Professional Documents
Culture Documents
Domnie în iad
Reign in Hell, 1997
CARTEA ÎNTÂI
ŞERPII
12 IUNIE
Mordie parcase rulota în spatele cortului cât de aproape putuse, pentru a-i
face Fratelui T o intrare cât mai uşoară. Când se întoarse Mordachai,
predicatorul stătea în fotoliul pivotant, lângă fereastra rulotei.
Se spălase şi buclele de culoarea mătăsii de porumb îi străluceau. Purta un
caftan lung până la glezne, de culoarea pământului, cu o cruce brodată pe
piept şi mâneci largi care-i atârnau până la coate. Avea în poală Biblia scrisă în
Braille, iar într-o mână ţinea un ciorchine de struguri Concord. Ciugulea câte un
bob din când în când, storcând şi sugând carnea moale din fiecare, în timp ce
asculta vocile oamenilor, râsetele copiilor şi lătratul vesel al unui câine.
— Cum stau lucrurile cu fratele Jasper? îl întrebă pe Mordachai, care îşi
ştergea transpiraţia de pe frunte cu palma unei mâini, prăbuşit pe un scaun.
— E un tip cumsecade. Fir-ar să fie, soarele e deja aproape de asfinţit şi e
încă o căldură ca-n iad aici. Sper că o să faci un dans al ploii pentru ei diseară.
— S-ar putea s-o fac. Eu şi prietenii mei.
— Ştii ceva? Dacă chiar ar începe să plouă, s-ar putea să fii ales
guvernator de Nebraska.
Fratele T zâmbi.
— Interesantă noţiune. La ce oră este confruntarea?
Accentuă prima silabă, pronunţând cuvântul confruntare.
— Pastorul Jasper va începe la ora şapte şi jumătate, va face puţină
încălzire cu localnicii şi te va aduce şi pe tine pe la 7:45.
— E bine. Ar trebui să terminăm până la nouă. Poate, mai devreme, dacă
începe să plouă.
— Da, sigur, râse Mordachai.
— Povesteşte-mi despre fata Jasperilor. Ai întâlnit-o?
— Î-hî. Ajută la servit, la masă.
— Descrie-mi-o, zise Fratele T, fiind încă atent la sunetele de la masă.
— Nu e genul tău, T.
— Descrie- mi- o!
— E destul de scundă, un metru şi cincizeci şi cinci de centimetri, păr
şaten. Ochi de culoare deschisă, albaştri sau verzi, nu prea ştiu sigur. Cam
şaizeci de kilograme.
— Ştii ce vreau să-mi spui, hârâi predicatorul.
Mordachai ezită şi privi spre podea.
— Are... sâni frumoşi, plini. Şi un trup mic, vânjos.
— Cu ce este îmbrăcată?
— Cu o rochie de bumbac. Albastră.
Fratele T se aplecă spre urechea lui Mordachai şi vocea îi deveni doar o
şoaptă:
— Este nevinovată, Mordachai? Poţi să-mi spui dacă este nevinovată?
— La dracu', nu ştiu dacă este... dar, în ţinutul ăsta, cred că da. E un oraş
mic, iar ea nu poate să aibă mai mult de şaisprezece ani. Probabil că da.
— Şi care este numele mieluşelului?
— Penny.
— Penny. Minunat. Şi e deşteaptă, pun pariu.
— Pare destul de isteaţă, o trompetă a Bibliei, îţi spun eu. A citat ceva din
Psalmi, dar nu-mi amintesc ce era.
— Splendid. Dar mama?
— Of, Iisuse, T...
— Sunt doar curios să-mi cunosc adunarea, Mordachai.
— Ei bine, ea, cu siguranţă, nu este genul tău şi, cu siguranţă, nu e o
sfântă.
Fratele T râse.
— De ce nu-i sugerezi domnişoarei să-mi pregătească o farfurie cu
mâncare şi să mi-o aducă aici?
— Ei, uite ce e, T... lucrurile merg chiar bine pentru noi. Nu ne trebuie
necazuri. De ce nu...
— Gura, Mordachai! Taci chiar acum şi fă ce ţi-am spus.
Spăşit, Mordachai se crispă şi se ridică.
— Trebuie să-mi schimb cămaşa, zise el îmbufnat.
— Atunci, grăbeşte-te, mi-e foame.
Privea scena ca printr-un geam aburit, fără culori şi nuanţe. Imagini gri
pluteau prin câmpul lui vizual. La dreapta lui, Mordachai verifica interiorul
cortului şi instruia mica echipă de ajutoare. Predicatorul închise cu grijă
obloanele şi se uită pe furiş, prudent, în jur, privind prin crăpătura îngustă
dintre pervaz şi oblon, uitându-se printre gene pentru a focaliza mai bine ima-
ginea. În cele din urmă, se ridică şi, folosindu-şi degetele arătătoare, îşi împinse
lentilele de contact gri sub pleoapele de jos ale ochilor. Imaginea se clarifică,
culorile apărură în scena din faţa lui, iar el se concentră pe fata care punea
mâncare pe farfurie; o privi cum studiază fiecare ştiulete de porumb înainte de
a-l alege pe cel mai bun, cum linge urmele de ciocolată de pe un deget, cum îşi
mângâie obrazul cu sticla îngheţată a paharului de limonadă; îi ascultă râsul a-
proape copilăresc, fermecat de felul neruşinat cum îşi lăsă capul pe o parte,
părul blond închis căzându-i pe faţă. Artera de pe gât începu să-i pulseze,
respiraţia i se îngreună. Îi urmări fiecare mişcare până când ea se îndreptă spre
rulotă, apoi se întinse la loc în fotoliu, îşi puse la loc lentilele de contact, închise
ochii şi aşteptă.
Trecu un minut. Apoi îi auzi paşii lângă uşa rulotei. Ea ciocăni uşor.
— Este deschis, zise el, îndulcindu-şi vocea cât mai mult.
Îşi ţinu ochii închişi, auzi uşa deschizându-se şi vocea:
— Frate T?
— Da?
— V-am adus ceva de mâncare, domnule.
— O, mulţumesc, draga mea.
El se îndreptă în fotoliu şi-i făcu semn să intre.
Ea intră cu grijă, aproape cu veneraţie, uitându-se uimită prin interiorul
slab luminat al rulotei.
Era frumos mobilat şi picturi religioase umpleau aproape fiecare spaţiu
liber de pe pereţi. Picturi clasice – Cina cea de taină, Hristos cu braţele întinse
şi inima însângerată, un crucifix – apoi îl văzu pe el şi o teamă respectuoasă îi
tăie respiraţia.
— Tu trebuie să fii Penny, zise el.
— D-d-da, domnule, se bâlbâi ea, cu o voce la fel de moale ca o pală de
vânt.
El şedea într-un fotoliu, lângă una dintre ferestrele mari, cu degetele
urmărind caracterele Braille, în timp ce citea Biblia cu vârfurile degetelor. Ea se
holbă la el, fascinată de părul care-i cădea pe umeri încadrându-i faţa
frumoasă, înfăţişarea lui ce radia forţă şi seninătate, caftanul din pânză de sac.
Privirea i se mută către imaginea lui Hristos şi făcu imediat comparaţia. El
zâmbi, apoi deschise ochii, iar ea rămase atât de buimăcită, încât aproape că
vărsă limonada. El o privea fix, cu ochii albi, ambigui, goi, care păreau să i se
strecoare din inima în suflet şi să-i citească gândurile.
El întinse mâna şi-şi trase o măsuţă pe rotile în faţă.
— Pune-o aici, zise el.
Ea se supuse, aşezând farfuria şi paharul pe masă, punând cuţitul şi
furculiţa din plastic lângă farfurie.
— Aşază-te aici, lângă mine, zise el şi, când ea trase mai aproape un scaun
îmbrăcat în pânză, adăugă: Vreau să te privesc.
— Să mă priviţi?
El se întinse spre vocea ei, îi găsi obrajii cu vârfurile degetelor şi începu,
încet, să-i atingă pielea moale. Ea închise ochii când degetele lui îi trecură
peste pleoape, îi mângâiară nasul şi buzele. Respiraţia ei se iuţi, şi îşi simţi
sângele urcându-i-se în obraji.
— Perfecţiune, şopti el. Tu eşti trandafirul de Sharon şi Lăcrămioara.
Eşti frumoasă, ai ochi de porumbiţă, iar buzele tale sunt ca purpura, eşti
frumoasă pentru că nu există nici o pată pe tine.
— Cântecul lui Solomon, murmură ea.
— Ai fost salvată? Eşti în graţia lui?
— Da, răspunse ea cu o voce tremurată ca un abur.
— Atunci, vom vorbi pentru tine din amvon, iar mai târziu te voi unge cu
uleiul mântuirii. El îşi lăsă mâinile să alunece pe gâtul ei şi apoi le retrase încet.
Acum, stai cu mine cât timp mănânc.
Melodia era tot mai plină de viaţă. Cu cât ei cântau mai tare, cu atât mai
iute dansa el. Hop, hop, ţop, hop, hop, ţop. Undeva, într-o parte, o femeie îşi
ridică ambele mâini deasupra capului şi începu să rostească o rugăciune
nedesluşită, apoi alta i se alătură şi încă una. Frenezia era tot mai mare.
Predicatorul se duse, dansând, spre una dintre cutiile lăcuite de pe masa lui de
lângă amvon.
Ochii i se făcură şi mai mari, ritmul se înteţi. Un fior nervos scutură
mulţimea.
În timp ce se apropia de cutii, îl văzu pe Mordachai intrând în cort. Îşi lovea
tamburina de picior, privind afară, spre cer. Lovi tamburina tot mai repede.
Fratele T se uită într-una dintre cutii. Doi şerpi cu clopoţei de culoarea
nisipului zăceau pe fundul cutiei. Deschise brusc capacul cutiei. Zornăitul
mânios din interior era înăbuşit de cântec, de „Amin", de vocile bolborosind
într-o limbă ciudată, necunoscută.
Predicatorul îşi înălţă vocea peste haos:
— Marcu, Capitolul cincisprezece: Şi aceste semne vor însoţi pe cei ce
vor crede: în numele meu vor scoate demoni; vor vorbi limbi noi; vor lua
în mână şerpi...
Îşi afundă mâna în cutie, luă din mijloc unul din cei doi şerpi şi-l scoase
afară. Plecă, dansând, de lângă cutie, mângâind şarpele, simţindu-i muşchii
unduindu-se în palmă; scoase limba şi lăsă limba despicată a şarpelui să o
atingă pe a sa.
Mulţimea înnebuni. Se părea că din şarpele care-şi zornăia clopoţeii se
scurgea electricitate în mulţime. O văzu pe Penny, în rândul al doilea, cu ochii
închişi, cu capul dat pe spate, bătând sălbatic din palme. Predicatorul ridică
şarpele deasupra capului şi îşi continuă dansul spasmodic.
Căută în cutie şi luă şi celălalt şarpe. Îşi înfăşură primul şarpe în jurul
gâtului, scoţându-l pe al doilea din cutie cu ambele mâini.
— Doamne, supuşii tăi prea plecaţi te imploră, adu-ne ploaia. Ne amintim
vorbele tale în epistola lui Iacov, Doamne Dumnezeule. Nu vă temeţi, fiţi
veseli şi bucura[i- vă, căci Dumnezeu va face lucruri măreţe. Pentru că,
priviţi, cel ce a format munţii şi a creat vântul şi i- a pus omului gândul
lui, DOMNUL, DUMNEZEUL mulţimilor, este numele LUI.
Auzi prima picătură de ploaie pe pânza cortului, apoi încă una. Îşi eliberă o
mână, ţinând şarpele la o lungime de braţ, în timp ce cu cealaltă îl căută pe
celălalt, care părea intrat în transă, legănându-se în jurul gâtului său.
— Să nu vă fie teamă, voi animale ale câmpului: pentru că păşunile
din sălbăticie înverzesc, pentru că pomii îşi leagănă fructele, smochinul
şi via îşi dau puterea. Bucuraţi- vă întru DOMNUL DUMNEZEUL vostru, şi
EL va face să cadă peste voi... ploaia. Şi pământurile vor fi pline de grâu,
şi butoaiele se vor umple cu vin şi untdelemn...
Începură să cadă mai multe picături. Ca un foc de mitralieră, ele loveau
pânza cortului. Afară, gheizere de praf se ridicau în jurul picăturilor de ploaie
care plesneau pământul tare.
Predicatorul căută primul şarpe, încercă să şi-l ia de pe umeri, şi când făcu
asta, şarpele îşi reveni din letargie. Capul i se ridică brusc. Gâtul i se răsuci
înapoi. Fălcile i se deschiseră brusc. Predicatorul îl vedea cu încetinitorul. Gura
deschisă la aproape o sută optzeci de grade. Colţii scânteind de venin. Apoi
atacă, o fâşie aurie şi bang! Colţii i se înfipseră adânc în antebraţ.
Simţi ca şi cum cineva l-ar fi lovit în braţ cu o bâtă de baseball. Simţi colţii
intrând adânc în muşchi. Braţul îi era cuprins parca de flă-cări ce urcau. Celălalt
şarpe îşi întoarse capul spre mâna care îl ţinea şi începu să se răsucească la
loc.
Predicatorul prinse primul şarpe chiar de fălci, îl strânse şi îl smulse din
braţul lui.
Mulţimea îşi ţinea respiraţia. Câţiva oameni începură să ţipe. Cei care se
aflau mai aproape de platformă se dădură în spate.
— Nu vă opriţi, ţipă predicatorul. Cântaţi mai tare. Făceţi-l să plece.
Afară, Shrack, Granger şi tânărul sergent priveau din maşină cum îl
atacase şarpele.
— Iisuse! exclamă Shrack.
Granger se holba doar, cu oroare mută.
Durerea se întindea în tot braţul predicatorului şi i se înnoda în umăr.
Veninul îl ardea adânc în carne. Braţul începu să-i amorţească.
Aruncă primul şarpe în cutie. Acesta se târî într-un colţ şi se încolăci,
pregătindu-se să atace din nou. Îl aruncă pe al doilea peste primul,
distrăgându-i atenţia pentru o clipă şi închise capacul cutiei.
Mordie şi Harmon Jasper alergară să-l susţină.
— Continuaţi, continuaţi îi zise el cu respiraţia întretăiată lui Jasper, iar lui
Mordachai: Du-mă afară.
Jasper apucă microfonul şi începu să cânte mai tare, în timp ce Mordie îl
ducea pe Fratele T afară prin uşa din spate a cortului.
Fulgerul tăie o cărare portocalie, în zigzag, pe cer. Ploaia turna cu găleata.
— Te duc la rulotă.
— Nu, zise predicatorul cu o voce subţire şi slabă. Aşază-mă pe masă.
Vreau să simt ploaia. Sunt în flăcări.
— Cât este de rău?
— Uitasem ce rău doare. Încerca să-şi menţină respiraţia. Îmi sfâşie
pieptul.
Mordie mătură, cu mâna, farfuriile de hârtie, sticlele de sos şi şerveţelele
de pe masă şi îl ajută pe predicatorul bolnav să se întindă. Acesta se întinse pe
spate şi îşi sfâşie caftanul aproape până la talie. Braţele îi căzură în lături, ca şi
cum ar fi îmbrăţişat furia furtunii.
— E aşa de bine, Mordie. Ploaia e aşa de plăcută.
— Dar tu? Tu cum te simţi?
— Amorţit. Mă simt... departe.
— Rămâi aici, bătrâne.
— Fă-i să cânte în continuare, Mordie. Fă coşurile să circule peste tot.
Spune-le că eu sunt aici, afară, pentru ei – luptându-mă cu diavolul.
Din maşină, cei trei oameni priveau drama care avea loc lângă cortul de
rugăciune.
Shrack luă un trabuc, îi scoase învelitoarea şi muşcă un capăt, scuipând un
pic de tutun pe fereastră.
— Ar trebui să aibă un doctor la îndemână când face tâmpenia asta, zise
el.
— Nu va accepta ajutor medical, zise Granger. Este un test al credinţei.
Colonelul aprinse trabucul cu o brichetă Zippo, întorcându-l încet în flacără
până se aprinse cum trebuie.
— Dacă mă întrebi pe mine, aş zice că are nevoie de o slujbă nouă, la
radio. Asta dacă n-a murit deja.
— Dacă în asta crede, asta este. Eu nu mă împotrivesc niciodată crezurilor
cuiva. Asta este între el şi Dumnezeu.
— Să-ţi înfigi un şarpe nebun în faţa? Al dracului mod de a te juca de-a
Dumnezeu. Şi apoi să refuzi un doctor?
Dădu din cap.
— Nu iei şerpii în mâini dacă nu crezi că eşti sfânt. În sufletul lui, el crede
că, dacă moare, se duce direct în braţele Domnului. Dacă trăieşte, înseamnă că
Domnul îl iubeşte şi mai mult.
— Tu crezi toate prostiile trâmbiţate de Biblie, nu-i aşa, Lewis?
— Ei bine, încă mai admir cuvintele, dar am ieşit din graţiile Lui cu mult
timp în urmă.
— De fapt, eu îmi amintesc un singur vers din Biblie, dar mă defineşte
foarte bine, zise Shrack.
— Care este acela?
— Nu este altceva mai bun pentru un bărbat decât să mănânce şi să
bea, şi să- şi înveselească sufletul cu ce este bun din munca lui.
— Ecleziastul, spuse tânărul sergent. Capitolul al doilea.
Colonelul zâmbi amar.
— Foarte bine, fiule. Bătrânul meu a lătrat Biblia pentru întregul stat
Montana. A pompat-o în mine dimineaţa, la prânz şi seara, până în ziua în care
am plecat în armată. Dacă făceam o greşeală de pronunţie sau citeam greşit
din Biblie, mă ducea afară la hambar, îmi încrucişa mâinile, mă lega de
încheieturi, le atârna de un cârlig şi îmi tăbăcea fundul cu o curea, citind tot
timpul din afurisita de Biblie. Mi-a făcut asta până când am făcut şaisprezece
ani şi eram prea mare ca să se mai pună cu mine. Când m-am întors din
Vietnam, nu m-am mai dus niciodată acasă.
— Aţi revenit în Montana şi nu v-aţi dus niciodată să vă vedeţi familia? zise
sergentul.
— Mama a murit când eu eram plecat, zise colonelul, uitându-se cu atenţie
prin binoclu la predicatorul care zăcea nemişcat ca un buştean pe masa de
picnic. Bătrânul s-a însurat cu una de vreo şaptesprezece ani, două luni mai
târziu. N-aveam nevoie de un nerod credincios cu coşuri pe faţă să-mi vândă
mie rahat. Pufăi din trabuc, apoi adăugă: Ştii ce mă surprinde? Faptul că şerpii
sunt de-adevăratelea. Am crezut că le-a scos veninul înainte de slujba... dar
bunul frate de colo este acum doar o păpuşă bolnavă.
— Scuzaţi-mă, domnule colonel. Treaba e că el crede, zise sergentul, fără
să se întoarcă. Îşi pune viaţa în mâinile lui Dumnezeu, domnule. Şi atunci
ţărâna se întoarce în pământul din care a fost luată, iar sufletul se va
întoarce în Dumnezeu, care l- a dat.
Colonelul privi fix ceafa sergentului preţ de câteva clipe, apoi spuse:
— Dacă zici tu, sergent.
— Solomon a zis asta, domnule, nu eu.
— În Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi limbi noi; vor lua în
mână şerpi; şi dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu- i va vătăma,
zise Granger. Tot Ecleziastul. Colonelul se uită surprins la Granger. De fapt, am
citit câte ceva despre mânuitorii de şerpi, zise Granger.
— Ai memorat citatul acela?
— M-am gândit că o să-l pot folosi vreodată.
— Eşti un ticălos al naibii de viclean, Lewis, zise colonelul, privind încă prin
binoclu masa pentru picnic.
— Aşa am ajuns să fiu proprietarul tuturor acelor staţii de radio şi bănci,
Harry.
Picioarele predicatorului începură să tremure şi întregul corp începu să fie
scuturat de spasme.
— Hristoase, are o criză.
— Se luptă cu Diavolul, şopti sergentul cu o teamă respectuoasă. Aleluia.
— Aleluia, pe dracu'. Are de gând să zacă acolo şi să moară chiar în faţa
noastră.
Un bărbat înalt şi foarte slab, îmbrăcat într-un costum alb ieşi din cort şi se
îndreptă spre masa de picnic. Mordie îl opri înainte să ajungă lângă predicator.
— Mai bine lasă-l singur, frate. Roagă-te în continuare pentru el.
— Sunt doctor.
— Nu vrea nici un doctor. N-are nevoie de nici un doctor.
Doctorul se holbă în jos la predicator. În lumina ce cădea oblic de la cortul
din apropiere, văzu un om a cărui piele era gri, a cărui respiraţie era neregulată
şi chinuită, al cărui braţ era umflat cât o portocală, care tremura de parcă avea
un atac de epilepsie şi ai cărui ochi păreau să picure sânge. La colţurile gurii i
se forma mereu spumă. În spatele doctorului, tânăra Penny ieşi din cort,
îndreptându-se spre masa pregătită pentru picnic. Stătea în ploaie şi se uita în
jos la Fratele T, cu o combi-naţie de frică şi teamă respectuoasă. Doctorul
apucă mâna bărbatului de la încheietură, căutându-i pulsul, dar predicatorul
şi-o trase brusc, începu să vorbească întretăiat:
— Dumnezeu este aici. Îi simt prezenţa. El mă va călăuzi prin tunel sau mă
va lua în paradis.
— Mi-este teamă că nu pot lua Biblia literal, zise doctorul.
— Atunci, ce-ai obţinut? întreba Fratele T şi zâmbi. Cine va crede şi va fi
botezat va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi condamnat. Marcu,
Capitolul al cincisprezecelea.
Predicatorul deschise gura, lăsând picăturile de ploaie să-i cadă pe limbă şi
pe gât.
— Ahhh!
Începu să vorbească foarte repede, rostind cuvintele şi propoziţiile parcă în
cadenţă, numai că ceea ce se auzea era neinteligibil.
— Trebuie să chemăm o ambulanţă. Intră în şoc.
— Nu! zise Mordie. Ştiu că vrei să-l ajuţi, dar asta e calea. Acum, se află în
mâinile Domnului.
— O să moară.
— Dacă aşa-i este sortit...
— Dar eu nu pot să stau şi să privesc.
— Care este problema, doctore, ai uitat să te rogi? Du-te înapoi în cort şi
roagă-te pentru el. Îşi va reveni. Nu e prima dată.
— A mai fost muşcat până acum?
— De două ori de când călătorim împreună şi încă o dată înainte.
— Dumnezeule!
— Dumnezeu are dreptate. Este spectacolul Lui. Du-te înapoi şi vorbeşte cu
El.
Doctorul se întoarse încet şi păşi prin ploaie înapoi în cort. Penny păşi mai
aproape de predicator.
— Mai bine du-te înăuntru, domnişorică.
— Mă pot ruga la fel de bine şi aici, în ploaie.
Ea luă mâna predicatorului în mâna ei. Pleoapele lui fluturară şi se
închiseră. Mordachai simţea căldura ridicându-se din trupul febril al bărbatului.
Picăturile de ploaie care-l loveau, aproape sfârâiau când îi atingeau carnea.
Buzele abia i se mai mişcau, şi scuipa cuvintele afară, încâlcite, confuze, ca ale
celor posedaţi care bolboroseau neînţeles înăuntrul cortului.
— Fâlfâlfâlfâlfâlfâlfâlfâl...
— Ce înseamnă asta? Ce încerci să spui, T?
— Fâlfâlfâlfâlfâlfâlfâlfâl...
Merge pe jos opt kilometri, prin munţi, spre Crikside. Oraşul este
pustiu. Înconjurat de zăpadă, stă parcă împietrit. Întunericul se lasă
devreme în valea adâncă, mai ales aici, unde copacii acoperă complet
ultimele raze de soare. El stă printre copaci, pe o creastă de munte,
privind de sus oraşul, şi amănuntele încep să- i revină în memorie. Chiar
şi după opt ani îşi aminteşte totul, în detaliu. Indicatorul alb de la
marginea oraşului. POPULAŢIE: 212. Valea îngustă cu o singură stradă,
lungă de o jumătate de kilometru. Pe de o parte, pârâul lui Morgan şi
şinele de cale ferată ducând spre minele din munte.
Pe cealaltă parte, pereţii aproape verticali ai văii ţin oraşul ca într- o
capcană. Magazine ale Companiei şi case ale aceleiaşi companii – şapte-
zeci de case înguste, cu câte două etaje, toate la fel, cu excepţia
vopselei şi a curăţeniei – sunt aliniate pe ambele laturi ale străzii cam pe
o jumătate de kilometru, apoi şoseaua face o curbă şi iese din vale. Tot
ce se află aici aparţine companiei, cu excepţia casei Rebeccăi. Oamenii
nu deţin nimic. Viziunea lor despre lume se reduce la vremea rea, la
sărăcie, geografie şi teama de ceea ce este afară. Oameni simpli, patrioţi
feroce. Cu teamă de Dumnezeu, loiali, cu o credinţă fanatic înrădăcinată
în Biserica Fundamentalistă, cu o ardoare neţărmurită faţă de drapel, şi o
credinţă totală faţă de o companie care îi va exploata până la moarte.
Oameni proşti.
Cam atât despre Crikside.
Stă cu ei două luni. Isiah ţine câte o predică în fiecare seară pentru
treizeci şi şase de credincioşi. Timp de o săptămână el doar asistă. În a
doua săptămână începe să ţină predici. Doarme în camera de oaspeţi a
unei familii numite Fortside. Într- o seară, la cină, aude pentru prima dată
numele Enigma. Pastorul lor tocmai a murit de la o muşcătură de şarpe.
