Defoe, Daniel - Moll Flanders

Daniel Defoe

ÎNTÂMPLĂRILE FERICITE ŞI NEFERICITE

ALE VESTITEI MOLL FLANDERS

Numele meu adevărat este atât de bine cunoscut în registrele şicatastifele din Newgate şi Old Bailey şi, în locurile acelea, se mai află încămărturii atât de importante în legătură cu viaţa mea particulară, încât nuvă aşteptaţi să-mi aştern numele pe hârtie sau să vorbesc despre familiamea. Lucrurile vor fi poate mai bine cunoscute după ce voi muri, acum însănu le-aş da pentru nimic în lume în vileag, nu, nici chiar dacă ar veni oamnistie generală pentru toţi răufăcătorii şi toate crimele.Deoarece însă câţiva dintre tovarăşii mei cei mai păcătoşi, care acumnu-mi mai pot face nici un rău (căci au părăsit lumea asta cu ajutorul scăriişi al frânghiei, aşa cum adesea mă aşteptam s-o părăsesc şi eu) măcunoşteau pe numele de Moll Flanders, îmi veţi îngădui să-l port, până cândvoi îndrăzni să mărturisesc cine am fost şi cine sunt.Am aflat că într-una din ţările vecine cu noi nu ştiu dacă în Franţa sau în altă parte dacă un criminal osândit la moarte, la galere, sau la deportare,lasă în urmă copii rămaşi fără sprijin din pricina confiscării bunurilorpărinteşti, aceştia sunt, din porunca regelui, daţi în grija cârmuirii şi adă-postiţi în nişte clădiri numite orfelinate, unde sunt crescuţi, îmbrăcaţi,hrăniţi, învăţaţi iar, când le vine timpul să plece, daţi la meserii sau înslujbe, ca să fie în stare să se întreţină prin muncă cinstită şi cuviincioasă.Dacă aşa ar fi fost obiceiul şi la noi, nu mi-ar fi fost hărăzit să rămân pedrumuri ca o biată fată necăjită, fără căpătâi, fără prieteni, fără haine, fărăajutor, fără un om pe lume care să mă ocrotească; în felul ăsta însă, nunumai c-am fost lăsată pradă celei mai mari răstrişti, încă înainte de a înţelege ce-i cu mine sau cum să ies din impas, dar şi azvârlită într-o viaţăde ruşine, a cărei desfăşurare firească m-a făcut să mă pierd repede cu trupşi cu suflet.Asta, fiindcă la noi lucrurile se întâmplă altfel. Mama mea fuseseosândită pentru un furt atât de mărunt, încât nici nu face să-l pomenescanume împrumutase trei bucăţi de olandă fină de la un pânzar oarecare dinCheapside. Împrejurările furtului sunt prea multe ca să le repet şi apoile-am auzit spuse în atâtea feluri, că nici nu mai ştiu care-i povesteaadevărată.Oricum ar fi fost, toţi se potrivesc când spun că maică-mea s-a apăratarătându-şi pântecul şi, când s-a văzut că-i însărcinată, pedeapsa s-aamânat cu vreo şapte luni, după care cum se zice, a fost readusă la prima judecată, i s-a făcut hatârul de a fi deportată la plantaţii, iar eu, care aveamvreo şase luni, am fost lăsată, după cum vă puteţi închipui, pe mâini rele.

Toate astea sunt prea apropiate de primele clipe ale vieþii mele ca sã potistorisi despre mine altceva decât lucruri auzite; aju

nge sã amintesc însã cãm-am nãscut într-un loc atât de pãcãtos, încât nu s-a gãsit nici o parohiecare sã mã hrãneascã în primii ani ai copilãriei şi nu ştiu, zãu, cum de-amscãpat cu zile atâta ştiu din auzite cã o rudã de-a mamei m-a scos de acolo,dar

pe socoteala sau cu sprijinul cui, habar n-am.

