354

ROXANA-DANIELA PĂUN
DREPTUL AFACERILOR
Universitatea SPIRU HARET

Secţiunea 12 a capitolului 5 „Societăţi comerciale”, intitulată:
,,Răspunderea penală a persoanei juridice”, este realizată de către asistent
univ. Roxana Ionescu, la disciplina Dreptul afacerilor, Facultatea de Drept şi
Administraţie Publică a Universităţii Spiru Haret, Bucureşti.
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării
prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PĂUN, ROXANA-DANIELA
Dreptul afacerilor / Roxana Daniela Păun. – Bucureşti,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
Bibliogr
ISBN 978-973-725-837-3
34:336
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice

mijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revin exclusiv

autorului/autorilor
Redactor: Cosmin COMĂRNESCU

Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Cornelia PRODAN
Bun de tipar: 18.05.2007; Coli tipar: 16
Format: 16/61×86
Editura Fundaţiei România de Mâine
Bulevardul Timişoara nr.58, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
2

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
ROXANA-DANIELA PĂUN
DREPTUL AFACERILOR
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2007
3

4

ABREVIERI
AFIS Sistemul Informatic Antifraudă

AMCSC Autoritatea de Management pentru Sprijin Comunitar
AMIGO Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării
ANOFM Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă
ANPCDEFP Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în
Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale
ANSVM Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare
ANV Autoritatea Naţională a Vămilor
APDRP Agenţia pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit
APIA Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură
BFM Balanţa forţei de muncă
BVB Bursa de Valori Bucureşti
BVI British Virgine Islands
C.com Codul Comercial
CCIR Camera de Comerţ şi Industrie a României
CCR Curtea de Conturi a României
CE Comisia Europeană
CIRDI sau Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor
(ICSID) relative la Investiţii, cu sediul la Washington
CNFPA Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor
CNVM Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
DLAF Departamentul pentru Lupta Antifraudă
DNA Direcţia Naţională Anticorupţie
FMI Fondul Monetar Internaţional
GAFI Grupul de Acţiune Financiară Internaţională
GIE Grupuri de interes economic
GIEE Grupuri de interes economic european
IAS International Accounting Standards
Standardele Internaţionale de Contabilitate
IBC Companiile de Afaceri Internaţionale
IBV, IVB Insulele Britanice Virgine, Insulele Virgine Britanice

MIMMC Ministerul pentru Întreprinderi mici şi mijlocii şi cooperaţie
OECD Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
OHIM Oficiul European de Mărci
(OAMI)
OLAF Oficiul European de Luptă Antifraudă
OMC Organizaţia Mondială a Comerţului
OMPI Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale
ONPCSB Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării
Banilor
ONU Organizaţia Naţiunilor Unite
OPCP Oficiul de Plăţi şi Contractare PHARE
OSIM Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
PNAinc Planului naţional antisărăcie şi promovare a incluziunii
sociale
PNAO Planului naţional de acţiune pentru ocuparea forţei de
muncă
PIB Produs Intern Brut
PIF Protecţia Intereselor Financiare
Programului SIGMA (Support for Improvement in Governance and
al Comisiei Europene Management)
Principiile Principiile contractelor comerciale internaţionale adoptate
UNIDROIT de Institutul pentru Unificarea Dreptului Privat
(UNIDROIT), Roma, 2004
RDC Revista de Drept Comercial
SIGMA Support for Improvement in Governance Program al
Comisiei Europene and Management
TVA Taxă pe Valoarea Adăugată
UE Uniunea Europeană
UNCTAD Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare
USAID Agenţia Americană de Dezvoltare Internaţională

CUPRINS
Abrevieri ................................................................................................................. 5
Capitolul 1. Introducere în dreptul afacerilor
Secţiunea I. Conţinutul dreptului afacerilor ........................................................ 17
Secţiunea II. Raporturile dreptului afacerilor cu alte discipline ......................... 20
Subsecţiunea 1. Raporturile dreptului afacerilor cu ştiinţele economice ...... 20
Subsecţiunea 2. Raporturile dreptului afacerilor cu ştiinţele juridice ............ 21
Secţiunea III. Caracteristicile dreptului afacerilor .............................................. 25
Secţiunea IV. Obiectul de studiu al dreptului afacerilor ..................................... 27
Secţiunea V. Izvoarele dreptului afacerilor ........................................................ 27
V.1. Izvoare normative (legile şi uzurile comerciale) ................................. 27
V.2. Izvoare interpretative (jurisprudenţa şi doctrina) ................................ 31
Capitolul 2. Faptele de comerţ, fondul de comerţ

Secţiunea I. Fapte de comerţ ................................................................................. 32
Subsecţiunea 1. Definiţii ................................................................................... 32
Subsecţiunea 2. Teorii ....................................................................................... 33
Subsecţiunea 3. Sediul materiei ........................................................................ 35
Subsecţiunea 4. Categorii de fapte de comerţ ................................................. 37
§ 4.1. Opinii în doctrina clasică .................................................................... 37
§ 4.2. Opinii în doctrina modernă ................................................................. 37
Secţiunea II. Fondul de comerţ ............................................................................. 38
Subsecţiunea 1. Consideraţii generale ............................................................. 38
Subsecţiunea 2. Definiţia fondului de comerţ ................................................. 40
Subsecţiunea 3. Natura juridică a fondului de comerţ – Teorii ..................... 43
Subsecţiunea 4. Caracteristicile fondului de comerţ ....................................... 44
Subsecţiunea 5. Elementele fondului de comerţ ............................................. 45
§ 5.1. Elemente corporale ale fondului de comerţ ...................................... 45
§ 5.2. Elemente incorporale ale fondului de comerţ ................................... 45
Subsecţiunea 6. Garanţia reală asupra fondului de comerţ ............................ 68
§ 6.1. Sediul materiei ..................................................................................... 68
§ 6.2. Constituirea de garanţii reale mobiliare ............................................. 70
7

§ 6.3. Definiţia contractului de garanţie reală .............................................. 70
§ 6.4. Conţinutul contractului de garanţie reală ........................................... 70
Capitolul 3. Subiectele raporturilor de afaceri
Secţiunea I. Aspecte introductive ......................................................................... 73
Secţiunea II. Sediul materiei ................................................................................. 74
Secţiunea III. Categorii de comercianţi ............................................................... 75
Secţiunea IV. Dobândirea calităţii de comerciant .............................................. 77
Subsecţiunea 1. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana
fizică ....................................................................................................... 77
§ 1.1. Opinii doctrinare privind condiţiile legale de dobândire a calităţii
de comerciant ..................................................................................... 77
§ 1.2. Condiţii referitoare la persoană .......................................................... 78
§ 1.3. Condiţii referitoare la activitatea desfăşurată .................................... 78
§ 1.4. Elemente de drept comparat .............................................................. 79
Subsecţiunea 2. Dobândirea calităţii de comerciant de către persoana
juridică .................................................................................................... 81
§ 2.1. Societăţile comerciale ......................................................................... 81
§ 2.2. Regiile autonome ................................................................................ 82
§ 2.3. Organizaţiile cooperatiste ................................................................... 82
§ 2.4. Grupurile de interes economic ........................................................... 83
Secţiunea V. Dovada calităţii de comerciant ...................................................... 83
Subsecţiunea 1. Dovada calităţii de comerciant a unei persoane fizice ........ 83
Subsecţiunea 2. Dovada calităţii de comerciant a unei persoane juridice ..... 84
Secţiunea VI. Încetarea calităţii de comerciant ................................................... 84
Subsecţiunea 1. Încetarea calităţii de comerciant persoană fizică ................. 84
Subsecţiunea 2. Încetarea calităţii de comerciant persoană juridică .............. 84
§ 2.1. Încetarea calităţii de comerciant prin dizolvare ..................................... 84
§ 2.2. Încetarea calităţii de comerciant prin lichidare ...................................... 86
Secţiunea VII. Rolul Camerelor de Comerţ şi Industrie în desfăşurarea
activităţii comerciale de afaceri ................................................... 89
Subsecţiunea 2. Direcţii de perfecţionare a mediului de afaceri în perioada
2005-2008, propuneri ale Camerei de Comerţ şi Industrie a
României. ............................................................................................... 91
§2.1. Direcţii de perfecţionare a mediului de afaceri şi propuneri
referitoare la politica fiscală ................................................................ 91
referitoare la dezvoltarea pieţelor financiare ..................................... 91
referitoare la combaterea corupţiei ..................................................... 91

referitoare la eliminarea barierelor administrative în dezvoltarea
afacerilor ............................................................................................... 92
referitoare la consolidarea mediului de afaceri ................................. 92
referitoare la politica de concurenţă ................................................... 93
referitoare la politica în domeniul IMM-urilor şi cooperaţiei .......... 93
referitoare la piaţa muncii ................................................................... 94
§2.9. Direcţii de perfecţionare a mediului de afaceri şi propuneri referitoare
la fundamentarea deciziilor guvernamentale pentru îmbunătăţirea
reglementărilor în domeniul mediului de afaceri ......... 94
Subsecţiunea 3. Oportunităţi şi provocări pentru comerţul şi dezvoltarea
firmelor în Europa extinsă ..................................................................... 94
§3.1. Care vor fi cele mai importante 3 efecte ale lărgirii UE, asupra
Guvernelor naţionale? ......................................................................... 95
§3.2. Care ar trebui să fie cele mai importante 3 domenii de acţiune
pentru Guvernele naţionale, pentru îmbunătăţirea capacităţii
comunităţii de afaceri de a participa la comerţul regional şi
internaţional? ....................................................................................... 95
§3.3. Care consideraţi că sunt cele mai importante 2 obstacole în
derularea procesului de aliniere la „acquis communautaire”? ......... 95
Secţiunea VIII. Grupuri de interes economic .................................................. 96
Subsecţiunea 1. Noţiune, sediul materiei ......................................................... 96
Subsecţiunea 2. Constituirea grupurilor de interes economic.
Caracteristici .................................................................................. 96
Subsecţiunea 3. Funcţionarea grupurilor de interes economic ...................... 100
§3.1. Drepturi şi obligaţii administratori ..................................................... 100
§3.2. Răspunderea administratorilor ........................................................... 101
§3.3. Situaţia financiară a grupurilor de interese economice .................... 102
Subsecţiunea 4. Încetarea calităţii de membru. Excluderea şi retragerea
membrilor grupului de interes economic ............................................. 103
Subsecţiunea 5. Dizolvarea, fuziunea şi lichidarea grupurilor de interes
economic ................................................................................................. 105
Subsecţiunea 6. Grupurile europene de interes economic –
reglementate de Legea nr. 161/2003 ............................................. 108
Secţiunea IX. Jurisdicţiile offshore – Paradisurile fiscale .................................. 110
Subsecţiunea 1. Principalele caracteristici ale paradisului fiscal ................... 111
Subsecţiunea 2. Prezentarea paradiselor fiscale cunoscute ............................ 111

Secţiunea X. Criminalitatea şi „gulerelor albe” .................................................. 150
Subsecţiunea 1. Noţiune şi sediul materiei ...................................................... 150
Subsecţiunea 2. Formele fenomenului de corupţie cu implicaţii în
„criminalitatea gulerelor albe” .............................................................. 153
Capitolul 4. Societatea Comercială
Secţiunea 1. Noţiuni generale .............................................................................. 155
Secţiunea 2. Sediul materiei, definiţie ................................................................ 155
Secţiunea 3. Caracterele juridice ale contractului de societate ......................... 156
Secţiunea 4. Formele societăţii comerciale – clasificări .................................... 159
Secţiunea 5. Caracteristici esenţiale ale fiecărei forme de societate ................. 162
Secţiunea 6. Personalitatea juridică a societăţilor comerciale ............................ 163
Secţiunea 7. Funcţionarea societăţii comerciale ................................................. 164
Secţiunea 8. Dizolvarea societăţilor comerciale ................................................. 165
Secţiunea 9. Lichidarea societăţilor comerciale ................................................. 171
Secţiunea 10. Elemente de drept comparat privind falimentul (lichidarea
judiciară) ......................................................................................... 175
Secţiunea 11. Societăţi transnaţionale (multinaţionale) ...................................... 177
Subsecţiunea 1. Societăţi transnaţionale (multinaţionale) – elemente
definitorii sub aspect economic ............................................................ 180
Subsecţiunea 2. Societăţi transnaţionale (multinaţionale) – elemente
definitorii sub aspect juridic .................................................................. 181
Subsecţiunea 3. Jurisdicţia aplicată societăţilor transnaţionale. ..................... 181
Secţiunea 12. Răspunderea penală a persoanei juridice. .................................... 181
Capitolul 5. Contracte comerciale utilizate în relaţiile de afaceri
Secţiunea 1. Contractul comercial de vânzare-cumpărare – Caracteristici ....... 204
Subsecţiunea 2. Definiţia vânzării .................................................................... 204
Subsecţiunea 3. Caractere juridice ale contractului de vânzare-
cumpărare ................................................................................... 205
Subsecţiunea 4. Formele vânzării internaţionale ..............................……… 208
Secţiunea 2. Contractul de mandat comercial ..................................................... 216
Subsecţiunea 1. Prezentare generală ................................................................ 216
Subsecţiunea 2. Definiţie .................................................................................. 216
Subsecţiunea 3. Analiză comparativă între mandatul civil şi mandatul
comercial ............................................................................................... 216
Subsecţiunea 4. Dreptul şi obligaţii mandatar/mandant ................................. 217
Subsecţiunea 5. Contractul de agency – varianta anglo-saxonă a
mandatului comercial ............................................................................ 218
Secţiunea 3. Contractul de comision .................................................................... 220
Subsecţiunea 1. Prezentare generală ................................................................ 220
10

Subsecţiunea 2. Definiţie – reglementarea comisionului ............................... 223
Subsecţiunea 3. Caractere juridice ale contractului de comision ................... 224
Secţiunea 4. Contractul de cont curent ................................................................ 224
Subsecţiunea 1. Sediul materiei ....................................................................... 225
Subsecţiunea 2. Caracterele juridice ale contractului de cont curent ............ 226
Secţiunea 5. Contractele de finanţare ................................................................... 227
Subsecţiunea 1. Contractul de factoring ............................................................. 227
§1.1. Origine, definiţie, precizări preliminare ............................................. 227
§1.2. Sediul materiei în dreptul intern şi internaţional ............................... 228
§1.3. Părţile contractului de factoring .......................................................... 230
§1.4. Caracterele juridice ale contractului de factoring .............................. 231
§1.5. Natura juridică a contractului de factoring ......................................... 231
§1.6. Forme de factoring ............................................................................. 232
§1. 7. Funcţiile factorului .............................................................................. 232
§1. 8. Obligaţiile factorului .......................................................................... 233
§1. 9.. Obligaţiile aderentului ........................................................................ 234
§1. 10. Obligaţiile clientului (debitorului) ................................................... 234
§1. 11. Încetarea contractului de factoring .................................................. 236
Subsecţiunea 2. Contractul de leasing ............................................................... 236
§2.1. Cadrul legislativ în domeniul leasing-ului ......................................... 237
§2.2. Obiectul contractului de leasing şi elementele definitorii ................. 237
§2.3. Analiză comparativă a leasing-ului financiar şi leasing-ului
operaţional ...................................................................................................... 240
§2.4. Avantajele şi impactul economic al leasing-ului ............................... 244
§2.5. Caractere juridice ale contractului de leasing ca un complex
de contracte .......................................................................................... 246
§2.6. Etapele detaliate ale procedurii de leasing ......................................... 246
§2.7. Caractere juridice ale contractului de leasing .................................... 248
§2.8. Efectele contractului de leasing .......................................................... 249
§2.9. Sinteza distincţiei între leasing-ul financiar şi cel operaţional .......... 250
Secţiunea 6. Contractul de transfer de tehnologie ............................................... 252
Subsecţiunea 1. Contractul de franciză ............................................................ 252
§1.1. Sediul materiei în dreptul intern şi in dreptul comunitar ................... 252
§1.2. Noţiune, definiţie ................................................................................. 252
§1.3. Părţile şi obiectul francizei ................................................................... 252
§1.4. Caractere juridice ................................................................................. 253
§1.5. Categorii de francize ............................................................................ 254
§1.6. Efectele contractului de franciză ......................................................... 259
6.1. Obligaţiile francizorului ...................................................................... 260
6.2. Obligaţiile beneficiarului .................................................................... 261
§1.7. Încetarea contractului de franciză ....................................................... 262
Subsecţiunea 2. Contractul de licenţă ............................................................. 263
11

§2.1. Definiţie ................................................................................................. 263
§2.2. Caractere juridice ale contractului de licenţă ..................................... 263
§2.3. Formele contractului de licenţă ........................................................... 263
§2.4. Obligaţiile părţilor contractante .......................................................... 264
§2.5. Efectele contractului de licenţă ........................................................... 265
§2.6. Încetarea contractului de licenţă........................................................... 265
Subsecţiunea 3. Contractul de know-how......................................................... 265
§3.1. Definiţie ................................................................................................. 265
§3.2. Natura juridică a contractului de know-how ...................................... 267
§3.3. Caracterizarea contractului de know-how .......................................... 268
§3.4. Clasificarea contractelor de know-how .............................................. 269
§3.5. Efectele contractului de know-how .................................................... 269
§3.6. Încetarea contractului de know-how ................................................... 270
Subsecţiunea 4. Contractul de consulting-engineering .................................. 270
§4.1. Prezentare generală .............................................................................. 270
§4.2. Definiţia activităţii de engineering ...................................................... 271
§4.3. Etimologia cuvântului de engineering ................................................ 271
§4.4. Cadrul juridic al activităţii de engineering ......................................... 272
Subsecţiunea 5. Aplicarea prevederilor din Legea Concurenţei
nr. 21/1996 acordurilor de transfer de tehnologie ............................... 273
Subsecţiunea 6. Oficiul Român pentru ştiinţă şi tehnologie pe lângă
Uniunea Europeană ............................................................................... 273
Subsecţiunea 7. Contractul de asigurare .......................................................... 275
§ 7.1. Sediul materiei şi definiţie ................................................................. 275
§ 7.2. Caractere juridice ale contractului de asigurare ............................... 275
§ 7.3. Consecinţele executării succesive a contractului de asigurare ...... 276
§ 7.4. Elementele contractului de asigurare ................................................ 276
§ 7.5. Încheierea contractului de asigurare ................................................. 278
§ 7.6. Proba contractului de asigurare – poliţa de asigurare ...................... 280
§ 7.7. Executarea obligaţiilor contractuale ................................................. 280
7.1. Obligaţia de plată ............................................................................... 280
7.2. Obligaţiile asiguratului la producerea riscului ................................. 282
7.3. Obligaţia de declarare a cazului asigurat .......................................... 282
7.4. Obligaţia asigurătorului la apariţia cazului asigurat ......................... 283
§ 7.8. Modificarea contractului de asigurare. ............................................. 284
§ 7.9. Încetarea contractului de asigurare – condiţii generale intervenite
în rezilierea contractului ................................................................................ 286
§ 7.10. Clauze speciale cuprinse în contractul de asigurare ....................... 287
12

Capitolul 6. Mediul de afaceri şi relaţiile de muncă în contextul dreptului
comerţului internaţional
Secţiunea 1. Mediul de afaceri – modificări legislative interne ale Codului

Muncii (Legea nr. 53/2003 cu completările şi modificările
ulterioare) referitoare la raporturile de muncă ............................... 290
Secţiunea 2. Relaţiile de muncă în legislaţia naţională şi comunitară ............... 292
Subsecţiunea 1. Politica de Ocupare a forţei de muncă în Uniunea
Europeană ............................................................................................... 327
Subsecţiunea 2. Momente cheie în domeniul politicii de ocupare a forţei de
muncă ................................................................................................. 336
§2.1. Carta Socială Europeană ...................................................................... 336
§2.2. Acordul de Politică Socială ................................................................. 337
§2.3. Obiectivele Strategiei de la Lisabona în privinţa politicii de ocupare
a forţei de muncă ............................................................... 341
Subsecţiunea 3. Noua Agendă Socială (Strategia Lisabona) ......................... 342
Subsecţiunea 4. Politica privind piaţa muncii şi ocuparea forţei de muncă în
România – armonizarea legislativă .................................................. 345
§ 4.1. Elaborarea Strategiei naţionale de ocupare şi a Planului de acţiuni
privind ocuparea forţei de muncă ....................................................... 347
Subsecţiunea 5. Politici de ocupare a forţei de muncă ................................... 349
Subsecţiunea 6. Politicile de piaţa muncii ....................................................... 355
Subsecţiunea 7. Dezvoltarea spiritului antreprenorial şi crearea de locuri de
muncă – element esenţial pentru dezvoltarea unei afaceri pe termen
lung ............................................................................................. 357
Subsecţiunea 8. Concluzii pentru România privind Planul Naţional de
ocupare a forţei de muncă (PNAO) ...................................................... 359
Subsecţiunea 9. Impactul Strategiei de la Lisabona. ....................................... 364
Subsecţiunea 10. Recomandările formulate de către mediul de afaceri
Guvernului României în vederea atingerii obiectivului Lisabona .... 374
Secţiunea 3. Beneficii şi costuri pentru mediul de afaceri după aderarea
României la Uniunea Europeană. .................................................. 376
Capitolul 7. Titluri comerciale de valoare (titluri de credit),

ca mijloace de plată
Secţiunea 1. Noţiune, sediul materiei, caracteristici ........................................... 420

Secţiunea 2. Clasificare ......................................................................................... 421
Secţiunea 3. Cambia .............................................................................................. 421
Subsecţiunea 1. Sediul materiei şi condiţii de valabilitate – de fond şi de
formă ....................................................................................................... 421
Subsecţiunea 2. Girul .............................................. ......................................... 423
13

Subsecţiunea 3. Avalul – caracteristici ............................................................ 425
Subsecţiunea 4. Clasificarea cambiilor şi plata acestora ................................ 426
Secţiunea 4. Biletul la ordin – sediul materiei şi caracterizare succintă ............ 427
Secţiunea 5. CEC-ul .............................................................................................. 428
Subsecţiunea 2. Condiţii de fond ...................................................................... 428
Subsecţiunea 3. Condiţii de formă ................................................................... 429
Subsecţiunea 4. Modalităţi de plată a CEC-ului ............................................. 429
Subsecţiunea 5. Obligaţiile semnatarului CEC-ului ....................................... 430
Subsecţiunea 6. Girul ........................................................................................ 431
Subsecţiunea 7. Avalul ...................................................................................... 432
Subsecţiunea 8. Cecul circular – definiţie şi caracteristici ............................. 433
Capitolul 8. Bursele de mărfuri, bursele de valori,

piaţa de capital – noţiuni generale
Secţiunea 1. Bursele de mărfuri: .......................................................................... 435

Subsecţiunea 2. Definiţie şi caracteristici ale Bursei de mărfuri .................... 437
Subsecţiunea 3. Definiţie şi condiţii pentru înfiinţarea burselor de
mărfuri .................................................................................................... 438
Subsecţiunea 4. Societăţile de brokeraj ........................................................... 438
Subsecţiunea 5. Şedinţele de bursă .................................................................. 440
Subsecţiunea 6. Operaţiuni de bursă ................................................................ 441
Subsecţiunea 7. Tranzacţionarea şi încheierea contractelor ........................... 441
Subsecţiunea 8. Brokerii ................................................................................... 442
Secţiunea 2. Bursele de valori .............................................................................. 442
Subsecţiunea 2. Scurt istoric al Bursei de Valori Bucureşti ........................... 443
Subsecţiunea 3. Bursa electronică RASDAQ S.A. ........................................ 447
Subsecţiunea 4. Instituţiile Pieţei de capital .................................................... 449
§ 4.1. Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare .......................................... 449
§ 4. 2. Asociaţia brokerilor (ANSVM) ........................................................ 449
§ 4. 3. Bursa Electronică RASDAQ (BER) ................................................ 449
§ 4. 4. Bursa de Valori Bucureşti .................................................................. 450
§ 4.5. Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare
(SNCDD) ............................................................................................. 450
Subsecţiunea 5. Obiectul de activitate al Bursei de valori .............................. 451
Secţiunea 3. Piaţa de capital ................................................................................. 451
Subsecţiunea 2. Excepţii în aplicarea Legii nr. 297/2004 privind piaţa de
capital ...................................................................................................... 452
14

Subsecţiunea 3. Supravegherea pieţelor reglementate ................................... 452
Subsecţiunea 4. Sisteme alternative de tranzacţionare ................................... 453
Capitolul 9. Concurenţa în afaceri şi protecţia consumatorului

din perspectiva relaţiilor de afaceri
Secţiunea 1. Concurenţa în afaceri ....................................................................... 455
Subsecţiunea 1. Definiţie .................................................................................. 455
Subsecţiunea 2. Sediul materiei şi acquis-ul comunitar în domeniul
concurenţei aferent capitolului 6 – Concurenţa .................................. 455
Subsecţiunea 3. Concurenţă licită – leală – sediul materiei ........................... 468
Subsecţiunea 4. Practici monopoliste – abuzul de poziţie dominantă- sediul
materiei ....................................................................................... 469
Subsecţiunea 5. Concurenţa neleală – definiţie şi sediul materiei ................. 471
Subsecţiunea 6. Concurenţa neleală în relaţiile de afaceri cu elemente de
extraneitate (relaţiile de comerţ exterior) ............................................. 473
§ 6.1. Definiţie şi sediul materiei .................................................................. 473
§ 6.2. Structuri instituţionale ......................................................................... 473
§ 6.3. Practici anticoncurenţiale – sediul materiei şi definiţie .................... 474
Subsecţiunea 7. Concentrarea economică – sediul materiei şi definiţie ........ 475
Subsecţiunea 8. Consiliul Concurenţei ............................................................ 478
Subsecţiunea 9. Ajutorul de stat – sediul materiei şi definiţie ....................... 485
Subsecţiunea 10. Memorandumul cuprinzând patru proiecte de scheme de
ajutor de stat aplicabile României stat membru 486
Subsecţiunea 11. „Strategia naţională de luptă antifraudă pentru protecţia
intereselor financiare ale Uniunii Europene în România” ..................... 490
§ 11.1. Motivaţia elaborării Strategiei .......................................................... 490
§ 11.2. Finalitatea Strategiei .......................................................................... 490
§ 11.3. Scopul Strategiei ............................................................................... 491
§ 11.4. Conţinutul Strategiei ......................................................................... 491
§ 11.5. Principiile Strategiei .......................................................................... 491
§ 11.6. Obiectivele Strategiei ........................................................................ 491
Secţiunea 2. Protecţia consumatorului din perspectiva relaţiilor de afaceri ..... 493
Subsecţiunea 1. Noţiunea de protecţie a consumatorilor – sediul
materiei şi definiţie ................................................................................. 493
Subsecţiunea 2. Drepturile consumatorilor ..................................................... 493
Subsecţiunea 3. Obligaţiile operatorilor economici ........................................ 494
§ 3.1. Obligaţii producători ........................................................................... 494
§ 3.2. Obligaţii distribuitori ........................................................................... 495
§ 3. 3. Obligaţii prestatorii de servicii .......................................................... 495
Subsecţiunea 4. Organele care asigură protecţia consumatorului ................. 495
§ 4.1. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor ................... 495
§ 4.2. Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor ...................................... 496
§ 4.3. Organisme consultative ...................................................................... 498
15

Anexe
Anexa 1 – Codul principiilor de etică în afaceri pentru membrii Camerei
de Comerţ şi Industrii al României (CCIR), elaborat de către
Camera de Comerţ şi Industrie a României ................................... 503
Anexa 2 – Glosar de termeni
Politica de Ocupare a forţei de muncă în UE ..................................... 509
Bursele de mărfuri, conform reglementărilor din Legea
357/2005 privind bursele de mărfuri .............................................. 512
Piaţa de capital conform Legii nr. 297/2004 privind piaţa
de capital .................................................................................…… 515
Concurenţa în afaceri .............................................................……. 520
Protecţia consumatorilor conform OG nr. 21/1992, privind
protecţia consumatorilor, republicată ............................................. 524
Brevetele de invenţie ..........................................................………… 529
Mărcile şi indicaţiile geografice, şi atribuţiile Oficiului de Stat
pentru Invenţii şi Mărci în temeiul Legii nr. 84/1998 privind
mărcile şi indicaţiile geografice ...................................................... 534
Drepturile de autor în temeiul legii nr. 8/1996 privind drepturile
de autori şi drepturile conexe ........................................................... 539
Garanţia reală asupra fondului de comerţ în temeiul Legii nr. 99
din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea
reformei economice. Titlul VI – Regimul juridic al garanţiilor
reale mobiliare ....……………………………………………... 551
Procedura insolvenţei în temeiul Legii nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei, M. Of. 359 din 21 aprilie 2006 ................. 568
Activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor conform
Legii nr. 32 din 3 aprilie 2000 ........................................................ 576
Anexa 3 – Mediul de afaceri din România – referinţe utile ........................ 587
Anexa 4 – Perioadele de tranziţie cuprinse în Tratatul de aderare a
României la Uniunea Europeană ................................................... 591
Anexa 5 – Societatea românească – Configuraţia sărăciei şi a excluziunii
sociale în societatea românească ................................................... 603
Anexa 6 – Împărţirea regională a României conform Legii nr. 151/1998
privind dezvoltarea regională .......................………………….. 612
Bibliografie selectivă ...................................... .............................................. 613
16

CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN DREPTUL AFACERILOR
Secţiunea I. Conţinutul dreptului afacerilor

Este important de remarcat încă de la început că nu există până în
prezent o definiţie unanim recunoscută în doctrină şi în literatura de
specialitate. Acest fapt generează abordări diferite şi complexe, pornind de
la originile dreptului afacerilor care, de multe ori, este identificat, în
percepţia nespecialiştilor, cu dreptul comercial. Există astfel opinii conform
cărora „les affaires sont les affaires”1. Acelaşi autor consideră că dreptul
afacerilor nu poate fi considerat el însuşi o ramură de drept distinctă în
pofida intersectării cu multe alte ramuri de drept, fie ele de natură
economică sau juridică. Chiar dacă în 1993, data apariţiei volumului
Dreptul afacerilor nu se putea vorbi încă despre o ramură distinctă, aceasta
a început să se contureze, pe măsură ce anii au trecut şi relaţiile de afaceri
au început să se diversifice în contextul evoluţiilor pe piaţa muncii, a
relaţiilor economico-financiare, a extinderii schimburilor comerciale într-un
spaţiu geografic din ce în ce mai larg, a fenomenelor globalizării care
afectează un număr din ce în ce mai mare de populaţie.
Astfel, încep să apară noi provocări, care au obligat şi acest aparent
„nou drept al afacerilor”, deosebit de mobil, să se integreze în fenomenele
manifestate în societate, să se înglobeze în ansamblul dreptului. Adaptarea
schimbărilor rapide, ivite în practică, s-a manifestat în multe sectoare şi
astfel a obligat legiuitorul să elaboreze o serie de legi care să facă faţă
provocărilor practice oferite de viaţa reală.
1
Opinie exprimată de către directorul Institutului de drept economic,
fiscal şi social şi profesor la Universitatea Dauphine – Paris, Alfadari Elie, în
volumul Droit des affaires, les cadres généraux, Ed. Litec, Libraire de la
Cour de cassation, 1993.
17

Istoric vorbind, putem analiza sintetic evoluţia activităţilor
economice şi condiţia muncitorului care a desfăşurat activităţi economice,
comerciale, respectiv de afaceri. Evoluţia activităţilor economice poate fi
sintetizată în patru stadii care s-au succedat:
1. Agricultura – la început nomadă, pornind de la triburile nomade,
care practicau vânătoarea şi pescuitul şi apoi sedentară.
2. Artizanatul – constând în transformarea materiilor prime, dar cu
încorporarea muncii personale, respectiv prelucrarea de către om a acestor
materiale.
3. Comerţul – iniţial maritim, din antichitate, apoi terestru, mergând
până la marile magazine ale secolului al XIX-lea, respectiv a marilor
depozite de mărfuri ale secolului XX.
4. Industria – pornind de la primele manufacturi, la apariţia
„maşinismului” şi a automatizării şi în prezent a computerizării tuturor ope-
raţiunilor industriale, ca efect al dezvoltării tehnologiilor şi al progresului
tehnic.
Evoluţia condiţiei muncitorului poate fi sintetizată şi ea în corelaţie
cu sistemele economice din fiecare stat astfel:
1. exploatarea omului sub forma sclavagismului (iniţial exploatarea
omului de către om şi ulterior se poate vorbi tot de o formă de subordonare,
dar a omului de către maşină, în momentul apariţiei capitalismului indus-
trial);
2. munca independentă – comercianţi, industriaşi, membrii ai profe-
siunilor liberale etc.
Aceste fenomene au generat şi exacerbarea luptei de clasă în privinţa
asigurării unei protecţii a salariaţilor în privinţa duratei muncii (a timpului de
lucru obligatoriu), a garanţiilor legate de resurse, a securităţii sociale etc.)
Toate aceste evoluţii au generat situaţii noi, care au trebuit să fie
reglementate de către legiuitor sub forma normelor juridice care să
reglementeze domeniul vast al afacerilor, al schimburilor comerciale, al
relaţiilor de afaceri etc.
În opinia directorului Institutului de drept economic, fiscal şi social şi
profesor la Universitatea Dauphine – Paris, Alfadari Elie2, dreptul
afacerilor, deşi este o disciplină multidisciplinară, în volumul său, nu
abordează decât aspecte generale despre concurenţă, preţuri, monedă şi
2
Idem
18

credit; apoi despre întreprinderi – noţiuni, organizare concentrare şi
tratamentul dificultăţilor, şi alte activităţi – producţia, distribuţia şi
consumul, protecţia consumatorului.
Cu toate acestea, autorul plasează dreptul afacerilor atât între
disciplinele juridice cât şi între cele economice şi recunoaşte absenţa
autonomiei dreptului afacerilor.3
Chiar dacă „afacerile sunt afaceri”, dreptul afacerilor poate fi consi-
derat un drept economic4. În această opinie, dreptul economic cuprinde:
1. cadrul juridic al economiei, în care se studiază reglementările lega-
te de monedă, credit, dar şi aspecte esenţiale legate de concurenţă şi preţuri;
2. agenţii economici, analizând, în special, „întreprinderile”5, res-
pectiv societăţile comerciale sub toate formele cunoscute şi reglementate de
Codul comercial şi alte legi speciale;
3. obiectele economice6 (bunuri şi servicii) – bunurile în forma lor
(corporale şi necorporale) şi serviciile;
4. activităţile economice: producţie, distribuţie şi consum.
Economia este cea care stabileşte circuitele între diferiţii agenţi
economici, instituţii financiare şi administraţie, pentru a face ca bunurile şi
serviciile să circule pe piaţă. În acest circuit economic este de remarcat atât
componenta internă a relaţiilor comerciale, de afaceri între firmele de
aceeaşi naţionalitate, dar şi componenta externă pentru relaţiile de afaceri
între firme unde intervine elementul de extraneitate, altfel spus, unul din
partenerii relaţiei contractuale comerciale este o firmă străină. Toate aceste
elemente încep să capete conotaţii speciale, ţinând cont de faptul că
România este membră a Uniunii Europene, iar afacerile în România deja
3
În acest context, a se vedea pentru detalii secţiunea III –
Caracteristicile dreptului afacerilor.
4
Opinie exprimată de Jacquemin A. şi Schrans G. în volumul Le droit
économique, PUF, 1970, şi de alţi autori în diverse reviste de specialitate
începând din 1961, 1967-1980.
5
Termenul uzitat este „entreprise”, care în traducere înseamnă
întreprindere, acţiune afacere – conform Dicţionarului francez-român –
administrativ, comercial, economic, financiar-bancar şi juridic, autor
Christine-Anca Savin, şi Vasile Savin, Editura Dacia Educaţional, 2001.
6
Termenul uzitat este „objects”, conform Alfadari Elie, Droit des
affaires, les cadres généraux, Ed. Litec, Libraire de la Cour de cassation,
1993, p. 4
19

implică relaţii comerciale cu firme străine, ale căror ţări de origine sunt atât
în spaţiul comunitar, dar şi din lumea întreagă.
În contextul actual, în care elementele globalizării sunt prezente din
ce în ce mai mult în viaţa fiecărui român, cetăţean european, studierea
dreptului afacerilor reprezintă o necesitate şi oferă o imagine de ansamblu a
mediului de afaceri, a normelor juridice şi economice care reglementează
domeniul şi în perspectiva unei economii competitive şi performante.
Din aceste considerente sunt deja redactate, pentru facultăţile
economice, o serie de cursuri de Dreptul afacerilor, deşi multe din acestea
au un pronunţat caracter economic şi mai puţin juridic. Este important de
analizat locul dreptului afacerilor între celelalte discipline de drept, dar şi
raportul dreptului afacerilor cu alte discipline juridice şi economice.
Secţiunea II. Raporturile dreptului afacerilor cu alte discipline
Raporturile şi interdependenţa dintre dreptul afacerilor şi alte ramuri
de drept formează sistemul unitar de norme juridice care acţionează în ca-
drul dreptului afacerilor şi care dau un caracter interdisciplinar dreptului
afacerilor.
Subsecţiunea 1. Raportul dreptului afacerilor cu ştiinţele eco-
nomice7:
a) dreptul afacerilor este „un drept” şi nu „economie”
– presupune un ansamblu de norme juridice
b) dreptul afacerilor se raportează la economie
Raportul dreptului afacerilor cu ştiinţele economice poate fi analizat
din două perspective:
P1) Perspectiva macroeconomică
– dreptul afacerilor este, în principal, un drept de intervenţie a statului
în domeniul economic;
– dreptul afacerilor reflectă politica statului
• la nivel naţional (de exemplu: lupta contra inflaţiei, şi şomajului)
• la nivel sectorial (ajutoarele în siderurgie – între limitele admise de
normele europene pentru a nu fi ajutor de stat, amenajarea teritoriului,
planurile de dezvoltare regională)
7
Alfadari Elie, Droit des affaires, les cadres généraux, Ed. Litec,
Libraire de la Cour de cassation, 1993.
20

P2) Perspectiva microeconomică
– dreptul afacerilor este, în principal, un drept al întreprinderilor8
(societăţilor) care include:
• raporturile interne în întreprinderi (structură, gestiune, raporturile cu
asociaţii, cu personalul etc.)
• raporturile cu alte întreprinderi (raporturile cu clientela, raporturile
cu concurenta, sau rapoturile de intergrare: fuziune, absorbţie, control,
acorduri comerciale, înţelegeri între părţi etc.)
Subsecţiunea 2. Raportul dreptului afacerilor cu ştiinţele juridice
a) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul public;
b) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul privat;
c) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul internaţional şi
european/comunitar;
d) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul procesual civil şi penal;
e) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul comerţului internaţional.
a) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul public9:
– raporturi cu dreptul administrativ în privinţa regulilor care
vizează relaţiile societăţilor comerciale şi a firmelor cu autorităţile admi-
nistrative, libertăţile comerciale, regulile privind egalitatea în faţa serviciilor
publice, ordinea publică economică, raporturi juridice de drept adminis-
trativ, concretizate în acte administrative individuale, aplicabile afacerilor etc.
– raporturi cu dreptul fiscal în privinţa importanţei reglementărilor
fiscale în constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale şi a firmelor şi
companiilor, stabilirea şi încasarea impozitului pe profit, şi a altor impozite
şi taxe prevăzute în legislaţia fiscală, plătibile de către contribuabilii
persoane juridice, predictibilitatea reglementărilor fiscale pentru a asigura
stabilitatea mediului de afaceri şi posibilitatea orientării afacerii pe termen
lung prin întocmirea unui plan de afaceri realist şi profitabil, atât pentru
firma/compania respectivă, cât şi pentru statul care încasează impozite şi
taxe de la contribuabil, fie el persoană fizică sau juridică.
8
Opinie exprimată de Alfadari Elie, directorul Institutului de drept
economic, fiscal şi social şi profesor la Universitatea Dauphine – Paris.
9
A se vedea Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica,
Drept comercial, ediţia a III-a, Editura All Beck, 2004.
21

De altfel, în legislaţia fiscală naţională, respectiv Codul fiscal (Legea
nr. 571/2003 privind Codul fiscal), prevede în cap.2, Interpretarea şi
modificarea Codului fiscal, art.3, principiile fiscalităţii:
„a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii
de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale
investitorilor, capitalului român şi străin;
b) certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare,
care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi
sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv
aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să
poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra
sarcinii lor fiscale;
c) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea
diferită a veniturilor, în funcţie de mărimea acestora;
d) eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung
a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă
la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport
cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii
investiţionale majore.”
– raporturi cu dreptul penal, legate de regulile de ordine publică
economică, incriminarea şi sancţionarea faptelor legate de existenţa,
derularea şi realizarea afacerilor şi care sunt sancţionate penal.10
b) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul privat:
– raporturi cu dreptul civil care „furnizează” regulile generale în
privinţa bunurilor, contractelor şi asigurărilor – respectiv regimul juridic al
bunurilor, capacitatea juridică (de folosinţă şi de exerciţiu), a subiecţilor de
drept, participanţi la raporturile de drept civil sau comercial.11
– raporturi cu dreptul comercial, legate de tehnicile particulare în
lumea comercianţilor, de la micii întreprinzători şi asociaţiile familiale la
10
Infracţiuni prevăzute de Codul penal: luarea, darea de mită, traficul de
influenţă, abuzul în serviciu, înşelăciunea, gestiunea frauduloasă, fals, uz de fals,
concurenţă neloială, dar şi infracţiuni prevăzute în Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
11
Dispoziţii cu caracter civil sunt reglementate fie de Codul civil
(legea generală), Decretul lege 31/1954 privind persoana fizică şi persoana
juridică (act normativ cu caracter special).
22

marii producători industriali, bancheri (finanţişti) şi transportatori; socie-
tăţi comerciale şi proceduri colective de executare asupra bunurilor
sechestrate etc.
Există autori12 care consideră că dreptul afacerilor are caracter
pluridisciplinar mai accentuat decât dreptul comercial. Astfel, dreptul
afacerilor conţine:
• elementele de drept privat;
• elemente de drept public respectiv de drept fiscal, drept al muncii,
protecţia consumatorului (care se caracterizează prin norme imperative):
• elemente de economie politică:
• elemente de management (privind organizarea şi gestiunea între-
prinderii) etc.
– raporturi cu dreptul muncii (social), legate de organizarea
internă a societăţii, repartizarea muncii, retribuirea muncii, încheierea,
modificarea, încetarea contractului de muncă, răspunderea disciplinară şi
materială a angajatului, sau a altui participant în relaţiile de afaceri,
(persoană fizică/juridică) şi alte relaţii între angajator şi salariat, care sunt
reglementate de normele de drept al muncii. Aceste reguli vor fi
aplicabile şi în relaţiile de muncă implicate în dreptul afacerilor, pentru
activităţile de comerţ.
– raporturi cu dreptul internaţional privat în materia
dispoziţiilor privind normele conflictuale, frauda la lege, excepţia de
ordine publică, trimiterea, retrimiterea, dacă raportul juridic al afacerilor
prezintă cel puţin un element de extraneitate, element care ridică
problema legii aplicării acelui raport juridic.
c) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul internaţional şi
european/comunitar
– dreptul afacerilor, deşi este un drept naţional, nu trebuie abordat
doar din perspectiva îngustă a relaţiilor comerciale şi de afaceri naţionale,
12
Dragoş – Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional –
Tratat, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 154, citând
opiniile următorilor autori: I. Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Chemarea,
1992, p. 5,6, I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. 1,
Editura ELL, 1998, p 19, V. Pătulea, C. Turianu, Curs rezumat de drept al
afacerilor, Editura Scripta, 1994, p. 9-12, Şt. Cărpenaru, Drept comercial
român, ediţia a IV-a, Editura All Beck, 2002, p. 22-23.
23

ci şi prin prisma relaţiilor internaţionale şi a relaţiilor comunitare, într-o
Europă în care Piaţa Unică reprezintă pilonul cheie al integrării europene,
cu rol principal în pregătirea Uniunii Economice şi Monetare, şi care
stimulează creşterea economică şi gradul de ocupare a forţei de muncă,
întărind totodată competitivitatea în spaţiul Uniunii Europene.13
d) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul procesual civil şi
penal
– dreptul afacerilor presupune şi rezolvarea eventualelor litigii care
apar între partenerii de afaceri, partenerii contractuali. Astfel, sunt
utilizate normele juridice de drept procesual civil şi penal pentru soluţio-
narea litigiilor civile şi penale în legătură cu afacerile, dar şi elementele
legate de competenţa materială şi teritorială a organelor de jurisdicţie.
e) raporturile dreptului afacerilor cu dreptul comerţului
internaţional14
Corelaţia dreptului afacerilor cu comerţul internaţional este tratată
diferit de autori. Astfel, în unele opinii, dreptul afacerilor nu ar exista
distinct faţă de dreptul comercial15, existând chiar unele asemănări şi
deosebiri, după cum urmează:
− dreptul afacerilor se aseamănă cu dreptul comerţului
internaţional prin caracterul pluridisciplinar: ambele conţin elemente de
drept civil şi comercial, în principal, dar şi elemente de drept public, fiscal
şi valutar, precum şi de drept al muncii.
− dreptul afacerilor se deosebeşte de dreptul comerţului interna-
ţional prin faptul că dreptul afacerilor se concentrează pe elementele care
vizează organizarea, managementul şi activitatea firmei orientată către
obţinerea de profit, dreptul comerţului internaţional abordează relaţiile
comerciale dintre partenerii de afaceri, contracte internaţionale şi alte
instituţii, cum sunt subiectele raporturilor comerciale internaţionale,
13
A se vedea Roxana-Daniela Păun, Spaţiul Monetar European, Editura
Expert, Bucureşti, 2004, capitolul Coordonatele politicii fiscale a statelor din
Uniunea Europeană, secţiunea Buna funcţionare a pieţei unice, p. 77.
14
A se vedea Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional
– Tratat, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
15
Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional – Tratat,
Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 153-155.
24

operaţiunile de creditare, precum şi modalităţile de soluţionare a litigiilor,
fiind toate secundare ideii de promovare a relaţiei comerciale dintre firme.
Secţiunea III. Caracteristicile dreptului afacerilor
Caracteristicile dreptului afacerilor
– dreptul afacerilor nu este un drept autonom
− nu se referă la un domeniu concret, particular, ci la toată acti-
vitatea şi viaţa economică;
− nu vizează categorii particulare de personal, spre deosebire de
dreptul comercial, ci doar anumiţi cetăţeni, care au calitatea de comer-
cianţi/oameni de afaceri;
− nu are instanţe specializate, în ciuda tendinţelor de formare a
unor instanţe economice, se tinde totuşi spre specializarea unor anumite
tribunale, după modelul instanţelor comerciale. (Totuşi aceste instanţe vor
judeca doar cauze comerciale, şi nu şi penale, pentru care există instanţe
specializate, deşi poate fi vorba în cadrul dreptului afacerilor şi de
infracţiuni de natură penală în relaţia de afaceri – dreptul penal al
afacerilor – care se conturează ca subramură de drept).
– dreptul afacerilor este un drept original, multidisciplinar16
− permite încorporarea unor reguli cărora le găseşti cu greu loc în
altă disciplină tradiţională, pentru că reglementează elemente aparent fără
legătură cu alte ramuri de drept, dar fără de care nu se poate desfăşura o
activitate de afaceri (pentru termenul de „afaceri” are o sferă mai largă de
cuprindere decât termenul de „comercial”).
− sintetizează reguli aplicabile altor ramuri de drept. Cu toate
acestea, nu se poate vorbi despre un mozaic, o juxtapunere de reguli, ci,
mai degrabă, o construcţie coerentă, care permite înţelegerea raporturilor
comune între instituţii asupra regulilor care până acum păreau separate.
− constituie un liant între drept şi economie, conştientizând
problemele concrete cu care se confruntă această ramură de drept, care
încă nu are o metodologie de abordare comună, reglementată şi unanim
recunoscută, deşi domeniul afacerilor este cel care uneşte practic lumea
economică de cea juridică, o lume economică reglementată juridic şi care
16
A se vedea referirile la raportul dreptului afacerilor cu dreptul
comercial, p. 4.
25

este esenţială în funcţionarea unei societăţi dezvoltate. (într-o abordare sim-
plistă, fără afaceri nu s-ar produce nimic, iar societatea nu ar putea evolua)
– dreptul afacerilor este un drept extrem de mobil
− reflectă schimbările din viaţa societăţii în ansamblul ei, gene-
rate de apariţia şi dezvoltarea fenomenelor economice diverse, apărute pe
piaţă şi, în acest context, presupune adaptarea normelor juridice în funcţie
de realităţile vieţii sociale şi economice. Aceste adaptări la schimbări se
regăsesc, de altfel, în toate sectoarele de activitate, sarcina legiuitorului
fiind aceea de a reglementa unele legi cu titlu experimental (astfel s-a
întâmplat în Franţa: Legea din 1989, privind venitul minim de inserţie17),
care ulterior s-au îmbunătăţit în funcţie de răspunsul mediului de afaceri.
− evoluţia din cadrul mecanismelor de sancţionare corespunde
unei evoluţii a mentalităţilor: dreptul penal a fost utilizat iniţial, în prin-
cipal, ca un „avertisment” acordat agenţilor economici., fiind rar utilizat
în practică. Ulterior, odată cu evoluţiile despre care am vorbit anterior,
începe să se contureze chiar o disciplină distinctă, din dreptul penal, şi
anume un drept penal al afacerilor, a cărui consacrare apare în secolul
al XX-lea, care sancţionează criminalitatea (infracţionalitatea în afaceri).
Cauzele care au impus conturarea dreptului penal al afacerilor sunt:
marea criză economică din 1929, marile scandaluri financiare şi apariţia
în planul economiei liberale a tendinţei de dirijare din partea statului18,
precum şi necesitatea de a asigura o depăşire eficientă a tuturor tipurilor
de infracţionalitate, de la micile furturi până la marile escrocherii
financiare care pun în pericol stabilitatea economică a unui stat19. Wilfrid
Jeandidier consideră perioada 1807-1950 „prima vârstă” a dreptului penal
al afacerilor, insistând asupra consacrării acestuia abia după 195020.
17
„Revenue minimun d’insertion (RMI)” = venitul minim de inserţie,
adică alocaţia socială acordată, alături de alte acţiuni, celor defavorizaţi.
18
G.Gindicelli-Delage, Droit pénale des affaires, Dalloz, 1996, p 7.
19
Opinie exprimată de reputata specialistă în domeniul penal, Mireille
Delmas-Marty, care consideră că dreptul penal al afacerilor a apărut din
necesitatea de protejare împotriva fraudelor şi s-a impus definitiv ca urmare a
pericolului pe care-l reprezintă infracţionalitatea în afaceri, în Droit pénale
des affaires, Dalloz, 1996.
20
Droit pénale des affaires, PUF, 1981.
26

Toate acestea reprezintă un argument în plus pentru a analiza în acest
curs, într-un capitol distinct, Răspunderea penală a persoanei juridice.
Secţiunea IV. Obiectul de studiu al dreptului afacerilor

Obiectul de studiu al dreptului afacerilor este structurat în două
părţi:
Partea generală – sunt examinate analitic şi sintetic afacerile
privite ca fapte de comerţ, fondul de comerţ, subiectele raportului de
afaceri – persoana fizică şi juridică, insistând asupra societăţilor
comerciale. Aspectele legate de concurenţă şi protecţia consumatorului,
deşi fac parte tot din partea generală, am analizat-o distinct într-un
capitol, după partea specială, insistând asupra elementelor de noutate
legate de cele două subiecte tratate.
Partea specială examinează principalele contracte specifice
activităţii de afaceri şi valorile mobiliare specifice.
Cursul se încheie cu o bogată parte de anexe, în care se poate
consulta câte un glosar de termeni aproape pentru fiecare capitol, cu
trimiteri directe la actele normative care reglementează domeniul
respectiv, dar şi cu anumite teme care reprezintă suportul discuţiilor
pentru activităţile aplicative de la seminar.
Secţiunea V. Izvoarele dreptului afacerilor
După natura lor, izvoarele dreptului afacerilor pot fi împărţite în
două categorii21:
V.1. Izvoare normative (legile şi uzurile comerciale)
V.2. Izvoare interpretative (jurisprudenţa şi doctrina)
V.1. Izvoare normative: în categoria legilor sunt incluse

Constituţia, legile adoptate de Parlament, Hotărârile şi Ordonanţele
Guvernului, uzanţele comerciale şi convenţiile internaţionale.
21
A se vedea Ion Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei
„Chemarea” Iaşi, 1993, p. 9 şi urm.
27

1. Constituţia ca lege fundamentală,
ART. 135
Economia
(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera
iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea
cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică,
financiară şi valutară;
ART. 136
Proprietatea
(1) Proprietatea este publică sau privată.
(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi
aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.
ART. 44
Dreptul de proprietate privată
(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt
garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de
lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul
de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din
aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale
la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile
prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
2. Codul comercial constituie principalul izvor al dreptului
afacerilor, iar Codul civil constituie izvor subsidiar. Rolul de „drept
comun” al Dreptului civil în raport cu Dreptul comercial este reafirmat şi
prin dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale
(M. Of. 98/1990)22.
22
Art. 47: „Relaţiile comerciale dintre regiile autonome, cele dintre
societăţile comerciale cu capital de stat, precum şi relaţiile dintre ele ori între
ele şi stat se vor desfăşura pe baze contractuale.
28

3. Legi comerciale speciale
Legislaţia poate fi împărţită în funcţie de perioada de timp elaborată
în:
3.1. Legislaţie „prerevoluţionară” încă aplicabilă:
*Legea nr. 58 din 1 mai 1934 asupra cambiei şi biletului la ordin cu
modificările şi completările ulterioare
*Legea nr. 59/din 1 mai 1934 asupra Cecului cu modificările şi
completările ulterioare
*Legea nr.178 / din 30 iulie 1934 pentru reglementarea contractului
de consignaţie.
3.2. Legislaţie „postrevoluţionară”:
*Legea nr. 507/2002 privind organizarea şi desfăşurarea unor
activităţi economice de către persoane fizice
* Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de
stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările şi
completările ulterioare,
* Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de
stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările şi
* Legea nr. 26/1990, privind registrul comerţului, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare,
* Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu
* Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor
activităţi comerciale ilicite, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare,
* Legea nr. 11/1991, privind combaterea concurenţei neloiale, cu
* Decret –lege nr. 139 din 11 mai 1990 emis de către Consiliul
Provizoriu de Uniune Naţională privind Camerele de Comerţ şi Industrie
din România
Contractele încheiate între agenţii economici, menţionaţi la alin. 1, vor

fi guvernate de principiul libertăţii contractuale şi de reglementările cuprinse
în Codul civil şi Codul comercial român, cu excepţiile decurgând din
prezenta lege.”
29

* Legea nr. 58/1998, Legea bancară, cu modificările şi completările
ulterioare,
*Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare,
* Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, cu modificările şi
* OUG nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe aprobată
prin legea nr. 241/1998 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, cu
* OUG nr.88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale,
aprobată prin Legea nr. 44 din 20 februarie 1998 pentru aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea
societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare,
* Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică,
*Legea nr. 451/2004 privind marca temporală,
*Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital,
*Legea nr. 31/2006 privind securizarea creanţelor,
*Legea nr. 32/2006 privind obligaţiunile ipotecare,
*H.G. nr. 396/2002 privind unele măsuri referitoare la procedura de
elaborare a proiectelor de acte normative cu relevanţă asupra mediului de
afaceri,
*Regulament nr. 2 din 9 februarie 2006 privind pieţele regle-
mentate şi sistemele alternative de tranzacţionare, emis de CNVM,
*Regulament nr. 13 din 20 iulie 2006 privind obligaţiunile
ipotecare, emis de CNVM,
*Legea nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri,
*Decizia din 7 iulie 2006 a Camerei de Comerţ şi Industrie a
României, M. Of. nr. 753 din 5 septembrie 2006, privind aprobarea
Regulamentului privind avizarea, supravegherea, controlul şi sancţionarea
activităţii burselor de mărfuri, precum şi publicarea acestuia în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
*Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, cu modificările şi
completările ulterioare
*OG nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi
executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare, aprobată
prin Legea nr. 399/2004.
30

4. Convenţii internaţionale prin care se asigură implicarea
dreptului comerţului internaţional în dreptul afacerilor. Exemplificăm:
* suprapunerea, peste reglementările interne, care rămân în vigoare,
a unor reglementări internaţionale uniforme care se aplică numai în
relaţiile internaţionale. Astfel de reglementări sunt cuprinse în Convenţiile
de la Berna din 14 octombrie 1890 privind transporturile feroviare,
Convenţia de la Varşovia din 12 octombrie 1929 asupra transporturilor
aeriene, Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1890 asupra contractelor de
vânzări internaţionale de mărfuri etc.
V.2. Izvoare interpretative (jurisprudenţa şi doctrina)
Jurisprudenţa distinge două categorii de uzuri comerciale: uzuri
legislative şi uzuri interpretative.23
Uzurile legislative sunt izvoare de drept comercial cu aplicaţie
subsidiară şi limitată la situaţiile prevăzute de lege, iar uzurile interpre-
tative devin aplicabile prin voinţa părţilor în anumite contracte
individuale.24
23
Curtea de Casaţie, decizia din 13 decembrie 1913, reprodusă în M.A
Dumitrescu, Codul de comerţ adnotat, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1926, p. 2.
24
I Turcu, op. cit, p. 11.
31

CAPITOLUL II
FAPTE DE COMERŢ, FONDUL DE COMERŢ
Secţiunea I. Fapte de comerţ

Subsecţiunea 1. Definiţii
Codul comercial nu dă o definiţie a faptei de comerţ, el stabilind
doar o listă (enunţiativă şi nu limitativă) a actelor juridice şi operaţiunilor
pe care le declară fapte de comerţ. Cu toate acestea în doctrină s-au
formulat mai multe definiţii.
Definiţie1: Orice activitate care dă naştere la raporturi juridice
guvernate de legea comercială şi care se întemeiază pe ideea de schimb
de mărfuri şi valori, fiind calificată ca o activitate de intermediere în
operaţiunile de schimb.
Definiţie2: Actele sau faptele sau, mai larg, faptele de comerţ sunt
actele juridice, faptele juridice şi operaţiunile economice prin care se rea-
lizează producerea de mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de ser-
vicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine
profit.
De altfel, termenul juridic de „fapte de comerţ” este propriu numai
Codului comercial român, care se delimitează, în această privinţă, atât de
modelul italian, cât şi de cel francez, ambele folosind termenul de „act”
(„Acte de commerce”; „atti di comercio”).
1
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept
comercial, ediţia a III-a, Editura All Beck, 2004, p. 21.
2
Şt. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a V-a, Editura All
Beck, 2004, p 28.
32

Subsecţiunea 2. Teorii3:
T1. Teoria speculaţiei:
Esenţa teoriei: actul de comerţ este un act de speculaţie. Termenul
de speculaţie în dreptul comercial = orice activitate prin care se urmăreşte
obţinerea de beneficii (profit) şi nu în sens peiorativ = înşelăciune în
afaceri.
Caracterul esenţial al actului de comerţ constă în scopul său:
realizarea unui profit (animus lucri)
Obiecţiuni referitoare la teoria speculaţiei, care îi contestă
existenţa:
9Este un criteriu inexact: a) prea larg – deoarece implică şi
operaţiuni speculative, care au caracter civil – exemplu: activitatea
agricolă, meşteşugărească-
b) prea îngust – deoarece există operaţiuni comerciale care nu sunt
speculative, deci nu urmăresc obţinerea profitului – ex: vânzarea de
mărfuri în pierdere, pentru atragerea clientelei sau pentru reclamă, ca
strategie de piaţă.
9Este greu de aplicat întrucât urmăreşte intenţia de realizare a
profitului şi realizarea lui efectivă.
T2. Teoria circulaţiei:
Esenţa teoriei: actul de comerţ este un act de circulaţie.
Caracterul esenţial al actului de comerţ constă în obiectul său:
actul de interpunere în circulaţia mărfurilor între producător şi consumator.
Inconveniente ale acestei teorii:
9Este un criteriu inexact deoarece există şi acte comerciale care
sunt străine circulaţiei mărfurilor – exemplu: actele agenţiilor şi oficiilor
de afaceri
9Este un criteriu discutabil sub aspectul diferenţei între activitatea
de transformare a unor bunuri în produse de o valoare mai mare –
activitate de producţie – recunoscută ca activitate comercială şi activitatea
de intermediere (distinctă faţă de prima)
Exemplu: fabricantul este, în principal, un producător al mărfii şi
numai cu titlu accesoriu un intermediar, dacă acesta face o cumpărare în
3
Şt. D. Cărpenaru, op. cit., p 26-28.
33

scop de revânzare, atunci când cumpără materiile prime, materiale, şi
vinde produsele rezultate din prelucrarea lor.
T3. Teoria întreprinderii: actul de comerţ este actul îndeplinit
printr-o întreprindere4.
Esenţa teoriei: actul de comerţ se realizează în cadrul unei
întreprinderi, presupune repetarea profesională a actelor, urmare a unei
organizări prestabilite şi bazate pe mijloace materiale date.
Caracterul esenţial al actului de comerţ constă într-o activitate
organizată sistematic şi nu într-un act juridic sau operaţiune cu
caracter izolat.
Obiecţiuni referitoare la teoria întreprinderii care îi contestă
existenţa:
9 Unele acte (actele agenţilor de bursă) se realizează fără existenţa
unei organizări pe care o implică întreprinderea.
9 Pe lângă întreprinderi comerciale există şi întreprinderi cu
caracter civil (exemplu: o exploatare agricolă)
9 Criteriul nu este suficient de precis, deoarece nu stabileşte gradul
de organizare al activităţii care trebuie să fie obligatoriu pentru a conferi
un caracter comercial unei întreprinderi.
T4. Teoria mixtă: actul/faptul de comerţ este actul juridic/faptul
juridic şi operaţiunile de comerţ prin care se realizează producerea de
mărfuri, executarea de lucrări ori prestarea de servicii sau o interpunere în
circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine profit5.
Esenţa teoriei: niciun criteriu din cele enunţate nu este singur
suficient pentru caracterizarea actului de comerţ.
În doctrină, criteriile utilizate pentru definirea faptului de
comerţ sunt profitul şi circulaţia.
4
Întreprinderea este un organism economic, în fruntea căruia se află o
persoană numită întreprinzător, care combină forţele naturii cu capitalul şi munca,
în scopul producerii de bunuri şi servicii. Definiţie St. D Cărpenaru, op. cit., p.
35, şi I.N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. 1, Bucureşti, 1929, p. 44-45,
C. Bălescu, Curs de drept comercial şi industrial, Bucureşti, 1940, p 107.
5
Yves Guyon, Droit des affaires, Tome1, 8-ème edition, vol. 1.
Ed. Economica, Paris, 1994, p 52.
34

Subsecţiunea 3. Sediul materiei: Codul comercial, Cartea I,
Despre Comerţ în genere, Titlul II, Despre faptele de comerţ, art. 3:
Legea consideră ca fapte de comerţ:
1. Cumpărăturile de producte sau mărfuri spre a se revinde, fie în
natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se
închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde, de obligaţiuni ale
Statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ;
2. Vânzările de produse, vânzările şi închirierile de mărfuri, în
natură sau lucrate, şi vânzările de obligaţiuni ale Statului sau de alte titluri
de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de
revânzare sau închiriere;
3. Contractele de report asupra obligaţiunilor de Stat sau a altor
titluri de credit circulând în comerţ;
4. Cumpărările şi vânzările de părţi sau de acţiuni ale societăţilor
comerciale;
5. Orice întreprinderi de furnituri;
6. Întreprinderile de spectacole publice;
7. Întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri;
8. Întreprinderile de construcţii;
9. Întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie;
10. Întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă, când altul
decât autorul sau artistul vinde;
11. Operaţiunile de bancă şi schimb;
12. Operaţiunile de mijlocire (samsarie) în afaceri comerciale;
13. Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apa
sau pe uscat;
14. Cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri;
15. Construirea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea de tot felul de
vase pentru navigarea interioară şi exterioară şi tot ce priveşte la
echiparea, armarea şi aprovizionarea unui vas.
16. Expediţiunile maritime, închirierile de vase, împrumuturile
maritime şi toate contractele privitoare la comerţul de mare şi la
navigaţiune;
17. Asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra
vieţii;
18. Asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunei;
19. Depozitele pentru cauza de comerţ;
35

20. Depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile
asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisorilor de gaj,
eliberate de ele.
Alte fapte de comerţ în sensul art 4 din Codul comercial sunt:
„celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de
natura civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul.”
Nu sunt fapte de comerţ:
* „Cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul
sau consumaţia cumpărătorului, ori a familiei sale, de asemenea
revânzarea acestor lucruri şi nici vânzarea productelor pe care proprietarul
sau cultivatorul le are după pământul sau cel cultivat de dânsul” (art. 5).
Excepţii:
* „Asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul
comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce
priveşte pe asigurator” (art. 6, alin.1).
* „Contul curent şi cecul nu sunt considerate ca fapte de comerţ, în
ce priveşte pe necomercianţi, afară numai dacă ele n-au o cauză
comercială” (art. 6, alin.2).
Trăsătura comună a celor 20 de „fapte de comerţ” enumerate de art
3 din Codul comercial este intermedierea (interpunerea în schimb), la
care se poate adăuga caracterul speculativ (care este de natura faptului
de comerţ şi nu de esenţa lui). Pot exista operaţiuni comerciale care apar
ca acte dezinteresate; exemplu: comerciantul vinde produsele la un preţ
derizoriu pentru atragerea clientelei sau pentru lichidarea stocului sau
pentru înlăturarea concurenţei, dar în limitele unei concurenţe loiale!
Intermedierea este trăsătura constantă care caracterizează faptele
de comerţ, iar activitatea speculativă constă în acel specific fapt de
comerţ.
În acest context, cele 20 fapte de comerţ reglementate de
art. 3 C. com. pot fi grupate în trei categorii6:
9Operaţiuni de intermediere în schimb asupra mărfurilor şi
titlurilor de credit, denumite fapte (acte) obiective constitutive de
comerţ
6
Punct de vedere exprimat de către Smaranda Angheni, Magda
Volonciu, Camelia Stoica, op. cit,. p 22-23.
36

9Acte de intermediere în operaţiunile de schimb purtând
asupra muncii organizate (întreprinderi)
9Fapte de comerţ conexe (accesorii)
Subsecţiunea 4. Categorii de fapte de comerţ
În doctrină nu există, până în prezent, un punct de vedere unitar în
privinţa clasificării faptelor de comerţ prevăzute de Codul comercial.
Acest fapt se datorează caracterului eterogen al faptelor de comerţ, care
fac astfel imposibilă o utilizare a unor criterii unitare de clasificare.7
§ 4.1. Opinii în doctrina clasică
§ 4. 2. Opinii în doctrina modernă
§ 4.1. Opinii în doctrina clasică

Clasificare: * faptele de comerţ obiective cuprind actele juridice
şi operaţiunile determinate de lege şi producătoare de efecte juridice, în
temeiul legii, independent de calitatea autorului (comerciant sau
necomerciant);
* faptele de comerţ subiective cuprind actele juridice şi
operaţiunile săvârşite de un comerciant.
§ 4.2. Opinii în doctrina modernă
Clasificare: la categoriile cunoscute în doctrina clasică s-au
adăugat subcategorii, făcându-se distincţie între:
* faptele de comerţ obiective8:
* după natura lor – fapte declarate comerciale dacă îndeplinesc
anumite condiţii.
* după forma lor – fapte declarate comerciale fără a fi necesar
îndeplinirea unor condiţii (fapte de comerţ fără condiţii)
Alte clasificări doctrinare9:
* fapte de comerţ unilaterale,
* fapte de comerţ mixte.
7
Punct de vedere exprimat de către St. D Cărpenaru, op. cit., p. 30.
8
I. N. Finţescu, op. cit., vol I, p. 33.
9
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 30.
37

Clasificarea conform reglementării din Codul comercial:
1. Fapte de comerţ obiective art 3 – operaţiuni economice, acte
juridice (enumerarea faptelor de comerţ, conform art. 3, a se vedea
secţiunea Sediul materiei)
* faptele de comerţ obiective:
* operaţiuni de interpunere/intermediere în schimb sau cir-
culaţie, intermediere asupra mărfurilor şi titlurilor de credit care pot
fi denumite fapte (acte) obiective de comerţ (operaţiuni care corespund
noţiunii de comerţ – vânzare –cumpărare, circulaţia bunurilor de la produ-
cător la consumator)
* acte de intermediere în operaţiunile de schimb, vizând munca
organizată în întreprinderi (operaţiuni care corespund noţiunii de
producţie (industrie, ca activitate în cadrul căreia obiectele din natură sunt
transformate în bunuri comerciale)
* fapte de comerţ (acte juridice şi operaţiuni) conexe (accesorii) –
operaţiuni care sunt fapte de comerţ doar datorită legăturii acestora cu
actele juridice sau operaţiunile calificate ca fiind fapte de comerţ de către
Codul comercial.
2. Fapte de comerţ subiective (art.4) – care sunt comercializate
indiferent de calitatea persoanei care le „săvârşeşte”, respectiv „contracte
şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă
contrariul nu rezultă din însuşi actul.” – ex: contract de comision încheiat
între doi comercianţi.
3. Fapte de comerţ unilaterale sau mixte art. 56 – „Dacă un act este
comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât
priveşte acest act, legii comerciale, afara de dispoziţiile privitoare la persoana
chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel.”)
Secţiunea II. Fondul de comerţ
Subsecţiunea 1. Consideraţii generale:
Expresia „fond de comerţ” este rar utilizată în dreptul român şi
dreptul francez.10
10
A se vedea pentru detalii legate de fondul de comerţ comparat
Smaranda Angheni, Les fonds de commerce en droit roumain et en droit
français, în „Revue International de droit économique”, Bruxelles, 1996,
no. 2 p 237-255, idem – Quelques aspects concernant le fonds de commerce
en droit roumain et en droit français, în „Revue roumaine des sciences
juridiques”, Tome VII, no. 1, 1996, p 56-73.
38