În prima seară îl vede pe Isiah dansând un dans nebunesc cu trei
şerpi cu clopoţei şi un şarpe mocasin în jurul gâtului, şi câte unul în fieca-
re mână. Omul este în extaz, pe altă lume.
Stampler este atras de şerpi, aşa cum un păcătos este ispitit de
către Diavol.
Totul merge bine până când soţia vine în patul lui într- o noapte. Era
nesătulă în dragoste. Pentru el este prima dată când face sex în aproape
patru ani.
În a doua noapte îi face o vizită fiica de cincisprezece ani.
E timpul să plece mai departe.
Se află pe drumul spre libertate. Îşi aminteşte numele.
— Enigma, zise el cu voce tare. Începu să respire mai tare, gura tânjindu-i
după picăturile de ploaie. Deodată, deschise ochii lăptoşi şi zise, destul de clar:
Enigma.
— Ce este enigma? întrebă Penny.
— Un orăşel departe, în Sud. Unde a început prima lui biserică. Eram acolo
în prima seară când a venit, s-a urcat acolo şi a luat în mâini şerpii ăştia doi, i-a
ridicat şi a început să predice cum nu mai auzisem niciodată înainte. Nici măcar
nu avea unde să locuiască. L-am luat acasă la mine, i-am pregătit masa. Am
avut grijă de el mereu de atunci.
Îşi aminteşte de Enigma. Fiecare amănunt. Coboară din autobuz. Bea
o cafea în staţia de autobuz. Face pe orbul. Pipăie marginea ceştii şi
amestecă frişca. O întreabă pe chelneriţă:
— Aţi putea să- mi spuneţi unde este Biserica Domnului?
— Eu nu m- aş duce acolo, domnule. Sunt nebuni. Lasă vipere şi şerpi
cu clopoţei să alerge liberi pe- acolo, în timp ce ei ţin predici.
— Şerpii nu- i muşcă pe orbi.
Chelneriţă, nesigură:
— Haida- de. Asta nu e adevărat. Aşa e?
— Păi, eu n- am fost muşcat de nici unul.
Râsete.
Urcă pe macadamul de pe marginea drumului. Un vechi magazin de
feronerie. Strane făcute de mână. Icoane cu Iisus în rame de plastic ce
imită lemnul. Bărbaţi îmbrăcaţi în cămăşi albe, încheiate până la gât,
fără cravate. Cu bretele ataşate la pantaloni cu curea. Pantofi de lucru.
Femei în rochii de bumbac, unele închise în nasturi până la bărbie.
Pantofi fără toc. Nemachiate. Părul neîmpodobit. Pe chipurile lor
greutăţile au săpat riduri adânci. Un bărbat şi o femeie stau pe o
platformă şi cântă la chitară. Aproape aceleaşi cuvinte ca şi cei care
vorbesc neînţeles, cu ochii închişi, cu mâinile ridicate către Mântuitor:
„Abbada ba soshashashe..." Şi cântecul: „O, Doamne, condu-mă spre
luminăă..." Îşi face loc spre platformă, bocănind cu bastonul prin mica
mulţime, iar pastorul care dansează se opreşte. Se uită în jos la bărbatul
orb, în costum negru, ieftin, care se împiedică în timp ce urcă pe
platformă. Şerpii îşi zornăie cozile în cutiile lor făcute de mână, lăcuite,
cu balamale din alama, mişcându- se în ritmul muzicii, chemându- l spre
ei. Dă drumul bastonului de trestie, pipăie capacul unei cutii şi- l
deschide. Acolo găseşte doi şerpi de culoarea nisipului, de aproape doi
metri lungime, cu cozi tremurătoare, ochi negri şi limbi roşii care gustă
aerul.
Caută cu mâna în cutie, ia unul din şerpii cu spatele de culoarea dia-
mantului, de la aproape o jumătate de metru de cap, şi- l ridică din cutie.
Îl loveşte. Începe dansul nebunesc. Ridică un picior. Sare de două ori pe
celălalt picior. Schimbă piciorul. Hop, hop. Schimbă. Hop, hop. Schimbă.
Deschide cutia din nou. Celălalt şarpe începe să se răsucească. Inima îi
bate să- i spargă coastele. Gura îi este uscată, iar gâtul i se strâmtează.
Hop, hop. Schimbă. Hop, hop. Schimbă. Merge la lumină. Merge la lumină.
Ei i se înfăşoară în jurul braţelor, cozile zornăindu- i prin faţa ochilor.
Muşchii se umflă şi i se răsucesc în mâini. Ce nebunie!
Eu sunt Dumnezeu. Sunt Dumnezeu şi Diavolul, şi toţi sfinţii, şi păcătoşii.
Forţa Naturii este în palmele mâinilor mele.
Euforie.
10 IULIE
Kramer se afla în camera martorilor cu puţin timp înainte de ora nouă. Era
nervos până pe punctul de a se sufoca. Drace, tot ce făcuse era ceea ce îi
spusese Jarmon să facă – să se prevaleze de cel de-al Cincilea amendament, la
întrebările avocatului său.
— Dar toţi vor spune că sunt vinovat, se tânguise Kramer când Jarmon îi
ordonase să pledeze autoincriminarea.
— Şi ce dacă? răspunsese Jarmon. N-au ce să facă. Tu fă doar ce-ţi spun eu
şi nu fi îngrijorat.
Dar Kramer era îngrijorat. Dacă închisese portiţa pe care Vail o deschisese
pentru el?
La noua fix uşa de la camera martorilor se deschise şi Abel Stenner intra.
Se uita împrejur şi apoi îl chemă pe Jimmy „Doctorul" Fox.
Jane stătea în rândul întâi chiar în spatele lui. Se întinse peste bara care îi
separa pe spectatori de participanţi şi îşi puse blând mâna pe cotul lui. Nici un
tremur. Juriul intră în sala veche de judecată. Doamna judecător Robert se uită
la ei şi zâmbi.
— Bună dimineaţa, doamnelor şi domnilor, aveţi un verdict pentru noi?
Preşedinta juriului, o femeie abia trecută de cincizeci de ani, cu păr
argintiu şi un zâmbet plăcut, zise:
— Avem, doamnă judecător.
— Şi cum aţi hotărât?
A fost un vot unanim. Vinovaţi. Vinovaţi. Vinovaţi. Vinovaţi. Vinovaţi. Şi aşa
mai departe. Adevărata victorie veni când judecătorul citi sentinţele şi
amenzile.
— Western Palm and Paper, Atlas Chemical şi Lakeside au fost amendate cu
câte treizeci de milioane de dolari fiecare.
Companiilor Western şi Atlas li s-a ordonat să-şi înceteze activitatea până
vor putea dovedi că lucrează la standarde EPA.
Lacey, Smith şi Grossman au fost condamnaţi fiecare la câte o pedeapsă
între doi şi cinci ani de închisoare. Au stat împietriţi cât timp judecătorul a citit
veştile rele.
Cei patru consilieri au primit între cinci şi zece ani.
Herman Kramer a primit o pedeapsă cu suspendare şi muncă în folosul
comunităţii.
Shana şi Dermott au ţinut conferinţa de presa.
Jane şi Martin s-au întors la hotel şi s-au urcat direct în pat.
Valerie Azimour n-a obţinut niciodată interviul.
9 SEPTEMBRIE
Sus, deasupra lor, exploziile treziră din somn un vagabond care trăia
într-un pod părăsit, la etajul al treilea. Acesta se uită înfricoşat peste cadrul
ferestrei şi privi în mijlocul străzii.
Văzu bombele fumigene legate de stâlpi, producând valuri de fum ce se
vălătuceau în mijlocul străzii. Deodată, o dubiţă ieşi în viteză din fumul produs
intenţionat şi luă colţul, scârţâind. Vagabondul se ascunse sub tocul ferestrei,
de teamă să nu fie văzut. Prudent, se ridică şi mai privi o data jos, în stradă.
Fumul se împrăştie încet, şi văzu, dedesubt, camionul blindat schilodit, cu
uşile din spate zăcând pe stradă, şi doi bărbaţi căzuţi lângă el. Unul nu mai
avea faţă.
7
13 IANUARIE, 4:46 A.M. CST
CARTEA A DOUA
PONEIUL SĂLBATIC
10
În timp ce AMOC 1 decola, omul din turn privea prin binoclu. Îl puse la loc
în cutie şi se întinse.
— O să iau o pauză, îi zise el supraveghetorului. Mă întorc în cincisprezece
minute.
— Bine, zise supraveghetorul. Adu-mi şi mie un hotdog cu muştar şi ceapă
şi o limonadă, te rog.
Îi dădu omului o bancnotă de cinci dolari.
— Nici o problemă.
Omul se duse la dulapul său şi luă din el un mic computer, un telefon
celular şi un modem şi intră la toaleta bărbaţilor. Intră într-o cabină, conectă
modemul şi formă un număr. I se răspunse:
„HOREB CQ. Tu?"
„SIMON?"
„DIN?"
„CYRENE. 2-3-13."
„EŞTI ACASĂ."
„ZBOR. AVION AMOC 1. DEST MESA FLATS. ET 093 OMT NICI UN ALT
AVION. BYND. PG NOTA BD. SF. UNI DM, DOAR TRECERE."
"AM COPIAT."
"POŢI OBŢINE PLANUL DE ZBOR DE LA MF?"
„NICI O PROBLEMĂ."
„SELAH."
Închise telefonul celular.
11
12
În turnul de pe pista îngustă de lângă satul Coyote Flats, pilotul scrută prin
binoclu şoseaua cenuşie cu două sensuri. Îşi cercetă ceasul. Era 11:55 după
Ora Munţilor.
— Ar trebui să apară în curând, îi spuse el controlorului de zbor.
— Nu mi-i imaginez stând mai mult decât trebuie.
— N-am fost niciodată acolo, zise pilotul.
Stătea pe marginea consolei mari şi-şi aprinse o ţigară.
— Eu m-am dus o dată acolo, zise controlorul. Şi mi-a fost de ajuns.
— Arată destul de înfricoşător şi din aer, zise pilotul. N-am nevoie s-o văd
de aproape.
Terminalul – dacă putea fi numit aşa – era doar o cameră acoperită cu
ţiglă, cu o maşină de gustări, un filtru de cafea, două bănci lungi şi două cabine
de toaletă. Turnul cu două etaje era echipat cu un radar şi un computer şi era
condus de un controlor de zbor ataşat Biroului Închisorilor.
O dată pe lună, unui avion de legătură i se permitea să aterizeze pe
panglica lungă de beton, aducând vizitatori la vorbitor. În rest, terenul era
închis traficului aerian particular. Un autobuz îi ducea pe vizitatori la Mormânt.
Terenul era înconjurat de un gard electrificat, gros de treizeci de centimetri şi
păzit de puşcaşii marini.
Nici controlorul, nici pilotul nu-l observă pe îngrijitorul care stătea lângă
uşa turnului. Acesta se uita în cameră, privindu-l pe pilot mergând la harta pe
secţiuni a SUA. Pilotul ţinu un capăt al panglicii elastice cu degetul mare peste
Coyote Flats şi o întinse spre nord-est.
Două mii de kilometri, îşi zise în sinea lui, apoi se întoarse la masa
controlorului şi luă un calculator din geanta lui de zbor.
Omul de serviciu ciocăni la uşă şi-şi iţi capul înăuntru.
— E bine să fac curăţenie acum? întrebă el.
— Desigur, zise controlorul.
Omul intră în cameră. Pilotul şi controlorul îl ignorară în timp ce el trase
coşul de gunoi pe rotile şi goli o scrumieră în el.
— Ce fel de vânt am spre nord-est? întrebă pilotul.
Controlorul verifică hărţile meteorologice pe computer.
— Cer senin tot drumul spre Canada şi spre est până pe coastă, zise el. Se
pare că este aşa între cincizeci de mii până la treizeci de mii.
Omul de serviciu dădea uşor cu mătura pe podea, un om inofensiv
mişcându-se tăcut prin cameră, făcându-şi datoria.
— Acum s-au făcut două ore şi cincisprezece minute, zise pilotul. Îşi luă din
nou binoclul şi scrută autostrada. În depărtare, un vârtej de praf se ridică de pe
drum. Uite-i că vin, zise el.
— Ne vedem mâine, zise îngrijitorul şi plecă din turn.
După ce el plecă, controlorul zise:
— Ce destinaţie ai?
— Fort Wayne, Indiana.
13
Marele avion cu reacţie rulă, vâjâind, la colţul pistei şi depăşi micul avion
al lui Woodbine. Acesta îşi deschise servieta, luă din ea o cameră video digitală
de mărimea unei palme şi, păşind în cadrul uşii, îşi sprijini un picior pe roată şi
fixă camera în tocul uşii pentru a sta nemişcată. Mişcările lui păreau fireşti.
Nimeni nu-l remarcă stând în cadrul uşii, părând că se odihneşte, un bărbat
simplu, îmbrăcat într-un costum gri demodat. Privea cum avionul 737 îl
urmează pe bărbatul care făcea parte din echipajul de la sol, spre un anume un
loc de pe pistă, şi se opreşte. Bărbatul din echipajul de la sol ridică o scară
portabilă până la uşa avionului şi, un moment mai târziu, aceasta se deschise
şuierând.
Camera video avea pe spate un buton care îi permitea lui Woodbine să
filmeze, dar şi să ia cadre fixe. Mută butonul pe video şi aşteptă. Un bărbat
înalt, negru, ieşi pe platforma scării şi se uită împrejur. Acesta era, probabil,
Nielson. În spatele lui, ieşi un tip mai scund, într-o jachetă albastră. Îl mai
văzuse şi înainte, dar întotdeauna prin lentilele unei camere sau prin binoclu. O
clipă mai târziu, ieşi şi Firestone cu pasagerul lui. Îi filmă pe Firestone şi pe Vail
în timp ce ieşeau din AMOC şi coborau scările. Căpitanul avionului îi urma.
Acesta îşi îndreptă spatele când ajunse pe pistă şi-şi frecă nasul.
Vail şi Firestone discutau ceva. Firestone arăta din când în când spre un
avion Cherokee mic, cu un singur motor.
Cine este tipul ăla? se întrebă Woodbine. Nu pare a fi vreun grangur,
după cum este îmbrăcat.
Woodbine puse camera pe cadru fix şi făcu şase fotografii, de la distanţă
medie, ale pasagerului neidentificat. Se strecură la locul său din avion şi puse
camera video înapoi în servietă.
Se îndreaptă spre Cherokee, se gândi el. Joacă tare. Dădu din cap. Are
sens, toată securitatea asta. Asta e. Se duce la Waller.
Vail era şocat de tonul stoic şi monoton cu care Ralph îşi spunea povestea
de groază. El nu arăta nici o emoţie sau remuşcare povestind-o. Parcă recita
într-un restaurant. Vail nu-şi luase nici o notiţă. Sorbi o gură de cafea şi se uită
fix la Ralph, care îi privea în continuare bărbia.
— Ce vrea să spună Engstrom când vorbeşte despre Parousia? întrebă Vail.
— Este întoarcerea lui Hristos pe pământ. A doua venire.
— Şi ce înseamnă Ziua A?
— Ziua Armaghedonului. Ziua ultimei mari bătălii între Bine şi Rău.
— Sanctuarul plănuieşte o mare bătălie în Ziua A?
— Da, domnule, eu asta bănuiesc.
— Şi pentru asta se pregăteşte el? Pentru asta este armata, furtul de
arme, jefuirea unor bănci, pregătirea pentru ziua cea mare.
— Eu cred că pentru asta, nu ştiu sigur.
— Deci generalul nu este niciodată explicit în problema asta?
— Nu, domnule, el n-a spus niciodată exact când se vor întâmpla toate
acestea.
— Sau unde?
— Nu, domnule. Nu înţelegeţi? Va fi un război sfânt.
— Şi Ziua A va fi începutul lui?
— Cred că da.
— Ca şi războiul lui Hitler. Cel de-al Treilea Reich era Cea de-a Treia
Cruciadă, în mintea lui. A exterminat milioane de oameni în numele lui Iisus
Hristos, Ralph, ştiai asta?
— Păi, da, domnule, auzisem ceva despre asta.
— Dacă-l aducem pe general la tribunal, refuzi să depui mărturie?
— Am făcut târgul ăsta chiar de la început, răspunse el nervos, privind
spre Firestone, pentru confirmare.
Şeriful nu răspunse imediat. La urma urmei, era spectacolul lui Vail. În cele
din urmă, Firestone zise:
— Am făcut într-adevăr înţelegerea asta.
— Ei bine, eu n-am făcut-o, se răsti Vail. Ai un locşor drăguţ aici, Ralph. O
mulţime de oameni trăiesc cu mult mai puţin decât vă trimite guvernul, ţie şi
lui Marie, în fiecare lună. Nu simţi că datorezi ceva pentru asta?
— Am renunţat la destule lucruri deja, răspunse el.
— La ce ai renunţat? La o grămadă de vorbe? La viaţa în Sanctuar? Ai
comis o crimă cu sânge rece în Carolina de Nord, Ralph, şi un jaf armat la
armurăria din Helena. Guvernul a trecut convenabil cu vederea peste asta.
Acum eşti cap de afiş pe lista neagră a lui Engstrom. O să tragă un glonte în
tine şi în Marie într-o secundă. Nu mai au nici un sentiment pentru tine. Eşti
deja mort în registrele lor. Dar simţi că e cinstit să trăieşti pentru totdeauna din
mila guvernului şi să nu ne ajuţi să oprim nebunia lui Engstrom?
— Nu este..., începu Ralph, apoi se abţinu.
— Nu este ce, nebunie?
— N-au ucis niciodată pe nimeni în aceste ieşiri şi...
— Au ucis zece soldaţi ai Statelor Unite noaptea trecută în munţii
Bitterroot. Trupurile lor sunt acolo. I-au executat, amice. Ai auzit despre asta?
— A fost ceva la televizor, dar...
— Dar nimic. Au jefuit poporul Statelor Unite şi au omorât zece soldaţi, cu
sânge rece. N-a fost nimic sfânt în afacerea asta. Ce dracu' poate fi o mândrie
în asta? Ştii ceva, Ralph, eu îl calific drept un act laş de terorism. Engstrom îşi
poate flutura Biblia împrejur oricât doreşte. Eu voi flutura Constituţia Statelor
Unite prin faţa lui şi vom vedea pe care din noi îl vor crede juraţii.
Ralph nu răspunse. Se uită la Firestone pentru sprijin, dar şeriful privea în
jos la cafeaua sa şi nu zicea nimic. Se întoarse spre Marie, care stătea în
picioare lângă sobă, cu braţele încrucişate pe piept, privind fix podeaua.
— Poate că a fost..., începu Ralph, apoi se opri la mijlocul propoziţiei.
— Poate a fost ce? întrebă Vail, simţindu-i-se mânia în voce.
— Poate a fost un act de război, zise el în şoaptă. Poate că a venit Ziua A.
14
15
Jane Venable stătea în picioare la fereastra cea mare a cabanei şi-l privea
pe Magoo, ca o fantomă în amurg, fugind prin păduricea de lângă lac,
oprindu-se din când în când să adulmece o vizuină de iepure sau o rădăcină a
unui copac căzut. În spatele lui, Martin se strecura printre arbuşti, oprindu-se
să arunce un disc spre câinele alb, care urmarea arcul descris de acesta şi îl
prindea perfect, sărind în aer şi înşfăcându-l. Câinele lăsa discul la picioarele
sale şi aştepta cu coada lăsată în jos şi cu capul dat pe spate, privindu-şi
stăpânul care se apropia. Ciobănescul german aştepta până când Vail ajungea
lângă el, apoi se întorcea şi se uita spre lac, unde doi bărbaţi pescuiseră
aproape toată după-amiaza.
— I-am văzut, amice, zise Vail.
Satisfăcut, Magoo se întoarse şi alergă din nou. Vail ridică discul şi se
apropie mai mult de malul lacului. Îi privi pe cei doi câteva minute. Din când în
când, unul din ei ridica un binoclu şi cerceta lacul mare, concentrându-se
asupra malului lacului.
Pescari, pe dracu, gândi Vail.
Magoo lătră şi Vail aruncă discul pe sub mână spre pajiştea mare dintre
casă şi lac. Câinele cel alb alergă ca un cal de curse, dar nu-l putu prinde.
Obiectul lovi pământul îngheţat şi alunecă spre casă. Câinele se uită înapoi
spre Vail cu dezgust, ignoră jucăria şi alergă, cu paşi mărunţi, spre casă.
Jane veni la uşa din spate şi o deschise când se apropie Magoo. Acesta
alergă leneş pe lângă ea şi se duse direct la vasul său cu mâncare. Vail îl urmă,
intrând în casă.
Îşi scoase mânuşile şi îşi frecă mâinile una de alta.
— Drace, e tare frig afară, zise el.
— Asta nu pare să-l deranjeze pe prietenul tău, răspunse ea, arătând din
cap spre câine.
— Drace, cu cât e mai frig, cu atât îi place mai mult. Cred că are un pic de
husky în el.
Ea se apropie de Vail, care îşi scotea pufoaica, şi îl sărută uşor pe obraz.
— Ai fost plecat ceva vreme.
— Am mers până jos la baraj.
— I-ai observat pe pescari?
— Da. Magoo este îngrijorat.
— Urâtă zi pentru pescuit.
— Dacă ei sunt pescari, eu sunt tenor de operă. Cel din spate a studiat
lacul prin binoclu toată ziua.
— Am observat. Cine crezi că sunt?
— Spioni nazişti, glumi Vail. Au de gând să arunce în aer barajul şi să
inunde valea.
— Doamne, ce imaginaţie ai. Călătoria aceea ţi s-a urcat la cap.
— Nu ştiu ce să fac, zise el. M-am tot gândit la argumente pro şi contra tot
timpul plimbării.
— Şi...?
— E o decizie prea grea, Janie. Avem de-a face cu o treabă foarte
importantă aici.
— Într-una din zilele acestea va trebui să mă întorc la muncă, dragul meu.
— Acesta este un vot pentru decizia de a primi slujba?
— Dumnezeule, nu. Nu vreau să mă implic în această decizie.
— Ne va afecta pe amândoi. Ai dreptul la un vot.
— Dar Magoo? Are şi el dreptul la un vot?
— Desigur.
Câinele cel alb intră în salon, lingându-se pe buze, şi Vail zise:
— Ce crezi, Magoo? S-o iau sau s-o las?
Câinele fornăi pe nas, se trânti în fata ferestrei şi aţipi.
— Ce viaţă! zise Vail, apoi spre Jane. Ţi-e foame?
— Î-hî.
— O să frig nişte carne.
— Am făcut ştrudele cu mere.
— Asta mirosea aşa de bine. Eşti o adevărată gospodină.
— Asta sunt eu. Martha Stewart.
El se duse în bucătărie, porni grătarul electric şi îl dădu la maximum. Luă
două antricoate, patru ştiuleţi de porumb congelaţi şi cele necesare pentru o
salată şi le puse pe tocător.
— Fac eu salata, zise ea şi începu să desfacă salata verde şi să o spele
într-o sită.
Văii topi nişte unt şi-l amestecă cu usturoi în timp ce aştepta ca grătarul să
se încălzească. Noaptea trecută, când se întorsese din călătorie, îi descrisese
ziua petrecută, având grijă să nu-i spună prea multe din interviul cu Waller. Dar
îi pusese caseta discuţiei sale cu Jordan de la Coyote Flats şi îi vorbise despre
Waller, despre linşaj şi jaful de arme. Ea stătuse tăcută cât timp el vorbise şi
observase că se întuneca pe măsură ce vorbea. Dar mai auzise şi altceva în
vocea lui: o pasiune pe care n-o mai văzuse sau simţise la el de la cazul RICO.
Îşi făcuse griji pentru el, privindu-l cum se gândea cu jumătate de inimă să se
apuce de carte sau cum vorbea despre postul de profesor la Universitate şi ştia
că el nu era mulţumit de nici unul din ele. În adâncul inimii, ştia că aceasta era
slujba perfectă pentru Vail. Dar mai simţea şi un pericol pe care nu-l mai
simţise niciodată înainte. Ca o presimţire rea. Aceştia erau oameni periculoşi,
iar dacă Vail acceptă slujba, ştia că el se va pune în calea pericolului.
Aşa că ea făcu salata, în timp ce el marină bucăţile pentru friptura în sosul
lui special şi fierse apa pentru porumb şi, în cele din urma, puse fripturile pe
grătar. O scenă drăguţă de familie, gătind împreună, cu Magoo stând răbdător
la locul lui şi aşteptând oasele, în timp ce în mintea lui Vail dansau viziuni ale
unor ucigaşi vicleni, moarte şi distrugere în sălbăticiile Vestului lor. Preţ de o
clipă, avu şi Jane o viziune cu maşini cu bombe şi asasinate, şi trupuri mutilate
în Estul mijlociu, ceea ce păru brusc a nu fi mai departe decât Oklahoma City.
Ea se cuibări mai aproape de el sub pilota din puf de gâscă, căutând locul
de pe umărul lui care-i ţinea loc de pernă. El nu discutase nimic despre ofertă
de când începuseră să pregătească cina. În zori, elicopterul va veni şi îl va duce
la o întâlnire cu preşedintele Statelor Unite. De acum până atunci, va lua o
decizie, şi ea ştia în adâncul inimii care va fi aceea. O parte din ea voia ca el să
accepte funcţia, deoarece era cel mai bun pentru lucrul acesta, şi-şi va face
meseria strălucit. Dar cealaltă parte se temea de ce le va rezerva viitorul
amândurora.
Nu-l întrebă. Poate că nici el nu ştia încă. Ba nu, ştia. Vail nu era omul care
să amâne deciziile. Dar nu-l întrebă. În loc de asta, zise:
— La ce oră vin?
