Ivo Andric - Cronica Din Travnik

Embed Doc
Copy Link
Readcast
Collections

CommentGo Back

Download

\

cronicadin Travnik

Viziri şi consuli

IVO ANDRIC

în româneşte de

VIRGIL TEODORESCU

Ş»

DRĂGAN ŞTOIANOVICl

Editura pentru Literatură Universală

Bucureşti — 19 6 7

Coperta:

Anamaria Smighelschi

■

Heo Andpwb

TPABHHHKA XPOIIHKA

KoHcyjicKa BpeiueHa

BeorpaR-l961

PROLOG

La capătul tîrgului din Travnik, sub năvalnicul şi recele izvor al Sumecului, îşi află loc de cîndse pomeneşte lumea un mic stabiliment botezat „cafeneaua lui Lutva". Pe acest Lutva, celdintîi stăpîn al măruntei cafenele, nu l-au mai apucat în viaţă nici oamenii cei mai bătrîni dinoraş ; odihneşte de mai bine de-o sută de ani într-unui din cimitirele risipite pe dealurileTravnikului, dar toţi se duc şi acum „la Lutva" să bea o cafea, iar numele lui e ţinut minte şirostit acolo unde s-a aşternut negura uitării peste numele atîtor sultani, viziri şi begi. îngrădina cafenelei, chiar sub stîncă, la piciorul dealului, e un loc mai retras, ceva mai săltat şimai răcoros, unde creşte un tei bătrîn. Jur împrejurul teiului, printre stânci şi boschete, sîntînfipte bănci joase de formă ciudată, care te-mbie să te aşezi şi o dată aşezat, nu te mai lasăinima să te scoli. Sînt mîncate de vreme, soovîrdate de ani şi de prea multă folosire, făcîind parcă una cu trunchiul bătrîn al copacului, cu ţărâna şi piatra din preajmă.In răstimpul zilelor de vară, adică de la începutul lunii mai şi până .către sfârşitul luioctombrie, acesta este, potrivit unei vechi tradiţii, locul unde se adună după-amiezile, pe lavremea chindiei, begii travniceni şi oamenii mai de vază îngăduiţi să le ţină tovărăşie. Laacest ceas din zi, nici un alt tîrgoveţ nu ar mai cuteza să se aşeze ca să-şi soarbă cafeaua peacel tăpşan, zis

Sofa.

în vorbirea populară a localnicilor, cuvântul acesta a păstrat, dingeneraţie în generaţie, o semnificaţie socială şi politică bine definită, căci dacă un lucru erarostit, cumpănit şi pus la cale pe

Sofa,

avea aproape aceeaşi tărie, ca şi cum ar fi fost rostitîntre aiani, în Divanul vizirului.Iată că şi azi au făcut popas în acel loc vreo zece begi, deşi e o zi mohorîtă şi vîntul, care înanotimpul ăsta aduce mai totdeauna ploaie, suflă

fără

odihnă. Sîntem în anul 1806, în ultimavineri a lunii octombrie. Şezînd fiecare pe locul lui, begii tăifăsuiesc domol ; cei mai mulţi privesc duşi pe gînduri, hîrjoana soarelui cu norii şi, din cînd în cînd, tuşesc posac.Au de dezbătut o ştire importantă.Unul din ei, anume Suleiman-beg Aivaz, fusese deunăzi la Livno după nişte treburi ; acoloavusese prilejul să stea de vorbă cu cineva venit din Split — om demn de toată încrederea,după spusele lui — şi aflase vestea pe care mai adineauri o împărtăşise begilor. Oamenii searătau cam nedumeriţi, îi cereau amănunte rugîndu-l să repete cele spuse. Suleiman-beg îşireluă povestirea : — Apăi, cum vă spusei. Omul mă-ntrebă frumos : „Vă pregătiţi de musafiri la Travnik, ai ?

" „Ioc, îi răspund eu, nu ine arde nouă de musafiri." „Ei, vă arde, nu vă arde, n-aveţi încotro :trebuie să vă pregătiţi, zice el, că vă vine consul din Franţa. A cerut

Bunaparta

la Stambul,înaltei Porţi, învoirea să trimită consul, adică să deschidă consulat la Travnik şi să-l aşezeacolo. Auzii că i s-a şi dat încuviinţare. Aşa că n-ar fi de mirase să vă pomeniţi cu consululchiar în iarna asta." Mie mi s-a părut că-i arde de glumă. „Am dus-o noi, zic, sute de ani, fărăsă avem trebuinţă de consulii ăştia, aşa că, de, om duce-o şi de-acum încolo, şi-a-poi ce treabăsă aibă un consul la Travnik ?" El însă o ţinea una şi bună. „Cum veţi fi dus-o voi, treabavoastră, dar de acum încolo o să aveţi consul. Aşa cere vremea. Iar consulul o să-şi găseascăel de lucru, n-avea grijă ; o să şadă lîngă vizir, să poruncească şi să rînduiască, să vadă ce punla cale begii şi agii şi ce face prostimea, şi-o să4 înştiinţeze despre toate pe

Bunaparta."

