PAULO COELHO – UNSPREZECE MINUTE
DEDICAŢIE
În ziua de 29 mai 2002, cu puţin timp înainte de a pune punct acestei cărţi, am fost la Peştera de laLourdes, în Franţa, ca să umplu cîteva sticle cu apamiraculoasă de la izvorul aflat acolo. De îndată ce amintrat în terenul de incintă al catedralei, un domn devreo şaptezeci de ani mi-a spus: „Ştiţi că semănaţi cuPaulo Coelho?” I-am răspuns că eram chiar eu. Bărbatulm-a îmbrăţişat, mi le-a prezentat pe soţia şi pe nepoatasa. Mi-a vorbit despre însemnătatea cărţilor mele înviaţa lui, spunîndu-mi în încheiere: „Ele mă fac săvisez.”Am mai auzit în repetate rînduri propoziţia asta şiea mă umple totdeauna de mulţumire. Atunci însă m-amalarmat — pentru că ştiam că
Unsprezece minute
trataun subiect delicat, izbitor, şocant. M-am dus la izvor, amumplut sticlele, m-am întors, l-am întrebat unde locuia(în nordul Franţei, aproape de Belgia) şi mi-am notatnumele lui.Cartea aceasta vă este dedicată, Maurice Grave-lines. Am o obligaţie faţă de dumneavoastră, faţă desoţia şi nepoata dumneavoastră şi faţă de mine însumi:să vorbesc despre ceea ce mă preocupă, nu despre ceeace le-ar plăcea tuturora să asculte. Unele cărţi ne fac săvisăm, altele ne aduc la realitate, dar nici una nu poatefugi de lucrul cel mai important pentru autor: onestitateacu care scrie.
2
Leave a Comment