— La cinci şi jumătate.
— Iisuse, e îngrozitor.
— Mda, ştiu. Cred că preşedintele îşi începe ziua foarte devreme.
— Păi, are o mulţime de făcut. De data asta, ai de gând să-ţi pui un
costum?
— Pe cel maro-închis.
— Cu ce cravată?
— N-am idee.
— O să-ţi aleg eu.
— Mizam pe lucrul ăsta.
— Cât timp vei fi plecat?
— Drace, nu ştiu. Dacă mă hotărăsc să refuz slujba, probabil că mă vor
trimite înapoi cu trenul.
— Probabil într-un vagon de marfă.
— Da, va trebui să merg pe şine ca un vagabond.
— Norocul meu dacă vei da peste o vagaboandă drăguţă.
El îşi lăsă mâna să alunece pe spatele ei şi apoi pe interiorul coapsei.
— Nu sunt fete în vagoanele de marfă.
O mângâie încet cu vârful degetelor.
— Aha. Îţi aminteşti... ah... Călătoriile lui Sullivan? Lacul Veronica?
El îşi mişcă mâna în sus, îi simţi pielea catifelată şi îşi puse palma pe
abdomenul ei, mângâindu-i cu degetele muşchii netezi dintre picioare.
— Asta s-ar putea întâmpla doar în film.
Se întoarse spre ea şi începu să-i mângâie feminitatea. Ea îşi ţinu
respiraţia şi-şi duse mâna în josul abdomenului lui până când îi simţi bărbăţia
întărindu-se.
— Chiar că ştii cum să faci o fată să tacă, şopti ea.
16
17
În vreme ce Vail şi Castaigne ieşeau din lift la primul etaj din aripa de vest,
Hardistan intra în Casa Albă.
— A, uite-l pe Billy. E vremea ca voi doi să vă cunoaşteţi, zise ea. Apropo,
printre multele sale talente, Billy poate să treacă peste rutina birocratică mai
repede decât poate o molie să mestece un petic de bumbac. În oraşul acesta
este un talent foarte rar.
— Este un talent rar oriunde.
Hardistan era un bărbat vânjos, puţin peste un metru optzeci, care arăta
mai mult a texan decât a virginian. Avea trăsături aspre şi ochi căprui care
păreau tot timpul în mişcare, verificând totul în jurul lor. Maxilarul îi dădea şi el
un aer hotărât. Părea un om dispus să asculte, dar care rar îşi schimba părerea.
Castaigne îl salută călduros şi i-l prezentă pe Vail.
— Am început afacerea, zise ea. Fă cunoştinţă cu noul tău şef.
Hardistan încuviinţă din cap.
— Vom fi foarte ocupaţi, zise el cu o voce liniştită, cu doar o urmă de
accent virginian în ea.
— Aşa se pare, răspunse Vail.
— Cât timp staţi în oraş?
— Trebuie să mă întorc acasă în după-amiaza aceasta. Vreau să văd ce
crede vechea mea echipă despre slujba asta.
— Aveţi timp să luăm prânzul? întrebă Hardistan.
— Desigur, este plăcerea mea.
— Trebuie să trecem pe la biroul meu să completăm formularele obişnuite
pentru a-l trece pe Martin pe statul de plată, zise Castaigne. De ce nu treci să-l
iei când termini aici?
— Bine. Trebuie să-l informez pe om despre trecătoarea Lost Trail.
— Avem ceva? întrebă Vail.
— Tuburi de cartuşe, gloanţe, un martor care a auzit şi alţi câţiva oameni
care cred că au auzit ceva. Urme de pulbere de C4 pe care l-au folosit să
închidă ambele capete ale trecătorii. Şi numerele scrijelite pe spatele
camionului Humvee. Au avut noroc cu viscolul, dar erau profesionişti. Totul a
fost cronometrat. Şase minute şi au dispărut. Am pus oamenii să se târască
peste tot pe munţi, dar în acest moment sunt pesimist în legătură cu rezultatul.
— Dar camionul? întrebă Castaigne.
— S-a dus. Şi nu cred că-l vom mai vedea vreodată.
CARTEA A TREIA
HAOSUL
18
19
Floyd McCurdy era agentul de serviciu al biroului FBI din Columbus, Ohio.
Veteranul cu douăzeci de ani vechime în FBI era un om cu o vorbă moale,
scund, cu un moţ de păr castaniu şi ochi căprui în spatele ochelarilor fără rame.
Purta o pufoaică FBI bleumarin, galoşi demodaţi peste pantofi şi o căciulă bleu-
marin de schi trasă peste urechi. Ajunsese la scena asasinării lui Waller la ora
trei A.M. cu douăzeci de agenţi şi John Nash, expert în medicină legală, şi un
laborator mobil, care era parcat lângă casa lui Waller. Încă douăzeci de agenţi
erau aşteptaţi dintr-un moment într-altul.
Stătea în zorii roşii ca sângele, cu mâinile înmănuşate sub braţe şi umerii
aduşi împotriva frigului, când Vail, Firestone, Meyer, Flaherty şi Hardistan
ajunseră puţin după ora 6 A.M.
— Bună dimineaţa, domnule, zise el, în timp ce Hardistan cobora din
maşină.
— Bună dimineaţa, Floyd, zise Hardistan, dând din cap, şi îi prezentă pe
ceilalţi patru pasageri.
— Sunt minus douăsprezece grade, zise McCurdy. Avem nevoie de mai
multă lumină ca să începem cercetarea zonei. Haideţi să aşteptăm înăuntru.
Sufrageria fusese transformată într-un fel de stat-major improvizat, cu trei
mese adunate la un loc, formând un fel de birou temporar. O hartă a fermei
Waller era întinsă peste masa de lucru. Agenţii erau adunaţi într-o cămăruţă,
bând cafea şi privind ştirile matinale la televizor. McCurdy îi conduse la uşa
bucătăriei.
Vail se uită în bucătăria distrusă. Un tractor mic era înfipt în peretele
bucătăriei, cu motorul îngropat în molozul format de perete, tavan şi chiuvetă.
Bucăţi de ţeavă de apă, rupte şi îndoite, ieşeau din epavă. Apa fusese oprită,
dar întreaga cameră era încă îmbibată cu apă. Un ceas de bucătărie rotund, cu
baterie, zăcea în mijlocul podelei, bateria fiind şi ea la câţiva centimetri
depărtare. Limbile ceasului erau înţepenite la 6:23. Panglici galbene de
marcare a locului crimei înconjurau perimetrul bucătăriei. Singurul sunet din
cameră era solitarul pic- pic al apei care se scurgea.
— Iată ce ştim până acum, începu McCurdy. Pe la şase şi un sfert, seara
trecută, Waller a dus gunoiul afară, apoi s-a dus până la tractor, care era
înţepenit într-o groapă, de câteva zile. Luase nişte plasă de sârmă ca s-o
folosească pentru tracţiune şi să încerce să-l mişte. A reuşit să scoată tractorul.
Soţia lui stătea la fereastra bucătăriei şi l-a văzut oprind tractorul pentru un
minut şi întorcându-se, probabil pentru a verifica dacă roţile din spate au ieşit
din noroi. O secundă mai târziu, capul i-a zvâcnit spre spate şi el a căzut pe o
parte peste bord. Tractorul a venit drept peste câmp şi s-a oprit în zidul
bucătăriei. A fost împuşcat de două ori, o dată deasupra ochiului drept şi o dată
într-o parte. Lovitura de graţie s-a tras pe lateral, sub braţul stâng, şi se pare că
i-a atins inima.
Am găsit fragmente din craniu şi materie cenuşie lângă groapă, cam la
douăzeci, treizeci de metri pe câmp, deci ştim că acolo a fost lovit prima dată.
Al doilea glonţ l-a lovit după ce a căzut, undeva pe distanţa dintre groapă şi
casă. Cadavrul a fost dus la o casă funerară locală, dar oamenii noştri l-au
mutat la Lima, pentru autopsie.
— Ce fel de armă a fost folosită? întrebă Vail.
— Calibrul 50, probabil o carabină.
— A folosit gheare, zise John Nash.
— Ce este o gheară? întrebă Vail.
— Este un glonţ care are sârme mici în vârf, zise Nash. Când atinge ţinta,
sârmele se desfac. Face o gaură curată când intră şi apoi se întinde de
mărimea unei clătite. Am găsit asta răspândită lângă fragmentele craniului.
Ridică o pungă de plastic. Conţinea ceva rotund înconjurat de sânge şi
membrane. Bucăţele de oţel de câţiva milimetri înconjurau glonţul.
— Iisuse, zise Meyer.
— Soţia lui a avut o criză de isterie, după cum vă puteţi imagina, continuă
McCurdy. Ei nu au telefon, cea mai apropiată casă este la trei kilometri
depărtare, iar şoseaua către oraş este la un kilometru şi jumătate în spate, pe
drumul neasfaltat pe care aţi venit. Ucigaşul a mai tras o dată în roata din faţă
a camionetei, înainte ca tractorul să ajungă în casă. Ea n-a auzit nici o
împuşcătură. Cel mai puternic zgomot a fost cel al exploziei cauciucului.
Glonţul acela l-a dezintegrat când a lovit marginea roţii.
Nash, medicul legist, care era înalt şi purta o pălărie de fetru demodată,
reluă povestea.
— Putem face un triunghi din cele trei împuşcături. Bănuiesc că ele se
intersectează la opt sute de metri la est de casă. Acolo este un pâlc de copaci
şi arbuşti. În spatele lor n-ar fi avut, cu siguranţă, vizibilitate. Este clar că a
folosit amortizor. Cred că pentru moment putem afirma cu certitudine că este o
lovitură de profesionist.
— Femeia a intrat în panică, zise McCurdy. A tras corpul lui Waller de sub
caroseria distrusă şi şi-a dat seama că era mort. În cele din urmă, şi-a adunat
curajul şi a condus camioneta cu cauciucul dezumflat până la autostradă. După
vreo jumătate de oră, un şofer care trecea pe acolo a luat-o şi a dus-o la postul
de poliţie. Atunci te-a sunat pe tine, Billy. Era ora 8:35, la mai mult de două ore
după crimă.
— Era la jumătatea drumului spre China înainte ca cineva să afle măcar ce
s-a întâmplat, zise Hardistan.
— Poliţia locală şi statală au fost foarte cooperante, zise Nash. Au închis
tot perimetrul pentru a ţine străinii la distanţă. Au pus şi benzi de interdicţie în
jurul întregii zone.
— Dar presa?
— Până acum nimic. Suntem destul de izolaţi aici. Cel mai apropiat oraş
important este Lima, la vreo optsprezece kilometri spre nord.
— Ţine-i la distanţă, zise Hardistan.
— Am înţeles.
Ieşiră cu toţii afară, unde soarele începea să întindă umbre lungi peste
câmpie. Merseră peste pământul tare spre linia de copaci, care era încă o
umbră întunecată la o mie de metri în faţa lor. Zăpada îngheţată scârţâia sub
picioare. Vail se scutură când vântul îi intră prin jachetă.
— Ştiu cum te simţi acum, Martin, îi zise Firestone lui Vail. N-ar trebui să te
simţi responsabil.
— Nu mă simt, răspunse Vail calm, răsuflarea făcând aburi în aerul rece.
Waller nu era P.M.-ul meu.
Firestone fu zguduit de răspunsul direct al lui Vail. Maxilarul i se încordă şi
el îşi îndreptă spatele, uitându-se fix peste câmp la federalii care începeau să
scotocească aria pas cu pas. Şi Hardistan era surprins de răspunsul lui Vail.
— N-am spus că a fost vina ta, Sam, continuă Vail. Tu ai luat toate măsurile
de precauţie posibile la venirea încoace. Drace, s-ar putea să avem o spărtură
la securitate.
— Imposibil, zise Hardistan defensiv.
— Sunt de acord că este greu de crezut, dar trebuie să luăm în considerare
orice posibilitate. După câte ştim, ucigaşul îl căuta pe Waller şi era deja aici
când am venit eu şi Sam. Nu cred că s-a întâmplat aşa, nu cred în coincidenţă.
Dar n-o exclud niciodată.
— Era întuneric, zise Hardistan. Ar fi putut traversa câmpul şi împuşca pe
Waller de aproape.
— N-ar fi făcut aşa ceva, zise Firestone. A ales o împuşcătură de departe,
ca să fugă repede. Oriunde s-ar fi aflat când a tras, vom găsi un drum în
apropiere.
— Ai dreptate, îl aprobă McCurdy. Este un drum de ţară în spatele
copacilor. Duce la Şoseaua Statală 501. De acolo, putea să meargă în orice
direcţie. A avut două ore şi jumătate avans până să ajungă poliţia la faţa
locului. Era la 150 de kilometri depărtare până la ora aceea.
— Cum naiba l-a găsit pe Waller? zise Hardistan cu amărăciune.
— Sunt mult mai interesat cine este ucigaşul decât unde se afla când a
apăsat pe trăgaci, zise Vail.
— Eu sunt şi mai interesat cum ne-a găsit, zise Firestone. N-am făcut un
plan de zbor către New Mexico până nu eram în aer cu avionul. N-am făcut un
plan de zbor de la New Mexico până nu eram în aer şi n-am făcut un plan de
zbor de la Fort Wayne până nu eram pe pistă. Nici măcar n-am închiriat o
maşină, ne-a fost livrată de doi poliţişti din Columbus.
— Poate că e telepat, zise Hardistan, sarcastic.
— Poate îşi pilotează propriul avion, zise Flaherty, care până atunci tăcuse.
Hardistan, Vail şi Firestone se întoarseră şi priviră. Care sunt opţiunile? zise el
defensiv, ridicând mâinile lateral. Fie a fost o scăpare în măsurile de securitate,
fie aţi fost urmăriţi. Şi dacă v-a urmărit, trebuia s-o facă din avion.
— Ne-a urmărit din New Mexico cu un avion particular? zise Vail zâmbind.
— Nu era nevoie. Probabil că individul este de undeva la limita a două ore
de zbor de Fort Wayne.
— Cum te-ai gândit la asta? întrebă Firestone.
— Cineva v-a recepţionat planul de zbor cu un scaner, venind de la New
Mexico, zise Flaherty. Acea persoană a sunat pe cineva care era destul de
aproape ca să ajungă la Fort Wayne în acelaşi timp cu voi. Asta înseamnă
maximum două ore. V-a auzit planul pe pistă, v-a urmărit până la aeroportul
Lima şi apoi a urmărit maşină din aer, direct până la uşa lui Waller.
— Ăsta e material pentru filme, zise Hardistan.
— Atunci trebuie să fi fost o problemă de securitate, ceea ce înseamnă că
e o cârtiţă undeva, în circuit.
— Nimeni nu ştia numele nou al lui Waller în afara lui Sam, a procurorului
general şi a mea. Nimeni, zise Hardistan. Iar Sam este singurul care ştia unde
locuieşte şi n-a introdus datele în computer.
— Atunci sunt de acord cu Derm, zise Meyer. Căutăm un asasin care are un
avion, poate să-l piloteze, este un lunetist grozav şi trăieşte într-o zonă la două
ore de Fort Wayne.
— Care restrânge cercul la cât? Cincisprezece, douăzeci de milioane de
oameni, mai mult sau mai puţin? zise Flaherty.
— Dacă este adevărat, este un mercenar, zise Firestone. Sanctuarul n-ar fi
trimis un lunetist să stea aici în mijlocul ţinutului nimănui să aştepte şansa ca
cineva pe care vor să-l omoare să apară brusc.
— Poate e cineva cu care au lucrat în 'Nam, zise Vail.
— Vrei să spui, cineva din Fantomă?
— Da.
— Sunt toţi cunoscuţi, Martin.
— Sunt doi necunoscuţi în acea fotografie. Unul din ei este mort. Cine a
spus asta? Gary Jordan. Nimeni altcineva până acum. Şi nu putem verifica,
pentru că nu există dosare.
— N-a trebuit să falsifice nimic, zise Flaherty. Au răspândit doar ştirea că
tipul este mort. Până acum, nimeni n-a dat doi bani pe asta.
— Şi nu trebuia să fie 'Nam, zise Hardistan. Proiectul Fantomă a fost în
Nicaragua. Şi în Furtună în Deşert. Undeva, de-a lungul liniei, tipul ăsta a
renunţat şi a început afacerile pe cont propriu.
Vail ridică din umeri.
— Este o treabă colaterală, oricum. Este profesionist. Şi-a plănuit lovitura
şi retragerea perfect. Prima împuşcătură a fost una în cap, noaptea. Este un om
încrezător în sine. Dacă îl vom prinde, nu ne va spune nimic.
— Îl vreau pe tipul care l-a pus să facă asta, zise Firestone.
— Cu toţii îl vrem. Lasă-l pe Billy să-şi facă griji în problema asta. Dacă
individul ăsta poate fi găsit, sunt sigur că FBI-ul îl va găsi.
Patru agenţi îi aşteptau când ajunseră la linia de copaci, toţi purtând
pufoaice FBI. Conducătorul echipei era un bărbat înalt, de culoare, cu părul
tăiat foarte scurt.
— Billy, îl ştii pe Dick Lincoln, zise McCurdy. Aceştia sunt Foster, Kravitz şi
Sheridan. Ce-ai găsit, Dick?
— Am găsit urme de cauciucuri acolo, în tufişuri. A plecat în direcţia aceea.
Făcu o mişcare cu mâna. Am pierdut urmele la 501. Am găsit urme de picioare
în noroi, ducând de unde era parcată maşina, până acolo. Arătă cu degetul spre
un stejar mare cu o tăietură adâncă în trunchi. Este o gaură mică în pământ,
chiar acolo. Bănuiesc că a folosit un suport pentru puşcă, cu un singur picior,
s-a rezemat de copac şi a aşteptat până a avut o ţintă bună.
— Tuburi? întrebă Hardistan.
Lincoln clătină din cap.
— Probabil că le-a luat cu el.
— Crezi că un om se poate ascunde acolo? întrebă McCurdy, arătând spre
despicătură din trunchiul copacului.
Lincoln scoase o lanternă şi, ocolind urmele care duceau la copac, verifică
şanţul de pe copac.
— Am găsit nişte fibre aici, zise el. Arată a lână, închisă la culoare, albastră
sau neagră...
Se opri şi-şi miji ochii, uitându-se la scoarţa copacului.
În apropiere, John Nash avea o ruletă şi verifică adâncimea unei urme.
— Adidas, zise el. Destul de purtat. Merse în jurul copacului şi studie
urmele de cauciucuri, măsurând adâncimea depresiunilor. Goodyears, zise el.
Noi. Probabil mai puţin de cinci mii de kilometri. Obişnuite. Dădu la o parte o
bucăţică de noroi de pe o urmă. Are o mică crestătură. Se pare că roata a
trecut peste nişte sticlă.
Între timp, Sheridan, aşezat pe vine în faţa copacului, cu un binoclu, studia
distanţa de tragere.
— Sunt vreo mie şi ceva de metri.
— Să-mi dea cineva o pungă, zise Lincoln. Kravitz îi dădu una şi Lincoln
căută un moment prin crăpătură, apoi le dădu punga cu o fotografie cinci-pe-
şapte şi o pioneză în ea. Era o fotografie neclară, cu siguranţă digitalizată, a
unui bărbat care privea în sus la aparat, ferindu-şi ochii de soare.
— Este Waller, zise el. Trăgătorul trebuie să fi folosit fotografia ca să se
asigure că a găsit ţinta corectă.
— Uitaţi-vă pe spate, domnule, zise Lincoln.
Hardistan întoarse punga. Se uitară cu toţii fix la ce era tipărit pe spatele
fotografiei: 2-3-13.
— Nenorocitul! Nenorocitul! De câte ori ne întoarcem cu spatele, ticăloşii
ăştia ne împuşcă un om, zise Firestone.
Flaherty studie fotografia.
— Nu e nici un copac în spatele tractorului, zise el.
— Deci?... zise Vail.
— Deci fotografia a fost făcută de sus, de foarte sus, judecând după
calitatea ei. Ucigaşul l-a fotografiat pe Waller din aer.
— Bine. Închide toată zona, Floyd, zise Hardistan. Vreau mulaje ale
urmelor de cauciuc, de picioare, fibre care mai pot fi în scoarţa copacului, tot ce
este în zona aceasta. Vreau o cercetare atentă a fiecărei piste de aterizare, pe
o rază de o sută cincizeci de kilometri de aici. Verificaţi motelurile, centrele de
închiriat maşini, staţiile de benzină, tot ce crezi. Vreau să mergeţi din uşă în
uşă la toate casele, hambarele, silozurile, depozitele din zonă. Cineva a văzut
acel avion.
Firestone ieşi din grup şi-şi lăsă capul într-o parte, apoi se uită spre nord.
— A auzit cineva ceva? zise el.
Ieşiră cu toţii la lumină şi-i urmăriră privirea. Apoi îl auziră.
Fâlfâlfâlfâl.
— Avem un elicopter în zonă, Floyd? întrebă Hardistan.
— Nu încă. Două sunt pe drum.
— Atunci avem musafiri.
Elicopterul trecu peste copaci şi se roti deasupra lor. În uşa laterală
deschisă, un cameraman legat cu centură îi filma. În spatele lui, aplecându-se
peste umărul bărbatului, Vail văzu o faţă pe care o recunoscu şi se întoarse
repede cu spatele la cameraman.
— Aceea este Valerie Azimour, de la WWW, zise el.
— Prea târziu, îi zise Firestone lui Vail. Tocmai ţi-au făcut-o.
La ora cinci A.M. În acea zi, aşa cum îi era obiceiul, Eddie Maxwell sosise la
centrul vital al World Wide News. Maxwell era un bărbat slab, viaţa dură şi
dezordonată reflectându-i-se pe faţa îmbătrânită şi ridată. Trecea pe lângă şirul
de computere aşezate pe ceea ce era cunoscut drept „platformă", verificând la
ce munceau reporterii. Apoi verifică pe atlasul de plexiglas care acoperea un
perete al camerei şi arătă, cu diferite leduri colorate, unde se aflau reporterii şi
camerele video, unde erau staţionate dubiţele cu antenă-satelit şi, cu roşu,
unde aveau loc noi evenimente. Apoi se duse în biroul său, un balon de sticlă
într-un colţ al camerei, care îi dădea o vedere panoramică a camerei foarte
întinse, de ştiri, care, chiar şi la acea oră, zumzăia de activitate. Exact în
diagonală cu el, se afla studioul de ştiri major, unul dintre cele trei de pe etaj.
Aceasta era inima departamentului de ştiri, unde erau primite informaţiile,
sunau reporterii, erau luate noi decizii, reporterilor li se dădeau articole de scris
şi erau luate deciziile în legătură cu ştirile cheie.
Maxwell îşi scoase paltonul şi jacheta sport, le aruncă pe un scaun, îşi
turnă o ceaşcă de cafea, o îndulci cu o jumătate de linguriţă de zahăr, luă o
cutie de suc de grepfrut dintr-un mic frigider, o desfăcu şi se aşeză la un birou
de mărimea unui lac.
În spatele lui, pe perete, plăcuţe şi premii trasau o carieră lungă şi
impresionantă, de la corespondent de război în Vietnam la televiziune în mai
multe posturi comerciale, apoi la posturi comerciale majore şi, în cele din urmă,
director de ştiri al unei reţele importante. Ceea ce nu era pe perete erau
premiile şi amintirile celor trei ani în care Maxwell fusese un beţiv pe care nu-l
angaja nimeni. Dar o reabilitare cu succes îi atrăsese atenţia lui Ray Canton,
vicepreşedinte executiv la WWN, care-l adusese în colectiv ca reporter. În
câteva luni, Maxwell începuse să se urce pe scară. Obţinuse premiul Emmy trei
ani la rând pentru producţie şi, în final, un premiu Peabody ca producător
executiv şi editor al departamentului de ştiri.
Maxwell luă o foaie de hârtie din coşul de hârtii, făcu din ea un mic pătrat
şi puse ceaşca de cafea pe el. Scoase un pachet de Vantage Lights şi alinie
zece ţigări pe birou, lângă hârtia de scris, câte una pentru fiecare oră în care va
munci, doar dacă nu va veni sfârşitul lumii, ceea ce nu era neobişnuit. Bău
sucul, aruncă iute cutia la coş, sorbi o gură de cafea şi se lăsă pe spate pentru
a afla ce se întâmpla, era gata să se întâmple sau nu se mai întâmpla.
Secretara lui, Ann Wells, aşteptă până el îşi termină tabieturile după care
bătu la uşa care era mereu deschisă, cu excepţia orei la care sosea dimineaţa
sau când se întâmpla ceva grav. Îi făcu semn cu mâna să intre.
— Bună dimineaţa, domnule Maxwell, zise ea, ridicând paltonul şi jacheta
sport şi aruncându-le pe braţ. Am veşti bune şi rele.
— Mmm, mârâi el. Care sunt veştile bune?
— Valerie Azimour e pe urmele unei poveşti pentru ştiri lângă Lima, Ohio.
— Lima, Ohio? Nu e nimic în Lima, Ohio. Credeam că se ocupă de treaba
aceea în Akron.
— A terminat.
— Şi care sunt veştile proaste?
— L-a concediat pe unul din cei doi cameramani care erau cu ea în dubiţa
cu antena-satelit. Şi, hm... a închiriat un elicopter.
— Lima, Ohio? Un elicopter?
— Este pe linia unu.
El apucă telefonul roşu rezervat pentru urgenţe şi ţipă:
— Ce dracu' se întâmplă?
— Cred că sunt în mijlocul a ceva fierbinte, Eddie, zise reportera.
— Crezi! Mai bine ai fi în mijlocul celei mai fierbinţi întâmplări, de la
răpirea copilului lui Lindbergh. Repet, ce dracu' se întâmplă?