Fondul de comerţ are rol important în desfăşurarea activităţii
comerciale, în funcţie de obiectul comerţului poate fi reprezentat de
bunuri – mobilier, local, mărfuri, instalaţii, brevete de invenţii etc.
Deşi este important, Codul comercial nu cuprinde dispoziţii care să
reglementeze regimul său juridic.(Codul comercial conţine o referire la
fondul de comerţ, în art. 861 Cod Comercial)11.
Fondul de comerţ în alte acte normative12:
– art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului,
republicată,
– art. 10 alin (3) din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice, TITLUL VI, Regimul juridic al
garanţiilor reale mobiliare,
11
Art.. 861 „Cod comercial Falitul concordatar, mai înainte de
îndeplinirea obligaţiunilor luate prin concordat, nu va putea constitui fondul
sau de comerţ în gaj nici înstrăina acest fond în alt mod decât acela cerut de
felul comerţului său. Orice constituire de gaj sau înstrăinare, făcute în contra
dispoziţiunilor acestui articol, sunt nule de drept şi creditorii interesaţi pot
cere chiar anularea concordatului şi restabilirea starei de faliment”.
12
Art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului,
republicată – „În registrul comerţului se vor înregistra menţiuni referitoare la:
a) donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ, precum şi orice
alt act prin care se aduc modificări înmatriculărilor sau menţiunilor sau care
face să înceteze firma ori fondul de comerţ;”
– Art. 10 alin (3) din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice, TITLUL VI, Regimul juridic al garanţiilor
reale mobiliare, „(3) Garanţia reală poate să aibă ca obiect un bun mobil
individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile. În
cazul în care bunul afectat garanţiei constă într-o universalitate de bunuri
mobile, inclusiv un fond de comerţ, conţinutul şi caracteristicile acestuia vor
fi determinate de părţi până la data constituirii garanţiei reale. În acest caz nu
este necesar ca părţile care compun bunurile afectate garanţiei să se afle într-
o stare de interdependenţă funcţională.”
– Art. 1 din legea 298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. „ART. 1^1 În înţelesul
prezentei legi: c) constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi
imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii,
vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii
sale.”
39

– art. 1.1, lit. c) din legea 298/2001 pentru modificarea şi com-
pletarea Legii nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.
– în acte normative care reglementează activitatea contabilă se
utilizează expresia „fond de comerţ”, stabilindu-i conţinutul, prin apre-
cierea că este o parte a „fondului comercial”
Importanţa cunoaşterii caracterului fondului de comerţ:
– pentru comerciant – pentru a-şi asigura protecţia bunurilor pe
care le utilizează în activitatea comercială, de afaceri.
– pentru protejarea intereselor creditorilor comerciantului.
Recunoaşterea fondului de comerţ este importantă prin prisma
bunurilor, ca elemente active ale patrimoniului comerciantului, bunuri
destinate activităţii comerciale.
Subsecţiunea 2. Definiţia fondului de comerţ:
Ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale,
afectate de către comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale, cu sco-
pul atragerii clientelei şi obţinerii unui profit din activitatea desfăşurată.13
Definiţia din Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi com-
pletarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale,
art 1.1 lit. c): „constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi
imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de
invenţii, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării
activităţii sale”.
Delimitarea noţiunii de „fond de comerţ” de alte noţiuni
învecinate:
a) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de
„magazin”
fond de comerţ = poate cuprinde o uzină, un birou, un magazin
amplasat pe spaţii întinse
magazin = este specific comerţului „en detail”
13
A se vedea şi O. Căpăţână, op. cit., în Dreptul, nr. 9-11/1990, p. 23.
„Asupra unor definiţii din doctrina perioadei interbelice, St. D. Cărpenaru,
op. cit., p 112.
40

b) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de
„clientelă”
clientela = este o componentă a noţiunii de „vad comercial”, care
se reflectă în cifra de afaceri a comerciantului.
c) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de
„imobil în care îşi desfăşoară activitatea”
• imobilul şi fondul de comerţ nu aparţin întotdeauna aceleiaşi
persoane
• fondul de comerţ = are o natură mobiliară
• imobilul = este exclus din sfera de reglementare a dreptului
comercial
• Dacă imobilul şi fondul de comerţ au aceeaşi destinaţie, respectiv
afectarea lor unui scop economic, lucrativ, delimitarea tradiţională făcută
de Codul civil, în bunuri mobile şi imobile pare a fi depăşită.14
d) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de
„întreprindere”, care este mult mai vastă.
Noţiunea de „întreprindere” este analizată de către ştiinţele pur
economice şi de dreptul muncii:
− întreprinderea nu se limitează numai la activităţile comerciale;
există şi profesiuni liberale, întreprinderi civile, agricole, de artizanat etc.
− întreprinderea poate fi un subiect de drept, are personalitate
juridică, (fondul de comerţ este lipsit de autonomie patrimonială)
− întreprinderea conţine atât elemente materiale, cât şi umane,
grupate şi organizate de comerciant, (fondul de comerţ nu include şi
factorul uman)
e) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de
„societate comercială”
• „societatea” este un concept juridic; „societatea comercială” este
o persoană juridică , un subiect de drept;
• fondul de comerţ este format dintr-un ansamblu de bunuri care
aparţin unei societăţi comerciale.
14
Opinie exprimată în Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia
Stoica, op. cit., p. 65, şi De Blaise, Les rapports entre le fonds de commerce
et l’immeuble, dans lequel il est exploaté, Revue trimestrielle de commerce.
1966, p. 827, Y. Guyon, op. cit., Tome I, p 642.
41

Concluzie: între fondul de comerţ şi societatea comercială există o
legătură juridică tradiţională, legătura dintre persoană şi bunuri. Fondul de
comerţ este un element al patrimoniului societăţii comerciale (care
reuneşte şi alte valori de activ, de pasiv şi, în particular, bunuri imobile).
În privinţa reflectării acestei legături din punct de vedere contabil,
trebuie menţionat faptul că în bilanţul contabil nu apare, în mod
obligatoriu, rubrica „fond de comerţ”. Elementele corporale apar între
diferitele elemente de activ (materiale, stocuri), în vreme ce elementele
incorporale ale fondului de comerţ numele (firma), clientela, nu apar
decât în mod excepţional în bilanţ.
f) noţiunea de „fond de comerţ” se delimitează de noţiunea de
„sucursală”
Termenul de „sucursală” nu a fost definit decât de jurisprudenţă,
deşi este des utilizat în dreptul afacerilor.15
Totuşi, sucursalele sunt definite de art. 43 din legea 31/1990
privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare astfel: Art 43:
„(1) Sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică
ale societăţilor comerciale şi se înmatriculează, înainte de începerea
activităţii lor, în registrul comerţului din judeţul în care vor funcţiona.
(2) Dacă sucursala se înfiinţează într-o localitate din acelaşi judeţ
sau în aceeaşi localitate cu societatea fondatoare, ea se va înmatricula în
acelaşi registru al comerţului, însă distinct, ca înmatriculare independentă.
(3) Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu
secundar, indiferent de denumirea lui, căruia societatea care îl înfiinţează
îi atribuie statut de sucursală.
(4) Celelalte sedii secundare – agenţii, reprezentanţe sau alte
asemenea sedii – se menţionează numai în cadrul înmatriculării societăţii
în registrul comerţului sediului principal.”
De aici rezultă trăsăturile definitorii ale sucursalei:
− absenţa personalităţii juridice
− autonomia de gestiune
15
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, op cit., p. 67
şi Cabrilac, Unité en pluralité de la notion de sucursale, dix ans de
conference d’agregation, Hommage a J. Hamel, 1961, p.119.
42

Avantajele economice ale sucursalei constau în faptul că aceasta
are dreptul să dispună de instalaţii permanente şi trebuie să fie condusă de
o persoană care are puterea de a trata cu terţe persoane şi de a angaja
societatea în aceste relaţii.
Efectul acestor trăsături definitorii se concretizează în următoarele:
*dispun de clientelă proprie (datorată autonomiei de gestiune) şi au
fond de comerţ distinct de cel al întreprinderii
*tribunalele au competenţa de a soluţiona litigiile care aparţin
sucursalelor
* sucursalele trebuie să se înmatriculeze în Registrul Comerţului
Fondul de comerţ, ca entitate de sine stătătoare, se poate regăsi din
punct de vedere naţional, în cadrul întreprinderii, societăţii, sucursalei,
fiind un element comun pentru acestea, dar fără să se confunde cu niciuna
din ele.
Subsecţiunea 3. Natura juridică a fondului de comerţ. Teorii.
3.1. Teoria personificării fondului de comerţ – fondul de comerţ
este un subiect de drept autonom. El are firmă, sediu şi patrimoniu, deci
are drepturi şi obligaţii proprii. Patronul este principalul reprezentant al
fondului de comerţ.
Teoria a fost respinsă, întrucât contravine principiului consacrat de
dreptul civil (art 1718 Cod civil). Patrimoniul este legat indisolubil de
titularul său, persoană fizică sau juridică.
„Nu există patrimoniu fără să existe titularul său” – „Taberna sine
tebernario esse non potest”.
Totodată, orice persoană răspunde cu întregul patrimoniul său
pentru toate obligaţiile asumate, civile sau comerciale.
3.2. Teoria universalităţii de drept – fondul de comerţ constituie
o universalitate juridică. (universitas iuris), fapt care echivalează cu
existenţa unui patrimoniu autonom, cu drepturi şi obligaţii distincte de
cele civile.
Teoria a fost respinsă, pe argumentul că produce aceleaşi efecte
juridice ca şi teoria personificării fondului de comerţ. Universalităţile
juridice sunt consacrate de lege (exemplu: patrimoniul succesoral), ori
legea nu reglementează o astfel de universalitate.
43

3.3. Teoria universalităţii de fapt – fondul de comerţ constituie o
universalitate de fapt (universitas facti), creată prin voinţa titularului său.
În esenţă, această teorie constată faptul că fondul de comerţ este un
ansamblu de bunuri, fără a explica natura juridică a fondului de comerţ
(ca ansamblu de bunuri).
Minusurile acestei teorii sunt uşor de sesizat, deoarece
universalitatea de fapt nu are regim juridic propriu şi astfel, nu este
posibilă determinarea naturii juridice a fondului de comerţ.
3.4. Teoria patrimoniului de afectaţiune – fondul de comerţ este
considerat patrimoniu de afectaţiune, afectat realizării unui scop precis,
respectiv desfăşurării comerţului.
În esenţă, această teorie este de fapt teoria universalităţii juridice,
formulată în alţi termeni.
3.5. Teoria proprietăţii incorporale – fondul de comerţ constituie
un drept de proprietate incorporală, ca şi drepturile de creaţie intelectuală
şi este asimilat:
*de către unii autori unui drept de clientelă, care conferă titularului
acestui drept un monopol de exploatare
* de către alţi autori unei creaţii intelectuale, asemănătoare unei
creaţii ştiinţifice, literare şi artistice ori tehnice, organizând fondul de
comerţ cu scopul unic de atragere a clientelei.
Subsecţiunea 4. Caracteristicile fondului de comerţ16
− bun unitar, distinct de elementele care îl compun – poate face
obiectul unei vânzări, locaţiuni, garanţii reale imobiliare. Acest caracter
nu înlătură individualitatea elementelor componente, care îşi păstrează
regimul lor juridic.
− bun mobil, supus regimului juridic al bunurilor mobile
(executarea silită a fondului de comerţ urmează procedura aplicabilă
bunurilor mobile conform Codului de procedură civilă). În absenţa
dispoziţiilor legale în materie, dacă fondul de comerţ cuprinde şi bunuri
imobile, urmărirea lor se realizează în condiţiile prevăzute de lege pentru
executarea silită a bunurilor imobile.
16
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 114
44

− bun mobil incorporal – fondul de comerţ, deşi este un bun
mobil incorporal, poate face obiectul unui drept de uzufruct, i se aplică
teoria accesiunii, nu i se aplică prescripţia instantanee reglementată de art.
1909 Cod civil.
Subsecţiunea 5. Elementele fondului de comerţ
§ 5.1. Elemente corporale ale fondului de comerţ
– bunurile imobile şi mobile corporale17
* bunuri imobile prin natura lor; exemplu: clădirile, imobile prin
destinaţia lor; exemplu: instalaţii, utilaje, maşini;
* bunuri mobile corporale; exemplu:
– materii prime, materiale destinate a fi prelucrate
– produsele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială
§ 5.2. Elemente incorporale ale fondului de comerţ
Aceste elemente privesc drepturi privative, care conferă
comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata în folosul său, în
condiţiile stabilite de lege: firma, emblema, clientela, vadul comercial,
brevetele de invenţii, mărcile şi indicaţiile geografice, dreptul de autor.
Firma sau firma comercială este un element de individualizare a
comerciantului în sfera activităţii comerciale18
Art. 30 din Legea 26/1990 privind registrul comerţului:
(1) Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un
comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează.
Legea distinge între firma comerciantului persoană fizică şi
juridică astfel:
17
În dreptul francez, elementele corporale privesc materialul, utilajul şi
mărfurile, a se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p 121
18
Regimul juridic al firmelor comerciale este reglementat de Legea
26/1990 privind registrul comerţului cap 4. Regimul firmelor şi emblemelor.
A se vedea I. Băcanu, Firma şi emblema comercială, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998
45

a) Firma unui comerciant, persoană fizică
Art. 31
(1) Firma unui comerciant, persoană fizică, se compune din
numele comerciantului scris în întregime sau din numele şi iniţiala
prenumelui acestuia.
(2) Nicio menţiune care ar putea induce în eroare asupra naturii sau
întinderii comerţului ori situaţiei comerciantului nu poate fi adăugată
firmei. Se vor putea face menţiuni care să arate mai precis persoana
comerciantului sau felul comerţului său.
b) Firma unui comerciant persoană juridică are conţinut
diferit, în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale, după cum
urmează:
Art. 32
Firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a
cel puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv”,
scrisă în întregime.
Art. 33
Firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă
numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea
„societate în comandită”, scrisă în întregime.
Art. 35
Firma unei societăţi pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni se
compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor
societăţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate pe
acţiuni” sau „S.A.” ori, după caz, „societate în comandită pe acţiuni”.
Art. 36
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o
denumire proprie, la care se poate adăuga numele unuia sau mai multor
asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime „societate cu
răspundere limitată” sau „S.R.L.”
Totodată sunt stabilite în lege şi câteva condiţii şi caracteristici
legate de firmă: în art.37 şi următoarele:
¾Orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente.
¾Firmele vor fi scrise, în primul rând, în limba română.
¾Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei se dobândeşte prin
înscrierea acestora în Registrul Comerţului.
46

¾Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se
adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea
mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau
în orice alt mod.
¾Firma sucursalei din România a unei societăţi străine va trebui să
cuprindă şi menţiunea sediului principal din străinătate.
¾Nicio firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de
comercianţii din sectorul public.
¾Firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerţ la care
este întrebuinţată.
¾Dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ va putea să
continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui
comerciant, persoană fizică, sau al unui asociat, cu acordul expres al
titularului precedent sau al succesorilor săi în drepturi şi cu obligaţia de
menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor.
¾Păstrarea firmei precedente este permisă societăţii pe acţiuni, în
comandită pe acţiuni sau societăţii cu răspundere limitată, fără cerinţa
menţionării raportului de succesiune.
¾Oficiul registrului comerţului va refuza înscrierea unei firme care,
fără a introduce elemente de deosebire, poate produce confuzie cu alte
firme înregistrate.
Caracterele firmei:
– atribut de identificare a comerciantului
– firma poate fi: – individuală – pentru comerciantul persoană fizică
– socială – pentru societăţile comerciale
– originară (constitutivă)
– derivată (dobândită de la adevăratul titular)
Apărarea firmei prin acţiuni:
Acţiunea în contrafacerea sau uzurparea firmei
Acţiunea în concurenţă neloială
Acţiunea în daune (despăgubiri) materiale şi morale
Emblema, reglementată de acelaşi cap 4 ca şi în cazul firmei, este
definită tot de art 30 din Legea 26/1990 privind Registrul Comerţului:
„Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un
comerciant de un altul de acelaşi gen.”
47

Caracteristici:
¾Emblemele, ca şi firmele, vor fi scrise, în primul rând, în limba
română.
¾Dreptul de folosinţă exclusivă asupra emblemei, ca şi în cazul
firmei, se dobândeşte prin înscrierea acestora în Registrul Comerţului.
¾Orice emblemă va trebui să se deosebească de emblemele
înscrise în acelaşi registru al comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ,
precum şi de emblemele altor comercianţi de pe piaţa unde comerciantul
îşi desfăşoară activitatea.
¾Emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă oriunde ar
fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe,
publicaţii şi în orice alt mod, numai dacă vor fi însoţite, în mod vizibil, de
firma comerciantului.
¾Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă cu litere
având mărimea de cel puţin jumătate din cea a literelor cu care este scrisă
emblema.
¾Distincţia între firmă şi emblemă: firma este un element
obligatoriu pentru individualizarea comerciantului, iar emblema are
caracter facultativ.
Emblema se poate transmite separat de fondul de comerţ, firma nu.
Conţinutul emblemei:
1. semn – poate fi o figură grafică indicând orice obiect: un utilaj, o
figură geometrică, un animal, dar nu pate consta în reproducerea
obiectului unei activităţi comune.
2. denumire – poate fi fantezistă, sau un nume propriu, nu poate fi
o denumire generică.
Apărarea emblemei prin acţiuni:
Acţiune în revendicare în cazul uzurpării emblemei de către alt
comerciant
Acţiune în concurenţă neloială
Acţiune în daune materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat
Acţiune penală în cazul în care fapta săvârşită de alt
comerciant în legătură cu emblema întruneşte elementele constitutive ale
unei infracţiuni
48

Clientela: definiţie şi caracteristici:
Definiţie: totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în
mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia,
pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.
Caracteristici:
− are rol important pentru activitatea unui comerciant, a unui om de
afaceri, fiind un element indispensabil al fondului de comerţ (unii autori
considerând chiar că ar fi principalul element al fondului de comerţ);
− deşi este un element important, legea nu cuprinde o reglementare
referitoare la aceasta;
− determină prin număr, calitate, frecvenţă, situaţia economică a
acestuia, succesul sau insuccesul afacerii;
− constituie o valoare economică, datorită relaţiilor care se stabilesc
între titularul fondului de comerţ şi aceste persoane care îşi procură
mărfurile şi serviciile de la acelaşi comerciant;
− este în strânsă legătură cu vadul comercial..
Vadul comercial: definiţie:
Aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul, influenţat de
mai mulţi factori: locul unde se află amplasat localul, calitatea mărfurilor
şi serviciilor oferite, preţurile practicate de comerciant, comportarea
personalului angajat în raporturile cu clienţii, abilitatea în realizarea
reclamei comerciale, influenţa modei etc.
Factorii pot fi grupaţi în două categorii:
Factori interni: obiectivi: – locul unde se află amplasat localul,
– calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite,
subiectivi: – publicitatea comerciantului
– calitatea personalului angajat
Factori externi: reputaţia bancherilor, a clienţilor, a partenerilor de
afaceri ai comerciantului.
Caracteristici:
− nu este un element distinct al fondului de comerţ,
− îşi confirmă existenţa numai împreună cu clientela,
− nu poate fi transmis separat, ci numai împreună cu clientela,
− relaţia clientelă – vad comercial este tratată distinct în doctrină. 19
19
Pentru detalii a se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 119.
49

Drepturile de proprietate industrială: se împart în doctrină în
două categorii:
creaţii noi: invenţiile, know-how, desene şi modele industriale.
semne noi: mărcile şi indicaţiile geografice20
Dreptul asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin brevetul
de invenţie, eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci21 (OSIM),
brevet prin care se conferă titularului dreptul exclusiv de exploatare, pe
durata de exploatare a acestuia.
Definiţie: Brevetul reprezintă, alături de firmă, emblemă şi marca
de fabrică sau de comerţ, un drept, un bun incorporabil al fondului de
comerţ.22
Brevetele se împart în două categorii:
− principale
− de perfecţionare
Condiţie de fond:
− noutate absolută (invenţia trebuie să fie originală)
Condiţii de formă:
− înregistrarea brevetului la OSIM (protecţia asupra invenţiei
operează timp de 20 ani)
− conferă posesorului sau succesorilor legali ai acestuia unele
drepturi:
• de a exploata în folosul său obiectul brevetului,
• de a urmări în instanţă pe cel care a uzurpat dreptul derivând din
brevet,
• drepturile rezultate din brevet pot fi transmise prin acte juridice
de vânzare-cumpărare, donaţie, licenţă, testament.
20
Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, cu
modificările şi completările ulterioare. A se vedea Anexa Glosar de termeni
pentru mărcile şi indicaţiile geografice, în temeiul legii nr. 84/1998 privind
mărcile şi indicaţiile geografice.
21
Legea nr. 64/1991privind brevetele de invenţie, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare. A se vedea Anexa Glosar de termeni
pentru brevetul de invenţie, în temeiul Legii 64//1991 privind brevetele de
invenţie, republicată.
22
Definiţie formulată de Smaranda Angheni, Magda Volonciu,
Camelia Stoica, op. cit., p. 76.
50

Mărcile (de fabrică sau de comerţ) sunt semne, desene, denumiri
distinctive folosite de către fabricant, (agent economic) pentru a
individualiza produsele, lucrările, serviciile lor, identice sau similare, şi
astfel a le deosebi de cele aparţinând altor comercianţi.
Înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra
mărcii, drept de folosire sau exploatare a mărcii, dar şi dreptul de a
interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţi comercianţi.
Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să
interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără
consimţământul titularului:
a) un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu
acelea pentru care marca a fost înregistrată;
b) un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori
dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li
se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost
înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie,
incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul;
c) un semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau
pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când
aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă, din folosirea
semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul
distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza
titularului mărcii un prejudiciu.
În aplicarea reglementărilor, titularul mărcii poate cere să fie
interzise terţilor, în special, următoarele acte:
a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje;
b) oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest
scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor, sub acest semn;
c) importul sau exportul produselor sub acest semn;
d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.
Condiţii de fond:
noutatea mărcii,
specializarea mărcii
înregistrarea mărcii la OSIM are efect constitutiv cu privire la
dreptul de proprietate asupra ei (protecţia juridică asupra mărcii produce
efecte timp de 10 ani)
51

compoziţia mărcii – respectând principiul libertăţii alegerii.
Astfel, pot fi adoptate ca mărci:
9numele, dacă literele sunt aşezate într-o anumită formă decât cea
obişnuită, numele singur nu poate prezenta caracter de noutate şi de
specialitate.
9Denumiri, dacă sunt originale. Nu pot fi adoptate denumiri
generale ale produsului respectiv sau denumiri cu caracter geografic.
9Culoarea poate fi un sens distinctiv pentru produse lichide,
situaţie în care instanţa decide în funcţie de speţă dacă consideră culoarea
un element distinctiv.
Caracteristici:
dreptul asupra unei mărci este de natură patrimonială,
este un element al fondului de comerţ,
poate face obiectul transmisiunii cu efect total sau parţial, prin
acte juridice ca: contractul de vânzare-cumpărare, donaţie, testament.
Protecţia internaţională a mărcilor. Sisteme de înregistrare.
Analiză comparativă a sistemelor existente pentru protejarea mărcii.23
Marca leagă producătorul de consumator.
Protecţia internaţională a mărcilor se realizează prin trei sisteme:
1. Sistemul înregistrării şi protecţiei naţionale
2. Sistemul de la Madrid
3. Sistemul mărcii comunitare
Alegerea celei mai bune strategii pentru protejarea mărcii constituie
un pas de importanţă majoră în strategia de extindere pe noi pieţe şi în
marketing. Fără înregistrare nu există nicio protecţie a unei mărci şi fără
marcă nu există piaţă şi produs.
În prezent, pentru titulari/solicitanţi există trei sisteme majore de
înregistrare a mărcilor, fiecare sistem având avantajele şi dezavantajele
sale. Decizia în favoarea unui sistem sau al altuia depinde de o serie de
factori determinaţi în funcţie de client/marcă/interes.
23
Conform prezentării efectuate de Crina Nicoleta Frisch, consilier în
proprietate industrială, doctorand în domeniu, în cadrul Asociaţiei Române de
Drept pentru Dezvoltare (ARDD – IDLO Alumni) – din 5 martie 2007
52

A. SISTEMUL NAŢIONAL
LEGISLAŢIA APLICABILĂ
¾Legea nr. 84/ 1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice,
M.Of. nr. 161/23.04.1998 cu modificările şi completările ulterioare,
¾Hotărârea Guvernului nr. 833/ 1998 de aprobare a
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/ 1998 privind mărcile şi
indicaţiile geografice M.Of. nr.455/27.11.1998. cu modificările şi
completările ulterioare.
Principiile mărcii comunitare operează în funcţie de natura
activităţii clientului, spaţiului de desfăşurare a activităţii etc.
1. Sistemul înregistrării şi protecţiei naţionale presupune:
• identificarea ţărilor cu interes care vizează, la rândul său, găsirea
unui asociat în persoana unui avocat, consilier, specializat cu rol de „man-
datar autorizat”, sau „consilier de mărci”, conform Convenţiei de la Paris
Avantaje
– nu e necesară înregistrarea mărcii în România, se poate înregistra
direct în alt stat
– procedura de cesiune, licenţiere, reînnoire este mai simplă
– Cel mai vechi şi facil sistem. Clientul are posibilitatea să aleagă
exact ţările în care are un interes comercial şi în care doreşte să-şi
protejeze marca, nefiind legat de ţări în care nu are nici cel mai mic
interes. Procedurile de reînnoire, modificări în situaţia juridică, licenţe
sunt înregistrate sau rezolvate în mod separat în fiecare ţară.
În cazul în care există opoziţii, refuzuri, limitări a produselor sau
serviciilor acestea afectează strict teritoriul respectiv, nefiind incident în
afara acestuia. Marca naţională este independentă faţă de marca din ţara
de origine şi până la sfârşit, în consecinţă, daca în ţara de origine titularul
este decăzut din dreptul asupra mărcii sau marca este anulată, aceasta nu
afectează sub nicio formă marca naţională înregistrată în alt stat.
Pare un sistem ideal, dar evident că la o analiză temeinică vom găsi
şi un număr de dezavantaje, care pot depăşi numeric avantajele.
Dezavantaje
– procedură costisitoare – taxele de înregistrare în fiecare stat
variază între 350→ 850 € în Japonia
– onorariile avocaţilor variază, o medie: 2000 € (în Anglia şi
Japonia onorariul se percepe pe oră!)
53

– administrarea drepturilor, reînnoirea, plata certificatelor de
licenţiere etc. variază în fiecare stat
– Astfel, în fiecare ţară trebuie să fie angajat un consilier de mărci
sau avocat specializat în domeniul mărcilor.
– Costurile de înregistrare sunt mari, la fel ca şi cele de modificare,
reînnoire etc.
– Nu este de ignorat nici factorul timp, administrarea unui
asemenea portofoliu este anevoioasă, implică un efort uman şi necesită un
timp alocat destul de mare.
B. SISTEMUL INTERNAŢIONAL
Mărcile înregistrate la OSIM nu sunt protejate decât pe teritoriul
României.
Protecţia într-un alt stat presupune îndeplinirea formalităţilor
prescrise de legislaţia statului respectiv şi a convenţiilor şi tratatelor la
care acesta este parte.
Convenţia de la Paris asigură unui titular român aceleaşi drepturi
ca cele acordate titularilor naţionali din ţara respectivă.
a) Înregistrarea Internaţională prin Sistemul de la Madrid
¾Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea
internaţională a mărcilor, în forma revizuită la Stockholm la 14 iulie
1967, ratificat de România prin Decretul nr.1176 din 28.12.1968 –
M.Of.nr.1/06.01.1969
¾Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind
înregistrarea internaţională a mărcilor adoptat la Madrid la 27 iunie
1989, ratificat de România prin Legea 5/1998 – M.Of.nr.11/15.01.1998
Aranjamentul de la Madrid permite înregistrarea internaţională a
unei mărci, într-o ţară sau mai multe ţări membre ale acestui aranjament,
printr-o cerere unică depusă la Organizaţia Mondială a Proprietăţii
Intelectuale (OMPI), cu condiţia ca aceasta marcă să fie înscrisă în
Registrul mărcilor înregistrate din România (să aibă certificat de
înregistrare). Durata protecţiei obţinute în baza Aranjamentului de la
Madrid este de 10 ani, cu posibilitatea de prelungire.
Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid permite
înregistrarea internaţională a unei mărci în una sau mai multe ţări membre
la acest Protocol, printr-o cerere unică, depusă la OMPI. Protocolul
54

permite înregistrarea internaţională nu numai pe baza unei mărci
înregistrate naţional, ci şi pe baza depozitului naţional reglementar al unei
cereri de marcă.
Atenţie! În final vom avea tot un fascicul de mărci naţionale.
2. Sistemul de la Madrid de înregistrare a mărcilor este
reglementat de Aranjamentul şi Protocolul de la Madrid (adoptat pe
cinci –şase ani)
Organizaţia Mondială a Protecţiei Intelectuale (OMPI) cu sediul la
Geneva (www.wipo.org) gestionează tratatele semnate în domeniul
protecţiei intelectuale.
Avantaje
– costuri relativ reduse faţă de înregistrările naţionale, care duc la
optimizarea costurilor şi, prin urmare, la o eficienţă maximă,
– cerere comună pentru toate statele, cu un singur certificat,
cuprinzând un fascicol de mărci naţionale (o marcă internaţională cu şase
cifre),
– procedura simplificată, o singura cerere în care se desemnează
toate ţările în care există interes. Durata protecţiei 10 sau 20 ani.
De subliniat că prin intermediul Sistemului de la Madrid,
administrat de OMPI, se poate obţine protecţie şi în toate ţările membre
UE prin desemnarea ţară cu ţară şi inclusiv în SUA şi JAPONIA.
Dezavantaje
– obligativitatea de a avea măcar o marcă înregistrată în ţara de
origine
– se aplică principiul dependenţei mărcii internaţionale de marca
naţională. După cinci ani marca internaţională devine independentă de
marca naţională.
– refuzarea unei mărci într-un stat; o marcă refuzată într-un stat
poate fi înregistrată în celelalte state.
– modificarea titularului se înregistrează în fişa mărcii existente la
sediul mărcii internaţionale.
Marca internaţională rămâne dependentă de marca din ţara de
origine un termen de cinci ani, prin urmare în care marca din ţara de
origine este anulată va duce automat la căderea mărcii internaţionale.
Excepţie: ţara de origine membră a Protocolului, posibilitatea
conversiei în cereri naţionale, dar procedura este anevoioasă şi
costisitoare.
55

Din anul 2004 există posibilitatea ca prin Protocolul de la
MADRID să se desemneze UE ca teritoriu unitar şi de protecţie.
b) Înregistrarea în Comunitatea Europeană
Sistemul mărcii comunitare: reglementată de o directivă comu-
nitară care prevede depunerea unei singure cereri la Oficiul European
pentru Mărci (OAMI) care conferă protecţie mărcii respective, pentru
care s-a obţinut certificatul legal, pe teritoriul celor 27 state membre.
1. Prima Directivă 89/104 de armonizare a legislaţiilor statelor
membre asupra mărcilor (intrată în vigoare la 15.03.1994);
2. Regulamentul nr. 40/94 al Consiliului Uniunii Europene
asupra Mărcii Comunitare din data de 20.12.1993 (intrată în vigoare
la 15.03.1994).
Avantaje:
– costuri mai joase (exemplu: cca. 2050 € pentru o marcă
reprezentând taxe oficiale pentru trei clase. În plus, pentru fiecare clasă se
mai percep 200 € )
– nu e necesară existenţa mandatarului autorizat, depunerea cererii
se poate realiza chiar online, sau prin poştă, de către titular, şi se obţine
protecţia mărcii în spaţiul comunitar pe o perioadă de 10 ani
– dacă titularul nu şi-a utilizat marca, terţul interesat poate cere la
tribunal decăderea din drepturi a titularului pentru marca respectivă, pe
motiv de neutilizare
– utilizarea mărcii doar într-un stat membru poate fi invocată
pentru respingerea cererii de decădere.
– sistemul de la Madrid acoperă cam toate statele lumii, şi este eficient
comparativ cu sistemul comunitar (clasele utilizate sunt doar între 35 şi 41 –
exemplu: Mc Donald există prin produse şi apoi prin servicii conexe)
Dezavantaje:
– funcţionează pe principiul „totul sau nimic”, centralizat, sub
forma CTM (Community Trade Mark), nu sunt legate de înregistrarea în
ţară, se poate înregistra direct în UE.
– pot apărea motive de respingere pentru:
– mărci identice/similare, drepturi de autor etc., confirmate ca
fiind acordate anterior depunerii cererii respective;
– semne identice descriptive, uzuale sau contra bunelor moravuri.
56

Un exemplu concludent fiind recunoaşterea şi obţinerea mărcii de
înregistrare ca marcă comunitară pentru VINEXPORT. Iniţial se
depusese cererea de obţinere a certificatului de înregistrare pentru clasa
35, reprezentând categoria băuturi alcoolice, răcoritoare (clasa 32),
comerţ, publicitate şi export. Întrucât Suedia şi-a manifestat un refuz
provizoriu, ca fiind restrictiv pentru categoria băuturi alcoolice, s-a
renunţat la această clasă şi s-a obţinut certificatul de marcă comunitară,
recunoscută în spaţiul comunitar pentru celelalte categorii (clasa 32 –
răcoritoare, comerţ, publicitate şi export).
În România, la mărci similare, OSIM refuză provizoriu sau
definitiv înregistrarea mărcii respective pe motiv de risc de confuzie.
În Uniunea Europeană riscul de confuzie nu se prezumă, el trebuie
dovedit.
În general, strategia firmei este importantă în 10 state în perioada
protecţiei, este esenţială desemnarea ulterioară. Acelaşi sistem este
operaţional şi în Iran, care până în 2004 nu respecta acest sistem. Japonia,
Anglia şi SUA nu au depus instrumentele de ratificare pentru Protocolul
de la Madrid.
În România, odată cu semnarea Tratatului de aderare a României şi
Bulgariei la Uniunea Europeană, după 1 ianuarie 2007 toate mărcile
comunitare se aplică şi pe teritoriul României, iar în cazul existenţei unor
mărci identice se analizează şi se dispune în funcţie de fiecare speţă.
În stabilirea vechimii mărcii comunitară sau naţională (în România)
se analizează dacă marca naţională este anterioară mărcii comunitare,
atunci se aplică în toată Uniunea Europeană şi nu doar în România.
Regulamentul este un instrument legal de lucru care se aplică în
toate ţările Uniunii Europene, fiind probabil cea mai interesantă
alternativă în prezent pentru firmele româneşti şi nu numai. Sistemul
de înregistrare este administrat de Oficiul European de Mărci, OHIM sau
OAMI.
Teritoriul celor 27 de state este tratat ca teritoriu unitar, nu există
posibilitatea alegerii doar unor ţări în care avem un interes. O singura cerere
de înregistrare, o singura marcă valabilă pentru 10 ani pe întreg teritoriul
UE. Nu există obligativitatea unei mărci sau cereri de înregistrare în ţara de
origine. Procedura este relativ scurtă, aproximativ 7-8 luni.
Examinarea mărcilor nu se efectuează decât în baza motivelor
absolute: semne generice, descriptive, uzuale, contrare bunelor moravuri,
57

nu şi în baza motivelor relative; marca aduce atingere drepturilor anterioare,
aparţinând unor terţi. Costurile sunt foarte reduse în comparaţie cu
întinderea protecţiei. Este suficientă utilizarea mărcii doar în una din ţările
UE astfel încât cererea de decădere pentru acest motiv să fie respinsă în
celelalte ţări ale Uniunii.
Dar, dacă va exista un motiv de refuz într-o ţară atrage impo-
sibilitatea înregistrării în celelalte ţări membre UE, conform principiului
„totul sau nimic”. O marcă comunitară este simplă şi uşor de administrat.
LEGISLAŢIE APLICABILĂ ÎN MATERIE:
Acorduri şi tratate multilaterale la care România este parte în
domeniul mărcilor şi indicaţiilor geografice:
¾Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a
mărcilor, în forma revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificat de
România prin Decretul nr.1176 din 28.12.1968 – B.Of.nr.1/06.01.1969
¾Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind
înregistrarea internaţionala a mărcilor adoptat la Madrid la 27 iunie 1989,
ratificat de România prin Legea 5/1998 – M.Of.nr.11/15.01.1998
¾Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a
produselor şi serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie
1957, revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967 şi la Geneva la 13 mai 1977
şi modificat la 2 octombrie 1979, la care România a aderat prin Legea
nr.3/1998 – M.Of.nr.10/14.01.1998
¾Aranjamentul de la Viena instituind o clasificare internaţională a
elementelor figurative ale mărcilor întocmit la Viena la 12 iunie 1973 şi
modificat la 1 octombrie 1985, la care România a aderat prin Legea
nr.3/1998 – M.Of.nr.10/14.01.1998
¾ Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale de
Proprietate Intelectuală semnată la Stockholm, 14 iulie 1967, ratificată de
România prin decretul nr.1175 din 28.12.1968 – B.Of.nr.1/06.01.1969
¾ Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, în
forma revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificată de România prin
Decretul nr.1777 din 28.12.1968 – B.Of. nr.1/06.01.1969
¾Tratatul privind dreptul mărcilor, adoptat la Geneva la 27
octombrie 1994, la care România a aderat prin Legea nr.4/1998 –
M.Of.nr.10/14.01.1998
58

¾Regulament de execuţie al Tratatului privind dreptul mărcilor,
adoptat la Geneva la 27 octombrie 1994
¾Acordul european instituind o asociere între România, pe de o
parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă
parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993, ratificat de România prin
Legea nr.20/1993 – M.Of.nr.73/12.04.1993
¾Acordul dintre România şi statele Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb (AELS), semnat la Geneva la 10 decembrie 1992,
ratificat de România prin Legea nr.19/1993 – M.Of.nr.75/16.04.1993
¾Acordul prin care s-a convenit aderarea României la Acordul
central european de comerţ liber (CEFTA), Cracovia, 21 decembrie 1992,
semnat la Bucureşti la 12 aprilie 1997, ratificat prin Legea nr.90/1997 –
M.Of.nr.108/30.05.1997 Organizaţiei Mondiale de Comerţ – Anexa
1C.Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate
de comerţ încheiat la Marrakech la 15 aprilie 1994, ratificat de România
la 22 decembrie 1994 prin Legea nr.133/1994 – M.Of.nr.360/27.12.1994
Dreptul de autor: Fondul de comerţ poate cuprinde anumite
drepturi de autor, rezultate din creaţia ştiinţifică, literară şi artistică.
Sediul materiei: Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe24
Caracteristici:
♦Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice,
precum şi asupra oricăror asemenea opere de creaţie intelectuală, este
recunoscut şi garantat în condiţiile legii.
♦Dreptul de autor este legat de persoana autorului şi comportă
atribute de ordin moral şi patrimonial.
♦Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată,
independent de aducerea la cunoştinţă publică, prin simplul fapt al
realizării ei, chiar neterminată.
Subiectul dreptului de autor (art. 3-5):
♦„Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera.
♦În cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia
acordată autorului persoanele juridice şi persoanele fizice altele decât autorul.
24
A se vedea Anexa-Glosar de termeni pentru drepturile de autor în
temeiul legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe
59

♦Calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite în
condiţiile legii.
♦Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub
numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică.
♦Când opera a fost adusă la cunoştinţă publică sub formă anonimă
sau sub un pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de
autor se exercită de către persoana fizică sau juridică ce o face publică
numai cu consimţământul autorului, atât timp cât acesta nu-şi dezvăluie
identitatea.”
Obiectul dreptului de autor (art. 7)
♦„Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de
creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi
modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi
independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile,
prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele
pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările,
studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi docu-
mentaţiile ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi
pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un
procedeu analog fotografiei;
g) operele de artă plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură,
grafică, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie,
ceramică, plastica sticlei şi a metalului, precum şi operele de artă aplicată
produselor destinate unei utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările
grafice ce formează proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei,
geografiei şi ştiinţei în general.”
60

Art. 8: „Fără a prejudicia drepturile autorilor operei originale,
constituie, de asemenea, obiect al dreptului de autor operele derivate care
au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, şi anume:
a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare,
aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare,
artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie;
b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi:
enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau
date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau
dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale.”
Art 10: „Autorul unei opere are următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la
cunoştinţa publică;
b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă
publică;
d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se
opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă
prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe
titularii drepturilor de exploatare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării.”
Art. 12-13. „Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de
a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată sau exploatată opera sa,
inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii.
Utilizarea sau exploatarea unei opere dă naştere la drepturi distincte
şi exclusive ale autorului de a autoriza:
a) reproducerea integrală sau parţială a operei;
b) difuzarea operei;
c) importul în vederea comercializării pe teritoriul României a
copiilor de pe operă, realizate cu consimţământul autorului;
d) reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică
de execuţie sau de prezentare directă a operei;
e) expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată,
fotografice şi de arhitectură;
f) proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere
audiovizuale;
61

g) emiterea unei opere prin orice mijloc ce serveşte la propagarea
fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, inclusiv prin satelit;
h) transmiterea unei opere către public prin fir, prin cablu, prin fibră
optică sau prin orice alt procedeu;
i) comunicarea publică prin intermediul înregistrărilor sonore şi
audiovizuale;
j) retransmiterea nealterată, simultană şi integrală a unei opere prin
oricare dintre mijloacele citate la lit. g) şi h), de către un organism de emi-
sie, diferit de organismul de origine a operei radiodifuzate sau televizate;
k) difuzarea secundară;
l) prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace,
a unei opere radiodifuzate sau televizate;
m) accesul public la bazele de date pe calculator, în cazul în care
aceste baze de date conţin sau constituie opere protejate.”
Art. 51: „Contractul de editare trebuie să cuprindă clauze cu privire
la:
a) durata cesiunii;
b) natura exclusivă sau neexclusivă şi întinderea teritorială a
cesiunii;
c) numărul maxim şi minim al exemplarelor;
d) remuneraţia autorului, stabilită în condiţiile prezentei legi;
e) numărul de exemplare rezervate autorului cu titlu gratuit;
f) termenul pentru apariţia şi difuzarea exemplarelor fiecărei ediţii
sau, după caz, ale fiecărui tiraj;
g) termenul de predare a originalului operei de către autor;
h) procedura de control al numărului de exemplare produse de către
editor.”
Drepturile patrimoniale de autor asupra unor programe
pentru calculator25
1. Cui aparţin drepturile patrimoniale de autor asupra unor
programe pentru calculator?
25
Sursa: http://www.law- counsel.com/Informatii_juridice/proprietate_
intelectuala/drept_de_autor/- Dan Livescu
62

Sunt două ipoteze:
1) Programul este creat de persoane libere de contract în mod
independent.
2) Programul este creat în exercitarea sarcinilor de serviciu sau
după instrucţiunile celui care angajează.
În prima ipoteză, tot mai rar întâlnită în practică, drepturile
patrimoniale de autor aparţin realizatorilor programelor.
În cea de-a două ipoteză, drepturile patrimoniale de autor aparţin
angajatorului dacă în contract nu este prevăzută nicio clauză contrară.
Aşadar atenţie!
În cazul în care în contract nu există clauze cu privire la
beneficiarul drepturilor patrimoniale de autor asupra unui program pentru
calculator, se prezumă că acestea aparţin angajatorului. Pentru ca acestea
să poată aparţine altor persoane trebuie prevăzut expres în contract.
2. Ce anume se protejează în cazul unui program pentru calculator?
În conformitate cu prevederile Art.72-(1) din Legea 8/1996
protecţia programelor pentru calculator prin drept de autor „include orice
expresie a unui program, programele de aplicaţie şi sistemele de operare,
exprimate în orice fel de limbaj, fie în cod-sursă sau cod-obiect,
materialul de concepţie pregătitor, precum şi manualele.”
Legea nu defineşte niciunul din conceptele menţionate. Este aşadar
sarcina juriştilor şi informaticienilor, a doctrinei, să clarifice aceste
concepte a căror definire este foarte importantă pentru practica judecă-
torească şi protecţia reală a programelor pentru calculator.
3. Ce se înţelege prin licenţa programului de calculator?
În comerţul cu programe pentru calculator, în majoritatea cazurilor,
nu se realizează, de fapt, o vânzare a programului respectiv. Ceea ce se
oferă este dreptul de A FOLOSI programul în anumite condiţii,
adică...licenţa. Documentele care însoţesc un program pentru calculator
cuprind de cele mai multe ori, un anunţ de genul „THE SOFTWARE IS
LICENSED NOT SOLD” în traducere însemnând „PROGRAMUL PENTRU
CALCULATOR ESTE LICENŢIAT NU VÂNDUT”.
Legislaţia română, respectiv Art. 2 din Ordonanţa de Guvern
nr.124/2000, cuprinde şi o definiţie a licenţei: „licenţa programului pentru
calculator – acordul scris al titularului dreptului de autor asupra unui
63

program pentru calculator pentru cesiunea unor drepturi către utilizatorul
programului şi care însoţeşte programul.”
Licenţa este aşadar un contract – acord de voinţă – între titularul
dreptului de autor şi utilizator. Acesta însoţeşte programul pentru
calculator şi se prezintă în diverse forme.
În practică, el poate fi întâlnit atât sub forma scrisă (pe suport de
hârtie), cât şi sub forma unui document digital ce apare la instalarea sau
deschiderea programului. Denumirea folosită de cele mai multe ori pentru
un astfel de document este „LICENSE AGREEMENT”, iar în limba română
„ACORD DE LICENŢĂ” sau „LICENŢĂ”.
La instalarea sau utilizarea oricărui program pentru calculator,
apare un anunţ de genul „IMPORTANT – READ CAREFULLY. IF YOU DO
NOT AGREE TO THE TERMS OF THIS LICENSE AGREEMENT DO NOT
INSTALL OR USE THE SOFTWARE PRODUCT” ceea ce în traducere
înseamnă: „IMPORTANT – CITEŞTE CU ATENŢIE. DACĂ NU SUNTEŢI
DE ACORD CU TERMENII ACESTUI ACORD (CONTRACT) DE
LICENŢĂ, NU INSTALAŢI SAU FOLOSIŢI ACEST PROGRAM PENTRU
CALCULATOR”.
Acest anunţ este urmat de textul licenţei şi (de multe ori) de
prezentarea variantelor de opţiune pentru utilizator în situaţiile în care este
sau nu de acord cu termenii licenţei. Termenii particulari ai unei licenţe
pot fi foarte diferiţi de la un program la altul în funcţie de caracteristicile
programului respectiv, precum şi de politica de licenţiere a fiecărui
deţinător al drepturilor de autor.
4. Ce drepturi are autorul unui program pentru calculator?
Art. 73 din Legea 8/1996, prevede că autorul unui program pentru
calculator beneficiază de dreptul exclusiv de realiza şi a autoriza:
a) reproducerea permanentă sau temporară a unui program, integral
sau parţial, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv în cazul în care
reproducerea este determinată de instalarea, stocarea, rularea sau
executarea, afişarea sau transmiterea în reţea;
b) traducerea, adaptarea, aranjarea şi orice alte transformări aduse
unui program pentru calculator, precum şi reproducerea rezultatului
acestor operaţiuni, fără a prejudicia drepturile persoanei care transformă
programul pentru calculator;
c) distribuirea şi închirierea originalului sau ale copiilor, sub orice
formă, ale unui program pentru calculator.
64

Aceste drepturi speciale ale autorului unui program pentru
calculator se completează cu drepturile comune oricărui creator al unei
opere intelectuale prevăzute în Art.10-23 din legea menţionată.
5. Situaţiile în care utilizatorul autorizat al unui program pentru
calculator poate face, fără autorizarea autorului, o copie a acesteia?
Fără autorizarea autorului, utilizatorul autorizat are dreptul să facă
„o copie de arhivă sau de siguranţă, în măsura în care aceasta este
necesară pentru asigurarea utilizării calculatorului.”
6. Un program pentru calculator poate fi reprodus pentru uzul
personal sau pentru cercul unei familii fără consimţământul autorului?
Nu, fără consimţământul autorului o astfel de copie nu este
permisă. De remarcat că o astfel de copie nu este permisa de lege doar in
cazul programelor pentru calculator, ea fiind permisă în cazul altor opere
de creaţie intelectuală.
7. Durata drepturilor patrimoniale de autor asupra programelor
pentru calculator.
Conform Art.30 din Legea 8/1996 „drepturile patrimoniale asupra
programelor pentru calculator durează tot timpul vieţii autorului, iar după
moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile pe o
perioadă de 50 de ani.”
8. Obligaţiile legale ale persoanelor care produc, distribuie,
comercializează sau închiriază programe pentru calculator în România?
Cap. 3 – Registrul naţional al programelor pentru calculator, la
art. 17 din OG 25/2006 privind întărirea capacităţii administrative a
Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, M. Of. nr. 84/2006,
aprobată prin Legea nr. 364 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr. 800 din
22 septembrie 2006, prevede regulile aplicabile în legislaţia internă pentru
programele de calculator, astfel:
ART. 17
„(1) Înregistrarea sau, după caz, înscrierea în Registrul naţional al
programelor pentru calculator este obligatoriu pentru:
1. persoanele fizice autorizate şi persoanele juridice care desfăşoară
pe teritoriul României oricare dintre următoarele activităţi:
a) producere de programe pentru calculator;
b) import de programe pentru calculator;
c) distribuire de programe pentru calculator;
d) închiriere de programe pentru calculator;
65

e) comercializare de programe pentru calculator;
2. programele pentru calculator:
a) produse în România şi comercializate de către comercianţi
specializaţi;
b) importate în România şi comercializate de către comercianţi
specializaţi.
(2) Registrul naţional al programelor pentru calculator este
organizat în formă electronică şi cuprinde următoarele secţiuni:
a) secţiunea Producători de programe pentru calculator;
b) secţiunea Importatori de programe pentru calculator;
c) secţiunea Distribuitori de programe pentru calculator;
d) secţiunea Comercianţi de programe pentru calculator;
e) secţiunea înscrieri programe pentru calculator;
f) secţiunea Menţiuni, radieri, retrageri şi sancţiuni.
Înregistrarea în Registrul naţional al programelor pentru calculator
se probează cu certificatul de înregistrare prevăzut la art. 35 alin. (1).
ART. 20
(1) Persoanele fizice sau juridice prevăzute la art. 17 alin. (1),
înregistrate în Registrul naţional al programelor pentru calculator, sunt
obligate să înscrie programele pentru calculator în Registrul naţional al
programelor pentru calculator, înainte de introducerea acestora în
circuitul comercial.
(2) În vederea înscrierii programelor pentru calculator, persoanele
prevăzute la art. 17 alin. (1) depun la Oficiul Român pentru Drepturile de
Autor o cerere-tip conform prevederilor legale în materie”
9. Care este consecinţa nerespectării obligaţiilor prevăzute de OG
25/2006 privind întărirea capacităţii administrative a Oficiului Român
pentru Drepturile de Autor, aprobată prin lege cu modificările şi
completările ulterioare?
art 42 alin 1 – Constituie contravenţii următoarele fapte şi se
sancţionează după cum urmează:
– lit e) producerea, reproducerea, distribuirea, comercializarea sau
depozitarea fonogramelor şi programelor pentru calculator în alte spaţii
decât cele menţionate în certificatul de înregistrare, cu amendă de la 1.000
lei (RON) la 5.000 lei (RON) şi confiscarea suporturilor, materialelor,
aparatelor şi fonogramelor care au servit sau care au fost destinate să
servească la săvârşirea contravenţiei;
66

– lit g) nerespectarea dispoziţiilor privind prezentarea, la solicitarea
organelor de control, a documentelor justificative privind înregistrarea şi
înscrierea în registrele naţionale administrate de Oficiul Român pentru
Drepturile de Autor şi provenienţa fonogramelor, videogramelor şi a
programelor pentru calculator ori prezentarea unor documente
incomplete, cu amendă de la 1.000 lei (RON) la 5.000 lei (RON) şi
confiscarea fonogramelor, videogramelor sau a programelor pentru
calculator pentru care nu sunt prezentate documente justificative;
– lit h) nerespectarea dispoziţiilor privind deţinerea la fiecare punct
de lucru a licenţelor programelor pentru calculator utilizate în vederea
închirierii la respectivul punct de lucru, cu amendă de la 1.000 lei (RON)
la 5.000 lei (RON);
Contravenţiile prevăzute la alin. (1) ale art 42 se aplică şi
persoanelor juridice, situaţie în care limitele amenzilor se majorează de
trei ori.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se realizează
de către ofiţerii sau agenţii de poliţie din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor cu competenţe în domeniu, precum şi de către
personalul Gărzii Financiare, respectiv şi de către personalul Jandarmeriei
Române în situaţiile expres prevăzute de actul normativ.
10. Ce obligaţii specifice au producătorii unor programe pentru
calculator în Romania?
Producătorii unor programe pentru calculator, în afara obligaţiilor
generale prezentate, au obligaţia de a comunica Oficiului Român pentru
Drepturile de Autor, pentru fiecare program pentru calculator, si
următoarele:
„a) înscrisul doveditor al titularităţii drepturilor de autor asupra
programelor pentru calculator sau declaraţia pe propria răspundere
privitoare la faptul că este autorul programelor pentru calculator;
b) modelul licenţei acordate pe teritoriul României utilizatorilor de
programe pentru calculator;
c) un exemplar al programului pentru calculator în forma în care
acesta este produs;
d) informaţii referitoare la modul de acordare a licenţei şi modelul
licenţei acordate pe teritoriul altor state utilizatorilor de programe pentru
calculator”.
67

Subsecţiunea 6. Garanţia reală asupra fondului de comerţ
Fondul de comerţ, ca orice bun, poate face obiectul unui contract
de garanţie reală imobiliară, alături de alte acte juridice precum vânzarea-
cumpărarea, transmiterea dreptului de proprietate privind fondul de
comerţ ca aport în societatea comercială şi locaţiunea.
Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ se deosebeşte de
transmiterea dreptului de proprietate privind fondul de comerţ ca aport în
societatea comercială, deoarece cea din urmă formă de înstrăinare de
fondului de comerţ nu incumbă primirea unui preţ. Asociatul va primi în
schimbul fondului de comerţ părţi sociale sau acţiuni, în funcţie de forma
juridică a societăţii comerciale.
§ 6.1. Sediul materiei: Codul civil art. 1685-1694
Legea nr. 99/199926 privind unele măsuri pentru accelerarea
reformei economice, titlul VI – Regimul juridic al garanţiilor reale
mobiliare, care reglementează „regimul juridic al garanţiilor reale mobi-
liare, destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale
născute din orice contract încheiat între persoane fizice sau juridice”
(art. 1 alin 1).
Garanţia reală reglementată prin acest act normativ constituie un
drept real care are ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligaţii.
Garanţia reală acordă creditorului garantat dreptul de a-şi satisface
creanţa cu bunul afectat garanţiei înaintea oricărui creditor negarantat şi
înaintea altor creditori ale căror garanţii reale sau drepturi asupra bunului
afectat garanţiei au un grad de prioritate inferior, potrivit dispoziţiilor
legale.
Garanţia reală se poate constitui cu sau fără deposedarea celui ce
constituie garanţia de bunul afectat garanţiei. (conform art. 9)
Orice garanţie reală este transmisibilă prin cesiune. Dovada cesiunii
se poate face chiar printr-un înscris sub semnătură privată. (art 43)
26
Publicată în M. Of. Nr. 236 din 27 mai 1999, modificată prin Legea
nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, M. Of. 279 din 21 aprilie 2003
68

Este susceptibilă să fie garantată cu garanţia reală
9orice tip de obligaţie de a da, a face sau a nu face
9obligaţii prezente sau viitoare:
• sub condiţie sau nu,
• divizibile sau indivizibile,
• determinată sau determinabilă,
• exprimată în monedă naţională sau străină.
Garanţia reală acoperă în toată întinderea sa obligaţia garantată.
Dacă părţile nu decid altfel, obligaţia garantată include:
9dobânzile acumulate şi neplătite privind obligaţia principală
9cheltuielile suportate de creditor cu luarea în posesie
9vânzarea bunului afectat garanţiei după neîndeplinirea obligaţiei
de către debitor.
De asemenea, dacă părţile nu decid altfel, iar bunul afectat
garanţiei se află în posesia părţii garantate, cad în sarcina debitorului,
fiind, de asemenea, garantate prin bunul afectat garanţiei:
9cheltuielile rezonabile, inclusiv costul asigurării
9plata oricăror alte taxe suportate pentru obţinerea şi menţinerea
posesiei bunului afectat garanţiei şi păstrarea acestuia în bune condiţii,
Obiectul garanţiei reale
9un bun mobil individualizat sau determinat generic,
9o universalitate de bunuri mobile (inclusiv un fond de comerţ –
conţinutul şi caracteristicile acestuia vor fi determinate de părţi până la
data constituirii garanţiei reale şi nu este necesar ca părţile care compun
bunurile afectate garanţiei să se afle într-o stare de interdependenţă
funcţională).
Drepturile creditorului garantat
9dreptul de a intra în posesie sau de a reţine bunul afectat garanţiei
şi dreptul de a-l vinde pentru a-şi obţine plata obligaţiei garantate (dacă
debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia)
9dreptul de a inspecta bunul afectat garanţiei în timpul
programului de lucru al debitorului, astfel încât să nu afecteze activitatea
acestuia;
9dreptul de a considera că obligaţia garantată a devenit exigibilă şi
de a trece la urmărirea silită, în cazul în care constată lipsa unei întreţineri
corespunzătoare a bunului afectat garanţiei sau alte fapte de natură să
69

îngreuneze sau să facă imposibilă urmărirea silită, astfel cum sunt deter-
minate prin contractul de garanţie (acest drept poate fi exercitat de către
creditor numai dacă are temeiuri comercial rezonabile de a crede că bunul
afectat garanţiei a fost sau este pe cale de a fi pus în pericol sau există
posibilitatea ca plata să fie pe cale de a fi împiedicată, conform art. 11).
§6.2. Constituirea de garanţii reale mobiliare, conform preve-
derilor Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei
economice
* Garanţia reală mobiliară se constituie numai pe baza unui contract
de garanţie, în formă autentică sau sub înscris sub semnătură privată şi
trebuie semnat de către debitor.
* Garanţia reală asupra valorilor mobiliare se va constitui, de
asemenea, prin indisponibilizarea acestor valori conform regulilor pieţei
pe care sunt tranzacţionate sau în baza convenţiei părţilor în ceea ce
priveşte valorile mobiliare necotate, pe o piaţă autorizată.
* Garanţia reală asupra valorilor mobiliare poate fi constituită, după
caz, şi prin andosarea valorilor respective potrivit regulilor care le
reglementează.
§ 6.3. Definiţia contractului de garanţie reală
„Contractul de garanţie reală este contractul în baza căruia se
constituie o garanţie reală în bunuri sau drepturi în beneficiul unui anumit
creditor. Contractul de garanţie se încheie în formă autentică sau prin
înscris sub semnătură privată şi trebuie semnat de către debitor. Prin
înscris sub semnătură privată se înţelege orice mod de comunicare care
păstrează înregistrată informaţia pe care o conţine şi care poate fi
reprodusă într-o formă tangibilă şi care nu poate fi schimbată în mod
unilateral” (art 14, Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice).
§ 6.4. Conţinutul contractului de garanţie reală (conform
art. 15-17, 19 din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice).
*contractul de garanţie reală va putea să indice sau nu suma
maximă a obligaţiei garantate;
70

* orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, poate fi
parte în contractul de garanţie a unei obligaţii pentru orice fel de
tranzacţie;
*contractul de garanţie reală trebuie să conţină o descriere a
bunului afectat garanţiei. Cu toate acestea, bunul afectat garanţiei poate fi
descris prin gen, obiect cu obiect sau prin formula generică „toate
bunurile mobile prezente şi viitoare”. Toate bunurile mobile reprezintă o
descriere suficientă. Dacă însă bunul afectat garanţiei constă într-o sumă
de bani depusă într-un cont bancar, respectivul cont trebuie individualizat
în mod distinct;
*contractul de garanţie poate să prevadă dreptul creditorului de a
culege, în contul creanţei, fructele şi/sau produsele bunului afectat
garanţiei, fiind, în acest caz, obligatorie stipularea condiţiilor şi a
proporţiei în care urmează a se reduce obligaţia garantată;
*contractul de garanţie reală poate să prevadă garantarea
efectuării de plăţi în avans. Avans înseamnă acordarea unor sume, credite
sau alte valori, care include şi obligaţia debitorului de a plăti dobânzi,
costurile ocazionate de obţinerea creditului, precum şi alte taxe plătibile
de către debitor în legătură cu avansul sau cu executarea silită a garanţiei
reale cu care s-a garantat avansul. Avans viitor înseamnă o plată care
decurge sau nu dintr-o obligaţie şi include avansurile şi cheltuielile
rezonabile ocazionate de acestea, precum şi cheltuielile făcute pentru
protecţia, întreţinerea, păstrarea sau repararea bunului afectat garanţiei;
* Contractul de garanţie reală este titlu executoriu.
În afara drepturilor şi obligaţiilor stabilite prin contractul de
garanţie, posesorul bunului afectat garanţiei are următoarele obligaţii:
a) de a întreţine bunul afectat garanţiei şi de a-l folosi ca un bun
proprietar;
b) de a ţine, dacă este cazul, o evidenţă contabilă clară a bunului
afectat garanţiei şi, după caz, a produselor acestuia, în conformitate cu
legislaţia în vigoare (conform art. 42)
Conform art 21 din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice, „pe durata contractului de garanţie debi-
torul poate administra sau dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei
şi de produsele acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea altei garanţii
sau vânzare. Bunul afectat garanţiei poate fi pus sub sechestru în favoarea
unui creditor, în temeiul procedurii de executare judecătorească.
71

Actele de dispoziţie asupra bunului afectat garanţiei sunt valabile
chiar dacă cel care a dobândit bunul are cunoştinţă de prevederea
contractuală din contractul de garanţie care interzice transferul sau care
declară transferul ca fiind echivalent cu neîndeplinirea obligaţiei.”
Executarea garanţiilor reale27
În cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, creditorul va putea să
aleagă între a iniţia procedura de executare prevăzută de Codul de
procedură civilă sau a executa garanţia reală potrivit prevederilor
prezentului capitol (art 62). Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile legale
prezentate se aplică numai garanţiilor reale asupra bunurilor cu care se
garantează îndeplinirea unei obligaţii care cade sub incidenţa prezentului
titlu. Obligaţia trebuie să fie certă şi exigibilă.
27
A se vedea Anexa Glosar de termeni pentru Garanţia reală asupra
fondului de comerţ în temeiul Legii nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele
măsuri pentru accelerarea reformei economice – Titlul VI – Regimul juridic
al garanţiilor reale mobiliare – Executarea garanţiilor reale, p 9-17.
72

CAPITOLUL III
SUBIECTELE RAPORTURILOR DE AFACERI1
Secţiunea I. Aspecte introductive

În sensul reglementărilor Codului comercial, subiectele raporturilor
comerciale (de afaceri) pot fi comercianţii şi necomercianţii,
Reglementarea Codului comercial se aplică oricărei persoane care
săvârşeşte anumite fapte de comerţ obiective, prevăzute de art. 3 C. Com.,
indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de
comerciant.
Dacă săvârşirea faptelor de comerţ are caracter profesional,
persoana în cauză devine comerciant (art. 7 C. Com. – „Sunt comercianţi
aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită,
şi societăţile comerciale”, art. 8. C. Com. – „Statul, judeţul şi comuna nu
pot avea calitatea de comercianţi.”)
Dacă săvârşirea faptelor de comerţ obiective de către o persoană
are caracter accidental, raportul juridic care se naşte este supus
reglementărilor comerciale, dar persoana care le-a săvârşit păstrează
calitatea de necomerciant (art. 9 C.Com. – „Orice persoană care, într-un
chip accidental, face o operaţiune de comerţ, nu poate fi considerată ca şi
comerciant, ea este însă supusă legilor şi jurisdicţiunii comerciale pentru
toate contestaţiunile ce se pot ridica din aceasta operaţiune.”)
Subiectele în relaţiile de afaceri (comerciale) sunt participanţii la
raporturile de afaceri/comerciale, comercianţi persoane fizice şi juridice,
respectiv societăţile comerciale şi grupurile de interes economic.
1
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., Cap. 3 Comercianţii, p. 58- 83
şi Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, op. cit., Cap. 3
Subiectele dreptului comercial, p. 35- 61. Ion Turcu, Dreptul afacerilor,
Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, partea a II-a – Subiectele dreptului
afacerilor, p. 50-72.
73

Principalelor categorii de comercianţi, reglementate de Codul
Comercial, în art 7 – comercianţi individuali – persoane fizice – şi
comercianţi colectivi – persoane juridice – li se adaugă şi alte categorii
reglementate de alte acte normative:
1. regii autonome şi organizaţii cooperatiste,2
2. grupurile de intere economic3 (GIE),
3. micii comercianţi care sunt consideraţi de către unii autori4 a fi o
categorie distinctă de comerciantul persoană fizică, invocând art. 34 din C.
Com. care reglementează explicit faptul că prevederile Titlului IV – Despre
registrele comercianţilor nu se aplică micului trafic ambulant, cărăuşilor sau
acelora al căror comerţ nu iese din sfera unei profesiuni manuale.
Secţiunea II. Sediul materiei:
1. CODUL COMERCIAL (10 mai 1887) 5
2. CODUL CIVIL (pus în aplicare la 1 decembrie 1865) – conform
referirilor din Titlul I, art. 1 C. Com. („În comerţ se aplică legea de faţă.
Unde ea nu dispune, se aplică Codul civil”)
3. LEGI SPECIALE:
* Legea nr. 26/1990, privind registrul comerţului, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, M . Of. nr. 49 din 4 februarie 1998.
* Legea nr. 505/2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr.129/2002 pentru modificarea Legii nr.26/1990 privind
registrul comerţului şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001
privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru înregistrarea şi
autorizarea funcţionării comercianţilor, M. Of. nr. 857 din 3 decembrie 2003.
2
Art. 1 alin (2), din Legea 26/1990 privind Registrul Comerţului,
republicată: „În sensul prezentei legi, comercianţii sunt persoanele fizice care
exercită în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, regiile
autonome şi organizaţiile cooperatiste”.
3
Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, M. Of. nr. 279 din
21 aprilie 2003- titlul V- Grupurile de interes economic, începând cu art. 118.
4
A se vedea St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, op. cit. p. 62.
5
Cu modificările din 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929, 1930,
1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 1943, 1947, 1948, 1949, 1950, 1990, 1995.
74

* Legea nr.509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi, M. Of.
nr. 581 din 6 august 2002.
* Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de
stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, M. Of. nr. 98 din 8 august
1990, cu modificările şi completările ulterioare.
* Legea nr.359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înre-
gistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale
şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la
autorizarea funcţionării persoanelor juridice, M. Of. nr. 839 din
13 septembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
* Legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a
asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod
independent M. Of. 76 din 29 iunie 2004.
* Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, M. Of.
nr. 907 din 11 octombrie 2005.
* Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
* Lege nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
21 aprilie 2003.
Secţiunea III. Categorii de comercianţi:
Comerciantul persoană fizică poate fi persoana fizică autorizată,
comerciantul agent permanent, asociaţia familială.
Nu sunt comercianţi auxiliarii de comerţ (prepusul, procuristul,
vânzătorul, comis-voiajorul deoarece actele de comerţ încheiate de aceştia
nu sunt încheiate în nume propriu, ci în numele şi pe seama
comerciantului la care sunt angajaţi sau la care lucrează)
Comerciantul persoană juridică – societăţile comerciale,
– regiile autonome,
– organizaţiile cooperatiste,
– grupurile de interes economic.
Comerciantul persoană fizică
Persoanele fizice care săvârşesc fapte de comerţ au calitatea de
comerciant. Activitatea comerciantului persoană fizică este reglementată
de Legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a
asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod
independent astfel:
75