Primul lucru de care-mi pot aminti sau pe care l-am aflat despre mineeste că am rătăcit într-o bandă de oameni dintre cei care sunt numiţi ţigani

sau faraoni, dar cred că n-am stat decât puţină vreme printre aceştia,pentru că nu mi-au schimbat culoarea pielii, cum fac ei de obicei cu copiiipe care-i fură, n-aş şti însă să spun nici cum m-am pripăşit pe acolo şi nicicum am scăpat. Ţiganii m-au lepădat la Colchester, în Essex şi parcă mi-amintesc că eui-am părăsit (adică m-am ascuns şi n-am vrut să pornesc mai departe), darn-aş fi în stare să dau amănunte în privinţa asta. Atât mi-amintesc că, fiindculeasă de nişte slujbaşi ai parohiei din Colchester, am povestit c-am venit în oraş cu ţiganii, că n-am vrut să mă mai ţin după ei, că ei m-au lepădat,dar că nu ştiu încotro au apucat-o, pare-se că, deşi s-au făcut cercetări prinţinut, nu li s-a mai dat de urmă.Eram acum în situaţia de a primi ajutor; căci deşi, după lege, nutrebuia să cad în sarcina vreunei parohii dintr-o parte sau alta a oraşuluitotuşi, fiindcă povestea mea ajunsese să fie cunoscută şi fiindcă eram preamică pentru a fi bună la vreo muncă n-aveam mai mult de trei ani mila i-a împins pe magistraţii oraşului să se îngrijească de mine, aşa că am ajuns şieu una din ocrotitele lor, şi încă într-atâta de parc-aş fi fost născută înlocurile acelea.A fost norocul meu că, în grija lor pentru mine, m-au dat în seama uneidoici, cum i se spune, care era într-adevăr săracă, dar o dusese mai bine pevremuri şi acum trăia din ce câştiga de pe urma unor copii de teapa mea,pe care-i creştea asigurându-le cele trebuincioase, până la o anumităvârstă, când copiii îşi puteau găsi o slujbă şi agonisi singuri pâinea.Femeia asta ţinea şi o mică şcoală, unde-i învăţa pe copii să citească şisă lucreze şi, cum spuneam, deoarece înainte dusese o viaţă mai aleasă,creştea copiii cu pricepere şi cu multă tragere de inimă.Important e că-i creştea cu frica lui Dumnezeu, fiindcă ea însăşi era ofemeie foarte cumpătată şi pioasă, în al doilea rând, bună gospodină şicurată şi în al treilea rând, bine crescută şi cu purtări frumoase. Aşa încât,lăsând la o parte mâncarea care era simplă, locuinţa care era sărăcăcioasăşi hainele care erau grosolane, eram crescuţi cu atâta distincţie, deparc-am fi fost la o şcoală de dans.Am stat acolo până am împlinit opt ani, când am aflat cu groază cămagistraţii (parcă aşa li se spunea) au poruncit să-mi găsesc slujbă.Oriunde m-aş fi dus, mare lucru nu eram în stare să fac, poate doar să alergdupă comisioane sau să fac muncă de roabă pe lângă o bucătăreasă şi mise vorbea atât de des despre asta, încât mă înspăimântasem rău de tot.Deşi eram atât de mică, aveam o sfântă groază de serviciu cum se spunea.I-am arătat doicii că aş putea să-mi agonisesc traiul, fără să intru înserviciu, dacă ar vrea ea, căci mă învăţase să cos şi să torc lână din ceaaspră care alcătuieşte negoţul cel mai de seamă al oraşului şi i-am făgăduitcă, dacă mă ţine mai departe, voi lucra pentru ea şi încă din răsputeri.Aproape în fiecare zi îi făgăduiam că am să muncesc pe rupte într-uncuvânt, nu făceam toată vremea decât să lucrez şi să plâng, ceea ce onecăjea atât de mult pe biata femeie care era tare de ispravă şi mă şiiubea, încât până la urmă a început să-şi pună la inimă necazul meu.Aşa că, într-o bună zi, a intrat în odaia unde copiii sărmani lucraulaolaltă şi s-a aşezat, nu la locul ei obişnuit de profesoară, ci lângă mine, caşi cum şi-ar fi pus în gând să mă observe ca să vadă cum mă descurc.Coseam ceva ce-mi dăduse ea, parcă mi-amintesc că însemnam niştecămăşi; şi, după câtăva vreme, femeia începu să-mi vorbească.— Copil prost ce eşti, zice, mereu plângi (plângeam şi atunci). De ce,