— Am terminat aici pe la patru azi-dimineaţă şi Sid voia să conducem spre
casă, pentru a ajunge înainte de prânz. Luam micul dejun, pe la cinci, când
pagerul meu începe să ţiuie. Un corespondent de aici, din Akron, îmi spune că a
vorbit cu un prieten de-al lui de la radioul din Lima, Ohio, care i-a zis că sunt
agenţi FBI peste tot pentru un caz de crimă la şaisprezece kilometri depărtare.
Îl sun pe tipul de la radio şi iată ce aflu: Un fermier, pe nume Anderson, a fost,
probabil, împuşcat şi omorât la doisprezece kilometri de Lima seara trecuta.
Tipul de la radio a prins ştirea de la un scaner al poliţiei, pe la ora nouă aseară,
aşa că s-a dus cu maşina la pompe funebre, iar directorul de acolo îi spune că
Floyd McCurdy, agentul FBI din Columbus, l-a sunat şi i-a spus să nu se atingă
nimeni de cadavru până nu soseşte FBI-ul. Aşa că puştiul devine curios şi
rămâne prin preajmă, iar pe la ora trei apare McCurdy cu o armată. Îmi spune
că au încercuit locul mai strâns decât corsetul lui Scarlett O'Hara.
— Treci la obiect, Val.
— Mă aşteaptă un elicopter. Îl am pe Tommy Sewell cu mine, iar dubiţa cu
antenă prin satelit este pe drum încoace. Ar trebui să apară pe la şapte...
— Şi ce dracu' e cu povestea asta? Un fermier conducea, probabil, o
maşină furată şi a fost prins într-un schimb de focuri.
— Băieţii n-au sosit până la trei A.M.
— E o pierdere de timp.
— Ai încredere în mine de data asta, Eddie. În două ore vom şti ce se
întâmplă, iar în momentul de faţă nu mai noi ştim despre povestea asta.
— Nimeni n-o mai vrea.
— Evenimentele se precipită, Eddie. Trebuie să plec. Te mai sun eu peste
vreo oră şi ceva.
— Ascultă... Val... Azimour! La dracu'!
Trânti receptorul în furcă.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Wells din cadrul uşii.
— Îmi scapă mie ceva? Azimour mi-a luat locul?
— Nuuu.
— Are un elicopter, o dubiţă cu antenă prin satelit şi o echipă de cinci inşi
care se îndreaptă spre un răhăţel de oraş din Ohio, pentru că un fermier a fost
ucis astă-noapte.
— Ai uitat partea cu FBI-ul.
El se holbă la ea.
— Şi...
— Şi, dacă este implicat FBI-ul, mă interesează cine este acest fermier. Şi
cine l-a omorât.
— Ei, poate că tu ar trebui să fii editorul coordonator.
— Poate...
20
AMOC părăsi pista şi se ridică la nouă mii de metri înainte să-şi schimbe
direcţia spre nord-vest. Vail stătea tăcut în colţul salonului, pregătindu-se
mental pentru o întâlnire cu judecătorul districtual din Lincoln, Nebraska.
Va căuta să obţină un Titlu Trei, o aprobare federală pentru ascultarea
telefoanelor Sanctuarului, a telefoanelor celulare, a modemurilor şi faxurilor,
precum şi mandate de percheziţie şi confiscare la cartierul general al
Sanctuarului, de verificare a conturilor bancare şi a dosarelor financiare. Pentru
a obţine aceste aprobări, va trebui s-o convingă că Sanctuarul este implicat în
activităţi criminale.
Mai era preocupat şi de ceea ce era cunoscut drept reguli de angajare în
luptă, în eventualitatea că va exista rezistenţa armată din partea lui Engstrom
şi a trupelor sale. Vail era hotărât să prevină o confruntare violentă între
Guvern şi Sanctuar. Regulile de angajare în luptă erau, în general, stabilite când
exista posibilitatea unui conflict armat şi aveau menirea de a asigura reguli de
bază pentru o asemenea confruntare. Erau desemnate pentru a limita folosirea
forţei mortale de către forţele guvernamentale şi pentru a-i face pe agenţi
conştienţi de potenţialul de violenţă. Regulile erau, de obicei, trasate de către
comandant, deşi, în acest caz, Vail era sigur că Hardistan va fi răspunzător de
stabilirea lor.
Vail era şi mai îngrijorat după citirea regulilor stabilite în timpul conflictului
cu Randy Weaver la Ruby Ridge, Idaho, care stipulau că „orice adult cu o armă
observat în vecinătatea cabanei lui Weaver sau în zona de tragere poate să fie
subiect al forţei mortale".
Aceste reguli vor fi apoi distribuite personalului FBI, şefilor federali şi
agenţilor ATF. Vail era foarte interesat de o clauză care îi sfătuia pe agenţi că
„forţa mortală poate fi şi va fi folosită dacă împuşcătura nu pune în pericol
viaţa copiilor". Băiatul de cincisprezece ani al lui Weaver, Samuel, care
cântărea numai treizeci de kilograme, fusese unul dintre primii care muriseră la
Ruby Ridge. Nu numai că fusese împuşcat în spate, dar braţul îi fusese, pur şi
simplu, smuls de gloanţe. Cu toate că existau variante diferite despre ce se
întâmplase de fapt în noaptea aceea, Vail era foarte mişcat de acest raport, ca
şi de faptul că soţia lui Weaver fusese şi ea împuşcată în timp ce-şi ţinea
bebeluşul în braţe. Această îngrijorare mai era amplificată şi de moartea a
şaptezeci şi doi de copii la Waco, câteva luni mai târziu, în timpul procesului lui
Weaver.
Vail era hotărât să evite o confruntare violentă cu trupele lui Engstrom
dacă putea obţine aprobările din Titlul Trei. Întrebarea era „cum?".
21
22
Mai târziu, Firestone trăgea un pui de somn, iar Meyer şi Flaherty erau în
centrul de comunicaţii, vizionând teste comparative asupra băncilor şi jafurilor.
— Cât timp îţi va lua să-ţi aduni oamenii şi să foloseşti mandatele, Billy?
întrebă Vail.
— Va trebui să ştim câte bănci sunt implicate. Până acum, mandatele
specifică Fort Yahweh, cele patru biserici şi conturile personale ale lui
Engstrom, Metzinger, Shrack, Bollinger, Karl Rentz şi James Rainey, plus un
număr nespecificat de conturi bancare.
— Alege un număr. Zece bănci. Cât timp îţi trebuie?
— După cum merge, am de verificat localizările, de decis forţa de
descindere în fiecare loc, de trimis agenţii necesari în zonă cu vehicule de
ajutor şi arme potrivite, de scris regulile de angajare în luptă. Ştii că trebuie să
fim pregătiţi pentru o rezistenţă serioasă, Martin. Regulile de angajare vor
reflecta asta.
Vail oftă şi încuviinţă din cap.
— Cât timp vor lua toate astea?
— Dându-ne peste cap... zece zile.
— Ce-ai zice de o săptămână?
— Vorbim despre o mulţime de oameni, materiale...
— Cu cât aşteptam mai mult, cu atât vor avea mai mult timp să ascundă
dosare, să scape de maşini, să ascundă armele.
— O vei lăsa pe Azimour asta să ne forţeze mâna?
— La dracu', Billy, ar putea începe să speculeze despre operaţiunea
noastră în orice moment. A menţionat deja cazul RICO din Illinois. Îmi voi pune
echipa la o muncă de douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, să vedem
dacă putem termina cu băncile şi orice fel de legături vor putea găsi.
Hardistan dădu din umeri.
— Bine. O săptămână.
— Mulţumesc.
— Atunci ar fi mai bine să mă apuc de treabă.
Hardistan se ridică şi se duse la biroul din partea din spate a avionului. Vail
se întinse şi-l scutură pe Sam Firestone. Uriaşul deschise un ochi şi se holbă la
el.
— Sper că e important. Mă bucuram de cel mai bun somn pe care l-am
avut de când te-am întâlnit.
— Poţi să-mi aranjezi o întrevedere cu Engstrom?
— Pentru tine?
Vail aprobă din cap.
— Îi cunoşti oamenii, nu-i aşa?
— Pe unii dintre ei.
— Poţi să ajungi la el?
— Pot să încerc.
— Spune-i că îşi poate alege el locul.
— Pot să-i spun de ce?
— Nu.
— Mie poţi să-mi spui de ce?
— Mai târziu.
— Câţi oameni vor fi la această întâlnire?
— Spune-i că poate să-şi aducă tot personalul dacă doreşte.
— Câţi oameni ai de gând să iei cu tine?
— Unul. Pe tine.
— Eşti nebun, Martin.
— Aşa am auzit şi eu.
24
La ora şase A.M., Henry Woo îşi parcă maşina în parcarea FBI-ului şi alergă
prin ploaia măruntă spre intrarea laterala a clădirii Hoover. Fusese un week-end
plăcut pentru Woo. Petrecuse două zile întregi cu soţia sa şi fiul lor de zece ani.
Cu o zi în urmă, tânărul îl epuizase în timpul lungii plimbări prin Muzeul
Smithsonian, urmată de cină şi un film. Era pentru prima dată când se bucurau
de luxul unui week-end împreună, după multe săptămâni.
Dar, în tot acest timp, provocările săptămânii următoare persistau în
mintea sa. Fiind expertul în logistică al lui Hardistan, trebuise să repartizeze
echipe de investigaţie între Ohio şi Montana, să coordoneze forţele de atac ale
FBI-ului şi ATF-ului, şi echipamentul pentru punerea în aplicare a mandatelor
împotriva Sanctuarului şi să-şi mute oamenii şi echipamentul în zona Fortului
Yahweh fără să atragă atenţia. Toate acestea şi să păstreze operaţionale toate
celelalte cazuri în care era implicat Biroul.
Chiar pe gustul lui Woo. Nu-i plăcea nimic mai mult decât o provocare ca
lumea.
Hardistan se afla deja în camera operaţională, o cameră spaţioasă, la
subsol, un amestec de echipament electronic, hărţi şi aparate de comunicaţie
de înaltă tehnologie.
Hardistan stătea în mijlocul camerei, holbându-se trist la marea hartă de
pe perete. Oftă uşurat când intră Woo.
Acesta privi o singură dată spre şeful său neras, cu ochii tulburi şi ştiu că
acesta îşi petrecuse sfârşitul de săptămână la Birou, închizând ochii câteva
minute când putea, într-o cămăruţă fără ferestre, alăturată biroului său, care
conţinea o canapea, un mic frigider, o chiuvetă şi un duş. Nu era un lucru
neobişnuit. De la moartea soţiei sale, directorul adjunct Hardistan petrecea
majoritatea orelor sale libere la serviciu. Nu-şi luase concediu de patru ani, în
ciuda rugăminţilor echipei sale şi ale medicului personal.
— Trebuie să ne dublăm personalul, mormăi el când Woo intră în cameră.
— Poate că nu, zise Woo vesel. Mă gândesc că putem muta oamenii astfel
încât să acoperim toate bazele.
— Pe tine nu te supară nimic, niciodată? întrebă Hardistan, amintindu-i de
supraîncărcarea personalului de teren al Biroului.
— Îmi place, îmi place, zise Woo zâmbitor. Hardistan era în continuare uimit
că slujba anostă, plictisitoare de a ţine socoteala oamenilor, a echipamentului
şi a operaţiunilor îl încânta în mod evident pe tânărul absolvent de la Harvard.
Putem aduce câte două sau trei echipe din fiecare birou districtual şi să le
mutăm, să zicem, în Butte, Helena, Missoula şi Great Falls, zise el, arătând pe
hartă. Vom aduce echipamentul noaptea. L-am trimis pe Larry Olsen acolo, să
închirieze spaţiu pentru maşinile Humvee şi arme. Cred că putem mută toate
forţele în fort din toate oraşele noastre în nu mai mult de două ore şi
jumătate-trei. Am putea face asta cu o noapte înainte de a le folosi. Nu voi
avea nevoie de mai mult de şase-opt oameni să păzească fiecare bancă şi
personalul ei. Şi mai putem muta echipele din Ohio, dacă McCurdy nu apare cu
ceva în curând.
Era o zi pe care Vail n-avea s-o uite niciodată, nu numai pentru că îşi
întâlnea adversarul faţă-în-faţă, ci şi pentru că, pentru prima dată, după foarte
mult timp, avea să dea un sens spiritual frumuseţii ţării, ale cărei legi depusese
un jurământ să le apere.
Plecaseră din Chicago înainte de ivirea zorilor, iar soarele care răsărea
urmărea avionul peste Wisconsin, colţul sudic al Minnesotei şi al Dakotei de
Sud. Acum, marele avion şuiera peste centrul Montanei, spre Missoula şi Munţii
Stâncoşi. Urmărea ceea ce este cunoscut drept „Linia Înaltă" a Montanei, care
se întindea de la câmpiile din estul Montanei spre vest, spre Stâncoşii nordici.
Firestone ar fi putut fi preşedintele Camerei de Comerţ a statului. El îl
întreţinu pe Vail în timp ce luau micul dejun. Între înghiţituri de mâncare şi
cafea, îi descria pământul care aluneca sub ei şi istoria lui.
Cu mult timp înainte ca marele Columb să descopere Americile, triburile
Blackfeet, Assiniboine, Cree, Cheyenne nordici şi Nez Perce cutreierau marile
câmpii ale Montanei, vânând şi pescuind în susul râului Missouri, cu liberă
trecere peste „Linia Înaltă".
Vail era ameţit de frumuseţea colţuroasă a regiunii Big Sky, încă
abundentă în viaţa sălbatică, grâne, cai, cocoşi de luptă şi spaţii deschise
uimitoare. La sud de avion se afla şerpuitorul râu Yellowstone, iar dincolo de el
bogatele în aur Black Hills, unde Custer îşi întâlnise destinul, la Little Bighorn,
creând un mit care încă persista.
Firestone cunoştea istoria, mai ales când era vorba de americanii indigeni.
În anii de după 1870, pentru a face loc coloniştilor albi, guvernul SUA
vânase şi învinsese triburile indiene din Montana, unul după altul. Guvernul
minţise, înşelase şi încălcase propriile tratate cu indienii, închizând triburile
marilor câmpii în rezervaţii pe cele mai sărace pământuri.
Nez Perce erau încă cei mai mari călăreţi, luptători şi vânători. În 1877,
când guvernul SUA încercase să-i alunge de pe pământurile lor din Wallowa
Valley, Utah, şi să-i izoleze într-o rezervaţie stearpa, aridă, din Idaho, liderul lor,
elocventul şef Joseph provocase SUA:
„Pământul a fost creat cu ajutorul soarelui şi ar trebui lăsat aşa cum era.
Pământul şi cu mine avem aceeaşi minte. Măsura pământului şi măsura
trupurilor noastre este la fel. Nu mă înţelegeţi greşit, ci înţelegeţi-mă pe deplin
cu referirea mea la afecţiunea mea pentru glie. N-am zis niciodată că pământul
e al meu, să fac orice doresc cu el. Cel ce are dreptul să dispună de el este cel
ce l-a creat. Pretind dreptul de a trăi pe pământul meu şi vă acord acelaşi
privilegiu să trăiţi pe al vostru."
Când au fost trimise trupele să-i mute pe Nez Perce, şeful Joseph a fugit
spre graniţă canadiană şi libertate. Şi-a condus tribul într-o bătălie de retragere
de două mii de kilometri cu Armata SUA. Timp de trei luni şi-au folosit
cunoştinţele despre munte şi capacităţile de supravieţuire în bătălie, pentru a
învinge şi depăşi Batalionul al şaptelea de infanterie U.S. Dar la Bear's Paw,
doar la patruzeci şi doi de kilometri de Canada, batalionul i-a prins din urmă pe
Nez Perce. După o bătălie sângeroasă de patru zile, un şef Joseph epuizat şi
demoralizat şi-a chemat tribul înconjurat şi le-a zis:
„Ascultaţi-mă, şefii mei, sunt obosit. Inimă mea este bolnavă şi întristată.
De unde stă soarele acum, nu voi mai lupta niciodată."
Armata, ca de obicei, şi-a încălcat promisiunea faţă de Nez Perce că se pot
întoarce acasă. În loc de asta, ceea ce a mai rămas din trib a fost trimis într-o
rezervaţie, în Oklahoma, unde şeful Joseph a murit trădat, cu inima sfărâmată.
Dar trei sute din tribul marilor câmpii au scăpat la Bear's Paw şi au ajuns în
Canada.
Stră-stră-străbunicul lui Sam Firestone era unul dintre ei.
— A fost holocaustul nostru, zise Firestone. Politicienii au practicat cel mai
rău tip de genocid. Ne-au distrus mândria şi moştenirea culturală. Au scos în
afara legii dansurile noastre religioase şi religiile noastre tribale. Ne-au interzis
să vorbim propria noastră limbă. Dar supravieţuitorii, ca stră-stră-străbunicul
meu, au păstrat tradiţiile vii şi le-au transmis din generaţie în generaţie şi, în
final, unii dintre noi le-au adus înapoi în ţara lor natală.
— Practici acea religie? întrebă Vail.
— Eu cred că americanii indigeni au dreptate. Ei cred că spiritele sunt în
natură – pământul, cerul, soarele, vântul. Credinţa lor este legată de natura
lucrurilor. Dumnezeu este o prezenţă indescriptibilă. Mi se pare că are mai mult
sens decât să cred că o navă spaţială te va duce în ceruri sau să mă rog la o
fiinţă umană a cărei mamă a fost virgină. Dar aceasta este doar părerea mea.
Vail nu-i răspunse. Se uită înapoi la pământ, apoi în faţă, spre culmile
Bitterroot şi Anaconda ale Munţilor Stâncoşi. Pentru o clipă, simţi marea putere
a unei religii care preţuia şi onora frumuseţea sublimă a naturii. Când avionul
survola aeroportul Missoula, el se trezi la realitatea misiunii sale. Se gândi un
moment la Jane şi la Magoo, care îl aşteptau la Chicago, apoi adrenalina îi
aprinse inima şi începu să se pregătească mental pentru confruntarea care îl
aştepta.
Firestone făcuse toate aranjamentele. Urma să-l întâlnească pe Engstrom
şi pe ajutoarele lui într-un restaurant numit „Retragerea", pe care Sam îl
descria ca fiind o cabană izolată pe un teren de lângă Fort Yahweh, la vreo
treizeci şi cinci de kilometri sud-vest de Missoula, foarte aproape de graniţa cu
Idaho.
Când mergeau pe Şoseaua 93, la un moment dat, Firestone arătă drept
înainte.
— Trecătoarea Lost Trail este mai jos, acolo, cam la cincizeci de kilometri,
zise el. Putem da o fugă până acolo după întâlnire, dacă vrei să arunci o privire.
După doi kilometri, maşina ieşi de pe şoseaua principală şi o luă pe un
drum îngust de ţară, printre copaci, spre munţii care se înălţau abrupţi în faţa
lor.
— Trage pe dreapta un minut, zise Vail. Să fac pipi.
Firestone opri maşina pe marginea drumului. Pădurea era la patru metri
distanţă, şi Vail făcu câţiva paşi în faţa maşinii pentru a se uşura. Cum stătea
acolo, simţi deodată că era privit. Un fior rece îi trecu pe spate. Se întoarse
încet şi îşi miji ochii în umbra întunecată a pădurii dese. Ochii aveau formă de
migdală, aveau culoarea aurului şi aparţineau unui lup alb. Acesta părăsi
marginea copacilor, cu răsuflarea scoţând aburi prin gura deschisă, neluându-şi
ochii din ochii lui Vail. Vail parcă prinsese rădăcini. Gura i se uscase. Apoi lupul
îşi ridică încet capul şi un urlet trist îşi făcu auzit ecoul prin pădure.
Să stea nemişcat?
Să fugă?
Un moment mai târziu, un al doilea lup păşi tăcut în lumină, urmat de două
animale mai mici, evident puii lor. Stăteau în spatele marelui lup alb şi se uitau
fix, cu toţii, la Vail. Acesta se retrase încet spre maşină şi, în timp ce făcea asta,
mica haită de lupi merse în aceeaşi direcţie, încă urmând marginea pădurii. În
acelaşi timp, Firestone lăsă maşina să alunece înainte şi deschise portiera.
Când ajunse lângă el, Vail sări înăuntru şi trânti uşa.
În timp ce Firestone pornea, lupul cel alb ieşi de sub protecţia copacilor şi
merse pe lângă maşină câţiva metri, apoi se opri şi se întoarse în pădure.
— Ce dracu' a fost toată chestia asta? zise Vail fără suflare.
— Lupii sunt animale foarte curioase, zise Firestone.
— Curioase? Inima mea e gata să-mi rupă o coastă.
— Nu voia să-ţi facă rău. Lupii nu atacă fiinţele umane.
— Ţi-e uşor să spui asta, nu tu erai acolo cu fundul în vânt. Şi cu urletul
ce-a fost?
— Şi-a adus familia să te cunoască, Martin. Cred că a văzut ceva special la
tine. Lupii sunt creaturi foarte mistice. Se opri o clipa şi adăugă: Poate ţi-a
mirosit urina. Pot să miroasă ceva de la trei-patru kilometri depărtare şi pot
auzi până la un kilometru şi ceva. Chicoti. Poate a fost atras de tine.
— Norocosul de mine!
— Lupii au cea mai complexă ordine socială dintre toate animalele
existente acum. Se unesc pentru toată viaţa, îşi învaţă puii să se joace, au un
simţ al umorului grozav şi sunt curioşi din naştere. Eram sus în Stâncoşi, cu
mulţi ani în urmă, urmărind un elan. Stăteam sub un copac, ţinându-mi
răsuflarea când apare lupul ăsta. Era cam la cincisprezece metri distanţă. Ştia
că sunt acolo, dar nu-i păsa. S-a oprit într-un luminiş şi apoi a făcut cel mai
tâmpit lucru. A privit cum se deschide o margaretă. A privit-o, apoi şi-a frecat
nasul de ea, şi-a ridicat o labă şi a atins-o. Apoi s-a dus pe drumul lui. Frumoasă
amintire.
— Grozav. Lupul Ferdinand.
— Nez Perce cred că ei sunt cele mai spirituale creaturi. Calea Lactee este
numită Drumul Lupului. Îi conduce pe soldaţii căzuţi de pe cai în Ceruri. Ei pot
simţi puritatea spiritului uman. Tu ai o inimă pură, Martin?
— Nu ştiu cât este de pură. Acum bate să-mi spargă pieptul.
Firestone râse.
— Oricum, Fratele Lup a fost, cu siguranţă, atras de tine. Şi-a adus
întreaga familie să te cunoască. Sau... poate şi-a chemat haita să se uite pentru
ultima dată la tine înainte să ţi se zboare capul de pe umeri.
— O, mă calmezi foarte tare, mulţumesc.
— Hei, dacă mori tu, mor şi eu, exact lângă tine. Îi zâmbi lui Vail. Bine ai
venit în Montana.
După câteva clipe înconjurară un pâlc de pini înalţi şi Vail văzu destinaţia,
o clădire din piatră şi lemn cu un singur etaj, stând solitară în luminiş, cu munţii
ridicându-se abrupţi la câţiva kilometri în spatele ei. Opt sau zece maşini erau
parcate la întâmplare în jurul ei şi fumul se ridica leneş din coş. Un drum prost,
noroios din cauza zăpezii ducea spre spatele ei. Lângă autostradă stătea un
bărbat în pantaloni de camuflaj şi o pufoaică cu margine de blană, cu o puşcă
de 30-30 prinsă peste piept, şi alţi doi cu puşti la uşa de intrare în restaurant. O
firmă scrisă de mână, mică, atârnată deasupra uşii anunţa: RETRAGEREA.
Firestone opri maşina când soldatul ridică mâna.
— Drace, e doar un puşti, zise Vail.
— Da, îi cresc de mici.
Firestone lăsă geamul. Tânărul se aplecă şi-i studie pe amândoi. Nu putea
să aibă mai mult de cincisprezece-şaisprezece ani, primele fire de barbă îi
ieşeau pe bărbie şi pe obraji.
Firestone îi arătă insigna.
— Mă numesc Sam Firestone, Serviciul de şerifi SUA. Acesta este asistentul
procurorului general, Martin Vail, zise el formal.
— Sunteţi înarmat, domnule? întrebă băiatul cu o voce care nu era aşa de
aspră cum ar fi vrut el.
Firestone se întinse calm, îşi desfăcu haina şi o dădu la o parte. Purta un
pistol Glock de 9 mm sub braţul drept.
— Va trebui să mi-l daţi mie, zise băiatul, coborându-şi vocea cu o
jumătate de octavă.
— Îmi pare rău, fiule. Sunt şerif SUA. Nu-mi dau arma nimănui.
Băiatul era încurcat de această remarcă. Se uită spre cele două gărzi de la
restaurant, apoi se decise să acţioneze ca un adult şi să rezolve singur situaţia.
— Atunci, nu puteţi merge mai departe, zise el.
Firestone arătă spre vehiculele parcate în jurul restaurantului.
— Judecând după maşini, sunteţi mult mai mulţi decât noi. Dar... Băgă
mâna stângă în haină, luă Glock-ul şi-i scoase încărcătorul, îl goli şi apoi îl puse
în buzunar. Aşa îţi convine?
Băiatul îl privi câteva secunde, apoi scoase din buzunar un telefon celular
şi formă un număr. Unul dinte bărbaţii de la uşa restaurantului răspunse.
— Sunt Ricky. Ei sunt, zise băiatul. Şeriful are la el pistolul, dar e gol.
Ascultă un moment şi apoi dădu din cap. Una dintre cele două gărzi de la
uşa restaurantului îi făcu semn cu mâna lui Firestone să intre.