„Art. 1: Persoanele fizice, cetăţeni români sau cetăţeni străini, care
provin din statele membre ale Uniunii Europene şi din statele aparţinând
Spaţiului Economic European, pot desfăşura activităţi economice pe
teritoriul României, în mod independent, sau pot constitui asociaţii
familiale în condiţiile prevăzute de prezenta lege.
Persoanele fizice şi asociaţiile familiale pot fi autorizate să
desfăşoare activităţi economice în toate domeniile, meseriile şi ocupaţiile,
cu excepţia celor reglementate prin legi speciale.”
Asociaţia familială este o formă asociativă lipsită de personalitate
juridică care se poate înfiinţa la iniţiativa unei persoane fizice şi se
constituie din membrii de familie ai acesteia, în temeiul aceluiaşi act
normativ. Sunt consideraţi membrii unei familii, în sensul prezentei legi,
soţul, soţia şi copiii acestora care au împlinit vârsta de 16 ani, la data
autorizării asociaţiei familiale, precum şi rudele acestora până la gradul al
patrulea inclusiv.
Pentru a desfăşura o activitate economică în mod independent,
persoana fizică şi asociaţia familială trebuie să deţină autorizaţie admi-
nistrativă şi certificatul de înregistrare eliberate în condiţiile Legii
nr. 300/2004.
Comerciantul persoană juridică:
Societatea comercială cuprinde societăţile constituite conform
legii 31/1990 şi pe cele cu capital de stat înfiinţate în baza legii 15/1990,
fiind analizată detaliat într-un capitol distinct. Unele societăţi comerciale
cu capital de stat, care au ca obiect activităţi de interes public naţional,
sunt denumite „companii naţionale” sau „societăţi naţionale”.6
Regia autonomă7 a luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor
economice de stat, în temeiul legii nr. 15/1990, în ramuri strategice ale
economiei naţionale şi desfăşoară o activitate comparabilă cu cea a
societăţilor comerciale, fiind persoane juridice care funcţionează pe bază
de gestiune economică şi autonomie financiară.
6
Conform art. 1 alin (4): „Regiile autonome care prestează servicii de
utilitate publică, precum şi regiile autonome din alte domenii de activitate
care înregistrează pierderi, se includ cu prioritate în programele de
reorganizare, în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă”.
7
A se vedea OUG nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor
autonome, cu modificările şi completările ulterioare
76

Organizaţiile cooperatiste care desfăşoară activităţi de producere
şi desfacere de mărfuri şi prestări de servicii. Organizaţiile cooperatiste
au personalitate juridică şi îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor
gestiunii economice.
Legislaţie aferentă relevantă:
9Decret – Lege nr. 66/1990 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei meşteşugăreşti, emis de Consiliul Frontului Salvării
Naţionale, M. Of. nr. 23 din 9 februarie 1990
9Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea coope-
raţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, M. Of. nr. 252 din 18 octom-
brie 1996
9Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei,
M. Of. nr. 172 din 28 februarie 2005
9OUG nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit,
M. Of. nr. 330 din 14 iulie 2000
9Legea nr. 566/2004 Legea cooperaţiei agricole, M. Of. nr. 1236
din 22 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare
Grupurile de interes economic (GIE)8:
9reprezintă o formă asociativă al cărei scop este înlesnirea sau
dezvoltarea activităţii economice a membrilor săi, precum şi îmbună-
tăţirea rezultatelor activităţii respective.
9sunt analizate într-o secţiune distinctă tocmai datorită caracterului
de oarecare noutate, fiind reglementate de legislaţia noastră atât în forma
lor naţională, cât şi în forma europeană (Grupurile de interes economic
european – GIEE)
Secţiunea IV. Dobândirea calităţii de comerciant:
Subsecţiunea 1. Dobândirea calităţii de comerciant de către
persoana fizică:
§ 1.1. Opinii doctrinare privind condiţiile legale de dobândire a
calităţii de comerciant
În doctrină nu există o părere unitară cu privire la condiţiile cerute
pentru dobândirea calităţii de comerciant de către persoana fizică:
Condiţii:
9să săvârşească fapte de comerţ (conform art. 7 C. Com);
8
A se vedea secţiunea VIII.2. Constituirea grupurilor de interes
economic – caracteristici.
77

9să săvârşească faptele de comerţ ca o profesie obişnuită (conform
art. 7 C. Com.), în mod repetat – caracterul continuu rezultă din
prevederile art. 7 şi 9 C. Com.9 Această condiţie incumbă exercitarea
profesiei cu scopul de a obţine câştig.10
9faptele de comerţ să fie săvârşite în nume propriu – condiţie
adăugată de majoritatea autorilor doctrinari,11 necesară pentru a delimita
comerciantul de auxiliarii folosiţi în activitatea comercială şi de
afaceri.(exemplu: prepusul este însărcinat cu comerţul patronului său, fie
în locul unde acesta îl exercită , fie în alt loc – art. 392 C. Com.; comişii
pentru negoţ sunt însărcinaţi să vândă mărfuri în interiorul localului unde
se exercită comerţul – art. 404 C. Com.; comişii călători pentru negoţ
sunt reprezentanţii însărcinaţi cu exercitarea comerţului în alte localităţi –
art. 402 C. Com.) În toate cazurile reprezentanţii comercianţilor săvârşesc
fapte de comerţ nu în nume propriu, ci în numele şi pe seama altuia, ei nu
au calitatea de comerciant, care aparţine acelora care i-a împuternicit.
§ 1.2. Condiţii referitoare la persoană:
* pentru protejarea persoanei interesate de realizarea faptelor de
comerţ şi implicit de dobândirea calităţii de comerciant: capacitatea
juridică a persoanei respective.
* pentru protejarea intereselor generale, intereselor terţilor căruia îi
pot fi opozabile faptele de comerţ ale persoanei în cauză: condiţii care se
referă la cauze de incapacitate sau incompatibilitatea comerciantului
persoană fizică.
§ 1.3. Condiţii referitoare la activitatea desfăşurată – îndepli-
nirea faptelor/actelor de comerţ cu titlu de profesie.
9
A se vedea Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica,
op. cit., p. 46.
10
Excepţii: Nu sunt comercianţi următoarele persoane:
− soţia care vinde mărfuri în magazinul soţului;
− căpitanul de vas care îl reprezintă pe armator;
− asociaţii societăţilor comerciale cu răspundere limitată, în comandită
simplă, în nume colectiv, deoarece comerciant este societatea;
− acţionarii societăţilor pe acţiuni, pentru că societăţile sunt persoane
juridice şi deci subiecte de drept.
11
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 63, I. Finţescu, op. cit.,
vol. 1, p. 76-78.
78

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 300/2004
privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care
desfăşoară activităţi economice în mod independent:
„Pot desfăşura activităţi economice în mod independent sau în
cadrul asociaţiilor familiale persoanele fizice care îndeplinesc, în mod
cumulativ, următoarele condiţii:
a) au împlinit vârsta de 18 ani, în cazul persoanelor fizice ce soli-
cită autorizarea pentru desfăşurarea de activităţi economice în mod inde-
pendent şi a persoanelor fizice care au iniţiativa constituirii asociaţiei fa-
miliale, respectiv vârsta de 16 ani, în cazul membrilor asociaţiei familiale;
b) starea sănătăţii le permite desfăşurarea activităţii pentru care se
solicită autorizaţia;
c) au calificarea – pregătire profesională sau, după caz, experienţă
profesională –, necesară pentru a desfăşura activitatea economică pentru
care se solicită autorizaţia;
d) nu au fost condamnate penal prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă pentru săvârşirea de fapte sancţionate de legile financiare,
vamale şi cele care privesc disciplina financiar-fiscală de natura celor care
se înscriu în cazierul fiscal;
e) îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia
specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului,
protecţiei muncii şi apărării împotriva incendiilor şi cerinţele regle-
mentărilor specifice protecţiei consumatorului pentru activitatea desfă-
şurată, precum şi normele de calitate a produselor şi serviciilor puse pe
piaţă.”
§ 1.4. Elemente de drept comparat:
În dreptul italian şi german, calitatea de comerciant se dobândeşte
prin înscrierea în registrul comerţului, iar dovada calităţii poate fi făcută
prin mijloacele legale de probă, inclusiv martori şi prezumţii.
Delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni
îndeplinite de persoanele fizice (meseriaşi, cei care exercită profesii
liberale şi agricultorii):
a) meseriaşii – definiţie: persoana care, pe baza cunoştinţelor
dobândite prin şcolarizare sau practică, execută anumite operaţiuni de
prelucrare, transformare a obiectelor muncii sau prestează anumite
servicii.
79

Elementul caracteristic al meseriaşului îl reprezintă munca
personală, calificată asupra materiei sau în prestarea de servicii. Această
activitate este civilă, supusă legii civile, ea funcţionând pe bază de
comenzi ale clienţilor şi cu materialele acestora, neavând caracter
comercial. Deci calitatea de comerciant este exclusă.
În practică mai există două situaţii controversate în privinţa calităţii
de comerciant a meseriaşului12:
1. situaţia în care meseriaşul cumpără materiale şi execută anumite
produse pe care le vinde clienţilor,
2. meseriaşul nu lucrează singur, ci ajutat de alte persoane.
Într-o opinie meseriaşul nu devine comerciant, chiar dacă el
săvârşeşte operaţiuni comerciale (cumpărarea de materiale pentru
prelucrare, transformarea acestora în produse finite care apoi sunt
vândute). Se consideră că aceste operaţiuni sunt accesorii exerciţiului
meseriei (accesorium sequitur principale).
Într-o altă opinie, cât timp meseriaşul se limitează la exerciţiul
meseriei, el nu are calitatea de comerciant. Dacă săvârşeşte acte de
comerţ în condiţiile art. 7 din C. Com., meseriaşul dobândeşte calitatea de
comerciant. Deci dacă acesta cumpără mărfuri în vederea prelucrării şi
revânzării (art 3 pct. 1 C Com.) sau folosind forţă de muncă străină, îşi
organizează o întreprindere (art 3 pct. 9 C Com.).13
Aceste reglementări coroborate de cele din Legea 26/1990 privind
registrul comerţului şi Legea 300/2004 privind autorizarea persoanelor
fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în
mod independent duc la următoarele concluzii în privinţa meseriaşilor:
♦Art 1 alin (2): „Persoanele fizice şi asociaţiile familiale pot fi
autorizate să desfăşoare activităţi economice în toate domeniile,
meseriile şi ocupaţiile, cu excepţia celor reglementate prin legi speciale.”
12
A se vedea I. L Georgescu, Drept comercial român, Editura
„Socec”, Bucureşti, 1946. vol. I, p. 432-441.
13
S-a decis că are calitatea de comerciant tâmplarul care cumpără
material de tâmplărie pentru a fi transformat în obiecte de lux (Cas. I dec.
Nr. 2112/1924), ca şi fotograful care cumpără materiale pentru a produce şi a
vinde fotografii (Cas. III, dec. 2556/1943), în Practica judiciară în materie
comercială, vol I, p. 130.
80

♦Art 4: Persoana fizică care desfăşoară activităţi economice în
mod independent şi asociaţia familială trebuie să deţină autorizaţia şi
certificatul de înregistrare eliberate în condiţiile legii 300/2004.
♦Meseriaşii sunt supuşi obligaţiei de înmatriculare în registrul
comerţului.
Cu toate acestea, simpla obligaţie de înmatriculare nu atrage după
sine automat calitatea de comerciant a meseriaşilor, deoarece această
obligaţie mai au şi alte categorii cum ar fi anumite persoane fizice şi
juridice, de exemplu, pe lângă meseriaşi, grupurile de interes economic.
Singura distincţie este conferită de îndeplinirea sau nu a condiţiilor
cerute pentru dobândirea calităţii de comerciant, prevăzute de art 7 C.
Com.
b) persoanele care exercită profesii liberale (medici, avocaţi,
notari publici, arhitecţi etc.)
♦în mod tradiţional acestea nu au calitatea de comerciant,
♦prin exercitarea profesiei nu urmăresc obţinerea de profit, percep
onorarii,
♦o caracteristică a acestor profesii este ataşamentul faţă de aceeaşi
persoană (pacientul faţă de medic, justiţiabilul faţă de avocat, clientul faţă
de notar etc.),
♦chiar dacă dentistul cumpără şi foloseşte produse în exercitarea
profesiei sale, nu devine comerciant, acestea fiind considerate acte
accesorii,
c) agricultorii: conform art. 5 C. Com., nu sunt considerate fapte
de comerţ vânzările produselor pe care producătorul, cultivatorul le are de
pe pământul său sau de pe pământul cultivat de el. Vânzarea produselor
agricole reprezintă un act juridic civil şi nu o faptă de comerţ. În
consecinţă, agricultorii nu au calitatea de comerciant.
Dacă un agricultor săvârşeşte fapte de comerţ în condiţiile art 3
pct 1 şi 2 şi art 7 din C Com, el devine comerciant şi, în consecinţă, este
ţinut de toate obligaţiile profesionale şi legale ale comercianţilor.
Subsecţiunea 2. Dobândirea calităţii de comerciant de către
persoana juridică
§ 2.1. Societăţile comerciale:
Legea nr. 31/1990, în art. 2 reglementează societăţile comerciale
care se vor constitui în una dintre următoarele forme: a) societate în nume
81

colectiv; b) societate în comandită simplă; c) societate pe acţiuni;
d) societate în comandită pe acţiuni şi e) societate cu răspundere limitată.
Dispoziţiile legale menţionate se aplică şi societăţilor comerciale
(societăţi pe acţiuni şi societăţi cu răspundere limitată), constituite prin
reorganizarea întreprinderilor de stat, în temeiul Legii nr.15/1990.
Distincţia dintre persoana fizică şi persoana juridică din
perspectiva dobândirii calităţii de comerciant: persoana fizică are vocaţia
oricărei profesiuni (dobândire prin exercitarea comerţului cu caracter
profesional). Pentru dobândirea calităţii de comerciant sunt necesare
îndeplinirea condiţiilor deja prezentate. Persoana juridică – societatea
comercială se constituie cu scopul desfăşurării unei activităţi comerciale,
de afaceri, iar societatea este comercială numai dacă obiectul ei, prevăzut
în obligatoriu, în actul constitutiv, constă în săvârşirea uneia sau mai
multor fapte de comerţ obiective (art 1 din Legea nr. 31/1990). De aici
derivă esenţa dobândirii calităţii de comerciant: constituirea în condiţiile
legale a unei societăţi comerciale (dobândire „ab origine”14, prin simpla
ei constituire, independent de săvârşirea unei fapte de comerţ).
§ 2.2. Regiile autonome: sunt înfiinţate conform prevederilor Legii
15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale şi nu au calitatea de comerciant,
deoarece regiile autonome se organizează şi funcţionează în ramurile
strategice ale economiei naţionale – industria de armament, energetică,
exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare –,
precum şi unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de guvern
(art.2); şi trebuie să obţină profit conform art 6 („Regia autonomă trebuie
să acopere cu veniturile provenite din activitatea sa toate cheltuielile,
inclusiv dobânzile, amortizarea investiţiilor şi rambursarea creditelor şi să
obţină profit”).
§ 2.3. Organizaţiile cooperatiste desfăşoară o activitate de produ-
cere şi desfacere de mărfuri, de prestări de servicii, care are caracter
comercial întrucât urmăreşte obţinerea de profit. În consecinţă,
organizaţiile cooperatiste au calitatea de comerciant, dobândită de la data
înfiinţării lor, calitate confirmată şi de art. 1 alin (2) din Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului, republicată, care menţionează şi organizaţiile
14
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 70.
82

cooperatiste în categoria comercianţilor, care au obligaţia de a se
înmatricula în Registrul Comerţului.
Sediul materiei: Legea nr.109/1996 privind organizarea şi
funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, M. Of. 252
din 18 octombrie 1996, Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţio-
narea cooperaţiei M. Of. nr. 172 din 28 februarie 2005, OUG nr. 97 din
29 iunie 2000, privind organizaţiile cooperatiste de credit, aprobată prin
Legea nr. 200 din 16 aprilie 2002, pentru aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de
credit, cu modificările şi completările ulterioare.
§ 2.4. Grupurile de interes economic:
– se constituie prin contract, încheiat în formă autentică, numit act
constitutiv,
– dobândesc personalitate juridică odată cu înmatricularea în
Registrul Comerţului,
– dobândesc şi calitatea de comerciant dacă obiectul de activitate
are caracter comercial.
Sediul materiei: Lege nr.161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003 – titlul V – Grupurile de interes
economic, începând cu art. 118.
Secţiunea V. Dovada calităţii de comerciant:
Subsecţiunea 1. Dovada calităţii de comerciant a unei persoane
fizice
– prin prezentarea de dovezi, mijloace de probă, din care să rezulte
faptele de comerţ cu caracter profesional săvârşite de respectiva persoană
fizică,
– existenţa autorizaţiei administrative de exercitare a comerţului,
înmatricularea la Registrul Comerţului, titulatura de comerciant folosită
în anumite înscrisuri, dobândirea unui fond de comerţ, plata impozitului
pe profit, etc. constituie doar prezumţii, care pot fi utilizate împreună cu
alte mijloace de probă. Având în vedere că proba calităţii de comerciant
83

este o chestiune de fapt, o hotărâre judecătorească prin care se constată
această calitate are efect relativ, neputând fi invocată în alt litigiu.15
Subsecţiunea 2. Dovada calităţii de comerciant a unei persoane
juridice
* dovada constituirii societăţii comerciale – exemplu: copia
certificată de pe înregistrarea în Registrul Comerţului a societăţilor
comerciale (art. 4 din legea 26/1990 privind registrul comerţului,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare)
* în cazul regiei autonome şi organizaţiei cooperatiste dovada
constă tot în copia certificată de pe înregistrarea în Registrul Comerţului.
Secţiunea VI. Încetarea calităţii de comerciant:
* ca şi în cazul dobândirii calităţii de comerciant, încetarea acestei
calităţi se realizează tot în condiţii prevăzute de lege, analizând distinct
persoana fizică şi pentru persoana juridică.
Subsecţiunea 1 Încetarea calităţii de comerciant pentru per-
soana fizică presupune încetarea săvârşirii faptelor de comerţ şi trebuie să
fie efectivă (să rezulte intenţia de a renunţa la calitatea de comerciant) şi
definitivă. Pierderea calităţii de comerciant trebuie însoţită de încetarea
săvârşirii faptelor de comerţ: exemplu: radierea înmatriculării din
Registrul Comerţului; retragerea autorizaţiei administrative, urmată de
încetarea efectuării unor fapte de comerţ cu caracter profesional.
Subsecţiunea 2. Încetarea calităţii de comerciant pentru pesoana
juridică presupune încetarea existenţei societăţii comerciale, ca persoană
juridică. Simpla încetare a activităţii societăţii comerciale nu duce la
pierderea calităţii de comerciant. Încetarea existenţei societăţii comerciale
se realizează prin dizolvare şi lichidare.
§ 2.1. Încetarea calităţii de comerciant prin dizolvare:
Societatea se dizolvă16 prin:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
15
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 73.
16
Conform art. 227 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, republicată, M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004
84

b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau
realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării generale;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive
temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
Fiecare formă juridică a societăţii comerciale se dizolvă în forme
specifice, reglementate în TITLUL VI „Dizolvarea, fuziunea şi divizarea
societăţilor comerciale, din Legea nr. 31 /1990 republicată, cu
modificările şi completările ulterioare (art.227-237)”.
Fuziunea şi divizarea societăţilor – definiţii (art. 238)
Fuziunea se face prin absorbirea unei societăţi de către o altă
societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a
alcătui o societate nouă.
Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei
societăţi care îşi încetează existenţa între două sau mai multe societăţi
existente sau care iau astfel fiinţă.
Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate în parte, în
condiţiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al societăţii.
Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a
societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a
patrimoniului său către societatea sau societăţile beneficiare, în starea în
care se găseşte la data fuziunii sau a divizării, în schimbul atribuirii de
acţiuni sau de părţi sociale ale acestora către asociaţii societăţii care
încetează şi, eventual, a unei sume în bani, care nu poate depăşi 10% din
valoarea nominală a acţiunilor sau a părţilor sociale atribuite.
Structura şi conţinutul proiectului de fuziune sau divizare a
societăţii comerciale (art. 241)
În baza hotărârii adunării generale a acţionarilor a fiecăreia dintre
societăţile care participă la fuziune sau la divizare, administratorii
acestora întocmesc un proiect de fuziune sau de divizare, care va
cuprinde:
85

a) forma, denumirea şi sediul social al tuturor societăţilor
participante la operaţiune;
b) fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau ale divizării;
c) stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului, care se transmit
societăţilor beneficiare;
d) modalităţile de predare a acţiunilor sau a părţilor sociale şi data
de la care acestea dau dreptul la dividende;
e) raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale şi, dacă
este cazul, cuantumul sultei; nu vor putea fi schimbate pentru acţiuni
emise de societatea absorbantă acţiunile societăţii absorbite al căror titular
este, direct sau prin persoane interpuse, societatea absorbantă ori însăşi
societatea absorbită;
f) cuantumul primei de fuziune sau de divizare;
g) drepturile care se acordă obligatarilor şi orice alte avantaje
speciale;
h) data situaţiei financiare de fuziune/divizare, care va fi aceeaşi
pentru toate societăţile participante;
i) orice alte date care prezintă interes pentru operaţiune.
În conformitate cu prevederile art. 249:
Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date:
a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societăţi noi, la data
înmatriculării în registrul comerţului a noii societăţi sau a ultimei dintre
ele;
b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerţului a
menţiunii privind majorarea capitalului social al societăţii absorbante.
Formele fuziunii (art 250)
9Fuziunea prin absorbţie: societatea absorbantă dobândeşte
drepturile şi este ţinută de obligaţiile societăţii pe care o absoarbe.
9Fuziunea prin contopire: drepturile şi obligaţiile societăţilor
care îşi încetează existenţa trec asupra noii societăţii astfel înfiinţate.
§ 2.2. Încetarea calităţii de comerciant prin lichidare:
Lichidarea societăţii comerciale se realizează conform regle-
mentărilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu
respectarea unor reguli prevăzute expres în art. 252: Pentru lichidarea şi
86

repartizarea patrimoniului social, chiar dacă în actul constitutiv se prevăd
norme în acest scop, sunt obligatorii următoarele reguli:
a) până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii
continuă mandatul lor, cu excepţia celor prevăzute la art. 23317;
b) actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine locul şi
orice act ulterior, care ar aduce schimbări în persoana acestora, trebuie
depuse, prin grija lichidatorilor, la oficiul registrului comerţului, pentru a
fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea
a IV-a.
Dizolvarea societăţii înainte de expirarea termenului fixat pentru
durata sa are efect faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de
zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Caracteristici, condiţii şi obligaţii ale lichidatorilor:
9Lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice.
9Lichidatorii persoane fizice sau reprezentanţii permanenţi –
persoane fizice ale societăţii lichidatoare – trebuie să fie lichidatori
autorizaţi, în condiţiile legii.
9Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii.
9Lichidatorii sunt datori, îndată după preluarea funcţiei, ca
împreună cu administratorii societăţii:
• să facă un inventar
• să încheie un bilanţ, care să constate situaţia exactă a activului şi
pasivului societăţii,
• să semneze inventarul şi bilanţul.
17
ART. 233
(1) Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării.
Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a
societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi
operaţiuni; în caz contrar, ei sunt personal şi solidar răspunzători pentru
operaţiunile pe care le-au întreprins.
(3) Interdicţia prevăzută la alin. (2) se aplică din ziua expirării
termenului fixat pentru durata societăţii ori de la data la care dizolvarea a fost
hotărâtă de adunarea generală sau declarată prin sentinţă judecătorească.
(4) Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile
lichidării până la terminarea acesteia.
87

9Lichidatorii sunt obligaţi:
• să primească şi să păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li
s-au încredinţat de administratori şi actele societăţii;
• să ţină un registru cu toate operaţiunile lichidării, în ordinea datei
lor.
9Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul lor sub controlul cenzorilor.
9În afară de puterile conferite de asociaţi, cu aceeaşi majoritate
cerută pentru numirea lor, lichidatorii vor putea:
a) să stea în judecată şi să fie acţionaţi în interesul lichidării;
b) să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la
lichidare;
c) să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice avere mobiliară
a societăţii; vânzarea bunurilor nu se va putea face în bloc;
d) să facă tranzacţii;
e) să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii, chiar în caz de
faliment al debitorilor, dând chitanţă;
f) să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi
neipotecare şi să îndeplinească orice alte acte necesare.
9Lichidatorii nu pot însă, în lipsă de dispoziţii speciale în actul
constitutiv sau în actul lor de numire, să constituie ipoteci asupra
bunurilor societăţii, dacă nu vor fi autorizaţi de instanţă, cu avizul
cenzorilor.
9Lichidatorii care întreprind noi operaţiuni comerciale ce nu sunt
necesare scopului lichidării sunt răspunzători personal şi solidar de
executarea lor.
9Lichidatorii nu pot plăti asociaţilor nicio sumă în contul părţilor
ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor societăţii.
9Împotriva deciziilor lichidatorilor creditorii societăţii pot face
opoziţie în condiţiile prevăzute expres de lege (art. 62).
9Lichidatorii care probează, prin prezentarea situaţiei financiare
anuale, că fondurile de care dispune societatea nu sunt suficiente să
acopere pasivul exigibil trebuie să ceară sumele necesare asociaţilor care
răspund nelimitat sau celor care nu au efectuat integral vărsămintele, dacă
aceştia sunt obligaţi, potrivit formei societăţii, să le procure sau, dacă sunt
debitori faţă de societate, pentru vărsămintele neefectuate, la care erau
obligaţi în calitate de asociat.
88

9Lichidatorii care au achitat datoriile societăţii cu proprii lor bani
nu vor putea să exercite împotriva societăţii drepturi mai mari decât
acelea ce aparţineau creditorilor plătiţi.
Art.260 precizează limitele desfăşurării în timp a procedurii
lichidării judiciare:
„Lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data
dizolvării. Pentru motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest
termen cu cel mult 2 ani.
În termen de 15 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii vor
cere radierea societăţii din registrul comerţului, sub sancţiunea unei
amenzi judiciare de 2.000.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, care va fi
aplicată de judecătorul delegat, în urma sesizării oricărei părţi interesate,
prin încheiere. Încheierea judecătorului delegat este executorie şi supusă
recursului.
Radierea se poate face şi din oficiu.
Lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea
procedurii de faliment a societăţii.”
Secţiunea VII. Rolul Camerelor de Comerţ şi Industrie în
desfăşurarea activităţii comerciale şi de afaceri
Subsecţiunea 1. Sediul materiei: DL 139/1990 privind Camerele
de Comerţ şi Industrie din România, M. Of. nr. 65 din 12 mai 199018.
* sunt organizate la nivel teritorial şi naţional, create cu scopul
promovării intereselor membrilor săi, de a sprijini interesele membrilor
pentru dezvoltarea afacerilor, a comerţului şi a industriei corespunzător
cerinţelor economiei de piaţă.
* art. 1 şi 2 al DL 139/1990: „Comercianţii, persoane juridice şi
persoane fizice, pot constitui, în reşedinţele de judeţ şi în municipiul
Bucureşti, camere de comerţ şi industrie teritoriale, organizaţii autonome,
destinate promovării intereselor membrilor lor pentru dezvoltarea
comerţului şi industriei, corespunzător cerinţelor economiei de piaţă. (...)
18
Conform HG nr. 709/2005 privind recunoaşterea înfiinţării Camerei
de Comerţ şi Industrie a Municipiului Bucureşti, M. Of. nr. 634 din 19 iulie
2005, se recunoaşte înfiinţarea, din 15 aprilie 2005, a Camerei de Comerţ şi
Industrie a Municipiului Bucureşti, în baza Hotărârii Adunării generale a
comercianţilor din municipiul Bucureşti.
89

Camerele de comerţ şi industrie teritoriale se înfiinţează din
iniţiativa comercianţilor şi dobândesc personalitate juridică pe data
recunoaşterii înfiinţării de către guvern.”
Camerele de comerţ şi industrie teritoriale desfăşoară, în principal,
următoarele activităţi (art. 5):
a) sprijină dezvoltarea activităţilor comerciale şi industriale ale
membrilor lor şi colaborează cu reprezentanţele din România ale
camerelor de comerţ străine;
b) ţin registrul de comerţ şi asigură evidenţa firmelor comerciale
din unitatea administrativ-teritorială respectivă;
c) desfăşoară activităţi de informare şi documentare comercială;
d) eliberează certificate de origine a mărfurilor;
e) ţin evidenţa mărcilor de fabrică, de comerţ şi de servicii, legal
înregistrate, a denumirilor de origine, indicaţiilor de provenienţă şi sem-
nelor comerciale, precum şi a altor semne distinctive folosite de membrii
lor;
f) colaborează cu Comisia Naţională de Statistică la elaborarea
rapoartelor şi publicaţiilor privind evoluţia comerţului şi industriei şi
pentru problemele care constituie sfera lor de activitate;
g) sprijină realizarea proiectelor de dezvoltare a comerţului şi
industriei, inclusiv a celor bazate pe libera iniţiativă;
h) sprijină activitatea de specializare profesională a membrilor;
i) certifică existenţa şi obiectul de activitate a comercianţilor
români, precum şi semnăturile persoanelor care îi angajează în mod
valabil;
j) organizează, la cerere, arbitrajul ad-hoc.
Totodată, în condiţiile prevăzute în statut, camerele de comerţ şi
industrie teritoriale pot:
a) să iniţieze şi să participe la înfiinţarea de societăţi având ca scop
prestarea de servicii în interesul membrilor lor;
b) să organizeze şi să administreze târguri, precum şi expoziţii
specializate, şi să efectueze activităţi de reclamă comercială;
c) să publice un buletin oficial al camerei şi să editeze publicaţii de
informare şi reclamă comercială.
90

Subsecţiunea 2. Direcţii de perfecţionare a mediului de afaceri
în perioada 2005-2008 – propuneri ale Camerei de Comerţ şi
Industrie a României19
Susţinerea întreprinzătorilor privaţi şi stimularea liberei iniţiative
prin:
− consolidarea proprietăţii private
− dezvoltarea clasei de mijloc
− înlăturarea obstacolelor administrative din calea iniţiativei private
− consolidarea economiei de piaţă funcţionale
§ 2.1. Direcţii de perfecţionare a mediului de afaceri şi propu-
neri referitoare la politica fiscală
Structurarea politicii fiscale, coloană vertebrală a sistemului de
politici economice prin:
− relaxarea fiscală
• simplificarea sistemului de impozitare, întărirea disciplinei fiscale
şi includerea în sistem a parafiscalităţii şi a altor taxe care vizează agentul
economic
• reducerea economiei subterane prin:
*) micşorarea intensităţii fiscalităţii
*) înlăturarea practicilor de scutire şi reeşalonare a datoriilor
• lărgirea bazei de impozitare prin stimularea iniţiativei particulare
neri referitoare la dezvoltarea pieţelor financiare
– Creşterea pachetelor de servicii oferite de sistemul financiar
bancar, încurajarea accesului la credite, prin:
• reducerea costurilor legate de creditare
• debirocratizarea sistemului de accesare a creditelor
• simplificarea mecanismelor de garantare a creditelor
• reducerea costului capitalului pentru IMM-uri
neri referitoare la combaterea corupţiei
− Accesul transparent la resurse şi utilităţi pentru operatorul economic
− Liberul acces la informaţiile publice, cu recunoaşterea valorii
adăugate prin serviciile de prelucrare a acestora
19
Direcţii de perfecţionare a mediului de afaceri în perioada 2005-2008,
site Camera de Comerţ şi Industrie a României.
91

− Respectarea Acquis Communautaire privind politica concurenţei
şi subvenţiile
− Transparenţă şi reguli unanim recunoscute privind sistemul de
licitaţii şi achiziţii publice
− Dezvoltarea pieţelor financiare şi de capital în contextul
dezvoltării burselor de mărfuri şi valori
− Eliminarea procedurilor preferenţiale prin promovarea
principiilor care combat poziţiile de monopol public şi/sau privat
• reglementări aplicabile „erga omnes”
• egalitatea de şanse
• concurenţă loială
• liberul acces la utilităţile publice (renunţarea la poziţiile domi-
nante)
• clarificarea sistemului de subvenţii şi ajutoare de stat
§ 2.4. Direcţii de perfecţionare a mediului de afaceri şi propuneri
referitoare la eliminarea barierelor administrative în dezvoltarea afa-
cerilor
– Simplificarea la maximum a formalităţilor prin:
• intrarea pe piaţă a firmelor prin:
9 reintegrarea Registrului Comerţului în Sistemul Naţional al
Camerelor de Comerţ
9 responsabilizarea operatorului economic prin extinderea
sistemului Declaraţiei pe propria răspundere
• funcţionarea societăţilor comerciale, cu simplificarea/ standar-
dizarea sistemului administrativ de avize, autorizări şi aprobări, prin:
9 instituirea unor structuri de monitorizare activă, pe baza parte-
neriatului public-privat
• ieşirea de pe piaţă a firmelor prin:
9 simplificarea procedurilor administrative şi a formalităţilor de
încetare a activităţii societăţii
9 operaţionalizarea structurilor instituţionale şi aplicarea fermă a
legii falimentului
neri referitoare la consolidarea mediului de afaceri
− Stimularea iniţiativei private şi a investiţiilor prin:
• transparenţa politicilor economice, monetare şi de stimulare a
exportului
• privatizarea utilităţilor publice
92

− Stabilitate instituţională şi de reglementare în structurarea pieţelor
specifice economiei de piaţă (piaţa muncii; piaţa de capital; piaţa
produselor agricole; piaţa financiar-bancară etc.)
• sistemul cameral interfaţă pentru comunicare rapidă şi integrată a
posibilităţilor de finanţare şi realizare de proiecte, prin programe care
privesc mediul de afaceri
• colaborare interinstituţională cu factorii interni şi externi pentru
structurarea mediului de afaceri, în favoarea economiei de piaţă
funcţionale (guvernanţa corporativă; politicile de lobby şi advocacy;
parteneriatul public-privat).
neri referitoare la politica de concurenţă
− Sprijinirea activităţilor Consiliului Concurenţei, în mediul de
afaceri prin:
• promovarea reglementărilor antitrust şi combaterea poziţiilor de
monopol
• detalierea ajutorului de stat şi a altor intervenţii publice care
deformează libera concurenţă
• cunoaşterea şi aplicarea prevederilor Acquis Communautaire în
domeniu
neri referitoare la politica în domeniul IMM-urilor şi cooperaţiei
− Perfecţionarea cadrului instituţional, legislativ şi financiar
favorabil iniţiativei private şi IMM prin:
• reducerea costurilor creditelor pentru IMM
• sprijinirea IMM în atragerea şi folosirea fondurilor comunitare
• modificarea atitudinii faţă de investitori şi contribuabili prin:
9 simplificarea procedurilor
9 reducerea poverii sistemului de control
9 servicii publice orientate către client, prin pârghii comerciale
uzuale
9 stimulente pentru IMM-uri generatoare de servicii şi subcon-
tractori pentru marile întreprinderi
− Reţele de servicii şi structuri profesionalizate pentru adminis-
trarea transparentă a utilizării fondurilor comunitare destinate IMM şi
cooperaţiei, prin:
93

• dezvoltarea reţelei de Centre judeţene de consultanţă şi informare
pentru IMM-uri
• crearea de Centre de promovare a produselor şi serviciilor
industriale, la nivelul celor 8 regiuni de dezvoltare economică, în
colaborare cu Ministerul Economiei şi Comerţului.
neri referitoare la piaţa muncii
− Asigurarea libertăţii contractuale în domeniul relaţiilor de muncă
prin:
• amendarea codului muncii, în baza propunerilor avansate de către
comunitatea de afaceri (ADER, Consiliul Investitorilor Străini etc.)
• încurajarea liberei circulaţii a forţei de muncă în interiorul şi
exteriorul ţării
• limitarea exceselor birocratice în sistemul de aprobare şi
impozitare a forţei de muncă
• accelerarea implementării Acquis Communautaire în domeniul
calificării şi recunoaşterea diplomelor profesionale
neri referitoare la fundamentarea deciziilor guvernamentale pentru
îmbunătăţirea reglementărilor în domeniul mediului de afaceri
− Promovarea parteneriatului activ, interinstituţionale pentru
fundamentarea, elaborarea şi aplicarea reglementărilor în domeniu
− Diseminarea în teritoriu a mecanismelor şi instrumentelor de
măsurare a gradului de satisfacţie al comunităţii de afaceri, cu privire la
eficienţa deciziilor guvernamentale cu impact asupra mediului de afaceri
Subsecţiunea 3. Oportunităţi şi provocări pentru comerţul şi
dezvoltarea firmelor în Europa extinsă20
* Care vor fi cele mai importante 3 efecte ale lărgirii UE,
asupra Guvernelor naţionale?
1. Continuarea şi consolidarea reformei administraţiei publice
(centrale şi locale) prin strategii specifice şi coerente; instituţii de
implementare corespunzătoare la nivelul macro-regiunilor de dezvoltare
20
Opinii exprimate la Forumul Executiv, organizat de Comisia
Economică ONU pentru Europa, cu tema: „Competiţia într-o Europă în
schimbare” – Geneva, 11-12 mai 2004 – Forum Executiv UNECE, 11-12 mai
2004, Geneva
94

economică; personal calificat în administraţie, la standarde UE şi
infrastructuri adecvate (Compatibilizarea structurilor instituţionale pentru
dezvoltarea locală)
2. Diminuarea semnificativă a rolului statului în economie, ca efect
al privatizării şi restructurării economice (în special în industrie şi utilităţi
publice), concomitent cu aplicarea unor politici coordonate cu UE –
Dezvoltarea regională
3. Reducerea cheltuielilor bugetare şi a creditului guvernamental –
restructurarea resurselor financiare.
§ 3.1. Care vor fi cele mai importante 3 efecte ale lărgirii UE,
asupra comunităţii de afaceri?
1. Consolidarea comunităţii de afaceri, bine structurate şi
reprezentative, pe domenii specifice, în funcţie de interesele economice –
profesionalizarea grupurilor de interese economice şi internaţionalizarea
afacerilor.
2. Introducerea Guvernanţei Corporative în organizarea întreprin-
derilor, a relaţiilor contractuale şi de proprietate – Protecţia drepturilor
acţionarilor şi implementarea principiilor OECD.
3. Creşterea rolului activ şi al participării comunităţii de afaceri la
procesul decizional şi de elaborare a politicilor economice
§ 3.2. Care ar trebui să fie cele mai importante 3 domenii de acţiune
pentru Guvernele naţionale, pentru îmbunătăţirea capacităţii comunităţii
de afaceri de a participa la comerţul regional şi internaţional?
1. Întărirea rolului Parteneriatului Public-Privat şi perfecţionarea
mecanismelor instituţionalizate pentru dialogul economico-social.
2. Armonizarea legislaţiei şi a politicii comerciale ca interfaţă între
economia reală şi piaţă
3. Asigurarea securizării frontierelor şi a unui sistem clar şi transparent
de garantare a investiţiilor şi a schimburilor comerciale externe
4. Alinierea politicilor şi a structurilor vamale cu regulile şi
uzanţele UE
§ 3.3. Care consideraţi că sunt cele mai importante 2 obstacole
în derularea procesului de aliniere la „acquis communautaire”?
1. Reforma lentă a sistemului judiciar specializat pentru dreptul
comercial – înfiinţarea „tribunalelor comerciale” şi pregătirea de
magistraţi cu specializare în dreptul comercial şi de creanţă.
95

2. Derularea înceată a negocierilor de aderare pentru capitole
importante şi complexe cum sunt: agricultura; mediul şi concurenţa.
Secţiunea VIII. Grupuri de interes economic
Subsecţiunea 1. Noţiune, sediul materiei
* Grupurile de interes economic (GIE) – noţiune:
– creaţie a dreptului francez, apărute din nevoia de a face faţă
concurenţei internaţionale21
– se constituie prin contract, încheiat în formă autentică, numit act
constitutiv,
– dobândesc personalitate juridică odată cu înmatricularea în
Registrul Comerţului,
– dobândesc şi calitatea de comerciant dacă obiectul de activitate
are caracter comercial.
* Sediul materiei în dreptul intern: Lege nr.161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003 – titlul V –
Grupurile de interes economic, începând cu art. 118.
* Sediul materiei în dreptul francez: Ordonanţa 67-821/23
septembrie 1967, completată prin Decretul din 2 februarie 1968 privind
măsurile de publicitate.
* Definiţie: „Grupul de interes economic – G.I.E. reprezintă o
asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită
pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii
economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii respective.
Subsecţiunea 2. Constituirea grupurilor de interes economic
Caracteristici:
* Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop
patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant.
* Numărul membrilor unui grup de interes economic nu poate fi
mai mare de 20.
* Grupul nu poate avea drept scop obţinerea de profituri pentru sine.
21
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., capitolul V Grupurile de
interes economic, p. 359-366.
96

* Activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea economică a
membrilor săi şi să aibă doar un caracter accesoriu faţă de aceasta.
* Grupul de interes economic se poate constitui cu sau fără capital.
* Grupul de interes economic dobândeşte personalitate juridică de
la data înmatriculării sale în registrul comerţului.
* Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data
pronunţării încheierii judecătorului-delegat prin care se autorizează
înmatricularea grupului.
* Înmatricularea nu prezumă calitatea de comerciant a grupului.
* Grupul de interes economic având calitatea de comerciant poate
îndeplini, în nume propriu, cu titlu principal şi într-o manieră obişnuită,
toate faptele de comerţ necesare realizării scopului său.
* În termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv,
fondatorii sau administratorii grupului ori un împuternicit al acestora vor
cere înmatricularea grupului în registrul comerţului în a cărui rază
teritorială îşi va avea sediul grupul.
* Dreptul de a reprezenta grupul aparţine fiecărui administrator, în
afară de cazul în care există stipulaţie contrară în actul constitutiv.
* În cursul existenţei sale, grupul de interes economic poate accepta
membri noi, cu votul unanim al membrilor săi.
* Orice membru al grupului se poate retrage în condiţiile prevăzute
de actul constitutiv, cu condiţia îndeplinirii prealabile a obligaţiilor sale
specifice de membru.
* Notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv, dacă din
documentaţia prezentată nu rezultă că sunt îndeplinite condiţiile legale.
* Grupului de interes economic îi sunt aplicabile, în mod
corespunzător, prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată.
Sediul grupului de interes economic trebuie stabilit:
a) fie la locul în care se află administraţia centrală a grupului;
b) fie la locul în care se află administraţia centrală a unuia dintre
membrii grupului sau, în cazul unei persoane fizice, activitatea principală
a acesteia, dacă grupul exercită o activitate în locul menţionat.
9La sediul indicat de grup vor putea funcţiona mai multe persoane
juridice, dacă cel puţin o persoană este, în condiţiile legii, asociat sau
membru în fiecare dintre aceste persoane juridice.
97

Efectele încălcării cerinţelor legale de constituire a grupului de
interes economic:
9Judecătorul-delegat, din oficiu sau la cererea oricărui membru ori
a altor persoane interesate respinge, prin încheiere, motivat, cererea de
înmatriculare, în afară de cazul în care membrii sau reprezentanţii
grupului înlătură asemenea neregularităţi, când:
• actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege
• actul cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă
a legii
• când nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea
grupului,
9Judecătorul-delegat va lua act în încheiere de regularizările
efectuate.
9În cazul în care fondatorii sau reprezentanţii grupului nu au cerut
înmatricularea sa în termen legal, oricare membru poate cere oficiului
registrului comerţului efectuarea înmatriculării, după ce, prin notificare
sau scrisoare recomandată, i-a pus în întârziere, iar ei nu s-au conformat
în cel mult 8 zile de la primire.
9În cazul unor neregularităţi constatate după înmatriculare, grupul
este obligat să ia măsuri pentru înlăturarea lor, în cel mult 8 zile de la data
constatării acelor neregularităţi.
9Dacă grupul nu se conformează, orice persoană interesată poate
cere tribunalului să oblige organele societăţii, sub sancţiunea plăţii de
daune cominatorii, să le regularizeze.
9Dreptul la acţiunea de regularizare se prescrie prin trecerea unui
termen de 6 luni de la data înmatriculării grupului.
Nulitatea unui grup de interes economic înmatriculat în
registrul comerţului poate fi declarată de tribunal conform art. 142.
numai atunci când:
a) lipseşte actul constitutiv sau când acesta nu a fost încheiat în
formă autentică;
b) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data
constituirii grupului;
c) obiectul de activitate al grupului este ilicit sau contrar ordinii
publice;
98

d) lipseşte încheierea judecătorului-delegat de înmatriculare a
grupului;
e) lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a
grupului, în cazurile în care această autorizare este prevăzută în legile
speciale pentru desfăşurarea anumitor activităţi, precum cea bancară sau
de asigurări;
f) actul constitutiv nu prevede denumirea, sediul şi obiectul de
activitate al grupului.
9Nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată
în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în
fond la tribunal, cu excepţia situaţiei în care nulitatea este cauzată de
caracterul ilicit sau contrar ordinii publice al obiectului grupului.
Procedura de declarare a nulităţii grupului de interes economic
(art 144-146)
9Tribunalul sesizat cu o cerere de nulitate, poate stabili, chiar din
oficiu, un termen pentru acoperirea nulităţii.
9În cazul în care, pentru acoperirea nulităţii, este necesară
convocarea membrilor grupului sau comunicarea către aceştia a textului
proiectului de hotărâre împreună cu documentaţia aferentă, tribunalul va
acorda, prin încheiere, termenul necesar pentru ca membrii să adopte
hotărârea.
9Pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a
devenit irevocabilă, grupul încetează fără efect retroactiv şi intră în
lichidare. Dispoziţiile legale privind lichidarea grupurilor ca urmare a
dizolvării se aplică în mod corespunzător.
9Prin hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii se vor numi
şi lichidatorii grupului.
9Tribunalul va comunica dispozitivul acestei hotărâri oficiului
registrului comerţului, care, după menţionare, îl va trimite Monitorului
Oficial al României spre publicare.
9Declararea nulităţii grupului nu aduce atingere actelor încheiate în
numele său.
9Nici grupul şi nici membrii săi nu pot opune terţilor de bună-
credinţă nulitatea grupului.
99

Subsecţiunea 3. Funcţionarea grupurilor de interes economic
Funcţionarea grupurilor de interes economic este reglementată de
art.l48-173 astfel:
§ 3.1. Drepturi şi obligaţii administratori:
* Administratorii care au dreptul de a reprezenta grupul nu îl pot
transmite decât dacă această facultate li s-a acordat în mod expres.
* În cazul încălcării prevederilor legale, grupul poate pretinde de
la cel substituit beneficiile rezultate din operaţiune.
* Administratorul care fără drept îşi substituie altă persoană
răspunde solidar cu aceasta pentru eventualele pagube produse grupului.
* Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea
la îndeplinire a obiectului de activitate al grupului, în afară de restricţiile
arătate în actul constitutiv.
* Ei sunt obligaţi să ia parte la toate adunările grupului, la
consiliile administratorilor şi la organele de conducere similare acestora.
* O persoană juridică poate fi numită sau aleasă administrator al
unui grup de interes economic.
* Drepturile şi obligaţiile părţilor se stabilesc printr-un contract de
administrare. În contract se va stipula, printre altele, că persoana juridică
este obligată să îşi desemneze unul sau mai mulţi reprezentanţi
permanenţi, persoane fizice. Reprezentantul este supus aceloraşi condiţii
şi obligaţii şi are aceeaşi responsabilitate civilă şi penală ca şi un
administrator, persoană fizică, ce acţionează în nume propriu, fără ca prin
aceasta persoana juridică pe care o reprezintă să fie exonerată de
răspundere sau să i se micşoreze răspunderea solidară. Când persoana
juridică îşi revocă reprezentantul, ea are obligaţia să numească în acelaşi
timp un înlocuitor.
* Fiecare administrator va trebui să depună o garanţie pentru
administraţia sa, prevăzută în actul constitutiv ori, în lipsa unei clauze în
acesta, aprobată de adunarea generală. Garanţia nu poate fi mai mică
decât dublul remuneraţiei lunare. Garanţia se va depune înainte de
preluarea funcţiei de către administrator; ea poate fi depusă şi de un terţ.
Dacă garanţia nu va fi depusă înainte de data preluării funcţiei,
administratorul este considerat demisionat. Garanţia rămâne la dispoziţia
grupului şi nu va putea fi restituită administratorului decât după ce
adunarea generală a aprobat situaţia financiară a ultimului exerciţiu
100

financiar în care administratorul a îndeplinit această funcţie şi i-a dat
descărcare.
* Semnăturile administratorilor vor fi depuse la oficiul registrului
comerţului, în condiţiile prevăzute la art. 132 alin. (1), odată cu
prezentarea certificatului eliberat de persoanele care îndeplinesc atribuţia
de cenzor din care rezultă depunerea garanţiei.
* Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt cele prevăzute
expres în Legea 161/2003 şi de dispoziţiile referitoare la mandat.
§ 3.2. Răspunderea administratorilor:
* Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:
a) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
b) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
c) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv
le impun.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi
creditorilor grupului, însă aceştia o vor putea exercita numai atunci când,
prin operaţiunile efectuate pentru realizarea obiectului de activitate al
grupului, nu sunt achitate la scadenţă, în mod repetat, obligaţiile grupului
sau în caz de deschidere a procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995
privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
Adunarea generală a membrilor grupului de interes economic –
atribuţii şi modul de adoptare a deciziilor:
9Adunarea generală a membrilor grupului poate adopta orice
hotărâre, inclusiv dizolvarea anticipată sau prelungirea duratei grupului,
în condiţiile stipulate prin actul constitutiv.
9Actul constitutiv poate prevedea ca toate hotărârile sau o parte din
acestea să fie adoptate în anumite condiţii privind cvorumul şi majoritatea
necesară. În lipsa unei asemenea stipulaţii, hotărârile se adoptă cu votul
unanim al membrilor.
9Prin actul constitutiv al grupului se poate stipula că aceste
hotărâri sau unele dintre acestea pot fi luate prin consultarea în scris a
membrilor; actul constitutiv va preciza în acest caz procedura de
consultare şi adoptare a hotărârilor.
9Votul unanim al tuturor membrilor este obligatoriu pentru
adoptarea hotărârilor privind:
101

a) modificarea obiectului grupului;
b) modificarea numărului de voturi repartizat fiecărui membru;
c) modificarea condiţiilor prevăzute pentru adoptarea hotărârilor;
d) prelungirea duratei grupului dincolo de perioada stabilită în actul
constitutiv;
e) modificarea aportului membrilor la capitalul grupului;
f) modificarea oricărei alte obligaţii a membrilor, în cazul în care
prin actul constitutiv nu se prevede altfel;
g) orice altă modificare a actului constitutiv, în cazul în care prin
actul constitutiv nu se prevede altfel.
9Actul constitutiv poate stabili ca anumiţi membri să dispună de
un număr de voturi diferit de al celorlalţi, dar fără ca prin aceasta un
membru să deţină majoritatea voturilor. În lipsa unei asemenea stipulaţii
se consideră că fiecare membru dispune de câte un vot.
§ 3.3. Situaţia financiară a grupurilor de interese economice:
* Grupul nu poate avea drept scop obţinerea de profituri pentru
sine.
* Dacă din activitatea grupului rezultă profit potrivit situaţiei
financiare anuale, acesta va fi distribuit în totalitate, în mod obligatoriu,
între membrii grupului, cu titlu de dividende, în cotele prevăzute în actul
constitutiv sau, în lipsa unei asemenea clauze, în părţi egale.
* Din profitul grupului nu se vor putea aloca, sub nicio formă, sume
de bani pentru constituirea de fonduri de rezervă.
* În cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile grupului, diferenţa
va fi acoperită de membrii acestuia în cotele prevăzute în actul constitutiv
sau, în lipsa unei asemenea clauze, în părţi egale.
* Sumele distribuite membrilor din profitul grupului, potrivit
alin. (2), constituie dividende, care sunt supuse impozitării, în condiţiile legii.
* Dacă aportul la capitalul grupului aparţine mai multor persoane,
acestea sunt obligate solidar faţă de grup şi trebuie să desemneze un re-
prezentant comun pentru exercitarea drepturilor decurgând din acest
aport.
* Membrii sunt obligaţi nelimitat şi solidar pentru operaţiunile
îndeplinite în numele grupului de persoanele care îl reprezintă.
* Hotărârea judecătorească obţinută împotriva grupului este
opozabilă fiecărui membru.
102

* Pentru aprobarea situaţiei financiare şi pentru deciziile referitoare
la răspunderea administratorilor este necesar votul majorităţii membrilor.
* Situaţia financiară anuală a grupului de interes economic va fi
întocmită după normele prevăzute pentru societatea în nume colectiv.
După aprobarea de către adunarea generală a membrilor, situaţia finan-
ciară va fi depusă de administratori, în termen de 15 zile, la administraţia
finanţelor publice. Un exemplar al situaţiei financiare anuale va fi depus
la oficiul registrului comerţului.
* Aprobarea situaţiei financiare anuale de către adunarea generală
nu împiedică exercitarea acţiunii în răspundere împotriva admi-
nistratorilor.
Subsecţiunea 4. Încetarea calităţii de membru. Excluderea şi
retragerea membrilor grupului de interes economic (art. 177 din
legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei
în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei).
Calitatea de membru încetează, după caz, prin:
a) excludere;
b) retragere;
c) cesiune a părţilor de interes, în condiţiile legii şi ale actului consti-
tutiv;
d) deces, respectiv încetarea personalităţii juridice, în condiţiile legii.
Poate fi exclus din grupul de interes economic:
a) membrul care, pus în întârziere, nu efectuează aportul la care s-a
obligat;
b) membrul în stare de faliment sau care a devenit legalmente
incapabil;
c) membrul care se amestecă fără drept în administraţie, contravine
dispoziţiilor art. 16322 ori tulbură sau ameninţă cu tulburarea gravă a
funcţionării grupului;
22
Art 163 din Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei – „Membrul care, fără
consimţământul scris al celorlalţi membri, întrebuinţează capitalul, bunurile
sau creditul grupului în folosul său ori în cel al unei alte persoane este obligat
să restituie grupului beneficiile ce au rezultat şi să plătească despăgubiri
pentru daunele cauzate”.
103

d) membrul administrator care comite fraudă în dauna grupului sau
se serveşte de semnătura grupului ori de capitalul acestuia în folosul său
sau al altora;
e) membrul împotriva căruia există un titlu executoriu deţinut de
un terţ care se opune la hotărârea de prelungire a duratei grupului, în
condiţiile prevăzute la art. 17523.
Membrul exclus rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile
făcute de grup până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere.
Dreptul la acţiune împotriva acestui membru se prescrie în termen de 5
ani, care curge de la data publicării menţiunii, vizând excluderea acestuia
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Dacă, în momentul excluderii sunt operaţiuni în curs de executare,
membrul este obligat să suporte consecinţele şi nu îşi va putea retrage
partea ce i se cuvine decât după terminarea acelor operaţiuni.
Orice membru al grupului se poate retrage din grup:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) cu acordul tuturor celorlalţi membri;
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se
realizează acordul unanim, membrul se poate retrage pentru motive
temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă numai recursului, în
23
Art. 175 din legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei – „(1) Creditorii
personali ai membrilor grupului pot face opoziţie, în condiţiile art. 62 din
Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
împotriva hotărârii adunării membrilor de prelungire a duratei grupului peste
termenul fixat iniţial, dacă au drepturi stabilite printr-un titlu executoriu
anterior hotărârii.
(2) Când opoziţia a fost admisă, membrii trebuie să decidă, în termen de
o lună de la data la care hotărârea a devenit irevocabilă, dacă înţeleg să renunţe
la prelungire sau să excludă din grup. membrul debitor al oponentului.
(3) În acest din urmă caz drepturile cuvenite membrului debitor vor fi
calculate pe baza ultimei situaţii financiare aprobate.
(4) În caz de contestaţie asupra valorii drepturilor membrului grupului
supuse răscumpărării, aceasta urmează să fie determinată de către un expert
desemnat de părţi sau în lipsa acordului acestora, de către tribunal, prin
încheiere irevocabilă.”
104

termen de 15 zile de la comunicare. În acest caz instanţa judecătorească
va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi cu privire la structura participării la
capitalul grupului a celorlalţi membri.
Drepturile membrului retras, cuvenite pentru părţile sale de interes,
se stabilesc prin acordul membrilor ori de un expert desemnat de aceştia
sau, în caz de neînţelegere, de tribunal, prin încheiere irevocabilă. Aceste
drepturi ale membrului retras nu vor putea fi stabilite în avans ca o sumă
forfetară.
Subsecţiunea 5. Dizolvarea, fuziunea şi lichidarea grupurilor de
interes economic
* Dizolvarea, fuziunea şi divizarea grupului de interes economic,
reglementată începând cu art. 184, Legea 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a func-
ţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
Dizolvarea: Grupul de interes economic se dizolvă prin:
a) expirarea timpului stabilit pentru durata grupului;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al grupului sau
c) declararea nulităţii grupului;
d) hotărârea adunării membrilor, adoptată cu votul unanim al
acestora, cu excepţia cazului în care actul constitutiv dispune altfel;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui membru, pentru
motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre membri, care
împiedică funcţionarea grupului, precum şi la cererea oricărei autorităţi
publice competente;
f) declararea falimentului grupului;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al grupului.
Grupul se dizolvă prin intrarea în faliment, incapacitatea, exclu-
derea, retragerea sau decesul, respectiv încetarea personalităţii juridice, în
condiţiile legii, a unuia dintre membri, când, datorită acestor cauze,
numărul membrilor s-a redus la unul singur. Se exceptează cazul când în
actul constitutiv există clauză de continuare cu moştenitorii.
Dizolvarea grupului are ca efect deschiderea procedurii lichidării.
Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a
grupului sau în alte cazuri prevăzute de lege.
105

Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi
operaţiuni; în caz contrar, ei sunt personal şi solidar răspunzători pentru
operaţiunile pe care le-au întreprins (conform art. 184-190).
Fuziunea se face prin absorbirea unui grup de către un alt grup sau
prin contopirea a două ori mai multe grupuri pentru a alcătui un grup nou
(art 193-205).
Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unui grup
care îşi încetează existenţa între două sau mai multe grupuri existente sau
care iau astfel fiinţă.
Grupul nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din
patrimoniul său se desprinde şi se transmite către unul sau mai multe
persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă.
Grupurile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza numai dacă nu a
început repartiţia între membri a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare.
Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare grup, în condiţiile
stabilite pentru modificarea actului constitutiv al grupului.
Dacă prin fuziune sau divizare se înfiinţează un nou grup, acesta se
constituie în condiţiile prevăzute de prezentul titlu.
Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a
grupului care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală sau cu titlu
universal a patrimoniului său către grupul ori grupurile rezultate din
fuziune/divizare, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau a
divizării, în schimbul atribuirii de părţi de interes ale acestora către
membrii grupului care încetează şi, eventual, a unei sume în bani care nu
poate depăşi 10% din valoarea nominală a părţilor de interes atribuite.
* Lichidarea grupului de interes economic. Insolvenţa grupului
de interes economic (art. 206-218)
Lichidatorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
Lichidatorii persoane fizice sau reprezentanţii permanenţi, persoane
fizice ale societăţii lichidatoare trebuie să fie lichidatori autorizaţi, în
condiţiile legii.
Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii.
Lichidatorii sunt datori, îndată după preluarea funcţiei, ca împreună
cu administratorii grupului să facă un inventar şi să încheie o situaţie
financiară care să constate situaţia exactă a activului şi pasivului grupului
şi să le semneze.
106

Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze patrimoniul
grupului, registrele ce li s-au încredinţat de către administratori şi actele
grupului. De asemenea, ei vor ţine un registru cu toate operaţiunile
lichidării, în ordinea datei lor.
Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul lor sub controlul persoanelor
care îndeplinesc atribuţia de cenzor.
* Lichidarea grupului trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data
dizolvării. Pentru motive temeinice tribunalul poate prelungi acest termen
cu cel mult 2 ani.
* După terminarea lichidării grupului, lichidatorii trebuie să
întocmească situaţia financiară de lichidare şi să propună repartizarea
activului între membri.
* Grupul de interes economic, aflat în stare de insolvenţă, va fi
supus procedurii reorganizării judiciare şi falimentului, în condiţiile
stabilite de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi
falimentului, republicată, cu modificările ulterioare. Aceste reglementări
se aplică indiferent de calitatea de comerciant sau necomerciant a
grupului de interes economic.
Interdicţii privind grupurile de interes economic (art. 219)
9Vor putea fi acordate administratorilor remuneraţii şi orice alte
sume sau avantaje numai în baza unei hotărâri a adunării generale.
9Este interzisă creditarea de către grup a administratorilor
acestuia, prin intermediul unor operaţiuni, precum:
a) acordarea de împrumuturi administratorilor;
b) acordarea de avantaje financiare administratorilor cu ocazia sau
ulterior încheierii de către grup cu aceştia de operaţiuni de livrare de
bunuri, prestări de servicii sau executare de lucrări;
c) garantarea, directă sau indirectă, în tot sau în parte, a oricăror
împrumuturi acordate administratorilor, concomitentă sau ulterioară
acordării împrumutului;
d) garantarea, directă sau indirectă, în tot sau în parte, a executării
de către administratori a oricăror alte obligaţii personale ale acestora faţă
de terţe persoane;
e) dobândirea cu titlu oneros sau plata, în tot sau în parte, a unei
creanţe ce are drept obiect un împrumut acordat de o terţă persoană
administratorilor ori o altă prestaţie personală a acestora.
107

9Prevederile privind interzicerea creditării de către grup a
administratorilor sunt aplicabile:
• operaţiunilor în care sunt interesaţi soţul, rudele sau afinii până la
gradul al patrulea, inclusiv ai administratorului;
• dacă operaţiunile privesc o societate civilă sau comercială la care
una dintre persoanele anterior menţionate este administrator sau director
ori deţine, singură ori împreună cu una dintre persoanele sus-menţionate,
o cotă de cel puţin 20% din valoarea capitalului social subscris.
Excepţii de la creditarea de către grup a administratorilor:
9Prevederile privind interzicerea creditării de către grup a
administratorilor nu se aplică:
a) în cazul operaţiunilor a căror valoare exigibilă cumulată este
inferioară echivalentului în lei al sumei de 5.000 de euro;
b) în cazul în care operaţiunea este încheiată de grup în condiţiile
exercitării curente a activităţii sale, iar clauzele operaţiunii nu sunt mai
favorabile persoanelor menţionate la alin. (2) şi (3) decât cele pe care, în
mod obişnuit, grupul le practică faţă de terţe persoane.
Subsecţiunea 6. Grupurile europene de interes economic –
reglementate de Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003 – titlul V – Grupurile de interes
economic, începând cu art. 232-237, cap. 2.
*Grupurile europene de interes economic – G.E.I.E., constituite cu
respectarea prevederilor legale, sunt recunoscute şi pot funcţiona, în
condiţiile legii, în România.
* Grupul european de interes economic este acea asociere dintre
două sau mai multe persoane fizice ori juridice, constituită pentru o
perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori dezvol-
tării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii
rezultatelor activităţii respective.
* Pot fi membrii unui grup european de interes economic doar:
a) companii sau firme (în sensul art. 165 alin. 2) din versiunea
consolidată a Tratatului instituind Comunitatea Europeană, precum şi alte
persoane juridice de drept public sau privat, care au fost înfiinţate în
108

conformitate cu legislaţia unui stat membru al Uniunii Europene şi care
îşi au sediul social, precum şi centrul principal de conducere şi de ges-
tiune a activităţii statutare pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană;
dacă, conform legislaţiei unui stat membru, o companie, firmă sau altă
persoană juridică nu este obligată să aibă un sediu social, este suficient ca
centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare a
acestei companii, firme sau a altei persoane juridice să fie situat pe
teritoriul unui stat din Uniunea Europeană;
b) persoanele fizice care desfăşoară activităţi industriale, comer-
ciale, meşteşugăreşti sau agricole ori care furnizează servicii profesionale
sau de altă natură pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană.
* Grupurile europene de interes economic pot înfiinţa în România
filiale, precum şi sucursale, reprezentanţe şi alte unităţi fără personalitate
juridică.
* Înfiinţarea de sucursale sau filiale în România va fi supusă tuturor
dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea
actelor şi faptelor cerute pentru grupurile de interes economic române.
* Grupurile europene de interes economic nu sunt supuse auto-
rizării prevăzute de Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea şi
funcţionarea în România a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi
organizaţiilor economice străine, cu modificările şi completările ulte-
rioare.
* Vor fi supuse înregistrării şi menţiunile referitoare la:
a) deschiderea unei proceduri judiciare sau extrajudiciare de
insolvenţă asupra grupului european de interes economic;
b) dizolvarea grupului european de interes economic, numele/de-
numirea şi puterile lichidatorilor acestuia;
c) închiderea sucursalei/filialei.
Toate aceste formalităţi se vor face la oficiul registrului comerţului
de la sediul sucursalei sau filialei.
Dacă un grup european de interes economic înfiinţează mai multe
sucursale în România, documentele de constituire şi alte acte ale aceluiaşi
grup european, necesare pentru înmatricularea unei sucursale, se depun
numai la una dintre sucursale.
Reprezentantul sau reprezentanţii sucursalei unui grup european
de interes economic răspund individual sau solidar, după caz, faţă de grup
sau faţă de terţi, pentru încălcarea dispoziţiilor legale reglementând
109

grupurile de interes economic, pentru nerespectarea prevederilor actului
constitutiv, fie pentru culpe în activitatea desfăşurată, care au produs
prejudicii grupului.
În cazul în care mai mulţi reprezentanţi pot fi ţinuţi responsabili
pentru aceleaşi fapte, tribunalul va stabili contribuţia fiecăruia la repararea
prejudiciului.
Veniturile anuale ale sucursalei unui grup european de interes
economic se impozitează în conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003
privind Codul fiscal, M. Of. nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu
Secţiunea IX. Jurisdicţiile offshore – Paradisurile fiscale24
Consideraţii introductive
În sens strict, fiecare ţară poate fi considerată paradis fiscal,
deoarece, într-o formă sau alta, companiilor sau persoanelor fizice li se
oferă stimulente pentru a încuraja investiţiile lor şi a le promova creşterea
economică. Inclusiv Statele Unite ale Americii poate fi considerat paradis
fiscal pentru persoanele care investesc în economia americană.
Pot apărea confuzii în utilizarea termenului, prin asocierea
secretului operaţiunilor financiar-bancare şi comerciale, desfăşurate pe
teritoriului statului, care poate fi astfel asociat unui „paradis fiscal”, deşi
toate statele impun un anumit nivel de protecţie pentru informaţiile
bancare şi comerciale.
Paradisul fiscal este un teritoriu cu o fiscalitate privilegiată.
Corespunde cu sintagma engleză: „tax heaven”, cu expresia germană
„oasis fiscale”. Într-un raport OECD din 1987, referitor la fiscalitatea
internaţională, se preciza încă din partea introductivă: „că nu există
criterii unice, clare şi obiective permanente pentru a identifica o ţară ca
fiind un paradis fiscal”.
24
Conform Voicu Costică, Ungureanu Georgeta Ştefania, Voicu
Adriana Camelia, Investigarea criminalităţii financiar-bancare, Editura
Polipress, 2003, cap. 1, secţiunea 2 Paradisurile fiscale, p. 5-18 şi Voicu
Costică, Boroi Alexandru, Dreptul penal al afacerilor, ediţia a III-a. Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2006, cap. Jurisdicţii offshore – paradisurile fiscale,
p175-186. A se vedea şi http://www.cosmoserve.com/RO/,
http://companiioffshore.trade-romania.biz/infiintari_companii_offshore.htm
110

Paradisul fiscal este definit în dicţionarul de afaceri25 ca fiind ţara
care practică impozite de nivel redus, inclusiv pentru veniturile străine,
respectiv, ţara care încurajează prin politica sa fiscală exercitarea pe
teritoriul ei a numitor activităţi economice specifice.
Iniţial, paradisurile fiscale au apărut în insule îndepărtate şi exotice,
iar ulterior, s-au extins şi în ţări europene „minuscule” cum ar fi:
Principatul Andora, Republica Cipru, Gibraltar, Principatul Leichtenstein,
Principatul Monaco etc.
Subsecţiunea 1. Principalele caracteristici ale paradisului fiscal:
– impozite reduse,
– secretul operaţiunilor desfăşurate pe teritoriul şi sub jurisdicţia
statului respectiv,
– activitatea bancară cu regim juridic distinct între cetăţenii naţionali
şi cetăţenii străini, exemplu: încurajează activităţile bancare externe,
– sisteme excelente de comunicare – cablu telefonic, telex, internet,
servicii aeriene cu linii directe, non-stop, între diverse state şi unele din
aceste paradise fiscale – exemplu: cursă directă Miami – Insulele Cayman.
– publicitate promoţională, printr-o publicitate agresivă, în care sunt
prezentate avantajele oferite de statul respectiv, considerat paradis fiscal,
– utilizarea limbii engleze ca limbă principală în jurisdicţiile
caraibiene, apropierea geografică de continentul american fac ca aceste
paradise fiscale să fie foarte atractive pentru locuitorii Statelor Unite ale
Americii şi Canada.
Subsecţiunea 2. Prezentarea paradiselor fiscale cunoscute

Jurisdicţii tipuri de offshore existente:
1. International Business Companies (IBC)
Anquilla
Belize
British Virgin Islands
Seychelles
25
A se vedea dicţionarul online de afaceri:
http://www.rubinian.com/dictionar_detalii
111

