Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Save to My Library
Look up keyword
Like this
1Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Victor Hugo - Notre Dame de Paris

Victor Hugo - Notre Dame de Paris

Ratings: (0)|Views: 193|Likes:
Published by menhirel

More info:

Published by: menhirel on Jul 19, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/19/2012

pdf

text

original

 
Consilier literar :
Antoaneta Ralian
Coperta :
Lucian Irimescu
Tehnoredactare :
Laurentiu PârleaISBN 973-9152-25-2
VICTOR HUGO
NOTRE - DAME DE
Tn româneşte de ION PASBCU Cluj-Napoca
llillllllllţll
4060 053 0216EDITURA APOLLO CRAÎOVA
826419K) --/ir.
 Acum câţiva ani, vizitând, sau, mai bine zis, scotocind catedrala Notre-Dame, autorul acestei cărţi a găsit în ungherul întunecos al unui turn, cuvântul acesta săpat cu mâna pe zid: Majusculele acestea greceşti, înnegrite de vechime şi scobite de ajuns de adânc în piatră, cu nu ştiu ce semne proprii caligrafiei gotice, întipărite în formele şi în atitudinile lor, ca pentru a destăinui că le scrisese o mână din evul mediu, şi în special sensul lor lugubrii şi fatal, îl impresionară viu pe autor.Se întrebă, căută să ghicească cine putea să fie sufletul necăjit care nu vrusese să 'părăsească lumea fără a lăsa pe fruntea bătrânei biserici acest stigmat de crimă sau de nenorocire.între timp, zidul a fost vopsit sau zgâriat (nu mai ştiu ce s-a petrecut), şi inscripţia a dispărut. Căci aşa se procedează de aproape două sute de ani cu minunatele biserici ale evului mediu. Mutilările le pândesc de pretutindeni, dinăuntru ca şi din afară. Preotul le spoieşte, arhitectul le zgârie, apoi vine poporul si le dărâmă. Astfel, afară de fragila amintire pe care i-o consacră aici autorul acestei cărţi, nu mai rămâne astăzinimic dincuvântul misterios săpat în fundul sumbru al catedralei. nimic din destinul necunoscut, rezumat de el închip atăi de melancolic. Omul care a scris cuvântul pe zid, s-a şters acum câteva veacuri s~a şters şi el de pe zidul bisericii, biserica, ea însăşi, se va şterge, poate, curând, de pe faţa
 pamatului.
în legăturii cu acest cuvânt a fost scrisă cartea prezentă.
 Februarie 1831
CARTEA
Î
 NTÂI
I. Sala cea mare
Se împlinesc astăzi trei sute patruzeci şi opt de ani, şase luni şi nouăsprezece zile de când parizienii setreziră în zgomotul tuturor clopotelor care sunau de zor în întreita incintă a Cetăţii, a Universităţii şi aOraşului.6 ianuarie 1482 nu e totuşi o zi a cărei amintire să fi fost păstrată de istorie. Nimic deosebit înîntâmplarea care punea astfel în mişcare, de dimineaţă, clopotele şi pe burghezii Parisului. Nu era nicivreun asalt al picarzilor sau bourguignionilor, nici vreo lacră purtată în procesiune, nici vreo revoltă deşcolari în via Laos, nici intrarea mult temutului nostru domn şi stăpân, regele, nici măcar vreointeresantă executare prin ştreang a unor pungaşi şi pungăşoaiee la Justiţia din Paris. Nu se produsesenici sosirea, aşa de obişnuită în secolul al unsprezecelea, a vreunei ambasade importante. Seîmpliniseră albia două zile de când ultima cavalcadă de acest gen, aceea a ambasadorilor flamanziînsărcinaţi să încheie căsătoria dintre Dauphin şi Margareta de Flandra, îşi făcuse intrarea în Paris,spre marele necaz al d-lui cardinal de Bourbon care, pentru a fi pe placul regelui, a trebuit să arate omină bună cârdului rustic de burgmeşti flamanzi şi să-i ospăteze în palatul său, în timp ce o ploaietorenţială îi inunda la uşă tapiţeriile splendide.„Ceea ce emoţiona la 6 ianuarie tot norodul Parisului"' ■— cum spune Jean de Troyes — era dublasolemnitate, contopită din timpuri imemoriale, a Zilei regilor şi a Sărbătorii nebunilor.
In ziua aceea erau, desigur mari petreceri la Greve, se planta arbustul tradiţional la capela din
 
