Maica Precista, Arhanghel etc.) şi sunt oferiţi ca ofrandă rituală (Jertfă''). Putem presupune practica de reprezentare prin aluatul de pâine a unor divinităţi (singurul aliment învestit cu această calitate) ca fiind anterioară creştinismului, care a identificat pâinea cu trupul lui lisus Hristos, precizând clar simbolismul ei.Principalele faze ale îndelungatului proces de muncă al agricultorului încep cu pâinea, prototipul efectului final al muncii în credinţa influenţării magico-rituale a rodniciei pământului: în Bucovina se aşază o pâine pe plug sau pe prima brazdă trasată; în Moldova se pune în coarnele boilor, la „pornitul plugului", o pâine sau un colăcel în formă de opt, iar în Dobrogea se rupe o pâine sau un colăcel, pe ogor, în cornul plugului, în Moldova, începutul aratului de toamnă este însoţit de dăruirea de colaci sau pâine preparată din grâul obţinut la începutul secerişului.încheierea muncilor agricole şi începutul celorlalte faze de muncă au drept simbol, de asemenea,o pâine, în Transilvania, la ceremonia agrară a cununii, când alaiul secerătorilor intră cu buzduganul în casă, trebuie să găsească pe masă o pâine, în Oltenia, când se face prima dată pâine din grâul nou,se prepară un colăcel mic sau o pâine de care se leagă busuioc, sporiş sau alte flori. Sunt scufundate în fântână, după care se dau copiilor să le mănânce în credinţa că „grâul va fi spornic şi curat".„Făcutul pâinii" sau al colacilor (act complementar sacrificiului de animale) marchează, de fapt,intrarea în sărbătoare, purificând începutul perioadei prin valenţele rituale ale aluatului şi solemnizând timpul sărbătoresc prin prezenţa pâinii.Faza de pregătire a preparării pâinii este marcată de acte obligatorii — femeia trebuie să respecte cu câteva zile înainte interdicţii sexuale şi alimentare (să ţină post), trebuie să se spele, să-şi schimbe cămaşa şi, mai ales, acoperitoarea capului.Prima fază a transformării făinii în pâine, cernutul, respectă reguli specifice unui act ritual: el trebuie să se realizeze dimineaţa în zori, „pe nemâncate", în deplină tăcere. Aceleaşi reguli privind timpul ritual (zorii), starea de puritate cât şi un anumit comportament se impun şi pentru aducerea apei necesare apa care numai în aceste condiţii capătă valoare magico-rituală: „apa neîncepută" (uneori,„apa neîncepută" este înlocuită cu rouă).Adăugarea sării, personificată în unele credinţe populare ca „mama lui Dumnezeu" sau sfântă (numită Sfânta dreptate), este de natură să mărească puterile magico-rituale ale pâinii.Nu mai puţin semnificativă este adăugarea fermentului. Simbol al forţei vitale, prin care aluatul capătă viaţă, „răsare", „înfloreşte", „creşte", fermentul învie coca-ea „dospeşte", devine „vie". Coca reia, astfel, drumul grăuntelui semănat care răsare, înfloreşte, creşte, fiinţă vie a cărei dezvoltare este urmărită cu atenţie de cultivator.Pe lângă unele formule de invocaţie, „frământatul" aluatului, „muncitul" lui presupune un mare efort. Cu cât pâinea este mai mult „muncită", cu atât valoarea ei spirituală creşte.De observat că aluatul capătă conotaţii rituale direct legate şi de statutul de vârstă al aceleia ce îl frământă. O fetiţă mică pentru „turta ursitorilor" (în sate din Ialomiţa, Olt sau Dolj), o fată mare pentru colacul miresei şi o femeie bătrână pentru colacii de înmormântare sunt, în genere, categoriile de vârstă ce îşi pun amprenta asupra virtuţilor magico-rituale ale aluatului.O anumită tehnică rituală, bazată pe gesturi şi formule consacrate — aprinderea cuptorului cu ramura de Arminden, când se coace pâinea din grâu nou, stropirea cuptorului cu apă sfinţită, trasarea unei cruci imaginare
la gura cuptorului, rostirea unor formule de invocaţie — însoţeşte trecerea
prin
foc a pâinii
(Marianne Mesnil numeşte această prefacere trecerea de la „crud" de la „primitiv" sau„sălbatic", de la „natural" — la „cult" n.n.).
La scoaterea pâinii, credinţa spune: cuptorului trebuie „să-i laşi ceva" în schimbul pâinii, „să nu rămână gol", de aceea se pun lemne în cuptor
sau un
blid cu apă sau doar se stropeşte cuptorul cu apă.
(din „Paşi spre sacru" de Ofelia Văduva)
OUA ROMANEŞTI"
Aceste ouă aşa-zis „româneşti" se cheamă, de secole, „oeufs poches". Vă dau totuşi reţeta,care oricum nu-i a mea şi, vai, nici nu ne aparţine, doar aşa, ca să respect un adjectiv, şi pentru căunii le şi fac, ici şi colo.
•
6 ouă• 1 l apă
•
50 ml oţet• 1 lingură sare
•
Se pun apa cu oţetul şi sarea la fiert.
•
Se sparg ouăle pe rând într-o ceaşcă, fără să stricăm gălbenuşul
•
Le vărsăm, de foarte aproape, ou cu ou, în apa clocotind
•
Se scot, după două minute, cu supiera
2
Leave a Comment
DOBROGEANU IRINA VA DORESTE POFTA BUNA
Am invatat ceva