2. Diverse tipuri binecunoscute de companii offshore
Insula Man (Exempt, LLC, Resident)
Mauritius GB I
Mauritius GB II
Marea Britanie LLP
Marea Britanie Private Limited (PLC)
Luxemburg 1929 Holding
Luxemburg 1990 SOPARFI
Luxemburg Trading
Seychells CSL
Hong Kong Private Limited
Singapore
3. Limited Liability Companies din SUA
US LLCs (Delaware, Arkansas, New Jersey, New York, Oregon,
Washington DC, Wyoming)
4. Alte tipuri de companii offshore
Bahamas
Insulele Cayman
Cipru
Gibraltar Exempt
Jersey
Labuan (Insula Victoria – Malaezia)
Madeira
Olanda
Panama
Samoa
Uruguay
Compania offshore, firma înregistrată într-o ţară sau un teritoriu
intitulat „paradis de impozit”, întrucât nu este impozitată sau este
impozitată doar într-o mică măsură.
Aceste teritorii propun investitorilor străini, pe lângă scuti-
rea/reducerea de impozite pe veniturile firmei şi a persoanei, pe taxa de
moştenire şi de donaţie etc., şi un sector monetar bine dezvoltat (sistem
bancar, asigurări, tranzacţii bursiere), liberalizarea tranzacţiilor valutare etc.
De regulă, o condiţie pentru acordarea scutirii de impozite este şi
aceea că firma solicitantă să nu-şi desfăşoare activitatea economică pe
112

teritoriul respectiv (condiţie impusă de apărarea propriei economii de
influenţa externă).
În funcţie de condiţiile de funcţionare, teritoriile unde se pot
înregistra firme off-shore se împart în trei grupe:
grupa 1 – Insulele Bahamas, Jersey, Insula Man, Delaware (USA)
(capitalul de bază nu trebuie consemnat, bilanţul nu trebuie depus la nicio
autoritate, profitul firmei este încărcat anual numai cu un impozit fix);
grupa 2 – Irlanda, Hong Kong (firmele au obligaţia să prezinte
autorităţilor bilanţul legalizat de un contabil autorizat);
grupa 3 – Madeira, Cipru, Elveţia, Lichtenstein, Ungaria (din
1994) (la înfiinţarea firmei capitalul de bază trebuie consemnat,
depunerea bilanţului este obligatorie, dar profitul firmei este impozitat
avantajos – cu o cota cuprinsă între 0 şi 4,25%).
Se întâmplă frecvent ca scopul înfiinţării unei firme off-shore să fie
nu numai scutirea de impozite, ci şi debutul în exterior, în numele unei
firme înregistrate într-o ţară recunoscută (ca mijloc de sporire a
credibilităţii afacerii).
Prin termenul de offshore* (Potrivit dicţionarului anual al revistei
The Economist, companiile offshore sunt firme înregistrate în anumite
ţări sau jurisdicţii care au o legislaţie fiscală fie fără impozite, fie cu
impozite foarte scăzute atât timp cât societatea nu desfăşoară activităţi pe
teritoriul ţării unde sunt înregistrate.) Limbajul de specialitate britanic
desemnează teritoriul situat dincolo de ţărm. În jargonul economic
american, prin „offshore” sunt denumite activităţile economice şi firmele
care îşi desfăşoară activitatea în afara teritoriului naţional al statului în
care acestea sunt rezidenţi.
Cu alte cuvinte este vorba despre întreprinderi care nu desfăşoară
activităţi comerciale în ţara în care au fost înregistrate şi care, din punct
de vedere al actelor comerciale săvârşite, sunt considerate ca fiind firme
străine. O companie offshore nu realizează venituri în ţara în care a fost
înmatriculată.
Teoretic, companii offshore se pot înfiinţa în orice ţara din lume,
dar nu peste tot se pot obţine şi avantaje fiscale.
Tax heaven (engl.) – în traducere liberă înseamnă port fiscal,
refugiu fiscal, paradis fiscal. Cu acest termen sunt desemnate acele unităţi
113

teritorial-administrative care asigură condiţii deosebit de favorabile pentru
dezvoltarea capitalului şi pentru funcţionarea companiilor offshore.26
Avantajele înfiinţării companiilor offshore:
Aceste avantaje sunt:
anonimat şi confidenţialitate;
suportă taxe reduse şi ajută la o mai bună planificare interna-
ţională a taxelor;
lipsa controalelor valutare;
operează într-un sistem economic şi politic stabil;
operează într-un sistem bancar bine organizat şi dezvoltat;
posibilitatea diversificării obiectului de activitate fără nicio
restricţie;
regulamente lejere;
posibilitatea de expansiune mult mai bună;
ascunderea provenienţei mărfurilor prin prelucrarea în zonele
libere adiacente altor centre financiare offshore;
Anonimat şi confidenţialitate
Anonimatul şi confidenţialitatea sunt invocate ca principale
avantaje ale companiilor offshore, după taxele scăzute sau chiar lipsa
acestora. Printre motivele care determină o asemenea alegere se numără:
în cele mai multe cazuri compania offshore este folosită ca o a
treia parte, desfăşurând tranzacţii pe piaţa locală. În acest caz, cele
2 companii nu trebuie să aibă acelaşi (aceiaşi) director(i) întrucât aceeaşi
persoană nu poate semna un acord între 2 companii în calitate de director
al amândurora;
în multe ţări obligativitatea de a plăti taxe este legată de locaţia
administraţiei companiei. Dacă este evident că directorii şi acţionarii unei
companii străine sunt înregistraţi pe piaţa locală, veniturile companiei
străine vor fi considerate ca venituri ale unor proprietari locali şi vor fi, în
consecinţă, taxabile;
oamenii de afaceri doresc să menţină anonimatul în ceea ce
priveşte activităţile desfăşurate, profiturile acumulate, investiţiile;
26
Sursa: http://companiioffshore.trade-romania.biz/infiintari_companii_
offshore.htm
114

anonimatul nu poate fi obţinut odată ce compania a fost
înregistrată cu deţinătorii ei reali, iar documentele în care sunt consemnaţi
acţionarii şi directorii sunt îndosariate. În contrast, când compania este
înregistrată ca anonimă, iar proprietarii, la un moment dat, nu mai doresc
acest lucru, structura nu poate fi oricând schimbată;
publicul are acces la dosarele ce conţin certificatele de acţionar,
documentele de constituire ale unei companii etc.
Pe plan mondial peste 95% din deţinătorii de companii offshore
folosesc o structură de anonimat, restul preferând o structură deschisă.
Angajaţii sunt obligaţi prin jurământ să păstreze secrete numele
beneficiarilor nerezidenţi. Doar datele generale sunt prezentate din când
în când pentru a informa guvernul şi publicul cu privire la evoluţia în
acest domeniu. În funcţie de dorinţa beneficiarului companiei, identitatea
acestuia poate fi cunoscută doar de cei cu care lucrează în mod direct,
cum ar fi directorul general şi adjunctul.
Suportă taxe reduse şi ajută la o mai bună planificare
internaţională a taxelor
Jurisdicţiile fiscale existente pe plan mondial se împart în două
categorii:
♦cele caracterizate de un nivel ridicat al taxelor (taxa pe venit,
TVA, taxa pe salarii, taxa pe dividende, taxe municipale, taxe de drumuri,
taxe imobiliare etc.) şi
♦cele care nu percep taxe deloc sau acestea sunt foarte mici. În
jurisdicţiile care nu percep taxe, cum ar fi Bahamas, Gibraltar nici una din
taxele menţionate mai sus nu este percepută. O companie înregistrată
într-o astfel de jurisdicţie nu plăteşte nicio astfel de taxă.
Dacă luam în considerare o jurisdicţie cu taxe scăzute, vom vorbi
de taxa pe profitul companiei. O jurisdicţie cu astfel de taxe este Ciprul,
unde se aplică o taxă de 4,25% pe profit brut. Profitul brut este calculat
prin scăderea din venit a tuturor cheltuielilor făcute de o companie pentru
desfăşurarea afacerilor. Aceasta include costul bunurilor vândute,
salariile, cheltuielile de călătorie, cazare şi protocol, taxe profesionale,
comisioane şi aşa mai departe. Nu există limite în ceea ce priveşte aceste
cheltuieli decât bunul simţ. Mai mult, salariile nu sunt taxabile. Totuşi,
alte jurisdicţii, de exemplu Insula Man, impun o taxă fixă (750 lire
115

sterline, sau 1200$ în cazul Insulei Man) oricărei companii, indiferent de
profiturile sau pierderile acesteia.
Cât despre planificarea internaţională a taxelor, companiile
internaţionale folosesc entităţile offshore pentru a-şi dirija profiturile către
acestea şi pentru a-şi desfăşura activitatea astfel încât să plătească cât mai
puţine taxe. Nu este de mirare că mii de oameni de afaceri şi companii
folosesc companii offshore pentru planificarea internaţională a taxelor,
printre acestea numărându-se firme renumite în întreaga lume precum
Pepsi Cola, Tetra Pak, Barclays RJR Nabisco şi altele. Existenţa unor
tratate de evitare a dublei impuneri internaţionale împreună cu taxele
scăzute oferă posibilităţi imense pentru planificarea taxelor.
Lipsa controalelor valutare
Mulţi oameni de afaceri încearcă să evite stabilirea unei baze
străine acolo unde există controale valutare sau sunt intenţionat
complicate formalităţile ce privesc aceste operaţiuni.
Companiile offshore nu sunt supuse controalelor valutare de niciun
fel. Ele pot primi fonduri fie în cash, fie sub altă formă, în orice tip de
valută şi, de asemenea, pot face plăţi către orice persoană în orice ţară, sau
pot face retrageri de fonduri fără nici o explicaţie sau documente cerute
de bancă. Astfel, compania operează într-un sistem bancar nerestrictiv.
Companiile offshore pot menţine conturi în orice tip de valută, sub
forma de conturi curente, conturi cu preaviz, sau depuneri la termen fix,
iar dobânzile plătite sunt similare cu cele practicate la nivel internaţional.
Fondurile din aceste conturi pot fi transferate în străinătate fără nici un fel
de restricţie şi fără solicitarea unor documente sau a unor permise.
Operează într-un sistem economic şi politic stabil
Orice om de afaceri, orice investitor doreşte să îşi desfăşoare
activitatea într-o ţară ce are aceste caracteristici. Nimeni nu doreşte să îşi
vadă banii pierduţi din cauza schimbării guvernelor, sistemului de
guvernare sau din cauza instabilităţii economice ce poate aduce cu ea
inflaţie, regresie economică şi multe alte probleme.
După apariţia noilor state independente din fostul bloc sovietic
procesul de restructurare economică a dus inevitabil la crize financiare
(falimente bancare, jocuri piramidale etc.) care au însemnat pentru
populaţie pierderea economiilor.
116

Unul din cele mai mari avantaje ale Ciprului, ca centru offshore,
este stabilitatea economică şi politica într-o regiune vulnerabilă în această
privinţă. Războiul civil din Liban i-a conferit Ciprului primul avantaj în
1970, urmată de Războiul din Golf din 1990 şi colapsul Iugoslaviei.
Multe companii care au venit pentru un refugiu temporar au rămas atunci
când au văzut că această ţară le oferă mai mult de atât.
Operează într-un sistem bancar bine organizat şi dezvoltat
Aceasta este una din priorităţile pe care orice centru financiar
offshore le are de îndeplinit. La aceasta au contribuit şi marile bănci ale
lumii ce şi-au stabilit centre de operare în aceste zone şi au ridicat astfel
standardul de desfăşurare al acestei activităţi.
Având în vedere modul în care se desfăşoară afacerile astăzi este de
neconceput ca un centru financiar offshore să nu aibă un sistem bancar
bine dezvoltat.
Aceasta problema va fi prezentata mai larg în următoarea
subsecţiune.
Posibilitatea diversificării obiectului de activitate fără nicio
restricţie
Centrele financiare offshore permit, în mod frecvent, diversificarea
obiectului de activitate al unei companii, operaţie care nu este posibilă în
ţara de origine a investitorului. Companii cu impuneri şi restricţii
dureroase în ţara lor de origine pot găsi nenumarate soluţii comerciale în
centre offshore, scăpând astfel de multe din probleme.
De exemplu, băncile japoneze sau americane nu se pot angaja în
unele chestiuni legate de titlurile de valoare prohibite de lege în ţările lor,
intră pe acest delicat domeniu cu ajutorul entităţilor offshore. Trebuie
menţionat şi faptul ca formalităţile de diversificare a activităţii unei
companii sunt îndeplinite fără prea multă birocraţie.
Regulamente lejere
Frica de regulamente excesive este o atracţie majoră spre acest
domeniu şi este motivul pentru care înregistrarea de bănci, societăţi de
asigurări sau societăţi de transport maritim a devenit un pilon important al
industriei offshore. Un nou val de instrumente financiare se deplasează
spre domeniul offshore pentru acelaşi motiv. Acest val include fonduri de
investiţii închise, instrumente de plată, comertul cu Eurodolari.
117

Posibilitate de expansiune mult mai bună
Marile corporaţii văd centrele offshore ca pe ceva indispensabil
pentru expansiunea lor pe noi pieţe la costuri competitive. De exemplu,
centrele financiare offshore domină câteva activităţi internationale cum ar
fi: shippingul, transportul aerian, domeniul financiar şi al societăţilor de
asigurări captive. În ultimul timp au fost înregistrate aproximativ un
milion de companii offshore în toată lumea, iar multe din corporaţiile de
răsunet de pe piaţa mondială operează prin aceste centre. Am amintit aici
IBM şi Microsoft în Dublin, Orient Express şi American Airlines în
Bermude, De Burs în Insula Man, GE şi CNN în Cipru.
Astfel, o firmă va putea intra mai uşor pe o piaţă sau îşi va putea
deschide o filială sau o sucursală într-o anumită ţară pentru că va fi privită
ca o firmă străină şi va putea beneficia de facilităţi acordate de guvernul
ţării respective. Putem da aici ca exemplu de ţară România, care acordă
facilităţi investitorilor străini ce îşi plasează banii în ţara noastră.
Ascunderea provenienţei mărfurilor prin prelucrarea acestora
în zonele libere adiacente altor centre offshore
Oamenii de afaceri pot ascunde provenienţa mărfurilor pe care le
comercializează cu ajutorul zonelor libere. Astfel, ei pot introduce
mărfurile în zonele libere unde le pot schimba ambalajul, le pot prelucra
şi le pot ascunde provenienţa pentru că mărfurile vor avea ca provenienţă
apoi zona liberă, şi implicit ţara care a organizat această zonă liberă şi
astfel mărfurile pot fi mai uşor alese de consumatori.
Trusturi offshore
Conceptul de „trust” este un concept ataşat exclusiv jurisdic-
ţiilor „common law” sau cu alte cuvinte, sistemului de drept anglo-
saxon, dezvoltându-se premisa departajării proprietăţii, în pro-
prietate juridică şi economică.
În mod istoric, acest concept s-a dezvoltat din legislaţia britanică
laws of equity şi a fost gândit astfel încât să separe controlul asupra unei
proprietăţi. Conceptul de trust implică, la rândul lui, folosirea a 4 categorii
de concepte:
1. Creatorul/fondatorul trustului – Settlor, care transferă
proprietatea ce va face obiectul trustului; trustul poate fi creat printr-un
act încheiat în timpul vieţii creatorului inter vivos trust sau printr-un
testament, având efect după moartea creatorului.
118

2. Proprietatea (bunurile) aferentă (transferată) trustului – corpus.
3. Managerul trustului – Trustee, numit de creatorul trustului;
rolul managerului este să administreze trustul în folosul unui beneficiar,
rol în sprijinul căruia, trustee-ul beneficiază de autonomie absolută; cu
alte cuvinte, în managerul-trustee va avea un „titlu legal” de proprietate
asupra bunurilor trustului, dar numai pentru a le folosi în scopul declarat
de către creator (pentru interesul beneficiarului); bunurile trustului sunt, în
mod necesar, separate de către cele ale managerului.
4. Beneficiarul trustului – Beneficiary, numit de creatorul
trustului, este cel în folosul căruia a fost creat trustul; acesta poate fi de
exemplu, un copil al creatorului trustului. Beneficiarul trebuie să fie
determinat la momentul constituirii trustului sau măcar determinabil (de
exemplu, primul copil ce se va naşte).
Odată ce creatorul trustului a decis ce proprietăţi va transfera
trustului, el decide şi asupra administratorului (sau administratorilor).
Crearea trustului îmbracă, în mod normal, forma unui document scris
(care, de multe ori, este foarte complex).
Managerul trustului va avea, după cum am spus, autonomie totală
în activitatea de administrare, căci, altfel, se poate argumenta că trustul nu
a fost de fapt constituit. Autonomia administratorului este o condiţie sine
qua non a instituţiei trustului; dacă creatorul îşi păstrează controlul
complet asupra bunurilor trustului, atunci, în principiu (căci există şi
excepţii), trustul nu există, iar bunurile sunt considerate a fi în continuare
proprietatea creatorului.
În mod evident, ţinând cont de autonomia managerului, acesta
trebuie să fie ales cu un grad foarte mare de discernământ de către creator,
mai ales că managerul are din punct de vedere formal, titlu legal asupra
proprietăţilor trustului (legal ownership), în timp ce beneficiarul va fi
proprietarul economic (equitable ownership).
Această împărţire dihotomică a proprietăţii (în proprietate juridică
aparţinând managerului-trustee şi cea economică, aparţinând benefi-
ciarului) este de esenţa trustului, deosebindu-l de alte instituţii, cum ar fi
cea de reprezentare (mandat, agency) sau de fiducie. De exemplu,
proprietatea trustului este, în mod obligatoriu, separată de cea a
trustee-ului, în cazul contractului de fiducie proprietatea încredinţată
fiduciarului nu este separată, dar se poate cere de către creatorul
119

fiduciei/fiduciant separaţia bunurilor, sau în caz că bunurile au fost
înstrăinate de fiduciar, se poate cere contravaloarea lor.
Din fericire pentru creatorul trustului, managerul nu are
independenţa completă în activităţile de administrare, de vreme ce el va
adera la actul de constituire al trustului, care, de obicei, indică activităţile
permise, sau liniile generale de administrare a trustului. În aproape toate
ţările sistemului „common law” se conferă dreptul creatorului de a
modifica termenii esenţiali ai contractului de trust (de exemplu, schim-
barea managerului). Având în vedere aceste consideraţii, trebuie să spu-
nem că, în general, instanţele de judecata, competente de a judeca un
litigiu ce implică un trust, se vor limita în a urmări respectarea
prevederilor contractului de trust fără a încerca modificarea lor (cu
excepţia situaţiilor când trustul conţine clauze contrare legii, moralei sau
ordinii publice).
Managerul (trustee) are, în general, 3 obligaţii principale:
să îndeplinească obiectivele pentru care a fost creat trustul;
de a acţiona cu bună-credinţă (ca un mandatar) şi pruden-
ţă/diligenţă (judecata in abstracto) pentru a realiza scopul în care a fost
creat trustul; şi,
să acţioneze cu multă loialitate faţă de creatorul trustului, cu alte
cuvinte să acţioneze în interesul beneficiarului pentru care a fost creat
trustul.
Conform jurisprudenţei, consemnată în jurisdicţii, care consacră
sistemul de drept, common law, pentru ca actul de creare a trustului să fie
valabil, trebuie să fie îndeplinită o cerinţă triplă:
să existe certitudinea intenţiei creării trustului;
să existe certitudinea de subiect al trustului – active transferate;
să existe certitudinea existenţei obiectului trustului – adică
existenţa beneficiarilor.
O comparaţie relevantă ar putea fi aceea între un manager al
trustului şi un director de companie. Acesta din urmă acţionează în baza
mandatului de încredere acordat de acţionari. Cu toate acestea, managerul
nu este numai un simplu mandatar pentru creatorul trustului, căci el
dispune şi de o largă autonomie. Totuşi, managerul nu poate în niciun fel
folosi proprietăţile trustului în folos personal, şi ca un corolar, bunurile
trustului nu pot fi urmărite de niciun creditor personal al managerului de
trust.
120

Odată cu încheierea contractului de trust, creatorul încheie cu
managerul un protocol de intenţie Letter of wishes, care aşa cum o arată şi
numele, exprimă intenţiile şi dorinţele creatorului în legătură cu scopurile
de creare ale trustului, la momentul iniţial al creării. Aceste intenţii nu
trebuie urmate tale quale, cu totul strict, de către manageri, căci altfel
autonomia acestora ar fi negată, dar oricum ele constituie linii directoare
în ceea ce priveşte activităţile de administrare (de exemplu, ce tip de
investiţii vor fi făcute cu ajutorul fondurilor transferate trustului).
Practica ultimilor ani a arătat o tendinţa, în creştere, de a folosi
„Protectorii” ca o măsură suplimentară de siguranţă în cazul unor abuzuri
din partea managerilor trustului. De cele mai multe ori, protectorii sunt
avocaţi sau experţi contabili cu o bună reputaţie profesională, care vor
avea împreună cu managerii, drept de semnătură asupra conturilor
bancare ale trustului. În general, creatorul sau cineva având legături foarte
strânse cu proprietăţile trustului nu poate fi Protector, căci s-ar afecta
principiul autonomiei trustului, dar există câteva jurisdicţii (de exemplu
Insulele Cook) în care creatorul trustului (settlor) poate şi protector.
Protectorul nu este însă niciodată proprietarul legal al bunurilor
(proprietar de jure), cum este trustee-ul.
Tipurile de trust variază foarte mult în funcţie de diferitele
jurisdicţii dar, în general, trustul cunoaşte trei structuri de bază:
Trustul încheiat pentru „realizarea unui anumit interes”
(„interest in possession trust”): în acest caz, beneficiarul va avea un drept
distinct asupra unei părţi specifice din proprietăţile trustului;
„Trustul discretionar”: acest tip de trust conferă managerului
totala libertate de a decide (restrictionată doar de anumite doleanţe
generale, ale creatorului, concretizate în contractul de trust), cum, când şi
către cine veniturile, proprietăţile trustului sunt transferate; o varietate a
acestuia este trustul de tip spendthrift, foarte utilizat în SUA, în care
creatorul, neavând încredere în capacitatea beneficiarului de a gestiona
veniturile ce urmează să le primească de la trust, poate prevedea că
beneficiarul nu are dreptul să afecteze destinaţia sumelor/veniturilor care
vor fi distribuite de trust, iar creditorii personali ai beneficiarului nu pot să
urmărească veniturile care vor fi distribuite de trust:
„Trustul de Acumulare şi Prezervare”: acest trust este o
combinaţie a celor de mai sus; de obicei începe prin a fi un trust
discreţionar, dar va conţine prevederi, conform cărora, se va transforma
121

într-un „trust pentru realizarea unui anumit scop/interes”, odată ce
beneficiarul va atinge, de exemplu, o anumită vârstă.
În concluzie, instituţia trustului poate fi folosită cu succes (inclusiv
de cetăţenii ţărilor de drept romanic) atât în planificarea fiscală, cât şi ca
un instrument de protecţie contra creditorilor, mai ales atunci când
fondatorul şi soţul/soţia lui sunt de naţionalităţi diferite, iar în timpul vieţii
vor schimba domiciliul/rezidenţa lor. Trustul poate însemna o
oportunitate de a economisi, dar utilizarea lui este totuşi plină de capcane,
o planificare atentă trebuind făcută, de la caz la caz, mai ales în lumina
diferitelor legislaţii ale jurisdicţiilor implicate.
Sisteme bancare offshore
Firmele de consultanţă din domeniu pot asista clienţii pentru a-şi
deschide şi administra conturi bancare offshore şi internaţionale, fiind
deja dezvoltate expertize utile în identificarea şi alegerea unor bănci
offshore şi internaţionale potrivite.
Tendinţa generală este ca marea majoritate a companiilor şi a trus-
turilor administrate să îşi deschidă conturi bancare la bănci internaţionale şi
bănci offshore şi nu la bănci naţionale datorită următorilor factori:
familiarizarea acestora cu afacerile offshore şi afacerile
internaţionale
investiţii şi perspective ale afacerilor pe plan internaţional
eficientizarea taxelor
confidenţialitate
lipsa schimbului de informaţii
accesul la oportunităţi de investiţii speciale
Alegerea unei bănci offshore
În alegerea unei bănci offshore trebuie să se ţină cont de anumiţi
factori:
Factorii care trebuie luaţi în considerare includ:
stabilitatea politică şi economică a jurisdicţiei/jurisdicţiilor în care
o banca îşi are sediul;
reputaţie şi substanţă – raporturile Standard & Poor's, Moody's şi
Fitch sunt folositoare;
calitatea regulamentelor şi accesibilitatea la depozite, precum şi
protecţia investitorului şi schemele de asigurare;
compania mamă sau garanţii similare.
122

Concentrarea afacerii asupra băncii
În general băncile caută să ofere servicii unora sau tuturor tipurilor
de clienţi, precum:
clienţi privaţi – private banking clients
expatriaţi
activităţi de comerţ internaţional, precum comerţul.
Aceste servicii sunt furnizate atât din băncile offshore, cât şi din
locaţii internaţionale
Clienţi privaţi – private banking clients – Servicii bancare private
Cu toate că serviciile bancare private nu sunt o afacere uşoară,
există un model de simplu de a face afaceri: „fă-i fericiţi pe oamenii
bogaţi”. Definirea serviciilor bancare private diferă de la bancă la bancă,
dar este înţeleasă, în general, ca fiind o ofertă privată personalizată a unei
bănci pentru un client care dispune de minim 100.000 USD (unele bănci
oferă astfel de servicii unor clienţi care dispun de minim 500.000 USD
sau 1.000.000 USD).
Serviciile bancare private nu sunt sinonim ale termenului
„offshore”, dar costurile unei relaţii personalizate încep să se justifice şi
să merite la sume mai mari de 100.000 USD.
Expatriaţi
Numeroase bănci offshore au văzut o perspectivă profitabilă în
oferirea unor pachete de servicii bancare orientate persoanelor expatriate.
Băncile care oferă aceste tipuri de servicii se concentrează asupra online
banking, call-centres, unui nivel scăzut de expertiză şi în a oferi pachete
de servicii de asigurări de viaţă.
Activităţi comerciale internaţionale
Mulţi dintre clienţi utilizează companiile administrate pentru
scopuri comerciale, precum comerţul. În astfel de circumstanţe o bancă
offshore care este specializată în „private banking” sau servicii pentru
expatriaţi va fi nepotrivită.
Clienţii care desfăşoară activităţi comerciale caută la o bancă
offshore servicii similare şi vor cere acces la unele sau la toate serviciile
enumerate în continuare:
gestionarea lichidităţilor
servicii de schimb extern şi servicii de trezorerie
123

comerţ internaţional – scrisori de garanţie bancară, diverse
documente, garanţii transfrontaliere şi servicii bancare globale din zone
din lumea întreagă
gestionare risc: schimb extern, rata dobândă
finanţări
plăţi, încasări şi soluţii payroll
soluţii pentru vânzări: point of sale, e-commerce şi programe
merchant
expertiză în probleme, precum energie, industria aviatică,
shipping sau imobiliare
Paradisurile fiscale cunoscute:
Conform unui studiu publicat de Oficiul Naţiunilor Unite pentru
controlul drogurilor şi prevenirea criminalităţii, în lume sunt peste 50 de
state şi teritorii care îndeplinesc criteriile de paradis fiscal.
Cel mai des amintite în lucrările de specialitate şi documentele unor
foruri internaţionale sunt următoarele:
– zona Caraibelor şi America Centrală: Bahamas, Belize,
Bermude, Insulele Cayman, Costa Rica, Panama, Antigua, Montseratt,
Insulele Virgine, Republica Dominicană, Aruba, Antilele Olandeze, El
Salvador etc.;
– zona Europa: Luxemburg, Malta, Monaco, Insulele Man, Cipru,
Gibraltar, Andora, Liechtenstein etc.;
– zona Asia-Pacific: Insulele Marshall, Nauru, Samoa, Fidji,
Arhipelagul Tonga, Singapore, Filipine, Maldive, Hainan, Liban,
Bahrein, Dubai, Insulele Lauban, Macao, Insulele Cook;
– zona Africa: Insulele Capului Verde, Liberia, Insula Sfânta
Elena etc.
Cu toate acestea, cele mai cunoscute vor fi analizate în continuare,
fără pretenţia de a fi epuizat subiectul.
1. Antigua
− stat independent, membru Commonwealth,
− resursele esenţiale provin din turism,
− înregistrarea băncilor şi societăţilor noi nu este verificată sau
supuse vreunei condiţii particulare
− un avocat poate înfiinţa în câteva zile orice fel de societate
124

− secretul financiar bancar este garantat
− băncile nu pot fi controlate
2. Andora
− principat cu o suprafaţă de 465 km², situat în munţii Pirinei, între
Spania şi Franţa, independent din 1278, aflat sub suveranitatea a doi
principi: episcopul d´ Urgel şi preşedintele Franţei.
− în plan fiscal, veniturile şi beneficiile realizate nu sunt impozitate
− băncile acceptă cu foarte mare uşurinţă depozite în lichidităţi
considerabile.
Insulele Bahamas (The Commonwealth of the Bahamas)
− colonie independentă a Coroanei britanice din 1973, deşi Regina
este în continuare conducătoarea statului-colonie situată la 80 km S-E
− Cuprinde 700 de insule situate în sud-estul Floridei în Marea
Caraibilor.
− Are o populaţie de aproximativ 300.000 de locuitori.
− Nassau este capitala statului.
− Climatul este sub-tropical favorizând turismul.
− Insulele au un mediu de afaceri prielnic datorită neimpozitării
corporaţiilor, a proprietăţilor, câştigurilor de capital sau a veniturilor.
− Cadrul Legislativ: Sistem Juridic Independent, bazat pe Sistemul
Juridic Englez.
− Infrastructura: Există conexiuni aeriene excelente între insulă şi
majoritatea aeroporturilor internaţionale majore, precum şi legături
maritime, Bahamas fiind un port important la Marea Caraibilor.
− Economia: Principala sursă de venit o reprezintă turismul. Din
turism se obţin mai mult de jumătate din economiile insulei. Este
dependentă de importuri. Deşi a fost una dintre primele jurisdicţii care
oferea servicii de trust, dezvoltarea sa într-un important centru financiar
este destul de recentă.
− Moneda naţională: Dolarul bahamiez (BSD).
− Limba oficială: Engleza.
Informaţii despre tipuri de companii înregistrate în Bahamas:
- Tipuri de companii: Companii de Afaceri Internaţionale
- Legislaţia: Legea Companiilor de Afaceri Internaţionale din anul
2000.
125

- Capitalul social: Nu este fixat un prag minim sau maxim, dar
capitalul social este, de regulă, 50,000$ USD.
- Restricţii: Nu sunt permise activităţi în sectorul financiar, bancar
sau de asigurări fără obţinerea unei autorizaţii speciale. IBC nu pot
desfăşura activităţi comerciale şi nu pot deţine proprietăţi în Bahamas.
- Impozitare: În Bahamas nu se percep niciun fel de impozitări.
- Tratate pentru evitarea Dublei Impunerii: Nu are semnate astfel
de tratate.
- Raportări anuale: Nu sunt obligatorii.
- Taxa anuală de licenţă:
♦350$ pentru un capital social care e mai mic de 50.000$
♦1.000$ pentru un capital care depăşeşte 50.000$.
- Raportări financiare anuale: Nu sunt obligatorii.
- Sediu/agent înregistrat: Este obligatorie existenţa unui sediu
social şi a unui agent înregistrat în Bahamas.
- Secretarul companiei: Este opţională numirea unui secretar.
- Directori: Minim unul. Poate avea orice naţionalitate sau
rezidenţă şi poate fi persoană fizică sau juridică.
- Acţionari: Minim unul.
- Dezvăluirea identităţii proprietarului beneficiar: Nu este necesară,
dar trebuie depusă o evidenţă a acţionarilor la biroul de înregistrări.
Oricum, aceasta nu este publică.
- Dezvăluirea Comitetului de Directori: Nu este necesară, dar
trebuie completată şi depusă o evidenţă a acestora la biroul de înregistrări.
- Emiterea de acţiuni la purtător: Nu este permisă.
- Control valutar: Nu.
- Limba pentru înregistrarea numelui: Orice limbă din alfabetul
latin.
- Restricţii privind numele: Orice nume pe care autorităţile îl vor
găsi nepotrivit, obscen, ofensiv; termeni care au legătură cu roialitatea,
imperialitatea sau nume care sugerează patronajul guvernului.
- Limba în care se redactează documentele oficiale: Engleza.
- Durata de timp necesară încorporării: 2 zile lucrătoare.
- Companii deja înregistrate (shelf company): Există.
- Legislaţie pentru prevenirea spălării banilor: Există
- Terminologie care să denote răspunderea limitată: Limited,
Corporation, Incorporation, Societe Anonyme, Sociedad Anonima etc.
126

- Alte tipuri de companii: Companii limitate, parteneriate cu
răspundere limitată, companii private limitate ca acţiuni sau garanţii,
trusturi.
Bermude
- fostă colonie britanică, cu îndelungate tradiţii de centru financiar
internaţional, este considerată ţara cu cea mai scăzută rată a criminalităţii
şi corupţiei, fiind apreciată pentru profesionalismul specialiştilor,
indiferent de domeniu: avocaţi, contabili, bancheri, agenţi de asigurări;
- amplasată la 350 mile de coasta Carolinei de Nord, beneficiază de
legături aeriene bune cu SUA şi Europa;
- nu se execută control asupra schimburilor valutare şi opera-
ţiunilor bancare, băncile oferind o vastă varietate de servicii;
- la înregistrarea unei societăţi de către o persoană fizică este
necesară recomandarea unei instituţii bancare respectabile, sau unei firme
de avocatură, companii de asigurări cu reputaţie internaţională, totul
desfăşurându-se sub controlul autorităţilor monetare;
- Ca şi în Elveţia, frauda fiscală nu face obiectul niciunei sancţiuni
penale, fiind respectat secretul financiar.
Insulele Canalului (The Channel Islands)
- reprezintă un grup de insule situat la 700 km la sud de SUA, în
apropiere de Cuba.
- Există 550 bănci, 46.000 societăţi fictive la 16.000 persoane
(populaţie)
- considerat prototipul paradisului fiscal, admite depozite bancare
străine de peste 200 miliarde de dolari.
- Dotat cu comunicaţii extrem de performante, în schimbul a
câteva mii dolari, poate fi înfiinţată o bancă aptă să opereze în toată
lumea.
- Nu se percep impozite, secretul bancar este lege
- Confirmând aceste relaţii confidenţiale, din 1976, a fost
reglementat prin lege că orice dezvăluire cu privire la activităţile
financiar-bancare constituie crimă.
Insula Omului (The Isle of Man)
- insulă de 572 km², situată în Marea Irlandei, are un sector
financiar foarte dezvoltat, graţie unei fiscalităţi reduse.
127

- Persoanele fizice din insulă plătesc un impozit pe venit de
12-18%, indiferent de provenienţa acestuia.
- Străinii sunt scutiţi de impozit dacă exercită o activitate
comercială.
- Persoanelor juridice li se aplică ambele regimuri juridice:
*Societăţilor cu sediul în Insula Man li se aplică regimul de drept
comun: impozit de 12% pe profitul de 500.000 euro şi
impozit de 18% pentru sumele mai mari de 500.000 euro
*Regimul mai favorabil constă în scutirea de taxe a companiei sub
rezerva ca ele să nu exercite nicio activitate pe insulă, iar activităţile lor să
fie, în mod expres, restrânse pe baza unei liste limitative.
Insulele Cayman (The Cayman Isle)
9Formată din trei insule situate în Marea Caraibilor, la sud de
Cuba (Grand Cayman, Little Cayman şi Cayman Brac)
9Are o populaţie de aproximativ 40,000 de locuitori, majoritatea
locuind în Grand Cayman într-una dintre cele 3 insule,
9Există o bancă la 30 locuitori, activitatea bancară internaţională
fiind preponderentă,
9În 1992 s-au înfiinţat 2930 noi corporaţii, în 2003 cca 16.712, în
vreme ce populaţia uneia din insule este de 17.000 locuitori,
9Sunt colonie britanică, Regina numind aici un guvernator, iar
Parlamentul Britanic are drept legislativ.
9Cadrul Legislativ: Sistem Juridic, bazat pe Sistemul Juridic
Englez.
9Infrastructura: Infrastructură comercială cu acces direct de
comunicaţie pentru restul lumii.
9Economia: Sunt unele dintre cele mai mari centre bancare
offshore din lume, având peste 600 de bănci. Principala sursă de venit
provine din serviciile bancare şi din turism.
9Moneda naţională: Dolarul caymanez.
9Limba oficială: Engleza.
9Informaţii despre tipuri de companii înregistrate în Insulele
Cayman
9Tipuri de companii: Exonerate.
128

9Legislaţia: Legea Companiilor a Insulelor Cayman adoptată în
anul 1960 care se bazează în mare parte pe Legea Engleză a companiilor
din 1948.
9Capitalul social: Capitalul social standard este de 50,000 $.
9Restricţii: Exoneratele nu au voie să deruleze activităţi în sectorul
financiar, bancar, de asigurări sau fonduri mutuale fără obţinerea unei
autorizaţii speciale. Nu pot desfăşura activităţi comerciale şi nu pot deţine
proprietăţi în Insulele Cayman. Nu pot solicita fonduri publice.
9Legea băncilor, legea trusturilor şi legea relaţiilor confidenţiale se
numără printre cele mai severe şi restrictive din întreaga lume
(dezvăluirea informaţiilor este o crimă, iar solicitarea acestora este
împotriva legii)
9Impozitare: Nu se percep impozitări.
9Tratate pentru evitarea Dublei Impunerii: Nu are semnate astfel
de tratate.
9Raportări anuale: Nu sunt obligatorii.
9Taxa anuală de licenţă:
♦575$ US pentru un capital social mai mic de 50.000$
♦805$ US pentru un capital situat între 50.000$ – 1,000,000$.
♦1,690 US pentru un capital situat între 1,000,000$ – 2,000,000$.
♦2,400 US pentru un capital care este sau depăşeşte 2,000,000 $.
9Raportări financiare anuale: Nu sunt obligatorii.
9Sediu/agent înregistrat: Este obligatorie existenţa unui sediu
social şi a unui agent înregistrat în Insulele Cayman.
9Secretarul companiei: Este opţională numirea unui secretar.
9Directori: Minim unul. Poate avea orice naţionalitate sau
9Acţionari: Minim unul.
9Dezvăluirea identităţii proprietarului beneficiar: Nu este necesară.
9Dezvăluirea Comitetului de Directori: Nu în vreun registru
public.
9Clauza de confidenţialitate: Conform legislaţiei în vigoare este
considerată încălcare a legii dezvăluirea oricăror informaţii confidenţiale
despre companiile înregistrate în Insulele Cayman.
9Emiterea de acţiuni la purtător: Este permisă cu condiţia ca
acestea să fie deţinute de un custode.
129

9Control valutar: Nu.
9Limba pentru înregistrarea numelui: Orice limbă din alfabetul
latin.
9Restricţii privind numele: Orice nume pe care autorităţile îl vor
imperialitatea sau nume care sugerează patronajul guvernului. De
asemenea sunt interzişi termeni precum: bancă, asigurare, trust sau
echivalentele lor în alte limbi.
9Limba în care se redactează documentele oficiale: Engleza.
9Durata de timp necesară încorporării: 2 zile lucrătoare.
9Companii deja înregistrate (shelf company): Există.
9Legislaţie pentru prevenirea spălării banilor: Există
9Terminologie care să denote răspunderea limitată: Nu este
obligatorie, dar de obicei apar: Limited, Corporation, Incorporated etc.
Cipru
• Cipru este o insulă situată în estul Mării Mediterane la intersecţia
a trei continente: Europa, Asia şi Africa.
• Are o istorie fascinantă care datează de peste şapte mii de ani.
• Are o suprafaţă de 9.251 km² şi o populaţie de 770.000 de
locuitori.
• Localizarea strategică a fost motivul pentru care marile imperii
(Alexandru cel Mare, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin, Imperiul Turc,
Imperiul Britanic) au considerat că este important să folosească Cipru ca
şi bază regională.
• Astăzi Ciprul este statul cel mai estic al Uniunii Europene şi
reprezintă o punte către Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi Estul
Europei.
• Cadrul Legislativ: Cipru a devenit Republică Independentă în
1960 după 82 de ani de administraţie britanică, aceasta lăsându-şi o
amprentă puternică asupra Statului Cipriot. Sistemul juridic cipriot se
bazează în mare pe sistemul juridic englez. Fiind totodată membru cu
drepturi depline al Uniunii Europene, Sistemul Legislativ cuprinde şi
toate Legile şi Directivele Uniunii Europene.
• Infrastructura: Larnaca, principalul aeroport cipriot, se află
situat la 50 de km de Nicosia, capitala ţării, asigurând transportul între
Cipru şi restul lumii. Cunoscând importanţa telecomunicaţiilor, Cipru a
130

făcut investiţii masive în acest sector. Astfel, Cipru poate fi considerat ca
fiind una dintre cele mai avansate ţări în acest domeniu.
• Economia: Cipru are o economie de piaţă, care s-a îmbunătăţit
simţitor în ultimii 20 de ani, asigurând un standard de viaţă ridicat
locuitorilor săi. Turismul a fost şi este în continuare principalul domeniu
de activitate urmat de agricultură şi producţie ale căror progrese sunt însă
mai mici. Cipru a devenit un centru comercial, financiar şi maritim
dezvoltat determinând şi creşterea sectoarelor adiacente.
• Moneda naţională: Lira cipriotă (CYP).
Rata de schimb din 01.10.2004: 1 CYP = 2.19 USD = 1,76 EUR =
1,21 GBP.
Guvernul Ciprului intenţionează să se alăture EuroZonei în 2007
(negocierile sunt în curs).
• Limba oficială: Limba greacă şi limba turcă sunt recunoscute ca
fiind limbi oficiale, dar şi limba engleză este vorbită de aproape toţi
locuitori fiind utilizată şi în toate sectoarele de activitate. Un număr mare
de studenţi ciprioţi au studiat în afara graniţelor ţării fiind fluenţi în multe
alte limbi.
• Ora Ciprului: Ora oficială a Ciprului este cu 7 ore înaintea orei
New York-ului şi cu 7 ore în urma orei Tokyo-ului, având astfel
posibilitatea de a lucra cu cele mai importante centre financiare în aceeaşi
zi (GMT+ 02).
Informaţii despre tipurile de companii înregistrate în Cipru:
• Companiile de Afaceri Internaţionale (IBC)
Aceste companii sunt folosite în diverse scopuri, cum ar fi:
– comerciale;
– holding;
– investiţii;
– consultanţă.
• Legislaţie: „Legea companiilor” Cap.113. Mare parte a ei este
activă din 1952 şi este o copie exactă a „Legii Companiilor” din Marea
Britanie din 1948. De curând ea a fost actualizată, cuprinzând şi
Directivele Uniunii Europene.
• Capitalul social: Capitalul minim social este de 1.000 de CYP.
Pentru un birou complet echipat şi cu toate serviciile incluse, capitalul
minim social se ridică la 10,000 CYP.
131

• Restricţii asupra activităţi: Sunt obligatorii autorizaţii speciale
pentru activităţi bancare, financiare şi de asigurări.
• Regimul de impozitare:
* Companii comerciale: impozitul este de 10% din profitul net IBC.
* Holdingurile: nu se percep impozitări asupra veniturilor din
dividende;
* Companiile non-rezidente: nu se percep impozitări.
* Non-rezidenţii ciprioţi care deţin acţiuni la companii cipriote nu
plătesc impozite pe dividende distribuite de IBC cipriote. *Acţionarii
rezidenţi plătesc o taxă de 15% pentru dividende.
• Tratate pentru evitarea dublei impuneri: Astfel de tratate au
fost semnate cu multe ţări, incluzând majoritatea ţărilor Vest şi Est
Europene şi statele Americii de Nord. Combinaţia între impozitarea
scăzută sau nulă şi avantajele care rezultă din semnarea acestor tratate au
transformat Ciprul într-un centru important de planificare fiscală.
• Raportări anuale: Trebuie depuse la autorităţile în drept.
• Taxa franciză: 7 CYP sau 15 CYP pentru întârzieri
• Raportări financiare anuale: Sunt prezentate membrilor şi o
copie este depusă la autorităţile în cauză.
• Sediu/agent înregistrat: Este obligatorie existenţa unui sediu
înregistrat în Cipru, dar nu şi a unui agent.
• Secretarul companiei: Poate fi de orice naţionalitate şi poate fi
persoana fizică sau juridică.
• Directori: Minim unul. Poate avea orice naţionalitate sau
• Acţionari: Minim unul.
• Dezvăluirea identităţii proprietarului beneficiar: Nu există
reglementări în acest sens pentru Autorităţile Guvernamentale. Trebuie
dezvăluită băncilor (strict confidenţial) dacă se deschid conturi în Cipru.
• Emisiunea de acţiuni la purtător: Nu este permisă.
• Control valutar: Nu.
• Limba pentru redactarea documentelor oficiale: În general
limba engleză se acceptă, dar sunt cazuri în care este necesară redactarea
documentelor în limba greacă.
• Durata de timp necesară încorporării: 5 zile lucrătoare.
• Companii deja înregistrate (shelf companies): Există.
132

• Legislaţie pentru a preveni spălarea banilor: Există.
• Alte forme de companii: Companii publice sau private limitate
ca număr de acţiuni sau ca garanţii, companii multinaţionale.
Insulele Virgine Britanice
• formează un grup de insule situate în Marea Caraibilor.
• Columb a descoperit aceste insule şi le-a numit „Islas Virgines”
după legenda Sf. Ursula şi a celor 11,000 de virgine.
• Insulele au fost anexate de Marea Britanie şi au trecut sub
administraţia unui Guvernator Britanic.
• În 1950, după mai multe încercări de a-şi dobândi independenţa,
se formează un Consiliu Legislativ, iar în 1966 se implementează o nouă
Constituţie.
• Guvernul este alcătuit acum dintr-un Consiliu Legislativ format
din membri aleşi, un Consiliu Executiv, un Prim Ministru ales de
membrii partidului majoritar şi un Guvernator Britanic, numit de Regină,
care acţionează ca reprezentantul ei.
• Cadrul Legislativ: Sistem Juridic Independent, bazat pe
Sistemul Juridic Englez
• Infrastructura: Are conexiuni aeriene excelente cu S.U.A.
• Economia: Fiind o Colonie Britanică, are o economie prosperă şi
stabilă.
Venitul majoritar provine din turism.
Acordarea de permisiuni de a se înregistra pe teritoriul ei Companii
de Afaceri Internaţionale a determinat creşterea substanţială a veniturilor.
Tortola, cea mai mare insulă, este centrul economic principal.
• Moneda naţională: Dolarul American ($)
• Limba oficiala: Engleza
Informaţii despre tipuri de companii înregistrate în Insulele
Britanice Virgine: Companiile de Afaceri Internaţionale (IBC)
• Legislaţie: Legea Companiilor Internaţionale, activă din 1984.
• Capitalul social: Capitalul minim plătit – US$1,00.
Nu se precizează o sumă minimă pentru capitalul social, dar de
obicei, acesta se ridică la 50.000$.
133

• Restricţii: IBC nu au voie să deruleze activităţi în domeniile
bancare, financiare sau de asigurări fără obţinerea unei autorizaţii speciale.
Aceste companii trebuie să întreţină relaţii comerciale în afara IBV.
• Impozitare: 0 (NIL)
• Tratate pentru evitarea Dublei Impunerii: Astfel de tratate au
fost semnate cu Austria şi Japonia, dar nu se răsfrâng asupra IBC.
• Raportări anuale: Nu sunt obligatorii.
• Taxa anuală de licenţă: $ 350 pentru capital social de US$ 50.000
$1.000 pentru capital mai mare de US$ 50.000
• Raportări financiare anuale: Nu sunt obligatorii.
înregistrat şi a unui agent în BVI.
• Secretarul companiei: Opţional.
• Dezvăluirea identităţii proprietarului beneficiar: Nu este
obligatorie.
• Emiterea de acţiuni la purtător: Este permisă.
• Limba utilizată în redactarea documentelor oficiale: Engleza.
• Companii deja înregistrate (shelf company): Există.
• Legislaţie pentru a preveni spălarea banilor: Există.
• Alte forme de companii: Companii limitate ca şi garanţii,
parteneriate limitate.
Insulele Seychelles
• formează un grup de 115 insule împrăştiate în Oceanul Indian.
• Cei 80.000 de locuitori au transformat aceste insule într-un
paradis tropical.
• Au fost descoperite de un navigator portughez, , dar a început să
fie locuită de oameni abia cu 200 de ani în urmă.
• După 162 de ani de ocupaţie Britanică, Seychelles şi-a câştigat
independenţa în 1976, devenind Republică în cadrul Commonwealth.
134

• Republica Seychelles este membră a Naţiunilor Unite, Uniunii
Africane, Commonwealth-ului şi Uniunii francofone.
• Sistemul Juridic: Se bazează pe Sistemul Juridic Englez şi
Francez. Sistemul politic este format din mai multe partide, un Preşedinte
Executiv şi un Guvern. Puterea legislativă aparţine unui Ansamblu
Naţional format din 34 de membri.
• Infrastructura: În Mahe, cea mai mare dintre insule se află
aeroportul internaţional, portul şi capitala Victoria. Victoria este
principalul centru economic şi maritim.
• Economia: Creşterea economică se datorează, în primul rând,
turismului, pescuitului şi într-o proporţie mai mică producţiei şi agriculturii.
• Moneda naţională: Rupia Seychelles
• Limba oficială: Engleza, franceza, creola; limba engleză este
folosită mai ales în afaceri.
Informaţii despre tipuri de companii înregistrate:
• Tipuri de companii: Companiile Internaţionale de Afaceri (IBC)
• Legislaţie: Legea Companiilor Internaţionale, apărută în 1984
• Capital social: Capitalul minim plătit – US$1,00.
Nu este precizată o sumă pentru capitalul social minim, dar de
obicei acesta se ridică la 5.000$.
• Restricţii: IBC nu pot derula activităţi în domeniile bancare,
financiare sau de asigurări. IBC au voie să întreţină relaţii comerciale
doar în afara Seychelles; nu au voie să deţină proprietăţi şi nu îşi pot
vinde acţiunile publicului.
• Tratate pentru evitarea Dublei Impunerii: Nu există.
• Taxa anuală de licenţă:
• $100 pentru o IBC cu un capital social de US$5.000
• $300 pentru o IBC cu un capital social situat între
US$5.001-US$50.000.
• $1.000 pentru capital mai mare de US$50.000.
• Raportări financiare anuale: Trebuie întocmite, dar nu trebuie
depuse la autorităţi sau auditate.
135

• Sediu / agent înregistrat: Este obligatorie existenţa unui sediu
înregistrat şi a unui agent în Seychelles.
• Secretarul companiei: Opţional.
obligatorie.
• Control valutar: Nu, pentru IBC-uri.
• Limba utilizată în redactarea documentelor oficiale: Engleza
sau franceza.
• Companii deja înregistrate (shelf company): Există
Insulele Belize
• Insulele Belize, foste Honduras, sunt situate pe ţărmul sudic al
Caraibelor.
• Capitala administrativă este Belmopan, dar centrul economic
principal îl reprezintă oraşul Belize.
• Are o populaţie de 200,000 de locuitori de diverse etnii. Fostă
colonie britanică şi-a dobândit independenţa în 1981. Este membră a
commonwealth-ului britanic, a UN şi a mişcării de nealiniere.
• Cadrul Legislativ: Sistem juridic independent, bazat, în mare
parte, pe sistemul juridic englez.
• Infrastructura: Aeroportul internaţional se află situat pe coasta
estică a insulelor.
• Economia: Principalele venituri provin din exportul de zahăr,
banane, citrice, peşte, cherestea. Înregistrarea companiilor internaţionale a
dus la creşterea substanţială a veniturilor.
• Moneda naţională: Dolarul Belize (BZD)
• Limba oficiala: Engleza.
Informaţii despre tipuri de companii înregistrate în Belize:
• Tipuri de companii: Companii de Afaceri Internaţionale (IBC)
• Legislaţia: Legea care reglementează existenţa acestor companii
a fost introdusă în 1990, amendată ulterior în 1995.
136

• Capitalul social: Capitalul social se ridică de obicei la 50,000 US $ .
• Tipuri de acţiuni: obişnuite, la purtător, cu sau fără drept de vot,
în orice valută recunoscută etc.
• Restricţii: IBC nu au voie să deruleze activităţi în sectorul
bancar, de asigurări sau reasigurări, fără obţinerea unei autorizaţii
speciale. IBC trebuie să deruleze activităţi comerciale în afara statului şi
să nu deţină proprietăţi imobiliare.
• Tratate pentru evitarea Dublei Impunerii: Nu sunt.
• Taxa anuală de licenţă: 100 US $ pentru un capital social de
până în 50.000 US $.
1.000 US $ pentru un capital social de peste 50.000 US $.
• Raportări financiare anuale: Nu sunt obligatorii.
• Sediu/agent înregistrat: Este obligatorie existenţa unui sediu şi a
unui agent înregistrat în Belize.
• Secretarul companiei: Opţional, dar de regulă se numeşte unul.
• Dezvăluirea identităţii proprietarului beneficiar: Nu.
• Dezvăluirea Comitetului de Directori: Nu în vreun registru public.
• Limba pentru înregistrarea numelui: Orice limbă.
• Restricţii privind numele: Orice nume pe care autorităţile îl vor
imperialitatea sau termeni care sugerează patronatul guvernului.
• Limba în care se redactează documentele oficiale: Engleza.
• Durata de timp necesară încorporării: 1 zi pentru încorporare
şi 2 pentru eliberarea documentelor.
• Companii deja înregistrate (shelf company): Există
• Legislaţie pentru prevenirea spălării banilor: Există
• Terminologie care să denote răspunderea limitată: Limited,
Corporation, Incorporated, Societe Anonyme, Sociedad Anonima.
137

Liechtenstein
- principat puţin cunoscut de marele public, cu capitala la Vaduz
- renumit în cercul oamenilor de afaceri,
- administrează cca 60 miliarde dolari,
- au o legislaţie fiscală atrăgătoare,
- căutat de cei care doresc, sub siguranţa anonimatului, să plaseze
aici fonduri de provenienţă dubioasă, trăind fără teama de pedeapsă,
- a devenit paradisul afacerilor şi al delicvenţei financiare, fiind
teritoriul european care concentrează fondurile mafiei şi corupţiei,
- este pe lista GAFI (Grupul de Acţiune Financiară Internaţională)
din anul 2000,
- din 2001 a desfiinţat conturile anonime, şi solicită identificarea
titularilor de cont şi a împuterniciţilor respectivi,
- garantează păstrarea secretului bancar,
- în topul clasamentelor centrelor offshore Liechtenstein ocupă
locul 2, după Jersey (cu 70 miliarde dolari) şi înaintea Principatului
Monaco (45 miliarde dolari),
- în prezent se estimează că deţine mai mult de 70.000 de societăţi
fictive (firme cu sediul social în principat, dar fără să desfăşoare activităţi
economice pe teritoriul lui),
- în problemele fiscale, principatul practică o subtilă distincţie între
evaziunea fiscală şi frauda fiscală, refuzând, în mod constant, să acorde
ajutor juridic.27
Gibraltar
- colonie britanică cu o populaţie de 30.000 de locuitori, aşezată pe
o suprafaţă de 6 km²,
- numărul societăţilor înfiinţate de păşeşte cu mult numărul
populaţiei,
- regimul fiscal pentru societăţi este atractiv deoarece acestea sunt
scutite de „impozitul pe beneficii” (impozitul pe profit) şi de taxa de
timbru pe o durată de 25 ani,
- capitalul minim pentru înregistrarea unei societăţi este de minim
100 lire sterline
27
Opinie exprimată de C. Voicu , Al. Boroi, în Dreptul penal al
afacerilor, ediţia a III-a, p. 183.
138

Monaco
- principat în suprafaţă de 2 km², membră a ONU, care oferă
mediul propice pentru plasarea capitalului de origine ilegală,
- din 1863 a beneficiat de o derogare din partea Franţei prin care se
permiteau oficial jocurile de noroc din cazinouri, în timp ce acestea erau
interzise în Franţa şi Italia până în 1933,
- acest fapt a contribuit puternic la dezvoltarea sa economică,
- argumente pentru ca principatul să fie un loc perfect pentru
spălarea banilor:
• legislaţia garantează anonimatul tranzacţiilor,
• nu există o deontologie riguroasă bancară,
• prezenţa unei slabe cooperări administrative şi judiciare
internaţionale,
• lipsa controlului asupra activităţilor desfăşurate în cazinouri
- nu respectă acordurile bilaterale încheiate cu Franţa
- „banul nu are miros şi justiţia este obligată la toate nivelele să-i
protejeze pe investitorii care contribuie la sporirea averii şi la creşterea
prestigiului acestui teritoriu princiar”28
- evaziunea fiscală nu este considerată aici ca fiind un delict,
- trusturile continuă să nu fie reglementate în privinţa activităţii de
administrator al societăţii şi astfel să funcţioneze nestingherite în principat,
- refuză să participe la Convenţia Europeană de cooperare şi ajutor
reciproc în materie penală, din 20 aprilie 1959,
- refuză frecvent să coopereze cu comisiile rogatorii internaţionale,
exceptând cazul în care o crimă sau un delict este recunoscut de Monaco
(evaziunea fiscală nu intră în discuţie) sau când s-a adus atingere
suveranităţii sau securităţii ţării care solicită ajutor juridic. Aceste situaţii
sunt foarte rare în practică.
Montserrat
- insulă cu o suprafaţă de 40 mile² în arhipelagul Leeward, situat la
răsărit de Caraibe, la cca 250 mile de Puerto Rico,
- colonie britanică care se autoguvernează,
28
C. Duchaine, Juge à Monaco, Paris, Ed. Lafon, 2002, p. 11. (magistrat
în perioada 1995-1999, care acuză sistemul juridic de complicitate cu mafia –
afaceri necercetate, magistraţi destituiţi, dosare penale falsificate etc.)
139

- nu există curse aeriene directe decât cu SUA, deşi au un sistem
performant de telecomunicaţii,
- băncile sunt uşor de deschis şi menţinute în secret, datorită legilor
bancare locale, elaborate special în acest scop,
- reglementările monetare şi de schimb valutar sunt aplicate cu
lejeritate, astfel încât importul şi exportul de fonduri se efectuează cu
uşurinţă.
Antilele Olandeze (The Netherlands Antilles)
- se întind de-a lungul Mării Caraibilor, cu două grupuri de câte trei
insule fiecare, aşezate la mare distanţă între ele: Sf. Martin, Sf. Eustatus,
şi Saba, situate la cca 50 mile la est de Puerto Rico (Curaçao, Aruba şi
Bonaire) şi la cca 50 mile de largul coastelor Venezuelei.
- sunt stat membru al regatului Olandei împreună cu Olanda şi
Surinam, dar exercită o autonomie completă în afacerile interne ale statului,
- importante ca paradisuri fiscale sunt Curaçao, unde este amplasată
capitala – Willemsted şi Sf Martin, jumătate posesiune franceză,
- tratatul privind taxele, semnat de Olanda cu SUA şi cu Marea
Britanie, a conferit o anumită supremaţie Antilelor Olandeze asupra
celorlalte state în privinţa secretului financiar,
- esenţa tratatului: corporaţiile din Antilele Olandeze care au
investiţii în SUA sunt fie scutite de impozite, fie achită impozite mai
reduse decât cele impuse pe profiturile câştigate de companiile altor ţări,
- în 1983 au fost create în virtutea tratamentului legal, preferenţial
2544 noi companii,
- oferă servicii moderne şi eficiente de telex, telefon şi poştă, o
reţea amplă de bănci internaţionale, curse aeriene directe cu New York şi
Miami,
- în 2-4 săptămâni poate fi înfiinţată orice entitate financiară la
costuri reduse, iar corporaţiile străine sunt scutite la înfiinţare de orice
restricţii monetare şi de schimburi valutare,
- confidenţialitatea corporativă este asigurată prin aplicarea
legislaţiei civile olandeze şi folosirea sistemului de „acţiune la purtător”
în cazul proprietăţii de corporaţie,
- secretul bancar este respectat, deşi nu există o legislaţie specifică
în materie,
140

- au elaborat legi şi reglementări pentru atragerea investitorilor, ca
şi marele lor rival Insulele Cayman
- şi-au asigurat un sector considerabil al pieţei financiare datorită
avantajelor conferite de tratat.
Panama
- cel mai important paradis fiscal din zona latino-americană, care
dezvoltă o veritabilă industrie de servicii financiare,
- importanţa strategică a Canalului Panama garantează securitatea
generată de prezenţa militară americană,
- legislaţia protejează secretul bancar şi facilitează înregistrarea
societăţilor confidenţiale, dar şi posibilitatea de tranzit a unor mari
cantităţi de bani lichizi prin băncile panameze,
- conferă statului Panama un rol important pe piaţa financiară,
- lipsa controlului şi absenţa taxelor vamale protejează capitalurile
latino-americane, dar şi capitalurile de origine criminală, astfel acest
paradis fiscal constituie un centru de tranzit între Asia şi Europa în
privinţa traficului de arme şi droguri americano-columbiene.
Alte „nişe europene”:
1. Elveţia
– nu este paradis fiscal, impozitele pentru elveţieni sunt înalte,
– impozitele pe venituri realizate de străini în Elveţia = 35%,
– legile privind sectorul bancar fac parte din Constituţia ţării şi sunt
respectate,
– confidenţialitatea conturilor şi operaţiunilor bancare se
materializează inclusiv prin: plicuri fără antet, adresa de cutii poştale pe
care le schimbă frecvent, poştă prin mesageri personali, expedierea
corespondenţei pentru clienţii străini din Franţa, Italia sau Germania,
pentru evitarea astfel ştampila poştei elveţiene,
– în plan instituţional şi politic, respectă principiul autodeterminării
şi, în consecinţă, în materie de măsuri împotriva spălării banilor rămâne
inflexibilă,
– evaziunea fiscală este sancţionată de dreptul administrativ şi nu
de cel penal,
– capitalurile se îndreaptă spre marile organizaţii neguverna-
mentale (ONG-urile) care îşi au sediul în Elveţia: Crucea Roşie,
141

Comitetul Olimpic Internaţional (CIO), alte asociaţii internaţionale care
manevrează sume foarte mari,
– în mai 1984 a avut loc un referendum naţional care propunea
atenuarea secretului bancar pentru a permite oficialităţilor străine din
domeniul aplicării legii, acces la documentele legate de infractori străini.
Referendumul nu a fost aprobat, chiar dacă punerea în discuţie a acestui
subiect dovedit sensibil reprezintă un mare pas înainte (neconcretizat încă!)
– prin aplicarea unui tratat de asistenţă reciprocă americano-
elveţiană (semnat în 2003), investigatorii care au lucrat, folosind canalele
adecvate din Ministerul Justiţiei şi Departamentul de Stat, au reuşit să
dobândească date şi documentaţie asupra conturilor din Elveţia ale unor
infractori americani.
2. Londra – Marea Britanie (Regatul Unit al Marii Britanii)29
• Regatul Unit al Marii Britanii, situat pe coasta vestică a Europei,
este format din Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord. Este o
monarhie condusă de Regina Elisabeta a II-a. Are o populaţie de aproxi-
mativ 58 milioane de locuitori din care 8 milioane trăiesc în Londra.
• Cadrul Legislativ: „Common Law”.
• Economia: Este una din marile puteri comerciale şi financiare.
Se află între primele patru puteri economice vest-europene cu rezerve
mari de cărbune, petrol şi gaz natural, având o producţie mare de energie.
Este lider în furnizarea de servicii financiare, bancare şi de asigurări.
• Moneda naţională: Lira sterlină (GBP)
Informaţii despre tipuri de companii înregistrate în Marea Britanie:
• Tipuri de companii: Companii private cu răspundere limitată.
Companii publice cu răspundere limitată.
• Legislaţie: Legea companiilor din 1985.
Legea impozitării veniturilor şi a corporaţiilor din 1988.
• Capitalul social: Companii private
Capitalul minim emis – 1 acţiune
Capitalul social pentru companiile private se ridică de obicei la
1,000 GBP.
29
Sursa: Companii offshore_rom (http://www.cosmoserve.com/RO/)
142

• Companii publice
Capitalul minim emis – 1 acţiune
Capitalul social minim pentru companiile publice este de 50,000
GBP din care 12,500 GBP trebuie plătiţi.
• Tipuri de acţiuni: obişnuite, care pot fi răscumpărate, cu sau fără
drept de vot etc.
• Restricţii: Companiile nu au voie să deruleze activităţi în
sectorul bancar, de asigurări, financiar sau de resurse umane fără obţine-
rea unei autorizaţii speciale.
• Regimul de impozitare: Este scăzut în comparaţie cu alte ţări
europene, companiile britanice fiind folosite ca mijloace eficiente de
planificare fiscală. Nivelul de impozitare variază (între 20 şi 30 %) în
funcţie de profitul net înaintea impozitării. Companiile internaţionale au
mai multe posibilităţi de a-şi reduce impozitul la 0%.
• Tratate pentru evitarea Dublei Impunerii: Au fost semnate
100 de astfel de tratate. UK are cele mai multe tratate în comparaţie cu
celelalte state suverane.
• Raportări anuale: Sunt obligatorii. Taxa anuală de completare
este de 15 GBP.
• Taxa anuală de licenţă: 0 (NIL)
• Raportări financiare anuale: Sunt obligatorii, dar companiile a
căror cifră de afaceri nu depăşeşte 1,000 GBP nu trebuie să auditeze
declaraţiile financiare, în schimb directorii trebuie să ateste conturile.
înregistrat în Anglia sau în Ţara Galilor.
• Secretarul companiei: Este obligatoriu.
• Directori: Companii private – Minim unul. Poate avea orice
naţionalitate sau rezidenţă şi poate fi persoană fizică sau juridică.
Companii publice – Minim 2, de orice naţionalitate, rezidenţă,
persoană fizică sau juridică.
• Acţionari: Minim unul pentru companii private şi minim 2
pentru companii publice.
• Dezvăluirea identităţii proprietarului beneficiar: Nu.
• Dezvăluirea Comitetului de Directori: Da, dar anonimitatea
poate fi păstrată prin folosirea nominalizărilor.
143

• Dezvăluirea Acţionarilor: Da, dar anonimitatea poate fi păstrată
cu ajutorul serviciilor nominale.
• Confidenţialitatea: Anonimitatea poate fi păstrată cu ajutorul
serviciilor nominale
• Emiterea de acţiuni la purtător: Este permisă, cu condiţia să fie
deţinute de un custode.
• Control valutar: Nu există.
• Limba pentru înregistrarea numelui: Orice limbă din alfabetul
Latin.
imperialitatea sau termeni care sugerează patronajul guvernului.
• Legislaţie pentru prevenirea spălării banilor: Există.
• Terminologie care să denote răspunderea limitată: Limited,
Public Limited Company etc.
• Alte tipuri de companii: Companii nelimitate, companii de
garanţie, parteneriate cu răspundere limitată etc.
• În loc de concluzii: un cetăţean britanic care are un părinte
născut în străinătate nu plăteşte impozit decât pe venitul dobândit în
Marea Britanie. Dacă aceştia pot investi oricâţi bani vor în afaceri în
străinătate sau să-şi plaseze banii în bănci din ţări cu o economie solidă,
deoarece ei vor fi exceptaţi de la impozitarea acestor venituri realizate în
alte ţări.
3. Marele Ducat al Luxemburgului
• a devenit în ultimii 30 ani o piaţă financiară de prim rang.
• în 1963 ea avea doar 6 bănci,
• în 2003 – 2006 bănci, o mare parte din ele constituind sucursale
ale unor bănci străine la nivel mondial (chiar şi cele mai mari bănci
luxemburgheze aparţin acum marilor grupări financiare străine; exemplu:
grupul Fortis posedă o parte majoritară din acţiunile Băncii Generale din
Luxemburg).
144

• în prezent doar CEC-ul şi băncile agricole de credit rămân
instituţiile financiare în proprietatea luxemburgheză.
• a trecut de la o economie dominant siderurgică la o piaţă
financiară de prim rang în Europa şi nu numai:
* care a fost favorizată de legislaţia adoptată începând cu 1960 şi
* care a dus la stabilizarea unei pieţe financiare
* la lărgirea câmpului de intervenţie a bursei locale şi a cotaţiei de
valori mobiliare,
• a atras fluxul de capital din statele vecine (Germania şi Franţa)
care aveau o legislaţiei fiscală restrictivă,
• sistemul de impozitare a contribuit la expansiunea amplă a
sectorului financiar privat,
• sistemul se caracterizează prin discreţia totală asupra tranzacţiilor
financiare desfăşurate în băncile luxemburgheze,
• ulterior, venirea la putere în Franţa a socialiştilor în 1981 a faci-
litat băncilor luxemburgheze, elveţiene şi belgiene obţinerea de mari
profituri,
• este considerat ţară offshore, gestionând capitaluri considerabile
provenind din statele vecine (în estimările specialiştilor jumătate din
capitalurile germane expatriate au fost plasate aici).
Regimul juridic al companiilor offshore din Statele Unite ale
Americii:
• Statele Unite ale Americii formează o Republică Federală
independentă constituită din 51 de state.
• Cadrul Legislativ: Common Law.
• Moneda naţională: Dolarul american (USD).
Informaţii despre tipuri de companii înregistrate în SUA:
• Tipuri de companii: Companii americane cu răspundere limitată
(Limited Liability Company sau prescurtat LLc). LLc sunt
instrumente populare în afacerile internaţionale pentru că, deşi nu sunt
nici parteneriate, nici corporaţii, combină avantajele ambelor structuri.
• Legislaţia: Depinde de fiecare stat. De exemplu în:
Delaware – funcţionează legea Delaware a companiilor din 1994-95;
145