— Mulţumesc, zise Firestone către soldatul cel tânăr şi conduse pe drumul
acoperit de zăpadă, ocoli şi parcă cu faţa spre şosea.
— În caz că trebuie să plecăm în grabă, zise el încet.
Vail se fâţâi stingherit pe scaun.
— Dacă trebuie să plecăm în grabă, nu vom ajunge atât de departe.
— Nu vor începe un război aici, zise Firestone în timp ce mergeau spre sala
de mese, picioarele lor făcând zăpada să scârţâie.
— Asta e o garanţie?
— Nimic în viaţă nu e o garanţie.
— Tot timpul mă încurajezi, nu-i aşa, Sam?
Şeriful zâmbi.
— Drace, zise el, vei putea să le povesteşti nepoţilor despre ziua asta.
— Ăsta e un truc. Nici măcar n-am copii, ce să mai zic de nepoţi?
— Nu e niciodată târziu să începi.
— Sunt un băiat de la oraş, Sam. N-am fost crescut pentru chestiile astea
din Vestul Sălbatic.
— Nici asta nu e prea târziu de început. Şi apoi eşti fermecat, Martin.
Fratele Lup a zis asta.
— Poate l-ai înţeles greşit.
— Nu cred.
Şeriful scoase o pungă de tutun, rupse o bucăţică şi o lipi sub buza de jos.
— Te adaptezi pe unde te duci, Sam. Vorbeşti ca Billy the Kid. Mesteci
tutun.
— Ţara mea natală, îmi revin repede. Vrei să mesteci?
— Mulţumesc, oricum. Încă mai încerc să mă las de fumat. Mă întreb câţi
oameni a adus Engstrom cu el?
— Cincisprezece sau douăzeci, judecând după maşini.
— Destul de mici şanse.
— Tu ai făcut târgul. Hai să-l păcălim pe fraier.
Când ajunseră la uşă, cele două gărzi îi opriră. Înainte să zică ceva,
Firestone scoase pistolul şi li-l arătă. Îl ţinea sus în faţa lor.
— Tot trebuie să vă percheziţionez, domnule, zise unul dintre bărbaţi,
politicos. Era un bărbat antrenat, de vreo treizeci de ani, care purta pantaloni
de camuflaj şi o jachetă grea de piele, cu dungi de sergent cusute pe mânecă.
— Generalul este înarmat? întrebă Vail înainte ca omul să vină spre el.
Remarca îl luă prin surprindere pe Firestone şi îl uimi pe sergent.
— Ce-aţi spus? zise sergentul, ezitând.
— Dacă nu ai încredere în cuvântul unui procuror general, va trebui să-l
percheziţionăm şi noi pe General.
— Nu prea cred.
— Atunci, ori deschizi uşa, ori plecăm.
Sergentul se holbă la Vail, frământând în cap toate opţiunile pe care le
avea.
— Este frig aici, sergent. Hotărăşte-te.
Sergentul dădu negativ din cap, dar, în cele din urmă, deschise uşa. Vail
intră primul şi stătu în cadrul uşii. Era o cameră cu tavanul jos, în forma de L,
cu un bar şi un grătar la dreapta, şi mese, şi separeuri în faţa lui. Era întuneric,
iar singura lumină venea prin ferestre. Când ochii i se obişnuiră cu nivelul
luminii, Vail văzu un cap de elan şi un păstrăv curcubeu agăţate pe un perete.
Lângă uşă era o jumătate de duzină de cârlige cu potcoave vechi de cal
agăţate de ele. Locul mirosea a cafea şi a slănină proaspăt gătită. Mesele din
faţa lui erau goale, cu excepţia uneia dintr-un colţ întunecat, ocupată de doi
bărbaţi. Unul din ei era slab ca o sperietoare de ciori, celălalt era solid, cu o
barbă de mormon. Purta ochelari de soare în colţul foarte slab luminat. Barul
era înţesat cu oameni în uniforme de camuflaj, care fie că stăteau pe scaune,
fie că stăteau în picioare lângă tejghea. Un bărbat înalt, aspru, cu vulturi de
colonel pe umărul pufoaicei, stătea în picioare în faţa lor.
— Domnilor, sunt colonelul Shrack, zise el cu o voce tăioasă. Se uită peste
umărul lui Vail şi dădu din cap către Firestone. Generalul vrea să vorbească
doar cu domnul Vail. Domnule Firestone, puteţi sta cu mine la această masă,
dacă vi se pare acceptabil.
— Perfect, zise Vail.
— Îi voi spune că sunteţi aici.
Shrack merse la un separeu din colţ şi se aplecă, vorbindu-i unui om chel,
cu capul ca un glonţ, care stătea cu spatele spre intrare. Firestone se aplecă
spre Vail şi-i şopti:
— Am ajuns la şaisprezece, numărându-i pe Shrack, Metzinger, Rentz,
Bollinger, Rainey şi Generalul.
— Gaşca e toată aici şi în uniforme.
— Ai avut dreptate, se dă mare.
Shrack se întoarse lângă ei.
— Urmaţi-mă, domnule Vail.
Îl conduse pe Vail la separeul unde stătea Generalul. Era mai solid decât îşi
imaginase Vail şi arăta mai tânăr. Era într-o condiţie fizică perfectă, cu umeri
laţi şi un gât de taur, complet chel, cu sprâncene negre şi groase ce-i umbreau
ochii adânci, cruzi, care-l fixară pe Vail şi rămaseră aşa.
Se ridică, era cu câţiva centimetri mai înalt decât Vail, iar mâna lui o
acoperi pe a lui Vail, prinzând-o precum un şarpe un iepure.
— Plăcerea este de partea mea, domnule Vail, zise el cu o voce atât de
răguşită, încât părea că avea o continuă durere de gât.
— Şi a mea, Generale.
— Luaţi loc. Doriţi o gustare? Cafea?
— Cafeaua ar fi grozavă.
Engstrom făcu un semn din mână, dar nu-şi luă ochii de la Vail.
— Am auzit că sunteţi un fel de avocat, zise el.
— Un fel, zise Vail şi zâmbi.
— Şi acum lucraţi în biroul procurorului general.
— Corect.
— Femeia aia, Azimour, chiar ţi-a înfipt un spin în labă, nu-i aşa?
Zise asta fără vreo urmă de sarcasm sau batjocură.
— N-am spus niciodată mai mult decât „bună" unui reporter.
— Eu am încercat să nu le spun nimic.
Unul dintre oamenii lui Engstrom puse o cană mare de cafea şi o ceşcuţă
cu lapte în faţa lui Vail.
— Aţi făcut un drum lung, domnule Vail. Trebuie să fie important ce aveţi
de spus.
— Cred că da.
— Ei bine... Îşi ridică mâinile lateral, cu palmele în sus... eu sunt aici.
— Am de gând să pun toate cărţile pe masă, Generale. Acum zece zile, un
convoi cu arme al Armatei a fost atacat în trecătoarea Lost Trail. Zece soldaţi
americani au fost ucişi şi lăsaţi în saci pentru cadavre. Vreo două zile mai
târziu, George Waller, alias Ralph Anderson, a fost asasinat în Ohio de către un
puşcaş profesionist. Se afla în programul de protecţie a martorilor. Există
câteva fire care leagă cele două crime. În primul caz, trecătoarea Lost Trail se
află pe teritoriul dumneavoastră. În al doilea, Waller era un potenţial martor al
guvernului împotriva Sanctuarului. Nici un alt grup sau persoană pe care o
cunoaştem nu avea vreun motiv să-l omoare pe Waller decât gruparea dum-
neavoastră.
— Este o biserică, domnule, nu o grupare. O biserică creştină.
— A mai fost lăsat şi un mesaj codificat la scena ambelor crime. Cifre.
Doi-trei-treisprezece. Se refera la capitolul şi versetul din Vechiul Testament
care explică folosirea cuvântului „Yahweh" în loc de Dumnezeu. După cum sunt
sigur că ştiţi, acesta este şi numele taberei dumneavoastră.
În restaurant era o tăcere de mormânt, cu excepţia sfârâitului slăninei pe
grătar. Nimeni nu mişca. Sam Firestone îşi dori brusc să fi avut pistolul încărcat.
— Cât despre „acesta fiind teritoriul nostru", noi nu suntem o bandă de
cioroi de pe stradă. Noi nu avem un teritoriu, aceasta se întâmplă să fie parohia
Sanctuarului.
— După câte spune omul dumitale, Abraham, este o armată creştină.
— El nu este omul meu, domnule Vail.
— Îi sponsorizezi emisiunea radio.
— Şi acum asta e împotriva legii? Guvernul sionist a scos, în cele din urmă,
în afara legii, Întâiul Amendament?
— Predicile lui violente pot fi interpretate ca o violare a anumitor statute
federale.
— Nu cred.
— Am spus „interpretate", domnule.
— Despre asta este vorba? Fratele Abraham spune adevărul, şi deodată
biserica mea este suspectă de...?
Lăsă fraza suspendată.
— Generale, este vorba despre o serie de ilegalităţi grave. Nu este
garantat nicăieri în Constituţie dreptul să ucizi şi să furi.
— Cu excepţia vremurilor de război. Toate înţelegerile cad în timp de
război, domnule Vail.
— O? Mi-a scăpat ceva? Sunteţi în război cu Statele Unite?
— E o figură de stil.
— Chiar vreţi să vă conduceţi oamenii împotriva Statelor Unite? Sunteţi un
patriot, Generale, un erou de război. Vreţi să sugeraţi că vă veţi conduce
oamenii într-un război împotriva ţării pe care aţi servit-o cu onoare?
— Cu onoare, da, mârâi el. Ştiţi ce am făcut în 'Nam? Ştiţi ce am făcut în
Operaţiunea Furtună în Deşert?
— Ştiu despre Fantome. Mai ştiu că Serviciul Secret a făcut pierdute
urmele acestor oameni, după Nam. Ştiu că unii dintre ei au devenit mercenari
în comunitatea spionajului internaţional. Agenţi necinstiţi, asasini cu sânge
rece, operaţiuni murdare, orice vreţi. Au apărut în Nicaragua, Guatemala,
oriunde slujba era destul de murdară şi banii pe măsură.
— Dacă ceea ce spui e adevărat, mai ştii că cel mai mare client al lor a
fost propriul lor guvern, guvernul care i-a antrenat, le-a furat tinereţea şi
sufletele, apoi le-a dat drumul şi i-a folosit în scopuri personale. Ştiai şi asta?
Vail nu-şi trădă surpriza. Se uită la General câteva secunde, apoi dădu
încet din cap.
— Ar fi o presupunere naturală.
Engstrom se aplecă peste masă şi zise cu o şoaptă aspră ca o pilă:
— Eu le-am salvat sufletele. Le-am oferit mântuirea, iertarea lui Hristos.
Le-am oferit ocazia să mărşăluiască împotriva diavolului.
— Şi diavolul este guvernul SUA?
— Slujbaşii sunt servitorii lui. Ştii pentru cine lucrezi, de fapt, domnule
Vail? Pentru guvernul sionist. Pentru evrei. Pentru cioroi. Pentru irlandezii
păcătoşi din Boston. Pentru desfrânaţi şi beţivi. Noi suntem soldaţi creştini
antrenaţi şi imaculaţi, domnule, genul de bărbaţi şi femei care vor muri de cea
mai cumplită moarte înainte să scape vreun cuvânt duşmanului sau să se pre-
dea.
— Este un exerciţiu în zadar, Generale.
— Serios? Citeşti Biblia, domnule Vail?
— Nu ca o carte de căpătâi.
— Ce ruşine! Ar trebui să arunci câte o privire din când în când. Eşti
familiarizat cu „filistenii"?
Vail încuviinţă din cap.
— Jordan mi-a recitat partea aceea. David şi praştia lui împotriva uriaşului
de trei metri. Nimic nu e imposibil pentru cei drepţi. Jordan mi-a spus toată
povestea, Generale. Repet, ce pot face şase mii de soldaţi, cu excepţia unei
crize de moment?
— Sunt între cincizeci şi o sută de mii de membri ai grupărilor miliţiei,
domnule Vail. Cu simpatizanţii, numărul ajunge la un milion. Aşteptând
Apocalipsul să-i elibereze. Aşteptând Noua Revoluţie Americană pentru a-i
ucide pe liderii politici, pentru a bombarda clădiri, pentru a începe lupta de
gherilă pe străzi, pentru a refuza să plătească impozitele. Asta a început cu
mult înainte să apar eu în scenă, domnule Vail.
— Dar acum sunteţi paratrăsnetul?
Ochii lui Engstrom scăpărară, iar buzele i se încreţiră. Se ridică, ridică
pumnul spre tavan şi privi mânios spre Vail.
— Eu sunt profetul lui Yahweh! tună el. Domnul vorbeşte prin vocea mea!
Faceţi loc mâniei: căci este scris, Răzbunarea este a mea; Eu voi răsplăti,
a zis Domnul. Romani, Capitolul doisprezece, Versetul nouăsprezece.
În colţul opus al camerei, Firestone aruncă o privire scurtă la ceas. Fă- o
acum, îşi zise în gând. Fă- o, Martin.
Vail căută în buzunarul interior, luă un mic pachet de documente şi le
întinse pe masă, ca pe un pachet de cărţi de joc.
— Generale, acestea sunt mandate de percheziţie şi ridicare din Titlul Trei
împotriva dumitale, a ofiţerilor-cheie şi a tuturor documentelor dumneavoastră
bancare. Au fost semnate de un judecător federal. Ele mai permit şi o cercetare
amănunţită a facilităţilor dumneavoastră, cunoscute drept Fort Yahweh.
Scoase un telefon celular şi formă un număr. Hardistan răspunse imediat.
— Sunt Billy. Suntem pe poziţii.
— A fost pus în cunoştinţă de cauză. Aşteaptă un moment. Vail se uită la
Engstrom. Generale, la telefon este William Hardistan, director adjunct al
FBI-ului. Vrea să-ţi spună două vorbe.
26
Era aproape zece şi jumătate când Billy Hardistan îşi prezentă legitimaţia
agenţilor de la Serviciul Secret şi intră prin intrarea de serviciu a Hotelului
Mayflower. Intră prin bucătărie şi se legitimă din nou când ajunse la scări. Din
sala de bal aglomerată de contribuabilii politici, care plătiseră o mie de dolari
ca să mănânce un pui aţos cu sparanghel şi să-şi aducă omagiile celei mai
puternice fiinţe umane din lume, îl putea auzi pe preşedinte rostind un discurs
înflăcărat.
Hardistan urcă pe scări până la etajul al treilea. La uşa apartamentului de
pe colţ, care era refugiul lui Pennington, se aflau doi agenţi secreţi. În acest
apartament aveau loc întâlnirile care nu se aflau pe agenda zilnică.
Hardistan salută din cap şi-şi prezentă din nou legitimaţia.
— Vă mulţumesc, domnule Hardistan, zise unul din agenţi.
— A mai venit cineva?
— Da, domnule, procurorul general şi domnul Hooker.
Hardistan salută şi intră în apartamentul cu trei dormitoare, care era
mobilat cu gust cu piese americane vechi. Hooker şi Castaigne îşi turnaseră
câte ceva de băut şi stăteau faţă în faţă pe canapelele separate de o măsuţă
de cafea.
— Bună, Billy, zise Castaigne, înseninându-se când el intră.
— Marge, Claude, zise omul de la FBI, dând din cap.
Hooker zâmbi şi-şi ridica paharul în semn de bun venit.
— Cum se descurcă acolo, jos? întrebă el.
— Se pare că încheie acum, răspunse Hardistan.
Îşi puse valiza pe masă, scoase din ea un plic mare şi telefonul celular, îi
ataşă un casetofon mic şi formă un număr.
— Ecoule, sunt Antrenorul. Ai înregistrarea? Bun, casetofonul meu
funcţionează, pune caseta, te rog. Ascultă câteva minute, apoi zise: Excelent.
Mulţumesc, Ecoule.
Deconectă telefonul şi casetofonul.
— Ce e? zise Hooker.
— Şi mai mulţi.
— Hristoase!
Hardistan scoase o casetă video şi mai multe fotografii mari şi le întinse pe
masă. Hooker şi Castaigne veniră lângă el şi se uitară supăraţi la ele.
— Dumnezeule, zise Hooker. Ce urmăreşte puiul ăsta de căţea?
— Se pregăteşte să-şi apere muntele, zise Hardistan, aproape indiferent.
— De când a devenit muntele lui? mârâi Hooker.
Înainte ca Hardistan să poată răspunde, uşa se deschise şi intrară doi
agenţi ai Serviciului Secret. Verificară toate camerele, băile şi ferestrele, apoi îl
escortară pe preşedintele Pennington înăuntru.
— Bună seara tuturor, zise preşedintele când intră în cameră.
Era evident energizat de discurs.
— Cum a mers? întrebă Hooker.
— Grozav. Sala plină. Comitetul Naţional ar trebui să-mi mulţumească.
Deci, Billy, cum stăm?
— Aceste fotografii au fost făcute pe la ora 16:00. Ora Munţilor. AWACS
tocmai a mai încheiat un zbor. Am o casetă video a acestuia, dar aceste
fotografii vă vor ajuta să vă orientaţi.
Erau opt fotografii în total. Patru erau luate de la nouă mii de metri,
celelalte patru erau instantanee mărite digital ale aceleiaşi zone. Hardistan
descrise terenul în timp ce ceilalţi priveau fotografiile luate de sus ale taberei
lui Engstrom. Priveau în jos direct de la nouă mii de metri. În partea stângă a
fotografiilor verticale, spre est, era Fortul Yahweh, un ciorchine de clădiri
înconjurate de un gard înalt. Ridicându-se abrupt la marginea campusului era
un munte ca un turn, cu un pisc de trei mii de metri.
Jumătatea de sus a muntelui era acoperită de o pădure deasă de pini,
aproape până la creasta colţuroasă, acoperită cu zăpadă. Partea de jos a
muntelui era o prăpastie, o înşiruire de stânci ascuţite şi cascade care cădeau
liber aproape până la bază. Un drum îngust şerpuia pe o parte a muntelui, către
un mic platou cam la jumătatea distanţei până în vârf. Un podeţ trecea peste
una dintre prăpăstii, către o şa la marginea stâncilor.
Şaua marca limita inferioara a terenului de antrenament al Sanctuarului,
un teren abrupt, accidentat, pentru lupta de supravieţuire, de trei kilometri
lăţime şi un kilometru înălţime. Sub acest platou erau stâncile înfricoşătoare
care străjuiau deasupra Fortului Yahweh.
Partea din spate a muntelui, care marca graniţa dintre Idaho şi Montana,
era chiar şi mai periculoasă, o serie de gropi adânci şi prăpăstii legate prin
platouri.
— Înspăimântător, zise Castaigne cu o teamă respectuoasă.
— Chiar mai mult de atât, răspunse Hardistan. Puteţi folosi aceste
fotografii pentru a vă orienta, în timp ce voi pune această casetă. Aceasta a
fost înregistrată acum treizeci de minute.
Hardistan introduse caseta în videocasetofon şi apăsă pe buton. Aceeaşi
imagine a fortului şi a muntelui aluneca pe sub avion, în timp ce un specialist în
identificare descria scena pe un ton monoton, dar eficient.
— Lunetistule, aici este Ecou Unu.
— Te-am recepţionat, Ecou Unu. Ne primeşti transmisia?
— Tare şi clar, Lunetistule. Înregistrăm.
— Am înţeles, Ecoule. Aici este Lunetistul în drum spre sud de graniţa
canadiană, peste graniţa Idaho-Montana. Altitudine trei mii de metri, viteză
cinci sute. Timp:19:41 Standardul Munţilor.
— Am înţeles.
— Mă apropii de ţintă. Mă recepţionezi?
— Afirmativ. Dumnezeule, parcă ar fi furnici.
La mare distanţă, senzorii de căldură înregistrau nişte picăţele, ca nişte
puncte de vărsat mişcătoare, pe tot muntele.
— Vom face o schemă pe caseta video şi vom face o numărătoare exactă.
Se pare că s-au dublat astă-noapte. Mărim la o scară de zece la unu.
Camera mări imaginea la o sută de metri peste vârful muntelui James.
Furnicile se dovedeau a fi figuri albe, mişcătoare, pe fundalul întunecat al
pădurii.
— „Furnicile" acelea sunt soldaţii lui Engstrom, Ecou Unu.
— Am înţeles. Ce sunt dreptunghiurile acelea jos, la poarta de intrare?
— Autobuze şcolare. Cu treizeci şi opt de pasageri, chiar până la cincizeci,
stând în picioare. Acelea trei au adus probabil 135-150 de persoane.
— Se mişcă.
— Se duc să mai ia o încărcătură. Şi barăcile acelea, clădirile lungi din
partea din spate a taberei, adăpostesc fiecare câte nouăzeci de oameni. Asta
fac încă 270.
— Ce sunt liniile acelea subţiri care se văd pe toată suprafaţa muntelui?
— Este sârmă. Priviţi în pătratul din dreapta-sus al ecranului.
— Am înţeles.
— Este un grup de trei-patru oameni în jurul unui copac. Întind sârmă.
Imaginile noastre arată că este sârmă ghimpată. În pătratul din stînga-jos un
om singur se pare că îngroapă un dispozitiv explozibil, probabil o mină cu lame
sau poate o „Zgomotoasa Betty".
— Iisuse! exclamă Pennington.
— Sunt şi pe partea din spate a muntelui, zise Ecou Unu.
— Confirm. Sunt pe tot terenul.
— Închide aparatul ăsta nenorocit, se răsti Pennington.
Hardistan închise VCR-ul.
— Activitatea este mult mai intensă în noaptea asta. Nu avem încă
numărătoarea completă, dar bate spre şase-şapte sute. Folosesc corturi de
supravieţuire de câte opt locuri în zona vizată, dormind şi lucrând în schimburi.
Şi mai sunt cam trei sute încartiruiţi în barăci.
— Şi ce dracu' fac? întrebă Hooker.
— Sapă. Îşi aduc trupele noaptea în autobuze şcolare şi dubite. Fac asta de
când am percheziţionat fortul şi le-am înaintat mandatele.
— Ce se gândeşte că o să facă?
— Îşi apără teritoriul. Acesta este exerciţiul lor lunar de antrenament. De
obicei, sunt numai şaptezeci şi cinci sau o sută de oameni.
— Numai să încerce, zise Hooker. În anii optzeci, Ordinul a trimis o
declaraţie de război Congresului. Biroul l-a prins pe Gordon Kahl, l-a trimis pe
liderul Wayne Snell la spânzurătoare şi a închis pe viaţă douăzeci şi patru dintre
ei. Şi acesta a fost sfârşitul Ordinului.
— Erau mai puţin de o sută de membri în Ordin, Claude, zise Hardistan.
Acum vorbim despre mai multe mii de soldaţi antrenaţi, cu aproape o mie în
zonă, deja, probabil înarmaţi cu arme automate, lansatoare de grenade, arme
antitanc, rachete sol-sol şi aer-sol, mine şi trei-patru tone... tone... de C4.
— Iisuse, este suficient cât să spulbere un oraş de mărimea Missoulei, zise
Pennington.
— Este adevărat. Mai au şi o rezervă enormă de AMFO – au adunat nitrat
de amoniu şi l-au stocat timp de doi ani sau trei. Fiecare fermier din Sanctuar a
cumpărat din acesta.
— Care poate fi ascuns prin tot statul, zise Castaigne.
— Exact.
— Îi putem provoca? întrebă Hooker.
— Dacă nici Vail nu i-a provocat când le-am prezentat mandatele, atunci
nu ştiu ce ar face-o.
— Ce vrei să spui? întrebă Castaigne.
— Dar atacul asupra convoiului? continuă Hooker, ignorând întrebarea ei.
Uciderea soldaţilor SUA în ambuscadă. Nu poate fi considerat un act de război?
— Nu putem dovedi ca au fost ei. Suntem siguri că ei au fost, dar nu o
putem dovedi, zise Hardistan.
— Aveţi un fir în legătură cu camionul? întrebă Castaigne.
— Nu. Am scotocit toţi munţii cu elicopterele, scanări din satelit, AWACS şi
pe jos. Cred că este posibil să nu-l găsim niciodată. Dar ştim că au Vipere AT-4,
tunuri antitanc 72-E5 de 66 mm, proiectile Dragon, Stinger-e, M-16 şi suficientă
muniţie şi rachete cât să înceapă al Treilea Război Mondial. Şi sunt ascunse prin
munte, pe undeva.
— Va trebui ca el să facă prima mişcare, zise Hooker.
— Hristoase, spargeri de bănci, depozite de arme, omucideri... dacă asta
nu e prima mişcare, atunci ce dracu' este? strigă Pennington.
Merseră cu toţii la canapea şi se aşezară.
— Dave, toarnă-mi şi mie unul, te rog, îi zise Pennington unuia dintre
agenţi, luându-şi un trabuc. Mă scuzaţi că fumez, zise el, dar i-am distrat pe
băieţii cu bani patru ore, fără să trag un fum.
În timp ce-şi aprindea trabucul, agentul îi turnă un pahar mare de Jack
Daniel's, puse în el două cuburi de gheaţă, turnă puţină apă în băutură şi i-o
înmână preşedintelui, care dădu din cap, mulţumindu-i.
— Avem nevoie de un caz solid ca să mobilizăm o forţă masivă, să-l
încercuim şi să-i ordonăm să-şi predea oamenii şi armele, zise Castaigne.
— Să-l înconjurăm? zise Hardistan. Are munţii minaţi, plini de sârmă
ghimpată, păziţi de luptători de gherilă bine antrenaţi. Dacă aduc fiecare agent
ATF şi FBI pe care-l pot găsi, tot n-aş avea suficientă forţă umană să încercuiesc
un munte fortificat.
