Philippe Aries, Georges Duby, Istoria vietii private

Histoire de la vie privee,De la Premiere Guerre mondială nosjours© Editions du Seuil. Paris, 1987ISBN 2-02-009679.XToate drepturileasupra prezentei ediţii în limba română sunt rezervate Editurii MeridianeISBN 973-33-0352-6 ISBN 973-33-0142-6 CORPULStadiul istoric al oglinziiO observaţie care poate scăpa unui hoinar neatent: francezii sunt din ce în ce mai frumoşi. Cifrele care atestăasemenea lucru se află în faţa noastră. în 1980, bărbaţii de douăzeci şi cinci de ani au înălţimea de 1,74metri în medie, în comparaţie cu cea de 1,72 metri în 1970 şi aproximativ 1,60 metri în 1914. Nici un adult„mediu" n-ar încăpea astăzi în armura lui Du Guesclin sau în hainele lui Napoleon. în anul 1930, seîntâlneau guşaţi, şchiopi, pitici, ştirbi. Ameliorarea, din punct de vedere estetic, a populaţiei e incontestabilă;aceasta perpetuează totuşi inegalităţile sociale: în 1980, înălţimea unui medic sau a unui avocat e de 1,75metri, pe când a unui salariat agricol e de 1,68 metri.Oglinda oferă contemplaţiei acest corp perfecţionat. Abia în secolul al XVI-lea a apărut, importat dinVeneţia, acest obiect preţios. Este rar şi scump, şi, între cele două războaie, în locuinţa muncitorului sau aţăranului există doar o singură oglindă, mică, atârnată deasupra unui lighean, pentru barba masculină.Oglinda de mari proporţii, în care te poţi vedea în întregime, poate fi întâlnită numai în casele celor avuţi.Parafrazându-1 pe Freud, putem vorbi aşadar de un stadiu „istoric" al oglinzii, de apariţia recentă a acesteiaîn locuinţele majorităţii populaţiei. Când individul va înceta să-şi mai perceapă identitatea corporală în privirea celorlalţi pentru a şi-o contempla în marea oglindă din sala de baie.Care sală apare către anul 1880 în locuinţa burgheză: este locul cel mai secret al acesteia, unde, eliberat degătelile sale (brasieră, corset, perucă, proteză dentară etc), individul poate în sfârşit să se vadă, nu înaparenţa lui socială, ci în desăvârşita lui nuditate. Moment de grea încercare uneori, impus astăzi tuturor claselor sociale: 1NSEE ne informează că, în 1980, 80% din locuinţe dispun de o sală de baie sau de un duş.Poate că acolo locatarii respectivi se privesc mult mai mult decât se spală, deoarece francezul nu foloseşte,într-un an, decât două săpunuri şi un sfert şi există doar o singură periuţă de dinţi la trei locuitori.Răspândirea oglinzii nu aduce nici o informaţie în ceea ce priveşte interiorul trupului. Radiografia ieri,astăzi ecografia, scanerul, investigaţia nucleară ne destăinuie ceea ce se petrece în acest interior. Eficacemijloc preventiv, dar şi sursă de noi nelinişti. Nimeni nu se mai mulţumeşte cu o simplă simptomatologie:căci toată lumea se înverşunează să descopere cauza primă a celei mai neînsemnate disfuncţii. Explorareatrupului interior nu suprimă anxietatea, ci o deplasează. Unde se ascunde, în trupul acesta a cărui aparenţăsatisfăcătoare o observ în propria mea oglindă, microbul, virusul care se înverşunează să-1 distrugă? Unde?Când poate fi limitată furia etiologică? Probleme cuprinzătoare, deontologice pentru medic, financiare pentru Asigurările sociale.Corpul femeilor Biserica se arată suspicioasă atunci când e vorba de obsesia curăţeniei. Descoperirea propriului trup poate provoca unele atingeri suspecte sau isca dorinţa de a cunoaşte corpul altuia. In jurul anilor 1930, chiar înfamiliile avute, baia săptămânală era obligatorie, iar copiii nu-şi schimbau lenjeria decât o dată pesăptămână. Era o lume odorantă. Recunoşteai persoana iubită după mirosul picioarelor sale. Astăzi,deodorantul e cel care înlesneşte reperul. In mediile rurale, nu se vorbea despre menstruaţie, dar