Braque şi avea loc spectacolul la Palatul Justiţiei. Strigarea se făcuse în ajun, în sunet detrâmbiţă, la răspântii, de către oamenii starostelui, îmbrăcaţi în straie violete, cu cruci mari,albe, pe piept.Mulţimea burghezilor şi a burghezelor se îndrepta deci de pretutindeni, din zori, după cezăvorâseră casele
^i
dughenele, spre unul din cele trei locuri amintite. Fiecare se hotărâse, pentru petrecere, pentru arbust, pentru mister. Intru lauda
străvechiului
 bun
simţ
al
gurilor-casră
din Paris, trebuie să spunem că majoritatea gloabei se îndrepta spre petrecerea oare eraIntru totul
adecvată
anotimpului, sa'u spre misterul care urma să se reprezinte în sala cea marea Palatului, bine acoperită şi bine închisă, curioşii fiind de acord a lălsa bietul arbust abiaînflorit să dârdâie
singur
sub cerul de ianuarie, în cimitirul capelei din Braque.Poporul se îmbulzea mai cu seamă pe aleile Palatului de Justiţie, deoarece se ştia căambasadorii flamanzi sosiţi alaltăieri. îşi propuneau să asiste la reprezentarea misterului şi laalegerea unui papă al nebunilor, care urma să aibă loc tot în sala cea mare.■ In ziua aceea nu era lucru uşor 
 pătrunzi în această sală, care avea totuşi reputaţia că e ceamai mare incintă acoperită din lume. (E drept că Sauval nu măsurase încă marea sală acastelului Montargis.) Piaţa Palatului, năpădită de oameni, oferea curioşilor de la ferestreaspectul unei mari în care cinci, şase străzi, ca tot atâtea guri de fluvii ,revărsau în fiecare clipănoi valuri de capete. Undele mulţimii, tot mai îngroşate, se ciocneau de colţurile caselor oareieşeau iei-colo, ca tot atâtea promontorii, în bazinul neregulat al pieţii. în centrul înaltei faţadego~
1
Cuvântul
 gotic,
în sensul în care 41 întrebuinţăm îndeobşte, e absolut impropriu, dar perfect consacrat. 11acceptăm deci şi-1 adoptăm, ca toată lumea, pentru a caracteriza arhitectura celei de a doua jumătăţi a evuluimediu, al cărei principiu este ogiva, şi care urmează arhitecturii clin
prima
 perioadă, al cărei generator estearcada.
8
ti ce
1
a Palatului, scara principală — urcată şi coborâtă întruna de uin dublu curent care, duipă ce sespărgea sub peronul intermediar, se răspândea în largi valuri pe ambe-le-i pante laterale —, scara principală, spun, şiruia în piaţă ca o cascadă într-un lac. Strigătele, râsetele, tropăitul picioarelor stârneau hărmălaie. Din când în când. hărmălaia se înteţea, curentul care împingea mulţimea spre scara principală dădea înapoi, se tulbura, se împletea. Buşeala unui arcaş, sau calul unui sergent al stăpâniriirestabileau ordinea ; admirabilă tradiţie pe care sta-rostîa a lăsat-o moştenire jandarmeriei noastre dinParis.La porţi, la ferestre, la ochiuri de geam, pe acoperişuri, se îndesau mii de figuri simpatilce, burgheze,caliK* şi cumsecade, privind Palatul, privind gloata şi necerând mai mult; căci numeroşi oameni, laParis, se mulţumeau cu spectacolul spectatorilor, şi este pentru noi un lucru foarte curios zidul dincolode care se întâmplă ceva.Dacă ne-ar fi cu putinţă nouă^ oamenii de la ':J330, să ne amestecăm cu gândul printre parizienii dinsecolul al cinsprezecelea şi să intrăim cu ei, hărţuiţi, împinşi, tăvăliţi în imensa sală a Palatului, aşa destrâmtă la 6 ianuarie 1482, spectacolul n-ar fi nici fără interes, nici fără farmec, şi h-am avea în jurulnostru decât lucruri aşa de vechi încât ni s-ar părea, toate, noi.Dacă cititorul e de acord, vom încerca să regăsim cu gândul impresia pe care el ar fi încercat-o alăturide noi, trecând pragul sălii acesteia în mijlocul gloatei ou veşminte ale epocii.In primul rând, zumzet în urechi, uimire în priviri. Deasupra capetelor noastre o boltă duiblă, ogivală,îmbrăcată cu sculpturi de lemn, zugrăvită cu azur, împodobită eu aur ; sub picioare, o podea demarmură, alternând în alb şi negru. La câţiva paşi de boi, un stâlp enorm, apoi aJtuQ, pe urmă încăunul ; în total şapte stâlpi de-a lungul sălii, susţinând la mijloc recăderile boitei duble. în jurul primilor  patru stâlpi, dughene de negustori, scânteind .graţie sticlăriilor şi spoielii ; în jurul ultimilor trei, băncide stejar, tooite şi lustruite de pantalonii pledanţilor 
9
şi de roba procurorilor. în partea cealaltă a sălii, d-e-a lungul zidului înalt, între uşi, între ferestre, întrestâlpi, şirul nesfârşit al statuilor tuturor regilor Franţa, de la Pharmond ; regi trântori ou braţele molâişi cu ochii plecaţi ; regi viteji şi bătăioşi, cu capul şi cu mâinile înălţate cutezător spre cer. Apoi, lalungi ferestre, ogive, vitralii multicolore ; la ieşirile largi ale sălii, uşi somptuoase, sculptate cu fineţe ;
 