New York – legea New York a companiilor cu răspundere limitată
(capitolul 34).
• Capitalul social: Nu este fixat un prag minim pentru capitalul
social.
• Restricţii: Nu sunt permise activităţi în sectorul financiar, bancar,
de asigurări şi reasigurări fără obţinerea unei autorizaţii speciale.
• Impozitare: LLcs-urile au acelaşi regim de impozitare ca şi
parteneriatele, adică impozitul pe venit revine membrilor. LLcs-urile
americane care conduc afaceri în afara statelor şi care nu au membri
rezidenţi şi nu au venituri din USA nu sunt supuse impozitării şi nu
trebuie să depună raporturi anuale.
• Tratate pentru evitarea Dublei Impuneri: Există mai multe
astfel de tratate.
• Taxa anuală de licenţă: Depinde de stat:
• Delaware – 200 USD
• New York – 0 USD
• Washington – 200 USD.
• Raportări financiare anuale: Nu sunt obligatorii decât atunci
când compania desfăşoară activităţi în interiorul statelor.
înregistrat în statul în care se află compania.
• Secretarul companiei: Este obligatorie numirea unui secretar.
rezidenţă şi poate fi persoană fizică sau juridică. Variază de la stat la stat.
• Confidenţialitate: Serviciile sunt strict confidenţiale din moment
ce nu sunt cerinţe de raportare.
necesară în majoritatea statelor.
• Dezvăluirea Comitetului de Directori: Nu este necesară în
majoritatea statelor.
• Emiterea de acţiuni la purtător: Nu este permisă.
146

latin.
imperialitatea sau nume care sunt similare cu alte companii deja
înregistrate. Nume precum: bănci, asigurări, reasigurări sunt interzise în
toate statele.
• Durata de timp necesară încorporării: 2 zile lucrătoare pentru
încorporare şi 5 zile lucrătoare pentru eliberarea documentelor.
• Companii deja înregistrate (shelf company): Există în câteva
state.
• Terminologie care să denote răspunderea limitată: Limited
Liability Company, Limited Company sau prescurtările aferente: LLC sau
LC.
• Alte tipuri de companii: Corporaţiile – impozitate la ambele
nivele şi la cel de stat şi la cel de federaţie.
Regimul juridic al companiilor offshore din Singapore:
• Republica Singapore este situată în sud-estul Asiei, în Peninsula
Malayesiană.
• Este membră independentă a Commonwealth-ului Britanic din
1965. Are o populaţie de aproximativ 3,000,000 locuitori din care 75%
sunt chinezi, iar 25% sunt malaynezi, indieni sau alte naţionalităţi.
• Cadrul Legislativ: Sistem Juridic Independent bazat pe Sistemul
Juridic Englez. („Common Law”).
• Infrastructura: Are o infrastructură tehnologică foarte dezvolta-
tă asigurând o bună conexiune cu celelalte state ale lumii.
• Economia: Singapore are o infrastructură economică de înalt
nivel fiind unul dintre cele mai mari centre financiare, bancare şi de
investiţii interanţionale.
• Moneda naţională: Dolarul singaporez (S$).
• Limba oficială: Engleza, dar şi Mandarina şi Malayesiana sunt
considerate limbi oficiale.
147

Informaţii despre tipuri de companii înregistrate:
• Tipuri de companii: Companii rezidente sau nerezidente.
• Legislaţia: Legea Companiilor din Singapore.
• Capitalul social: Capitalul social standard este de 100,000 S$.
• Restricţii: Nu au voie să deruleze activităţi în sectorul financiar,
media sau politic fără obţinerea unei autorizaţii speciale.
• Impozitare:
• Companiile rezidente: 24.5 %
• Companiile nerezidente: 24.5%
• Exonerate: N/A
• Impozitările se pot reduce foarte mult chiar până la 0% datorită
numeroaselor tratate semnate cu diverse ţări pentru a evita dubla
impunere.
• Tratate pentru evitarea Dublei Impuneri: Un număr mare de
astfel de tratate.
• Taxa anuală de licenţă: 35S$.
• Raportări financiare anuale: Trebuie auditate de auditori rezi-
denţi şi depuse la autorităţi. Exoneratele nu trebuie să îşi auditeze con-
turile.
social înregistrat în Singapore.
• Secretarul companiei: Este obligatorie numirea unui secretar
rezident.
• Directori: Minim doi. Unul trebuie să fie persoană fizică
rezidentă.
• Dezvăluirea identităţii proprietarului beneficiar: Este
obligatorie.
• Dezvăluirea Comitetului de Directori: Este şi ea obligatorie.
• Emiterea de acţiuni la purtător: Nu este permisă.
latin.
148

găsi nepotrivit, obscen, ofensiv.
• Durata de timp necesară încorporării: O săptămână.
• Terminologie care să denote răspunderea limitată: Private
Limited, Pte Ltd.
În loc de concluzii.... pentru acest subiect al paradisurilor

fiscale:
Prin politica fiscală a unui stat se poate încuraja sau nu activitatea
financiară, de afaceri şi bancară. Un exemplu recent îl constituie Bulgaria,
care, prin măsurile fiscale adoptate la finalul anului 2006, exact înaintea
aderării, s-a transformat în opinia specialiştilor, în „paradisul fiscal al
Europei”, alături de Cipru. Parlamentul bulgar a adoptat reducerea
impozitului pe profit de la 15% la 10%, începând chiar cu data aderării.
Legea transformă astfel Bulgaria într-un aşa-numit „paradis fiscal” al
Uniunii Europene. Impozitul este cel mai mic din UE, fiind la acelaşi
nivel cu cel din Cipru. Această modificare a fiscalităţii încearcă să
stimuleze investiţiile pentru a impulsiona şi mai mult creşterea economică
din Bulgaria, care a ajuns pe primele trei trimestre ale anului trecut la
6,3%.
Se preconizează că acţiunea bulgarilor va atrage multe firme din
ţări ca Germania şi Italia, unde impozitul pe profit este de aproape patru
ori mai mare. Oamenii de afaceri din ţările dezvoltate au toate motivele
să-şi extindă sau să-şi mute activităţile în estul Europei.
În 2002 şi 2003, Bulgaria a reuşit să atragă un volum al investiţiilor
străine comparabil cu cel din ţara noastră, în condiţiile în care are o
populaţie de aproape trei ori mai mică. În ultimii trei ani, rezultatele
reformelor economice din ţara noastră au atras investiţii din ce în ce mai
mari. În ultimii 16 ani, România a atras investiţii străine în valoare de
26 miliarde euro, în timp ce Bulgaria a atras doar 16 miliarde euro.
Reprezentanţii oamenilor de afaceri cred că investitorii străini vor
continua să vină în România, chiar dacă fiscalitatea este mai ridicată,
149

întrucât aceştia sunt interesaţi de dimensiunea mare a pieţei autohtone şi
de ritmul ridicat de creştere economică.
România atrage investitorii datorită pieţei mari pe care o are, iar
diferenţa de şase procente în impozitarea profitului nu va produce
deturnări semnificative ale investiţiilor străine către Bulgaria.
Ipoteza este confirmată şi de particularităţile investiţiilor străine din
Europa de Est. Astfel, cele mai mari sume au fost aduse până în prezent,
atât în România, cât şi în Bulgaria, pentru a acapara resurse sau
consumatori şi nu pentru a folosi forţa de muncă ieftină.
Domeniile care au prezentat un interes mare pentru investiţii au
fost serviciile financiare, telecomunicaţiile, piaţa imobiliară şi petrolul.
Este foarte probabil ca strategia bulgarilor să convingă, în special,
investitorii interesaţi să producă mai ieftin, în special firmele ce preferă să
lucreze în sistem lohn.
Nivelul impozitului pe profit de 10% conferă Bulgariei şi Ciprului
statutul de paradis fiscal al Uniunii Europene. Cele mai mari impozite din
comunitate se înregistrează în statele dezvoltate. Comparativ cu statele
din centrul Europei, cel din România este cel mai mic. Cifrele vorbesc de
la sine: 47,5% este nivelul fiscalităţii pe muncă în România, iar în
Bulgaria contribuţiile sociale reprezintă numai 36,4% din salariul brut, în
condiţiile în care în UE media este de 34,5% .
Secţiunea X. Criminalitatea „gulerelor albe”

Subsecţiunea 1. Noţiune şi sediul materiei
Noţiunea de „criminalitate a gulerelor albe” a fost prima dată
utilizată de Edwin H Sutherland30 pentru a descrie ansamblul
comportamentelor ilicite şi ilegale ale unor persoane care au, de obicei, o
situaţie şi o poziţie socială şi economică ridicată sau se bucură de un
prestigiu social în cadrul instituţiilor sau organizaţiilor în care lucrează.31
30
Edwin H Sutherland, Donald R Cressey, Principles of Criminology,
ediţia a V-a, Philadelphia, J.B. Lippincott, 1955
31
A se vedea S.M. Rădulescu, D Banciu, Sociologia crimei şi a
criminalităţii, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996, Capitolul: Criminalitatea,
violenţa, corupţia şi crima organizată, p. 186-214.
150

De regulă, reţelele crimei organizate funcţionează cu ajutorului
persoanelor cu funcţii oficiale, care astfel devin părtaşi la acţiunile de
criminalitate economică, financiară, bancară care sunt din ce în ce mai
prezente în lume şi care, din păcate, se diversifică odată cu explozia de
tehnologie care ne marchează existenţa cotidiană!
Concepţia cu privire la criminalitatea gulerelor albe a fost
dezvoltată de Sutherland32 în trei planuri:
1. cu privire la infracţiune;
2. cu privire la infractor;
3. cu privire la atitudinea societăţii faţă de criminalitate în afaceri.
1. cu privire la infracţiune;
Infracţiunea care face parte din criminalitatea gulerelor albe
reprezintă „un act al unei persoane cu statut social-economic ridicat,
respectabil şi respectat, act care încalcă o normă legală sau de altă natură
referitoare la activităţi profesionale”.
Acest act constă în exploatarea încrederii sau credulităţii altora,
fiind realizat de o manieră ingenioasă, care să excludă ulterior desco-
perirea. În afaceri pot apărea comportamente ilegale, care, de multe ori,
nu sunt incriminate, iar dacă unele din ele sunt incriminate, autorii nu sunt
urmăriţi în justiţie, nefiind consideraţi infractori în sensul clasic al
cuvântului.
2. cu privire la infractor
Subiectul infracţiunii este de regulă:
* cetăţeanul care este în afara oricărei suspiciuni,
* conştient de conduita lui legală sau ilegală,
* nu se consideră infractor,
* sunt convinşi că raţiunea şi rentabilitatea primează în faţa legii şi
a regulii,
* consideră că au un drept personal de a încălca legea, în virtutea
poziţiei sociale pe care o deţin,
32
EH Sutherland, „White collar crime” 1939, lucrare în care se afirmă
prima oară sintagma „criminalitatea gulerelor albe”, şi se confirmă acest
concept criminologic apărut iniţial în 1872.
151

3. cu privire la atitudinea societăţii faţă de criminalitate în afaceri.
* Societăţile de tip occidental încurajează scopul principal al unei
afaceri: reuşita, succesul social sau financiar. Mijloacele ilegale şi imorale
nu sunt excluse, dacă subscriu scopului principal şi sunt eficiente
(conform vechiului principiu machiavelic: „scopul scuză mijloacele”),
* reacţia societăţii faţă de infracţionalitatea clasică este mai
pronunţată decât cea faţă de infracţionalitatea gulerelor albe (care nu este
violentă).
În situaţii de criză economică şi socială, fenomenul criminalităţii în

sfera afacerilor se amplifică.
Sediul materiei în legislaţia internă:
1. Legea nr. 78/ 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie, M . Of. nr. 219 din 18 mai 2000, cu
2. HG. nr. 1065/2001 privind aprobarea Programului naţional de
prevenire a corupţiei şi a Planului naţional de acţiune împotriva
corupţiei, M. Of. nr. 728 din 15 noiembrie 2001.
3. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
21 aprilie 2003.
4. HG nr. 504/2003 pentru aprobarea Programului de aplicare a
Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, M. Of. nr. 301 din 6 mai
2003.
5. OUG nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea
măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei, M. Of. nr. 365 din
27 aprilie 2004, aprobată prin Legea nr..601/2004 pentru aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 privind creşterea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice,
precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei,
M. Of. nr. 1227 din 20 decembrie 2004,
152

6. HG nr. 1944/2004 pentru aprobarea Strategiei naţionale anti-
corupţie pe perioada 2005 – 2007, M. Of. nr. 15 decembrie 2004.
7. Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru
prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Administraţiei şi
Internelor, M. Of. nr. 476 din 6 iunie 2005.
8. HG nr.231/2005 privind aprobarea Strategiei naţionale anti-
corupţie pe perioada 2005 – 2007 şi a Planului de acţiune pentru
implementarea Strategiei naţionale anticorupţie pe perioada 2005 – 2007,
M. Of. nr. 272 din 1 aprilie 2005.
Subsecţiunea 2. Formele fenomenului de corupţie cu implicaţii
în „criminalitatea gulerelor albe”
Specialiştii în drept penal, criminologie şi sociologia criminalităţii
au clasificat fenomenul de corupţie în trei forme:
1. corupţie profesională – include delicte de serviciu sau comise în
timpul serviciului de către funcţionari, publici sau alte persoane din
sectorul public (administraţie, sănătate, învăţământ, poliţie, cultură,
justiţie),
– aceştia încalcă normele deontologiei profesionale, prin
îndeplinirea condiţionată şi preferenţială a atribuţiilor de serviciu legale
(luare/dare de mită, abuz în funcţie, trafic de influenţă, abuz de încredere
profesională etc.)
2. corupţia economică – numită şi criminalitatea economico-
financiară sau criminalitate de afaceri
– include acte şi fapte ilicite, ilegale, comise de persoane fizice,
juridice, asociaţii, societăţi comerciale, organizaţii non-guvernamentale,
în legătură cu derularea unor afaceri, tranzacţii comerciale, financiare,
bancare, vamale, prin utilizarea înşelăciunii, fraudei, abuzului de
încredere, etc,
– actele şi faptele ilicite, ilegale aduc prejudicii intereselor
economice colective şi individuale, publice şi private: exemplu: delicte de
fraudă bancară, escrocherie, falsificarea cifrei de afaceri, evaziune fiscală,
obţinerea ilegală de subvenţii, bancrută frauduloasă, poliţe de asigurare
nerambursabile, concurenţă şi reclamă neloială etc.)
– sunt greu de identificat, de evaluat şi de dovedit,
153

3. corupţia politică – ansamblul de acte, fapte şi comportamente
care deviază moral şi legal de la îndatoririle oficiale ale exercitării unui
rol public de către anumite persoane, sau care încalcă normele privind
interdicţia exercitării anumitor forme de influenţă politică cu scopul
obţinerii unor avantaje personale.
Fenomenul corupţiei include multiple definiţii, forme şi dimensiuni
de manifestare, iar cele mai periculoase pentru societate sunt cele
referitoare la corupţie şi delictele din sfera economico-financiară şi
bancară, asociate de multe ori cu criminalitatea „cartelelor” şi a „gulerelor
albe”, precum şi din sfera politicului, administraţiei şi justiţiei.
Sociologii au extins aria subiecţilor criminalităţii „gulerelor albe”
şi în arii de competenţe, care nu mai aparţineau numai puterii oficiale, ci
şi altor categorii de funcţionari ai unor companii industriale, comerciale,
bancare, alături de funcţionari ai guvernului, politicieni, lideri sindicali,
medici, jurişti etc., în legătură directă cu ocupaţiile lor profesionale”33
33
Marshall B. Clinard, Robert F. Meier, Sociology of Deviant Behavior,
ediţia a V-a New York, Chicago, San Francisco, Dallas, 1975, p. 168.
154

CAPITOLUL IV
SOCIETATEA COMERCIALĂ
Secţiunea 1. Noţiuni generale

Noţiunea de societate provine din latină, „societas” care înseamnă
„întovărăşire, asociaţie, comunitate, tovărăşie, unire”. Societatea a apărut
ca instituţie urmare unor cauze sociale şi economice, şi implică asocierea
a două sau mai multor persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în
vederea desfăşurării unei activităţi economice şi împărţirii beneficiilor
rezultate.
* concepută ca organism autonom, căruia legea i-a conferit
personalitate juridică, pentru a îndeplini rolul său economic1.
* grupările de persoane şi capitaluri, funcţionând juridic sub forma
societăţilor comerciale, au contribuit la îndeplinirea şi finalizarea unor
mari realizări ale secolului al XIX-lea. De exemplu realizarea Canalului
de Suez, Canalului Panama, dar şi exploatarea minelor şi zăcămintelor,
reţelelor de căi ferate etc.
* au permis dezvoltarea tehnicii, comunicaţiilor, care au permis
extinderea pieţelor contribuind la desăvârşirea societăţii moderne în
ansamblul ei.
Secţiunea 2. Sediul materiei, definiţie:

* sediul materiei în legislaţia naţională îl constituie Codul
Comercial, Cartea 1, Titlul VIII, Despre Societăţi şi despre asociaţiuni
comerciale, capitolul 1, Despre societăţi,
1
A se vedea St. D. Cărpenaru, op. cit., capitolul IV. Societăţile
comerciale, p. 138-357 şi Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia
Stoica, op. cit., capitolul V. Societăţile comerciale, p. 85- 246
155

* ulterior, art. 77 – 220, din secţiunea I-VI au fost abrogate prin
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
* definiţia din Codul civil, Titlul VIII, Despre contractul de
societate, art 1491 defineşte societatea astfel:
„Societatea este un contract prin care două sau mai multe
persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi
foloasele ce ar putea deriva.”
* nu există o definiţie în Legea 31/1990 privind societăţile
comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care
reglementează regimul juridic al societăţilor comerciale;
* definiţia contractului de societate2:
,,societatea este un contract în temeiul căruia două sau mai multe
persoane (asociaţi – noţiune generică, utilizată alături de termenul de
acţionari la diversele forme de societăţi comerciale) se înţeleg să pună în
comun anumite bunuri, pentru a desfăşura împreună o anumită activitate,
în vederea realizării şi împărţirii beneficiilor care rezultă”
* elementele esenţiale ale contractului de societate, care
deosebesc aceste contract de alte contracte:
– aportul la capitalul societăţii (fiecare asociat se obligă „să pună în
comun” o valoare patrimonială)
– desfăşurarea unei activităţi comune care definesc obiectul de
activitate al respectivei societăţi
– participarea asociaţilor la realizarea şi împărţirea beneficiilor (şi
în mod corelativ şi a pierderilor)
Secţiunea 3. Caracterele juridice ale contractului de societate:

Consideraţii introductive privind caracterele juridice ale
contractului de societate şi influenţa acestora în privinţa procedurii
înfiinţării unei societăţi comerciale: Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea
nr. 31/1990 societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se
constituie prin contract de societate, iar societatea pe acţiuni şi în
comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract
de societate şi statut. Societatea cu răspundere limitată se poate constitui
şi prin actul de voinţă al unei singure persoane. În acest caz se întocmeşte
2
A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale,
Actami, Bucureşti, 1999, p. 453 şi urm.
156

numai statutul. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma
unui înscris unic denumit act constitutiv. Aceasta, deoarece, de regulă
statutul cuprinde aceleaşi clauze ca şi contractul, dar formulate într-un mod
mai explicit. În concepţia legii, sintagma act constitutiv desemnează atât
înscrisul unic cât şi contractul de societate şi statutul societăţii.
Actul constitutiv prezintă următoarele caractere: solemn,
plurilateral, patrimonial, oneros, comutativ şi comercial.
Caracterul solemn: Contractul de societate este un contract
solemn, încheierea lui în formă autentică fiind cerute de lege sub
sancţiunea nulităţii.
Caracterul plurilateral: Pentru formarea valabilă a contractului
societăţii legea impune participarea a cel puţin doi asociaţi, iar pentru
societatea pe acţiuni un număr de cel puţin 5 asociaţi (art. 10 alin. (2) din
Legea nr. 31/1990). Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi
prin actul de voinţă al unei singure persoane.
Caracterul oneros: Contractul societăţii comerciale este cu titlu
oneros, fiecare contractant urmărind prin participarea sa la constituirea
societăţii un folos propriu: obţinerea de beneficii.
Caracterul comutativ: Contractul este comutativ în sensul că
întinderea obligaţiei de aport a fiecărui asociat este cunoscută din
momentul încheierii contractului.
Caracterul comercial: Caracterul comercial al contractului este
dat de obiectul de activitate al viitoarei societăţi, convenit de asociaţi.
Acesta este şi criteriul de distincţie dintre contractul prin care se constituie
o societate civilă şi contractul care stă la baza constituirii societăţii
comerciale.
Astfel există unele asemănări şi deosebiri între societatea civilă şi
societatea comercială după cum urmează:
Asemănări:
- au aceeaşi esenţă: reprezintă o grupare de persoane, bunuri
(capitaluri) constituită în scop economic şi lucrativ. Conceptul de
societate definit de art. 1491 c civ. pentru societatea civilă3 este valabil şi
pentru definirea societăţii comerciale,
3
ART. 1491 C civ.: „Societatea este un contract prin care două sau mai
multe persoane se învoiesc sa pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele
ce ar putea deriva.”
157

- iau naştere prin contract de societate, elementele esenţiale ale
contractului de societate civilă se regăsesc şi în contractul de societate
comercială (aportul asociaţilor, intenţia de a desfăşura în comun o
anumită activitate şi obţinerea şi împărţirea beneficiilor4),
- au scop lucrativ, asociaţii urmăresc realizarea şi împărţirea unor
beneficii (profit),
Deosebiri: (care privesc funcţia şi structura lor)
- privind obiectul sau natura operaţiunilor realizate de societate:
*societatea comercială se constituie cu scopul săvârşirii de fapte de
comerţ
* societatea civilă are ca obiect realizarea unor activităţi care nu
sunt fapte de comerţ.
- Societatea comercială este investită cu personalitate juridică,
constituie un subiect de drept distinct de asociaţii care o compun, cu
patrimoniu propriu care permite asumarea obligaţiilor, iar societatea
civilă nu are personalitate juridică şi rămâne un simplu contract, fără a fi
subiect de drept de sine stătător.
- privind condiţiile în care funcţionează:
*societatea comercială – legea stabileşte expres formele juridice
care trebuie respectate
* societatea civilă are o formă care nu poate depăşi cadrul
contractual
- interesul practic al distincţiei între cele două formă de societăţi:
• societatea comercială are obligaţii: ex: obligaţiile profesionale ale
comercianţilor: obligaţia de înmatriculare în Registrul Comerţului,
obligaţia de a ţine registrele de contabilitate, obligaţia de a exercita
comerţul în limitele unei concurenţe licite.
• Societatea civilă nu are aceste obligaţii.
Caracterele juridice ale contractului de societate – sinteză
– plurilateral – în încheierea lui participă două sau mai multe
persoane, cu asumarea de către fiecare parte a obligaţiilor ce-i revin.
4
Pentru societăţile comerciale, Legea 161/2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei a înlocuit
noţiunea de „beneficii”- utilizată rar în textul legii - cu noţiunea de „profit”.
158

– cu titlu oneros – fiecare asociat urmăreşte realizarea unui folos
patrimonial – obţinerea de beneficii.
– comutativ – întinderea obligaţiei fiecărui asociat este cunoscută
din momentul încheierii contractului.
– consensual – se încheie prin acordul de voinţă al părţilor, în
forma scrisă cerută „ad probationem”.
– comercial: este dat de obiectul de activitate al viitoarei societăţi,
convenit de asociaţi.
Secţiunea 4. Formele societăţii comerciale – clasificări:

Constituirea unei societăţi are la bază o relaţie „intuitu personae”,
generată de încrederea între asociaţi.
– art. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare reglementează
imperativ şi limitativ formele societăţilor comerciale, după cum urmează:
,,Societăţile comerciale se vor constitui în una dintre următoarele
forme:
a) societate în nume colectiv;
b) societate în comandită simplă;
c) societate pe acţiuni;
d) societate în comandită pe acţiuni şi
e) societate cu răspundere limitată.”
Aceste forme asociative pentru activitatea comercială şi de afaceri
sunt aceleaşi atât în România cât şi în alte state europene, ca o dovadă a
faptului că aceste forme nu sunt o invenţie a specialiştilor, ci rezultatul
practicii îndelungate în domeniul comercial şi al afacerilor din statele cu
economie de piaţă.5
Alte criterii de clasificare a societăţilor comerciale în doctrină:
A: o primă clasificare conform autorilor Smaranda Angheni,
Magda Volonciu, Camelia Stoica6
1. în funcţie de răspunderea asociaţilor:
*societăţi comerciale cu răspundere limitată
5
Pentru detalii a se vedea D.D. Şaguna, M.R. Nicolescu, „Societatea
comercială europeană – unitate în diversitate”, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1996
6
A se vedea op. cit., p 87
159

*societăţi comerciale cu răspundere nelimitată
2. în funcţie de structura capitalului:
* societăţi comerciale cu capital social împărţit în acţiuni
* societăţi comerciale cu capital social împărţit în părţi de interese
3. în funcţie de titlurile de valoare:
* societăţi comerciale care emit titluri de valoare
* societăţi comerciale care nu pot emite astfel de titluri
4. în funcţie de modul de reglementare:
*societăţi comerciale reglementate de legea generală (Lg. 31/1990
privind societăţile comerciale republicată)
*societăţi comerciale reglementate de legi speciale:
*societăţi bancare – Legea nr. 58/1998, privind activitatea
bancară, republicată
* societăţi de microfinanţare reglementate de Legea nr. 240/2005
privind societăţile de microfinanţare7,
*societăţi agricole – Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole
şi alte forme de asociere în agricultură
*societăţi de asigurări – Legea nr. 32/2000 privind societăţile de
asigurare şi supravegherea asigurărilor
*societăţi de intermediere, investiţii – Legea nr.297/2004 privind
piaţa de capital
5. *societăţi de persoane:
* societăţi în nume colectiv,
* societăţi în comandită simplă,
*Societăţi de capital:
* societăţi pe acţiuni,
*societăţi în comandită simplă pe acţiuni,
*Societatea cu răspundere limitată:
*societatea cu unic acţionar8
7
Definiţia societăţii de microfinanţare, conform art. Art 2 din Legea
nr. 240/2005 privind societăţile de microfinanţare – „persoana juridică
constituită cu scopul de a acorda microcredite şi care nu poate desfăşura
activităţi de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public, în
sensul Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată”;
8
A se vedea avantajele şi dezavantajele societăţilor cu răspundere
limitată Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, op. cit., p 97.
160

B. o a doua clasificare conform Ion Turcu9:
1. în funcţie de numărul persoanelor asociate:
*societăţi comerciale unipersonale (societăţi comerciale cu
răspundere limitată – persoana fizică sau persoana juridică)
* societăţi comerciale pluripersonale (societăţi comerciale consti-
tuite din mai multe persoane fizice sau persoane juridice)
2. în funcţie de factorul predominant (subiectiv/obiectiv) –
factorul subiectiv prevalează asupra factorului obiectiv şi generează
distincţia dintre:
* societăţi de persoane (societatea comercială în nume colectiv)
* societăţi de capitaluri (societatea comercială pe acţiuni)
* societăţi intermediare (societatea comercială în comandită sim-
plă, societatea comercială în comandită pe acţiuni, societatea comercială
cu răspundere limitată)
Societăţile de persoane au număr redus de asociaţi, societăţi de
capital pot avea număr de acţionari nelimitat de lege.
Aportul de capital social al unei societăţi de persoane constă în
prestaţii în muncă, în creanţe. Societăţii de capital nu-i poate fi adus unei
societăţi de capital.
Societăţile de persoane se dizolvă şi pentru motive legate de situaţia
personală a asociaţiilor (retragere, excludere, incapacitate, faliment,
decese) în vreme ce pentru societăţile de capital aceste situaţii nu
influenţează existenţa lor.
3. în funcţie de întinderea răspunderii persoanelor asociate
* datoriile sociale deosebesc societăţile comerciale cu răspundere
limitată, (societăţile comerciale pe acţiuni şi societăţile comerciale cu
răspundere limitată) de societăţile comerciale cu răspundere nelimitată.
(societatea comercială în nume colectiv)
* societatea comercială în comandită simplă şi societatea
comercială pe acţiuni. Comanditaţii răspund nemărginit (şi solidar, dacă
sunt mai mulţi) pentru datoriile sociale, la fel ca asociaţii într-o societate
în nume colectiv.
9
A se vedea op. cit., p 77, criterii regăsite şi la O Căpăţână,
Caracteristicile generale ale societăţilor comerciale, în Revista „Dreptul”
nr. 9-12/1990, p 12-21.
161

4. în funcţie de structura capitalului social
* societăţi pe acţiuni (societatea pe acţiuni şi societatea în
comandită pe acţiuni)
* societăţi cu părţi de interes (celelalte trei forme de societăţi
comerciale). Asemănările între acţiuni şi părţi de interes (părţi sociale
în cazul societăţilor cu răspundere limitată) sunt:
* conferă aceleaşi drepturi corporative
* ambele aduc dividende
* acţiunile şi părţile de interes pot fi înstrăinate
* în cazul retragerii ori excluderii, ca şi în cazul dizolvării şi
lichidării societăţii asociaţii primesc echivalentul pecuniar al părţii de
interes sau preţul acţiunii.
Deosebiri între acţiuni şi părţi de interes constă în regimul juricic
al înstrăinării lor. Părţile de interes se transmit prin mijloace de drept civil,
în condiţii mai restrictive decât acţiunile care, dacă sunt nominative, au un
regim de transfer specific dreptului comercial.10
5. în funcţie de emiterea titlurilor de valoare
* societăţile pe acţiuni şi societăţile în comandită pe acţiuni emit
acţiuni
* societăţile cu răspundere limitată emit certificate de părţi sociale,
dar numai acţiunile sunt titluri de valoare negociabile.
* celelalte societăţi (în nume colectiv şi în comandită simplă) nu
emit nici un fel de titluri
6. în funcţie de sursa aportului la constituirea capitalului social
* societăţi cu capital integral românesc
* societăţi cu participare de capital străin (mixt)
* societăţi cu capital integral străin
Secţiunea 5. Caracteristici esenţiale ale fiecărei forme de societate:

Criteriul de deosebire a formelor asociative îl constituie întinderea
răspunderii asociaţilor faţă de terţi pentru obligaţiile societăţii. 11
10
Pentru detalii a se vedea Ion Turcu, op. cit., p 78.
11
Art. 3 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale
republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
(1) Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social.
162

a) societatea în nume colectiv – obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor.
b) societatea în comandită simplă – obligaţiile sociale sunt garantate
cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor
comanditaţi; iar asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa
aportului lor.
c) societatea pe acţiuni – obligaţiile sociale sunt garantate cu
patrimoniul social (capitalul social fiind împărţit în acţiuni); acţionarii
răspund numai în limita aportului lor.
d) societatea în comandită pe acţiuni – obligaţiile sociale sunt
garantate cu patrimoniul social (capitalul social fiind împărţit în acţiuni) şi
cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi, iar
asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor.
e) societatea cu răspundere limitată – obligaţiile sociale sunt
garantate cu patrimoniul social; asociaţii răspund numai în limita
aportului lor.
Secţiunea 6. Personalitatea juridică a societăţilor comerciale

– societatea comercială se constituie din iniţiativa asociaţilor, prin
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege,
– din momentul constituirii în condiţiile prevăzute de lege,
societatea comercială dobândeşte personalitate juridică,
– sediu materiei: art. 1 din Legea nr. 31/19901990 privind societăţile
comerciale republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
,,În vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi
persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale, cu
(2) Asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi în

societatea în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni răspund nelimitat
şi solidar pentru obligaţiile sociale. Creditorii societăţii se vor îndrepta mai
întâi împotriva acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu le
plăteşte în termen de cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor
putea îndrepta împotriva acestor asociaţi.
(3) Acţionarii, asociaţii comanditari, precum şi asociaţii în societatea
cu răspundere limitată răspund numai până la concurenţa capitalului social
subscris.
163

respectarea dispoziţiilor prezentei legi. Societăţile comerciale cu sediul
în România sunt persoane juridice române.”
– elementele constitutive ale societăţii comerciale – persoană
juridică – sunt reglementate de DL nr. 31/1954, privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice, cu modificările şi completările ulterioare,
care la art 26 defineşte aceste elemente constitutive astfel:
*persoana juridică are: „o organizare de sine stătătoare şi un
patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu
interesul obştesc.”
*alte elemente definitorii pentru societatea comercială ca persoană
juridică sunt: existenţa unui statut care cuprinde anumite elemente de
identificare a subiectului de drept, respectiv firma, sediul şi naţiona-
litatea, voinţă proprie care exprimă voinţele individuale ale asocia-
ţilor, capacitate juridică de folosinţă (aptitudinea de a avea drepturi
şi obligaţii), de exerciţiu (aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi de
a-şi asuma obligaţiile, săvârşind acte juridice), patrimoniu autonom.
Secţiunea 7. Funcţionarea societăţii comerciale

– sediul materiei: TITLUL III – Funcţionarea societăţilor
comerciale, capitolul I – Dispoziţii generale din Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, începând cu art. 65., şi capitolele II-VI – Dispoziţii specifice
pentru formele de societate comercială reglementate.
Dispoziţiile generale se referă la: regimul juridic al bunurilor aduse
ca aport în societatea comercială, dreptul asociaţilor la dividende;
administratorii societăţii, obligaţii referitoare la actele societăţii
comerciale, deşi Legea 31/1990 reţine în sfera dispoziţiilor comune
funcţionării tuturor societăţilor comerciale doar pe cele referitoare la
administratorii societăţii comerciale. Această reglementare se explică prin
faptul că statutul administratorilor este comun tuturor formelor juridice
ale societăţilor comerciale.
Cu toate acestea, pe lângă administratori, societatea comercială are
ca organe de funcţionare şi adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor ca
organ colectiv format din totalitatea acţionarilor/asociaţilor şi organe de
control al gestiunii societăţii (cenzorii).
164

Legea reglementează, pentru fiecare formă juridică a societăţii
comerciale, organele societăţii, condiţiile de organizare şi funcţionare,
atribuţiile acestora.
Încetarea existenţei unei societăţi comerciale
În conformitate cu prevederile Legii nr.31/1990, încetarea
existenţei societăţii comerciale parcurge două faze distincte: dizolvare şi
lichidare. Încetarea existenţei unei societăţi comerciale reclamă realizarea
unor operaţii care să aibă drept rezultat nu numai încetarea personalităţii
juridice, ci şi lichidarea patrimoniului societăţii.
Secţiunea 8. Dizolvarea societăţilor comerciale

Orice societate comercială urmează destinul implacabil, ca orice
persoană fizică:” se naşte, trăieşte şi moare”12
Societatea comercială se constituie pentru desfăşurarea activităţii
prevăzute în actul constitutiv, pe durata prevăzută în actul constitutiv.
Dizolvarea societăţii este acel mod de încetare a societăţii
comerciale în cazurile prevăzute de lege şi care asigură premisele lichi-
dării patrimoniului social.
Dizolvarea priveşte însăşi societatea comercială ca entitate juridică,
şi nu încetarea actului constitutiv al societăţii. De altfel, dizolvarea nu
produce efecte asupra personalităţii juridice a societăţii comerciale.
Calitatea de persoană juridică este necesară societăţii pentru îndeplinirea
celorlalte operaţiuni care privesc lichidarea patrimoniului social.
Sediul materiei: Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Titlul VI,
Dizolvarea, fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale, art. 227:
,,Societatea se dizolvă prin:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării generale;
temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii;
12
A se vedea St. D Cărpenaru, op. cit., p 255
165

f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al
societăţii”
– dizolvarea fiecărei forme de societate comercială este
reglementată distinct astfel: art. 228
„ (1) Societatea pe acţiuni se dizolvă:
a) în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 158 13;
b) când capitalul social se reduce sub minimul legal;
c) când numărul acţionarilor scade sub minimul legal.
“(2) Societatea în comandită pe acţiuni sau cu răspundere
limitată se dizolvă în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 228 alin. (1)
lit. a) şi b).”
“Dispoziţiile art. 228 alin. (1) şi (2) nu se aplică în cazul în care, în
termen de 9 luni de la data constatării pierderii sau reducerii capitalului
social, acesta este reîntregit sau este redus la suma rămasă ori la minimul
legal sau când societatea se transformă într-o altă formă la care capitalul
social existent corespunde.
Dispoziţiile art. 228 alin. (1) lit. c) nu se aplică în cazul în care, în
termen de 9 luni de la data constatării reducerii numărului de acţionari
sub minimul legal, acest număr este completat.”
Art. 229:
,,Societăţile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se
dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul
unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a
redus la unul singur.
Se exceptează cazul când în actul constitutiv există clauză de conti-
nuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea exis-
tenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.
Dispoziţiile art. 229 (alineatele precedente) se aplică şi societăţilor
în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, dacă acele cauze privesc
pe singurul asociat comanditat sau comanditar.
13
Art. 158: „Dacă administratorii constată că, în urma unor pierderi,
activul net, determinat ca diferenţă între totalul activelor şi datoriile societăţii,
reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social, vor convoca
adunarea generală extraordinară, pentru a hotărî reîntregirea capitalului,
reducerea lui la valoarea rămasă sau dizolvarea societăţii.”
166

Căile dizolvării societăţii comerciale:
* Dizolvarea de drept (ope legis) – nu necesită îndeplinirea
vreunei formalităţi, nu este necesară nici o manifestare de voinţă a
asociaţilor, nici o manifestare de publicitate.
* Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi
comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, consacră un alt caz
de dizolvare de drept a societăţii comerciale. Astfel, societăţile comerciale
care în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi
nu îşi vor fi majorat capitalul social la nivelul minim stabilit de Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998, sunt dizolvate de drept şi
intră în lichidare pe această dată. (art. 10 şi 11 14)
* Dizolvarea prin voinţa asociaţilor – manifestată în cadrul
adunării generale,
* Dizolvarea pe cale judecătorească – prin hotărârea tribunalului
care trebuie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în Monitorul
Oficial, formalităţi care trebuie îndeplinite în termen de 15 zile de la data
la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă.
* în cazul falimentului, hotărârea se pronunţă de către tribunalul
investit cu procedura falimentului. 15
14
ART. 10 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
(1) Capitalul social al societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe
acţiuni nu poate fi mai mic de 25.000.000 lei.
(2) Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 5.
ART. 11
(1) Capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitată nu poate fi mai
mic de 2.000.000 lei şi se divide în părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de
100.000 lei.
15
Conform prevederilor art. 232 - (1) Dizolvarea societăţilor comerciale
trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a, în afară de cazul prevăzut la art. 227 alin. (1) lit. a)
(trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii).
(2) Înscrierea şi publicarea se vor face conform art. 204, când
dizolvarea are loc în baza unei hotărâri a adunării generale, şi în termen de 15
zile de la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă, când
dizolvarea a fost pronunţată de justiţie.
167

Art. 233 – „Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea
procedurii lichidării. Dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii
ori divizării totale a societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege.
Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde
noi operaţiuni; în caz contrar, ei sunt personal şi solidar răspunzători
pentru operaţiunile pe care le-au întreprins.”
Prin modificarea şi completarea Legii 31/1990 s-a realizat trecerea
la o noua structurare a cauzelor de dizolvare, operând trecerea de la un
caracter limitativ al acestora la unul exemplificativ. Legea 31/1990
reglementează atât cauze de dizolvare generale cât şi cauze de dizolvare
specifice numai anumitor forme de societate.
Detalierea cazurilor generale de dizolvare a societăţilor
comerciale: Potrivit dispoziţiilor Legii 31/1990, societatea comercială se
dizolvă prin:
a) trecerea timpului pentru durata societăţii – potrivit legii, în
contractul de societate trebuie să se prevadă „durata societăţii”. De vreme
ce însuşi actul constitutiv stabileşte durata existenţei societăţii, înseamnă
că la expirarea termenului contractual societatea se dizolvă. Acest efect
este deci expresia voinţei asociaţilor.
Nu este prevăzută cerinţa unei proceduri prealabile trecerii la
lichidare a societăţii dizolvate. Aceasta se întemeiază pe faptul că hotă-
rârea asociaţilor de încetare a activităţii societăţii la expirarea termenului
stabilit a fost adoptată chiar la constituirea acesteia, fiind o componentă
intrinsecă a manifestării de voinţă de la data respectivă. Aşadar, hotărârea
adunării generale este prezumată, dizolvarea întemeindu-se pe o
prevedere expresă a legii.
În cazul în care nu s-a trecut la lichidare şi societatea continuă să-şi
desfăşoare activitatea şi după expirarea termenului iniţial, expirarea
duratei de funcţionare a societăţii are drept consecinţă faptul ca actul
constitutiv devine necorespunzător, ceea ce determină nulitatea societăţii.
Asociaţii au posibilitatea să prevină efectul dizolvării societăţii, ca
urmare a expirării termenului stabilit pentru durata societăţii, prin
prelungirea duratei societăţii. Legea dispune ca asociaţii trebuie să fie
(3) În cazul prevăzut la art. 227 alin. (1) lit. f), dizolvarea se pronunţă
de tribunalul învestit cu procedura falimentului. (alin. 1 lit. f) falimentul
societăţii )
168

consultaţi, cu cel puţin un an înainte de expirarea duratei societăţii, cu
privire la eventuala prelungire a acesteia. Dacă administratorii societăţii
nu organizează consultarea, la cererea oricărui asociat, tribunalul va putea
dispune, prin încheiere, efectuarea consultării.
b) imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea
acestuia – societatea comercială se dizolvă în cazul unei imposibilităţi de
realizare a obiectului societăţii, ca şi în cazul când obiectul societăţii s-a
realizat. Orice societate comercială are un obiect de activitate prezentat în
actul constitutiv. Acest obiect se realizează în cursul duratei societăţii.
Prin imposibilitatea realizării obiectului de activitate trebuie înţeleasă
neputinţa de a obţine rezultatul urmărit. Dar aceasta trebuie să fie o
neputinţă obiectivă datorată pieirii bunului sau bunurilor care fac obiectul
de activitate al societăţii, inexistenţei acestora etc.
Cu toate acestea, jurisprudenţa a socotit, pe bună dreptate, că şi
imposibilitatea datorată unor cauze subiective, cum sunt neînţelegerile
grave dintre asociaţi în societăţile de persoane, constituie motiv de
dizolvare a societăţii.
Realizarea obiectului de activitate presupune că societatea şi-a
propus de la înfiinţare un obiectiv limitat (realizarea unei construcţii) şi că
acesta a fost îndeplinit. Daca în contract s-a stabilit durata de funcţionare
a societăţii, dar obiectivul a fost realizat mai repede, dizolvarea trebuie
adusă la cunoştinţa terţilor prin măsurile de publicitate.
c) declararea nulităţii societăţii – societatea comercială se dizolvă
în cazul declarării nulităţii ei. Nerespectarea cerinţelor legale privind
constituirea societăţii, prevăzute de Legea nr. 31/1990, atrage nulitatea
societăţii pe data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă,
societatea încetând fără efect retroactiv şi intrând în lichidare. O atare
încetare echivalează cu dizolvarea societăţii.
Nulitatea poate fi acoperită prin înlăturarea cauzei invocate în
cererea de anulare, înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal. În
acest caz instanţa nu pronunţă dizolvarea, declararea nulităţii societăţii
fiind suficientă prin efectele ei echivalente.
d) hotărârea adunării asociaţilor – societatea comercială se dizolvă
în baza hotărârii adunării asociaţilor. Născută din voinţa asociaţilor,
societatea se poate dizolva ca rezultat al aceleiaşi voinţe. Voinţa
asociaţilor privind dizolvarea societăţii se manifestă în cadrul adunării
169

asociaţilor care exprimă voinţa socială potrivit cu dispoziţiile prevăzute
de lege pentru fiecare tip de societate.
Adunarea asociaţilor poate hotărî dizolvarea societăţii în toate
cazurile impuse de interesele asociaţilor. Într-adevăr, întrucât legea nu
limitează cazurile în care societatea poate fi dizolvată prin hotărârea
adunării asociaţilor, înseamnă ca asociaţii sunt liberi să aprecieze
motivele de dizolvare a societăţii.
Legea reglementează expres un caz de dizolvare a societăţii de
adunarea asociaţilor înainte de expirarea termenului prevăzut în statut. În
acest caz, dizolvarea prin hotărâre a Adunării Generale reprezintă o
dizolvare anticipată a societăţii, dacă în actul constitutiv s-a stabilit durata
sa de funcţionare. În acest caz, hotărârea va fi luata în condiţiile de
cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru adunarea extraordinară,
având în vedere gravitatea consecinţelor pe care le implică.
temeinice precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii – dizolvarea societăţii prin hotărâre tribunalului are
loc atunci când dizolvarea nu se poate realiza prin hotărârea adunării
generale.
Aceasta cauză de dizolvare reprezintă, fără îndoială, un caz de
consacrare legislativă a practicii judecătoreşti. Potrivit legii, tribunalul
poate hotărî dizolvarea societăţii pentru „motive temeinice”. Un
asemenea motiv îl constituie neînţelegerile grave dintre asociaţi, care
împiedică funcţionarea societăţii.
f) falimentul societăţii – potrivit Legii nr. 64/1995, societatea
comercială care a încetat plăţile pentru datoriile sale comerciale poate fi
supusă procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului. În cazul în care
societatea face obiectul procedurii falimentului, patrimoniul societăţii este
lichidat în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor şi, în consecinţă,
societatea se dizolvă. Dizolvarea societăţilor care nu mai pot face faţă
datoriilor nu poate opera decât în cazurile în care se ajunge la soluţia
finală a lichidării.
g) alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii –
Legea nr. 31/1990 prevede că societatea comercială se dizolv în
următoarele cazuri: societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu
se mai pot întruni; societatea nu a depus, timp de trei ani consecutivi,
bilanţul contabil sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul
170

registrului comerţului; societatea şi-a încetat activitatea sau nu are sediu
cunoscut ori asociaţii au dispărut sau nu au domiciliu ori reşedinţa
cunoscută.
....în loc de concluzii – sinteza dizolvării societăţilor comerciale:
Dizolvarea – Cauzele care duc la dizolvarea societăţilor
comerciale sunt:
• trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii,
• imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea
acestuia,
• declararea nulităţii societăţii,
• hotărârea adunării asociaţilor,
• hotărârea tribunalului,
• falimentul societăţii
• alte cauze prevăzute prin lege sau prin actul constitutiv al societăţii.
Dizolvarea unei societăţi comerciale se poate realiza
• de drept,
• prin voinţa asociaţilor,
• pe cale judecătorească.
• Ea nu are nici o consecinţă juridică asupra personalităţii juridice a
societăţii, ea continuându-şi existenţa juridică, însă numai pentru
operaţiunile de lichidare. Din momentul dizolvării, administratorii nu mai
pot întreprinde noi operaţiuni
Secţiunea 9. Lichidarea societăţilor comerciale

Definiţia conform doctrinei juridice: toate operaţiunile care au
drept scop terminarea afacerilor în curs în momentul declarării
dizolvării, astfel încât să se poată obţine realizarea activului, plata
pasivului şi repartizarea activului patrimonial net între asociaţi. (în
sens restrâns: operaţiile efectuate între momentul declarării
dizolvării şi momentul repartizării activului patrimonial net între
asociaţi) 16
Lichidarea constă într-un ansamblu de operaţiuni care au ca scop
terminarea operaţiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvării
societăţii. Operaţiunile care fac obiectul lichidării societăţii sunt realizate
16
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, op. cit., p 236
171

de către lichidatori. În această fază, intervenţia instanţelor de judecată are
caracter excepţional.
Lichidarea se face în interesul asociaţilor, personalitatea juridică
subzistă pentru nevoile lichidării, lichidarea este obligatorie şi nu
facultativă.
În faza de lichidare, obiectul şi scopul societăţii se modifică în
concordanţă cu finalitatea lichidării, administratorii societăţii fiind
înlocuiţi cu lichidatorii, care devin organul de administrare al societăţii şi
vor prelua gestiunea societăţii.
Lichidarea societăţii comerciale este reglementată distinct în Titlul
VII, art. 252-270, din Legea nr. 31/1990, care stabileşte anumite reguli,
astfel:
Art. 252: „Pentru lichidarea şi repartizarea patrimoniului social,
chiar dacă în actul constitutiv se prevăd norme în acest scop, sunt
obligatorii următoarele reguli:
a) până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii
continuă mandatul lor, cu excepţia celor prevăzute la art. 233; (art 233.
alin 2)-,,ministratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni; în caz contrar,
ei sunt personal şi solidar răspunzători pentru operaţiunile pe care le-au
întreprins.”)
b) actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine locul şi
orice act ulterior, care ar aduce schimbări în persoana acestora, trebuie
depuse, prin grija lichidatorilor, la oficiul registrului comerţului, pentru a
fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea
a IV-a.
(2) Numai după îndeplinirea formalităţilor de la alin. (1)
lichidatorii vor depune semnătura lor în registrul comerţului şi vor
exercita această funcţie.
(3) În urma efectuării publicării prevăzute la alin. (2), nici o
acţiune nu se poate exercita pentru societate sau contra acesteia decât în
numele lichidatorilor sau împotriva lor.
(4) În afară de dispoziţiile prezentului titlu, se aplică societăţilor în
lichidare regulile stabilite prin actul constitutiv şi prin lege, în măsura în
care nu sunt incompatibile cu lichidarea.
(5) Toate actele emanând de la societate trebuie să arate că aceasta
este în lichidare.
172

Principii care guvernează procedura lichidării:
1. lichidarea este prevăzută în favoarea asociaţilor (nu poate
interveni la solicitarea creditorilor)
2. lichidarea este obligatorie, (este o consecinţă logică şi necesară
declarării dizolvării – o societate comercială nu poate rămâne în faza de
dizolvare)
3. efectul lichidării este încetarea calităţii de subiect de drept a
societăţii comerciale (data radierii societăţii din registrul comerţului face
ca personalitatea juridică a societăţii respective să înceteze)
4. lichidatorii trebuie să întocmească bilanţul contabil de
lichidare şi să propună repartizarea activului net între asociaţi.
(asociatul nemulţumit poate face „opoziţie” în termen de 15 zile de la
notificarea bilanţului contabil de lichidare şi a proiectului de repartizarea
activului net între asociaţi. După expirarea acestui termen, sau după
sentinţa irevocabilă asupra opoziţiei, bilanţul contabil de lichidare se
consideră aprobat şi eliberează pe lichidatori.)
Prevederile Legii 31/1990 sunt completate în materie de lichidare şi
de prevederile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei17. Acest
lucru este generat de faptul că în art. 1 din lege se prevede că: „Procedura
generală prevăzută de prezenta lege se aplică următoarelor categorii de
debitori aflaţi în stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă:
1. societăţile comerciale; (.....)”. Astfel, în art 24 secţiunea a 6-a privind
„Lichidatorul” se prevede că:
9“În cazul în care dispune trecerea la faliment, judecătorul-sindic
va desemna un lichidator,(...)
9“Atribuţiile administratorului judiciar încetează la momentul
stabilirii atribuţiilor lichidatorului de către judecătorul-sindic.”
9“Poate fi desemnat lichidator şi administratorul judiciar desemnat
anterior.”
Procedura insolvenţei conform Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei, M. Of. 359 din 21 aprilie 2006
Categorii de debitori cărora li se aplică procedura insolvenţei:
conform art 1 din lege:
17
Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, M. Of. 359 din
21 aprilie 2006.
173

(1) Procedura generală prevăzută de prezenta lege se aplică
următoarelor categorii de debitori aflaţi în stare de insolvenţă sau de
insolvenţă iminentă, cu excepţia celor prevăzuţi la alin. (2) lit. c) şi d):
1. societăţile comerciale;
2. societăţile cooperative;
3. organizaţiile cooperatiste;
4. societăţile agricole;
5. grupurile de interes economic;
6. orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi
activităţi economice.
(2) Procedura simplificată prevăzută de prezenta lege se aplică
debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă, care se încadrează în una dintre
următoarele categorii:
a) comercianţi, persoane fizice, acţionând individual;
b) asociaţii familiale;
c) comercianţi care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) şi
îndeplinesc una dintre următoarele condiţii:
1. nu deţin nici un bun în patrimoniul lor;
2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
3. administratorul nu poate fi găsit;
4. sediul nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul
comerţului;
d) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1), care
nu au prezentat documentele prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. b), c), e) şi h)
în termenul prevăzut de lege;
e) societăţi comerciale dizolvate anterior formulării cererii
introductive;
f) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de
intrare în faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze de
procedura de reorganizare judiciară prevăzută de prezenta lege.
Principalele atribuţii ale lichidatorului, conform legii 85/2006, sunt:
a) examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază
procedura simplificată în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui
raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la
insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi a
existenţei premiselor angajării răspunderii acestora, şi supunerea acelui
raport judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va
174

putea depăşi 60 de zile de la desemnarea lichidatorului, dacă un raport cu
acest obiect nu fusese întocmit anterior de administratorul judiciar;
b) conducerea activităţii debitorului;
c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase
încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor
transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate
de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a
prejudicia drepturile creditorilor;
d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor
corespunzătoare pentru conservarea lor;
e) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
f) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de
obiecţiuni la acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor;
g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din
transferul de bunuri sau de sume de bani efectuat de acesta înaintea
deschiderii procedurii, încasarea creanţelor; formularea şi susţinerea
acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru aceasta
putând angaja avocaţi;
h) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în
contul averii debitorului;
i) vânzarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu
prevederile prezentei legi;
j) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea
fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale sub condiţia confirmării de către
judecătorul-sindic;
k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o
soluţionare de către acesta;
l) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.
Secţiunea 10. Elemente de drept comparat privind falimentul
(lichidarea judiciară)
* reglementări diversificate în dreptul francez, german, englez,
italian etc.
* distincţii în privinţa:
1. domeniului de aplicare a procedurilor colective:
* procedura unitară conform căreia procedura falimentului se aplică
oricărei persoane aflată în stare de încetare de plăţi – Ex: Anglia: conform
175

„Insolvency Act, 1986”, Germania: conform Legii „Insolvenzordung” in
1994, Olanda, Austria,
*procedura duală conform căreia persoana fizică aflatî în încetarea
de plăţi nu beneficiază de consecinţe specifice, în vreme de comerciantul
persoană juridică este supus falimentului.
2. finalităţii procedurilor colective:
*majoritatea legislaţiilor combină faza prealabilă, de prevenire a
falimentului cu faza de încercare de redresare a firmelor viabile, care
culminează cu lichidare acelor nerentabile – ex: unele legislaţii
privilegiază prima fază – în Belgia este creat un serviciu de anchetă
comercială în cadrul fiecărui tribunal de comerţ, în Grecia există o
instituţie specializată creată pentru gestionarea societăţilor aflate în
dificultate, care elaborează un plan de redresare cu creditorii şi doar în
ultimă instanţă recurg la procedura lichidării judiciare care se activează
numai în cazul eşecului măsurilor preliminare şi încercărilor de redresare,
în Italia procedurile de redresare sunt variate, în funcţie de gradul de
dificultate financiară al fiecărui caz în parte (ex: concordatul preventiv)
*alte legislaţii conferă scopului principal al procedurii de lichidare –
plata creditorilor – caracterul de literă de lege, chiar dacă acest lucru
înseamnă lichidarea societăţii respective. Ţările anglo-saxone constituie
un exemplu în acest sens care au proceduri simplificate, dar relativ
brutale. Astfel, bancherii care nu sunt plătiţi pot prelua, fără formalităţi şi
fără întârziere, toate bunurile debitorului lor şi le pot vinde. Această
procedură dură a dus la fluidizarea structurilor comerciale chiar dacă
acest lucru se face cu sacrificarea brutală şi rapidă a unor societăţi viabile,
care s-ar fi putut redresa în alte sisteme legislative, mai flexibile.
3. organismului care se ocupă cu întreprinderea în dificultate
(organ al administraţiei sau tribunal) – organ al administraţiei sau
tribunal – şi momentul intervenţiei acestui organism – situaţie
alarmantă, încetarea plăţilor, insolvabilitate. Ex : Belgia, care are instituţia
concordatului preventiv, o poate folosi şi deschide înaintea procedurii
propriu-zise şi în cadrul căreia creditorii joacă un rol preponderent.
4. importanţa acordată privilegiilor şi garanţilor: diferă de la o
legislaţie a alta: ex: Danemarca a suprimat privilegiile, cu excepţia
privilegiilor salariaţilor; Austria şi Germania prevăd o reducere radicală a
drepturilor creditorilor privilegiaţi, deşi marea majoritate a legislaţiilor
moderne (Germania şi Belgia) tind să organizeze o participare colectivă a
176

salariaţilor a procedură şi imaginează diverse soluţii pentru păstrarea
locurilor de muncă.
Reglementări privind redresarea şi lichidarea judiciară în
dreptul francez – definiţii şi aspecte terminologice: în dreptul francez,
legea din 1985 privind redresarea şi lichidarea judiciară este precedată de
faza amiabilă, prin care se încearcă o conciliere între debitori şi comer-
ianţii săi. Înaintea expirării perioadei de observaţie, instanţa de judecată,
investită cu procedura de redresare şi lichidare judiciară, decide asupra
planului de redresare sau pronunţă lichidarea patrimoniului debitorului.
Planul de redresare stabileşte:
9Fie continuarea activităţii societăţii respective,
9Fie cesiunea totală (vânzarea),
9Fie cesiunea parţială a societăţii respective (ex: unele elemente
ale fondului e comerţ) aceasta continuându-şi activitatea,
În consecinţă, în dreptul francez există trei posibilităţi:
9Concilierea prealabilă desfăşurată printr-un „conciliator”
desemnat de instanţă,
9Redresarea juridiciară, desfăşurată în faţa tribunalului competent,
sau „perioada de observaţie”, concretizată prin elaborarea unui plan de
salvare a firmei;
9Lichidarea judiciară, constând în lichidarea patrimoniului
societăţii aflate în dificultate, întrucât redresarea judiciară nu s-a putut
realiza deschiderea procedurii de redresare judiciară s-a făcut prea târziu.
Secţiunea 11. Societăţi transnaţionale (multinaţionale)

Nu există o definiţie unanim acceptată a societăţilor transnaţionale
(multinaţionale), datorită multitudinii de situaţii practice, oferite de viaţa
concretă şi relaţiile de afaceri, care de multe ori exced cadrului de
reglementare stabilit de către legiuitor (naţional sau internaţional) şi chiar
de către doctrinari.
În doctrina română de specialitate: societăţi care se fondează, chiar
de la constituirea lor, pe elemente fără caracter naţional (capital provenind
de la asociaţi din state diferite, stabilirea de sedii principale pe teritoriul
mai multor state), lipsite de o legătură juridică cu un anumit stat, iar
litigiile izvorâte din interpretarea şi aplicare actelor lor constitutive nu se
află (total sau parţial) sub competenţa instanţelor naţionale, fiind date spre
soluţionare unor instanţe speciale.
177

Societăţile transnaţionale desfăşoară activităţi multiple, diver-
sificate, dispersate din punct de vedere geografic, pot fi cu greutate loca-
lizate prin fuziunile şi achiziţiile constante, prin schimbările repetate de
denumire etc.
Societăţile transnaţionale au o concretă şi puternică influenţă
asupra vieţii sociale, economice, de afaceri şi politice a statelor pe
teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea.
Delegarea de competenţe, delegarea activităţii de producţie efectivă
către terţi, know-how-ul, marca şi metodele de marketing sunt frecvent
utilizate în societăţile transnaţionale,
Indiferent de forma de organizare, deciziile importante se iau
centralizat în societăţile transnaţionale pe baza unei strategii globale.
Exemplificări: – societăţi cu capitaluri mari, foarte mari, care
provin de la asociaţi din mai multe state,
– societăţi cu sedii în mai multe state,
– societăţi cu structuri organizatorice internaţionale (cu existenţă
juridică concomitentă în mai multe state) dar cu un centru unic de control
şi comandă şi o gestiune globală,
– societăţi care desfăşoară activităţi de producţie, comercializare şi
prestări de servicii concomitent pe mai multe pieţe, dar pe baza unei
strategii economice şi financiare comune. Tendinţa lor economică este
expansionistă, urmărind permanent pătrunderea pe noi pieţe şi
consolidarea celor existente.
– litigii dintre asociaţi sau entităţi juridice diferite, care sunt
soluţionate de instanţe arbitrale sau tribunale internaţionale, fiind astfel
scoase de sub jurisdicţia unui anumit state.
Terminologie18: „transnaţional” şi „multinaţional” sunt sinonime,
utilizate alternativ în literatura de specialitate şi documente internaţionale
(Rapoarte ONU privind starea economiei mondiale)
18
A se vedea D. Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, Partea
generală, ELL, 1999 p. 210-214, 210-211, D. Mazilu, Comerţul mondial sub
impactul competiţiei globale. Puterea corporativă a transnaţionalei. Concurenţa
în ansamblul economic şi ocuparea pieţelor, în RDC, nr.7-8/2002, p. 269-282,
Ş Scurtu, Dreptul Comerţului internaţional, Ed. Universitaria, 2003, p. 64-66,
Bernard Audit, Droit international privé, Ed Economica, ed. a III-a, 2000,
p . 904, nr. 1073, Organizarea societăţilor transnaţionale în B. Oppetit, „Les
sociétés mutinationales et les Etats nationaux” în Melanges D. Bastian, 1974,
vol.1, p.161, D.A. Sitaru, Dreptul comerţului Internaţional – Tratat, Partea
generală, Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 438- 445
178

Există şi opinii care consideră că termenul de multinaţional conţine
şi conotaţia „supranaţională”, în vreme ce termenul transnaţional include
doar faptul că sediile societăţilor se află în mai multe state, deci societăţile
desfăşoară o activitate în afara sediului principal.
Pentru a fi în concordanţă cu opiniile majoritare din doctrină este
preferat termenul de transnaţional.
Societatea „transnaţională” nu trebuie confundată cu societatea
„internaţională” care este constituită prin convenţii internaţionale
(interstatale). În organizarea şi funcţionarea societăţilor internaţionale
(interstatale) se aplică numai normele cuprinse în actele constitutive, fără
a se face referire la un anumit sistem de drept naţional. În actul constitutiv
se poate prevedea aplicarea în subsidiar a principiilor comune ale
sistemelor de drept ale statelor implicate în aceste societăţi, dacă numărul
acestor state este limitat.
În categoria societăţilor de acest tip pot fi exemplificate19:
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD),
Corporaţia Financiară Internaţională, Uniunea Carboniferă Sarre-Lorraine
(SAARLOR)20, Scandinavian Air System (SAS)21 şi altele22
19
În opinia lui Philippe Merle, Droit commercial. Sociétés
commerciales, Ed. Dalloz, Paris, 2003, p 753, nr. 635 şi p 118, nr. 88.
20
Uniune constituită prin tratatul franco-german din 1956 şi este
supusă şi este supusă prevederilor din actele sale constitutive care se
întregesc, dacă este cazul, cu principiile comune ale sistemelor de drept din
Franţa şi Germania.
21
Societate constituită cu participarea companiilor de transport aerian
din Danemarca, Noevegia şi Suedia, având câte un sediu cu valoare juridică
egală în fiecare din cele trei capitale ale statelor semnatare. În statutele
constitutive ale SAS nu se fac referiri la legislaţia naţională a vreunuia dintre
cele trei state.
22
Societatea „Air Afrique”, înfiinţată în baza tratatului de la Yaoundé
(Camerun) din 1961, încheiat între mai multe state africane. Societatea are
naţionalitatea fiecăruia dintre statele semnatare, fiind guvernată şi de regulile
înscrise în statutele proprii. În subsidiar se aplică principiile comune ale
legislaţiilor naţionale ale statelor semnatare în măsura în care acestea nu
contravin dispoziţiilor tratatului şi statutelor proprii.
179

Subsecţiunea 1. Societăţi transnaţionale (multinaţionale) –
elemente definitorii sub aspect economic:
Sub aspect economic rolul acestor societăţi s-a dezvoltat treptat:
– după anii 1980, când a început procesul globalizării
(mondializării) şi liberalizării pieţelor de produse, servicii şi pieţelor de
capital, şi ulterior,
– când s-au lansat programele de privatizare şi atragere de investiţii
directe străine în statele în curs de dezvoltare (în tranziţie) şi în statele
care au schimbat regimul politic totalitar cu unul democratic, în care
economiile „învaţă” să devină treptat, economii de piaţă funcţionale,
– influenţează politica statelor în curs de dezvoltare unde îşi
desfăşoară activitatea, dar şi politica statelor puternice şi a organizaţiilor
internaţionale cu roluri determinante în activitatea comercială şi de afaceri
internaţională. (FMI23, Banca Mondială, OMC)
– conform statisticilor UNCTAD există peste 65.000 societăţi
transnaţionale, cu mai mult de 870.000 filiale, care controlează practic
economia mondială. 24
– primele 200 societăţi transnaţionale se găsesc în SUA, Japonia,
Germania, Marea Britanie, Franţa, Elveţia, Coreea de Sud, Italia, şi
Olanda, în sectoare cheie precum: industria comunicaţiilor şi aerospaţială,
echipamente şi componente electronice, comerţul de cereale şi cafea, dar
şi ramurile petroliere, de automobile, chimică şi farmaceutică, alimentară,
vestimentaţie etc.
– societăţi transnaţionale cunoscute: Vodafone, General Electrics,
British Petroleum, Deutsche Telecom, Coca Cola, Mc Donald’s, Bayer,
Nike, Royal Dutch Schell, Avensis, Fiat, Novartis, Levi Strauss, Adidas,
C&A, Walt Disney, Shell, IBM, Parmalat, Unilevel, Du Pont, Nestle etc.
23
A se vedea Roxana-Daniela Păun, Rolul creării FMI şi obiectivele
acestuia, în Spaţiul Monetar European, note de curs, Ed. Expert, Bucureşti,
2004, p. 39
24
Stocul mondial de investiţii străine deţinut de acestea depăşit
7.000 miliarde de dolari (cca. 1/5 din PIB-ul mondial) Cifra de afaceri
mondială a societăţilor transnaţionale se ridică la 18 miliarde de dolari, în
contextul în care exporturilor mondiale totalizează peste 8 miliarde dolari.
Unele societăţi au chiar o cifră de afaceri mai mare decât PIB-ul mondial.
Societăţile transnaţionale totalizează mai mult de 53 de milioane de angajaţi.
180

Subsecţiunea 2. Societăţi transnaţionale (multinaţionale) –
elemente definitorii sub aspect juridic:
Societate mamă + filiale (fiecare, cu naţionalitate proprie) +
sucursale sau participanţi în alte societăţi, pot constitui un grup într-un
domeniu de activitate, sau conglomerate, coaliţii, cu activităţi variate, care
se pot unifica prin fuziuni sau absorbţii, pot constitui grupări financiare
(holding-uri financiare)
Societăţilor transnaţionale li se aplică dreptul naţional al statului în
care îşi desfăşoară activitatea. Acestea nu au o naţionalitate proprie, în
adevăratul sens al cuvântului, dar au un sediu legal în statul în care se află
sediul societăţii – mamă, fie în statul în care îşi desfăşoară activitatea în
principal, fie în statul în care a fost înregistrată. Naţionalitatea „de fapt” se
poate determina în funcţie de naţionalitatea statului care sprijină interesele
acesteia. (în cadrul organizaţiilor FMI, Banca Mondială, OMC etc.)
Subsecţiunea 3. Jurisdicţia aplicată societăţilor transnaţionale

* în actele constitutive ale societăţilor transnaţionale se prevăd
clauze de jurisdicţie şi compromisorii în favoarea unor instanţe arbitrale
internaţionale (instituţionale, CIRDI, ori constituite ad-hoc) sau a
tribunalelor internaţionale [Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga],
mai ales în litigiile cu statele pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea.)
Secţiunea 12. Răspunderea penală a persoanei juridice25

Scurt istoric
Ideea de entitate compusă din mai mulţi indivizi asociaţi în vederea
realizării unui scop este cunoscută din antichitate. Dreptul roman
recunoştea astfel existenţa a trei categorii de persoane juridice:
corporaţiile (corpora, collegia, universitates), aşezămintele de binefacere
(piae causae) şi fiscus (Statul roman).
Conform unei opinii, persoanele juridice în dreptul roman
puteau avea răspundere delictuală în cadrul dreptului public, nu şi în
cadrul dreptului privat.
25
Secţiune realizată de către asistent univ. Roxana Ionescu, la
disciplina Dreptul afacerilor Facultatea de Drept şi Administraţie Publică
Bucureşti.
181