se ştia totuldespre ea. „Mama nu mi-a spus niciodată nimic despre ciclu, dar mi-am dat seama că tata se ducea la putinaîn care se pusese carnea la sărat. Când ai ciclu, nu trebuie să te apropii de putina cu saramură, deoareceslănina se strică, iar saramura se acreşte, şi atunci totul, totul e pierdut."1 Din cauza ciclului nu se leagă nicimaioneza, cu excepţia cazului în care femeia se apropie de menopauză. Se spune că ciclul provoacă un elanînrudit cu desfrânarea, iar G.Groddeck susţine că femeia care se află în asemenea situaţie îi atrage pe bărbaţi1

deoarece „mai mult de trei sferturi din numărul violurilor au loc în epocile respective"2. Astăzi, se pare,ciclul se află la frontiera dintre ceea ce se spune şi ceea ce nu se spune. Femeile vorbesc între ele despresituaţia respectivă, dar cel mai adesea cu voce scăzută. întrucât pilula le permite să modifice periodicitateaciclului, femeile pot fi disponibile fără să-şi informeze partenerul de strategia folosită.Istoria trupului „femeii frumoase" nu s-ar putea reduce la o traiectorie ce porneşte de la corpolenţă pentru aajunge la talia de viespe3. Desigur, aprecierea de care se bucura obezitatea este caracteristică tuturor societăţilor subalimentate, iar Andre Burguiere menţionează că, în oraşele italiene din Evul Mediu, popolograsso indica aristocraţia conducătoare, iar popolo magro poporul de rând. Helene Fourment etalează unelerotunjimi care ne descumpănesc: fesele au celulita, dar sânul e ferm. Femeilor grase ale lui Rubens şi ale luiJordaens li se pot opune siluetele subţiratice şi ademenitoare ale lui Cranach. Demonii feminini sunt deseorifiliformi. Gabrielle d'Estrees şi soţia mareşalului de Villars au capul plin de graţie, sânul ferm şi rotund, pântecul plat. V. Nahoum a demonstrat că prototipul femeii subţiratice şi cu o ţinută dreaptă „a apărut, în primul rând, în sânul elitelor sociale (...). Verticalitatea făcea parte din dorinţa de a te impune. Pentru copiiidin elita se lucra aşadar şi asupra corpului"4, în mediile populare, rurale până în secolul al XlX-lea, nuexista ceea ce se cheamă un dresaj estetic. „Munca la câmp, având în vedere absenţa mijloacelor mecanice, provoca încovoierea trupului", observă acelaşi autor. „Prototipul femeii suple" se impune aşadar de sus în jos. Pierre Bourdieu vede în aceasta o formă subtilă a luptei de clasă. „Corpul devine miza unei lupte a căreifinalitate este acceptarea condiţiei de dominat (cel care îşi expune corpul privirii celuilalt) şi integrarea însocietate. Această luptă care urmăreşte impunerea normelor de percepere a grupului dominant se identificăcu lupta de clasă în măsura în care este vorba de impunerea caracteristicilor unui grup după ce au fostlegitimate şi recunoscute ca exemplare."5 Caracteristică a unei societăţi îndestulate care consideră căgrăsimea e „dăunătoare" şi obezitatea „vulgară", estetica supleţii a fost impusă prin sistemul mediatic caresomează femeile să urmeze un anumit regim alimentar şi să practice diferite sisteme de gimnastică, sistemecare se reînnoiesc fără încetare: aerobic, aerogim, energic dance, gym tonic, body building, stretching,aerobic turbo etc. Unele denumiri indică originea acestora: americană, mai precis californiană. Acest cult al propriului corp reclamă şi sacrificii: pecuniare în primul rând (se cheltuieşte mai puţin pe îmbrăcăminte şimai mult pentru „menţinerea" aparenţei); apoi de ordin etic, deoarece mijloacele de informare ne repetă că„avem corpul pe care îl merităm". Acest corp pe care îl vom expune, gol, pe plajă trebuie să se conformezecanoanelor curente.Corpul sportivuluiSportului îi revine sarcina de a ne înlesni perceperea acestei concordanţe. Jocurile