„Aşaceva nici că s-a pomenit la noi şi nici că poate fi, zic eu iar către ghiaur. Pînă acum nimeni nuşi-a vîrît nasul în treburile noastre, şi nici ăsta n-o să şi-l vîre, îţi spun eu." „Ei, cumetre,vedeţi cum faceţi, îmi zice el, dar pe consul — de voie, de nevoie — o să-l primiţi, că dacă

Bunaparta

ţine morţiş la ceva, apoi nimeni nu-i poate sta împotrivă, nici chiar Stambuiul. Mă-ncearcă însă un gînd : cînd or afla austriecii că l-aţi primit pe consulul francez, or să cearăsă-l primiţi şi pe-al lor, şi după asta o să vină la rînd Rusia..." „Vorbeşti în dodii", cercai eu să-l potolesc, dar el zîmbi a rîde, ceapcînul, şi-^şi duse mina la mustaţă : „Să-mi razi mustaţa,zice, de n-o fi precum îţi spun eu sau cam pe-aproape." Uite, asta am aflat, oameni buni, şinmmi iese din cap, îşi încheie Aivaz istorisirea.In împrejurările de atunci — armata franceză se afla de un an de zile în Dalmaţia, iar în Serbiarăscoala nu mai contenea ■— era firesc oa o veste de soiul acesteia să-i tulbure şi să-i pună pegînduri pe begii şi aşa destul de îngrijoraţi. Chipurile lor liniştite şi felul molcom în care pufăiau din ciubuce nu lăsau însă să se ghicească neliniştea şi zbuciumul de care fuseserăcuprinşi. Vorbeau pe rînd, domol şi nehotărît, cu poticneli oînd şi cînd, fiecare căutînd sădesluşească ce-ar putea fi la mijloc, cît adevăr şi cîtă minciună se ascunde în zvonurile astea şice anume ar trebui întreprins spre deplina lămurire şi stăvilirea răului chiar de la bun început.Unii erau de părere că sînt doar scorneli şi zvonuri, că cineva, din cine ştie ce pricini, îşi pusese în gînd să-i neliniştească şi să-i sperie. Alţii, cu amărăciune în glas, ziceau că aşa sîntvremurile, că asemenea lucruri se întîm-plă acum şi la Stambul şi în Bosnia şi în toată lumea,că de nimic nu mai trebuie să te miri, ci e mai bine să cauţi a fi pregătit pentru orice. Alţii, înfine, încercau să se liniştească zieînd că totuşi oraşul lor se cheamă Travnik — Travnik ! — şinu un tîrguşor oarecare uitat de Dumnezeu, că, deci, ei sînt mai la adăpost decît alţii de relelecare se abat asupra lumii.Fiecare se amesteca în vorbă, mai mult ca să zică ceva, dar nimeni nu rostea nimic lămurit,căci toţi aşteptau să audă ce va glăsui cel mai vîrstnic dintre ei. Cel mai vîrst-nic era Hamdi- beg Teskeredzic, un moşneag înalt şi voinic, cu mişcări greoaie, dar cu destulă vlagă încă întrupul său uriaş. Luase parte la o sumedenie de războaie, fusese rănit, fusese nu o dată prins şidus în robie, zămislise unsprezece flăcăi, opt fete, avînd şi de pe urma copiilor o numeroasă progenitură. Barba şi mustaţa i se răriseră, obrazul cu trăsături dăltuite era pîrlit de soare, plinde cicatrice şi de pete vineţii, urme vechi ale unei exploziide pulbere. Pleoapele plumburii i se lăsau grele peste ochi. Vorba îi era domoală, dar limpede.în sfîrşit, Hamdi-beg tuşi de cîteva ori şi deschise vorba cu glas neaşteptat de tînăr : — Eu zic, oameni buni, după spusa veche : să nu-l bocim pe hagiu cît încă n-a murit şi sănu stîrnim lumea fără rost. La toate e bine să iei aminte şi e înţelept a ţine socoteala, dar nu-ide loc înţelept să le pui pe toate la inimă. Şi cu consulii ăştia, mai ştii pînă la urmă ce-o săiasă ? Pică sau nu pică ? Şi chiar dacă ar veni încoace, apoi n-o să-şi întoarcă Lasva undeleîndărăt, spre izvor, ci tot în albia ei o să lunece, cum i-a fost dat. Noi sîntem aici în casanoastră, iar cel care-o veni, oricine o fi el, se va simţi străin şi prea mult n-o să rămîie.Puzderie de oşti au tăbărît în ţinutul ăsta, dar nici una n-a poposit lungă vreme. Mulţi venirăcu gîndul să rămînă, dar îi văzurăm făoînd cale-ntoarsă şi aşa socot că se va întîmpla şi cu

cei ce-or veni de-acum încolo. Deocamdată însă nu li se zăreşte pe nicăieri urma. Şi dacă ăl decolo a cerut nu ştiu ce la Stambul, asta nu înseamnă că lucrul s-a şi înfăptuit. Au mai cerut şialţii pînă acum cîte şi mai cîte, dar nu toate cerinţele sînt fapt împlinit...Rostind cu năduf aceste vorbe, Hamdi-beg se opri şi, slobozind fum din lulea, în linişteadesăvîrşită ce se lăsase, adăugă : — Şi chiar de-ar fi să se împlinească, este de văzut cum şi în ce măsură. Nimănui nu i-a arssteaua pînă-n zori, şi-aşa socot că se va întâmpla şi cu acest... cu acest...Aici Hamdi-beg se înecă şi începu să tuşească din pricina supărării pe care căutase s-oascundă, şi nu mai rosti numele lui