şi totul : bolţi, stâlpi, pereţi, pervazuri, tapete, uşi, statui, acoperite de sus în jos într-o splendidăculoare albastră-aurie, care, mohorâtă oarecuim în chiar momentul când o vedem
)
dispăruse aproapecomplet suib pulbere şi pânze de păianjen, în anul de graţie 1549, când du Breul o admira din tradiţie.Imaginaţi-vă acum sala imensă, lunguiaţă, luminată de razele aurii ale unei zile de ianuarie, năpădităde o mulţime împestriţată şi zgomotoasă care şerpuieşte de-a lungul zidurilor şi se învârte în jurulcelor şapte stâlpi, şi veţi avea o idee confuză asupra ansamblului tabloului ale cărui curioase detaliivoim încerca să le indicăm mai precis.Cu siguranţă că, dacă Ravaillac nu-1 asasina pe Henri al IV-lea, n-ar fi existat la grefa Palatului deJustiţie nici o piesă cu privire la procesul lui Ravaillac ; nu existau complici interesaţi să .îndepărtezeamintitele piese; ca atare, nici incendiatori obligaţi, în lipsă de alt mijloc mai bun, să ardă grefa pentrua arde piesele, şi să ardă Palatul de Julstiţie pentru a arde grefa ; în consecinţă deci, de la 1618 încoace,nu s-ar fi produs nici un incendiu. Vechiul palat ar exista şi azi ou vechea-i sală ; aş putea să-i spuncititorului : du-te de-o vezi ; şi astfel am fi scutiţi amândoi, eu să fac, 'el să citească descrierea ei. Ceeace dovedeşte acest adevăr nou : că marile evenimente au urmări incalculabile.E drept că s-ar putea prea bine ca Ravaillac să nu fi avut complici, sau dacă întâmplător avea,complicii să nu fi fost deloc amestecaţi în incendiul din 1618. Asupra acestuia există alte explicaţiifoarte plauzibile. In primul10rând steaua mare, învăpăiată, care a căzut, precum ştiţi, din cer asupra Pământului, la 7 martie, dupămiezul nopţii.
In aî 
7
doilea
rând, catrenul lui Theopihile :
 Desigur că a fost un trist joc Când la Paris cucoana Justiţie, Mâncând prea multe dulciuri, A daîntregului Palat foc.
Orice aţi gândi despre întreita explicaţie, politică, fizică, poetică, a incendiului de la Palatul Justiţiei, în1618, faptul din nenorocire sigur este
incendiul
Rămâne prea puţin astăzi, graţie mai ales diverselor restaurări subce-sive care au răpus ceea ce el cruţase, rămâne prea puţin din prima locuinţă a regilor Franţei, din palatul mai vârstinie al Luvrului, aşa de bătrân chiar pe vremea lui Filip cel Frumos, încâtsă cauţi acolo urmele splendidelor clădiri ridicate de regele Robert şi descrise de Helgal-dus. Adispărut aproape totul. Ce au devenit camera cancelariei unde Sfântul Ludovic „şi-a consumatcăsătoria", grădina