• Embed Doc
  • Copy Link
  • Readcast
  • Collections
  • CommentGo Back
 
Istorie Sociala-curs
I.ORIGINILE ŞI EVOLUŢIA ISTORIEI SOCIALE1.NOTIŢE CURS:
Germenii istoriei sociale se identifică în scrierile primilor creatori de istorie.
 Herodot 
(cca. 484-420 î.Hr) este important pentru informaţiile pe care le oferă despre sciţi şi traci, iar 
Tacitus
(55 – cca. 120 î.Hr.), prin descrierile asupra instituţiilor triburilor germanice. La o primă analiză, aceste scrieri istoriografice, precum şi majoritatea celor realizate înainte deveacul al XVIII-lea se înfăţişează, aproape invariabil, ca fragmente puţin semnificative şiimobile ale vieţii sociale. Factura lor evenimenţială şi descriptivă primează. Cu toate acestea,au o importanţă semnificativă dacă le raportăm la timpul istoric în care au fost realizate:marchează şi delimitează deopotrivă, în câmpul istoriei, preocupările consacrate aspectelor denatură socială de alte tipuri de preocupări (1) şi relevă tendinţa de a plasa cercetările asupraindividului şi societăţii pe baze empirice cât mai solide (2).
Se conturează, astfel, germeniiapariţiei istoriei sociale
.În secolul al XVIII-lea, Voltaire şi I. Möser, prin lucrările lor, sunt consideraţi drept„agenţi” importanţi ai constituirii istoriei sociale. Şi unuia şi altuia li se atribuie rolul defondatori ai studiilor de istorie socială (primului, datorită lucrării
Secolul lui Ludovic al XIV-lea
– 1751, celui de al doilea, pentru volumul
 Istoria Osnabrück-ului
– 1768). Se apreciază cădeschiderile realizate de cei doi autori, unul spre imaginea unei panorame a societăţiifranceze, altul spre forţarea penetrării în intimitatea vieţii paşnicilor cetăţeni ai burguluigerman, sunt hotărâtoare în direcţionarea studiilor de istorie socială. În adevăr, cele douădirecţii se dezvoltă paralel, se intersectează sau se află în concurenţă în raport cu însăşievoluţia istoriei sociale.Pleiada de mari istorici (Herder, Turgot, Condorcet, Guizot, Burckhard, Ranke,Lamprecht), sociologi (Comte, Spencer, Durkheim ş.a.) economişti şi reprezentanţi ai altor discipline din perioada următoare creează, treptat, un spaţiu distinct de studiu în cadruldisciplinelor respective, care pregăteşte terenul „evadării” istoriei sociale şi constituirii sale cadomeniu ştiinţific de sine stătător.Un reviniment are loc în 1929 în planul dezvoltării istoriei sociale când un grup deistorici francezi iniţiază detaşarea de propria lor comunitate ştiinţifică, inaugurând studii deistorie socială într-o viziune pluridisciplinară. Evenimentul are loc la Strassbourg, iar  principalii lui protagonişti sunt
Marc Bloch
(1886-1944) şi
 Lucien Febvre
(1878-1956). Ceidoi istorici editează revista „Annales d’Histoire économique et sociale” („Analele de IstorieEconomică şi Socială”), în jurul căreia se formează numeroşi specialişti în istorie socială,constituind prima şi una din cele mai cunoscute şcoli de istorie socială – 
Şcoala „Analelor”
, cuinfluenţe şi adepţi şi în prezent.Mişcarea Bloch-Febvre nu este străină de concepţiile avansate cândva de
 Emile Durkheim
şi
Max Weber 
, aspirând să apropie istoria de sociologie şi de alte ştiinţe socio-umane. Obiectivele sale se anunţă ambiţioase: pornind de la ideea că diferite contexte socio-culturale se întrepătrund (comprehensiunea contextelor), grupul „Analelor” conce-pe şiorientează demersurile istoriei sociale spre studiul totalităţii aspectelor sociale, încercând săconvertească socialul într-o istorie societală. În acest sens, în reconstrucţia fiecărei epocireprezentanţii grupului includ demersurile psihice, ideatice şi normative, apreciind că dau onotă suplimentară de acurateţe şi înţelegere „ştiinţei” şi „umanului”.Mişcarea Bloch-Febvre are rezonanţă în epocă şi mai târziu, succesul ei constând în realizareaunei sinteze coerente între istorie, sociologie, psihologie, economie şi geografie. Concomitent,sunt reconsiderate sursele documentare, în sfera studiilor inteprinse de componenţii Şcoliidobândind importanţă interpretarea dovezilor arheologice, izvoarelor cartografice, lingvistice,folclorice şi, în genere, a documentelor care au caracter social. „
Şcoala
«
 Analelor 
»
”, aînsemnat, în esenţă, nu numai crearea unui curent viguros de studii privind istoria socială, ci
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite1
 
