METODICA
1.
Tradiţional şi modern în metodica desfăurării activităţilor instructiv-educative în
ș
grădiniţa de copii:
curriculum pentru educaţia timpurie; plan de învăţământ, metodologia de aplicarea planului de învăţământ, obiective cadru şi obiective de referinţă, exemple de comportamente,domenii experienţiale, activităţi de învăţare, organizarea şi amenajarea spaţiului educaţional şi rolulariilor de stimulare
Evoluţia semantică a conceptului de
Curriculum
Etimologia
conceptului „curriculum” (la plural „curricula”) se află în limba latină, în caretermenul „curriculum” are semnificaţii multiple, însă relativ apropiate: „alergare”, „cursă”,„parcurgere”, „drum”, „scurtă privire”, „în treacăt”; de aici şi semnificaţia contemporană maifrecvent utilizată: parcurs, drum de viaţă sau carieră („curriculum vitae”).
În sens figurat:
• Curriculum solis
= curs al Soarelui
• Curriculum lunae =
curs al Lunii
• Curriculum vitae =
curs al vieţii
.Termenul de
Curriculum
a apărut în vocabularul cu privire la educaţie la sfârşitul secolul alXVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, în întreaga lume,termenul de CURRICULUM a fost folosit, în general, cu înţelesul restrâns la conţinuturile instructiv-educative şi, în special, la componenta lor preponderent informativă, respectiv la cunoştinţe şcolare.(Leiden, Olanda – 1582 şi Glasgow, Scoţia – 1633).Din anii
′
60, semnificaţia conceptului de curriculum s-a lărgit foarte mult. Astăzi conceptuleste unul dintre cele mai frecvent folosite în teoria şi practica educaţională, mai ales în literatura delimbă engleză.În literatura francofonă, termenul de
curriculum
ocupă un loc marginal, deşi abordările, atâtîn teoria pedagogică cât şi în practica şcolară, sunt de tip curricular. Lumea francofonă preferă, încontinuare, termenul de „program de studii”.În prezent s-a constituit o ştiinţă care se ocupă de construcţia
curriculum-ului
şi anume
Teoria curriculum-ului.
Originea ei se află în publicarea, în
1918
, a operei americanului
FranklinBobbitt
. În lucrarea sa „
The Curriculum
”, resemnifică conceptul şi include în sfera acestuiaîntreaga
experienţă de învăţare
a elevilor, respectiv atât activităţile formale, desfăşurate în mediulşcolar, cât şi pe cele desfãşurate în mediul extraşcolar, planificate şi proiectate în şcoală, în vederearealizării unei educaţii globale, integrative.Se consideră, însă, că prima formulare a Teoriei Curriculum-ului se găseşte în lucrarea lui
Tyler (1950)
, el este considerat primul pedagog care a elaborat o formulare modernă a teorieicurriculum-ului.La noi, termenul a început să fie semnalat sporadic, încă din anii 1980, însă, din precauţie, elera evitat. Uneori era tradus folosindu-se termeni cum ar fi cel de programă. Însă, deschidereanecesară a avut loc abia după 1990 şi mai ales după 1997.
Repere evolutive majore
Un moment semnificativ l-a reprezentat publicarea, în
1900,
a lucrării
„
Secolul copilului
”
, asuedezei
Hellene Kay.
Procesul de extindere a ariei semantice a termenului a început să capetecontur în prima jumătate a secolului al XX-lea de câteva apariţii publicistice semnificative înevoluţia teoriei curriculum-ului:• Dewey, J.,
1902
,
„
The Child and Curriculum
”
– în care sugerează includerea în sferaconceptului de CURRICULUM, alături de informaţie, şi a demersului didactic de administrare a1
informaţiei, în vederea formării de cunoştinţe, capacităţi şi sisteme de raportare la realităţile externeşi interne ale copilului.• Bobbitt, F.,
1918
,
„
The Curriculum
”
– extinde aria semantică a conceptului deCURRICULUM la întreaga experienţă de învăţare a copilului, dobândită atât în şcoală, în contexteleformale, cât şi în afara şcolii, prin activităţi de tip nonformal sau extraşcolar, planificate şi aplicatede şcoală.• Tyler, R.W.,
1950
,
„Basic Principles of Curriculum and Instruction”
– sistematizeazăcomponentele curriculum-ului:
obiectivele educaţionale, experienţele de învăţare sau conţinuturileînvăţăturii, metodologia organizării acestor experienţe de către şcoală, evaluarea rezultatelor învăţării.Contribuţia acestor autori clasici ai teoriei curriculare a fost continuată de alţi cercetători, înspecial din Europa şi SUA. Literatura pedagogică română a preluat conceptul iar acesta s-a impus înaccepţiunea sa lărgită, modernă în special în anii
′
90, fiind asociat cu reforma învăţământului şi aeducaţiei.
Curriculum: repere conceptuale
Există o multitudine de definiţii ale conceptului de
curriculum
. „Conceptul central – curriculum – are o încărcătură de semnificaţii care îl plasează în zona conceptelor polisemantice, largdisputate”.
Astăzi
desemnează ansamblul structurat al experienţelor de predare şi de învăţare(obiective, conţinuturi, material didactic, activităţi de predare/învăţare/evaluare) planificate, oferite sub îndrumarea unei instituţii de învăţământ (în interiorul şi în afara acestei) în vederea atingeriiobiectivelor prestabilite.
