intermediul limbajului. Pentru a susţine această idee, Ricoeur apelează la distincţiatematizată de Philip Wheelwright între epiforă (
epiphor
) şi diaforă (
diaphor
)
4
. Orice
proces de metaforizare comportă atât un aspect
epifor-
ic, cât şi unul
diafor-ic. Epifora se
referă la
transferul ca atare sau asim
ilarea a două predicate diferite. Aces
t proces de
unire presupune, o apercepţie
, un
insight
, care este de ordinul lui “a vedea”, a sesiza ceea
ce este asemănător. S
-
ar putea spune că diafora exprimă construcţia sau rezultatul
propriu-zis al epiforei, care
este înţeleasă ca intuiţie a unei similarităţi; în timp ce epiforauneşte termeni apropiaţi sub aspect semantic în mod imediat, diafora procedează prin
mediere, unind între ei termen
i a căror semnificaţie diferă. Epifora şi diafora constituie
momentul paradoxal al metaforei. În fapt, paradoxul este de ordin semantic, deoarece, în
instanţa de discurs, el vizează „caracterul straniu al alocaţiei predicatelor”
5
.Trecerea de la nivelul semantic la cel hermeneutic, cu alte cuvinte, de la nivelul frazeila cel al discursului deschide un nou orizont problematic care nu mai este centrat nici pe
forma metaforei ca figură de discurs focalizată asupra cuvâ
ntului, nici pe sensul acesteia,
ca instaurare a unei noi pertinenţe semantice. Problema vizată este referinţa enunţ
ului
metaforic, pretenţia sa de a viza un real extra
-lingvistic, de a re-
descrie realitatea, adică
de a
avea valoare de adevăr
.
Ricoeur găseşte justificarea acestei tranziţii în legătura, dincadrul discursului, dintre sens şi referinţă, adică realitatea configurată de text. În acestecondiţii, metafora devine o strategie discursivă, care exprimă nu doarfuncţia
creatoare alimbajului,
ci şi capacitateaeuristică desfăşurată de
variatele forme de discurs
6
.
Ricoeur opune teoriilor despre nonreferenţialitat
ea discursu
rilor ficţionale
7
, propria
concepţie
,
după care suspendarea referinţei literale, în sensul definit de norme
lediscursului descriptiv,
este o condiţie necesară pentru a degaja o
referinţă de gradul doi
,
care, însă, nu se confundă cu referinţa
fic
ţională propriu
-
zisă. Astfel, este pusă în discuţie
4
Philip Wheelwright,
Metaphor and Reality
, Indiana University Press, 1962, p.73
5
Paul Ricoeur,
op.cit
., p.305
6
Idem
, p.16
7
Pretenţia enunţului metaforic de a fi referenţial va fi virulent criticată de mai mulţi teoreticieni, după car
e
discursul poetic (exemplu particular al analizei lui Ricoeur) este fie nonreferenţial, fie autoreferenţial. De
exemplu, Roman Jakobson (
Fundamentals of Language
) admite că, funcţia poetică a limba
jului este
fundamental opusă funcţiei referenţiale, ea exprimând punerea în evidenţă a mesajului doar pentru el însuşi,şi nu pentru altceva (o semnificaţie latentă, de pildă). O obiecţie mai radicală vine din partea lui Northrop
Frye (
Anatomia criticii
) c
are generalizează nonreferenţialitatea la nivelul oricărui tip de discurs literar, nu
doar la cel al poeziei. Referindu-
se la funcţiile simbolicului, autorul susţine ca acesta are o referinţăspecificată, reprezentând o realitate extralingvistică numai la
nivelul discursului didactic sau informativ, în
vreme ce la nivelul discursului literar, acelaşi simbol se reprezintă doar pe sine însuşi. Atât opera poetului,cât şi cea a matematicianului sunt conforme doar unei logici a ipotezelor acestora, fără a trimi
te la o realitate
descriptivă. O altă obiecţie este formulată de către reprezentanţii epistemologiei pozitiviste. Aceştia susţincă discursul literar este unul emoţional, exprimând doar interioritatea subiectului, şi nu o realitate exterioară
acestuia. Ric
oeur însuşi face referire la o apreciere a lui Tvetan Todorov despre discursul „opac”saunonreferenţial.
Leave a Comment