— Nu se va preda niciodată. Trebuie să fie scos de acolo. Şi acum este
momentul, zise Hooker.
Hardistan dădu negativ din cap.
— Întregul său stat major şi personal ales cu grijă se află acolo sus acum
sau pe drum.
— Nu putem avea încredere în Garda Naţională, zise Hooker. Mulţi dintre ei
au membri de familie care fac parte din Sanctuar. Avem nevoie de specialişti
foarte bine antrenaţi care se pot descurca pe teren şi pot rezolva problema.
— Sugerezi ceea ce cred eu că sugerezi? întrebă Castaigne. Nici un
răspuns. Apoi, deodată, Marge Castaigne făcu ochii mari. O, Dumnezeule!
murmură ea. Toţi se uitară la ea. Trebuie să vă amintesc că este împotriva legii
federale să foloseşti trupe americane împotriva cetăţenilor SUA?
— Doar dacă nu ne declară război, zise Hooker.
— Nu cred că Engstrom va face astă fără o provocare agresivă, zise
Hardistan.
— Ei bine, zise Hooker, un lucru e al naibii de sigur, cercetaşii n-or să se
descurce cu operaţiunea asta.
Procurorul general devenea tot mai stingherită de direcţia pe care o luă
discuţia.
— Marge, zise preşedintele, zâmbind, de ce nu te duci acasă? Se face
târziu. El se ridică. Ea se uită la el un moment, apoi se ridică şi-l urmă până la
uşă. Nu te-aş pune niciodată într-o poziţie compromiţătoare, Marge, zise
preşedintele blând. Aminteşte-ţi doar ce a zis Barry Goldwater odată:
„Extremismul în apărarea libertăţii nu este un viciu. Moderaţia în căutarea
dreptăţii nu este o virtute."
— Eu mă gândeam la altceva, domnule preşedinte. Jonathan Swift a zis:
„Este un mare dezavantaj să lupţi cu cei care n-au nimic de pierdut." Cred că
Martin Vail înţelege asta. I-am făcut o promisiune. Oamenii lui muncesc zi şi
noapte la cazurile RICO.
Se uită la ea fără expresie.
— Noapte bună, Marge, zise el.
Ea îl privi o clipă, apoi plecă.
Pennington se întoarse pe canapea şi sorbi din băutură.
— Bine, zise el, unde eram? Despre ce forţă vorbim, Billy?
— Voi lua legătura cu Armata în privinţa aceasta.
— Atunci, cred că ar trebui să-l chem aici pe Jesse James să aflu o opinie
de expert.
Brandon "Jesse" James era general al Armatei şi fost adjunct al lui
Pennington. Era un comandant entuziast care fusese comparat cu Patton
datorită firii sale independente şi populare. Era cel mai bun ofiţer infanterist pe
care îl cunoscuse vreodată Pennington.
— Va vrea să o facă? întrebă Hardistan.
— Vorbesc eu cu el. Doar noi doi, de la bărbat la bărbat.
— Jesse judecă după mintea lui, zise Hooker.
— Ei bine, în ultimă instanţă, va face orice dracu' îi va cere comandantul
său să facă.
— Crezi că există pericolul ca acţiunea militară să provoace mai multe
atacuri teroriste? Sau vor da înapoi? întrebă Hooker.
Nici un răspuns. Pennington se uită la Hardistan, care ridică o sprânceană,
aşteptând răspunsul.
— Asta depinde de numărul cadavrelor, răspunse preşedintele.
27
Şoferul taxiului se uită prin fereastra din dreapta la reverend. Acesta era
îmbrăcat într-un palton greu, negru, o pălărie neagră de fetru şi un costum gri
cu guler răsfrânt. Stătea sprijinindu-se în baston, pe o bancă, privind pe
deasupra parcului din Oklahoma City, unde se înălţase odată clădirea Alfred B.
Murrah.
Aaron Stampler, cunoscut acum drept Abraham, îşi împinsese lentilele de
contact sub pleoapele inferioare şi se uita înainte prin ochelarii de soare,
dincolo de gardul de sârmă, împodobit cu jucării, flori şi fotografii ale victimelor.
Îşi simţi pulsul iuţindu-se când îşi imagină camionul sărind în aer. Cu ochii minţii
văzu cum jumătate din clădire se prăbuşeşte într-o parte, în nări simţi mirosul
focului şi al morţii, auzi zgomotul distrugerii şi ţipetele haotice care urmară,
văzu clădirea în ruine, cu sârme atârnând din ea ca nişte intestine.
O capodoperă, gândi el.
— Scuzaţi-mă, domnule reverend.
Se întoarse uşor în direcţia vocii şi văzu o femeie tânără stând în picioare,
lângă el. Ţinea în mână un buchet de flori iar pe faţă avea un zâmbet blând.
— Da?
— N-am putut să nu vă observ. Mă gândeam că aş putea să vă descriu
parcul, dacă doriţi.
— Ce gând frumos, zise el. Însă prefer să mi-l amintesc aşa cum era.
— Aţi mai fost vreodată aici?
— Nu, dar mi s-a descris.
— Aţi pierdut pe cineva în explozie?
El se gândi la cel ce pusese bomba.
— Da, zise.
— Îmi pare rău. Atunci o să plec, zise ea.
— Mulţumesc. Sunteţi foarte amabilă.
— Mi-am pierdut familia aici, zise ea şi plecă.
Abraham mai stătu două-trei minute, savurând clipele, apoi se duse înapoi
la taxi.
— La aeroport, îi spuse el taximetristului.
28
Latimore îşi parcă maşina pe stradă şi urcă aleea în pantă până la o cărare
din cărămidă ce ducea la uşa de la intrare. Când sună la uşă, îi răspunse o
femeie plăcută, de vreo cincizeci de ani, care purta o rochie de casă uni.
— Doamna Grimes? întrebă Latimore.
— Doamna Grimes a murit acum doi ani, zise ea. Eu sunt Alice, menajera
colonelului.
Latimore îşi prezentă legitimaţia.
— Numele meu este Harrison Latimore, lucrez pentru biroul procurorului
general al SUA. Am o întâlnire cu colonelul.
— Da, domnule Latimore, vă aşteaptă. Intraţi, vă rog.
Îl conduse printr-un hol mic într-o cameră însorită. O scară în spirală ducea
la etajul al doilea, unde se aflau uşi cu canaturi din sticlă ce dădeau spre o
terasă. Pereţii erau acoperiţi cu fotografii ale lui Grimes, un bărbat voinic, cu
părul castaniu, în compania soldaţilor, primind o medalie, stând cu un grup de
ofiţeri în junglă.
Femeia merse prin cameră şi trase perdelele de dantelă peste ferestre,
făcând inelele de metal să zornăie pe suportul galeriilor.
— Colonelul are o problemă cu ochii, zise ea. Lumina puternică a soarelui îi
provoacă dureri şi refuză cu încăpăţânare să poarte ochelari de soare în casă.
Zice că nu e stea de cinema.
Latimore râse împreună cu ea. Femeia se duse la piciorul scării şi sună un
mic clopoţel.
— Domnule colonel, strigă ea spre scări, aveţi un vizitator.
— E Gary? întrebă o voce subţire.
— Nu, domnule colonel, este străinul.
— Străinul! Bine. Cobor imediat.
Latimore avu un şoc când îl văzu pe Grimes. Cobora încet scările, treaptă
cu treaptă, ţinându-se cu mâinile de ambele balustrade. Era îmbrăcat într-un
halat vechi, maroniu, de casă, şi în picioare purta papuci îmblăniţi; faţa îi era
atât de devastată de timp şi probleme, încât era imposibil să ghiceşti cum
arătase în tinereţe. Părul lui, pieptănat la întâmplare, era cenuşiu murdar, iar
barba rară, albă, era nerasă de două-trei zile. Ochii lui, cândva albaştri, erau
stinşi şi fără viaţă. Braţele îi erau doar două beţe, pielea albă, venele atât de
aproape de suprafaţă, încât îi puteai vedea pulsul bătând în braţe. Purta doar
placa dentară superioară, îngălbenită, iar buza inferioară era strânsă şi retrasă;
din când în când îşi tampona gura cu o batistă albă, brodată cu iniţialele lui.
Vocea era doar o amintire tremurătoare, şi respira adânc după fiecare
propoziţie.
— Aveţi un oaspete, domnule colonel Charlie, zise menajera cu o voce
blândă. Domnul Latimore aici de faţă a venit tocmai de la Washington ca să vă
vadă.
— O, zise el cu o voce de parcă se afla la mare distanţă. Mulţumesc. Foarte
frumos. Nu prea mai avem musafiri, nu-i aşa, Alice? Să mă gândesc, ultimul era
de la o companie de asigurări. Credea că am murit. Chicoti la gândul acesta. Îi
întinse vizitatorului o mână care era scheletică şi tremura din cauza paraliziei.
De la Washington, zici? Eşti din Armată?
— Nu domnule, zise Latimore. Vă amintiţi că am vorbit? Lucrez în biroul
procurorului general.
— A, bine. VIP, nu-i aşa?
— Nu chiar, domnule, zise Latimore cu un zâmbet.
— Ia loc aici, lângă fereastră, zise bătrânul, mergând la o masă mică cu
două scaune, lângă o fereastră ca un alcov.
— Mulţumesc, domnule.
— Cât este ceasul, te rog?
— Trei şi cincisprezece.
Grimes se întoarse spre Alice.
— Poţi să-mi dai acum? întrebă el.
— Dacă doriţi.
— Poate domnul, mm...
— Latimore. Dar spuneţi-mi Harrison.
— Domnule Latimore, aţi vrea ceva de băut? întrebă el.
— Nu, mulţumesc.
Alice ieşi tăcută din cameră. Bătrânul îşi miji ochii şi se uită prin perdelele
subţiri.
— Pare o zi frumoasă, zise el.
— Da, domnule, aşa este.
— Eşti bine crescut, tinere.
— Mulţumesc. Mama ar fi bucuroasă să vă audă spunând acest lucru.
Alice se întoarse cu o sticlă de bere Sappora şi o singură ţigară pe un
şerveţel. Bătrânul luă sticla cu amândouă mâinile, se uită la ea aproape cu
veneraţie, îşi linse buzele, o duse încet la gură şi bău o înghiţitură serioasă.
Închise ochii şi oftă.
— Am văzut aseară un film la video, zise el. Cum se numea, Alice?
— Ace Ventura.
— O prostie, dar m-a făcut să râd, zise el şi mai luă o înghiţitură de bere.
Ai un chibrit?
— Îmi pare rău, nu fumez.
— Bravo. Alice?
Ea îi aprinse ţigara cu o brichetă Zippo. Bărbatul inhală foarte încet fumul
câteva momente, apoi îl lăsă să iasă în grabă.
— Domnule colonel Grimes, aş dori să vă uitaţi la o fotografie şi să-mi
spuneţi câte ceva despre bărbaţii din ea.
Latimore întinse fotografia plutonului Spectru peste masa. Bătrânul scoase
o pereche de ochelari fără rame şi, încet, laborios, şi-i agăţă peste urechi. Când
văzu imaginea, păru şocat. Mâna începu să-i tremure mai tare, întoarse
fotografia pe dos şi i-o întinse înapoi peste masă lui Latimore.
— Nu prea cred, zise el şi mai trase un fum din ţigară.
— Ce nu credeţi, domnule?
— Nu cred că-mi amintesc.
— Mai uitaţi-vă o dată, domnule colonel. Este important.
Bătrânul zâmbi şi dădu din cap.
— Nimic nu mai este important pentru mine, fiule. Iar mare parte din ce-ar
fi, aş prefera să uit.
— Vă rog să mai priviţi o dată.
Grimes se uită la el cu ochii ceţoşi.
— De ce vrei să sapi şi să scoţi la suprafaţă toate astea acum? Lasă-i să se
odihnească în pace, dacă vor putea vreodată.
— Avem nevoie să ştim câţi dintre bărbaţii din fotografie au supravieţuit
războiului.
— Dacă au făcut-o, eu n-aş numi asta supravieţuire.
— Vă rog să încercaţi.
— Fiule, eu sunt alcoolic, zise bătrânul, oprindu-se după fiecare propoziţie
să-şi tragă răsuflarea. O bere pe zi, fiecare înghiţitură e un extaz. Am emfizem.
Patru ţigări pe zi, mai multe dacă pot să le ascund. Cândva eram atlet. Acum
mă lupt ca să pot urca scările. Cândva scriam poezii, nu prea grozave, dar îmi
făcea plăcere. Acum mâinile îmi sunt atinse de paralizie, aşa că de-abia pot
ţine un creion. Fiecare cuvânt este un chin. Cândva am iubit o femeie
frumoasă, acum sunt impotent, şi ea este moartă. De ce mai sunt în viaţă,
tinere? Trupul meu este o ruină, creierul, plămânii, testiculele, toate au cedat,
dar exist. Şi toţi bărbaţii aceia tineri. Toţi acei tineri, morţi prin mlaştini şi râuri
murdare sau şi mai rău, au fost corupţi de mine şi de alţii ca mine. Dacă i-am
cunoscut pe aceşti bărbaţi? Am fost maior la compania statului major, desigur
că i-am cunoscut. Au venit la mine, unii dintre ei erau doar nişte copii, iar eu
i-am trimis în junglă şi nu i-am mai văzut niciodată. Oh, am auzit poveşti, toţi
am auzit poveşti. Coşmaruri verbale. Ce au făcut. Ce li s-a făcut. Engstrom îşi
aducea întotdeauna morţii înapoi. De ce se mai deranja? Noi ne trimiteam
tinerii războinici la Engstrom, apoi dosarele de serviciu erau trimise în altă
parte, apoi în altă parte şi apoi în altă parte şi, în cele din urmă, sfârşeau într-o
cutie sigilată şi erau aruncate în foc. Tineri care luptau pentru ţara lor şi erau
apoi trădaţi. Şterşi de peste tot. Li se spunea că era pentru protecţia lor. Ce
glumă. Era ca să protejeze guvernul. Ca să protejeze Armata. Să ascundă ce
ceruse Armata de la Engstrom şi ce le făcuse el în numele patriotismului şi al
dragostei de ţară. Ce le-a făcut sufletelor lor. Ce le-am făcut noi toţi sufletelor
lor.
Mai trase un fum din ţigară.
— Ştii, la început, de câte ori trimiteam pe unul dintre ei acolo, scriam o
poezie. Mă gândeam că, atunci când se va termina totul, voi avea un poem
epic despre tineri servindu-şi ţara. Apoi am auzit poveştile şi am început să
scriu o poezie, apoi să ies să beau o sticla de whiskey. Şi, în cele din urmă, am
renunţat să mai scriu versuri, beam doar sticla de whiskey. Iar într-o zi, când au
venit să ia cutiile cu dosarele de serviciu, am aruncat poeziile în cutie. Şi
iată-mă, tinere Harrison, fără să am măcar tăria să-mi trag un glonte în cap.
Toate amintirile mele s-au dus, în afară de cele mai rele, şi stau cu ele, dorm cu
ele, îmi petrec zilele cu fantomele acelor tineri frumoşi. Uită-te la mine, fiule, nu
mai am lichid în mine nici cât să storc o amărâtă de lacrimă.
Latimore, uluit de confesiunea surprinzătoare a bătrânului, se holbă la faţa
osoasă a acestuia, apoi îşi aminti de ce era acolo. Întoarse fotografia pe faţă şi
i-o dădu din nou peste masă.
— Mai încercaţi o dată, domnule.
Grimes se uită fix la el, mai trase un fum din ţigară. Fumase cam o
jumătate din ea, apoi o stinse cu grijă, îi atinse vârful să se asigure că s-a stins
şi o puse în buzunarul halatului. Se aplecă din nou peste fotografie.
— Nu accepţi un refuz, nu-i aşa?
— Procurorul general nu acceptă, domnule colonel.
— Ha, nu se schimbă nimic.
Puse degetul arătător şi bătu cu el pe fiecare dintre feţe.
— Shrack. Engstrom îi zicea Black Bobby. Ăsta este Mez... Men...
— Metzinger?
— Da, Metzinger. Apoi este Jordan. Engstrom aici şi Jennings. Acesta este...
hm, Wayne... Wayne... Wayne nu-ştiu-cum. Nu-mi amintesc numele de familie.
Se mai uită la fotografie câteva secunde. Unul a murit, zise Grimes, uitându-se
încă la fotografie.
— Vreţi să spuneţi că unul a fost ucis?
— Acesta era detaşamentul special al lui Engstrom. Acesta era Spectru
Unu, nimic nu-i putea ucide. Tunny, aşa-l chema. Wayne Tunny. Durul din New
York City.
— Care dintre ei n-a supravieţuit?
— Ţi-am mai spus, nici un raport nu era pus la dosar, nu se făceau
înregistrări oficiale de nici un fel.
— Ce spuneţi de acesta? Spuneaţi că îl cheamă Jennings?
Harrison îl arătă cu degetul pe bărbatul căruia Jordan îi zisese Oz.
Colonelul se aplecă mai aproape şi privi fix fotografia un minut, poate mai
mult.
— Oscar Jennings.
— Oscar. Os, zise Latimore.
— Da, Os. Aşa-l strigau. De pe undeva din Vestul Mijlociu, cred. Wisconsin?
— Şi n-a fost ucis?
— Nu ştiu nimic sigur, dar ştiu că Engstrom n-a pus nici un soldat din
Spectru Unu în sac. Era foarte mândru de asta.
— Credeam că toate detaşamentele erau Spectre.
— Aveau numere. Numărul Unu era detaşamentul personal al lui Engstrom,
erau băieţii lui. Engstrom a pierdut o mulţime de oameni în anii aceia. Dar nu
de la Unu. Fotografia aceasta a fost, probabil, făcută prin anii şaizeci, chiar pe
la jumătatea lor.
— Deci, lăsaţi-mă să mă asigur că am înţeles bine. Îi avem pe Black Bobby,
Shrack, Dave Metzinger, Gary Jordan, Engstrom, Oscar Jennings şi Wayne
Tunny. Bătrânul dădu din cap şi împinse fotografia înapoi spre Latimore.
— Ce s-a întâmplat cu Jennings şi Tunny? întrebă Latimore.
— Numai Dumnezeu ştie. Bău o înghiţitură bună de bere şi-şi şterse gura
cu batista. Deci ce face Harr... a...
— Harrison, domnule.
— Ce face Harrison pentru procurorul general al Statelor Unite?
— Sper că tot ce pot, domnule colonel.
Colonelul Grimes îşi dădu capul pe spate şi râse din toată inima.
— O, da. Nu toţi am sperat asta, fiule? Nu toţi?
— Credem că unul dintre aceşti oameni, Jennings sau Tunny, s-a
transformat în ucigaş plătit, domnule. Un om foarte periculos.
— Şi ce este aşa de surprinzător? Toţi erau oameni periculoşi.
— Dar meseria lui e crima.
Grimes îl privi fix, ochii umplându-i-se de lacrimi din cauza efortului.
Scoase din buzunar restul de ţigară şi o chemă pe Alice, care se strecură în
tăcere în cameră şi o aprinse. Îşi bău berea şi fumă ţigara.
— De curând, credem că unul din ei s-ar putea să fi ucis un om din
programul guvernamental de protecţie a martorilor.
— A, zise Grimes sec.
— Nu vă surprinde?
— Ar trebui? Dacă ucide pentru bani, nu contează pe cine ucide. Bănuiesc
că oricine poate fi o ţintă bună. Latimore îşi puse fotografia la loc, în buzunar.
Te surprinde că nu sunt şocat, aşa e? Ţi-a trecut vreodată prin minte cine îi
angajează pe oamenii aceştia? Te-ai gândit că propriul dumitale guvern le dă
câte un bilet din când în când? O slujbuşoară în America de Sud. Să ucidă un
dictator din Africa. Cineva trebuie să o facă şi pe asta, fiule. Şi când nu sunt
ocupaţi să lucreze pentru ei, se mai angajează şi la alţii. Omul trebuie să-şi
câştige pâinea.
— Cine ar putea şti cum să-l contacteze?
— Astă n-aş putea să-ţi spun.
— Cine ar putea?
— Oricine îl angajează. Poate i s-a dat un alt nume, o nouă identitate, o
afacere bună, şi a fost lăsat în pace. Poate a făcut câteva crime, apoi s-a întors
în SUA. Acum, dacă vrei să-l contactezi, ai un număr de telefon. Este un robot
într-un birou, într-o clădire părăsită, pe undeva. El sună robotul de la un telefon
public şi verifică mesajele, le acceptă pe care vrea. Fără nume, fără adrese.
Banii sunt depozitaţi într-un cont bancar undeva departe. Totul este foarte scurt
şi fără riscuri.
— Se pare că sunteţi bine informat, domnule colonel. Sunteţi sigur că
nu-mi mai puteţi spune şi altceva?
— Nu pot să-ţi spun ceea ce nu ştiu. Şi nu pot şti ceva ce nu s-a întâmplat.
Proiectul Fantoma n-a existat niciodată. N-au fost detaşamente Spectru. Iar
armata le-a îngropat pentru totdeauna, ca să fie siguri că totul este păstrat sub
tăcere.
— Atunci, dumneavoastră de ce vorbiţi cu mine?
— Au trecut mai bine de treizeci de ani, fiule. Unii au murit probabil în
ţinuturi îndepărtate, au fost împuşcaţi sau torturaţi până la moarte în
închisorile de piatră pe undeva în Orientul Mijlociu. Sau, poate, au obosit şi n-au
mai putut lucra, aşa că şi-au luat vechiul 45 de serviciu şi l-au mâncat.
— Cineva trebuie să aibă numărul de telefon de la robotul acela.
— Ei, a fost doar un fel de a spune. Probabil că astăzi există metode mult
mai sofisticate, cu computere şi cine ştie câte altele.
Latimore încerca să sorteze ce spusese colonelul. Un singur om din
Spectru Unu murise, zisese el, iar doi erau daţi dispăruţi. Jennings şi Tunny. Dar
cel care murise nu fusese ucis. Iisuse. Grimes era ca toţi ceilalţi din guvern,
nu-ţi dădeau niciodată un răspuns direct. Întreabă-i dacă plouă afară şi-ţi vor
da numărul de telefon al fetei de la „Starea Vremii" pe Canalul 6.
— Ei bine, vă mulţumesc, zise el. Cred că va trebui să consult Registrele
Graves, din Washington.
Când Latimore se ridică să plece, bătrânul îl privi, zâmbind. Ţigara
colonelului arsese până la filtru. O puse încet în scrumieră şi o privi trist, de
parcă vedea cadavrul unui prieten într-o capelă funerară.
Când Latimore ajunse la uşă, colonelul se uită la el şi îi zise:
— Tinere Harrison?
— Da, domnule?
— Aminteşte-ţi doar atât: ceea ce este nu există. Şi ce nu există, este.
29
Pe Ron Campbell îl durea spatele. Bătuseră în lung şi lat zona din jurul
localităţii Wapakoneta timp de două săptămâni şi acum se resimţea. Partenerul
lui, Ed Flores, era întins pe scaunul pasagerului, sugând o acadea Tootsie Roll.
Era bună, nu-l mai durea stomacul. Flores se lăsase de fumat cu patru luni în
urmă şi abia acum începuse să fie mai rezonabil, după ce-şi petrecuse tot
timpul înjurând şi văitându-se despre orice. Acadelele Tootsie Roll, pe care le
ronţăia în mod constant, îi adăugaseră vreo patru kilograme în talie, dar Flores
dădea vina pe curăţătorie, plângându-se că foloseau un nou lichid de curăţat,
care îi făcea costumele să intre la apă.
Scoase acadeaua din gură cât să întrebe:
— Asta cum se numeşte? şi o puse la loc.
— Turkey Run.
— Doamne. Am ajuns la fundul sacului.
— Căutăm piste de aterizare şi parcări.
— N-o să obţinem nici un indiciu despre tipul ăsta, o simt.
— Aşa spui mereu, Ed. Nu te saturi niciodată să n-ai dreptate?
— Acum nu pot să renunţ, şansele sunt de partea mea, zise Flores. Tot o să
am dreptate, mai devreme sau mai târziu. Arătă cu degetul spre dreapta. Uite.
Drace, nu este decât un adăpost şi mai sunt vreo două hangare.
— Se pare că are balize.
— Nemaipomenit.
Întoarseră maşina pe un drum asfaltat, îngust şi parcară lângă ceea ce
trecea drept terminal.
Lângă uşă erau parcate trei autoturisme negre, iar pe o laterală a clădirii,
două maşini mai vechi. În apropiere, un tânăr înalt şi slab lucra la motorul unui
avion monomotor. Purta salopetă şi avea un prosop pătat de ulei aruncat pe
umăr.
— Aşteaptă un minut, îi zise Campbell lui Flores, care se îndrepta spre
terminal.
Campbell se apropie de mecanic, care privi peste umăr şi dădu din cap.
— Bună ziua, zise Campbell. Ai un minut?
— Cu ce vă pot ajuta?
Campbell ridică portofelul şi-i arătă legitimaţia.
— FBI. Mă numesc Ron Campbell. Acesta este partenerul meu, Ed Flores.
— Da, domnule. Joey Bushkin. Încercă să întindă mâna, dar se opri. Mi-e
teamă că mâna mea e cam unsuroasă.
— Nici o problemă, domnule Bushkin. Lucraţi aici?
— Da, domnule. Pun combustibil, fac muncă de mecanic. Avem o duzină
de clienţi obişnuiţi care-şi aduc avioanele aici.
— Aveţi mult trafic noaptea, nu?
— Nu. Nu avem un terminal aşa de mare, doar o săliţă de servit cafea,
telefoane publice, câteva canapele şi un radio pentru prognoza meteo.