Astfel, în dreptul public se admitea că persoana juridică poate
răspunde pentru „dolus” sau „culpa”, iar istoria cunoaşte exemple cum ar
fi desfiinţarea unor cetăţi26 sau pedepsirea altora27.
În ce priveşte dreptul privat, jurisconsulţii romani au considerat că
persoana juridică nu poate fi responsabilă pentru „dolus” sau „culpa”,
considerând acest lucru imposibil28.
De la romani vine şi conceptul existenţei persoanei juridice doar ca
o ficţiune legală. Şi celelalte sisteme de drept cunoşteau, de principiu,
ideea de răspundere colectivă şi deci acceptau posibilitatea răspunderii
persoanei juridice, măcar în formă delictuală, dacă nu penală.
Suprimarea ideii de răspundere penală pentru persoana juridică
este dată de papa Inocenţiu al IV-lea, care arăta că nu poate fi obiectul
sancţiunilor decât o entitate concretă, fizică, nicidecum una abstractă.
Prin impunerea principiilor sale în cadrul conciliului de la Lyon din
1245, s-a impus parţial ideea pedepsirii doar a membrilor organizaţiei
respective, nu şi a entităţii în sine.
Deşi admisă în mare parte şi constituind fundamentul maximei
„societas non delinquere potest”, prevederile conciliului nu au putut împie-
dica continuitatea existenţei răspunderii delictuale a persoanelor juridice.
Una dintre primele clasificări, deosebit de interesantă, cu privire la
răspunderea penală a persoanei juridice este realizată de Bartolus de
Sassoferrato, care deşi fidel concepţiei consacrate privind caracterul fictiv
al persoanelor juridice, îl considera important pentru sfera socialului, nu şi
în sfera juridică. Astfel, el considera că anumite infracţiuni pot fi comise
doar de o colectivitate, pe când alte infracţiuni pot fi comise doar de un
individ.
Răspunderea penală – origine:
Răspunderea penală a persoanelor juridice îşi are originea în
legislatia din sistemul common law. Jurisprudenţa şi doctrina au întemeiat
26
Carthagina a fost distrusă în urma nerespectării unor prevederi ale
tratatelor cu Roma, în urma insistenţelor lui Cato cel bătrân, în timp Byzantium
s-a aflat în aceeaşi situaţie, fiind distrus în totalitate de împăratul Severus.
27
Capua a fost pedepsită de romani pentru fapta de a se alia cu regele
cartaginez Hannibal, iar Antiohia a fost condamnată în mod repetate de Marc
Antoniu şi de Teodossius, prin ridicarea titlului de Metropolă, luarea băilor etc.
28
„Quid enim municipes dolo facere posunt?”
182

răspunderea penală a persoanei juridice pe două teorii : teoria răspunderii
pentru fapta altuia şi teoria identificării.
Teoria răspunderii pentru fapta altuia derivă din răspunderea
civilă delictuală şi a fost adesea primită ca ezitare în dreptul penal , având
în vedere principiul personalităţii răspunderii penale conform căruia
nimeni nu poate fi tras la răspundere penală decât dacă a săvărşit, în mod
direct si nemijlocit, infracţiunea ca autor sau dacă a participat la
săvârşirea ei în calitate de instigator sau complice. Cu toate acestea,
aplicarea teoriei răspunderii pentru fapta altuia a permis tragerea la
răspundere a persoanei juridice pentru acţiunile întreprinse în afara legii
de către angajaţii sau mandatarii persoanei juridice.29
Teoria identificării a fost introdusă în jurisprudenţa engleză ca
temei al răspunderii penale a persoanei juridice de mai bine de un secol.
Conform acestei teorii , exista identitate între persoana juridică şi
reprezentanţii săi, persoanele cu funcţii de conducere, care, conform
modului de organizare si funcţionare a persoanei juridice şi a funcţiei pe
care o au în cadrul acesteia, nu primesc ordine sau directive.
Introducerea răspunderii penale pentru persoana juridică în
România, în Cod Penal nu reprezintă un demers singular la nivel
european.
Profesorul Vintilă Dongoroz, fondatorul doctrinei penale romane
moderne, în Tratatul sau din 1939, după ce canalizează argumentele pro
si contra răspunderii penale a persoanei juridice,30 consideră că persoana
juridică poate avea o voinţa colectivă, iar pedeapsa, în modalităţi
specifice poate fi eficientă, determinând pe membrii persoanei juridice să
procedeze cu atenţie şi seriozitate.
Teza profesorului Dongoroz a stat la baza reglementării acestei
materii în Codul penal din 1936.
Răspunderea penală este definită ca fiind însuşi raportul juridic
penal de constrângere , născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat,
pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte , raport complex al cărui
conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a
trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru
infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi
29
George Dimofte, Ciprian Rus, „Revista de drept penal” nr.1/2005.
30
Vintilă Dongoroz, Drept penal, reeditat, Editura Lumina Lex, 1998.
183

obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune
sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării
autorităţii legii31.
Prin introducerea răspunderii penale a persoanei juridice, persoana
juridică a încetat să fie numai titular al protecţiei penale, ea devenind şi
destinatar al acesteia.
Răspunderea penală constituie alături de infracţiune şi pedeapsă,
una din instituţiile fundamentale ale dreptului penal.
În literatura de specialitate, persoana juridică este definită ca fiind
colectivitatea de persoane fizice care participă în nume propriu la
raporturile juridice, ca subiect de drepturi şi obligaţii, afectat realizării
unui scop determinat, în acord cu interesul general al societăţii.
Persoana juridică are ca elemente constitutive organizarea de sine
stătătoare care presupune organe de conducere, modul de alcătuire şi
componenţa acestora, procedura de organizare, reorganizare sau de
desfiinţare, patrimoniul distinct indiferent că exercită asupra acesteia
dreptul de proprietate sau un alt drept real, scopul licit al înfiinţării în
concordanţă cu interesele tuturor membrilor societăţii.
Calitatea de subiect activ al infracţiunii

Persoanele juridice care pot fi subiecţi activi ai infracţiunii sunt
societăţile comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, regiile autonome,
asociaţiile, fundaţiile, sindicatele, partidele, patronatele şi altele.
Pentru atragerea răspunderii penale, persoanele juridice trebuie să
săvârşească infracţiunii în numele sau în interesul persoanei juridice
numai de către organele sau de reprezentanţii săi.
Persoana juridică a cărei răspundere penală este instituită de art.19
Cod penal ne apare în structura juridică a infracţiunilor ca fiind autor
mediat, mijlocit de persoana fizică, organ sau reprezentant al acesteia care
săvârşeşte în numele sau în interesul ei infracţiunii.
Referitor la recunoaşterea calităţii de subiect activ al infracţiunii
unei persoane juridice, au existat şi numeroase controverse.
Unii autori, care resping teza introducerii în legea penală a
subiectului activ persoana juridică, invocă aşa numita teorie a ficţiunii,
potrivit căreia persoanele juridice nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii,
31
Bulai Costică, Manual de drept penal, ALL, 1998, op. cit., p. 311.
184

pentru că ele nu au o existenţă proprie, ci sunt o creaţie a legii şi respectiv,
o ficţiune a legii.
Acest argument se întemeiază pe principiul societas delinquere
non potest, care afirmă că societăţile nu pot săvârşi infracţiunii.
În sprijinul acestei teze , se invocă următoarele considerente
• orice persoană juridică nu are o voinţă şi o inteligenţă proprie,
întrucât ea acţionează numai aşa cum hotărăsc şi dispun cei care
alcătuiesc conducerea şi interesele acesteia; de aceea, numai aceste
persoane, care alcătuiesc conducerea, trebuie să răspundă penal, în calitate
de subiecţi activi, atunci când faptele lor constituie infracţiuni;
• a accepta o întreagă colectivitate, ca subiect activ al infracţiunii, a-i
atrage răspunderea penală şi a o pedepsi înseamnă a accepta ca autori ai fap-
tei penale pe acei membri ai colectivităţii care sunt nevinovaţi, întrucât ei nu
au fost consultaţi şi nici nu au participat la luarea acelei hotărâri sau decizii;
• persoanei juridice nu i se pot aplica pedepsele prevăzute de lege
pentru persoanele fizice, iar atunci când ar exista o asemenea posibilitate,
pedeapsa nu ar avea nici o eficacitate, pentru că persoana juridică nu ar
simţi efectele acesteia.
Alţi autori, reprezentanţi ai doctrinei penale moderne, susţin
contrariul, bazându-se pe teoria realităţii cu privire la persoanele juridice.
Potrivit acestei teorii, persoana juridică nu este o ficţiune, ci o realitate
care are voinţă şi acţiune proprie.
Considerentele avute în vedere de susţinătorii acestei teze sunt
următoarele:
• persoanele juridice nu sunt ficţiuni, ci realităţi juridice, care se
manifestă în diverse moduri în societate, ele putând săvârşi chiar şi
infracţiuni
• includerea lor în calitate de subiect activ trebuie să intervină
pentru acele acte care reflectă voinţa consimţită de către toţi membrii
colectivităţii, care sunt puse în executare potrivit hotărârii acestora;
• în cazul persoanei juridice există pedepse specifice persoanelor
juridice: dizolvarea, suspendarea întregii activităţi sau a unei părţi din
aceasta, interzicerea de a participa la anumite activităţi ori achiziţii
publice etc.32.
32
Griga Ioan, Drept penal. Partea generală I, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006.
185

Atunci când persoana juridică comite o infracţiune, răspunderea
acesteia nu exclude răspunderea persoanei fizice care contribuie, în orice
mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
Nu pot fi trase la răspundere penală următoarele persoane juridice:
statul, Senatul, Camera Deputaţilor, Preşedenţia, cu excepţia cazului când
aceasta din urmă este pus sub acuzare de către Parlament pentru înaltă
trădare, autorităţile administrative autonome ca Serviciul Român de
Informaţii (S.R.I.), Banca Naţională a României (B.N.R.), Consiliul
Naţional al Audiovizualului (C.N.A.), conform art19(1) Cod penal.
Pedeapsa şi scopul ei
Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a
condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infrac-
ţiuni.
Felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice
Potrivit art.53 Codul Penal pedepsele sunt principale şi com-
plementare.
Pedeapsa principală este amenda de la 2.500 lei la 2.000.000 lei.
Pedepsele complementare sunt:
a) dizolvarea persoanei juridice
b) suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni
la 1 an sau suspendarea uneia dintre activitaţile persoanei juridice în
legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani.
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată
de la 3 luni la 3 ani.
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o
durată de la 1 an la 3 ani.
e) afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare
Pedeapsa principală este sancţiunea pecuniară care prezintă marele
avantaj de a atinge în mod direct persoana juridică, dat fiind că orice
persoană are propriul său patrimoniu.
Potrivit art. 71 pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care
persoana juridică este condamnată să o plătească.
Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică,
pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda, minimul special al
amenzii pentru persoana juridică este de 5.000 lei, iar maximul special al
amenzii este de 600.000 lei.
186

Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică
pedeapsa detenţiei pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani,
minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000 lei,
maximul special al amenzii este de 900.000 lei, conform art.71(1) Cod
penal.
Instanţa face individualizarea pedepsei ţinând cont de dispoziţiile
părţii generale, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru
persoană, de gravitatea faptei săvârşite şi de împrejurările care atenuează
sau agravează răspunderea penală.
Ca sancţiune juridică, amenda poate fi aplicată şi ca sancţiune
administrativă, fiscală, civilă, procedurală. Amenda se deosebeşte însă de
aceasta , deoarece este consecinţa răspunderii penale a făptuitorului şi se
aplică numai de către instanţa de judecată, fiind pronunţată în cadrul
procesului penal.
Amenda este o sancţiune pecuniară care prezintă avantajul de a
atinge în mod direct persoana juridică, dat fiind că orice persoană are
propriul său patrimoniu.
Prin natura ei amenda aduce atingere scopului principal al
companiei, respectiv obţinerea unui profit, astfel că persoana juridică va
compara câştigul pe care se aşteaptă să-l obţină din comiterea infracţiunii
cu pierderea pe care o va suferi dacă va fi condamnată.
Conform art.47933 Cod de procedură penală persoana condamnată
la plata amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a
33
ART. 479^9 Cod procedură penală: Punerea în executare a pedepsei
amenzii
Persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună
recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni
de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Când persoana juridică condamnată se găseşte în imposibilitatea de a
achita integral amenda în termenul prevăzut în alin. 1, instanţa de executare, la
cererea acesteia, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii pe cel mult 2 ani, în rate
lunare.
În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată a amenzii în termenul arătat în
alin. 1 sau de neplată a unei rate, instanţa de executare comunică un extras de pe
acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în
vederea executării acesteia, potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a
creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii.
187

amenzii la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare.
Într-o scurtă analiză asupra pedepselor complementare, se poate
observa că cea mai drastică este evident dizolvarea, dispusă de instanţa
de judecată, care va fi urmată de intrarea în lichidare a persoanei juridice.
Această pedeapsă poate fi aplicată în condiţiile în care persoana juridică a
fost creată în vederea săvârşirii de infracţiuni, sau în cazul deturnării
obiectului său de activitate într-o asemenea direcţie.
Dizolvarea priveşte însăşi societatea comercială ca entitate juridică,
iar nu încetarea actului constitutiv al societăţii, dizolvarea nu afectează
personalitatea juridică a societăţii, ci pune capăt activităţii normale a
societăţii. Calitatea de persoană juridică este indispensabilă societăţii
pentru îndeplinirea celorlalte operaţiuni care privesc lichidarea
patrimoniului social.34
Pedeapsa complimentară a dizolvării poate fi încadrată în cauzele
generale de dizolvare a societăţilor comerciale, respectiv dizolvarea
societăţii pe cale judecătorească consfinţită printr-o hotărâre definitivă de
condamnare ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni.
Efectele dizolvării societăţii comerciale sunt:
a) potrivit art.228 din Legea nr. 31/1990, dizolvarea societăţii are ca
efect deschiderea procedurii lichidării.
b) potrivit art. 228 alin 2 din Legea nr. 31/1990, din momentul
dizolvării administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni.
Această interdicţie impusă administratorilor, de a angaja operaţiuni
comerciale noi se explică prin starea în care se află societatea. Prin
dizolvare s-a consumat prima fază a procedurii care are drept rezultat
final încetarea existenţei societăţii comerciale.
Intenţia persoanelor fondatoare de a săvârşi infracţiuni este
anterioară înfiinţării societăţii şi reprezintă fundamentul constituirii
acesteia, iar în al doilea caz, intenţia frauduloasă apare pe parcursul
existenţei persoanei juridice, când activitatea acesteia este deturnată în
scopul comiterii unor infracţiuni.35
34
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a V- a, All Beck,
2004.
35
Valerică Mirea, „Dreptul” nr. 12/ 2005 – Persoana juridică –
subiect activ al infracţiunii.
188

Trebuie precizat că această sancţiune poate apărea doar în cazul
infracţiunilor comise cu intenţie şi anume cu intenţie calificată, însumând
şi elementul scop, acela de a săvârşi infracţiuni sau de a folosi activitatea
persoanei în aceleaşi scopuri.
În caz de neexecutare, cu rea-credinţă a uneia dintre pedepsele
complementare prevăzute in art.53 alin 3 lit. b – d, respectiv suspendarea
activităţii persoanei juridice pe o perioada de la 3 luni la 1 an, închiderea
unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durata de la 3 luni la 3 ani
şi interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată
de la 1 la 3 ani.
Măsura dizolvării nu poate fi aplicată potrivit art.71(4) Cod penal
partidelor politice, cultelor religioase, sindicatelor, patronatelor, organiza-
ţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor religioase sau persoanelor
juridice care îşi exercită activitatea în domeniul presei sau audio-
vizualului.
Măsura dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea proce-
durii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii
definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi
comunicată de îndată instanţei civile competente, care va proceda la
desemnarea lichidatorului. Se consideră în doctrină că săvârşirea de
infracţiuni nu trebuie să fie singurul scop al persoanei juridice, fiind suficient
ca ea să reprezinte scopul principal. Dizolvarea se poate pronunţa chiar dacă
persoana juridică desfăşoară în subsidiar şi o activitate legală.
Raţiunea reglementării rezidă în dorinţa legiuitorului de a împiedica
crearea unui ecran în spatele căruia persoanele fizice să poată comită
infracţiuni, dar dovedirea intenţiei fondatorilor nu este întotdeauna uşor
de realizat, mai ales atunci când, într-o primă perioadă, societatea a
desfăşurat o activitate licită pentru a disimula scopul real al înfiinţării
persoanei juridice.
Deturnarea societăţii de la obiectul său pentru comiterea infracţiuni
ridică dificultăţi serioase în practică datorită faptului că obiectul de
activitate al unei societăţi este mult mai larg decât activitatea exercitată, în
fapt fondatorii înscriind în actele constitutive un număr mai mare de
activităţi decât cele pe care intenţionează efectiv să le exercite.36
36
Streteanu Florin, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei
juridice, Editura Rosetti, 2002.
189

Suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni
la 1 an sau suspendarea uneia dintre activităţile persoanei juridice în
legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani
este o pedeapsă complementară reglementată de art.53 lit.b.
Suspendarea activităţii persoanei juridice apare ca sancţiune pentru
acele activităţi ale persoanei juridice în exerciţiul cărora au fost comise
infracţiuni. Această măsură are un caracter represiv destul de ridicat,
deoarece suspendarea activităţii pe o perioadă de câţiva ani, pentru o
persoană juridică poate echivala cu o dizolvare „de facto”. Măsura
suspendării nu operează în domeniul activităţii presei sau audio-
vizualului.
Potrivit art.71(3) pedeapsa complementară a suspendării activităţii
persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia
dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită
infracţiunea.
În caz de neexecutare, cu rea credinţă, a pedepsei complementare a
afişării sau difuzării hotărârii de condamnare, instanţa de judecată dispune
suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţi persoanei juridice până
la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de
3 luni.
În opinia unor autori această sancţiune prezintă însă reale
inconveniente deoarece ea poate conduce la ruinarea respectivei persoane
juridice, iar efectul de ricoşeu este adeseori mai ales asupra salariaţilor.
De exemplu, atunci când persoana juridică a fost condamnată
pentru o infracţiune la normele privind protecţia muncii sau protecţia
mediului, este evident că se impune suspendarea activităţii pe o anumită
perioadă, cel puţin până la înlăturarea cauzelor care au determinat
comiterea infracţiunii.
Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o
perioadă de la 3 luni la 3 ani este o pedeapsă complementară reglementată
de art. 53 lit c Cod penal.
Această pedeapsă reprezintă o restrângere forţată a activităţii
persoanei juridice prin închiderea anumitor puncte de lucru în cadrul
cărora s-a săvârşit infracţiunea. Locul unde s-a săvârşit infracţiunea este
un termen al infracţiunii, de acest termen depinde alegerea legii penale ce
trebuie să fie aplicată şi fixarea competenţei teritoriale a organelor
judiciare.
190

Ca termen al infracţiunii, locul nu influenţează asupra existenţei
infracţiunii, trăsăturile esenţiale şi conţinutul acesteia putându-se realiza
în orice loc unde s-a săvârşit fapta. Uneori legea condiţionează fie
existenţa, fie gravitatea infracţiunii de natura locului unde s-a săvârşit
infracţiunea.
Pentru aplicarea acestei pedepse complementare instanţa de
judecată trebuie să aibe în vedere locul săvârşirii infracţiunii. Spre
deosebire de răspunderea penală a persoanei fizice unde natura locului
constituie o condiţie pentru existenţa sau calificarea infracţiunii, în ceea
ce priveşte aplicarea pedepsei complementare a închiderii unor puncte de
lucru este esenţial locul în sine a săvârşirii infracţiunii.
Închiderea unor puncte de lucru priveşte localul şi nu proprietarul
acestuia, pedeapsa nu implică închiderea totală a localului, ci interzicerea
de a exercita în acel local activitatea în exercitarea căreia infracţiunea a
fost comisă, astfel că o schimbare a destinaţiei localului poate să îl
readucă în circuitul activităţilor întreprinderilor.
Soluţia se impune mai ales în ipoteza în care activitatea exercitată
în localul închis era singura activitate a societăţii şi când, în absenţa
modificării obiectului de activitate, s-ar ajunge la dizolvarea persoanei
juridice.
Conform art.479 (13) Cod de procedură penală o copie de pe
dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei
juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru se comunică, la data
rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei
juridice, pentru a lua măsurile necesare.
Interzicerea participării la proceduri de achiziţii publice pe o
durată de 1 la 3 ani este o pedeapsă complementară reglementată de art.53
alin 2 lit.d. Cod penal.
Interzicerea participării la proceduri de achiziţii publice, deşi mai
puţin gravă decât celelalte enunţate anterior, poate provoca efecte
deosebit de puternice pentru anumite persoane juridice, şi anume cele
care preponderent lucrează pentru entităţi publice.
Interdicţia accesului la anumite resurse financiare presupune două
aspecte, şi anume interdicţia aplicată entităţii sancţionate de a emite titluri
de valoare, cum ar fi spre exemplu contractarea unui împrumut pe baza
emiterii de obligaţiuni şi interdicţia de a obţine fonduri de la instituţii de
credit sau financiare.
191

Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii de a participa la
procedurile de achiziţie publică constă în interzicerea de a participa, direct
sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţie
publică.
Conform art. 479(12) o copie de pe dispozitivul hotărârii de
condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii
de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la data
rămânerii definitive:
a)Oficiu Registrului Comerţului, în vederea efectuării formalităţilor
de publicitate în registrul naţional al persoanelor juridice fără scop
patrimonial.
b) Misterul Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publi-
citate în registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial.
c)Altor autorităţi care ţin evidenţa persoanelor juridice, în vederea
efectuării formalităţilor de publicitate.
Afişarea deciziei de condamnare a persoanei juridice are un
puternic efect intimidant asupra persoanei juridice, cunoscut fiind faptul
că asemenea situaţii pot conduce chiar la „scoaterea de pe piaţă” a
vinovatului. Totuşi, această măsură are un important rol preventiv-edu-
cativ, constituind un avertisment puternic pentru alte persoane juridice
care ar putea fi într-o situaţie similară persoanei condamnate.
Cheltuielile de publicare cad în sarcina persoanei condamnate, dar
nu pot depăşi cuantumul total al amenzii aplicate. Legea prevede şi
măsuri de protecţie faţă de victimă, astfel că identitatea acesteia poate fi
dezvăluită doar cu acordul său.
În ce priveşte condamnarea la publicitate negativă, această măsură
reprezintă o altă formă de aducerea la cunoştinţa publicului a faptei
comise de persoana juridică.
Publicarea hotărârii de condamnare este o pedeapsă controversată,
care are un puternic efect disuasiv, în condiţiile în care firmele investesc
sume imense în publicitate, instituirea unei astfel de pedepse se poate
dovedi un mijloc eficient de prevenire a infracţionalităţii economice, şi
mai are un scop precis acela de prevenţie .
De exemplu, publicarea unei decizii de condamnare – pentru
punerea în circulaţie de alimente contrafăcute, ori pentru încălcarea
legislaţiei sanitare – a unei persoane juridice care îşi desfăşoară activitatea
192

în domeniul industriei alimentare, va avea un impact asupra cifrei de
afaceri şi, implicit, asupra profitului.
În doctrina S.U.A. este citată astfel aşa-numita reclamă publicată în
Los Angeles Time de către o societate comercială, ca urmare a unui ordin
judecătoresc, Atenţie! Depozitarea ilegală a deşeurilor toxice duce la
închisoare. Am fost prinşi. Acum plătim preţul. Astăzi în timp ce
dumneavoastră citiţi acest mesaj, preşedintele şi vicepreşedintele nostru
îşi petrec timpul în închisoare, iar noi am fost obligaţi să publicăm această
reclamă37.
Pluralitatea de infracţiuni caracteristice persoanei juridice
Prin concurs de infracţiuni în doctrină şi în legislaţie penală este
desemnată forma pluralităţii de infracţiuni care constă din săvârşirea a
două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană mai înainte de a
fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Tratamentul penal al concursului de infracţiuni este
reglementat de art.40(1) Cod penal care precizează că în cazul concursul
de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în
parte şi se aplică amenda cea mai mare, care poate fi sporită până la
maximul special prevăzut în art. 71 alin 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu
este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o treime din acest
maxim.
Dispoziţiile anterioare se aplică şi în cazul în care persoana juridică
condamnată definitiv este judecată ulterior pentru o infracţiune con-
curentă, precum şi atunci când după ce o hotărâre de condamnare a rămas
definitivă, se constată că persoana juridică suferise şi o altă condamnare
definitivă pentru o infracţiune concurentă. În aceste cazuri, partea din
amendă executată se scade din amenda aplicată pentru infracţiunile
concurente.
Există recidivă postcondamnatorie a persoanei juridice când după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru
infracţiunea anterioară nu a fost executată.
37
193

Recidivă postcondamnatorie se caracterizează prin:
1. hotărârea de condamnare să fi fost pronunţată pentru o
infracţiune săvârşită cu intenţie.
2. hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea în care , potrivit
legii, nu se ţine seama la starea de recidivă potrivit art. 38 Cod Penal.
3. persoana juridică să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie.
4. amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată.
Există recidivă postexecutorie când după rămânerea definitivă a
unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară a fost
executată sau considerată ca executată.
Recidivă postexecutorie se caracterizează prin
1. hotărârea de condamnare să fi fost pronunţată pentru o
infracţiune săvârşită cu intenţie.
2. hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea în care, potrivit
legii, nu se ţine seama la starea de recidivă potrivit art. 38 Cod Penal.
3. persoana juridică să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie
4. amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau
considerată ca executată
Prin art.40(2) Codul penal au fost reglementate două modalităţi ale
recidivei , specifice persoanei juridice care perseverând în încălcarea legii
penale săvârşeşte din nou infracţiuni intenţionate, fie după o condamnare
definitivă şi înainte să se fi executat amenda ce i-a fost aplicată, fie după o
condamnare definitivă, urmată de executarea amenzii sau după ce aceasta
a fost considerată ca executată.38
Tratamentul penal al recidivei
În cazul recidivei postcondamnatorii, amenda stabilită pentru
infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru infracţiunea
anterioară se contopesc, potrivit art.40 alin.1 şi 3. Sporul prevăzut în
art. 40 alin 1 se poate mări până la jumătate.
Dacă amenda anterioară a fost executată în parte, contopirea se face
între amenda ce a mai rămas de executat şi amenda aplicată pentru
infracţiunea săvârşită ulterior.
38
Ioan Griga, Drept penal. Partea generală I, Editura Fundaţiei
194

În cazul recidivei postexecutorii, se aplică pedeapsa amenzii până la
maximul special prevăzut în art.71 alin 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu
este îndestulător, se poate adăuga un spor până la două treimi din acel
maxim.
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai
înainte ca amenda să fi fost executată sau considerată ca executată, se
descoperă că persoana juridică condamnată se află în stare de recidivă,
instanţa aplică dispoziţiile alin 2, Cod penal în cazul recidivei prevăzute
în alin.1 lit.a Cod penal şi dispoziţiile din alin. 4 în cazul recidivei
prevăzute în alin.1 lit.b. Cod penal.
Vinovăţia penală a persoanei juridice
În definirea conceptului de vinovăţie a persoanei juridice trebuie
explicat conceptul de personalitate a persoanei juridice sau, aşa cum a fost
adoptat în doctrina occidentală.
Personalitatea persoanei juridice se referă la structurarea modului
de luare a deciziilor şi la climatul general de respectare a legislaţiei în
vigoare.
Conturarea vinovăţiei persoanei juridice trebuie să aibă ca punct de
plecare personalitatea aparte a acesteia.
Aşa cum personalitatea persoanei juridice nu se identifică cu
personalitatea unei singure persoane fizice din cadrul ei şi nici nu
reprezintă o juxtapunere a personalităţii persoanelor fizice din cadrul
persoanei juridice, nici vinovăţia ei nu poate fi suprapusă vinovăţiei
persoanelor fizice ce o compun.
Astfel, pentru a fi reţinută vinovăţia persoanei juridice este necesar
ca în cazul infracţiunilor intenţionate, ea să fi autorizat sau permis, în mod
expres sau tacit, comiterea infracţiunii.
De asemenea, se va reţine răspunderea penală a persoanei juridice
în cazul în care un membru din organele de conducere a săvârşit, în mod
conştient, o infracţiune în care a fost implicată persoana juridică sau a
permis tacit săvârşirea unei astfel de infracţiuni.
Cu toate acestea, în acest caz răspunderea persoanei juridice nu va
fi angajată dacă se demonstrează că a luat anterior măsuri rezonabile
pentru ca un astfel de eveniment să nu se producă.
Totodată, răspunderea penală îi va fi angajată şi în cazurile în care
se demonstrează că mecanismele interne ale persoanei juridice au
încurajat, tolerat sau condus la un climat de nerespectare a legii.
195

Există diferenţe substanţiale între răspunderea penală a persoanei
juridice şi răspunderea penală a persoanei fizice respective, în cazul
persoanelor juridice nu-şi vor găsi aplicare prevederile art.44-51 Cod
penal privitor la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, având în
vedere că aceste sunt strâns legate de liberul arbitru al persoanei fizice.
Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei
juridice
Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a
persoanelor juridice
Conform art.479 (2) Cod de procedură penală „Persoana juridică
este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de
reprezentantul său legal. Dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte
conexe s-a început urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al
persoanei juridice, acesta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta”.
Citarea se realizează prin reprezentantul ei legal, la sediul
persoanei juridice sau, după caz, prin mandatar la domiciliul acestuia ori
prin practicianul în insolvenţă desemnat în calitate de mandatar la sediul
acestuia.
Dacă există motive temeinice care justifică presupunerea
rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală, judecătorul în cursul urmăririi penale sau instanţa de judecată în
cursul judecăţii poate dispune următoarele măsuri preventive cu scopul de
a se asigura o bună desfăşurare a procesului penal:
1. suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei
juridice.
2. suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social
al persoanei juridice.
3. interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile
de a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau
insolvenţa persoanei juridice.
4. interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul
judiciar.
5. interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exerciţiul
sau cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.
Aceste măsuri preventive se iau pe o perioadă de cel mult 60 zile cu
posibilitatea prelungirii, dacă se menţin temeiurile care au determinat
luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 zile. Încheierea prin
196

care se iau măsurile preventive se poate ataca în cu recurs în 3 zile de la
pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.
Participarea procurorului este obligatorie.
Măsurile preventive se revocă, din oficiu sau la cerere, când nu mai
există temeiuri care să justifice menţinerea acestora.
Măsurile asigurătorii
Potrivit art.479(6) Cod de procedură penală faţă de persoana
juridică se pot lua măsuri asiguratorii, în vederea asigurării confiscării
speciale, reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru
garantarea executării pedepsei amenzii.
Măsurile asigurătorii:
1. sechestrul penal propriu-zis este cea mai frecventă întâlnită
măsură asiguratorie.
2. poprirea este una din formele speciale ale sechestrului penal, şi în
acelaşi timp o procedură larg folosită pentru urmărirea sumelor de bani.
3. inscripţia ipotecară constituie o formă specială a sechestrului
aplicabilă în cazul bunurilor imobile.39
Cumulul între răspunderea penală a persoanei juridice şi
răspunderea persoanei fizice.
La baza infracţiunii comise de o persoana juridică stă întotdeauna o
acţiune sau un ansamblu de acţiuni realizate de una sau mai multe
persoane fizice, identificate sau nu.
În ipoteza în care persoana care a comis în mod nemijlocit actul
material ce a angajat penal persoana juridică a fost identificată, se pune
problema consecinţelor pe care individul în cauza le suporta.
Va fi el exonerat de răspundere în cazul în care a fost sancţionată
penal persoana juridică sau va răspunde alături de aceasta?
În doctrina franceză, unii autori au considerat că nu poate fi vorba
de cumulul celor două răspunderi deoarece o atare soluţie ar contraveni
principiului „non bis in idem”.
În susţinerea acestui punct de vedere se arată că aplicarea unei
sancţiuni persoanei juridice se răsfrânge asupra patrimoniului şi deci şi
asupra patrimoniului celui care a comis actul material. Aplicarea unei noi
sancţiuni împotriva acestuia ar însemna o dubla sancţionare pentru
aceeaşi faptă.
39
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. PRO, 1997, p. 440.
197

În plus, persoana fizică şi juridică nu ar putea fi considerate
coautori la comiterea infracţiunii, deoarece coautoratul presupune
existenţa unei pluralităţi de agenţi între care s-ar realizat o legătură
subiectivă, ceea ce nu este cazul în situaţia analizată, unde, în realitate, ar
exista un singur subiect capabil de voinţa proprie.
Majoritatea doctrinei se pronunţă însă în sensul admiterii cumulului
răspunderii persoanei fizice şi persoanei juridice. În acest sens, se
consideră că, prin comiterea infracţiunii, organul sau reprezentantul nu
şi-au anihilat complet personalitatea în cadrul grupului, ei rămân persoane
înzestrate cu conştiinţa şi voinţa astfel că angajând răspunderea penală a
entităţii colective, îşi angajează în acelaşi timp şi propria răspundere
penală.
De regulă, în persoana organului sau reprezentantului este întrunit
atât elementul material, cât şi elementul subiectiv al infracţiunii, astfel
încât simplul fapt că în spatele său se află o persoană juridică nu-l poate
exonera de răspundere.
Alţi autori consideră că ar trebui făcută o distincţie după cum actul
material a fost comis de un organ al persoanei juridice sau de un simplu
prepus sau salariat.
În situaţia în care infracţiunea a fost comisă de un simplu salariat,
se apreciază că acesta ar trebui să răspundă penal alături de persoana
juridică doar atunci când ar fi răspuns penal şi dacă era salariatul unei
persoane fizice. Pe o poziţie asemănătoare pare a se situa şi
Recomandarea R(88)18 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei
care, deşi arată că ,,răspunderea penală a întreprinderii nu ar trebui să
exonereze de răspundere persoanele fizice implicate în infracţiune”,
prevede, în continuare, că în special persoanele ce exercita funcţii de
conducere ar trebui să răspundă pentru omisiunea îndeplinirii obligaţiilor
lor, omisiune ce a condus la comiterea infracţiunii”.
Pornind de la acest text, în doctrină s-a apreciat de către unii autori că,
în vreme ce în cazul persoanelor cu funcţii de conducere regula este cumulul,
în situaţia simplilor angajaţi principiul ar fi non-cumulul răspunderii.
În ceea ce ne priveşte, pornind de la prima parte a textului citat,
considerăm că regula este cumulul, indiferent de funcţia persoanei fizice
implicate.
198

Elemente de drept comparat
O corporaţie poate fi condamnată, în dreptul american, pentru
orice fel de infracţiune responsabilitatea sa fiind, virtual, la fel de extinsă
ca şi cea a unei persoane fizice.
Există condamnări inclusiv pentru infracţiuni în raport de care multe
sisteme de drept rămân la principiul non-responsabilităţii: prostituţie, furt,
înşelăciune ori „criminal contempt of court”, iar condamnările pentru
ucidere din culpă – „manslaughter” – au devenit o obişnuinţă.
De asemenea, într-un caz celebru, compania Ford a fost
condamnată pentru o infracţiune de omucidere involuntară – fapta care
presupunea o formă de vinovăţie apropiată de intenţie indirectă – comisă
prin conceperea eronată a autovehiculelor dintr-o anumită serie, greşeli în
procesul de producţie si, mai ales, lipsa unei decizii de retragere din
vânzări a acestora după descoperirea erorilor respective.
În Australia, persoanele juridice pot, în principiu, să comită orice
fel de infracţiuni, chiar dacă o parte a doctrinei mai vechi consideră că ele
nu pot fi condamnate pentru infracţiuni contra persoanei.
Există astăzi condamnări ale unor companii pentru infracţiuni de
corupţie, înşelăciune, tulburare de posesie, fals în declaraţii etc.
O oarecare limitare apare în ceea ce priveşte infracţiunile
sancţionate doar cu pedeapsa închisorii, care nu poate fi aplicată
persoanei juridice, însă, pe de o parte, majoritatea statelor federale au
adoptat reglementări prin care se poate aplica în astfel de cazuri o
amendă, iar pe de altă parte aceste infracţiuni sunt foarte puţin numeroase
şi apar rar în cadrul activităţii persoanelor juridice.
În dreptul belgian se admite că persoana juridică poate comite
orice infracţiune, în măsura în care aceasta a fost legată de realizarea
obiectului de activitate sau a fost comisă în contul persoanei juridice
(art. 5 alin.1 C. pen).
O soluţie similară întâlnim şi în dreptul olandez, art.51 C.pen.
precizând doar că infracţiunile pot fi comise fie de persoane fizice, fie de
persoane juridice. Pe baza acestui text doctrina a admis că o persoana
juridică poate comite în principiu orice infracţiune, inclusiv fapte
îndreptate împotriva vieţii sau integrităţii corporale.
Spre exemplu, s-ar putea reţine o ucidere din culpă în sarcina unei
companii farmaceutice care pune în circulaţie un produs insuficient
verificat – ce determină reacţii adverse, ducând la moartea unei persoane –
199

sau în sarcina unei companii de transport care utilizează vehicule defecte
şi astfel cauzează un accident.
Jurisprudenţa belgiană a mers mai departe, acceptând posibilitatea
comiterii unui omor de către o persoană juridică. Pentru a decide astfel
instanţa a reţinut că persoana inculpată – un spital – nu a efectuat controlul
aparatelor de anestezie cauzând astfel moartea unui pacient.
Instanţa a considerat că, procedând astfel, spitalul a acceptat
posibilitatea producerii rezultatului, dat fiind că nu există nici un sistem
organizat de control şi întreţinere a acestor aparate, ci doar o întreţinere
ocazională.
În dreptul marocan legiuitorul a prevăzut o răspundere generală,
care cunoaşte însă o limitare drastică prin prisma sancţiunilor aplicabile
persoanelor juridice. Astfel, potrivit art.127 C.pen. ,, persoanele juridice
nu pot fi condamnate decât la pedepse pecuniare şi la pedepsele accesorii
prevăzute la pct. 5, 6 şi 7 din art.36. Ele pot fi de asemenea supuse
măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 62.
Dreptului american sau olandez demonstrează că nu e nimic
absurd în a reţine o infracţiune de omor în sarcina persoanei juridice,
practic oferind deja speţe în acest sens. În plus, aşa cum s-a arătat şi în
doctrina franceză, este de neconceput că administratorii unei întreprinderi
cu activităţi în domeniul criminalităţii organizate să angajeze o persoană
pentru asasinarea unui concurent, în condiţii care să antreneze
răspunderea penală a persoanei juridice.
În dreptul francez art.121-122 C.P. prevede că persoana juridică
răspunde pentru infracţiunile comise în contul său de organele sau
reprezentanţii acestora.
În doctrină s-a considerat că noţiunea de infracţiune comisă în
contul persoanei juridice variază în funcţie de tipul infracţiunii comise,
dat fiind că ea presupune atât un element subiectiv – vinovăţia – cât şi un
element obiectiv -profitul realizat sau urmărit.
Astfel, în cazul unei infracţiuni de bancrută, organul care a deturnat
fondurile nu angajează răspunderea penală a persoanei juridice, ea fiind
victima acţiunilor sale. Dacă însă el a acţionat în numele altei persoane
juridice, în profitul căreia s-a făcut deturnarea, aceasta din urmă societate
va putea răspunde pentru infracţiunea comisă împotriva celei dintâi.
Va fi considerată ca fiind comisă în contul persoanei juridice o
infracţiune săvârşită de către un organ sau reprezentant în numele şi în
200

interesul acesteia, interes care constă de regulă în obţinerea unui profit sau
evitarea unei pierderi.
Astfel, persoana juridică editoare a unui ziar ce a publicat
documente care aduc atingere dreptului la viaţă privată (în sensul
art.226-1 C.pen.) poate fi condamnată penal, fiind evident că publicarea
s-a făcut în profitul său.
Tot astfel, conducătorul unei persoane juridice care prin dare de
mită obţine un avantaj economic pentru aceasta va antrena răspunderea
penală a entităţii colective, infracţiunea fiind comisă în contul ei.
Nu întotdeauna o infracţiune comisă în contul persoanei juridice
presupune însă încercarea de a obţine un profit pentru aceasta, ipoteza în
care verificarea îndeplinirii condiţiei analizate este mult mai dificilă. Spre
exemplu, neglijenţa directorului în verificarea utilizării de către muncitori
a echipamentelor de protecţie – deşi acestea au fost achiziţionate în număr
suficient antrenează răspunderea penală a persoanei juridice, cu toate că
în speţă nu este vorba de un profit. Tot astfel, atunci când un organ al
persoanei juridice comite o infracţiune de discriminare cu ocazia angajării
unei persoane, este evident că infracţiunea relevă convingerile personale
ale persoanei fizice care deţine calitatea de organ, dar poate fi ea imputată
persoanei juridice?
Doctrina a răspuns afirmativ, considerând drept infracţiune comisă
în contul persoanei juridice infracţiunea săvârşită în exercitarea
activităţilor având drept scop asigurarea organizării, funcţionării sau
atingerea obiectivelor persoanei juridice, chiar dacă infracţiunea nu era de
natură să-i aducă acesteia nici un profit.40
În dreptul belgian, potrivit art. 5 alin.1 C.pen., persoana juridică
răspunde pentru infracţiunile intrinsec legate de realizarea obiectului sau
ori de apărarea intereselor sale sau pentru cele „în cazul cărora faptele
concrete demonstrează că au fost comise în contul sau”.
Legiuitorul circumscrie deci două categorii de infracţiuni pentru
care poate fi angajată răspunderea penală a unei persoane juridice:
1) infracţiuni comise de însăşi persoana juridică în cadrul
activităţilor vizând realizarea obiectului ori apărarea intereselor sale.
40
201

S-a considerat că este necesară o legătură intrinsecă între comiterea
infracţiunii şi realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice,
răspunderea acesteia neputând fi antrenată pentru fapte comise de
persoane care doar au profitat de cadrul juridic sau material oferit de
persoana juridică pentru a comite o infracţiune în interesul lor personal. În
această categorie intră cel mai adesea infracţiuni la regimul protecţiei
muncii, infracţiuni la protecţia mediului, infracţiuni economice etc.
2) infracţiuni comise în contul persoanei juridice.
În dreptul brazilian se prevede că persoana juridică răspunde în
măsura în care infracţiunea este comisă în interesul ori în beneficiul său.
Prin infracţiune comisă în interesul persoanei juridice doctrina înţelege o
infracţiune prin care societatea obţine un avantaj, indiferent de natura
acestuia (politica, morală etc.), în vreme ce infracţiunea comisă în
beneficiul entităţii colective este o infracţiune prin care persoana juridică
dobândeşte un câştig de natură economică, ce poate consta în obţinerea
unui profit sau evitarea unei pierderi.
În dreptul olandez imputarea elementului material al infracţiunii se
realizează pe baza teoriei răspunderii funcţionale, potrivit căreia actul
unei persoane fizice poate fi atribuit persoane juridice în măsura în care
comportamentul persoanei fizice corespunde unei funcţii sociale
îndeplinite de persoana juridică respectivă.
Această teorie este corolarul unei îndelungate evoluţii a
jurisprudenţei.
În 1945, magazinul Vroom en Dreessman (V&D) a fost urmărit
penal pentru o infracţiune la regimul preţurilor comisă prin aceea că în
cadrul său au fost vândute mărfuri cu depăşirea preţului maxim legal. Cu
toate că în cadrul respectivei societăţi exista o instrucţiune a conducerii
prin care se interzicea vânzarea cu depăşirea preţului legal, instanţa
supremă a pronunţat o soluţie de condamnare a întreprinderii, arătând în
motivare că infracţiunea a fost comisă de o persoană fizică acţionând în
serviciul întreprinderii, în limitele competenţelor sale, în cadrul activităţii
desfăşurate în întreprindere şi în profitul întreprinderii.
În 1954, printr-o altă decizie (Jzerdraad), instanţa supremă
olandeză a statuat că răspunderea penală a proprietarului pentru actele
comise de un angajat poate fi antrenată doar dacă proprietarul putea
acţiona în privinţa acestor acte hotărând dacă vor avea loc sau nu şi dacă
202

circumstanţele demonstrează că ele au fost acceptate sau puteau fi
acceptate de către acesta. 41
Pe linia acestei jurisprudenţe se consideră în prezent că o persoană
juridică devine subiect al infracţiunii atunci când:
a)putea acţiona asupra comportamentului ilicit în sensul că putea
să-l interzică sau să-l reglementeze conform legii;
b) a acceptat acest comportament sau cel puţin a tolerat astfel de
comportamente în trecut. Acceptare nu presupune în mod necesar un
acord expres, dar trebuie ca actul să fie îndeplinit în cadrul activităţilor
persoanei juridice.
În dreptul finlandez, răspunderea penală a corporaţiilor nu este o
răspundere directă, pentru fapta proprie, ci o răspundere indirectă, pentru
fapta altuia. În consecinţă, strict formal, persoanele juridice nu sunt
considerate a fi comis o infracţiune, ci răspund pentru fapta comisă de
altcineva.42
41
Vincent Berger, Jurisprudenta Curţi Europene a Drepturilor Omului,
Ediţia a IV-a.
42
Streteanu Florin, Radu Chiriţă, op. cit., 164-167.
203

CAPITOLUL V
CONTRACTE COMERCIALE UTILIZATE
ÎN RELAŢIILE DE AFACERI
Secţiunea 1. Contractul comercial de vânzare-cumpărare –

caracteristici:
* contract legat de producţia de mărfuri, constituie instrumentul
juridic prin care se realizează circulaţia mărfurilor,
* este utilizat pentru aprovizionarea cu materii prime, materiale
necesare producţiei şi pentru desfăşurarea mărfurilor realizate,
* prin mijlocirea acestui contract, mărfurile ajung de la producător
la consumator,
* activitatea comercială se realizează direct prin contractul de
vânzare-cumpărare, şi indirect, prin intermediari, prin contracte de
intermediere: contract de mandat, de comision şi de consignaţie.
Subsecţiunea 1. Sediul materiei: Codul Comercial, titlul VI,
Despre vânzare, art. 60-73:
* reglementează aspecte specifice ale vânzării-cumpărării
comerciale, care privesc preţul vânzării, transferul dreptului de proprietate
şi al riscurilor, consecinţele nerespectării obligaţiilor.
*regulile generale ale vânzării-cumpărării comerciale sunt aceleaşi
cu cele ale vânzării – cumpărării civile, fiind reglementate de Codul Civil
în art. 1294-1404.
Subsecţiunea 2. Definiţia vânzării, conform art. 1294 C. Civ.:
„Vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a
transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi
preţul lui.”
204

Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de vânzare-
cumpărare:
Art. 1294 C. civ. defineşte vânzarea ca fiind „o convenţie prin care
două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui
lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui.”
Contractul de vânzare-cumpărare este contractul în baza căruia o
persoană, numită vânzător, transferă şi garantează altei persoane, numită
cumpărător, dreptul sau de proprietate asupra unui bun sau alt drept real
ori drept de creanţă, sau dreptul asupra unei universalităţi juridice,
cumpărătorul obligându-se în schimb a plăti vânzătorului o sumă de bani,
numită preţ.
Contractul de vânzare-cumpărare nu poate avea ca obiect drepturi
personale nepatrimoniale şi nici drepturi patrimoniale care au caracter
strict personal, precum nici alte drepturi prevăzute de lege ori rezultate
din acte unilaterale sau convenite prin contracte „intuitu personae”.
Din definiţia dată contractului de vânzare-cumpărare rezultă
caracterele juridice ale acestuia, şi anume: este un contract consensual,
bilateral (sinalagmatic), cu titlu oneros, comutativ şi translativ de
proprietate.
Subsecţiunea 3. Caractere juridice ale contractului de vânzare-

cumpărare:
1. contract bilateral (sinalagmatic) – dă naştere unor obligaţii în
sarcina ambelor părţi
2. contract cu titlu oneros – ambele părţi urmăresc obţinerea unor
foloase patrimoniale
3. contract comutativ – existenţa obligaţiilor asumate de către
părţile contractante, cunoscute din momentul încheierii contractului.
4. contract consensual – încheiat prin simplul acord de voinţă al
părţilor contractante. Astfel, art. 1295 C. Civ. prevede: „Vinderea este
perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător,
în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi
asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi
numărat.”
205

5. contract translativ de proprietate.
1. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic
(bilateral) deoarece prin încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce
între părţile contractante. Astfel, vânzătorul are obligaţia să predea lucrul
vândut şi să-l garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi pentru viciile
ascunse ale bunului vândut, iar cumpărătorul are obligaţia să plătească
preţul convenit şi să preia lucrul.
2. Contractul de vânzare-cumpărare este, prin esenţa sa, un contract
cu titlu oneros, deoarece ambele părţi urmăresc anumite interese
patrimoniale, adică primirea unui echivalent (contraprestaţie) în schimbul
prestaţiei la care se obligă. Astfel, vânzătorul urmăreşte să primească
preţul contra echivalent al prestaţiei sale, iar cumpărătorul urmăreşte să
primească bunul cumpărat în schimbul preţului convenit.
3. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract comutativ,
deoarece existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor reciproce sunt
cunoscute de părţi la încheierea contractului şi nu depind, ca în cazul
contractelor aleatorii, de un eveniment viitor şi incert, care ar face să
existe şanse de câştig şi pierdere pentru oricare din părţile contractante.
4. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual –
deoarece se încheie valabil prin simplul consimţământ al părţilor (solo
consensu). Acest lucru este prevăzut expres de art. 1295 alin. 1 C. civ.,
conform căruia „vinderea este perfectă… îndată ce părţile s-au învoit
asupra lucrului şi asupra preţului…”
5. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de
proprietate. În principiu, orice contract are ca efect naşterea de drepturi şi
obligaţii în sarcina părţilor dacă este vorba de contracte sinalagmatice, sau
doar a uneia dintre părţi, în contractele unilaterare.
Cât priveşte transmiterea dreptului de proprietate sau al altui drept
(real sau de creanţă), aceasta prezintă un aspect particular al contractului
de vânzare cumpărare. Deosebit de generarea de drepturi pentru vânzător
şi cumpărător, se produce şi un efect excepţional constând în transmiterea
unui drept, astfel încât încheierea contractului are drept consecinţă
transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la
cumpărător, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
1. Vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului vândut cu excepţia
vânzării lucrului celuilalt – iar contractul valabil încheiat.
206

2. Obiectul contractului trebuie să fie format numai din bunuri
determinate individual, deoarece în cazul bunurilor determinate generic
transferul proprietăţii nu poate avea loc în momentul încheierii
contractului, întrucât nu se cunosc bunurile care urmează a fi efectiv
dobândite de cumpărător. În situaţia bunurilor determinate generic efectul
translativ se produce numai în momentul individualizării lor, operaţiunea
care se face, de regulă, prin predarea lucrului vândut cumpărătorului.
În cazul bunurilor viitoare, efectul translativ se produce, în general,
la o altă dată decât a cea încheierii contractului.
3. Este necesar ca părţile să nu fi înmânat transferul proprietăţii a
dreptului real ori de creanţă printr-o clauză specială, până la predarea
bunului sau la împlinirea unui termen sau a unei condiţii. Asemenea
clauze sunt permise şi pot fi inserate în contract, întrucât regula stabilită în
art. 1295 alin. 1 C. civ. nu este imperativă, ci supletivă putând fi înlăturată
chiar dacă lucrul vândut este individual determinat.
Astfel, părţile contractante pot conveni prin „pactul reservati
dominii” că proprietatea să se transfere de la vânzător la cumpărător doar
la data achitării integrale a preţului, până la îndeplinirea acestei condiţii
suspensive vânzătorul rămânând proprietar asupra bunului care formează
obiectul vânzării.
4. În legătură cu publicitatea dobândirii drepturilor reale imobiliare,
trebuie arătat că aceasta îşi găseşte reglementarea în art. 1295 alin. 2
C. civ., în Legea notarilor publici şi activităţii notariale nr. 36/1995 şi
îndeosebi în Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996.
În ipoteza în care mai multe persoane şi-au cedat succesiv una
celeilalte dreptul real asupra unui imobil, iar înscrierea nu s-a făcut, cel
din urmă îndreptăţit va putea cere biroului de carte funciară a judecătoriei
înscrierea dobândirilor succesive odată cu a cea a dreptului său, cu
condiţia de a face dovada prin înscrisuri originale a tuturor actelor juridice
pe care se întemeiază înscrierile.
Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă
de terţi fără înscriere în cartea funciară, când provin din vânzare silită sunt
dobândite prin efectul legii sau prin hotărâre judecătorească.
În privinţa bunurilor mobile menţionăm că nu există un sistem de
publicitate, posesia lor constituind cel mai bun sistem de publicitate a
proprietăţii. Astfel, dacă vânzătorul a vândut bunul mobil la mai mulţi
cumpărători, potrivit legii va produce efecte, fiind valabil, contractul de
207

vânzare-cumpărare încheiat cu cumpărătorul care a intrat primul şi de
bună-credinţă în posesia bunului mobil respectiv, chiar dacă acesta a fost
vândut ulterior altuia.
Subsecţiunea 4. Formele vânzării internaţionale
Vânzarea internaţională cuprinde:
• Contractul de vânzare-cumpărare internaţională
• Vânzarea prin burse internaţionale
• Vânzarea prin licitaţii internaţionale
• Contractul de vânzare-cumpărare internaţională
Contractul de vânzare-cumpărare internaţională constituie princi-
palul instrument juridic prin care se desfăşoară comerţul internaţional şi
implicit relaţiile de afaceri internaţionale. Pe lângă forma clasică el
cunoaşte şi forme noi, moderne. De aceea, acest tip de contract poate fi
considerat „universal”, deoarece schimburile comerciale internaţionale au
cunoscut o dezvoltare fără precedent, prin intermediul vânzării asigu-
rându-se circulaţia mărfurilor de la producător la consumator în cadrul
relaţiilor comerciale şi de afaceri internaţionale.
Contractul se caracterizează, în principal, prin două elemente: exis-
tenţa unui element de extraneitate şi caracterul comercial (faptul ca în joc
sunt interese legate strict de comerţul internaţional). În privinţa elemen-
telor de extraneitate, acestea nu pot fi decât cele care prezintă o semni-
ficaţie sau sunt de o natură deosebită. Sunt considerate astfel criterii
proprii: sediul părţilor, mişcarea obiectelor vândute, locul încheierii
contractului, locul predării lucrului vândut.
Definiţia contractului de vânzare-cumpărare internaţională:
Contractul de vânzare-cumpărare în comerţul internaţional este
actul juridic prin care părţile vânzător şi cumpărător, având sediile în state
diferite, se obligă ca primul să transfere proprietatea unui bun, iar cel de-
al doilea să achite preţul convenit.
Denumire:
– contract de vânzare-cumpărare, contract de vânzare, contract de
cumpărare, contract de import, contract de export, contract de export-
import etc.
Cu titlu de exemplu, în Convenţia de la Haga din 1964, care fără a
defini vânzarea internaţională, în articolul al doilea precizează că:
208

„Prezenţa este aplicabilă contractelor de vânzare încheiate între
părţi, care îşi au sediul, sau în lipsă de sediu, îşi au reşedinţa obişnuită pe
teritoriul unor state diferite”, în fiecare din cazurile exhaustiv arătate de
text.”
Se diferenţiază de contractul de vânzare intern prin aceea că, pe
lângă elementul comercial ce caracterizează contractele comerciale, apare
caracterul internaţional dat de elementul de extraneitate (cetăţenia
părţilor, sediul, locul încheierii contractului, locul executării). Din această
cauză contractul de vânzare-cumpărare internaţionala este susceptibil de a
fi guvernat de două sau mai multe sisteme de drept, ridicându-se astfel
problemele legii aplicabile.
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri de la Viena din 1980 precizează că „se aplică
contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sediul în state
diferite”, iar „naţionalitatea părţilor” este luată în considerare pentru
aplicarea convenţiei (art.l). Dacă o parte nu are sediu, reşedinţa sa
obişnuită îi ţine locul (art. 10 lit.b);
Opinia general acceptată în doctrină cu privire la conţinutul noţiunii
de vânzare a fost aceea că prin vânzare se înţelege contractul prin care o
parte numit vânzător se obligă să livreze un bun, iar cealaltă parte numită
cumpărător, să plătească preţul. Convenţia de la Viena stabileşte în art.30
şi 53 care sunt obligaţiile vânzătorului şi respectiv ale cumpărătorului.
Deci, textele convenţiilor internaţionale multilaterale întăresc
convingerea că definiţia dată este corectă şi cuprinde aspectele esenţiale.
Pe baza acestor texte, ajungem la aceeaşi concluzie, că vânzarea este un
contract încheiat între două părţi prin care una din ele numită vânzător se
obligă să predea celeilalte o marfă şi să-i transmită proprietatea, în
schimbul unui preţ plătit de cealaltă parte numită cumpărător.
În privinţa legii aplicabile contractului de vânzare internaţională,
Lex contractus va cârmui: interpretarea contractului, drepturile şi
obligaţiile părţilor, existenţa şi validitatea contractului şi elementele sale,
inclusiv formarea contractului (oferta şi acceptarea), condiţiile de
validitate, legalitatea plăţii, a mijloacelor şi modalităţilor de plată. Lex
contractus poate fi stabilită de părţi conform lex voluntatis sau va fi
determinată pe baza regulilor dreptului internaţional, iar în cazul statelor
Uniunii Europene semnatare ale convenţiei comunitare, va fi aplicat art.4
209

din Convenţia de la Roma din 1980 privitoare la legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale.
Obiectul contractului
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl constituie marfa
vândută, Convenţia de la Viena din 1980 utilizează noţiunea de marfă
începând chiar cu titlul ei. Acest fapt a fost criticat în literatura de specia-
litate pe motiv că noţiunea de marfă este nejuridică şi nu permite rea-
lizarea distincţiilor necesare între bunurile mobile corporale şi bunurile
imobile, respectiv între bunurile mobile corporale şi bunurile mobile
incorporale.
În comentariul asupra textului Convenţiei de la Viena, Secretariatul
ONU a arătat, în termeni neechivoci, că art. l se aplică vânzărilor de
bunuri corporale. În dreptul afacerilor, prin marfă se înţelege un bun
mobil, evaluabil în bani, susceptibil să formeze obiectul unor tranzacţii
comerciale.
Determinarea obiectului contractului este importantă fiind legată
strict de natura mărfurilor şi în funcţie de aceasta stabilirea parametrilor
calitativi. Astfel la mărfurile fungibile obiectul se stabileşte prin parametri
calitativi şi cantitativi, iar la bunurile nefungibile se determină prin
elemente precise şi amănunţite.
Efectele contractului de vânzare internaţională de mărfuri
În practica comercială pentru această noţiune se mai foloseşte şi
denumirea de executare sau derulare a contractului. Este posibil să se
aplice dreptul roman, dreptul comercial (intern), sau dispoziţiile unifor-
me, cum ar fi cele din Convenţia de la Viena din 1980 care reprezintă un
cadru legal al vânzărilor internaţionale, dacă ambele părţi sunt parte la
convenţie, şi de altfel este şi situaţia multora din statele lumii, inclusiv
pentru România care a ratificat această convenţie.
Mai sunt aplicabile normele legii romane de drept internaţional
privat şi legile altor state sub aspectul dreptului aplicabil potrivit normelor
de drept internaţional privat.
Dar multe din contractele de vânzare se încheie pe baza de condiţii
generale, iar în privinţa efectelor contractului se indică tipul de vânzare pe
care-1 încheie, referindu-se la clauzele Incoterms. (Vânzarea GIF, FOB
etc.).
210

Transmiterea proprietăţii si a riscului
Cu privire la acest aspect există mai multe sisteme (reglementări
diferite de la stat la stat).
Momentul încheierii contractului constituie punctul de plecare al
tuturor efectelor pe care acesta urmează să le producă. Astfel, în unele
sisteme de drept efectele reale ale contractului se realizează în momentul
acordului dintre părţi, în contractele care au ca obiect transmiterea
proprietăţii, constituirea sau transmiterea unui drept real, proprietatea sau
dreptul real respectiv se transmite şi se dobândeşte ca efect al
consimţământului părţilor, deşi remiterea bunurilor nu a avut loc. Tot din
acest moment, riscurile pierderii fortuite a lucrului (obiect al contractului)
trece la dobânditor, fiindu-i aplicabilă regula res peril domino.
În dreptul român regula este cea stabilită de Codul civil în art. 1295,
este facultativă, deci părţile pot deroga de la dispoziţiile ei.
Deşi reglementări diferite le putem grupa (după momentul în care
se transmite proprietatea şi implicit riscurile) în două situaţii:
• Proprietatea se transmite în momentul realizării acordului de
voinţă (în acest sens codul civil francez, italian, polonez etc.)
• Proprietatea se transmite în momentul predării mărfii vândute
(Codul civil german B.G.B., austriac, spaniol, grec, olandez etc.)
În practica comercială internaţională, prin recurgerea la contractele
tip şi la clauzele Incoterms, se simplifică foarte mult situaţia, în sensul că
momentul transmiterii riscului şi al proprietăţii va fi stabilit prin acord, de
către părţi.
Transmiterea proprietăţii şi transmiterea riscurilor pot reprezenta
momente diferite, nu este obligatoriu ca ele să fie tratate în bloc, dar
pentru aceasta părţile trebuie să stipuleze, în mod clar, în contractul lor,
intenţia pe care o au privind considerarea a două momente distincte,
independente.
De aceea, în absenţa unei clauze exprese, transferul riscurilor este
supus lui lex contractus. În argumentarea acestui punct de vedere se poate
invoca Legea aplicabilă vânzărilor cu caracter internaţional de bunuri
mobile corporale (art.5 pct.3) şi Legea aplicabilă transmiterii proprietăţii
în cazul vânzării cu caracter internaţional de bunuri mobile corporale,
semnată la Haga în 1958 (15 aprilie).
Art. 89 din aceeaşi lege prevede că vânzarea va fi supusă legii
statului în care vânzătorul are, la data încheierii contractului, după caz,
211

domiciliul, sau în lipsă reşedinţa, ori fondul de comerţ, sau sediul social.
Prin excepţie vânzarea comercială va fi supusă legii statului în care
cumpărătorul are fondul de comerţ sau sediul social, dacă:
• Negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat de către
părţi prezente în acel stat, sau
• Contractul prevede, în mod expres, că vânzătorul trebuie să
execute obligaţia de livrare a mărfii în acel stat
În cazul licitaţiilor şi vânzărilor la bursă sau târguri contractul este
supus legii statului unde are loc încheierea contractului. Dacă legea
statului pe teritoriul căruia se organizează licitaţia, bursa sau târgul
permite părţilor să-şi desemneze o lege aplicabilă, atunci aceştia vor
desemna legea pe care o doresc să le guverneze contactul.
A. Obligaţiile vânzătorului
În temeiul contractului de vânzare internaţională, vânzătorul are
următoarele obligaţii principale:
• Predarea mărfii
• Transmiterea proprietăţii asupra acesteia
• Remiterea documentelor referitoare la marfă (documentaţia tehnică)
• Conformitatea mărfurilor cu stipulaţiile clauzelor contractului
Referitor la prima şi cea mai importantă obligaţie, predarea mărfii
vândute, important este termenul livrării care trebuie să fie determinat sau
cert ori determinabil sau indicativ; locul predării care de obicei este locul
convenit prin contract, în raport de condiţia de livrare; şi desigur răspun-
derea pentru neexecutarea obligaţiei de predare, situaţie în care
cumpărătorul are două posibilităţi legale:
1. să ceară executarea în continuare a contractului
2. să declare rezoluţia contractului
Exonerarea de răspundere. În situaţia când neexecutarea obligaţiei
de predare se datorează unui caz de forţă majoră.
Referitor la obligaţia vânzătorului privind conformitatea mărfurilor
cu stipulaţiile clauzelor contractului, marfa livrată trebuie să posede
calităţile şi particularităţile prevăzute expres sau tacit în contract (confor-
mitatea mărfii), fără defecte sau vicii. Desigur, marfa trebuie livrată în
cantitatea stabilită în contract.
212

B. Obligaţiile cumpărătorului
Cumpărătorul are două obligaţii principale:
1. Plata preţului
2. Luarea în primire a bunurilor
1. Plata preţului
Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul cuprinde pe aceea de a
lua toate măsurile şi a îndeplini formalităţile necesare prevăzute în
contract şi lege spre a permite plata preţului.
Preţul este cel contractual, determinat direct sau implicit prin
referire sau prin dispoziţie care să permită determinarea lui. În situaţia în
care contractul de vânzare a fost valabil încheiat, fără însă ca preţul
mărfurilor să fi fost fixat în contract, în mod expres ori implicit printr-o
dispoziţie care să permită determinarea lui, se consideră că părţile s-au
referit (fără a exista o altă stipulaţie contrară) la preţul din momentul
încheierii contractului; dacă preţul a fost stabilit în funcţie de greutatea
mărfurilor, atunci preţul va fi determinat după greutatea netă.
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri de la Viena din 1980, la care şi România este
parte şi care constituie dreptul comun în materie, precizează în art.53
Obligaţiile cumpărătorului „cumpărătorul trebuie să plătească preţul pentru
mărfuri şi să le preia aşa după cum a fost stabilit în contract sau prezenta
convenţie”. Art. 54 „Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul include
îndeplinirea tuturor formalităţilor care sunt cerute de contract sau de lege şi
alte reglementări privind plata ce urmează a fi făcută.” De asemenea
vânzătorul va fi obligat să suporte orice cheltuială suplimentară determinată
de schimbarea sediului ce a avut loc după încheierea contractului.
• Vânzarea prin burse internaţionale

Vânzarea prin burse – bursa este o piaţă unde se întâlnesc
comercianţii pentru a încheia afaceri pe bază de cerere şi ofertă .
Operaţiunile la bursă se încheie fie pentru mărfurile care nu sunt prezente,
fie pentru mărfurile viitoare. La bursă se vând, de regulă, produsele
fungibile, hârtiile de valoare şi valutele.
Astfel, bursele se împart în:
9burse de mărfuri (comerţ) şi
9burse de valori (de efecte şi de devize).
213

Funcţiile bursei – Bursa constituie o piaţă principală pentru unele
mărfuri sau valori;
9facilitează încheierea rapidă a tranzacţiilor;
9asigură acoperirea din timp a nevoilor de materii prime;
9permite transmiterea sau divizarea riscurilor;
9înlesneşte realizarea operaţiunilor speculative;
9influenţează nivelul preţurilor care se formează în afara burselor;
9reprezintă un izvor de informaţii cu caracter economic şi juridic.
Clasificare burselor:
1. În funcţie de varietatea tranzacţiilor sunt burse generale şi de
specializare;
– Din punct de vedere al obiectului:
9burse de mărfuri sau comerţ şi
9burse de valori;
– Din punct de vedere al formei de organizare sunt:
9burse private şi
9burse organizate de stat;
2. În funcţie de admiterea participanţilor sunt:
9burse la care participarea nu este limitată şi se face prin bilete şi
9burse la care participarea este permisă numai membrilor.
Bursele sunt conduse de către un comitet care exercită următoarele
prerogative:
♦menţinerea ordinei la bursă;
♦supravegherea respectării uzanţelor şi regulamentului bursei;
♦reprezintă bursa faţă de terţi;
♦îndeplineşte sarcinile curente.
La bursă preţurile se numesc cotaţii sau cursuri. Mărfurile sau
efectele de comerţ trebuie înscrise oficial la bursă de un comitet special
care stabileşte şi cotaţia minimă a operaţiunii. Tranzacţiile se încheie prin
strigările publice de ofertă şi cerere ale agenţilor oficiali şi sunt perfectate
ulterior în formă scrisă.
În bursă exista două tipuri de operaţiuni:
9de bani lichizi (cash) şi
9operaţiuni la termen.
214

• Vânzarea prin licitaţii naţionale sau/şi internaţionale
Vânzarea prin licitaţii – caracteristici:
În raport cu bursele, licitaţiile prezintă unele caracteristici în sensul
că:
9mărfurile sau mostrele se găsesc la locul unde se desfăşoară
licitaţia şi
9programul de funcţionare a licitaţiei nu este continuu.
Clasificarea licitaţiilor – se face pe mai multe criterii în funcţie de:
– posibilitatea de participare licitaţiile pot fi:
9deschise sau
9închise;
– poziţia sau calitatea organizatorilor licitaţiile pot avea:
9forma licitaţiilor de mărfuri pentru vânzare sau cumpărarea de
produse, instalaţii,
9forma atribuirii de lucrări de construcţii.
Licitaţia pentru vânzarea de mărfuri sau produse pentru
export – se instituie de către producători, vânzători sau persoane
specializate.
În unele state funcţionarea licitaţiilor este supravegheată de către
stat, participând la desfăşurarea licitaţiei şi autorităţi. Pregătirea licitaţiei
presupune efectuarea unei publicităţi prin publicarea de anunţuri în presă,
prin trimiterea de cataloage, prospecte sau invitaţii persoanelor interesate.
Cumpărătorii pot participa la licitaţii personal sau prin agenţi. Înaintea
începerii licitaţiei, participanţii trebuie să depună o garanţie bancară
numită cauţiune. Există două tehnici de licitare:
– Tehnica preţului crescător unde vânzarea are loc pe bază de
strigări, iar marfa se atribuie celui care oferă preţul mai mare;
– Tehnica preţului descrescător care se realizează prin comunicarea
preţului maxim, care în mod treptat este redus, până se anunţă o ofertă,
marfa atribuindu-se celui care licitează primul.
Licitaţia pentru cumpărarea de produse, instalaţii şi atribuirea
de lucrări de construcţii – conferă o serie de avantaje:
9asigură obţinerea unui număr mare de oferte;
9facilitează luarea unor decizii obiective şi rentabile;
9contribuie la cunoaşterea pieţelor externe.
Licitaţiile de import se pot desfăşura în două feluri:
215

– licitaţii obişnuite;
– supralicitaţiile.
Ofertele depuse se deschid la data fixată, printr-o procedură
publică, în cadrul căreia se comunică numele participanţilor şi valoarea
ofertelor. Adjudecarea licitaţiei se constată printr-un proces verbal în baza
căruia comisia de adjudecare anunţă participanţilor hotărârea luată şi se
comunică în scris firmei care a obţinut comanda data până la care se va
încheia contractul.
Secţiunea 2. Contractul de mandat comercial