Olimpice, inauguratecătre anul 800 înainte de Christos, interzise apoi de împăratul Teodosiu în anul 394, prezentau o seamă de practici sportive marcate cu pecetea violenţei. Sportul de astăzi - ca şi cuvântul - ne vine din Anglia. In jurulanului 1830, Tho-mas Arnold îl introduce în cunoscutele public schools, unul din scopurile acesteiacţiunifiind acela de a canaliza - de a socializa - violenţa. în opinia lui Pierre de Coubertin, care organizează, în1896, primele jocuri olimpice moderne, sportul trebuie să contribuie la formarea individului, la stăpânireade sine. In anii 1920, „nobleţea" sportului e legată de „dezinteres"; banul i-ar macula „puritatea": este epocaamatorismului. „Muşchetarii" exercitau diverse activităţi profesionale. După anii 1920, avântul competitiv şiintruziunea unor interese pecuniare au stimulat o irezistibilă profesionalizare. De-acum înainte sportul edominat de o triplă putere: cea pecuniară, cea medicală şi cea mediatică. Sportivul profesionist nu mai are, practic, o viaţă privată; dieteticianul, kinesiterapeutul, cardiologul etc. pun stăpânire pe corpul acestuia pentru a-i da forma ideală, antrenorul respectiv coordonând activitatea acestor specialişti şi silindu-se săfasoneze o personalitate care „să pătrundă" în mod eficace în sistemul mediatic. în Florida, acel ColonyBeach and Tennis Resort alege câţiva copii în vârstă de zece ani şi le impune o disciplină specifică marinei.Fondatorul acestei organizaţii, Nick Bolletieri, este de altfel un vechi membru al marinei. Numai o copilărieşi o adolescenţă petrecute în asceză permit atingerea acestui nivel internaţional, când campionul medicalizatşi sponsorizat nici nu va fuma, nici nu va bea, nici nu „va chefui", pentru a putea strânge, într-o perioadăscurtă de timp, o sumă cât mai mare de bani. Nivelul performanţelor este de aşa natură încât carieracampionului e de scurtă durată. I se aduc laude tenisman-ului Bjorn Borg pentru a fi avut înţelepciunea de ase retrage din viaţa competiţională la vârsta de douăzeci şi şase de ani. Sportul joacă un rol nu lipsit de2

importanţă în menţinerea ordinii sociale. Cutare meci de fotbal dintre cluburile din divizia secundă transmisla televiziune se bucură de o audienţă mult mai mare decât discursurile politicienilor celor mai bine cotaţi.Fie că e vorba de tenis, de box sau de fotbal, mijloacele de informaţie ne acaparează pur şi simplu şi lasă săse înţeleagă că ascensiunea socială prin sport e întru totul posibilă. Această muncă de convingere nudifuzează o iluzie, ci indică o excepţie. Stadionul rămâne locul în care se poate exprima, fără a deveniridicol şi fără pic de pudoare, naţionalismul cel mai exacerbat. La Ro-land-Garros se aplaudă dubla greşealăa jucătorului străin, cât si cs-ul jucătorului francez. Extrema dreaptă cere expulzarea tuturor imigranţilor „cuexcepţia lui Platini", ironizează Le Canard enchaîne. Ca o reacţie împotriva acestei gigantice întreprinderi dedivertisment, îşi face loc o concepţie mai hedonistă a sportului. Departe de orice idee competiţionalădatorită vârstei, activităţii profesionale sau mentalităţii, un mare număr de francezi paşnici practică,/oggi«g-ul, reîncepe să meargă cu bicicleta sau îşi cumpără una nouă, preferă pistelor schiul de fond. Ceea ce nuînseamnă că aceiaşi paşnici indivizi nu tremură de emoţie în fata televizorului.ALIMENTELE TERESTRE Alimentele terestre sunt culturaleîn anumite triburi africane, femeilor le este interzis să consume carne de pasăre, deoarece „mâncând carnede pasăre devii nestatornic". „Pus la frigare" de către un poliţist priceput, deţinutul aflat în arest preventiv„se aşază la masă" şi dă drumul la tot ce ştie. După ce „a tras un chiolhan", „se