Compania de Închiriat Maşini Midwest are o sală de aşteptare, dar Henry de
obicei închide devreme, dacă nu-l suni în prealabil. Aşa este Henry Goshen.
— Domnule Bushkin, încercăm să depistăm un avion care s-ar putea să fi
aterizat aici pe şaisprezece, acum două săptămâni. E vorba despre un avion
bimotor de culoare deschisă.
Bushkin se şterse pe mâini pe cârpa uleioasă.
— Ăsta e unul uşor, zise el. Nu mai vezi multe acum.
— Vă amintiţi avionul?
— Era un Beechraft Baron D-55 din 1983, cu motoare 375 Lycoming. O
bijuterie rară, iar exemplarul ăsta era unul scump. M-am uitat puţin în interior.
Casetofon cu boxe stereo încastrate, computer, toate facilităţile.
— Cât timp a stat aici?
— Să vedem, a venit marţi după-amiază şi plecase când am ajuns eu aici,
joi dimineaţă. Înseamnă că a plecat miercuri noaptea sau joi foarte devreme.
— Aţi reuşit să-l vedeţi pe pilot?
— Nu. Eram plecat la hangar, lucram la un Cherokee când a aterizat. Din
câte am văzut, era un individ foarte obişnuit.
— Cum era îmbrăcat?
— Păi, să mă gândesc. Să vă spun adevărul, îmi amintesc mai bine
avioanele decât oamenii. Cred că purta un costum. Poate unul gri.
— A făcut plinul aici?
— Nu, domnule. Dar un D-55 are o autonomie de zbor de vreo mie cinci
sute de kilometri. Putea să vină de departe, fără să aibă nevoie să reîncarce.
— Dar despre numărul de identificare, ce zici?
— Nu, nu-mi amintesc asta. Cum v-am spus, îmi amintesc orice avion, este
hobby-ul meu de când eram destul de mare să ţin o carte, dar nu dau prea
multă atenţie oamenilor şi numerelor.
— Şi numele celui de la închirieri este Henry?
— Henry Goshen. Dădu din cap, arătând spre terminal. Ar trebui să fie
acolo. El nu ştie prea multe despre avioane, să ştiţi.
Goshen era un bărbat care se apropia de şaizeci de ani. Avea umerii aduşi
în faţă şi citea un ziar pe care îl ţinea la câţiva centimetri de ochelarii cu lentile
groase de un centimetru. Camera era zugrăvită în bleu. Goshen stătea în
spatele unei tejghele, într-o parte a camerei. În faţa lui era o canapea uzată, un
aparat de îmbuteliat apă şi o hartă mare a regiunii Fort Wayne. În cameră era
neobişnuit de cald, aşa că Goshen îşi scosese haina. Purta o cămaşă cu dungi,
fără cravată, curea şi bretele. Mesteca o scobitoare. Ridică privirea când
Campbell şi Flores intrară în micul birou, îşi lasă ochelarii mai jos pe nas şi-şi
miji ochii peste rame.
— Vă pot ajuta cu ceva? Campbell îi arătă legitimaţia.
— FBI, domnule. Sunt agentul Campbell, acesta este agentul Flores.
— Măi, mai.
— Credem că aţi închiriat o maşină pe şaisprezece, după-amiază târziu. Vă
amintiţi?
— Este acum două săptămâni.
— Ei, nu pare a fi aşa aglomeraţie pe aici, domnule Goshen, zise Flores.
Poate vă amintiţi ceva de atunci.
Goshen frunzărea printr-o cutie cu chitanţe. Se opri şi trase una afară. O
privi pe ambele părţi şi o scoase din cutie.
— Iat-o, zise el. Acum mi-l amintesc. Nu avea palton pe el. Se uită la ei.
Era frig şi ploua, dar el n-avea palton.
— Vă amintiţi cum arăta?
Goshen îi privi câteva secunde.
— Un tip obişnuit, îmbrăcat în costum. Nu avea palton.
— Dar părul? zise Flores. Lung, scurt, negru, castaniu?
— Poate că purta pălărie.
— Poate? întrebă Flores.
— L-aţi recunoaşte dacă l-aţi vedea din nou? întrebă Campbell.
— Uită-te la ochii mei, fiule, zise Goshen sardonic. Cu ochelarii ăştia parcă
aş citi prin fundul unui sifon. Era bărbierit şi era alb. Altceva ar fi doar
presupunere.
— Aveţi o copie a chitanţei de închiriere?
— Pot s-o iau de la computer.
— Vă rog, zise Campbell amabil.
Goshen apăsă pe câteva taste, pe ecran apăru o dată şi apoi o copie a
unui acord de închiriere.
— Iată, zise el.
— Puteţi să o imprimaţi pentru noi? întrebă Flores.
— Nu. Am rămas fără hârtie.
30
Elijah Wells
Iubitul fiu al lui Frank şi Helen
Născut: 12 martie 1962
Chemat la sânul Domnului
14 martie 1962
Odihneşte-te în pace, micul nostru înger.
31
Lui Vail îi plăcea să spună că tot ce trebuie ca să câştigi un caz RICO sunt
şase avocaţi buni, multă muncă, activitate continuă şi un pic de noroc. În cazul
Sanctuarului, acest pic veni din aer. Începu când Naomi răspunse la telefon în
biroul central.
— Aici agentul Alan Burger, de la biroul din Des Moines, zise o voce aspră
de bărbat în vârstă. Aş putea vorbi cu domnul Vail, vă rog?
— Îmi pare rău, agent Burger, nu este în birou. Aici este Naomi Chance.
Sunt director adjunct al grupului operativ. Pot să vă ajut cu ceva?
— Dumneavoastră să-mi spuneţi. Am un beţiv nebun aici care a venit de
pe stradă acum o jumătate de oră şi cere să-l vadă pe Martin Vail. Nu vrea să
vorbească cu mine sau cu altcineva din birou, dar zice că, dacă Vail caută
informaţii despre Sanctuar, şi-a găsit omul.
— Cine este?
— Se numeşte Ernest Gondorf. Adresa e din Kansas City. Ar putea fi un
balon de săpun, doamnă Chance. Tipul şi-a petrecut noaptea trecută în arestul
pentru beţivi. A intrat cu maşina într-un copac din parc. Conduce un Firebird
nou, cu numere de Montana, stă la un hotel bun de aici, din oraş, şi a avut
patru mii de dolari în portmoneu când a căzut din maşină.
— Interesant. Vrea să vorbească la telefon cu unul dintre noi?
— Zice că vrea să vorbească cu Martin Vail „mano a mano". L-am invitat să
plece, dar nu vrea. Tipul pare a fi speriat, dar face pe durul.
— Speriat?
— Zice că are nevoie de protecţie, că Engstrom a pus un premiu pe capul
lui.
— Aşteaptă puţin, vrei Alan? Îl puse pe agent pe linia de aşteptare. În birou
erau doar Parver şi Firestone. Le explică situaţia. Ce zici, Sam, vrei să te dai
drept Martin, să vezi dacă tipul ăsta are ceva de spus?
— Sigur.
Naomi vorbi din nou cu Burger.
— Este prin apropiere?
— Chiar în colţul camerei.
— Spune-i că l-ai găsit pe Vail.
— S-a întors în grabă.
— Desigur.
Burger îşi înăbuşi un chicotit. Ea îi întinse receptorul lui Firestone.
— Alo, zise o voce de la capătul celălalt.
— Aici Martin Vail. Doreaţi să vorbiţi cu mine?
— Nu la telefon. În persoană.
— Domnule... cum spuneţi că vă numiţi, domnule?
— Gondorf. Ernie Gondorf. Şi vă spun că pot să depun mărturie împotriva
lui Engstrom şi a Sanctuarului, dar am nevoie de protecţie. Înţelegeţi ce vreau
să spun?
— Des Moines este departe de aici, domnule Gondorf. Aţi putea să-mi daţi
o idee despre ce e vorba?
— Veniţi şi luaţi-mă, bine? N-o să fie pierdere de timp.
Un moment mai târziu se auzi vocea lui Burger.
— S-a întors pe scaunul lui, zise el.
— Şi n-aveţi cu ce să-l reţineţi pe tipul ăsta?
— Nu. A ieşit singur din cârciumă, şi-a luat maşina de la locul accidentului
şi a venit aici.
— Şi n-o să plece?
— Nu. Zice că, dacă-l dăm afară, vom fi responsabili de moartea lui.
Firestone acoperi microfonul telefonului.
— Ce crezi, Naomi? Tipul nu vrea să plece din biroul de acolo, zice că-l vor
omorî.
— Pfui. Se lăsă pe spătarul scaunului şi se strâmbă: Păi, avionul nu e prea
solicitat. Ce-am avea de pierdut?
— Domnule Burger, vom veni acolo. În două ore, probabil. Credeţi că vă
puteţi descurca până atunci cu el?
— N-am de ales. Dar grăbiţi-vă, da? mârâi Burger. Stă pe biroul meu,
fredonând cântece country şi este complet afon.
— Am plecat.
Hardistan tocmai se întorsese la hotel când sună telefonul din cameră. Era
Floyd McCurdy, care centraliza convorbirile telefonice, acum, când investigaţia
se apropia de sfârşit în Ohio.
— Avem o pistă, zise McCurdy. Cinci persoane au sunat şi încă primim
apeluri. Profilul i se potriveşte acestui tip ca o mănuşă.
— Cine este?
— Se numeşte Don Woodbine, din Bad Rapids, Michigan. Vârsta estimativă
este de cincizeci de ani. Deţine un magazin de feronerie, dar are şi un avion
bimotor şi o slujbă de consultant pentru guvern, care-l pune pe drumuri de
câteva ori pe an. Retras. Nu-i place să fie fotografiat. Am trimis doi oameni
acolo. Dacă este el, cred că avem nevoie de o echipă antiteroristă acolo.
— Fără îndoială. Nu vreau să se apropie cineva de casă sau de avion.
Avertizează poliţia locală de ceea ce facem. Îl voi suna pe Greg Fleming chiar
acum. Este unul dintre cei mai buni şi acum este în Chicago.
— Vii şi tu?
— O să aştept ca pe jeratic până fac oamenii tăi verificarea. Între timp, îl
voi alerta pe Greg.
— Vorbim mai târziu.
Hardistan închise, apoi formă numărul lui Vail pe telefonul celular asigurat.
Vail răspunse imediat. Era în drum spre cabană.
— Băiatul tău, Latimore, a avut dreptate, îi spuse el lui Vail. S-ar putea să-l
fi găsit pe asasin.
— Care dintre ei este?
— Tunny. Acum îşi zice Don Woodbine. Trăieşte de douăzeci de ani în Bad
Rapids, Michigan, cam la vreo sută optzeci de kilometri de aici. Pare foarte
promiţător. Îmi voi alerta cea mai bună echipă antitero şi mă voi deplasa acolo
imediat ce primesc confirmarea că el este omul nostru.
— Îl iei şi pe Latimore cu tine?
— Eu nu-mi încalc promisiunile, Martin.
— Bine. Să mă ţii la curent.
Al doilea telefon al lui Hardistan fuse dat la divizia antitero a biroului
regional FBI.
— Sunt Billy Hardistan. Daţi-mi-l pe Greg Fleming, vă rog... Nu-mi pasă ce
face, vreau să vorbesc cu el, acum!
33
BAD RAPIDS, MICHIGAN 7:39 P.M.
Cele patru dubiţe negre se mişcau încet, pe un singur rând, în josul străzii,
oprindu-se când ajunseră la casa Dove. Membrii echipei antitero ieşiră din cele
trei maşini şi îngenuncheară în întuneric. Fleming purta o staţie emisie-recepţie
controlată prin radio.
— Jokerule, aici Pinguinul. Mă recepţionezi? şopti Fleming.
— Afirmativ, Pinguinule. Jokerul este la locul lui.
— Menţineţi-vă poziţiile.
Fleming intră în dubiţa de comandă.
Ware citea rezultatele scanerului de căldură, în timp ce camera video filma
încet casa. Se opri o dată scurt, apoi se plimbă mai departe.
— Este o lumină în camera de zi, zise el.
Camera video îşi completă scanarea casei.
— Dacă este acolo, e mort, zise Ware.
— Eşti pe poziţie, Greg? întrebă Hardistan.
— Sunt gata de rock and roll. Am paisprezece oameni aici, patru în faţă,
patru în spate, doi lunetişti pentru întărire, în faţă şi în spate. Mai avem zece la
hangar.
— Excelent, răspunse Hardistan.
— Vom intra în ambele locuri în acelaşi timp.
— Cine comandă acolo?
— Oliver.
— Bine. Cunoşti schema, nu-mi pasă ce zice scanerul de căldură, trataţi
locul de parcă el s-ar afla acolo. Amintiţi-vă, tipul ăsta este un criminal
profesionist. Un lunetist de înaltă performanţă, profesionist.
— Ştim, Billy, zise Fleming cu un zâmbet. Trecem prin asta de fiecare dată.
— Voiam doar să fiu sigur, Greg. Îl vreau pe omul ăsta viu, dacă este
posibil, dar nu riscaţi. Nu vreau eroi morţi în seara aceasta aici. Intraţi repede şi
curăţaţi locul. Dacă-l prindeţi, scoateţi-l afară, asiguraţi locul, şi laboratorul va
continua. Aveţi mare grijă.
Greg Fleming dădu din cap şi râse.
— Am priceput, Billy, zise el şi ieşi din dubiţă.
— Aş vrea să intru şi eu cu echipa, zise Latimore.
— Tu stai aici, cu mine. Oamenii ăştia sunt antrenaţi să facă lucrurile
acestea.
— Sunt calificat în antrenament antitero...
— Latimore, aici nu suntem la spectacolul din Vestul Sălbatic, îl întrerupse
Hardistan. Pune-ţi vesta asta şi taci din gură. Noi intrăm după ce curăţă ei locul.
— Da, domnule.
34
Mai devreme, în aceeaşi zi, după ce cele două gărzi de corp de la FBI
verificaseră tot terenul şi casa, Vail şi Jane coborâseră la lac şi trăseseră cu
puştile. Ca de obicei, Jane îl făcuse să arate ca un amator, în timp ce Magoo
stătea lângă cabană. Câinele ura sunetul pe care îl făcea puşca şi, la un
moment dat, urlă supărat şi trist că fusese lăsat singur.
— Mulţumesc lui Dumnezeu că nu eşti vânător, zise Jane, în timp ce
mergeau înapoi peste pajişte, cu puştile descărcate, în timp ce câinele alerga
cu paşi mărunţi spre ei.
— N-am ştiut niciodată ce era măcar o ţintă mişcătoare, până te-am
întâlnit pe tine, zise el.
— Vrei să spui, un porumbel de lut?
— Nu contează, zise el, râzând, şi-şi puse braţul în jurul ei.
Departe, în pădure, îl vedeau pe Avery Baxter, agentul şef, verificând
terenul. Cliff Mandel, celălalt agent, şi cu Baxter deveniseră protectorii şi
tovărăşii obişnuiţi ai lor.
Acesta era primul week-end împreună la cabană, de când Martin
acceptase cazul, iar Jane era cam nervoasă văzând doi bărbaţi înarmaţi
cercetând împrejurimile. Mai simţea şi o nervozitate la Martin, care era
neobişnuită. Dar el se relaxase, ca întotdeauna, în momentul în care intraseră
în refugiul lor iubit. Totuşi, era clar pentru ea că acest caz îl apăsa foarte tare.
Un foc reconfortant sâsâia şi trosnea în şemineul din bucătărie şi ea făcu cacao
fierbinte, pentru a alunga frigul.
— Ce zici, să-i invitam şi pe băieţi la cină? întrebă ea.
— Nu în seara asta, zise el. M-am gândit că am putea să luăm o cină la
lumina lumânărilor. Ştii, doar noi doi. Poate ai putea să le pregăteşti ceva să
mănânce înaintea noastră.
— Bine...
Stăteau în faţa ferestrei mari şi priveau soarele apunând pe partea
cealaltă a lacului. Apoi el luă patru cotlete din frigider şi porni grătarul, în timp
ce ea făcea o salată şi punea cartofi în cuptor.
Mai târziu, după ce Baxter şi Mandel mâncaseră, Jane şi Martin se aşezară
la masa din sufragerie. Martin aprinsese o duzină de lumânări, iar camera avea
o strălucire blândă, caldă, făcută şi mai plăcută de sticla de şampanie Taittinger
pe care el o desfăcuse. Şi totuşi, Vail încă părea absent, uneori departe.
— Eşti speriat de ceva, Marty? îl întrebă ea, în cele din urmă.
— Speriat? Nu, de ce aş fi speriat?
— Pari cam... îngrijorat.
— Pai... eu, hm, voiam să vorbesc cu tine despre, a...
Se opri în mijlocul propoziţiei, ca şi cum ar fi pierdut şirul gândurilor.
— Da... zise ea şi zâmbi.
— Magoo chiar iubeşte locul ăsta, zise el, arătând spre câinele care stătea
culcat în faţa ferestrei.
— Î-hî.
— Şi, ă...
— Marty, ce s-a întâmplat? întrebă ea, punându-i mâna pe braţ. Cazul ăsta
te-a pus pe jar, nu-i aşa?
— Ce vreau să-ţi spun n-are nimic de-a face cu el.
— Atunci, ce este?
El îşi ridică paharul de şampanie spre ea şi zâmbi.
— Te iubesc foarte mult, zise el.
— Şi eu te iubesc, dragule, răspunse ea, ciocnind paharul cu al lui.
— Atunci... vrei să te măriţi cu mine, Janie?
Întrebarea o luă prin surprindere. Erau de peste doi ani împreună şi
cuvântul „căsătorie" nu fusese niciodată menţionat între ei.
— Asta aveai în minte?
— Nu prea eram sigur cum s-o spun. Aş fi fericit să stau într-un genunchi şi
să te cer în felul acela demodat, zise el, cu voce tremurată.
— Marty, roşeşti.
— Este cald aici.
— Nu este cald deloc, roşeşti. Cred că este minunat. Şi bineînţeles că mă
mărit cu tine. Doar că nu mi te-nchipuiam genul de om care s-ar căsători şi nici
nu voiam să te cer eu.
— Acum sunt genul acela de om, zise el. Nu-mi pot imagina să-mi petrec
restul vieţii fără tine.
— Dar nu trebuie să fim căsătoriţi ca să ne petrecem restul vieţii
împreună.
— O... păi, atunci, ce să fac cu asta?
Scoase din buzunar o cutie de catifea neagră, o deschise şi i-o întinse.
Inelul era un diamant rotund, de trei carate montat în aur. Simplu şi elegant.
— I-a aparţinut bunicii mele, zise el.
Lui Jane i se umplură ochii de lacrimi şi-şi acoperi gura cu degetele unei
mâini.
— O, Marty, zise ea, este minunat. Acesta a fost inelul de logodnă al lui Ma
Cat?
El aprobă din cap.
— Ştiu că ar fi extrem de bucuroasă dacă ar fi aici în acest moment.
Jane îl strânse de braţ.
— Sunt sigură că este prin apropiere.
El îi puse inelul pe deget şi o sărută, un sărut devorator, care dură mult
timp. În cele din urmă, se lăsă pe spate pe scaunul lui.
— Mă întreb dacă băieţii ne priveau, zise ea, ridicând mâna şi studiind
inelul.
— Poate ar trebui să-i invităm la un pahar de şampanie.
— Au voie să facă asta? Să bea în timpul serviciului, vreau să spun.
— Un pahar de şampanie?
Ea începu sa râdă şi zise:
— Cred că ar fi încântător să împărtăşim momentul şi gărzilor noastre de
corp.
El luă aparatul de emisie-recepţie şi-l sună pe Avery.
— Da, domnule?
— Avery, vrei să-l iei şi pe Cliff şi să veniţi până aici puţin?
— Da, domnule. Este vreo problemă?
— Nici o problemă.
Un moment mai târziu apărură la uşa bucătăriei, înfofoliţi în jachetele lor
albastre FBI. Avery era un bărbat înalt, cu păr argintiu şi ochi căprui. Cliff
Mandel era mai scund, cu părul tuns îngrijit deasupra urechilor, cu ochii negri
ca şi părul, întotdeauna atenţi, întotdeauna verificând totul.
— Intraţi, zise Vail şi-i conduse în sufragerie. Ştiu că este împotriva
regulamentului, dar Jane şi cu mine am vrea să toastaţi cu noi. Ne căsătorim.
Ambii agenţi se luminară la faţă la auzirea veştii. Vail umplu paharul lui şi
pe al lui Jane şi turnă în alte două pahare pentru cei doi invitaţi.
— Închin pentru voi, zise Baxter. Sper să fiţi întotdeauna la fel de fericiţi
cum sunteţi acum.
Ea întinse mâna şi diamantul străluci în lumina lumânărilor.
— E foarte frumos, zise Mandel. Vă doresc toată fericirea din lume.
Lacrimile curgeau pe faţa lui Jane, iar ochiul teafăr îi strălucea de bucurie.
— Când va fi ziua cea mare? întrebă Baxter.
Jane se uită la Martin şi ridică sprâncenele.
— Imediat ce terminăm cazul RICO, zise el. Îţi convine?
— Trebuie să aşteptăm atât de mult? şopti ea.
Cei doi agenţi îşi terminară şampania.
— Trebuie să ne întoarcem la muncă, zise Baxter.
Se uită la ceas. Era nouă şi douăzeci. Ieşiră din casă.
Martin şi Jane se duseră în salon, se aşezară în faţa focului şi-şi terminară
şampania, în timp ce Magoo stătea întins la picioarele lor, ronţăind leneş un os.
Deodată se opri şi se uită în sus, dând din urechi şi încercând să prindă un
sunet pe care urechile lor nu-l puteau auzi.
— Ce este? întreba Vail. Ai auzit un iepure pe-afară?
Afară, Mandel mergea încet pe lângă gardul de sârmă înalt de doi metri,
pe care Hardistan insistase să-l pună în jurul terenului împădurit, în suprafaţă
de zece acri. Lanterna lui lumina pământul şi verifica zona de dincolo de gard.
— Lucrurile sunt liniştite pe aici, Avery, zise el în cască.
— Şi pe aici, răspunse Baxter. Frumoasă noapte, dacă n-ar fi aşa al naibii
de frig.
— Şampania aceea m-a mai încălzit puţin, răspunse Mandel. Se gândea la
Vail şi la frumoasa Jane Venable, cât de fericiţi arătau.
Era ultimul gând din viaţa lui.
Silueta păru că se întrupează din pământul din spatele agentului,
ridicându-se încet din frunze, cu ochii arzând pe faţa înnegrită, cu ochelarii cu
infraroşii ridicaţi pe frunte şi un cuţit încovoiat, de marinar, într-o mână.
Mandel nu-l auzi; vorbea cu Baxter când Tunny ieşi din groapa adâncă pe
care o săpase în pământ. Tunny se întinse uşor, îşi puse mâna înmănuşată sub
bărbia lui Mandel şi-i dădu capul pe spate. Înainte ca agentul să poată scoate
vreun sunet, cuţitul îi spintecă gâtul, tăindu-i jugulara, esofagul şi traheea.
Aerul ieşi şuierând din plămâni. Mandel era deja mort când căzu la picioarele
criminalului.
Ucigaşul se ghemui repede, înfipse lama însângerată în pământ, curăţind-o
de sânge, luă casca agentului, şterse sângele de pe ea cu frunze şi şi-o puse pe
cap. Căută un şanţ şi scoase punga de plastic în care avea arma. Stinse
lanterna, îşi lăsă ochelarii pe ochi şi scană pădurea din jurul său, având grijă sa
nu privească spre luminile casei, care l-ar fi orbit. Plecă prin pădure, căutându-l
pe omul căruia agentul mort îi spusese Avery.
Cu o zi înainte ca explozibilele-capcană să ucidă unsprezece agenţi, Tunny,
alias Woodbine, zburase de la Michigan. Citise articolele din ziar şi revistă pe
care Abraham i le lăsase în caseta încuiată la aeroportul din Oklahoma City.
Unul dintre articole menţiona cabana lui Vail unde el şi Jane Venable se refugiau
petrecându-şi week-end-urile singuri. Articolul spunea „cabana are o vedere
cuprinzătoare a lacului Sloan".
Tunny verifică hărţile regiunii şi găsi lacul. Nu era chiar aşa de mare. Îşi
stabili cursul şi zbură spre lac. Din aer văzu câteva căsuţe şi cabane mici pe
malul lacului.
Dar una era enormă, o construcţie cât un hambar. Un gard înconjura
marea proprietate. Era o poartă închisă şi un drum lung ce ducea la cabană,
care nu putea fi văzută de pe drumul cu două benzi care trecea prin spatele ei.
Înconjură locul. O fereastră mare în spatele casei dădea o imagine splendidă a
lacului. Merita s-o verifice. Apoi controlă, zburând în zig zag, zona de peste
drum a cabanei. În final, găsi ceea ce căuta – un hambar părăsit. Era la doi
kilometri de casa lui Vail. Un loc sigur să ascunzi o maşină noaptea.
Tunny închiriase o maşină, folosind o carte de credit nouă. Îşi luă valiza cu
arme, uniforma de luptă şi o căciulă şi conduse spre lac după-amiaza târziu.
Folosind o hartă a districtului, găsi hambarul abandonat, îşi puse indispensabilii
groşi şi costumul de camuflaj şi aşteptă până se făcu întuneric. Apoi alergă pe
drumul statal cu o geantă sport pe umăr. Era pustiu. Îi trebui douăzeci de
minute să ajungă la gardul ce împrejmuia proprietatea lui Vail.
Se strecură prin păduricea de lângă cabană, sări gardul şi se apropie
prudent de casă. Proiectă lumina lanternei în fereastră. Era bucătăria. Pe
podea, lângă chiuvetă, era un vas mare de porţelan pe care scria cu vopsea
Magoo.