unde el făcea dreptate, „imlbrăbat cu pantaloni de materie proaisltă, cu o haină fărămâneci şi cu o mantie neagră, lungit pe covoare cu Joinville" ? Unde e camera împăratului Sigismund,aceea a lui Charles al TV-lea, a lui loan fără Ţară ? Unde e scara de pe care Charles al Vl-lea a promulgat edictul său de graţie, lespedea unde Marcel a sugrumat, în prezenţa dauphinului, pe Robertde Clermont şi pe mareşalul de Champagne, portiţa unde
fură
sfârtecate bulele antipapei Benediet şide unde plecară aducătorii lor, sfinţiţi în bătaie de joc şi rugându-se de iertare prin tot Parisul ? Dar sala cea mare, cu aurăriile, cu azurul, cu ogivele, statuile, stâlpii, cu bolta ei imensă crâmpoţită desculpturi ? Dar camera aurită, dar leul de piatră care stătea la uşă cu capul plecat, cu coada între picioare, ca leii tronului lui Solomon, în atitudinea umilită ce se cuvine forţei dinaintea justiţiei ? Şiferecaturile cizelate care descurajau pe Biseornette, şi delicata lemnărie a lui du Hancy ?... Ce-a făcuttimpul, ce-au făcut oamenii cu aceste minuni ? Ce ni s-a dat pentru toate, pentru întreaga artă gotică ?Arcadele greoaie ale d-'lui de Bross, stângaciul arhitect al portului Saint-Ger-
11
vals, în ce priveşte arta ; iar oa istorie avem amintirile fiecare ale stâlpului gros care răsună încă de pălăvrăgeala ■avocaţilor. Nu este mare lucru. Să revenim la adevărata sală a adevăratului Palat.Ambele extremităţi ale giganticului paralelogram erau ocupate, una de faimoasa masă de marmură,atât de lungă, de iată şi de groasă înirât niciodată nu s-a văzut pe lume „o halcă asemănătoare demarmură", spun vechile documente într-om stil care ar fi stârnit pofta lui Gargantua ; cealaltă, decapela unde Ludovic al Xl-lea poruncise să fie sculptat în genunchi dinaintea Fecioarei, şi să se trans- porte, fără a-i păsa oă lasă două firide goale în. şirul statuilor regale, statuia lui Caroi cel Mare şi aSfântului Ludovic, doi sfinţi pe care îi socotea cu mare trecere în cer, ca regi ai Franţei. Capela, încănouă, cdnstruită abia de şase ani, era toată în acea încântătoare notă de arhitectură delicată, desculptură minunată, de fină şi profundă şlefuire, care marchează la noi sfârşitul erei gotice şi se perpetuează, până la jumătatea secolului al şaisprezecelea, în fanteziile feerice ale Renaşterii. Cudeosebire, micul ornament de deasupra portalului era o capodoperă de susbţiriroe şi de graţie ; făceaimpresia unei stele de dantelă.

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->