 şi în iniţierea unui mod propriu de cercetare, care consta în antrenarea a numeroasediscipline umaniste într-un demers comun, cu finalităţi comune
.
Varietatea şi consistenţa studiilor sale, contribuţiile pe care le aduce în planul cunoaşterii sociale, raporturile cu alte discipline socio-umane conferă autoritate ştiinţifică istoriei sociale şi, deopotrivă, un loc tot mai bine definit 
. Procesul de instituţionalizare,început în perioada interbelică şi dezvoltat ulterior, a creat o vastă reţea de unităţi de cercetarela nivelul comunităţilor naţionale, precum şi instituţii specializate de rang internaţional, unsistem comunicaţional alcătuit din zeci de publicaţii şi manifestări de cele mai diverse tipuri şianverguri.Gândirea şi cercetarea socială românească, care au realizat notabile realizări în domeniulsociologiei şi istoriei, mai ales în perioada interbelică, au rezultate, unele chiar importante, şiîn domeniul istoriei sociale. Seria precursorilor istoriei sociale, fără a forţa nota, dacă neraportăm la procedeele „clasice” de identificare a originilor unei ştiinţe sociale, poate fiextinsă şi înainte de
 Dimitrie Cantemir 
(1673-1723) sau
 Nicolae Spătarul Milescu
(1636-1708).O seamă de intelectuali prepaşoptişti lărgesc orizontul preocupărilor vizând spaţiulsocial. Cei care dau un contur mai clar acestor preocupări sunt
 Ion G.Ghica
(1816-1897),
 Nicolae Bălcescu
(1819-1859) şi
Mihail Kogălniceanu
(1817-1891). Fiecare îşi aducecontribuţia la apariţia unui punct de vedere românesc asupra istoriei sociale. Nicolae Bălcescu respinge istoria evenimenţială, el consideră că viziunea dinamicăasupra evenimentelor trebuie să prevaleze, accentuând analiza factorului uman şi a evoluţieisociale, pe două dimensiuni esenţiale: timp şi spaţiu. Bălcescu realizează în scrierile sale osinteză între perspectiva analitică istorică şi cele economice, sociologice şi filosofice(filosofia socială), concepând, astfel, tratarea istoriei în viziune pluridisciplinară.
 El poate fiapreciat drept fondator al studiilor de istorie socială în România
.Un „model” original de istorie socială era propus de
 Nicolae Blaramberg 
(1834-1896)în lucrarea
Studiu comparat asupra institu-ţiilor, legilor şi moravurilor României dintimpurile cele mai vechi până în zilele noastre (Essai comparé sur les institutions, les lois et les moeurs de la Roumanie depuis les temps les plus reculés jusqu’à nos jours)
(1886-1887).Obiectivul lui Blaramberg a fost să reconstituie „istoria naturală” a societăţii româneşti.Cercetarea monografică a evoluţiei societăţii româneşti, care se impune şi în planulistoriei sociale, nu are un aspect întâmplător şi pasager. Expansiunea maximă amonografismului din perioada interbelică are, prin urmare, o tradiţie deja consolidată lasfârşitul veacului trecut şi începutul secolului nostru. Tot în această foarte fertilă perioadă detrecere de la un veac la altul îşi înscrie contribuţia în istorie şi sociologie, dar cu relevanţă şiîn planul studiilor de istorie socială,
 A.D. Xenopol 
(1847-1920).Viziunea nouă asupra conceperii istoriei care îl stăpâneşte pe N. Iorga şi care, dinnefericire, este decât fragmentar materializată (savantul este asasinat înainte de a-şi desăvârşiopera) îl apropie de unele concepţii ale Şcolii „Analelor” precum şi de unele proiecţii mairecente care vizează orientările istoriei sociale.Convergenţele dintre sociologie şi istorie conduc şi la formularea unor puncte devedere deosebit de interesante de către profesorul
 Dimitrie Gusti
(1880-1955) şi alţi membriiai Şcolii sociologice de la Bucureşti, îndeosebi de către
 H.H. Stahl 
(1901-1991),
Traian Herseni
(1907-1980) şi
Miron Constantinescu
(1917-1974). Aceştia din urmă, mai puţin pregnant în perioada interbelică, dar consistent mai târziu, au contribuţii originale remarcabilecu valoare teoretică şi aplicativă şi în planul istoriei sociale.Unele manifestări care se înregistrează după 1989 dau impuls istoriei sociale în zonenefertilizate sau prea puţin cultivate până atunci.
 Istorie socială 
, pp. 7-32
II. SURSELE ISTORIEI SOCIALE, OBIECTIVE.ŞTIINŢIFICE, METODE ŞITEHNICI DE CERCETARE.III. EXTINDEREA SPAŢIULUI DE MANIFESTARE AISTORIEI SOCIALE. PROLIFERAREA INVESTIGAŢIILOR ASUPRASURSELOR ORALEIstorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite2
 