Bunaparta,

care se afla de altfel pe buzele tuturor. Nu mai spuse nimeni nimic şi discuţia în care fusese dezbătută această ultimă veste luăsfîrşit.Curînd norii înveliră soarele şi peste grădină trecu o pală de vînt rece. Frunzişul plopilor delîngă izvor foşni cu zvon metalic. Fiorul rece care străbătu întreaga vale a Travnikului vesteacă pentru acest an luaseră sfîrşit şederile şi taifasurile de pe

Sofa.

Begii începură să se scoaleunul cîte unul şi adresîndu-şi temenele mute, se risipiră

fără grabă

pe la casele lor.Pe la începutul anului 1807, se iscară în Travnik în-tîmplări neobişnuite, nemaipomenite pînă atunci. Nici un locuitor al acestui oraş nu-şi închipuise că Travnikul e făcut să ducă o viaţă anonimăşi lipsită de evenimente importante. Nu, nici cel din urmă sărăntoc de sub Vilenica nu s-ar figîndit vreodată la aşa ceva. Gîndul acesta care făcea parcă parte din fiinţa lor, anume că ei sîntaltfel deoît restul lumii, hărăziţi unei mai nobile şi mai înalte chemări, pătrundea în sufletulfiecăruia o dată cu vuietul vîntului rece de pe Vlâsic, cu clipocitul apei limpezi a Sumecului,cu foşnetul „dulce" al holdelor de grîu msorite din jurul Travnikului, şi nu-i părăsea nici-dată — nici în vis, nici în vremi de restrişte, nici în ceasul morţii.Aşa erau în primul rînd turcii care locuiau chiar în oraş. Dar pînă şi raiaua de toate cele treicredinţe, risipită către marginile lui sau înghesuită în mahalale, nutrea acelaşi gînd, bineînţelesîn felul său şi potrivit situaţiei sale. Chiar şi oraşul s-ar fi zis că are ceva aparte, osebit şisemeţ în felul cum fusese aşezat şi rînduit.Oraşul lor se asemuia, de fapt, cu o vale strimtă şi adîncă, pe care în decursul vremurilor generaţiile ce se perindaseră pe-acolo o mai ciopliseră schimbîndu-i înfăţişarea, o trecătoare,un coridor întărit în care oamenii făcuseră popas şi rămăseseră să-şi ducă viaţa, acomodiîndu-i-se de-a lungul secolelor, dar şi schimbîndu-l după firea şi obiceiurile lor. Valea era mărginităde dîmburi repezi care se îngemănau spre fundul ei, îmbinîndu-se în unghi ascuţit, abia lăsîndloc de trecere pînîului subţire şi fîşiei de drum de pe malul lui. Parcă ar fi fost o carteîntredeschisă peale cărei file, -de o parte şi de alta, fuseseră ca zugrăvite grădini, uliţe, case, ogoare, cimitire,geamii. Nimeni nu făcuse vreodată socoteala cîte ore de lumină răpea natura acestui oraş, dar eralucru neîndoios că aici soarele se înălţa mai tîrziu şi cobora mai devreme decît în oricare altuldin nenumăratele oraşe şi tîrguri risipite pe întinsul Bosniei. Acest lucru nu-l negau nicitravnicenii, idar susţineau, în schimb, că atunci cînd venea vremea lui, soarele nu străluceanicăieri cu atîta putere şi semeţie ca deasupra oraşului lor.în această vale îngustă, umedă şi răcoroasă, cu marginile brăzdate de pîraie, străpunse deiazuri şi torente, pe fundul căreia îşi mînă undele Lasva, nu vei găsi fîşie de drum drept sauloc neted, nici măcar atîta Cit să-ţi sprijini fără teamă piciorul. Totul e povîrnit şi prăpăstios,întretăiat şi întortocheat, înnodat sau dezbinat de cărări şi drumeaguri, de zăplaze, fundături,grădini, pîrleazuri, cimitire şi lăcaşuri de rugăciune.Acolo, pe apă, stihie misterioasă, puternică şi capricioasă, se nasc şi mor, generaţie dupăgeneraţie, travnicenii. Acolo cresc, firavi şi gălbejiţi, dar răzbătători şi meşteri la toate ; acoloîşi duc traiul avînd în faţa ochilor conacul vizirului, mlîndri, mlădioşi, zvelţi, isteţi şi plini de

of 00

Leave a Comment