În sens larg
, „Curriculum-ul este ansamblul experienţelor de învăţare prin care trece elevul pe parcursul traseului său şcolar”. În
sens restrâns
„Curriculum-ul reprezintă ansambluldocumentelor şcolare care
reglementează desfăşurarea activităţii şcolare: plan de învăţământ, programe şcolare,
manuale, ghiduri de aplicare etc.”Conceptul de curriculum deschide o direcţie fundamentală în proiectarea şi dezvoltareaeducaţiei.
Aria curriculară şi ciclurile curriculare
Aria curriculară Ariile curriculare
reprezintă o categorie fundamentală a Curriculum-ului Naţional şi grupează/reunesc mai multe discipline şcolare funcţie de dominantele lor educaţionale. Astfel, ele reunesc maimulte domenii ale cunoaşterii şi oferă o viziune multi- şi/ sau interdisciplinară asupra disciplinelor destudiu pe care planul de învăţământ le include şi le interrelaţionează.
S-a renunţat, aşadar, la viziunea tradiţională, în care ariile curriculare cuprindeau ansambluride obiecte de învăţământ abordate monodisciplinar, în conformitate cu domeniul de cercetare al fiecărei ştiinţe particulare.
Ariile curriculare sunt stabilite în mod ştiinţific, pe baza unor criterii epistemologice şi psihopedagogice; în timpul şcolarităţii obligatorii şi a liceului, ariile curriculare rămân neschimbate cadenumire, dar ponderea lor pe cicluri şi pe clase este variabilă.În ţara noastră, Curriculum-ul Naţional este structurat pe următoarele şapte arii curriculare:
●
Limbă şi comunicare
●
Matematică şi ştiinţe ale naturii
●
Om şi societate
●
Arte
●
Educaţie fizică şi sport
●
Tehnologii
2
●
Consiliere şi orientare
.
Ciclurile curriculare
Ciclurile curriculare
reprezintă periodizări/ segmentări ale şcolarităţii pe mai mulţi ani destudiu (structuri intrinseci) care au în comun anumite finalităţi educaţionale şi sisteme metodologice.Din punct de vedere structural şi funcţional, periodizarea şcolarităţii pe cicluri curriculare astat la baza generării planurilor de învăţământ, programelor şi manualelor şcolare pentru fiecare ciclude învăţământ. La nivel operaţional, introducerea ciclurilor curriculare a impus modificări alemetodologiei de predare a disciplinelor şcolare şi a solicitat regândirea strategiilor didactice prinadaptarea acestora la obiectivele curriculare şi la nivelul de vârstă al elevilor.Prin adaptări interne, prin abordări flexibile, prin finalităţile urmărite şi prin strategiiledidactice adoptate, ciclurile curriculare trebuie să asigure:
-
continuitatea demersului instructiv-educativ de la o treaptă de şcolarizare la alta(învăţământ preşcolar
-
învăţământ primar; învăţământ primar
-
învăţământ gimnazial;învăţământ gimnazial
-
liceu
-
continuitatea la nivel metodic prin transfer de metode de la un ciclu la altul
-
stabilirea de conexiuni intra- şi interdisciplinare explicite la nivelul curriculum-ului prinintermediul ansamblului de obiective generale
-
construirea unei structuri a sistemului de învăţământ mai bine corelată cu vârsta psihologică a elevilor.Curriculum-ul Naţional din ţara noastră cuprinde următoarele cicluri curriculare, fiecare dinele având obiective specifice, care conferă diferitelor etape ale şcolarităţii o serie de dominante carese reflectă în structura programelor şcolare:
1. Ciclul achiziţiilor fundamentale (grădiniţă – clasa a II-a)
are ca obiectiv major
acomodarea la cerinţele sistemului şcolar şi alfabetizarea iniţială
:
-
asimilarea elementelor de bază ale principalelor limbaje convenţionale (scrisul, cititul, calculularitmetic)
-
stimularea copilului în vederea perceperii, cunoaşterii şi stăpânirii mediului apropiat
-
stimularea potenţialului creativ al copilului, a intuiţiei şi imaginaţiei sale
-
formarea motivaţiei pentru învăţare, înţeleasă ca o activitate socială.
2. Ciclul de dezvoltare (clasa a III-a – clasa a VI-a)
are ca obiectiv major
formareacapacităţilor de bază necesare pentru continuarea studiilor
:
-
dezvoltarea achiziţiilor lingvistice şi încurajarea folosirii limbii române, a limbii materne şia limbilor străine pentru exprimarea în situaţii variate de comunicare
-
dezvoltarea unei gândiri structurate şi a competenţei de a aplica în practică rezolvarea de probleme
-
familiarizarea cu abordarea pluridisciplinară a domeniilor cunoaşterii
-
constituirea unui set de valori consonante cu o societate democratică şi pluralistă
-
încurajarea talentului, a experienţei şi a expresiei în diferite forme de artă
-
dezvoltarea responsabilităţii pentru propria sănătate şi dezvoltare
-
dezvoltarea unei atitudini responsabile faţă de mediu.
3. Ciclul de observare şi orientare (clasa a VII-a – clasa a IX-a)
, vizează ca obiectiv major
orientarea în vederea optimizării opţiunii şcolare şi profesionale ulterioare
:
-
descoperirea de către elev a propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori pentru construirea uneiimagini de sine pozitive3
Search History:
Result 00 of 00
00 results for result for
p.
Recommended
Notes
Load more