trage şi la dame". Cu altecuvinte, ceea ce are legătură cu hrana depăşeşte sfera nutriţională şi se referă la alte coduri sociale. într-ointervenţie structuralistă privind arta culinară, inspirată din opera lui Claude Levi-Strauss, Mary Douglasremarcă fapul că „vechile legi mozaice referitoare la alimentaţie se înscriu într-un ansamblu de reguli careguverna cultul şi puritatea rituală, ca şi comportamentul în materie de relaţii sexuale şi conjugale. Regulilealimentare nu capătă sens decât în calitatea acestora de elemente ale unei concepţii generale asuprauniversului, potrivit căreia poporul lui Dumnezeu trebuia să se deosebească de alte popoare pentru a-şiasuma un destin deosebit"6. Pentru evrei, lumea materială e alcătuită din trei elemente: pământul, apa şiaerul, şi orice vieţuitoare care nu intră în această taxinomie era eliminată din alimentaţie. în mod identic, unevreu nu se putea căsători cu un străin (ă) care se închina altor dumnezei. A fi „ales" era - şi este încă - a fideosebit. Deprinderile privitoare la alimentaţie se integrează aşadar în acest ansamblu care constituie legeamozaică: „Acestea capătă sens, scrie Mary Douglas, pentru cine înţelege că acest sens pune în joc totalitateaunei întregi experienţe de viaţă; considerându-le în mod independent, ceea ce riscăm să aflăm este, în primulrând, un nonsens". Observaţie valabilă pentru toate popoarele. Acelaşi autor ne aduce la cunoştinţă că întribul Lele (Zair), ca şi la evrei, toate animalele amfibii şi, în general, cele care intră în mai multe clasificări,sunt interzise. Francezii respectă, fără să ştie, unele coduri nutriţionale foarte stricte: noi nu mâncăm carneaanimalelor carnivore. Vânătorii consumă carnea de mistreţ şi de căprioară, dar nu şi cea de vulpe, animalapreciat în unele regiuni din URSS, aşa cum este câinele în China. De unde concluzia pe care o trage MaryDouglas: „Principiile de selecţie care călăuzesc fiinţa umană în alegerea resurselor sale alimentare nu suntde ordin fiziologic, ci cultural (...). Căci cultura e cea care creează, între oameni, acel sistem de comunicaţielegat de ceea ce e comestibil, de ceea ce e toxic, de ceea ce e greţos". Şi toate codurile sociale sunt cele caredesemnează pe cel (cea) care împarte bucatele. Intervievată de Y. Verdier, o femeie din Millot evocăînceputul de secol când unele tinere perechi erau obligate să locuiască la părinţii soţului: „Când locuiau toţilaolaltă, nora nu îndrăznea să taie pâinea. Soacra pregătea mâncarea şi tot ea servea la masă, nimeni nu seservea singur, aşa cum se obişnuieşte astăzi (...). Atunci când i se oferă cuiva o foarte mică felie de pâine, persoana respectivă spune: «Oh! văd că-mi dai bucăţica soacrei», dorind să spună că soacra devineeconoamă atunci când îi dă de mâncare nurorii (...). Bucăţica soacrei este o bucăţică minusculă de pâine...Focul soacrei e un foc care nu încălzeşte, e un foc aproape inexistent. O soacră e o persoană careeconomiseşte"7. în momentul înţărcatului se observă această trecere de la natură la cultură, trecere adeseafatală pentru copii în societăţile tradiţionale: se depun eforturi pentru a se găsi un aliment alb, duplicatsimbolic al laptelui matern: „lapte de pâine de maimuţă", amestec albicios obţinut din fructul baobabului înunele triburi din Africa ecuatorială, lapte de nucă de cocos în Antile. în Franţa de astăzi, tot femeile îihrănesc pe bărbaţi, aceştia rezervându-şi statutul de „şef în restaurantele de lux şi monopolul criticilor gastronomice. Există femei care se simt „fericite în bucătărie", afirmă bărbaţii. Căutându-le cu cea mai mareatenţie, le găsim printre femeile inactive, cele mai dependente de soţul respectiv, pe care le încântă sarcina3