 Inţelegem prin surse, informaţiile pe care le cercetează şi utilizează istoria socială  pentru realizarea obiectivelor sale ştiinţifice
. Virtual, sursele istoriei sociale sunt multiple. Înrealitate, ele sunt mai puţin numeroase, deşi nu există interdicţii pentru întrebuinţareaoricărui izvor. Spre deosebire de sociologie, care dispune practic de totalitatea informaţiilor,dată fiind situaţia privilegiată de reconstrucţie a vieţii sociale pe baza investigaţiilor directe şimai puţin pe surse din trecut, istoria şi istoria socială utilizează aproape exclusiv izvoare dintrecut. Valoarea documentară a acestora, în perspectiva obiectului de studiu al celor două„tipuri” de istorie, este diferită şi, prin urmare, reprezintă un criteriu de selecţie a surselor.Principalelesurseale istoriei sociale sunt: rezultatele cercetărilor arheologice; unele documenteistorice cu încărcătură socială (pe care sociologii le definesc ca fiind documente sociale); scrieriistorice din trecut (îndeosebi monografiile); „faptele artistice” (picturi, fresce, litografii etc.);„limbajul social”; mărturiile orale (istoria orală).Lista „documentelor” care sunt utile istoricului social mai cuprinde: rapoarte oficiale, publicaţii periodice, scrisori, jurnale perso-nale, „care relevă în profunzime şi în detaliu ariileinterne ale experienţei umane” (Jan Hecht), literatura hagiografică (Sofia Boesch Gajano),relatări parohiale (Mattei Dogan, Robert Pahre), „arhivele fiscale”, „inventare de bunuri”,„liste electorale” (Philippe Vigier) etc. În afara lor, istoria socială penetrează zone sociale dintrecut şi prin mijlocirea însemnărilor de călătorie, condicilor domneşti şi bisericeşti,registrelor de dijme, catagrafiilor, actelor de vistierie, hotărârilor instanţelor judecătoreşti,instituţiilor politice etc., jurnalelor de front, foilor de zestre, genealogiilor, biografiilor sociale,fotografiilor de epocă, monografiilor ş.a.m.d. Marea varietate de informaţii, a impuselaborarea unor sisteme de clasificare, care au la bază criterii diferite (Septimiu Chelcea, IoanMărginean, Ion Cauc).
 Documentele sociale reprezintă una din sursele esenţiale ale istoriei sociale
.Surse ale istoriei sociale sunt considerate şi „obiectele de artă”, „desenele”, „fapteleartistice” (Jan Hecht), imaginile picturale, ilustratele, filmele documentare (pentru timpurilemai apropiate zilelor noastre) ş.a., limbajul social şi istoria orală.Istoria orală a dobândit, în ultima jumătate de veac, o importanţă deosebită. Serecunoaşte că este o sursă complexă şi relevantă sub raportul informaţiilor pe care lefurnizează. Importanţa istoriei orale este cu atât mai mare cu cât pentru anumite spaţiigeografice (Africa, America de Nord şi de Sud, Australia, nordul îngheţat al Asiei şi Europei precum şi Groenlanda etc.), în care îşi prelungesc existenţa urmaşi ai unor triburi de indieni,aborigeni, eschimoşi sau de altă origine, reprezintă singura sursă care permite reconsiderareatrecutului istoric al unor populaţii şi deopotrivă realizarea unei istorii a acestora.
Obiectivul ştiinţific
esenţial şigeneros (dar greu de atins) al istoriei sociale constă înrealizarea unei istorii a evoluţiei sociale (naţionale şi universale) de la începuturi şi până încontemporaneitate (în înţeles de timp istoric care se apropie de „barierele” prezentului) ce presupune reînvierea imaginilor unor lumi trecute în însăşi esenţa lor umană: modul în careoamenii, ca fiinţe sociale, au înţeles să intre în raporturi unii cu alţii, să-şi făurească formevariate şi complexe de agregare socială, să răspundă la provocările naturii şi la propriile lor aşteptări, aspiraţii, exigenţe etc., să imagineze şi să creeze, în paralel cu sistemul social, altesisteme (economic, juridic etc.), să-şi făurească propriul univers mental despre natură, lume,viaţă, moarte, să adopte norme şi reguli de comportament ş.a.m.d.
Metodele şi tehnicile de cercetare
sunt relativ consistente, dar considerabil mai redusedecât cele ale sociologiei. Metodele transversale utilizate de sociologi sunt parţial şi restrictivvalorificate de istorici, dintre acestea observaţia şi ancheta fiind în măsură să le furnizeze uneleinformaţii. Alte metode de care istoria socială se arată preocupată să le aplice sunt biografiilesociale şi studiile de caz. Analizele de conţinut nu lipsesc din arsenalul istoricilor, iar în ultimeledecenii se arată preocupaţi şi de studii cantitative. Monografia socială istorică este o metodărăspândită şi întrebuinţată de multă vreme, ca şi cea comparativ-istorică.
 Istorie socială 
, pp. 35-69 
Istorie Sociala-curs semestrul I-Blackbord Academic Suite3
of 00

Leave a Comment

You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...
You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...