mă rog?— Fiindcă vor să mă ia de aici, zic eu, şi să mă trimită la un serviciu şieu nu mă pricep la gospodărie.— Bine, fetiţo, spune ea, chiar dacă nu te pricepi la gospodărie, ai să înveţi cu timpul şi doar n-o să te pună la treburi grele de la început.— Ba da, spun eu, şi dacă n-o să mă descurc, au să mă bată până şislujnicele ca să fac treburi grele, şi eu sunt o fetiţă mică şi nu mă pricep. Şiiar m-am pornit pe plâns până ce nici n-am putut să mai vorbesc.Cu inima ei de mamă, doica era atât de mişcată, încât a hotărât să numă lase încă la serviciu; m-a îndemnat să nu mai plâng, făgăduindu-mi că osă vorbească cu domnul primar şi încredinţându-mă că nu voi intra înserviciu decât după ce voi creşte mai mare.Dar vedeţi că nici asta nu mă mulţumea, fiindcă numai gândul de aintra în serviciu mă înspăimânta în aşa hal, încât dacă femeia m-ar fi încredinţat că nu voi pleca de la ea până la douăzeci de ani, tot la fel ar fifost, aş fi plâns toată vremea, numai de teamă că, până la urmă, tot o să se întâmple.Când a văzut că nu mă potolesc, a început să se supere.— Ce-ai vrea? îmi spunea. Nu ţi-am făgăduit că nu te duci la serviciupână nu mai creşti puţin?— Da, făcui eu, dar atunci tot o să trebuiască să mă duc.— Ce-o mai fi şi asta, a înnebunit fata? Ce! Nu cumva vrei să te facicucoană?

—

Ba da, am spus eu, şi iar m-am pornit pe plâns, până când plânsuls-a făcut bocet.Vă închipuiţi că bătrânica a început să râdă de mine.— Zău, spunea ea, luându-mă în râs, vrei să te faci cucoană? Şi cum aisă faci ca s-ajungi? Cum? Mişcând din vârful d

egetelor?

— Da, am spus eu cu nevinovăţie.— Păi cât poţi câştiga pe zi din ce lucrezi? mă întrebă.

— Trei penny,

dacă torc, şi patru cu cusutul.— Ei, sărmană cucoană, spuse ea râzând din nou, ce-ai să faci numaicu atât?— O să mă întreţin, am zis eu, dacă mă lăsaţi să locuiesc cu dumnea-voastră. Şi am rostit cuvintele acestea cu glas atât de nenorocit şi derugător, încât inima femeii s-a muiat, după cum mi-a mărturisit-o chiar ea,odată, mai târziu.— Dar, mi-a spus, asta nu-ţi ajunge şi pentru mâncare şi pentru haine;şi apoi, cine vrei să cumpere haine pentru micuţa doamnă? Şi-mi zâmbeatot timpul.— Atunci o să lucrez mai mult, am spus eu, şi o să vă dau dumnea-voastră tot.— Sărmană copilă! N-o să-ţi ajungă. De-abia o să fie destul pentruhrană.

— A

tunci, n-am nevoie de hrană, am spus eu din nou cu nevinovăţie.Lăsaţi-mă numai să stau cu dumneavoastră.— Cum, vrei să trăieşti fără hrană? m-a întrebat ea.— Da, am răspuns eu ca un copil ce eram, puteţi fi sigură c-aşa o săfac, şi iar am plâns cu nădu

f.

Nu urmăream nici un scop, vedeţi şi dumneavoastră că vorbele veneaude la sine; dar se îmbinau cu atâta nevinovăţie şi cu atâta patimă, încât n-atrecut mult şi biata fiinţă cu suflet de mamă s-a pornit şi ea pe plâns şi,

Category:	Uncategorized.
Rating:	(1 Rating)
Upload Date:	01/15/2009
Copyright:	Attribution Non-commercial
Tags:	This document has no tags.

Documents

People