Subsecţiunea 1. Prezentare generală:
Contractul de mandat comercial – este contractul în temeiul
căruia o persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama
altei persoane care a dat împuternicirea (mandantul) anumite acte juridice
care pentru mandant sunt acte de comerţ.
Subsecţiunea 2. Definiţie:
Mandatul comercial poate fi definit ca fiind contractul prin care o
persoană fizică sau juridică numita mandatar se obligă către o altă
persoană numită mandant să îndeplinească însărcinarea primită în numele
şi în contul acestuia. Iată deci că trăsătura esenţiala este faptul ca
mandatarul nu îndeplineşte operaţiunile de comerţ în numele său, deşi în
cele mai frecvente cazuri, este un comerciant, ci în numele şi în contul
mandantului.
Subsecţiunea 3. Analiză comparativă între mandatul civil şi

mandatul comercial
Contractul de mandat comercial a cunoscut o judicioasă
reglementare în dreptul român, fiind preluat din dreptul civil al statelor
moderne; pe măsură ce relaţiile comerciale şi de afaceri s-au intensificat,
iar reprezentarea în afaceri a devenit o necesitate vitală (instituţia manda-
tului din dreptul civil a fost împrumutată de dreptul comercial şi de
dreptul afacerilor, care se deosebeşte de prima nu prin structura, ci prin
funcţia sa.)
Spre deosebire de mandatul civil, cel comercial se caracterizează
printr-o serie de elemente proprii:
216

– dacă în dreptul civil mandatul poate fi legal, juridic sau
convenţional, mandatul comercial, în toate cazurile, se naşte numai în
urma unei convenţii (contract), prin care se stabilesc limitele lui;
– mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros,
mandantul având obligaţia să retribuie, de regulă, sub forma procentuală
asupra volumului afacerilor încheiate, serviciile mandatarului;
– mandatul comercial dat pentru o anumită operaţie comercială
implică împuternicirea mandatarului de a face toate actele necesare
executării ei (indiferent dacă părţile au prevăzut sau nu expres această
împuternicire în contractul încheiat); cu alte cuvinte, în cadrul activităţii
sale, mandatarul se bucură de independenţă angajând pe mandant peste
prevederile mandatului expres primit, dacă asemenea acte sunt necesare
îndeplinirii în bune condiţii a afacerii care i s-a încredinţat;
– dacă potrivit dreptului civil revocarea mandatului se poate face
de către mandant ad nutum, mandatul comerciali fiind fundamental pe un
interes comun, nu poate, potrivit practicii şi doctrinei, să fie revocat
unilateral, decât dacă se dovedesc motive întemeiate; în caz contrar,
revocarea fiind socotită ca un abuz de drept, cel vinovat poate răspunde
pentru daunele provocate părţii lezate.
Subsecţiunea 4. Drepturi şi obligaţii mandatar/mandant:

– Mandatarul trebuie: să exercite mandatul; să-şi îndeplinească
obligaţia cu bună credinţă şi diligenţa unui bun proprietar; să aducă la
cunoştinţa terţului împuternicirea sub care lucrează; să ţină mandantul la
curent cu executarea mandatului.
– Mandantul trebuie: să pună la dispoziţia mandatarului
mijloacele necesare executării mandatului; să-i plătească remuneraţia
datorată; să-i restituie cheltuielile efectuate de mandatar pentru executarea
mandatului.
Mandatarul poate fi un agent, un reprezentant sau un curier.
Încetarea mandatului:
Mandatul comercial încetează:
prin revocarea mandatului de către mandant;
prin renunţarea mandatarului la mandat,
prin moartea uneia dintre părţi,
prin interdicţia sau lichidarea judiciară a uneia dintre părţi.
217

Subsecţiunea 5. Contractul de agency – varianta anglo-saxonă a
mandatului comercial
În dreptul anglo-american, nu există o reglementare a contractului
de mandat comercial sau a contractului de comision, instituţia interme-
dierii se realizează pe baza contractului de agency, atunci când are loc o
înţelegere numită agreement.
În mod curent, prin agency se înţelege raportul juridic care ia
nastere şi în virtutea căruia o persoana numită the agent acţionează,
încheind anumite acte juridice sau îndeplinind prestaţii materiale, din
împuternicirea unei alte persoane numită the principal. Precizăm că
reprezentarea nu este de esenţa contractului de agenţie, ci de natura lui.
Prin acest contract o persoană numită agent, se obligă să acţioneze
în contul unei alte persoane, numită principal sau patron.
Contractul de agency (agenţie) se încheie prin acordul părţilor sau
poate fi rezultatul unei prezumţii legale, stabilite în favoarea terţilor.
Agentul îndeplineşte acte juridice şi prestaţii materiale sub controlul
principalului.
El acţionează pe seama sau în interesul principalului, în baza unei
împuterniciri, numite authority. Aceasta împuternicire poate fi reală sau
aparentă.
În funcţie de controlul pe care-l are principalul, agentul poate fi
agent-servant sau independent contractor-agent.
În afară de câteva cazuri de speţă, în care purtarea agentului lasă să
se vadă că a lucrat pe contul lui, practica judiciară engleză admite însă
întotdeauna dovada – chiar în lipsa oricărei menţiuni în acest sens – că un
contract a fost încheiat de către una din părţi în calitate de agent al unei
terţe persoane, fie în numele şi pentru aceasta, fie numai în contul ei.
Instituţia agency se caracterizează prin următoarele trăsături
proprii:
• poate lua naştere prin convenţia părţilor sau ca rezultat al unei
prezumţii legale, aşa cum se întâmplă în cazul în care comandantul unei
nave vinde unele mărfuri perisabile pentru a salva valoarea lor, în contul
proprietarului;
• în funcţie de starea de dependenţă a agentului faţă de principal,
respectiv al controlului pe care îl exercită acesta din urmă, primul poate fi
agent-servant sau independent contractor agent;
218

• agentul se obligă să acţioneze pentru principal, noţiune în care se
include atât efectuarea de acte juridice, cât şi prestarea unor servicii
manuale (manual service);
• ca şi în cazul mandatului sau comisionului, agent poate fi atât o
persoană fizică, cât şi una juridică, având facultatea ca prin acţiunile sale
să creeze în sarcina principalului răspunderi contractuale.
Raporturile juridice de agency au o mare răspândire în domeniul
comerţului internaţional şi iau naştere, de regulă, din contracte de agenţie,
în care se regăsesc elemente ale mai multor instituţii de drept printre care:
reprezentarea, mandatul, contractul de muncă, contractul de antrepriză,
gestiunea de afaceri etc.
În afara contractului, raportul de agency mai poate lua naştere şi
dintr-o singură înţelegere (agreement), fără „consideration” (contra-
prestatie), fapt care înseamnă că acţiunea întreprinsă de agent este
gratuită.
Ca şi în cazul contractului de reprezentare, agenţii pot fi: general-
agent şi special-agent (care este împuternicit să efectueze numai anumite
acte şi, de regulă, fără continuitate).
În cadrul unui raport de agency împuternicirea pe care principalul o
dă agentului de a-1 reprezenta poarta numele de authority, iar actul prin
care se acordă această împuternicire se numeşte authorization, act care
corespunde în dreptul nostru cu procură.
Contractul de agency (de agenţie) îndeplineşte funcţiile atât ale
mandantului, cât şi ale comisionului, principalele obligaţii ale părţilor
fiind următoarele:
− agentul are obligaţia să acţioneze potrivit promisiunii făcute;
− el trebuie să livreze numai în interesul principalului şi să respecte
instrucţiunile primite;
− în cazul în care este plătit, el are obligaţia de a depune o anumită
competenţă şi diligenţă;
− principalul este ţinut să furnizeze agentului informaţii necesare şi
să plătească suma stabilită pentru serviciile prestate;
− pentru serviciile efectuate de agent, în limitele împuternicirii sale,
principalul are o răspundere atât contractuală, cât şi una delictuală. În
ceea ce privesc delictele civile, principalul răspunde numai pentru actele
comise de un agent-servant.
219

Agenţii comerciali care lucrează pe baza contractului de agency
sunt brokerii şi factorii.
Brokerul este un agent comercial care-şi desfăşoară activitatea în
numele principalului. Ca reprezentant al acestuia, el încheie tranzacţii
comerciale fără a avea posesia şi controlul bunurilor negociate.
Firmele de brokeri asigură desfacerea mărfurilor, oferă garanţia
executării ordinelor primite, calitatea corespunzătoare a mărfurilor şi
finanţarea tranzacţiilor efectuate şi în schimbul unei taxe suplimentare
garantează şi realizarea tranzacţiei.
(Bursa1 are un local propriu în care se reunesc, cu regularitate, la
intervale de timp scurte, de obicei zilnic, reprezentanţii comerţului şi ai
băncilor, precum şi alte persoane participate la afaceri – agenţii de bursă –
care potrivit dreptului anglo-american sunt numiţi brokeri (cei care
lucrează în contul unei firme, jobberi, numiţi astfel cei ce lucrează pe cont
propriu; potrivit dreptului francez asemenea agenţi se numesc courtieri,
iar la bursele germane borsenmakler).
În Anglia şi Statele Unite brokerii formează asociaţii comerciale
după mărfurile pe care le intermediază; aceste firme asigură desfacerea de
mărfuri (societăţi comerciale pentru materii prime cum ar fi lemnul,
cauciucul etc.)
Factorul este un intermediar care lucrează în nume propriu, la fel ca
şi comisionarul. Activitatea sa constă în vânzarea bunurilor încredinţate
de principal; asupra acestor bunuri factorul are un drept de posesie şi
control, iar vânzarea produce efecte asupra terţilor de bună-credinţă,
autorizarea proprietarului fiind prezumată.
Secţiunea 3. Contractul de comision

Subsecţiunea 1. Prezentare generală:
Contractul de comision este o formă de intermediere mult utilizată
într-o serie de domenii comerciale, fiind reglementată de codurile comer-
ciale ale statelor care au adoptat sistemul francez şi cel de common-law.
Comisionul este un contract prin care o persoană, numită
comisionar, se obligă, din însărcinarea altei persoane numită comitent, să
efectueze operaţiuni comerciale încheind acte juridice.
1
A se vedea capitolul consacrat burselor de mărfuri şi valori
220

Contractul de comision reprezintă o formă comercială a
reprezentării şi se poate încheia în două forme:
a) comisionarul să lucreze în nume propriu, dar în contul
comitentului;
b) comisionarul să acţioneze în numele comitentului.
Comisionul comercial are următoarele trăsături:
– existenţa relaţiilor de mandat în raporturile dintre comisionar şi
comitent;
– comisionarul care a lucrat în numele comitentului apare ca un
adevărat mandatar fără a stabili raporturi juridice între el şi terţ;
– comisionarul care a acţionat în nume propriu, are calitatea de
parte în raportul perfectat cu terţul, garantând executarea contractului;
– privilegiul comisionarului asupra bunurilor încredinţate ca o
garanţie a creanţelor împotriva comitentului.
În practica comerţului internaţional, contractul de comision este
folosit în vânzarea-cumpărarea de mărfuri, în domeniul transporturilor şi
în operaţiunile asupra valorilor imobiliare.
Comisionarul este acea persoană care are sarcina de a vinde sau de
a cumpăra anumite mărfuri. El poate avea sediul în ţara exportatoare sau
importatoare. Mărfurile nu pot fi valorificate de comisionar decât în
condiţiile stabilite prin contract. Părţile, prin acordul lor, fixează o limită
de preţ, conform intereselor lor. Ca măsură de siguranţă împotriva
eventualelor riscuri, comitentul poate înscrie în contract clauze privind
garantarea stocului de mărfuri din depozitul din străinătate şi decontarea
sumelor încasate din valorificarea mărfurilor. Dacă valorificarea
mărfurilor se poate face şi pe credit, comisionarul va răspunde şi de
achitarea ratelor de către cumpărător. În atare caz el are dreptul la o sumă
suplimentară numită delcredere.
Trăsătura esenţială a contractului de comision, care îl
deosebeşte de contractul de mandat, constă în faptul că acel comisionar
efectuează operaţiunile comerciale încheind actele juridice în numele său,
dar în contul comitentului. Ca şi la contractul de mandat, contractul de
comision prezumă existenţa a două persoane: comitentul – persoana
reprezentată; comisionarul – persoana care reprezintă pe comitent şi are
calitatea de comerciant independent.
Operaţiunile de comision fac obiectul activităţii comerciale a unor
firme proprii comerciale. Comisionarul poate avea sediul său fie în ţara
221

exportatoare, fie în ţara importatoare; el poate primi însărcinări din partea
comitentului, fie ca să vândă, fie ca să cumpere anumite mărfuri.
Operaţiunile de vânzare-cumpărare nu constituie unicul obiect
de activitate al comisionarului; această formă de intermediere cunoaşte o
răspândire deosebită şi în domeniul expediţiilor şi transportului interna-
ţional. Complexitatea unor asemenea operaţiuni a impus specializarea
acestei activităţi pe plan internaţional, funcţionând redutabile firme de
expediţii şi transport care activează în baza contractului de comision
încheiat, de regulă, cu expeditorii mărfurilor.
Lucrând în nume propriu operaţiunile de intermediere datorită
reprezentării indirecte a comitentului pot rămâne secrete; operaţiunea
poate fi perfect încheiată fără ca vânzătorul iniţial şi cumpărătorul final să
se cunoască. Această trăsătură proprie contractului de comision implică o
răspundere mai mare a comisionarului, faţă de cea a mandatarului; în
cazul în care comisionarul se constituie printr-o clauză specială garant al
terţei persoane cu privire la executarea contractului perfectat, răspunderea
din convenţia de încredere, astfel încheiată, operează ca orice răspundere
contractuală, comitentul fiind apărat de riscurile care pot decurge din
executarea necorespunzătoare a tranzacţiei respective.
Din faptul că orice comisionar lucrează în nume propriu mai rezultă
o caracteristică specifică acestui contract: comisionarul este parte în
contractul încheiat cu terţa persoană, având o garanţie constituită din
privilegiul pe care îl are asupra mărfurilor deţinute în contul comitentului.
Aşa cum se remarcă în literatura de specialitate, prin funcţiile sale
contractul de comision corespunde unor exigenţe ale comerţului interna-
ţional:
• Prin privilegiul pe care îl are comisionarul asupra mărfurilor
aparţinând comitentului, se realizează o garanţie a creanţelor pe care le-ar
putea avea asupra acestuia din urmă;
• Prin menţinerea comisionarului în contractul încheiat cu parti-
ciparea lui ca intermediar, se garantează executarea acestuia; ambele
funcţii contribuie deci la întărirea creditului – element central al opera-
ţiunilor comerciale contemporane.
• Contractul de consignaţie – formă particulară a contractului de
comision
Adeseori, condiţiile pieţei necesită ca, îndeosebi, comisionarul din
ţara importatoare să dispună de un stoc din mărfurile cu vânzarea cărora
222

este însărcinat. În acest caz, comisionarul devine consignatar, iar
comitentul care-i trimite mărfurile se numeşte consignant. Prin crearea de
depozite de consignaţie se tinde la accelerarea desfacerii, deoarece
comisionarii-consignatari din ţara importatoare au o reţea proprie de
desfacere.
Contractul de consignaţie, ca formă particulară a contractului de
comision, este reglementat de legislaţia comercială cu scopul de a apăra
interesele consignantului, de a-i asigura dreptul de proprietate asupra
mărfurilor pe care le-a expediat, până în momentul vânzării lor, iar după
aceea asupra contravalorii lor.
În contractul de consignaţie se stabileşte valoarea şi sortimentul
mărfurilor, modul de comercializare şi, în funcţie de vânzările efectuate,
comisionul. Pentru a se apăra de pierderi, consignantul îşi rezervă dreptul
de proprietate asupra mărfurilor, până în momentul vânzării lor şi chiar
până la încasarea şi depunerea sumelor în contul său.
Concluzii privind consignaţia ca formă specifică a comisionului
*Uneori cerinţele pieţii impun ca, în ţara importatoare,
comisionarul să primească în depozit mărfuri în consignaţie, devenind
astfel consignatar, iar comitentul devenind consignant.
*Contractul de consignaţie este reglementat ca o formă particulară a
contractului de comision.
*Prin contractul de consignaţie se urmăreşte accelerarea desfacerii
şi apărarea intereselor consignatarului.
* Consignatarul îşi rezervă întotdeauna dreptul de proprietate
asupra mărfurilor trimise, până în momentul vânzării sau depunerii în
cont a contravalorii mărfii.
Subsecţiunea 2. Definiţie – reglementarea comisionului: art. 405

C. com.
„Comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către
comisionar în socoteala comitentului. Între comitent şi comisionar există
aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca între mandant şi mandatar [...]”, cu
deosebirile stabilite în cod.
„Comisionarul este direct obligat către persoana cu care a
contractat, ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie.”
223

* Definiţie sintetică: Comisionarul, se obligă pe baza împuter-
nicirii celelalte părţi, comitent, să încheie anumite acte de comerţ, în
nume propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii,
numită comision”
Subsecţiunea 3. Caractere juridice ale contractului de comision:

1. contract bilateral (sinalagmatic) – dă naştere la obligaţii în
sarcina comisionarului şi comitentului,
2. contract cu titlu oneros – prin încheierea contractului, ambele
părţi urmăresc realizarea unui folos patrimonial,
3. contract consensual – ia naştere prin simplul acord de voinţă al
părţilor semnatare.
Sinteza contractului de comision:
* în relaţiile comerciale mandatul apare, de multe ori, ca un
procedeu tehnic prea riguros,
* presupune cunoaşterea de către terţi a persoanei mandatului,
precum şi limitele împuternicirii date de acesta mandatarului,
* este un contract de mandat fără reprezentare sau cu o reprezentare
indirectă,
* contractul de comision – este contractul prin care o parte
(comisionarul) se obligă în baza împuternicirii celeilalte părţi (comitentul)
să încheie acte de comerţ în nume propriu, dar pe seama comitentului sau
în numele comitentului, în schimbul unei remuneraţii (comision).
Comitentul pe lângă comisionul stabilit trebuie să-i restituie comisio-
narului şi cheltuielile făcute în îndeplinirea însărcinării primite.
* Încetarea contractului de comision:
Contractul de comision încetează:
• prin revocarea împuternicirii;
• prin renunţarea la împuternicirea primită,
• prin moartea uneia dintre părţi
• interdicţia sau lichidarea judiciară a uneia dintre părţi.
Secţiunea 4. Contractul de cont curent

Conform acestui tip de contract, părţile se înţeleg ca, în loc să achite
separat şi imediat creanţele lor reciproce, izvorâte din prestaţiile făcute de
224

către una către cealaltă, lichidarea să se facă la un anumit termen, prin
achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.
Părţile contractante se numesc corentişti, iar prestaţiile pe care le
fac se numesc remize sau rimese şi constau în operaţiuni prin care o parte
pune la dispoziţia celeilalte părţi o valoare patrimonială de orice fel,
urmând ca suma cuvenită transmiţătorului să fie depusă în cont curent.
Rimesa poate consta în:
• sumă de bani efectiv plătită;
• orice titlu de credit remis (cambie, bilet de ordin, CEC, ordin de
plată etc.) şi
• orice credit concedat (ex: preţul datorat ca urmare a unei vânzări
de mărfuri)
Rimesele sunt facultative: un corentist nu poate obliga pe celălalt
să-i facă rimese, dar este firesc ca rimesele reciproce să existe deoarece
contractul de cont curent nu este un contract de împrumut (propriu-zis), ci
un contract de rezultat, accesoriu, conex cu unul sau mai multe acte
obiective de comerţ.
Contractul de cont curent poate fi încheiat:
– între un comerciant angrosist şi unul detailist pentru toată seria
continuă de vânzări comerciale intervenite între ei;
– între un comerciant şi un comisionar;
– între un comerciant şi reprezentantul său etc.
Subsecţiunea 1. Sediul materiei: art. 3 Cod comercial nu enumeră
contractul de cont curent printre actele de comerţ obiective, reglementarea
fiind consacrată în art. 370-373, după cum urmează:
ART. 370: „Contractul de cont curent produce:
1) Strămutarea proprietăţii valorilor înscrise în contul curent asupra
primitorului lor, prin aceea ca el le trece în debitul său, şi novaţiunea
obligaţiunii de mai înainte între acela care a trimis valorile şi primitorul
lor. Înscrierea însă în contul curent a unui efect de comerţ sau a unui alt
titlu de credit e presupusă făcută sub „rezerva încasării”;
2) Compensaţiunea reciprocă între părţi, până în concurenta
debitului şi a creditului, respectiv la încheierea socotelei, cu rezerva platei
diferenţei;
3) Curgerea de dobânzi pentru sumele trecute în contul curent în
debitul primitorului, de la data înscrierii.
225

Dobânzile sunt cele comerciale şi se socotesc pe zi, dacă părţile nu
s-au învoit altfel.
ART. 371
Existenţa contului curent nu exclude drepturile de comision şi plata
cheltuielilor pentru afacerile însemnate în contul curent.
ART. 372
Încheierea contului curent şi lichidarea diferenţei vor avea loc la
scadenţa termenelor stabilite prin convenţiuni, şi în lipsă la 31 Decembrie
a fiecărui an.
Dobânda diferenţei curge de la data lichidării.
Numai diferenţa (saldo), lichidată la încheierea contului curent,
poate fi supusă execuţiunii sau opririi în mâna unui al treilea, sau
asigurată prin ipotecă. Dacă s-a consimţit o ipotecă prin credit deschis,
posesorii efectelor create sau negociate în termenul acestei deschideri de
credit nu se vor putea folosi de dânsul, decât până la concurenţa soldului
final al contului.
ART. 373
Contractul de cont curent e de drept desfiinţat:
1) Prin scadenţa termenului convenit;
2) În lipsa de convenţiune, prin retragerea uneia din părţi;
3) Prin falimentul uneia din părţi.
Desfiinţarea contractului de cont curent se poate cere în caz de
moarte, de interdicţiune sau incapacitate legală a uneia din părţi.”
Totodată, conform art. 6 alin (2) din C. com., contul curent este
faptă de comerţ dacă are o cauză comercială: „Contul curent şi cecul nu
sunt considerate ca fapte de comerţ, în ce priveşte pe necomercianţi, afara
numai dacă ele n-au o cauză comercială.”
Caracterele juridice ale contractului de cont curent:
1. contract bilateral (sinalagmatic) – părţile se obligă să se crediteze
reciproc pentru prestaţiile făcute,
2. contract „intuitu personae” – identitatea persoanei cu care se
încheie contractul de cont curent este determinată prin consimţământul
exprimat la naşterea convenţiei,
părţi urmăresc realizarea unui folos patrimonial, pentru sumele înscrise în
226

contul curent curg dobânzi „în debitul primitorului, de la data înscrierii”
(art. 370 pct. 3 C. com)
5. contract cu executare succesivă în timp, prin remiteri reciproce şi
alternante,
6. contract accesoriu – se încheie în vederea executării altui contract
sau a altor contracte între aceleaşi părţi. Poate fi conceput ca un contract
autonom numai dacă este încheiat între două bănci.2
Secţiunea 5. Contractele de finanţare:

5. 1 . Contractul de factoring;
5. 2.. Contractul de leasing
Subsecţiunea 1. Contractul de factoring:

§ 1.1. Origine, definiţie, precizări preliminare:
Origine:
Originea contractului de factoring o întâlnim în practica
participanţilor la activitatea de comerţ din Anglia secolului al XVIII-lea.
Ulterior, această operaţiune juridica a dobândit o amploare deosebită în
S.U.A., în condiţiile expansiunii comerţului cu coloniile. Contractul de
factoring a fost, pentru prima dată, reglementat în dreptul nord-american,
prin The Factoring Act, din 1889 şi mai apoi printr-o lege specială din
anul 1923. În sfârşit, în „The Uniform Comercial Code” au fost incluse
dispoziţii speciale menite să faciliteze operaţiunile efectuate prin
intermediul factoring-ului.
Factoring-ul este tot mai mult utilizat în diferite state europene,
chiar împotriva legislaţiilor care nu sunt de natură să îi înlesnească, în
mod efectiv, dezvoltarea. În majoritatea legislaţiilor, operaţiunile de
2
Obligativitatea ca fiecare bancă să deschidă cont curent la BNR este
reglementată de art. 39 din Legea nr. 58/1998 – legea bancară,
M. Of. 121/din 23 martie 1998, astfel:
„art. 39 – În vederea funcţionării, în termen de 30 de zile de la data
obţinerii autorizaţiei, fiecare bancă este obligată să deschidă cont curent la
Banca Naţională a României, conform reglementărilor emise de aceasta.
Transferurile băneşti operate prin înscrieri în contul curent deschis în
evidenţele Băncii Naţionale a României sunt irevocabile şi necondiţionate.
Băncile pot deschide la Banca Naţională a României şi alte conturi, în
condiţiile stabilite de aceasta.”
227

factoring sunt supuse dispoziţiilor prevăzute de legile civile referitoare la
cesiunea de creanţă sau la subrogarea convenţională. Pentru a facilita
dezvoltarea operaţiunilor de factoring, în unele legislaţii s-au simplificat
procedurile de opozabilitate a cesiunii şi de transmitere a creanţelor.
Astfel, în unele sisteme de drept, încunoştinţarea debitorului se poate face
chiar şi printr-o simplă scrisoare. De asemenea, în unele legislaţii se
permite ca însăşi facturile să poată fi transmisibile.
Definiţie: Contractul de factoring este acel contract prin care o
persoană, numită aderent, cedează dreptul asupra creanţelor sale
comerciale unei alte persoane, numite factor, care se obligă să preia
activitatea de încasare în schimbul unei remuneraţii.
§ 1.2. Sediul materiei în dreptul intern: În dreptul intern nu avem
o reglementare explicită a contractului de factoring. Totuşi, legiuitorul
aminteşte de existenţa acestei operaţiuni juridice în cuprinsul Legii nr.
469 din 9 iulie 2002 cu privire la unele măsuri pentru întărirea disciplinei
contractuale, M. Of. 529/2002, care la art. 6 prevede:
„(1) Părţile contractante pot realiza plăţile prin utilizarea urmă-
toarelor instrumente de plată garantate şi/sau mecanisme de mobilizare a
creanţelor:
a) ordin de plată;
b) cec, certificat conform prevederilor Legii asupra cecului nr.
59/1934, cu modificările ulterioare;
c) cambie şi bilet la ordin, avalizate de o societate bancară şi
acceptate în prealabil de obligatul principal, conform prevederilor Legii
asupra cambiei şi biletului la ordin nr. 58/1934, cu modificările ulterioare;
d) forfetare sau factoring.
(2) În înţelesul prezentei legi, mecanismele de mobilizare a
creanţelor, prevăzute la alin. (1) lit. d), se definesc astfel:
a) forfetarea este contractul prin care un vânzător sau prestator de
servicii îşi vinde creanţele pe care le are asupra unui cumpărător sau
beneficiar unei societăţi bancare sau unei instituţii financiare specializate,
contra unei taxe de forfetare;
b) factoring-ul este contractul încheiat între o parte, denumită
aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate
bancară sau o instituţie financiară specializată, denumită factor, prin
care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi
prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului,
228

cu titlu de vânzare, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau
prestarea de servicii pentru terţi.”
Sediul materiei în dreptul internaţional:
În dreptul internaţional, contractul de factoring este reglementat
prin Convenţia cu privire la Factoring-ul internaţional, încheiată la
Ottawa, în anul 1988, sub egida UNIDROIT.
Potrivit prevederilor acestei Convenţii, prin contractul de factoring,
o parte (ofertant, producător) repartizează celeilalte părţi (factorul) titluri
de credit rezultând din contractele de vânzare de bunuri încheiate între
producător şi clienţii săi (debitorii săi), cu excepţia celor ce au ca obiect
bunuri personale, de uz familial sau gospodăresc ale debitorilor (art.l,
alin. 2, pct. a).
De asemenea, şi Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial
Internaţional a iniţiat ample negocieri în vederea adoptării unor Reguli
Uniforme în domeniu, sub forma unei Convenţii asupra cesiunii de
creanţă, la iniţiativa reprezentanţilor Frantei, Belgiei şi Italiei. Totuşi,
aceste negocieri nu au cunoscut încă o finalizare concretă.
Conform reglementărilor în vigoare, aderentul cedează factorului
creanţele rezultate din vânzarea unor bunuri, executarea unor lucrări sau
prestarea unor servicii, materializate în facturi, iar factorul îi plăteşte
valoarea creanţelor acceptate, urmând să le încaseze la scadenţă. În aceste
condiţii, factorul se subrogă în drepturile aderentului, asumându-şi şi
riscul insolvabilităţii clienţilor (debitorilor) aderentului. În privinţa
debitorului, acesta trebuie să aibă calitatea de comerciant. De asemenea,
se impune ca facturile ce sunt cedate factorului să nu fi fost refuzate sau
acceptate cu rezerve de către debitori.
Contractul de factoring reprezintă o formă specială de creditare pe
termen scurt ce presupune vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, o
clientelă stabilă, creanţe pe termen scurt şi creditul acordat de către factor.
Transmiterea creanţelor către factor se realizează prin intermediul unei
subrogări convenţionale. Prin simpla transmitere a facturilor, fără vreo
altă formalitate, decât notificarea către debitor, factorul devine
proprietarul creanţelor acceptate şi dobândeşte toate drepturile şi
garanţiile fără a beneficia de o acţiune de regres împotriva aderentului.
Totuşi, prin excepţie, în cazul inexistenţei totale sau parţiale a creanţelor,
factorul are o acţiune în repetiţiune a plăţii nedatorate.
229

Astfel, în baza unui contract de factoring, factorul îşi ia asupra sa
numai riscul insolvabilităţii debitorilor, nu şi alte riscuri ce ar ţine de
domeniul asigurării mărfurilor sau al fidejusiunii ori de incorectitudinea
comercială sau administrativă a aderentului. În aceste condiţii, pentru a
preveni o atare situaţie de risc, factorul reţine o sumă reprezentând o parte
din valoarea facturilor (de circa 10%).
Opozabilitatea către terţi a transmiterii creanţei este subordonată
cunoaşterii de către debitor a cesiunii intervenite. În acest sens, aderentul
are obligaţia de a-1 notifica pe debitor cu privire la această operaţiune.
§ 1. 3. Părţile contractului de factoring:

Contractul de factoring implică participarea a trei persoane:
1. Aderentul, care este un vânzător de bunuri sau un furnizor de
servicii;
2. Factorul, deci cesionarul creanţelor, care este, de obicei, o
întreprindere specializată în acest domeniu. În acest sens, Legea nr. 469
din 9 iulie 2002 cu privire la unele măsuri pentru întărirea disciplinei
contractuale aminteşte, în mod implicit, că factor poate fi doar o societate
bancară sau o instituţie financiară specializată în domeniu;
3. Clientul, adică persoana ce cumpără bunurile vândute de către
aderent sau beneficiază de serviciile prestate de către acesta.
În factoring-ul internaţional participă, de regulă, doi factori, unul
din ţara exportatorului şi unul din ţara importatorului. În aceste condiţii,
factorul la export cedează corespondentului său creanţele pe care
aderentul le are asupra importatorilor străini, iar factorul la import, în
situaţia în care le acceptă, le preia şi continuă activitatea de încasare.
În relaţiile create de factoring-ul internaţional, problema
opozabilităţii către terţi a cesiunii creanţelor se complică prin intervenţia
normelor de drept internaţional privat referitoare la legea aplicabilă, fie că
este vorba despre pactum de lege utenda, şi deci de normele ce cârmuiesc
alegerea legii aplicabile, fie că legea aplicabilă trebuie determinată în
lipsa unei stipulaţii a părţilor (electio juris). Situaţia se complică şi din
cauza că este vorba, în realitate, de două cesiuni de creanţe, una efectuată
de către aderent către factorul la export şi cealaltă de către acesta din
urmă către factorul la import. În aceste condiţii, s-ar putea ca ambele
cesiuni să nu fie cârmuite de aceeaşi lege, ci de către legi diferite, care
prevăd condiţii diferite. În acest caz se pune problema de a şti dacă
230

nerespectarea prevederilor uneia dintre legi afectează şi validitatea
celeilalte cesiuni aflate sub imperiul altei legi.
§ 1. 4. Caractere juridice ale contractului de factoring:

Contractul de factoring, la fel cu majoritatea contractelor de comerţ
internaţional, este un contract bilateral, consensual, comutativ, cu titlu
oneros şi cu executare succesivă.
În plus faţă de trăsăturile menţionate, contractul de factoring mai
prezintă şi un caracter intuitu-personae, în ceea ce îl priveşte pe aderent.
În literatura de specialitate s-a avansat şi ideea potrivit căreia contractul
de factoring, în majoritatea cazurilor, ar fi şi un contract de adeziune la
clauzele impuse de către factor. De asemenea, acest contract cuprinde de
obicei şi o clauză de exclusivitate în favoarea factorului, căruia aderentul
îi cedează totalitatea creanţelor sale.
Contractul de factoring îndeplineşte un dublu rol: de instrument de
finanţare pe termen scurt (aderentul încasează imediat valoarea facturilor
sale, beneficiind de capitalul necesar pentru desfăşurarea activităţii
comerciale, de afaceri şi, implicit, de o creştere a cifrei de afaceri) şi de
instrument de gestiune comercială (aderentului rămânându-i numai să ţină
evidenţa contului de factoring).
§ 1. 5. Natura juridică a contractului de factoring:

Contractul de factoring constituie un contract original şi complex,
care prezintă elemente comune cu cesiunea de creanţă şi cu subrogaţia
convenţională, dar şi asemănări cu împrumutul, mandatul comercial,
scontul şi operaţiunea de asigurare a creditului.
Totuşi, contractul de factoring nu poate fi identificat cu niciuna
dintre aceste operaţiuni menţionate. Astfel, în timp ce mandatarul se
obligă să transmită mandantului numai sumele încasate efectiv, în cazul
contractului de factoring, factorul se obligă să plătească întreaga valoarea
a creanţelor aderentului asupra clienţilor săi. De asemenea, spre deosebire
de mandatar, factorul îşi asumă riscul insolvabilităţii debitorilor. În cazul
operaţiunii de scont, se cedează o creanţă izolată, iar terţul este
întotdeauna solvabil, împrumutatul garantând acest fapt, în timp ce în
cazul contractului de factoring, de regulă este stipulată o clauză de
exclusivitate pentru toate operaţiunile (cel puţin pentru cele dintr-o
anumită ţară), iar factorul suportă riscul insolvabilităţii debitorilor. De
231

asemenea, daca în cazul scontului, împrumutatul garantează succesul
operaţiunii, în cazul contractului de factoring, acesta nu garantează decât
existenţa creanţelor.
În aceste condiţii, factoring-ul se dovedeşte a fi un contract
comercial sui-generis care utilizează tehnici moderne, de natură a facilita
expansiunea comerţului internaţional.
§ 1. 6. Forme de factoring:
După criteriul momentului în care sunt achitate creanţele de către
factor, operaţiunea de factoring cunoaşte două forme: factoring-ul
tradiţional şi factoring-ul la scadenţă.
În operaţiunile de factoring tradiţional (old line factoring), factorul
plăteşte creanţele imediat ce le primeşte în posesie, data cesiunii fiind
însăşi data creanţei. Aceasta este forma obişnuită în care s-a consacrat
contractul de factoring.
În operaţiunile de factoring la scadenţă (maturity factoring),
factorul plăteşte creanţele în momentul exigibilităţii lor, situaţie în care
data cesiunii coincide cu data scadenţei lor.
În dreptul englez mai există şi un „Undisclosed Factoring” sau
,,money without barrowing”, constând în încheierea concomitentă a două
contracte, un contract de vânzare-cumpărare şi un contract de comision,
ambele încheiate între un factor şi furnizor, în temeiul cărora factorul
cumpără marfa furnizorului pe care îl numeşte, în acelaşi timp,
reprezentant al sau (trustee) şi îl însărcinează să o vândă cumpărătorului
efectiv şi să încaseze preţul.
Efectele contractului de factoring:
În cadrul contractului de factoring, relaţiile dintre părţi sunt deter-
minate de subrogarea factorului în drepturile de creanţă ale aderentului.
§ 1. 7. Funcţiile factorului:
Conform art. 1, alin. 2, pct. b din Convenţia UNIDROIT cu privire
la Factoring-ul internaţional, funcţiile ce pot fi îndeplinite de către factor
sunt:
1. efectuarea plăţii producătorului (inclusiv împrumuturi, plăţi în
avans);
232

2. supravegherea conturilor bancare – în conexiune cu operaţiunile
legate de titlurile de credit;
3. preluarea plăţilor efectuate – în temeiul titlurilor de credit;
4. asigurarea protecţiei împotriva răilor-platnici.
Potrivit aceluiaşi text de lege, factorul, în executarea unui contract
de factoring, trebuie să îndeplinească cel puţin două dintre aceste
funcţiuni enumerate mai sus.
§ 1. 8. Obligaţiile factorului:
a) În primul rând, factorul trebuie să îi plătească aderentului
valoarea creanţelor cedate. Factorul este ţinut să achite numai creanţele
acceptate în prealabil, ţinând cont de garanţiile pe care le prezintă. Prin
contractul de factoring factorul îşi rezervă dreptul de a decide să nu
accepte facturile unor clienţi pe care, pe plan comercial nu îi agreează,
fiindcă nu prezintă suficientă garanţie.
Factorul poate prelua şi creanţele neacceptate, dar în calitate de
mandatar (factoring fără notificare). În acest caz, factorul nu mai
creditează contul aderentului decât în măsura încasării efective a
facturilor. În aceasta situaţie, debitorul cedat poate ridica împotriva
factorului (mandatar) toate excepţiile pe care le are împotriva aderentului
(mandant).
După forma de factoring utilizată, plata se poate face înainte de
scadenţă, pe măsura cedării facturilor sau la scadenţă.
Facturile sau copiile lor legalizate trebuie prezentate la termenul
stabilit în contract, însoţite de un borderou ce cuprinde menţiuni
referitoare la facturile cedate (cu garanţii şi cu documente justificative),
declaraţia aderentului în sensul că le transmite în proprietatea factorului şi
cererea de plată a facturilor, în schimbul unei chitanţe subrogatorii.
Facturile primite de către factor vor fi contabilizate şi grupate în
conturile personalizate ale clienţilor agreaţi. De asemenea, factorul poate
deschide şi aderentului un cont curent. În această situaţie, la credit se va
trece valoarea nominală a facturilor cedate, iar la debit, comisionul
factorului. Existenţa acestui cont curent conferă aderentului atât garanţia
încasării facturilor, cât şi posibilitatea compensaţiei.
De asemenea, factorul are şi dreptul de a revinde creanţa unui alt
factor.
233

b) În al doilea rând, factorul va încasa, la scadenţă, facturile de la
clienţi.
c) Factorul suportă riscul eventualei insolvabilităţi a debitorilor.
Totuşi, acest risc poate fi acoperit prin valoarea comisionului perceput de
factor şi prin selecţionarea clienţilor bun-platnici, evidenţiată prin refuzul
acceptării creanţelor asupra clienţilor rău-platnici.
d) De asemenea, factorul poate presta pentru aderent şi o serie de
servicii administrative. Cu titlu de exemplu, pot fi menţionate
următoarele activităţi: prospectarea pieţei, selecţionarea clienţilor,
punerea la dispoziţia aderentului a unor metode moderne de gestiune şi
contabilitate, procurarea de informaţii şi prestarea de asistenţă juridică.
§ 1. 9. Obligaţiile aderentului:
Acesta are obligaţia de a transmite factorului creanţele sale, de a
notifica debitorilor această operaţiune, de a menţiona în cuprinsul
facturilor ca plata se va efectua, în mod obligatoriu, către factor, de a
garanta existenţa creanţei la data cesiunii, de a coopera cu factorul în
cursul executării obligaţiilor sale contractuale şi de a plăti acestuia
remuneraţia convenită.
De asemenea, pentru a nu perturba derularea normală a contractului
de factoring, aderentul este dator să îşi îndeplinească şi obligaţiile ce îi
revin în baza contractelor încheiate cu proprii săi clienţi. Această obligaţie
se impune în mod firesc, întrucât în caz contrar, clienţii s-ar putea
îndrepta împotriva factorului – în anumite condiţii – pentru a îi solicita
restituirea sumelor plătite către acesta, pe motiv că producătorul nu şi-a
respectat obligaţiile contractuale.
Aderentul acceptă şi o clauza de exclusivitate, în temeiul căreia el
se obligă să cedeze totalitatea facturilor comerciale prezente, dar şi pe
care le va avea în viitor, pe o durată expres determinată în cuprinsul
contractului.
În dreptul american există şi un privilegiu special în privinţa
creanţelor factorului care îl feresc de concurenţa celorlalţi creditori ai
aderentului aflat în stare de faliment.
§ 1. 10. Obligaţiile clientului (debitorului):

Potrivit art. 6, alin. 1 din Convenţie, cesiunea titlurilor de credit
făcută de către aderent în favoarea factorului va produce efecte chiar dacă
234

între aderent şi client (debitor) ,,există o convenţie de înlăturare a
posibilităţii cesiunii”. Totuşi, alin. 2 al aceluiaşi articol precizează că ,,o
asemenea cesiune nu va produce însă efecte faţă de debitorul cedat, dacă
în momentul încheierii contractului debitorul îşi are sediul într-unul din
statele care au făcut declaraţie” privind rezervele sale faţă de Convenţie.
În măsura în care subrogarea le-a fost notificată, clienţii aderentului
au obligaţia de a plăti numai factorului. Totuşi, potrivit art. 8, alin. 1 din
Convenţie, obligaţia debitorului de a plăti factorului subzistă ,,numai şi
numai în situaţia în care debitorul nu are cunoştinţă despre existenţa unui
drept prioritar la plată, deţinut de către o altă persoană”.
În absenţa altor dispoziţii contractuale, debitorii îi vor putea opune
factorului toate excepţiile inerente creanţei. Orice alte excepţii pot fi
invocate numai dacă sunt preexistente subrogării.
Astfel, potrivit art. 9 alin. 1 din Convenţie, dacă factorul
promovează o acţiune împotriva debitorului – pe baza unui titlu de credit
rezultat dintr-un contract de vânzare-cumpărare de bunuri – ,,debitorul se
poate apăra invocând orice apărare care izvorăşte din contract şi care ar fi
putut fi invocată împotriva producătorului (aderentului)”. Alin. 2 al
aceluiaşi articol stipulează că debitorul poate ridica împotriva factorului
,,orice acţiune care ar fi putut fi promovată împotriva producătorului
(aderentului) la momentul în care notificarea cesiunii i-a fost făcută”.
Astfel, de exemplu, dacă mai înainte de efectuarea subrogării a operat
compensaţia legală, aceasta poate fi opusă factorului, întrucât el nu poate
avea mai multe drepturi decât aderentul (nemo plus juris ad alium
transfere potest quam ipse habet). După subrogare, compensaţia nu mai
putea opera, deoarece nu era îndeplinită condiţia reciprocităţii creanţelor
respective (creanţa nu mai aparţinea aderentului, ci factorului).
O altă prevedere a Convenţiei UNIDROIT cu privire la Factoring-
ul internaţional, ce se referă la client (debitor), este cea stipulată în art. 10,
alin. 1. Astfel, neîndeplinirea, îndeplinirea cu întârziere sau îndeplinirea
defectuoasă a obligaţiilor contractuale de către producător (aderent) ,,nu
va conferi debitorului dreptul de a cere restituirea sumelor plătite
factorului, în situaţia în care debitorul are posibilitatea de a-şi recupera
banii de la producător”. Totuşi, potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol,
debitorul se va putea îndrepta împotriva factorului dacă acesta nu şi-a
îndeplinit obligaţia de plată faţă de aderent (obligaţie ce rezultă în temeiul
titlurilor cesionate) sau dacă factorul a făcut o plata aderentului în
235

momentul în care avea cunoştinţă de neîndeplinirea, îndeplinirea cu
întârziere sau îndeplinirea defectuoasă de către producător a obligaţilor
rezultate din contractul de vânzare – cumpărare.
§ 1. 11. Încetarea contractului de factoring:

De regulă, contractul de factoring îşi încetează efectele la expirarea
perioadei de cedare a creanţelor sau prin reziliere. De asemenea, întrucât
acest contract prezintă un caracter „intuitu-personae” în privinţa
aderentului, încetarea lui va interveni şi în situaţia în care acesta
decedează sau devine incapabil.
Subsecţiunea 2. Contractul de leasing3
Leasing-ul constituie o expresie a tehnicilor moderne de contractare
în acest domeniu. Insistenţa asupra acestui tip de contract este explicată
de mai mulţi autori prin pragmatismul şi eficacitatea lor.
Leasing-ul a apărut pentru prima dată în Statele Unite ale Americii,
ca mai apoi, treptat, să pătrundă şi în alte ţări, îndeosebi în Europa4.
În S.U.A., leasing-ul a fost reglementat prin United States Uniform
Consumer Credit Code şi prin Uniform Commercial Code5. În Marea
Britanie6, Franţa7 şi Belgia8 s-au elaborat reglementări, care definesc
relaţiile contractuale pe bază de leasing şi precizează operaţiunile pe care
le include.
Leasing-ul a fost determinat, în apariţia sa de cauze obiective.
Astfel, în S.U.A., în Marea Britanie şi în alte ţări erau întâmpinate greutăţi
3
A se vedea OG.nr. 51/1997, privind operaţiunile de leasing şi
societăţile de leasing-, republicată, M. Of. nr. 9 din 12 ianuarie 2000, cap. 2
(cu modificările şi completările ulterioare esenţiale prin Legea nr.287/2006,
pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind
operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing-, M. Of. nr. 606 din 13 iulie
2006).
4
În Marea Britanie, Belgia, Franţa etc.
5
Cartea a IX a.
6
Sub forma „United Kingdom Consumer Credit Act 1974”.
7
Legea din 2 iulie 1966; Ordonanţa de Guvern din 28 septembrie
1967.
8
Decretul nr. 55 din 10 ianuarie 1967; Decizia ministerială din
23 februarie 1968.
236

în finanţarea afacerilor, ca urmare a rigidităţii formelor şi procedeelor
existente. Oamenii de afaceri simţeau nevoia dotării societăţilor lor co-
merciale cu echipamente moderne, în condiţiile în care utilajele din dotare
se învecheau, mai ales ca efect al uzurii lor morale. Formula cumpărării
unor bunuri de la vânzător în scopul închirierii lor acelor clienţi care
aveau nevoie de ele a apărut ca o formulă salvatoare şi eficientă.
§ 2.1. Cadrul legislativ în domeniul leasing-ului este:

- Ordonanţa Nr. 51/28.08.1997 republicată privind operaţiunile de
leasing şi societăţile de leasing-
- Legea Nr. 90/28.04.1998 pentru aprobarea OG nr. 51/1997
privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing-
- Legea nr. 99 din 26 mai 1999 – Modificarea şi completarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.51/1997 privind operaţiunile de
- Norme privind înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor de
leasing-
- Ordonanţa Nr. 51/1997 republicată privind operaţiunile de
Leasing-ul a fost definit ca fiind o operaţiune juridică prin care o
persoană cumpăra un bun spre a-l închiria unei alte persoane.
§ 2.2. Obiectul contractului de leasing şi elementele definitorii

Obiectul contractului de leasing îl constituie închirierea temporară
a bunurilor de investiţii, a bunurilor imobiliare, a serviciilor. Cel mai
frecvent se închiriază maşini şi utilaje.
Elementele definitorii ale contractului de leasing sunt cumpărarea
unor bunuri în scopul închirierii lor; închirierea acestor bunuri în scopul
unei redevenţe locative; folosirea acestor bunuri de către client în scopuri
profesionale; latitudinea clientului să achiziţioneze bunul respectiv la
sfârşitul locaţiunii.
În contractul de leasing sunt implicate mai multe părţi, şi anume:
cumpărătorul – persoana care cumpără bunul pentru a-l închiria;
vânzătorul – persoana care vinde bunul şi care poate fi chiar
producătorul acestui bun;
clientul – persoana care are nevoie şi, deci, solicită maşina sau
utilajul respectiv în locaţie.
237

Prin intermediul acestui contract, cumpărătorul obţine beneficii
importante9, vânzătorul are o piaţă asigurată pentru produsele sale10, iar
clientul are posibilitatea să-şi procure maşinile şi utilajele fără investiţii
prea mari. Mai mult, el realizează reducerea cheltuielilor de producţie şi
de credite pentru plăţi.
Din cele prezentate mai sus reiese că putem defini leasing-ul11 ca
fiind acea operaţiune juridică prin care o persoană fizică sau juridică (o
societate specializată) cumpără un anumit bun (de regulă maşini şi utilaje)
în vederea închirierii unei alte persoane (o societate care utilizează bunul
respectiv).
Profesorul Tudor R. Popescu observa, în cadrul acestei operaţiuni,
că „locatarul are iniţiativa afacerii, vânzătorul o permite, creditorul o
facilitează şi toţi împreună, acţionând în interes propriu, acţionează în
acelaşi timp şi în folosul celorlalţi”. La rândul său, profesorul Ioan
Macovei detaliază modul în care operaţiunile de leasing „prezintă
avantaje pentru toate părţile interesate”(avantaje care sunt prezentate pe
parcursul secţiunii consacrate leasing-ului).
Experienţa economiilor dezvoltate poate fi un exemplu de urmat.
Nu întâmplător, boom-ul economic din Statele Unite, şi mai târziu din
Europa de Vest s-a datorat în mare măsură încurajării leasing-ului.
Stimulentele, mai ales de natură fiscală, acordate firmelor de leasing au
determinat efervescenţa fenomenului, astăzi vorbindu-se de o adevărată
industrie a leasing-ului. Trebuie bine înţeles faptul că de facilităţile de
orice natură acordate leasing-ului vor beneficia în cele din urmă utili-
zatorii.
Din nefericire, în România nu se poate vorbi de un cadru legal şi
fiscal stimulativ în tratamentul leasing-ului12; în acest context, schimbarea
acestei stări de fapt ar putea fi una din căile redresării economice.
* leasing-ul este unul din cele mai răspândite mijloace de realizare a fi-
nanţărilor, utilizat şi în plan internaţional (legislaţia comercială internaţională)
9
Ca urmare a faptului că operaţiunile pe care le efectuează nu sunt costisitoare.
10
El are o poziţie tot mai sigură, făcând faţă concurenţei. Veniturile sunt
stabile, totodată are şansa să obţină câştiguri suplimentare.
11
Denumirea vine de la verbul to lease – „a închiria”.
12
Este opinia exprimată a multor specialişti ai domeniului, atât
teoreticieni, cât şi practicieni.
238

* este leasing-ul un contract comercial, în sensul clasic al
cuvântului, sau este mai degrabă un ansamblu de contracte – de
închiriere, de vânzare în rată, de locaţie viageră?
*opinia dominantă în privinţa naturii juridice a contractului de
leasing-: modalitate contractuală de finanţare la termen.
Finanţările prin sistem leasing constituie în economia românească o
adevărată gură de oxigen pentru agenţii economici pentru care investiţiile
reprezintă o cerinţă esenţială pentru dezvoltarea activităţii lor. Şi cum 99
% din activităţile din economie necesită investiţii pentru a se dezvolta,
finanţările în sistem leasing vor cunoaşte o creştere constantă.
Leasing-ul s-a impus şi în România, aşa cum a făcut-o peste tot în
lume (poate mai puţin în economiile ţărilor din lumea a III-a) în primul
rând prin simplitate. În condiţiile în care mediul concurenţial din ţara
noastră devine tot mai aspru, viteza de reacţie a companiilor la schimbările
din mediul extern este vitală. Leasing-ul, prin operativitatea sa, satisface în
intervale de timp foarte scurte nevoia de fonduri pentru investiţii a agenţilor
economici. De asemenea, prin leasing-, agenţii economici evită procedurile
complicate ale contractării de credite bancare, proceduri care presupun
imobilizarea unor elemente din patrimoniul societăţii sau cel privat pentru
constituirea de garanţii.
Leasing-ul presupune existenţa a trei terţe persoane: furnizorul,
societatea finanţatoare (societatea de leasing) şi utilizatorul (beneficiarul
finanţării). Societatea de leasing cumpără de la furnizor bunul solicitat de
utilizator şi îl cedează acestuia din urmă pe o anumită perioadă de timp
contra unor redevenţe lunare. Aceasta reprezintă, în esenţă, operaţiunea
de finanţare prin leasing. Pentru utilizator, această operaţiune îi va aduce
şi alte avantaje cum ar fi:
1. Îi permite realizarea de investiţii atunci când nu dispune de
lichidităţile necesare. Şi cum investiţiile contribuie, de cele mai multe ori,
la sporirea cifrei de afaceri, surplusul de venit obţinut poate acoperi
redevenţele lunare.
2. Îi permite să-şi folosească fondurile pentru sporirea capitalului de
lucru (a activelor circulante), cele care sunt aducătoare de bani.
3. Îi permite să fie în pas cu noua tehnologie prin aceea că la
sfârşitul contractului de leasing poate returna bunul societăţii finanţatoare
şi să închirieze altul ale cărui caracteristici tehnice sporite îi pot oferi o
eficienţă mai mare în exploatare.
239

4. Îi permite să beneficieze de amânarea plăţii taxelor vamale până
la sfârşitul contractului pentru bunurile aduse din import. Plata taxelor
vamale se va face doar la 20% din valoarea bunului.
5. Îi permite să beneficieze de facilităţile fiscale. Întreaga valoare a
ratei de leasing este deductibilă fiscal pentru IMM.
Din punct de vedere legislativ, activităţile de leasing se împart în
leasing operaţional şi leasing financiar. Procedural, este vorba de acelaşi
lucru, însă există aspecte care diferenţiază cele două tipuri de operaţii, şi
anume:
În leasing-ul financiar, bunul finanţat este evidenţiat în
contabilitatea utilizatorului (beneficiarul finanţării). Utilizatorul va
înregistra amortizarea aferenta mijlocului fix intrat în patrimoniu,
amortizare care este deductibilă din punct de vedere fiscal, potrivit
legislaţiei în vigoare.
Redevenţa lunară este compusă din cota parte din valoarea de
intrare a mijlocului fix şi din dobânda de leasing. Dobânda de leasing este
o cheltuială deductibilă din punct de vedere fiscal pentru utilizator.
§ 2.3. Analiză comparativă a leasing-ului financiar şi
leasing-ului operaţional
În cazul leasing-ului financiar, bunul

finanţat este evidenţiat în contabilitatea
În cazul leasing-ului operaţional,
utilizatorului (beneficiarul finanţării). .
redevenţa este compusă din cota de
Utilizatorul va înregistra amortizarea .
amortizare calculată conform
aferenta mijlocului fix intrat în .
prevederilor legale plus un beneficiu.
patrimoniu, amortizare care este .
Pentru utilizator, întreaga redevenţă
deductibila din punct de vedere fiscal, .
lunară este considerată cheltuială
potrivit legislaţiei în vigoare. .
deductibilă din punct de vedere
În cazul leasing-ului financiar, .
fiscal.
redevenţa lunară este compusa din cota .
În cazul leasing-ului operaţional,
parte din valoarea de intrare a .
bunul rămâne evidenţiat în
mijlocului fix şi din dobânda de .
contabilitatea societăţii finanţatoare;
leasing-. Dobânda de leasing este o .
cheltuiala deductibila din punct de
vedere fiscal pentru utilizator.
240

Leasing-ul financiar
Conform IAS 17, „Leasing-ul financiar este operaţiunea de
leasing care transferă, în mare măsură, toate riscurile şi beneficiile
aferente dreptului de proprietate asupra bunului. Titlul de
proprietate poate fi, sau nu, transferat, în cele din urma”. IAS
furnizează unele exemple de indicaţii care pot sugera clasificarea unui
leasing ca fiind leasing financiar.
De exemplu, un vehicul are o durată de exploatare determinată de
numărul de kilometrii parcurşi. Valoarea justă a vehiculului este de
40.000 milioane lei. El parcurge, în mod obişnuit, 100.000 km înainte de
a fi casat. Se ia în considerare un anumit aspect al contractului, şi anume
cumulul de km pentru care vehiculul a fost închiriat de locatar, care este:
a. 30.000 km.
b. 50.000 km.
c. 75.000 km.
La punctele a) si b) se poate spune ca nu au fost transferate în mod
substanţial beneficiile. În cazul c), acest lucru este mai puţin evident, dar
se poate argumenta că procentul de 75% poate fi considerat substanţial.
Contractul mai prevede, de asemenea, că în cazul a) avem un
leasing financiar, iar în cazul c) un leasing operaţional. Aceste declaraţii
sunt nerelevante deoarece au doar formă legală şi nu substanţă
economica.
Ambele contracte de la cazurile a) si b) au opţiuni de cumpărare
exercitabile de către locatar. Acest lucru pare să satisfacă problema
transferării riscurilor şi beneficiilor. Cazul a) stabileşte un preţ de 20.000
milioane lei, iar cazul b) un preţ de 30 milioane lei. Este foarte probabil ca
în cazul a) societatea să achiziţioneze activul la sfârşitul termenului de
leasing-, probabilitate neexistentă în cazul b). Cazul a) poate fi considerat
un leasing financiar.
În fine, în cazul c), locatorul acceptă să repare, să întreţină şi să
furnizeze un alt vehicul în cazul în care cel existent se va defecta.
Locatorul are, de asemenea, dreptul ca în orice moment să înlocuiască
activul cu unul similar, dacă oferă indicaţii stricte ca va face acest lucru.
Acest lucru face mai puţin probabilă clasificarea cazului c) în categoria
leasing-ului financiar.
Concluzia exemplului de mai sus este aceea că toţi termenii unui
contract de leasing trebuie luaţi în considerare împreună. Este, prin
241

urmare, o problemă de raţionament profesional atât pentru administratorii
locatarului, cât şi pentru cei ai locatorului. Trebuie reţinut că este
posibilă contabilizarea operaţiunii de leasing drept leasing
operaţional de către una din părţile contractante, respectiv drept
leasing financiar de cealaltă parte contractantă.
Paleta definiţiilor pe care le putem întâlni este foarte largă. Chiar şi
cărţile de specialitate accesibile în mod curent definesc leasing-ul
unilateral sau chiar greşit, fără a surprinde în fapt esenţa fenomenului.
Există păreri că leasing-ul este o operaţiune de finanţare, alţii o asimilează
cu o vânzare în rate sau cu un contract de locaţie pură. Ei bine, leasing-ul
nu este nici una dintre aceste operaţiuni, dar poate avea forme foarte
apropiate de oricare dintre ele.
Definiţia corectă a leasing-ului este următoarea:
„Leasing-ul este operaţiunea prin care o parte, denumită
locator, transmite celeilalte părţi, denumită utilizator, contra unei
plăţi periodice, denumită rată de leasing-, dreptul de posesie şi
folosinţă al unui bun al cărui proprietar este, pentru o perioadă
determinată de timp.”
Elementele cele mai importante care decurg din această definiţie şi
care delimitează leasing-ul de alte operaţiuni înrudite, sunt următoarele:
1. Locatorul rămâne proprietarul bunului ce constituie obiectul
contractului de leasing, pe toată perioada de derulare a contractului;
aceasta implică şi faptul că, în cazul neachitării ratelor de leasing,
locatorul are dreptul de a-şi retrage bunul.
2. Utilizatorul are dreptul să beneficieze, pe perioada contractului,
de toate avantajele folosirii bunului, asumându-şi, în acelaşi timp, şi
riscurile exploatării acestuia.
Pornind de la aceste principii generale, menţionăm o altă
caracteristică importantă a leasing-ului, şi anume flexibilitatea. În general,
contractele care se încheie sunt croite pe obiectul de leasing şi pe utili-
zator. Perioada de derulare a contractului, cadenţa ratelor, valoarea rezi-
duală pot fi liber negociate de cele două părţi, astfel încât termenii con-
tractului să corespundă cel mai bine intereselor şi mai ales posibilităţilor
acestora. Prezentăm în continuare câteva situaţii mai des întâlnite.
Există forme de leasing în care, la sfârşitul perioadei,
utilizatorul are dreptul de a opta fie pentru achiziţionarea bunului la
o valoare reziduală, fie pentru prelungirea contractului, fie pentru
242

renunţarea la bunul respectiv. Aceste forme de leasing fac parte din
categoria operaţiunilor de leasing financiar.
Probabil că aceste forme de leasing sunt cele mai populare. În
esenţă, locatorul apare ca finanţator al utilizatorului, datorită faptului că
este foarte probabil – încă de la începutul contractului – că utilizatorul va
opta pentru achiziţionarea definitivă a obiectului de leasing. În această
situaţie, locatorul nu are interesul ca la sfârşitul contractului să rămână în
posesia bunului şi ne putem aştepta ca şi ratele de leasing să reflecte acest
lucru. Locatorul îşi va acoperi în timpul perioadei de leasing toate
cheltuielile generate de operaţiune, iar valoarea reziduală va fi mult mai
mică decât valoarea de piaţă a bunului la sfârşitul contractului.
Există şi situaţii în care existenţa unei pieţe second-hand sau faptul
că locatorul este specializat pe leasing-ul anumitor categorii de bunuri, va
putea determina o diminuare a ratelor şi o creştere a valorii reziduale, deci
un risc suplimentar asumat de locator.
În oricare dintre situaţii, locatorul va trebui să analizeze foarte bine
afacerea şi clientul cu care operează.
Un alt factor important în derularea operaţiunii de leasing este
furnizorul. În general, şi acesta îşi asumă responsabilităţi legate de
derularea contractului, mai ales în ceea ce priveşte exploatarea (asistenţa
tehnică, instruirea personalului etc., contract de buy-back). Contractul
devine astfel tripartit, dar subliniem faptul că este posibil ca furnizorul să-
şi asume şi rolul de locator. Această situaţie poate fi interesantă pentru
producătorii sau distribuitorii care pot să-şi asigure ei înşişi finanţarea,
facilitându-şi astfel desfacerea produselor.
Exemple în acest sens, chiar pe piaţa românească, sunt distribuitorii
de autoturisme sau de utilaje şi echipamente specializate – pornind de la
computere până la tractoare. În principiu, această formă de leasing este
cea mai ieftină pentru utilizator, întrucât producătorul sau distribuitorul
sunt cei care cunosc cel mai bine produsul şi piaţa de desfacere, ceea ce
diminuează în mare măsură riscurile asumate de locator. Nu este exclus
ca în viitorul foarte apropiat, sub presiunea pieţei, şi producătorii sau
distribuitorii români de instalaţii sau echipamente pentru industria
alimentară să-şi desfacă produsele sub formă de leasing.
243

§ 2.4. Avantajele şi impactul economic al leasing-ului
Din punctul de vedere al locatorului, este esenţial faptul că
contractul de leasing îi protejează dreptul de proprietate şi deci poate
acţiona direct asupra bunului în cazul în care utilizatorul nu se achită de
obligaţiile contractuale. De asemenea, obiectul finanţării fiind legat direct
de contract şi fiind personalizat, există posibilitatea urmăririi afacerii în
intimitatea ei şi este mult mai uşor de luat o decizie în caz de
insolvabilitate temporară a utilizatorului.
Efectele cele mai importante din punct de vedere economic se
regăsesc la utilizator. Acesta poate să plătească dreptul de folosinţă şi, în
cele din urmă, să achiziţioneze un bun investiţional pe măsură ce produce.
Ratele pot fi astfel dimensionate şi cadenţate încât să permită plata ratelor
şi chiar obţinerea unui profit fără a supune utilizatorul la sarcini
împovărătoare. De exemplu, pentru activităţi sezoniere – cum ar fi
industria zahărului – ratele pot fi orientate spre sfârşitul perioadei de
producţie, când veniturile înregistrate din vânzarea produselor vor
permite achitarea obligaţiilor de plată. În aceste cazuri, ratele sunt de cele
mai multe ori anuale sau semestriale; dimpotrivă, pentru activităţi unde
încasările sunt ritmice şi se întind pe tot parcursul anului – cum ar fi
panificaţia, industria laptelui – ratele pot fi lunare.
Contractul de leasing se încheie pe o perioadă de cel puţin un
an. Nu există o cerinţă expresă ca contractul să fie încheiat în formă
scrisă, dar Ordonanţa nr. 51 reglementează clauzele obligatorii într-un
contract de leasing-, astfel că forma scrisă trebuie subînţeleasă.
Contractul de leasing constituie titlu executoriu (adică poate fi
pus în executare contra utilizatorului fără nevoia parcurgerii vreunei
proceduri judiciare) dacă utilizatorul refuză să înapoieze bunul, în
următoarele situaţii:
la sfârşitul perioadei de leasing, dacă acesta nu a formulat
opţiunea cumpărării bunului sau a prelungirii contractului;
în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.
Contractele de leasing referitoare la bunuri mobile sunt supuse
înregistrării în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, în
condiţiile Legii nr. 99/1999, pentru opozabilitate faţă de terţi, dar interesul
244

unei astfel de înregistrări este al locatorului, iar nu al utilizatorului (ca în
cazul leasing-ului imobiliar).13
Achiziţionarea de mijloace fixe (între care se includ echipamentele
TI) prin leasing financiar intră sub incidenţa legislaţiei referitoare la
amortizare (în principal, Legea nr. 15/1994 privind amortizarea
capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, astfel cum a fost
modificată şi republicată), astfel încât deductibilitatea ratelor de leasing
va fi tratată diferenţiat. Astfel, o parte a ratei este deductibilă ca dobândă,
o altă parte ca primă de asigurare şi o altă parte ca preţul de achiziţionare
a bunului, acesta din urmă fiind determinat conform legislaţiei referitoare
la amortizare.
Ordonanţa nr. 51 conţine şi unele reguli speciale privind taxele
vamale. Astfel, bunurile care sunt introduse în ţară de către utilizatori,
persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing
încheiate cu societăţi de leasing-, persoane juridice străine, sau de
societăţi de leasing persoane juridice române, în baza unor contracte de
leasing încheiate cu utilizatori, persoane fizice sau juridice române, bunul
se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata
contractului de leasing-, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a
sumelor aferente drepturilor de import. Dacă utilizatorul optează pentru
cumpărarea bunului la sfârşitul perioadei de leasing, el va fi obligat să
achite taxa vamală calculată la valoarea reziduală a bunului din momentul
încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care nu poate fi mai mică
de 20% din valoarea de intrare a bunului (preţul plătit de locator
furnizorului). Cu toate acestea, din punctul de vedere al regulamentelor
13
ART. 29 Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea
reformei economice, M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999:
(1) Garanţiile reale şi sarcinile constituite pe bunuri mobile, care cad
sub incidenţa prezentului titlu, îndeplinesc condiţia de publicitate din
momentul înscrierii avizului de garanţie reală la Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare, denumită în continuare arhivă.
(2) Înscrierea la arhivă nu conferă validitate unei garanţii reale lovite
de nulitate.
(3) Prin înscrierea garanţiei reale creditorii pentru care se înscrie
ulterior o garanţie reală asupra aceluiaşi bun sunt prezumaţi că au cunoştinţă
despre existenţa garanţiei reale, proba contrarie nefiind admisibilă.
245

vamale, utilizatorul trebuie să cumpere bunul într-o perioadă de 7 ani de
la data încheierii contractului.
§ 2.5. Caractere juridice ale contractului de leasing ca un

complex de contracte:
1. contract de vânzare-cumpărare – prin care se achiziţionează
bunul solicitat de utilizator
2. contract de mandat – prin care sunt stabilite elementele vânzării
şi concomitent se realizează operaţiunile tehnice şi formalităţile
administrative necesare
3. contract de locaţie – cu durata şi ratele determinate din cota parte
din valoarea de intrare a bunului şi a dobânzii de leasing (leasing-ul
financiar) şi din cota de amortizare calculată conform reglementărilor în
vigoare, şi un beneficiu stabilit de către părţile contractante (leasing-ul
operaţional)
4. o promisiune unilaterală de vânzare în favoarea utilizatorului
Concluzie: leasing-ul este un contract propriu de finanţare, fiind o

fuziune de tehnici juridice.
Teminologia corectă: – pentru operaţiuni de leasing: – totalitatea
raporturilor tripartite implicate
– pentru contractul de leasing: – actul încheiat între finanţator şi
utilizator
§ 2.6. Etapele detaliate ale procedurii de leasing

În general, în derularea unui contract de leasing, sunt implicate, în
diverse etape ale procesului de finanţare, cel puţin cinci părţi: societatea
de leasing, clientul sau utilizatorul final, furnizorul bunului achiziţionat,
banca finanţatoare şi, nu în ultimul rând, societate de asigurare.
Alegerea bunului si a furnizorului
În funcţie de necesităţile clientului, acesta decide atât asupra carac-
teristicilor bunului cât şi asupra furnizorului.
Toate detaliile legate de natura bunului (preţ, caracteristici tehnice,
amănunte privind livrarea, condiţii de instalare şi punere în funcţiune, în
cazul echipamentelor) vor fi negociate de utilizator direct cu furnizorul
246

ales, urmând a respecta în contractul de vânzare cumpărare şi în
contractul de leasing, toate aspectele negociate.
Obţinerea ofertei şi solicitarea de leasing
Pe baza preţurilor negociate cu furnizorul întocmeşte o ofertă
generală de finanţare, în care vor fi calculate, avansul, rata de leasing,
valoarea asigurării etc. În urma transmiterii solicitării de leasing, oferta
transmisă iniţial poate suferi modificări în funcţie de clasa de risc în care
se va încadra clientul. Analiza riscului are la bază atât documentele
financiare puse la dispoziţie de către client (bilanţ, balanţă, cont de profit
si pierderi) cât şi alte documente solicitate (chestionar de leasing,
prezentarea activităţii companiei, business-plan etc.).
Analiza şi aprobarea solicitării de leasing-
Evaluarea solicitării de leasing se realizează de către specialişti
într-un interval de timp ce nu depăşeşte 48 ore. În funcţie de com-
plexitatea proiectului supus finanţării, societatea de leasing poate solicita
clientului informaţii suplimentare referitoare la unele aspecte analizate,
răspunsul final al evaluării urmând a fi prelungit în funcţie de furnizarea
informaţiilor solicitate.
Încheierea contractului
În cazul unui răspuns afirmativ, se va încheia un contract de
leasing-, financiar sau operaţional, ce va include atât clauzele negociate
de utilizator cu furnizorul bunului, cât şi clauze specifice politicii
societăţii de leasing privitoare la modalitatea de plată a ratelor, asigurarea
efectuării plăţilor etc.
Asigurarea generală a bunului
Bunul ce urmează a fi achiziţionat urmează a fi asigurat de către
societatea de leasing, pe toată derularea contractului de leasing, în
opţiunea pentru toate riscurile, în condiţiile stabilite cu societatea de
asigurări şi banca finanţatoare, iar prima de asigurare va fi achitată de
către utilizator.
În cazul produselor provenite din import, prima de asigurare se va
calcula la valoarea DDP a bunului.
Livrarea bunurilor
Obligaţia livrării bunurilor revine în întregime furnizorului,
operaţiunea fiind asistată de specialiştii societăţii de leasing.
247