Înconjură casa. Sticlă peste tot. Excelent. Apoi verifică păduricea. Era
deasă, cu pini şi arbuşti. Prima lui grijă era drumul de scăpare. Va trebui să-i
omoare întâi pe cei doi agenţi de pază, ei reprezentau marea ameninţare. Apoi
va fi uşor să tragă prin fereastră, să-i omoare pe Vail şi Venable. Trebuia să
moară şi ea, ca să nu poată suna la poliţie. Se duse înapoi la gard. Dacă gărzile
patrulau perimetrul, vor trece pe lângă gard. Aici era locul potrivit să se
ascundă.
Deschise geanta sport şi scoase din ea o lopată şi o prelată în care să se
înfăşoare. Apoi începu să sape.
Vail alergă prin toată casa, stingând luminile, în timp ce Venable fugi în
sufragerie şi stinse toate luminările.
— Jane, vino aici, şopti Vail.
Ea veni lângă el în salon şi el o trase în cadrul uşii camerei de oaspeţi
întunecate. Vail luase ambele puşti în bucătărie, unde le lăsase pentru a fi
curăţate, dar scrinul pentru arme, unde se aflau cartuşele, era în cealaltă parte
a camerei.
— Ce crezi că se întâmpla? întrebă Venable.
Părea remarcabil de calmă.
— Bănuiesc că este Tunny, criminalul care l-a ucis pe Waller. Mă duc la
dulapul cu arme, să mai iau câteva cartuşe.
— Stai aici, îl rugă ea. Te va vedea în lumina focului.
— Trebuie să ne apărăm, în caz că trece de Baxter şi Mandel.
— Magoo este acolo, zise ea cu tristeţe.
— Ştiu, dar stai aici. Înapoi în cameră, ca să nu te vadă.
— Unde sunt Cliff şi Avery?
— Nu ştiu, draga mea.
Se târî pe podea, traversând camera mare spre scrinul cu arme. Deschise
sertarul, luă repede două cutii cu cartuşe pentru puşcă şi se târî înapoi. În
lumina focului, încărcă cele două puşti de vânătoare calibrul 20.
Afară, Avery Baxter stătea la pământ, ascultând să vadă dacă poate prinde
vreo mişcare. Se hotărî că cel mai bun loc pentru el era în casă, unde îi putea
proteja pe Vail şi Venable. Se aplecă şi fugi spre casă, schimbându-şi direcţia
mereu, când dădu buzna pe uşă.
La o sută de metri depărtare, Tunny îl privea prin ochelarii speciali. Aşteptă
până când Baxter ajunse la intrare şi ezită un moment până să deschidă uşa.
Tunny trase o singură dată, în timp ce Baxter intră pe uşă. Îl lovi în spate şi-l
aruncă în casa întunecată.
Baxter se rostogoli pe burtă şi se târî prin holul de la intrare în salon.
— Sunt eu, Avery! ţipă el. Nu trageţi.
— Dovedeşte-o, se auzi vocea lui Vail din întuneric.
Baxter se chinui să se aşeze în capul oaselor, sprijinindu-se de perete şi se
gândi timp de un minut.
— Inel cu diamant, murmură el. De vreo trei carate. Montură solitară.
Vail lăsă puşca jos şi alergă aplecat la intrare. Abia îl vedea pe Baxter în
lumina slabă a focului. Se aşeză lângă agentul rănit şi-i verifică rana.
— A intrat exact prin vestă şi te-a lovit în umăr, zise Vail.
— Ai sunat la poliţie?
— A sunat Jane.
— Bun, zise Baxter, durerea slăbindu-i vocea. Mi-am scăpat arma când am
intrat. Este lângă uşă. Un automat. Şi aprinde luminile. Acum îl vom pune în
dezavantaj.
Vail se târî pe podea, căutând mitraliera, îi simţi suprafaţa rece şi o ridică.
Apoi se târî la uşă şi aprinse din nou luminile exterioare.
Tunny era la cincizeci de metri de casă şi avea o imagine clară prin
ferestrele bucătăriei, când luminile se aprinseră din nou. La dracu', îşi zise în
sinea lui. Îşi scoase ochelarii, îi aruncă, ţinti spatele casei şi începu să tragă foc
continuu din puşca de calibrul 50, de-a latul casei.
Tunny stătea la pământ. Auzise focurile de puşcă mai devreme, aşa că ştia
că Vail avea puşti în casă. Prinsese o imagine a puştii lui Baxter şi bănuia că era
un Uzi. Se mişcă repede până la tufişurile de lângă casă şi le verifică.
Apoi auzi sirenele.
Tunny era un profesionist prea bun ca să continue ceea ce părea deodată o
bătălie pierdută. Se întoarse imediat şi alergă înapoi prin pădure, pe lângă
trupul lui Mandel, sări peste gardul de sârmă galvanizată şi traversă drumul. Se
aruncă la pământ când o maşină de poliţie trecu cu zgomot pe lângă el şi viră,
derapând, pe drumul ce ducea la cabana lui Vail. Din direcţia opusă, o altă
maşină de poliţie, o ambulanţă şi o maşină de pompieri intrau pe şosea.
Retrage- te şi fugi, gândi el. Nimic nu merită să- ţi dai viaţa.
Tunny traversă în fugă drumul cu două benzi, alergând cât de repede
putea prin întuneric.
CARTEA A PATRA
ARMAGHEDON
35
36
Locul era lângă micul oraş Winston, la treizeci şi doi de kilometri est de
Helena. Casa cu două etaje era aşezată pe o ridicătură cu vedere la lacul
Canyon Ferry, care se întindea ca un arc la picioarele munţilor Big Belt. Zidul de
cărămidă care înconjura proprietatea dispărea între copaci pe ambele părţi. La
intrare era o poartă de fier deservită de două camere video.
— Cred că nu ne aşteaptă, zise Shana Parver.
— Sper că nu, zise Vail. Îmi plac surprizele.
— Atunci când le apare transpiraţia sub nas şi mărul lui Adam începe să se
mişte în sus şi în jos?
— Exact.
— Când nu sunt siguri la care dintre ilegalităţile lor ne referim?
— Da.
Vail opri la poartă, şi un tip solid, cu o înfăţişare de dur, în uniformă, se
apropie de maşină. Vail îi arătă legitimaţia.
— Numele meu este Vail, asistent al procurorului general, iar domnişoara
este Shana Parver, asociata mea. În spate este şeriful SUA, Sam Firestone, şi
mai sunt patru agenţi FBI în maşina din spatele meu. Deschide poarta, te rog.
Durul îi examină pe amândoi un minut şi zise:
— Voi suna în casă.
Vail îi întinse un mandat de percheziţie pe care Meyer îl obţinuse cu o oră
în urmă.
— Nu va fi nevoie, doar deschide poarta, amice. Nu vrem să tragem în
încuietorile astea şi toate chestiile astea tip Vestul Sălbatic.
Gardianul îşi muşcă buza de jos o clipă şi apoi activă încuietoarea cu o
telecomandă. Porţile se deschiseră larg în afară.
— Mulţumesc, zise Vail.
Conduse pe un drum de ţară spre casă, urmaţi de maşina FBI-ului. Când
ieşiră dintre copaci, casa apăru înaintea lor, un fals conac antebelic din Sud,
care nu se potrivea nicidecum cu lacul strălucitor din spatele lui. În spatele
casei, o scară de lemn ducea spre un ponton, unde o barcă puternică cu motor
şi un hidroavion cu un singur motor se legănau uşor pe suprafaţa apei liniştite.
Două limuzine Mercedes şi un Rolls-Royce decapotabil erau parcate pe aleea ce
făcea un cot în faţa unui garaj de sine stătător.
Vail parcă în faţa intrării cu coloane şi merse la maşina FBI-ului. Agentul
care răspundea de echipă, Harold Ellington, se holbă la casă.
— Ei, poţi să scoţi băiatul din Sud, dar nu poţi scoate Sudul din băiat, zise
el. Păcăliciul ăsta ar trebui să fie arestat pentru prost gust.
— Avem de gând să-l înfundăm pentru mult mai mult decât atât, zise Vail.
Noi vom intra să vorbim cu domnul Granger. Tu dispersează-ţi băieţii cum ţi se
pare mai bine.
— Am înţeles. Aveţi de gând să-l arestaţi imediat?
— Sperăm să avem o mică discuţie înainte.
Ellington căută ceva la spate şi luă o pereche de cătuşe.
— Veţi avea nevoie de astea, zise el. Aşa e procedura standard.
— Mulţumesc, oricum, zise Vail. Sam va face onorurile. Se întoarse la
maşină, iar Parver şi Firestone îl urmară la uşă. Fiţi atenţi la mine, zise Vail. Voi
face puţin pe durul, aşa că să nu fiţi surprinşi.
— Nu suntem niciodată, zise Parver.
Sunară la uşă şi un alt dur în costum de camuflaj le deschise.
— Cu domnul Granger, vă rog? zise Vail.
— Cine să-i spun că întreabă?
Vail îi arătă legitimaţia.
— Martin Vail, asistent al procurorului general al Statelor Unite.
— Mă duc să văd dacă este acasă.
— Mai bine condu-ne la el sau îl vom găsi şi singuri, zise Firestone.
Intrară în foaier, dându-l la o parte pe paznic din drum. Ferestre imense
dădeau spre lac şi spre munţi. O piscină din marmură se întindea pe lăţimea
camerei, în faţa peisajului ca un decor de film.
Granger stătea în uşa biroului când intrară în salon. Era înalt, cu o faţă
roşie, un păr negru, rar şi o burtă care începea să prezinte semnele unei vieţi
îmbelşugate. În tinereţe poate că ar fi fost considerat arătos, dar traiul bun îi
moleşise trăsăturile şi-i slăbise vederea. Purta blugi, o cămaşă din lână în
carouri şi cizme de cowboy.
— Domnul Granger? zise Shana Parver.
— Exact.
— Lewis Granger, eu sunt Martin Vail, de la biroul procurorului general al
Statelor Unite, zise Vail, traversând camera. Aceasta este Shana Parver,
procuror al biroului nostru, şi şeriful federal Firestone.
Granger se uită la legitimaţia lui.
— Deci aşa arată o chestie din asta, zise el, zâmbind. Vreţi ceva de băut?
Înainte ca Vail să poată răspunde, se duse la bar, în colţul camerei mari, şi
turnă două degete de Wild Turkey într-un pahar demodat, aruncă un cub de
gheaţă în el şi amestecă cu un deget, pe care apoi şi-l linse.
— Nu, mulţumesc, zise Vail.
— Deci, despre ce e vorba? FCC e supărată pe mine pentru vreo chestie?
— Asta e treaba FCC, zise Vail, în timp ce Granger îl conducea spre biroul
său care se afla lângă piscină. Se aşeză la o masă mare din lemn de mahon. În
spatele lui, lacul şi munţii erau încadraţi de uşile glisante din sticlă. Le făcu
semn să se aşeze pe scaune.
— Trebuie să fie plăcut să călătoreşti cu o femeie aşa de drăguţă ca
domnişoara... cum era, Parlor?
— Parver, zise Shana. Shana Parver.
— Ce fel de nume e ăsta? întrebă el cu un zâmbet foarte apropiat de rânjet.
— Este numele meu, răspunse ea cu răceală. Iar numele dumneavoastră
este Lewis Granger, nu-i aşa?
— O, cred că am stabilit deja asta, zise el şi începu să râdă.
— Bun... răspunse ea, căutând în geanta de pe umăr şi scoţând un
document format dintr-o singură pagina. Acesta este pentru dumneavoastră.
Îi înmână mandatul. El îl privi şi zâmbetul batjocoritor îi dispăru, înlocuit
pentru moment de o privire rece, impasibilă. Apoi bravada şi zâmbetul
reveniră.
— Crimă, conspiraţie, furt din proprietatea guvernului, spălare de bani.
Măi, măi, aţi uitat viteză ilegală şi parcarea în locuri nepermise. Cocoloşi
mandatul şi-l aruncă în coş. Cred că ar trebui să-l invităm şi pe avocatul meu la
această discuţie, zise el şi se întinse după telefon.
Vail îşi puse mâna peste a lui Granger.
— În primul rând, v-am înmânat mandatul, zise el. În al doilea rând, nu
v-am citit drepturile. În al treilea rând, până nu sunteţi arestat aşa cum trebuie,
nu sunteţi pus sub acuzaţie. Vreţi să stăm de vorbă înainte să trecem prin
această procedură sau vreţi să vă sunaţi avocatul din clădirea federală, unde
veţi fi tratat ca orice alt prizonier până când veţi fi acuzat?
Shana Parver intră în joc.
— Atunci vi s-ar putea permite o înţelegere, deşi mă îndoiesc foarte mult
că un judecător federal vă va stabili măcar o cauţiune, având în vedere
acuzaţiile. Noi, cu siguranţă, ne vom lupta să nu ajungeţi la o înţelegere. Aşa că
veţi sta într-o celulă până când veţi fi judecat.
— Care s-ar putea întâmpla peste un an sau mai mult, luând în considerare
cazul şi acuzaţiile, zise Vail.
Firestone scoase mandatul din coş, îl desfăcu, îl întinse pe masa de lucru
şi-l întinse cu dosul mâinii. Apoi luă alt mandat din buzunar şi îl puse lângă
celalalt.
— Acesta este un mandat de percheziţie pentru casa dumneavoastră,
pentru birou, conturi bancare, maşini, totul, zise Parver. Tot ce n-am verificat
deja legal – cum ar fi convorbirile telefonice, datele de pe computer etcetera.
Vom percheziţiona până şi vestiarul de la şcoală al fiului dumneavoastră.
Granger zâmbi.
— Va deveni eroul şcolii.
— Bine, în regulă, purtaţi-vă ca un cocoş tâmpit, dar înţelegeţi ce vă spun,
zise Vail. Chiar acum, în acest moment, aveţi ultima şansă de a face un târg.
Acesta este cazul meu, domnule Granger şi aşa operez. Dacă vreţi să facem un
târg, luaţi mâna de pe telefon. Dacă vreţi să jucaţi dur... Îşi ridică mâna de pe a
lui Granger... Este decizia dumneavoastră.
Se lăsă pe spate în scaun şi aşteptă. Granger ridică receptorul şi se uită la
disc. Se uita la Vail, apoi la Parver, apoi din nou la disc. Transpiraţia începu să i
se adune pe buza superioară. Luă o gură de whiskey, apoi, în cele din urmă,
începu să formeze numărul. Parver se ridică, se întinse peste birou şi apăsă pe
furcă.
— Nu ne-aţi ascultat, zise ea. Uite cum vom face. Vă arestăm, vă citim
drepturile, vă punem cătuşele şi vă ducem în centrul oraşului, unde vi se vor
lua amprentele şi vi se va face un proces formal, apoi veţi putea să daţi telefon.
Îi luă blând receptorul din mână şi îl puse în furcă, în timp ce Firestone scoase o
pereche de cătuşe şi le puse pe colţul biroului.
Granger bătu nervos cu degetele în birou.
— Ce avem de vorbit? zise el, în cele din urmă, uitându-se fix la cătuşe.
Acuzaţiile acestea sunt ridicole.
— Îl cunoaşteţi pe Dwight Wolf?
— Numele îmi sună familiar...
— Ar trebui, aţi vorbit cu el acum trei ore. V-a sunat din clădirea federală
din Helena.
— A fost o greşeală.
— Nu, aţi avut o discuţie de cinci minute. Acum, de ce v-a sunat pe
dumneavoastră, în loc să sune un avocat?
— N-am idee.
— Lucrează pentru dumneavoastră, domnule Granger. Este contabil-şef în
banca pe care o controlaţi. De fapt, biroul dumneavoastră se află în aceeaşi
clădire.
— Nu-i cunosc pe toţi cei care lucrează pentru mine...
— Doi dintre asociaţii noştri au avut cu el o discuţie foarte plină de
informaţii şi mărturisiri în după-amiaza aceasta.
Granger se uită la Vail câteva secunde. Îşi termină băutura, se ridică şi-şi
mai turnă un pahar.
— Domnul Wolf e doar un contabil, nu ştie nimic.
— Dumneata eşti banca, domnule Granger. Eşti banca şi ministrul
propagandei, şi cel ce spală banii rezultaţi în urma jafurilor de bănci, inclusiv
treaba triplă din Montana, şi spargerea unei maşini blindate în Seattle, în care
patru gărzi au fost ucise cu sânge rece. Ai mai acţionat şi ca vânzător de arme
şi alte bunuri furate de la guvern în spargerea armureriilor de pe tot teritoriul
statului.
Granger chicoti, dar bravada lui nu-i putea înşela.
— Este o nebunie, zise el. Oameni buni, suferiţi de febra Munţilor Stâncoşi.
— Te băgăm la răcoare, Granger. Conspiraţie la comitere, cu care primeşti
aceeaşi sentinţă ca şi cum ai fi făcut personal treaba. Tu eşti ceea ce noi
numim „veriga". Tu legi cele patru biserici-brigăzi de la Fortul Yahweh. Ele sunt
entităţi separate sub umbrela Sanctuarului, şi asta face un caz RICO, ceea ce
înseamnă că-i putem da jos pe toţi cei implicaţi, pe toţi cei care ştiau că aceste
evenimente vor avea loc şi au profitat de ele într-un fel oarecare.
— Ştii ce este un caz RICO, nu-i aşa, domnule Granger? zise Parver. Este
momentul în care vei pierde toate astea, îşi roti mâna în jurul camerei, şi vei
sfârşi la Coyote Flats.
— Sau?
— Sau poţi confirma ce ne-a spus domnul Wolf azi după-amiază. El spune
că dumneata ai inventat schema piramidală de spălare a banilor. Şi mai spune
că a fost ideea dumitale să ascunzi banii din cele trei jafuri în cutii pentru
valori.
— Dacă sunteţi siguri că este adevărat, de ce mai aveţi nevoie de mine?
— Coroborare. Dumneata şi cu Wolf puteţi să depuneţi mărturia necesară
pentru a face cazul RICO să stea în picioare. Fără dumneata, ne vom baza pe
Wolf şi, te asigur, vei ajunge în Mormânt.
— Credeţi că voi trăi suficient cât să ajung la tribunal?
— Vom avea noi grijă de astă.
— Aşa cum aţi avut grijă de Waller? De ce mi-aş pune viaţa în pericol?
— Pentru că astfel nu vei ajunge în Mormânt, vei ajunge la o închisoare
rezonabilă. Nu vei fi închis pe viaţă fără amnistie, vei primi între cinci şi zece
ani, ceea ce înseamnă că, dacă eşti băiat bun, ai putea ieşi în trei sau patru ani.
Şi apoi te vom introduce în programul de protecţie a martorilor. Gândeşte-te la
asta. Ce alegi? Toată pedeapsa? Sau o şansă să-ţi reiei viaţa în mai puţin de
cinci ani de acum înainte?
— De ce îmi oferiţi acest târg?
— Pentru că dumneata vei putea face să meargă totul mai uşor. Totuşi,
dacă doreşti, îmi voi retrage oferta. Ai spălat mai multe milioane de dolari şi,
personal, ai luat douăzeci la sută din ei. Ţi-ai înşelat propriii oameni şi ai făcut o
avere exploatând mesajul prietenilor dumitale la staţiile dumitale radio. De
fapt, ai gândit întreaga schemă – trimiterea de echipe pe Coasta de Vest să
spargă bănci şi maşini blindate, ţi-ai trimis băieţii să asasineze duşmanii. Sunt
fapte pe care le putem dovedi.
Aş putea face un inamic public din dumneata, domnule Granger. Mare
afacerist, lider civic, vinovat de conspiraţie la crimă, jaf şi aşa mai departe.
Asta va aduce multă mânie în percepţia publicului asupra Sanctuarului şi a
altor grupuri ca el.
— Despre asta era vorba? Relaţii cu publicul?
— Informaţii publice. Nu veţi deveni eroi populari precum Dillinger sau
Bonnie şi Clyde – voi sunteţi gangsteri în costume de camuflaj. Este important
ca oamenii să înţeleagă ăsta.
— Iar eu sunt mielul de sacrificiu.
— Pur şi simplu, nu înţelegi, nu-i aşa? zise Vail. Îţi ofer o cale de scăpare.
Vrei târgul său nu? Spune acum.
— Şi apoi ce se întâmplă?
— Te punem la arest în Missoula, îţi citim drepturile apoi îţi luăm
declaraţia, inclusiv o declaraţie că nu ai fost forţat, că ai respins dreptul la
tăcere şi că dai o declaraţie cinstită şi adevărată din proprie voinţă.
— Şi apoi?
— Te punem în custodie şi te acuzăm.
— Pentru ce?
— Încă nu m-am hotărât asupra acestui lucru. Probabil mă voi lega de
finanţe – spălare de bani din jafuri, vânzarea de arme furate. Va fi o acuzaţie
care le va conţine pe toate. Asta înseamnă că acuzaţiile pe care ţi le vom
aduce te vor salva de alte ilegalităţi făcute până la acea dată. Prin acest târg îţi
vom lua tot ce deţii, aşa că Fiscul îşi va pierde interesul. Dacă nu au nimic de
luat, nu-i mai interesează.
Granger luă un trabuc şi-l răsuci între degetele mâinii. Îl mirosi, închizând
ochii aproape în extaz când simţi mirosul. Apoi îi tăie grijuliu capătul cu o
pereche de foarfeci mici şi-l aprinse. O dată ritualul complet, se lăsă pe spate,
trase un fum adânc şi suflă fumul spre tavan.
— Trabucuri cubaneze, zise el, aproape şoptit. Cincizeci de dolari bucata.
Nici nu visam aşa ceva când eram copil şi adunam tutun în Carolina de Sud, că
voi fuma trabucuri de cincizeci de dolari, voi trăi într-o casă ca asta, că voi
pilota propriul meu avion chiar din spatele curţii. Şi iată-mă aici, fără prea mult
viitor, în orice parte aş sări.
— O, nu ştiu, zise Vail. Cred că ai putea face trei ani într-o închisoare cu
securitate minimă. În Mormânt n-ai rezista nici o lună. Am fost acolo.
— Este clar că n-ai o opinie prea bună despre capacitatea mea de
supravieţuire.
— Granger, tu eşti om de afaceri, nu zelot. Nici măcar nu eşti un bun
creştin. Acum cincisprezece ani ai venit aici, ai văzut o şansă de a te îmbogăţi
şi ai profitat de ea. Acum e vremea să plăteşti. Ei...
— Ha. Excelentă metaforă. Reduce totul la termeni simpli.
— Da, zise Vail. Viaţă sau moarte vie în Mormânt. Ei nu prea cred că-i aşa
amuzant.
37
38
MUNTELE JAMES, SÂMBĂTĂ 7:09 P.M., MST
Mult mai sus, Stampler ajunse la linia zăpezii şi fugi spre sud, spre
coridorul îngust de pământ care ducea în josul dealului, la platou. Cu puţin
noroc, ar putea ajunge acolo, poate chiar să-l găsească pe Mordie şi să scape
dracului de acolo.
Stampler se ascunsese în epava unui Pavelow distrus. Explozia era mai jos
de el, dar forţa ei lovi elicopterul, răsturnându-l pe panta dealului. Se rostogoli
în zăpadă pentru a stinge flăcările care îi lingeau hainele şi faţă. Apoi alergă
printre copaci pe faţa sudică a muntelui şi stătu acolo, în timp ce buncărul îşi
împrăştia norul de praf, aducător de moarte.
La treizeci şi doi de kilometri distanţă, pământul se cutremură şi geamurile
turnului de control al aeroportului se sparseră în bucăţele şi căzură din cadrele
lor.
Colonelul Rembrandt se holba, nevenindu-i să creadă, la marea minge de
foc care se ridica spre cer, transformând noaptea în zi.
— O, Dumnezeul meu, şopti el.
Îşi scoase căştile şi le aruncă pe masă, în timp ce generalul James îi ceru
să-i spună ce naiba se întâmpla acolo.
39
EPILOG
Jane Venable privea cum Jack Connerman străbătea pajiştea cea mare spre
soţul ei şi Magoo, care stăteau jos lângă lac. Vail se ridică încet şi dădu mâna
cu reporterul care-i consemnase cariera încă din zilele în care era avocat al
apărării, întorcând legea cu susul în jos şi mâncând procurori la prânz. Ea nu
avea idee că îl invitase pe scriitor la prânz.
— Cum te mai simţi, Marty? întrebă Connerman.
— Mă simt bine, răspunse Vail.
Mergeau încet pe malul lacului.
— Se pare că refac cabana, zise Connerman.
Arătă spre muncitorii care erau ocupaţi cu tăiatul şi ciocănitul.
— Aş fi fericit să scap de oamenii ăştia. Merseră puţin mai departe, apoi
Vail zise: Mai zilele trecute mă gândeam la zeloţi.
— Zeloţi?
— Da. Când doi zeloţi se întâlnesc faţă în faţă, nimeni nu câştigă, zise Vail.
Unul sfârşeşte ca un martir, iar celălalt pierzându-se în amurg. Şi toţi oamenii
sunt păcăliţi la sfârşit.
— Interesant, zise Connerman.
— Ei, am avut foarte mult timp să mă gândesc la asta. Vreau să-ţi spun o
poveste, zise Vail.
— Despre zeloţi?
— Despre zeloţi şi o mulţime de alte lucruri.
— Asta e neoficial? întrebă Connerman.
— Nici să nu te gândeşti, răspunse Vail.
Începu să vorbească. Şi, pe măsură ce Vail vorbea, şi Connerman scria,
Martin Vail începu să simtă că, poate, rănile sale se vor vindeca până la urmă,
într-o zi.