Condiţiile şi costurile finanţării
Pot obţine finanţare pentru achiziţionarea de bunuri în leasing atât
persoane juridice, înfiinţate în baza Legii 31/1990 republicata, cât şi
persoane fizice sau persoane fizice autorizate.
Bunurile finanţate pot fi noi, din import sau achiziţionate de pe
piaţa românească, sau second-hand, caz în care se va efectua o evaluare
suplimentară de către specialiştii societăţii de leasing.
Pot fi finanţate atât vehicule diverse (autoturisme, autoutilitare,
microbuze) cât şi echipamente medicale, telecomunicaţii, tehnica de
calcul etc. Valoare bunurilor achiziţionate va fi cuprinsa între 3.000 euro
şi 100.000 euro.
Durata contractului de leasing poate varia între 12 şi 48 luni, în
funcţie de necesităţile clientului şi rezultatul analizei financiare.
Documentele necesare analizei
În funcţie de personalitatea juridica a solicitantului (persoană juri-
dică, persoană fizică autorizată, persoană fizică) sunt necesare diferite ti-
puri de documente menite să reliefeze bonitatea si capacitatea de plata a
acestuia.
În principal, documentele solicitate sunt:
− Cererea de Finanţare sau Formularul de Comandă, documente
tipizate;
− Documente financiare, care sa prezinte situaţia financiară din
ultimii doi ani de activitate;
− Documente legale (certificat de înregistrare, cod fiscal, certificat
constatator, act constitutiv si acte adiţionale etc.)
− Declaraţie angajament a utilizatorului;
− Factură proformă, cu o descriere detaliata a bunului şi a
caracteristicilor tehnice, a modalităţilor de plată şi livrare, preţul şi
moneda de plată;
§ 2.7. Caractere juridice ale contractului de leasing:

1. contract bilateral (sinalagmatic) – dă naştere la obligaţii în
sarcina ambelor părţi – locator – finanţator şi utilizator (spre deosebire de
operaţia de leasing bazată pe o relaţie trilaterală: furnizor-finanţator,
utilizator)
248

părţi urmăresc realizarea unui folos patrimonial
3. contract cu executare succesivă – obiectul contractului se
consideră a fi îndeplinit, după parcurgerea etapelor prevăzute în contract,
având ca finalitate achiziţionarea bunului finanţat prin contract şi
transferarea dreptului de proprietate de la finanţator la utilizator, care
devine proprietar, odată cu achitarea ultimei rate din contract.
4. contract „intuitu personae”
§ 2.8. Efectele contractului de leasing:

În contractul de leasing-, obligaţiile vânzătorului sunt:
să livreze un echipament de calitate, adică în stare de funcţionare;
să asigure asistenţa tehnică a personalului care îl va exploata;
să asigure piesele de schimb necesare reparaţiilor14;
să efectueze reparaţiile echipamentului închiriat, în măsura în
care defecţiunile nu sunt din culpa utilizatorului15.
Utilizatorul (beneficiarul) are obligaţia:
să plătească ratele chiriei, la termenele şi condiţiile stipulate în
contract;
să exploateze bunul închiriat prin respectarea instrucţiunilor
tehnice;
să nu efectueze modificări în construcţia echipamentului închiriat;
în cazul în care asemenea modificări sunt necesare, utilizatorul are
obligaţia să solicite acordul societăţii de leasing;
să conserve bunul în stare de funcţionare16;
să asigure echipamentul închiriat în folosul societăţii de leasing-.
Societatea de leasing are, la rândul ei, câteva obligaţii a căror
aducere la îndeplinire se întemeiază pe clauzele stipulate în contract.
Astfel, societatea de leasing are obligaţia să înlocuiască bunul avariat. De
14
Sau să achite contravaloarea lor.
15
Aceste obligaţii sunt stipulate în contractul de leasing, încă din
momentul perfectării acestuia.
16
O asemenea obligaţie se referă la toate formele de leasing.
249

asemenea, societatea de leasing poate înlocui echipamentul învechit, uzat
sau depăşit. Această înlocuire implică perceperea unei chirii majorate.
Societatea de leasing are dreptul să controleze modul în care este
exploatat echipamentul de către beneficiar. În acelaşi timp, este îndrituită
să vândă echipamentul locatarului în condiţiile examinate în subcapitolele
anterioare.
Dacă beneficiarul nu plăteşte ratele la termenele şi în condiţiile
stipulate în contract societatea de leasing are dreptul să rezilieze de plin
drept contractul, iar clientul are obligaţia: să restituie echipamentul; să
suporte cheltuielile aferente; să plătească ratele restante ale chiriilor. Mai
mult, beneficiarul este obligat să plătească o indemnizaţie forfetară de
reziliere, care reprezintă ratele restante viitoare. Toate acestea pun în
evidenţă existenţa unor condiţii severe impuse de instituţia finanţatoare
beneficiarului. Toate aceste măsuri au caracter sancţionator, de pedepsire
a utilizatorului.
Finanţatorul primeşte bunul înapoi, având posibilitatea să-l
reînchirieze unei alte persoane sau să-l vândă, în timp ce primeşte şi plata
integrală a tuturor ratelor, calculate în raport cu viaţa economică a
echipamentului respectiv.
Cu toată severitatea acestor măsuri în privinţa beneficiarului,
instanţele arbitrale s-au pronunţat constant în favoarea creditorului,
argumentul evocat fiind că, în felul acesta utilizatorul, primul interesat în
încheierea unui contract de leasing, trebuie să respecte cu scrupulozitate
toate clauzele contractului, deoarece numai în cazul unui asemenea
comportament, au de câştigat toate părţile implicate, iar afacerea se
derulează cu succes.
§ 2.9. Sinteza distincţiei între leasing-ul financiar şi cel operaţional:

Leasing financiar – este operaţiunea de leasing care îndeplineşte
una sau mai multe din următoarele condiţii:
1. riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra
utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;
2. părţile au prevăzut expres că, la expirarea contractului de leasing,
se transferă utilizatorului, dreptul de proprietate asupra bunului;
3. utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului iar preţul de
cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe
care acesta o are, la data la care opţiunea poate fi exprimată;
250

4. perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel
puţin 75% din durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă în final,
dreptul de proprietate nu este transferat.
Leasing operaţional – este operaţiunea de leasing care nu
îndeplineşte nici una din condiţiile enumerate mai sus. (Modificarea şi
completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.51/1997 privind
operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing)
Prin urmare, pentru leasing-ul financiar, deductibilitatea ratelor
apare la nivelul amortizării bunului care se face de către client şi a
dobânzii, iar valoarea reziduală este de 20%. În cazul leasing-ului
operaţional, avem deductibilitate integrală a ratei de leasing care apare în
contabilitate sub forma chiriei, dar valoarea reziduală, dacă este prevăzută
în contract trebuie să fie de minim 51%. Perioada minimă a unui contract
de leasing este de 12 luni şi atât persoanele fizice cât şi juridice pot
beneficia de aceste servicii. Pe toată durată contractului de leasing
societatea de leasing este proprietarul bunului, clientul având doar drept
de utilizare. Proprietatea va fi transmisă la sfârşitul contractului odată cu
plata valorii reziduale, în cazul în care se optează pentru această variantă.
Paşii care trebuie parcurşi pentru încheierea unui contract de leasing sunt
următorii:
− Alegerea unei societăţi de leasing în funcţie de seriozitatea firmei
de leasing, de conţinutul ofertei (dacă include sau nu asigurare, franchiză
la asigurare, TVA, comision de administrare contract, taxa pentru analiza
dosarului etc)
− Formarea Dosarului de leasing care cuprinde în general copii
după actele juridice ale societăţii şi ultimele balanţe şi bilanţuri, date
despre furnizorul bunului, proforma etc.
− Depunerea Dosarului la societatea de leasing şi aşteptarea
răspunsului referitor la acceptarea sau respingerea finanţării
− Plata avansului conform contractului de leasing
− Livrarea bunului
− Plata ratelor de leasing
− Cumpărarea bunului ce face obiectul contractului de leasing la
valoarea reziduală.
− Intrarea în posesia bunului dacă optaţi pentru aceasta variantă
251

Secţiunea 6. Contractul de transfer de tehnologie
Subsecţiunea 1. Contractul de franciză – reglementare, noţiune
şi caractere juridice
§ 1. 1. Sediul materiei în dreptul intern şi în dreptul comunitar
*Sediul materiei în dreptul intern: O.G.nr.52/1997 privind
regimul juridic al francizei, aprobată prin Legea nr. 79/ din 9 aprilie 1998,
pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 52/1997 privind regimul
juridic al francizei, M. Of. nr. 147 din 13 aprilie 1998.
* sediul materiei în dreptul comunitar: Regulamentul nr.
4087/88, care, fără să stabilească un cadru juridic complet, face referire la
diferite forme ale francizei.
§ 1. 2. Noţiune, definiţie
Definiţie: O.G. nr. 52/1997 defineşte franciza ca fiind un sistem de
comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau
juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană
denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar,
dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie
sau un serviciu.
§ 1. 3. Părţile şi obiectul francizei
După cum se poate observa din definiţia dată de O.G. nr.52/1997
francizei, părţile contractului sunt francizorul şi beneficiarul.
În concepţia dispoziţiilor art.l lit.b. din O.G. nr.52/1997, francizorul
este un comerciant care, fiind titularul drepturilor asupra unei mărci
înregistrate, conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un
produs o tehnologie sau un serviciu.
Aşadar francizorul este o persoană determinată care pe de o parte
are calitatea de comerciant, iar pe de altă parte este titularul drepturilor
asupra unei mărci înregistrate cu privire la afacerea pe care o transmite
beneficiarului spre exploatare sau dezvoltare.
Beneficiarul, potrivit art. 1 lit. c, este un comerciant persoană fizică
sau juridică care aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză.
Se constată cu uşurinţă că beneficiarul, în afară de faptul că este
comerciant, nu trebuie să îndeplinească vreo altă condiţie specială.
Obiectul contractului de franciză se desprinde din dispoziţiile art. l
şi cele ale art. 56 din O.G.52/1997.
252

În conformitatea cu textele de lege menţionate, obiectul
contractului de franciză poate fi sintetizat sau rezumat la transmiterea
dreptului de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o
tehnologie sau un serviciu în schimbul plăţii unei redevenţe din partea
beneficiarului.
§1. 4. Caractere juridice
*caracterele juridice ale contractului de franciză sunt următoa-
rele: consensual, sinalagmatic, cu executare succesivă, „intuitu personae”
şi de adeziune.
Caracterul consensual al francizei se exprimă prin faptul că părţile
nu trebuie să dea o anumită formă nici măcar scrisă contractului pentru ca
acesta să fie valabil încheiat.
O consecinţă importantă ce decurge din acest caracter este aceea că
sub aspect probatoriu, contractul de franciză va putea fi probat cu orice
mijloc de probă, inclusiv cu martori având în vedere că franciza este un
contract eminamente de natură comercială.
Franciza este un contract sinalagmatic pentru că ambele părţi se
obligă şi urmăresc obţinerea de avantaje reciproce:
9francizorul să-şi extindă reţeaua de franciză şi obţinerea
redevenţelor,
9beneficiarul să exploateze concepul de afacere al francizorului.
Contractul de franciză este cu executare succesivă deoarece
exploatarea elementelor ce se transmit în temeiul francizei are loc pe o
anumită perioadă de timp.
Executarea în timp a contractului este reglementată de chiar alin. 1
din O.G. 52/1997 care definind franciza arată că aceasta este un sistem de
comercializare bazat pe o colaborare „continuă” între partenerii acestei
operaţiuni.
Acest caracter atrage sancţiunea rezilierii în cazul neexecutării sau
executării necorespunzătoare a obligaţiilor de către părţile contractante.
Caracterul „intuitu personae” al francizei se explică, încât pri-
veşte alegerea beneficiarului prin bonitatea şi condiţiile manageriale de
care dă dovadă acesta, iar în privinţa francizorului prin omogenitatea re-
ţelei de franciză, succesul de care se bucură afacerea, obiectul fracizei etc.
În sfârşit franciza este un contract de adeziune care constă în
aceea că dacă beneficiarul consimte la încheierea contractului va trebui să
253

se supună regulilor impuse de francizor, acest caracter rezultă din
prevederile art. l lit. C care stipulează că beneficiarul este selecţionat de
francizor şi aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză.
§ 1. 5. Categorii de francize
* categorii de franciză: cele mai cunoscute forme de franciză sunt:
– franciza de producţie sau industrială; franciza de distribuţie,
franciza de servicii şi „master franchise” sau franciza principală
1. Franciza industrială vizează producţia de bunuri şi constă în
autorizarea francizatului de către francizor, prin mijlocirea unei licenţe, să
fabrice sub marca francizorului produsele acestuia. Francizorul acordă
consultanţă managerială pregăteşte personalul, oferă asistenţă tehnică şi
comercială, know-how-ul, dreptul de a folosi marca şi alte drepturi de
proprietate industrială şi intelectuală.
2. Franciza de distribuţie dă dreptul francizatului să vândă diferite
produse sub marca, fie a producătorului, fie a angrosistului.
3. Franciza de servicii este cea mai răspândită şi este franciza prin
care francizorul, care ~ pus la punct o metodă sau o tehnică specifică de
prestare de servicii, autorizează pe francizat să utilizeze aceste metode şi
tehnici în prestrarea aceluiaşi gen de servicii.
4. Franciza principală (master franchise) este franciza în care
francizorul principal acordă altei persoane, subfrancizor, în schimbul unei
compensaţii financiare directe sau indirecte, dreptul de a exploata o
franciză în vederea încheierii de contracte de franciză cu terţi francizaţi.
Aflată într-o continuă expansiune şi în România, franciza se
întrevede ca o reţetă legală care permite „copierea” unei afaceri de succes.
Franciza, în înţelesul său larg, reprezintă reţeaua care leagă titularul
afacerii de succes de comercianţii interesaţi în dezvoltarea propriei
afaceri. Mijlocul juridic care asigură legătura este contractul de franciză.
Deşi clauzele sale sunt o combinaţie de clauze specifice mai multor
tipuri de contracte, cum sunt contractul de închiriere, contractul de
asociere în participaţiune, contractul de know-how sau contractul de
muncă, contractul de franciză are un statut juridic autonom, bucurându-se
de reglementări specifice proprii.
În sistemul de drept românesc cadrul juridic care trebuie respectat
la redactarea contractului de franciză este reprezentat de Ordonanţa
Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, aprobată cu
254

modificări prin Legea nr. 79 din 9 aprilie 1998, republicată în Monitorul
Oficial nr. 180 din 14 mai 1998 („Legea”).
Legea nu defineşte contractul de franciză, ci doar franciza ca
tehnică de comercializare. Am putea defini contractul de franciză ca fiind
acel contract prin care francizorul se obligă să pună la dispoziţia
francizatului un nume comercial, însemne comerciale şi un know-how
verificat, asistenţa tehnică şi comercială, pentru ca francizatul, în
schimbul plăţii unei redevenţe, să poată exploata sau dezvolta o afacere,
un produs, o tehnologie sau un serviciu sub marca francizorului.
Este de reţinut faptul că francizorul transmite numai dreptul de
folosinţă asupra semnelor de atragere a clientelei (numele comercial,
însemnele comerciale şi know-how-ul), iar nu dreptul de proprietate
asupra acestora.
Conform Legii, francizorul este un comerciant, titular al drepturilor
asupra unei mărci înregistrate care asigură beneficiarului o pregătire
iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate, dreptul de a exploata ori de
a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu, care
utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale,
cercetării şi inovaţiei, asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsului, iar
beneficiarul (sau francizatul) este acel comerciant, persoana fizică sau
juridică, selecţionat de către francizor, care aderă la reţeaua de franciză.
Urmărind structura Legii, se poate distinge o fază precontractuală
(A), o faza contractuală (B) şi o faza postcontractuală (C).
(A) Faza precontractuală este perioada primordiala a procesului
de francizare, când francizorul face publice anumite informaţii despre
afacere cu scopul selecţiei de francizaţi, iar francizaţii „aleg” francizorul
pe baza informaţiilor care li se pun la dispoziţie.
Candidaţii la franciză trebuie să acţioneze dinamic şi să îşi creeze o
imagine reală asupra capacităţii proprii manageriale şi financiare de
integrare în reţeaua de franciză, informându-se asupra modalităţilor
practice de exploatare a unui fond de comerţ în franciză.
Pentru obţinerea informaţiei complete, francizorul este obligat să
pună la dispoziţia francizorului datele despre:
(i) experienţa dobândită şi transferabilă,
(ii) condiţiile financiare ale contractului
(iii) elementele care permit francizatului să facă calculul rezul-
tatului previzionat şi să-şi întocmească planul financiar,
255

(iv) obiectivele şi aria exclusivităţii acordate, precum şi
(v) durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii şi cesiunii
drepturilor contractuale.
Publicitatea relativă procesului de selecţie trebuie să fie lipsită de
ambiguitate şi să nu conţină informaţii eronate, iar documentele
publicitare care prezintă rezultatele financiare previzionate ale unui
francizat trebuie să fie obiective şi verificabile.
(B) Faza contractuală
Contractul de franciza va fi astfel redactat încât să reflecte
interesele membrilor reţelei de franciză şi să protejeze drepturile de
proprietate industrială sau intelectuală ale francizorului. Principalul
interes al membrilor reţelei este dezvoltarea reţelei. Gradul de dezvoltare
al acesteia este direct proporţional cu bunăstarea membrilor săi.
Legea prevede clauzele minimale care trebuie să se regăsească în
orice contract de franciză şi anume: obiectul contractului, drepturile şi
obligaţiile părţilor, condiţiile financiare, durata contractului (care trebuie
apreciată astfel încât francizatul să îşi poată amortiza investiţiile efectuate
şi care de regula este între 3 şi 10 ani), condiţiile de modificare, pre-
lungire şi reziliere a contractului, cu stabilirea clară a circumstanţelor care
pot determina rezilierea fără preaviz şi a unui termen de preaviz rezonabil
pentru cazul în care francizorul nu doreşte reînnoirea contractului.
În funcţie de necesităţile practice, următoarele clauze pot fi incluse
în contractul de franciză:
(i) dreptul francizorului de a dezvolta conceptul de franciză,
(ii) condiţiile recuperării de către francizor a elementelor corporale
şi incorporale care îi aparţin în caz de cesiune a drepturilor francizatului
decurgând din contract,
(iii) condiţiile de utilizare de către francizat a semnelor de atragere
a clientelei aparţinând francizorului,
(iv) clauza de neconcurenţă,
(v) clauza de confidenţialitate,
(vi) clauza de exclusivitate teritorială,
(vii) clauza de aprovizionare exclusivă sau
(viii) clauza de preferinţă în caz de înstrăinare a francizei.
Există anumite obligaţii care, fiind prevăzute de Lege, revin părţilor
chiar dacă ele nu sunt indicate expres în contractul de franciză. În acest
sens, francizorul este obligat:
256

(i) să deţină şi să exploateze o activitate comercială anterior lansării
reţelei de franciză pe o durată cel puţin egală cu durata contractului de
franciza,
(ii) să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală şi/sau
industrială transferate,
(iii) să asigure francizaţilor săi o pregătire iniţiala, precum şi
asistenţa comerciala şi/sau tehnică permanentă, pe toata durata existenţei
drepturilor contractuale.
La rândul său, francizatul are obligaţia:
(i) să dezvolte şi să menţină identitatea reţelei de franciză precum şi
reputaţia acesteia,
(ii) să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita
cunoaşterea şi analiza performanţelor şi a situaţiei sale financiare reale,
(iii) să nu divulge terţilor know-how-ul furnizat de către francizor,
atât pe toata durata contractului de franciză, cât şi ulterior.
Prin menţinerea identităţii reţelei de franciză precum şi a reputaţiei
acesteia se înţelege în primul rând respectarea standardelor de calitate ale
afacerii transmise. Mai cu seamă în cazul francizei aşa-numite „business
format”, principala obligaţie a francizatului este aceea de a respecta în
detaliu modelul transmis de către francizor. Exemplul clasic este acela al
reţelei de franciză Mc Donald’s al cărui succes s-a propagat în plan
internaţional tocmai datorită conceptului de activitate standardizat.
În ce priveşte preţul contractului de franciză numit redevenţă
(royalty), acesta se plăteşte de către francizat periodic, iar cuantumul său
diferă în funcţie de criteriile alese de către părţi (procent din cifra de
afaceri/ marja comercială sau o taxă fixă în cazurile în care francizorul nu
are un control eficient al volumului de vânzări).
Redevenţa acopera cheltuielile francizorului legate de asistenţă
continuă acordată francizaţilor, cele legate de dezvoltarea şi eficientizarea
sistemului, precum şi un profit. Sunt cazuri în care se prevede o redevenţă
periodică minimă pentru a garanta un prag minim de remunerare a
francizorului.
În afara de preţul contractului, în costul francizei mai pot intra şi
alte cheltuieli. Pentru dreptul de intrare în reţea francizorul poate pretinde
o taxă de intrare, iar în derularea contractului taxe de publicitate,
precum şi, dacă este cazul, taxe de exclusivitate sau taxe de training.
257

Taxa de intrare se plăteşte o singură dată şi este destinată să
acopere cheltuielile făcute de francizor în cadrul procesului de recrutare,
precum şi pentru asigurarea sprijinului francizatului până în ziua inaugu-
rării afacerii. Taxa de intrare poate fi plătită distinct sau sub forma unei
garanţii ori prin remunerarea personalului francizorului pus la dispoziţia
francizatului.
Taxa de publicitate nu este un venit al francizorului, ci este o
sumă destinată promovării reţelei de franciză. Potrivit legislaţiei fiscale,
taxa de publicitate reprezintă cheltuială deductibilă la impozitul pe profit.
Aceasta poate fi inclusă în revedenţă sau poate fi prevăzută distinct.
Taxa de exclusivitate se datorează în cazul în care părţile încheie
un contract de exclusivitate în beneficiul francizatului pentru o anumită
rază teritorială. Ca regula, exclusivitatea este condiţionată de o cifră de
afaceri minimă, numărul consumatorilor şi perspectiva creşterii acestui
număr. Legea prevede că taxa de exclusivitate trebuie să fie proporţionala
cu taxa de intrare.
Taxa de training a personalului francizatului acoperă costurile
francizorului cu masa, cazarea, călătoria, precum şi costul pregătirii
propriu-zise. În contracte părţile cad de acord de regulă că francizatul să
îşi înceapă activitatea numai după participarea la cursul de instruire
organizat de către francizor.
La încheierea contractului, francizatul trebuie să aibă în calcul şi
acele cheltuielile necesar a fi făcute cu procurarea mijloacele de care are
nevoie în derularea afacerii, cum sunt cele cu achiziţionarea/închirierea
spaţiului comercial, a echipamentelor sau cu salariul personalului propriu.
Ca regulă, contractul de franciză încetează prin expirarea
termenului pentru care a fost încheiat, prin rezilierea sau anularea
acestuia. Pentru că este un contract care se încheie în considerarea
anumitor calităţi ale francizatului, în urma unui riguros proces de selecţie,
franciza va înceta şi la momentul decesului uneia dintre părţi, al punerii
acesteia sub interdicţie judecătorească (dacă este vorba de o persoană
fizică) sau la momentul falimentului ori transformării persoanei juridice.
Având în vedere ca francizatului i s-a transmis numai un drept de
folosinţă asupra semnelor de atragere a clientelei, iar nu dreptul de
proprietate asupra acestora, la încetarea contractului, drepturile
incorporale transmise francizatului vor reveni francizorului, iar
francizatul nu le mai poate exploata.
258

(C) Faza postcontractuală
La încetarea raporturilor contractuale, relaţiile dintre părţi trebuie să
respecte regulile unei concurente loiale. În acest sens vor fi incidente
obligaţiile asumate prin clauza de confidenţialitate sau clauza de
neconcurenţă.
În ideea păstrării identităţii comune şi reputaţiei reţelei de franciză,
prin aceste clauze se urmăreşte nedivulgarea know-how-lui de către fostul
francizor, precum şi împiedicarea acestuia de a se lansa într-o activitate
concurentă sau susceptibilă de a fi concurentă cu activitatea francizorului.
În acord cu legislaţia concurenţei, pentru a fi apreciate ca valabile,
clauzele de neconcurenţă trebuie să fie indispensabile protecţiei know-
how-lui transferat de către francizor, limitate în timp, spaţiu şi sub
aspectul obiectului.
În măsura în care pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea ori
denaturarea concurenţei pe o parte din piaţa românească, acordurile de
franciză încadrate în categoria înţelegerilor verticale trebuie aduse la
cunoştinţă Consiliul Concurenţei. Pentru a evita sancţionarea, înainte de
încheierea contractului, părţile pot adresa Consiliului Concurenţei o
cerere de certificare prealabilă a neintervenţiei prin care să se confirme că
nu există temei pentru intervenţia Consiliului Concurenţei în sensul
interzicerii acordului. Dacă însă contractul a fost încheiat, precum şi în
cazul în care nu este certificată neintervenţia, părţile pot face cerere de
exceptare de la aplicarea legislaţiei concurenţei, prin încadrarea pe cate-
gorii. Atunci când Consiliul Concurenţei constată că acordul nu îndepli-
neşte condiţiile de exceptare, va stabili un termen pentru modificarea
acordului, în sensul încadrării pe categoriile exceptate. Dacă însă
renegocierea acordului cu scopul încadrării pe categorii de exceptare nu
are sau nu poate avea loc, ca ultima soluţie, părţile pot solicita Consiliului
Concurenţei dispensa pentru acordarea beneficiului exceptării indi-
viduale.
Deşi franciza nu este o reţetă care să asigure succes garantat,
avantajele acestui sistem pot fi imense atunci când există capacitatea
financiară, managerială şi coordonare între părţile la contract.
§ 1.6. Efectele contractului de franciză: contractul de franciză
generează drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante.
259

6.1. Obligaţiile francizorului
În literatura de specialitate în sarcina francizorului sunt puse urmă-
toarele obligaţii: transmiterea know-how-ului, transmiterea dreptului de
utilizare a semnelor distinctive ale francizorului, asistenţa tehnică şi/sau
comercială, obligaţia de aprovizionare, exclusivitatea şi publicitatea.
a. Transmiterea know-how-ului.
Se susţine că transmiterea know-how-ului este o condiţie esenţială a
contractului de franciză.
Pentru a putea constitui obiect al francizei know-how-ul trebuie să
aparţină francizorului, să fie transmisibil şi să reprezinte un ansamblu de
cunştinţe noi.
b. Transmiterea dreptului de utilizare a semnelor distinctive ale
francizorului este necesară pentru atragerea clientelei.
Aceste semne distinctive aparţin fondului de comerţ şi pot consta
din firma, emblema sau marcă.
c. Asistenţa tehnică şi/sau comercială este obligaţia în temeiul
căreia francizorul trebuie să-i acorde asistenţă permanentă beneficiarului.,
care poate consta din pregătirea personalului, instituierea în vederea
exploatării know-how-ului, supravegherea pentru respectarea omogenităţii
reţelei de franciză.
d. Obligaţia de aprovizionare se realizează prin furnizarea de
către francizor beneficiarului produselor comandate.
Francizorul se poate obliga la livrarea tuturor bunurilor necesare
francizei sau doar la o parte din acestea.
e. Exclusivitatea teritorială este o obligaţie a francizorului menită
să-l protejeze pe beneficiar. În temeiul acestei obligaţii francizorul nu va
putea nici să desfăşoare el, franciza în raza teritorială pentru care a
acordat exclusivitate beneficiarului, şi nici să transmită dreptul de a
exploata afacerea în regim de franciză altui beneficiar.
f. Publicitatea, în temeiul O.G. nr.52/1997 este obligaţia
francizorului care constă în promovarea imaginii şi a conceptului de
franciză atât pe plan local cât şi naţional.
Chiar dacă publicitatea ca obligaţie cade în sarcina francizorului
costurile acesteia, în practică, sunt suportate de către beneficiar.
260

6. 2. Obligaţiile beneficiarului
În temeiul reglementărilor cuprinse în O.G. 52/1997 rezultă trei
obligaţii principale ale beneficiarului, şi anume: păstrarea secretului know-
how-ului, plata taxelor şi redevenţelor şi neconcurenţa francizorului.
a. Păstrarea secretului know-how-ului

Contractul de franciză dă dreptul beneficiarului la folosinţa know-
how-ului în limitele convenite de către părţile contractante. În lipsa unor
stipulaţii exprese, contrarii, contractul de franciză nu dă dreptul benefi-
ciarului de a divulga know-how-ul ori de a-l folosi după încetarea
contractului.
Know-how-ul nefiind protejat prin mijloace speciale, singurele
măsuri de protecţie sunt cele instituite prin clauzele contractuale.
Know-how-ul nu este cunoscut publicului, fiind un secret comercial
al francizorului din care cauză păstrarea secretului este obligaţie ce trebuie
îndeplinită atât pe parcursul contractului cât şi după încetarea acestuia.
b. Plata taxelor şi redevenţelor
Contractul de franciză fiind un contract sinalagmatic şi cu titlu
oneros, în schimbul transmiterii know-how-ului beneficiarul are obligaţia
să plătească taxe şi redevenţe.
Dintre taxele plătite de beneficiar cea mai frecventă este taxa de
intrare care constă în plata unei sume de bani, care, de regulă, se plăteşte
la data încheierii contractului ca efect al intrării beneficiarului în reţeaua
de franciză.
Redevenţa reprezintă suma de bani pe care trebuie s-o plătească
beneficiarul pe întreaga durată a existenţei contractului.
În concret redevenţa poate consta dintr-un procent din profitul
beneficiarului (10%,20% etc.) sau dintr-o sumă fixă.
Plata se face lunar sau pe o altă unitate de timp convenită de părţi.
c. Obligaţia de neconcurenţă
După cum am văzut în cele de mai sus, obligaţia de neconcurenţă
este instituită şi în sarcina francizorului, dar se exprimă sub alte forme
decât cea a beneficiarului
În concret, această obligaţie se realizează prin aceea că
beneficiarului îi este interzis să contracteze francize cu concurenţi ai
francizorului pe piaţă. În acest sens prevederile art. 10 dispun că
261

francizorul poate să dispună o clauză de neconcurenţă beneficiarului.
Obligaţia de neconcurenţă a beneficiarului, spre deosebire de cea a
francizorului, există, atât pe durata contractului, cât şi după expirarea
acestuia.
§ 1. 7. Încetarea contractului de franciză

Contractul de franciză încetează prin încetarea existenţei uneia
dintre părţi, expirarea termenului pentru care a fost încheiat şi prin
anularea şi rezilierea acestuia.
Încetarea contractului datorită încetării existenţei uneia dintre părţi
operează atunci când, în cazul persoanelor juridice, expiră durata pentru
care sau constituit, s-a hotărât lichidarea judiciară ori a intervenit
falimentul.
În legătură cu expirarea duratei, ca mod de încetare a contractului
de franciză, trebuie reţinute regulile consacrate în art. 6 din O.G.
nr.52/1997 potrivit cărora francizorul are obligaţia de a-l înştiinţa pe
beneficiar cu un preaviz asupra intenţiei de nu reînnoi contractul la data
expirării sau de a nu semna un nou contract.
Un alt principiu ce cârmuieşte încetarea contractului ca efect a
expirării duratei constă în dreptul de preemţiune recunoscut în favoarea
beneficiarului dacă interesul menţinerii sau dezvoltării reţelei de franciză
reclamă acest drept.
În legătură cu anularea contractului de franciză O.G.nr.52/1997 nu
cuprinde reguli speciale, fapt ce denotă că îşi vor găsi incidenţă principiile
dreptului comun relative la nulitate.
În sfârşit, rezilierea va interveni ca urmare a neexecutării sau
executării necorespunzătoare a obligaţiilor specifice, dar trebuie reţinut
că, art.6 din O.G.nr.52/1997 obligă părţile, în cadrul clauzelor de reziliere,
să stabilească în mod clar circumstanţele care pot să determine o reziliere
fără preaviz. Potrivit art.5 contractul de franciză trebuie să cuprindă
condiţiile de reziliere al acestuia.
Prin urmare, din textele de lege reproduse se deduce că, pe de o
parte, părţile trebuie să prevadă în mod clar condiţiile în care intervine
rezilierea, iar pe de altă parte, această sancţiune presupune efectuarea
unui aviz.
262

Subsecţiunea 2. Contracte de licenţă
§ 2.1. Definiţie:
În accepţiunea largă a cuvântului, contractul de licenţă este o
înţelegere scrisă între două părţi, prin care una, numită titular, se
angajează să-i cedeze celeilalte, numită beneficiar, dreptul de a folosi
brevete de invenţie, procedee tehnice, documentaţii tehnice, scheme
operatorii de producţie, metode de exploatare a maşinilor, metode de
tratare a produselor, mărci de fabrică, mărci de comerţ şi mărci de
serviciu, contra unui preţ, în condiţii şi pe perioade determinate.
În concluzie, prin contractul de licenţă se înţelege transmiterea de
către titularul unui brevet, numit licenţiator, a dreptului de folosinţă al
unei invenţii sau inovaţii unui beneficiar, numit licenţiat.
Prin contractul de licenţă, titularul unui brevet numit licenţiator,
transmite unui beneficiar numit licenţiat, dreptul de folosinţă al unei
invenţii.17
§ 2. 2. Caractere juridice ale contractului de licenţă:

– consensual, sinalagmatic, „intuitu personae”, incesibil în lipsa
unei prevederi exprese, (care nu poate fi cedat),
Acest contract prezintă are un caracter intuitu personae întrucât se
încheie în vederea calităţilor personale ale licenţiatului şi în lipsa unei
prevederi exprese, este un contract incesibil.
*obiectul contractului:
Obiectul contractului este dat de acordarea dreptului şi autorizarea
folosirii licenţei de către partener. Acest contract nu implică un act de
dispoziţie asupra dreptului exclusiv de brevet. Licenţiatorul transmite
numai folosinţa dreptului de exploatare, care poate fi totală sau parţială.
§ 2. 3. Formele contractului – în funcţie de întinderea dreptu-
rilor care se atribuie prin contract, poate fi de două feluri:
a) licenţa exclusivă, prin care licenţiatorul renunţă la posibilitatea
de a mai acorda alte licenţe, licenţiatul având un drept exclusiv de
utilizare a invenţiei.
17
A se vedea si Legea nr. 611/2002 privind aderarea României la
Convenţia privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la Munchen la
5 octombrie 1973, precum şi la Actul de revizuire a acesteia, adoptat la
Munchen la 29 noiembrie 2000, M. Of. nr. 844/2002
263

b) licenţa neexclusivă sau simplă, prin care licenţiatorul are dreptul
de a utiliza sau transmite brevetul, iar licenţiatul de a folosi invenţia în
condiţiile convenite.18
* a) după caracterul lor, licenţele exclusive prezintă mai multe
forme:
a.1.) licenţe nelimitate sau depline (licenţiatorul beneficiază de
exclusivitate pe toată durata de valabilitate a brevetului)
a.2.) licenţe limitate (dreptul de folosire a invenţiei, este exclusiv,
prezintă unele îngrădiri).
b) licenţele neexclusive pot fi:
b.1.) licenţe neexclusive depline;
b.2.) licenţe neexclusive limitate.
§ 2.4. Obligaţiile părţilor contractante

1. Licenţiatorul are obligaţia de a asigura beneficiarului o
exploatare optimă a invenţiei şi de a garanta existenţa dreptului acordat
2. Licenţiatul are obligaţia să folosească invenţia în condiţiile
stabilite şi să plătească preţul.
Prin încheierea contractului de licenţă (licenţiatorul) are
următoarele avantaje:
– evită barierele vamale sau măsurile restrictive cu caracter
netarifar
– repartizarea zonelor de desfacere şi înlăturarea concurenţei de
piaţă
– stimularea exporturilor de utilaje, maşini şi materii prime
18
A se vedea art. 47 din Legea 64/1991 privind brevetele de invenţie,
M. Of. nr. 752/15 oct. 2002, Legea nr. 28/2007 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată,
M. Of. nr. 44/2007 şi HG nr. 499 din 18 aprilie 2003, pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie,
M Of. nr. 348 din 22 mai 2003, secţiunea Transmiterea drepturilor.,
HG nr. 215/1992 privind regimul licenţelor de export şi import al României,
M. Of. nr. 91/1992, a se vedea şi HG 707/2006 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României, M. Of. nr. 520 din
15 iunie 2006, cap 2 „Dispoziţii referitoare la redevenţe şi drepturi de licenţă”
art. 62 şi urm.
264

– valorificarea rezultatelor cercetării precum şi a potenţialului de
proiectare
– obţinerea de participaţii directe la beneficiile obiectivelor
realizate
Licenţiatul are următoarele avantaje:
– realizarea de economii valutare prin reducerea importurilor de
mărfuri similare sau identice
– introducerea unei tehnici avansate
– asimilarea unor produse tehnice complexe
– promovarea exporturilor de mărfuri de produse sub licenţă
§ 2. 5. Efectele contractului – obligaţii pentru licenţiator şi pentru
licenţiat:
– obligaţii pentru licenţiator:
– are obligaţia de a asigura beneficiarului o exploatare optimă a
invenţiei şi
– de a garanta existenţa dreptului acordat.
– obligaţii pentru licenţiat, care este ţinut:
– să folosească invenţia în condiţiile stabilite şi
– să plătească preţul.
Preţul se poate plăti prin folosirea mai multor modalităţii:
– o sumă forfetară integrală;
– o sumă globală iniţială;
– un procent royalty, aplicat la valoarea producţiei sau a vânzărilor.
* În caz de respectare a obligaţiilor contractuale, în raport de
gravitatea încălcării, partea prejudiciată poate cere plata de compensaţii
sau anularea contractului.
§ 2.6. Încetarea contractului de licenţă:
– prin expirarea duratei pentru care licenţa a fost acordată;
– prin intrarea investiţiei în domeniul liberei concurenţe, după
perioada stabilită de lege.
Subsecţiunea 3. Contractul de know-how
§ 3.1. Definiţie:
În doctrină noţiunea de know-how este definită printr-o multitudine
de formulări care cuprind criterii diferite. Indiferent de accepţiunea
folosită elementele unui know-how sunt următoarele:
265

− dexteritatea (abilitatea) tehnică, incluse în abilitatea generală a
unui tehnician datorită aptitudinilor şi ingeniozităţii sale.
− experienţa tehnică ca urmare a unei practici îndelungate,
implicând soluţionarea problemelor. Acest element implică un grad mai
înalt de activitate intelectuală, ca de exemplu în informatică unde prezintă
o mai mare importanţă, modul de a se servi de maşini, programarea
ideilor ce se introduc – software – decât aparatura în sine – hardware.
− cunoştinţele tehnice ce pot cuprinde o gamă largă, variabilă din
punct de vedere al aportului intelectual.
De exemplu în cazul în care diversele elemente componente ale
unui procedeu tehnic, au fost deja publicate, dar ansamblul sau
combinarea acestora nu a fost adusă încă la cunoştinţa generală,
divulgarea lui către o altă întreprindere/firmă de către o persoană poate
constitui o încălcare a obligaţiilor de a păstra secretul de serviciu cu toate
consecinţele ce decurg din aceasta acţiune (breach of confidence).
Dar cunoştinţele tehnice ca element al know how-ului nu se
limitează la domeniul industrial, ci au importanţă şi în alte domenii cum
ar fi în administrare (magazinele pot fi amenajate într-o gamă infinită de
combinaţii, iar observaţiile de merchandising o vor arăta pe cea mai
satisfăcătoare, publicitatea poate fi în cele mai diferite feluri etc.)
− procedeele de aplicare, metode tehnici ori mijloace în scopul
obţinerii unui rezultat; ele pot fi brevetabile sau nebrevetabile,
împrejurare în care pot constitui un element de know-how.
Definiţie: „Contractul de know-how este contractul prin care una
dintre părţi, numită furnizor, transmite celeilalte părţi, numită beneficiar,
contra unei redevenţe, cunoştinţe tehnice nebrevetabile sau brevetabile,
dar nebrevetate, necesare pentru fabricarea, funcţionarea, întreţinerea sau
comercializarea unor mărfuri ori pentru elaborarea şi punerea în lucrare a
unor tehnici sau procedee.”
* cunoştinţele tehnice care alcătuiesc know-how-ul pot avea ca
suport obiecte, elemente tehnice sau instrucţiuni.
* dacă părţile nu stipulează altfel, furnizorul know-how – ului îşi
păstrează deopotrivă dreptul de a transmite terţelor persoane cunoştinţe
ce-i formează obiectul şi dreptul de a le utiliza el însuşi. Beneficiarul
dintr-un contract anterior este îndreptăţit să se prevaleze de condiţiile mai
favorabile acordate de furnizor beneficiarilor subsecvenţi. Clauza de
266

exclusivitate nu poate fi opusa furnizorului know-how – ului, dacă părţile
nu prevăd contrariul în contract.
* în absenţa unei stipulaţii exprese în sens contrar, know-how – ul
nu poate fi transmis de beneficiar. Îndreptăţirea beneficiarului de a utiliza
cunoştinţele transmise de furnizor priveşte orice aplicaţie a acestora.
* ca o aplicaţie specifică principiului colaborării părţilor dintr-un
contract comercial internaţional, contractanţii know-how – ului au
obligaţia de a-şi comunica reciproc toate aplicaţiile acestuia pe care nu le-
au prevăzut la data încheierii contractului, dar pe care le consideră
posibile şi intenţionează să le înfăptuiască.
Contractul de know-how reprezintă calea specifică de transmitere a
tehnologiei, procedeului sau cunoştinţelor de tehnice de specialitate,
completat cu asistenţa tehnică.
Asemenea cunoştinţe tehnice nebrevetate, dar transmisibile,
prezentând numai o noutate numai relativă şi subiectivă, se numesc
„know-how”.
Formula „know-how” provine de la expresia americană „the know-
how to do it” care în limba franceză se exprimă prin „le fait de savoir
comment s`y prende” (mai scurt savoir-faire) adică „faptul de a şti cum să
procedezi”
Obiectul contractului este dat de transmiterea de cunoştinţe
tehnice, de informaţii şi de documentaţii de la cele mai simple până la
procedee şi tehnologii complexe.
Transmiterea know how-ului de la titular la beneficiar se poate face
în mai multe moduri:
1. trimiterea documentaţiei (planuri, desene, manuale, formule)
2. furnizarea de material sau unei părţi din material incorporând
know-how-ul
3. primirea de tehnicieni de la beneficiar, spre formare şi spe-
cializare în uzina transmiţătorului, aceasta fiind soluţia cel mai des
întâlnită.
§ 3.2. Natura juridică a contractului de know-how:
1. contractul de know-how nu este un contract de licenţă a unui
brevet:
– prima precizare care se impune este înlăturarea confuziei care se
face între acest contract şi contractul de licenţă asupra unui brevet.
267

Aceasta confuzie provine din faptul ca know-how-ul este greşit considerat
un drept de proprietate industrială, adică un drept exclusiv, privativ, un
monopol de exploatare, caracter pe care legea îl recunoaşte exclusiv
titularului unui brevet.
* posesorul de know-how nu are un drept de proprietate industrială,
terţii putând utiliza cunoştintele ce-i formează obiectul dacă le dobândeşte
prin experienţa proprie.
* în consecinţă, în timp ce contractul de licenţă transmite unei alte
persoane dreptul de a exploata invenţia brevetată, ceea ce implică
obligaţia pentru titularul de brevet de a nu exercita dreptul de interdicţie
pe care legea i-l atribuie spre a-l ocroti împotriva terţilor, contractul de
know-how transmite dreptul la cunoştinţele furnizorilor către beneficiar cu
efectele relative (res inter alios acta).
* dacă prin contractul de licenţă titularul brevetului îţi asumă o
obligaţie de a nu face, posesorul contractului de know-how dă naştere,
dimpotrivă, în persoana furnizorului, la o obligaţie de a face.
2. contractul de know-how se deosebeşte de contractul de vânzare-
cumpărare sau locaţia de lucruri.
– contractul de know-how se deosebeşte şi de contractul de vânzare –
cumpărare sau de locaţie de lucruri, deoarece el nu poate transmite cu
efecte „erga omnes” proprietatea sau folosinţa elementelor încorporate pe
care le presupune în mod necesar. El trebuie diferenţiat şi de contractul de
antrepriză, deoarece obligaţia pe care o creează în sarcina furnizorului de
know-how nu este o obligaţie de rezultat, cum este aceea a antre-
prenorului, ci una de mijloace.
§ 3.3. Caracterizare: elementele care determină conţinutul con-
tractului de know-how sunt:
1. Abilitatea tehnică
2. Experienţa tehnică
3. Cunoştinţele tehnice
4. Procedee şi mijloace tehnice de aplicare
5. Ansamblul de cunoştinţe know-how
1. Abilitatea tehnică – abilitatea include atât „mechanical skill”
(abilitatea naturală a specialistului), cât şi „additional skill” sau „superior
skill” (dexteritatea sau abilitatea pe care specialistul a dobândit-o în
procesele tehnice).
268

2. Experienţa tehnică – experienţa dobândită de specialist – rezultat
al unei practici îndelungate în domeniul tehnic respectiv.
3. Cunoştinţele tehnice – se referă la cunoştinţele dobândite în
tehnica curentă, cunoştinţe rezultate din asimilarea progresului tehnic,
cunoştinţe privind administrarea întreprinderii etc.
4. Procedee şi mijloace tehnice de aplicare – se referă la o grupare
de operaţii tehnice dispuse într-o ordine anumită vizând finalizarea
operaţiunii principale.
5. Ansamblul de cunoştinţe know-how, determinate prin cele patru
elemente, nu sunt brevetate fie datorită faptului că nu au atins un grad
suficient de noutate, fie datorită lipsei de interes.
§ 3.4. Clasificarea contractelor de know-how:
a) În funcţie de complexitatea acţiunilor de efectuat sunt:
1.Contracte prin care se transferă o tehnologie sau un procedeu
tehnic determinat, prin acte simple.
2. Contracte având acelaşi obiect, transferat prin acte complexe şi
succesive (care sunt stabilite în mai multe faze).
3. Contracte prin care se transferă procedee tehnice sau produse
rezultate din cercetări proprii.
b) În funcţie de gradul de interferare cu alte operaţiuni sunt:
1. Contracte de know-how pur, când suntem în prezenţa unui
transfer care nu e condiţionat de o altă operaţiune.
2. Contracte de know-how-ului combinat, când transferul e un
accesoriu ori o consecinţă a altor operaţiuni.
3. Contractul de know-how complementar, atunci când condiţiile de
transfer „necesare realizării unor convenţii distincte, se stabilesc separat”.
§ 3.5. Efectele contractului de know-how
În privinţa efectelor contractului de know-how trebuie învederat
inconvenientul provocat de faptul că nu există brevet şi în consecinţă dacă
beneficiarul a primit know how-ul, acesta nu mai poate fi retras, chiar
dacă beneficiarul nu mai vrea să plătească redevenţele.
Furnizorul sau transmiţătorul are obligaţia în principal de:
– a transmite cunoştinţele tehnice;
– de a da garanţii asupra rezultatului
– de a asigura asistenţa tehnică
– de a garanta dreptul exclusiv de folosinţă
269

– dreptul de folosire a mărcii sale de fabrică
Beneficiarul sau dobânditorul are următoarele obligaţii:
– plata preţului;
– păstrarea secretului;
– menţinerea calităţii produselor obţinute.
Plata unui know-how poate consta în bani, în produse sau în alte
cunoştinţe tehnice. Atunci când contravaloarea know-how-ului se achită
în bani, plata se face printr-o sumă globală, o sumă forfetară, sau prin cote
părţi din valoarea producţiei rezultate.
Contractul poate conţine diferite clauze privind obligaţii reciproce
sau unilaterale, cum ar fi:
– răspunderea pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale,
– regimul taxelor fiscale,
– comunicarea eventualelor modificări, perfecţionări aduse obiec-
tului contractului
§ 3.6. Încetarea contractului de know-how:
– expirarea termenului stipulat;
– denunţarea;
– rezilierea.
Subsecţiunea 4. Contractul consulting-engineering

§ 4. 1. Prezentare generală:
Consulting-ul constă în studierea şi cercetarea pentru un anumit
beneficiar, a posibilităţilor tehnice şi comerciale, în baza stadiului actual
al ştiinţei şi practicii, într-un anumit domeniu şi acordarea corespun-
zătoare de asistenţă tehnică. Ca activitate de acordare a consultaţiilor, cu-
prinde o sferă largă de operaţiuni, activitate ce se suprapune cu interesele
beneficiarului, consultantul propunând doar soluţii, fără a putea lua
decizii.
Engineering-ul este un complex de operaţiuni prealabile sau
concomitente de concepţie şi elaborare, precum şi de coordonare şi
executare a proiectelor şi lucrărilor pentru realizarea unui obiectiv.
Operaţiunile de engineering se realizează în cadrul a două faze şi
anume:
• faza de studii, care include cercetările în baza cărora se elaborează
un proiect, studii preliminare sau prestudii;
270

• faza de execuţie şi anume lansarea comenzilor, procurarea
materialelor, montaj, construcţii, recepţii, punerea în funcţiune etc.
Consulting-engineering-ul este o activitate de natură intelectuală
care se concretizează, în principal, în furnizarea de soluţii sau studii
tehnice, acestea reprezentând rezultatul unor cercetări raţionale (operation
research), oferind partenerului contractual posibilitatea de a lua decizii
obiective şi eficiente.
Noţiunile de consulting şi engineering se folosesc împreună dar şi
separat, fiecare activitate în parte reprezentând trăsături proprii. În
principal aceste activităţi se desfăşoară de către ingineri şi tehnicieni care
sunt grupaţi în societăţi sau organizaţii de specialitate.
Astfel ei sunt grupaţi în:
– Societăţi autonome, care sunt organizaţii sau cabinete de ingineri –
consultanţi; gradul lor de autonomie fiind determinat de aportul adus de
băncile sau firmele industriale care participă la capitalul social.
– Societăţi integrate care depind nemijlocit de firmele industriale,
fiind filiale sau servicii de studii ce lucrează pentru terţi. Prin activitatea
lor, societăţile integrate îndeplinesc şi serviciile care sunt premergătoare
încheierii operaţiunilor comerciale internaţionale.
Clasificare:
În funcţie de obiectul lor, societăţile se pot grupa în modul următor:
– societăţi de proiectare şi construcţii;
– societăţi specializate în conducerea activităţii întreprinderilor,
– societăţi de cercetare
§ 4. 2. Definiţia activităţii de engineering: Prin engineering se
înţelege o activitate complexă cuprinzând operaţiile cele mai diverse, de
la prestaţiile de servicii de ordin intelectual – transmiterea de idei,
concepţii, planuri, schiţe etc., executări de lucrări, cuprinzând realizări de
instalaţii şi punerea lor în funcţiune – până la furnizări de materiale
necesare executării acestor lucrări de construcţii, montaje etc.
§ 4. 3. Etimologia cuvântului:
– termen american: engineering în traducere = „inginerie”,
– conform doctrinei franceze originea cuvântului şi definiţia ingi-
neriei (engineering), „ingineria” ca atare, este neologismul oficial pentru
care s-a optat în 1973, derivat din „inginer”, pentru a traduce cuvântul
american engineering.
271

* Engineering – activitate intelectuală. Continuând cercetarea na-
turii activităţii de engineering, dincolo de o simplă definiţie lapidară s-ar
părea că este vorba, la bază, de o activitate intelectuală, fundamentată pe
cunoaştere, experienţa, efort intelectual, inteligenţa şi imaginaţie. Este un
demers raţional, motivat de un scop precis şi organizat de maniera
sistematică.
* Engineering – activitate rentabilă. Engineering este cert o acti-
vitate intelectuală, dar ea nu este deloc depersonificată. Chiar dimpotrivă,
ea este o puternică pârghie de optimizare a investiţiilor. „Gândirea
economiseşte acţiunea” (J. Fourastie). Aceasta apare ca o evidenţă pentru
elaborarea sau alegerea proceselor tehnice, realizând şi gestionarea lor.
* Engineering – activitate ce contribuie la progresul tehnic.
Dezvoltările precedente lasă să se ghicească rolul activităţii de
engineering în progresul tehnic. O întreprindere care se consacră în
exclusivitate activităţii sale de producţie nu este în stare să cunoască
progresele tehnice survenite în alte domenii, şi care ar putea fi transpuse
în domeniul sau cu preţul unei adaptări.
* la cererea sa o societate de engineering în calitate de „păzitor
tehnologic” după expresia profesioniştilor, îl poate aviza de noutăţile
utilizabile şi să-şi asume, dacă este cazul, transformările necesare.
§ 4. 4. Cadrul juridic al activităţii de engineering
Deşi gama contractelor prin care se realizează activitatea de
engineering este atât de vastă, s-ar putea desprinde câteva tipuri de
contracte încheiate în acest scop:
– contractul „la cheie” este cel în virtutea căruia furnizorul îi
livrează clientului întreaga instalaţie contractată în stare de funcţionare
fără ca la rândul său clientul să fi contribuit cu ceva, deci fără nici o altă
obligaţie din partea acestuia decât aceea de a plăti preţul.
Un astfel de „contract” unitar prin obiectul şi scopul său, cuprinde
în realitate mai multe contracte sau feluri de contracte precum:
– un contract de vânzare – cumpărare (la export sau import),
– un contract de licenţă asupra unor brevete sau pentru trans-
miterea know-how-ului care ar avea ca obiect dreptul de folosinţă asupra
brevetelor vânzătorului sau dreptul de a folosi know-how-ul acestuia,
– un contract de locaţie de servicii având ca obiect asistenţa tehnică
acordată de către vânzător,
272

– un contract de împrumut pentru creditul acordat de către
vânzător.
Deşi practica internaţională cunoaşte asemenea contracte, în fapt,
ele sunt rare, din mai multe considerente.
Subsecţiunea 5. Aplicarea prevederilor din Legea Concurenţei

nr. 21/1996 acordurilor de transfer de tehnologie
* sediul materiei: 1.Regulament din 4 mai 2005, privind excep-
tarea acordurilor de transfer de tehnologie de la aplicarea prevederilor
art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, emis de Consiliul
Concurenţei, M. Of. nr. 429 din 20 mai 2005,
2. Instrucţiuni din 23 iunie 2005, privind aplicarea art. 5 din Legea
concurenţei nr. 21/1996 acordurilor de transfer de tehnologie, emis de
Consiliul Concurenţei, M. Of. nr. 659 din 25 iulie 2005.
3. Ordin nr. 82 din 4 mai 2005, pentru punerea în aplicare a
Regulamentului privind exceptarea acordurilor de transfer de tehnologie
de la aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei
nr. 21/1996, emis de Consiliul Concurenţei, M. Of. nr. 429 din 20 mai 2005,
4. Ordin nr.148 din 23 iunie 2005, pentru punerea în aplicare a
Instrucţiunilor privind aplicarea art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996
acordurilor de transfer de tehnologie, emis de Consiliul Concurenţei,
M. Of. nr. 659 din 25 iulie 2005.
Subsecţiunea 6. Oficiul Român pentru ştiinţă şi tehnologie pe

lângă Uniunea Europeană
* sediul materiei: HG nr. 787/2005 privind aprobarea înfiinţării
Oficiului Român pentru Ştiinţă şi Tehnologie pe lângă Uniunea
Europeană, M. Of. nr. 696 din 2 august 2005.
* Oficiul Român pentru Ştiinţă şi Tehnologie pe lângă Uniunea
Europeană, a fost înfiinţat la Bruxelles, îşi desfăşoară activitatea ca o
structură specializată a Ministerului Educaţiei şi Cercetării, pe baza unui
program de lucru anual.
* Oficiul s-a constituit prin asocierea Ministerului Educaţiei şi
Cercetării cu instituţii şi organizaţii publice şi private din România,
interesate în participarea la programele europene de cercetare iar
activitatea sa este coordonată de către secretarul de stat pentru activitatea
de cercetare din Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
273

* Conducerea Oficiului este asigurată de directorul acestuia, numit
de ministrul educaţiei şi cercetării, la propunerea secretarului de stat
pentru activitatea de cercetare.
1. Misiunea Oficiului Român pentru Ştiinţă şi Tehnologie pe lângă
Uniunea Europeană19:
(i) să promoveze participarea eficientă a cercetătorilor români,
inclusiv a tinerilor cercetători, precum şi a universităţilor, institutelor de
cercetare-dezvoltare, întreprinderilor mici şi mijlocii, industriei,
serviciilor şi organizaţiilor neguvernamentale la programele de cercetare
ale Uniunii Europene;
(ii) să prezinte eficient politica de cercetare, dezvoltare şi inovare şi
potenţialul ştiinţific şi tehnologic românesc instituţiilor cu care se intră în
contact la nivel european;
(iii) să sprijine şi să promoveze colaborarea dintre firmele
industriale şi de servicii, universităţi şi institute de cercetare pentru
participarea în comun la consorţii europene pentru proiecte de cercetare;
(iv) să stimuleze formarea de grupuri de interes de nivel european,
prin focalizarea competenţelor existente la nivel naţional în domenii
prioritare în cercetarea europeană, pentru creşterea şanselor de participare
la proiecte/programe europene.
2. Obiectivele Oficiului Român pentru Ştiinţă şi Tehnologie pe
lângă Uniunea Europeană:
(i) creşterea participării româneşti la programele europene, cu
accent pe programele-cadru de cercetare;
(ii) creşterea vizibilităţii sistemului de cercetare-dezvoltare-inovare
din România;
(iii) creşterea gradului de recuperare a contribuţiei României la
bugetul programelor-cadru de cercetare;
(iv) formarea de personal pentru integrare europeană în cercetare.
Rezultate aşteptate pe termen lung sunt:
– atingerea unui nivel de participare a comunităţii ştiinţifice româ-
neşti la programele-cadru de cercetare comparabil cu media europeană;
19
Conform Anexei la HG nr. 787/2005 privind aprobarea înfiinţării
Oficiului Român pentru Ştiinţă şi Tehnologie pe lângă Uniunea Europeană,
M. Of. nr. 696 din 2 august 2005
274

– creşterea graduală a integrării comunităţii ştiinţifice româneşti la
programele-cadru de cercetare.
3. Activităţile (servicii oferite instituţiilor şi comunităţii ştiinţifice)
Oficiului Român pentru Ştiinţă şi Tehnologie pe lângă Uniunea
Europeană:
a) promovarea sistemului de cercetare-dezvoltare-inovare din
România;
b) căutarea şi facilitarea legăturilor cu parteneri europeni;
c) diseminarea şi promovarea specifică;
d) facilitarea legăturilor cu instituţii europene, cu organisme
similare, cu instituţii şi organizaţii naţionale;
e) recomandările privind buna practică europeană în domeniul
cercetare-dezvoltare-inovare.
Subsecţiunea 7. Contractul de asigurare20

§ 7. 1. Sediul materiei şi definiţie:
Sediul materiei: Codul comercial şi legea nr. 136/1995
Definiţie
Contractul de asigurare este acel contract prin care asiguratul se
obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la
producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului
despăgubirea sau suma asigurată, în limitele şi la termenele convenite
(art.9, lg. 136/1995)
§ 7. 2. Caractere juridice ale contractului de asigurare:
− caracter consensual (contractul de asigurare se formează prin
simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi nevoie de o formă solemnă de
manifestare a voinţei). Condiţia formei scrise trebuie îndeplinită pentru a
putea proba drepturile şi obligaţiile ce decurg din contractul de asigurare,
condiţie prevăzută expres imperativ în art.10 din lg.136/1995. Existenţa şi
conţinutul contractului nu pot fi dovedite prin martori, chiar dacă există
început de dovadă scrisă, în condiţiile prevăzute de Codul Civil.
− contract sinalagmatic (părţile având obligaţii reciproce şi
interdependente una faţă de cealaltă. În principal, asigurătorul se obligă
20
Dan Anghel Constantinescu, Marinică Dobrin, Oana Oniciuc,
Ruxandra Mitran, Gabriela Popescu, Contractul de asigurare, Colecţia
Naţională, nr. 29, Bucureşti, 2000
275

ca, la producerea unui risc asumat prin contractul de asigurare, să
plătească o despăgubire (în cazul asigurării de bunuri sau de răspundere
civilă) sau suma asigurată indemnizaţia de asigurare) în cazul asigurării
de persoane. Asiguratul se obligă să plătească o primă de asigurare în
schimbul protecţiei oferite de asigurător pe o perioadă determinată.
Fiecare parte este creditor şi debitor al celeilalte.
− contract unic, chiar dacă se presupune o împărţire pe termene
periodice. Fracţionarea are în vedere doar modul de plată a primei,
neputându-se înţelege că se divizează contractul în câte perioade de
asigurare ar fi prevăzute.
− Contract cu executare succesivă (presupune mai multe prestaţii
pe perioada de valabilitate a sa. Asigurătorul continuă să acorde protecţie
asiguratului prin acoperirea riscului, iar asiguratul este obligat să
plătească primele de asigurare la termenele prevăzute).
§ 7. 3. Consecinţele executării succesive a contractului de
asigurare
− sunt aplicabile regulile rezilierii ce îşi produce efecte numai
pentru viitor, primele datorate şi încasate până în momentul rezilierii
− partea care şi-a îndeplinit obligaţia are drept la contrapretaţia
cocontractantului, până la desfiinţarea contractului
− dispariţia obiectului asigurat, prin efectul uni risc decât acela avut
în vedere la momentul încheierii asigurării, duce la rezilierea de drept a
contractului de asigurare.
§ 7. 4. Elementele contractului de asigurare:
a. riscul asigurat
b. prima de asigurare, ce reprezintă preţul asigurării
c. prestaţia asigurătorului în cazul producerii evenimentului asigurat
A. Riscul asigurat:
Dintre cele trei elemente ale asigurării, riscul este cel mai
important, determinându-le pe celelalte (calculul primei şi acordarea
despăgubirii).
În literatura de specialitate, riscul are trei accepţiuni:
− riscul ca eventualitate a producerii unui eveniment aleatoriu.
Această accepţiune este cea mai importantă, riscul fiind un eveniment
incert, care va constitui faptul generator al unui caz de forţă majoră
(incendiu, catastrofă naturală, deces). Este un eveniment incert pentru că
276

poate privi îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului, referindu-se la
apariţia efectivă a sinistrului sau la data producerii acestuia (în asigurările
de deces, moartea asiguratului reprezintă un eveniment care se va produce
cu certitudine, dar la o dată necunoscută).
Riscul fiind un eveniment viitor, posibil şi incert, în cazul în care
înainte de intrarea în vigoare a contractului, riscul s-a produs, contractul
va fi reziliat.
Riscul asumat de asigurător trebuie să existe la momentul încheierii
contractului şi să fie precizat în contract, iar producerea riscului să nu fie
la latitudinea asiguratului (în caz contrar dispare elementul aleatoriu).
− riscul ca eventualitate a producerii unei daune. Contractele de
asigurare nu disting întotdeauna între conceptual de eveniment şi cel de
daună. În jurisprudenţa franceză se afirmă că evenimentul se produce
înainte de încheierea contractului, există totuşi alea (element întâmplător),
atâta timp cât întinderea pagubei este incertă.
− Riscul ca obiect al asigurării. Determinarea riscurilor asigurate
se face în funcţie de obiectele asigurate în caz de forţă majoră. La
momentul încheierii contractului, este un angajament condiţional al
asigurătorului, sub influenţa evenimentului incert alea, la producerea
sinistrului asigurarea reprezintă obligaţia asigurătorului.
Caracterele riscului
− riscul trebuie să fie aleatoriu (caracterul aleatoriu al riscului
rezultă în principiu din incertitudinea evenimentului).
− riscul trebuie să fie real (caracterul real al riscului condiţionează
existenţa contractului existenţa contractului, astfel încât dacă riscul nu
există, contractul de asigurare devine nul, neavând obiect.
− riscul trebuie să fie licit (caracterul licit al riscului face ca obiectul
contractului să nu fie contrar ordinii publice neputând fi asigurate
operaţiuni de contrabandă, de trafic de droguri, vânzarea bunurilor
furate).
B. Prima de asigurare
Prima de asigurare este reprezentată de suma de bani pe care
trebuie să o achite asiguratul, ca preţ al asigurării, către asigurător.
Această sumă este alcătuită din prima netă (necesară formării
fondului din care se vor achita despăgubirile sau suma asigurată) şi prima
adaos (ce constă în acoperirea cheltuielilor realizate de asigurător,
277

plătibilă pe unităţi de timp, de regulă un an. În această perioadă îşi
produce efectele principiul indivizibilităţii primei, cuantumul ei nefiind
recalculat chiar dacă contractul încetează pentru asigurat înainte de
termenul avut în vedere la încheierea sa. Valoarea primei este calculată în
funcţie de risc, fiind determinată pe bază de date statistice.
Din prima de asigurare se constituie fondul de rezervă, din care se
achită despăgubirile sau sumele asigurate şi se acoperă cheltuielile legate
de administrarea asigurărilor. Din primele percepute societatea trebuie să
obţină un profit. Potrivit art. 16 din lg. 47/1991, societăţile de asigurare şi
reasigurare au obligaţia să constituie, potrivit obiectului lor de activitate,
rezerve de prime şi de daune pentru celelalte feluri de asigurări şi
reasigurări. Rezerva de prime pentru asigurările se stabileşte în baza
calculelor actuariale şi se administrează separat, iar rezervele de daune se
constituie în baza estimărilor, a datelor statistice sau a calculelor
actuariale privind plăţile de efectuat în viitor.
C. Prestaţia asigurătorului în cazul procedurii evenimentului
asigurat
Asigurătorul va achita asiguratului sau beneficiarului contractului
de asigurare o sumă de bani cu titlu de despăgubire sau sumă asigurată la
apariţia cazului asigurat.
În cazul asigurărilor de daune, despăgubirea se plăteşte numai în
limita daunei daunei de asigurare şi nu poate depăşi valoarea bunului din
momentul producerii evenimentului asigurat.
§ 7. 5. Încheierea contractului de asigurare:

Obiectul contractului
Determinarea bunului asigurat ca obiect al obligaţiei contractuale se
face în funcţie de tipul asigurării, în conformitate cu condiţiile generale
sau speciale de asigurare, ce fac parte integrantă din contract.
În asigurările de bunuri, în principiu orice bun expus unui risc poate
fi asigurat cu condiţia să existe. Există o excepţie de la acest principiu, în
cazul asigurării „sur bonnes aux mauvaises nouvelles”, practicată în co-
merţul maritim.
Bunul asigurat trebuie să fie identificat, prin indicarea caracte-
risticilor proprii. În cazul asigurării de autovehiculelor, în contract trebuie
să se menţioneze felul, marca şi tipul autovehiculului, capacitatea
cilindrică, indicativul şi numărul de înmatriculare. În ceea ce priveşte
278

bunurile care nu mai prezintă importanţă economică sau bunurile supuse
unui risc excesiv, acestea nu pot fi asigurate. Constituie un risc excesiv
asigurarea bunurilor inflamabile, explozive, precum şi lichidele acide pe
timpul transportului.
Cauza
Art. 996 C. civil prevede că obligaţia fără cauză sau fondată pe o
cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect. Contractul de
asigurare va avea o cauză ilicită când este încheiat cu încălcarea ordinii
publice şi a bunelor moravuri.
De exemplu este cauză ilicită într-un contract de asigurare este
asigurarea bunurilor ce fac obiectul contrabandei sau asigurarea bunurilor
rezultate din săvârşirea unor infracţiuni.
Momentul încheierii contractului
Contractul de asigurare se consideră a fi încheiat în momentul în
care se întâlneşte cererea cu oferta. Acest moment se determină după cum
ambele părţi se află una în prezenţa celeilalte, sau contractul se încheie
prin telefon sau prin corespondenţă. În raport de determinarea momen-
tului în care s-a încheiat contractul se stabilesc viciile de consimţământ şi
cauzele de nulitate sau anulabilitate a contractului, se produc efectele con-
tractului, se calculează, termenele de prescripţie şi se determină legea
aplicabilă.
Locul încheierii contractului se determină tot în funcţie de
momentul încheierii contractului.
În cazul în care contractul de asigurare conţine un element de
extraneitate, în funcţie de locul încheierii contractului se va afla legea
aplicabilă în caz de conflict de legi în spaţiu.
În cazul unor litigii izvorâte din executarea unui contract de
asigurare, locul încheierii contractului poate indica instanţa competentă
din punct de vedere teritorial.
Durata contractului de asigurare
Contractul de asigurare este un contract de execuţie succesivă,
astfel încât trebuie să se precizeze perioada de timp la care se referă
drepturile şi obligaţiile părţilor. Aceste precizări sunt cuprinse în poliţa de
asigurare emisă de asigurător (data la care asiguratul trebuie să plătească
ratele de primă – dacă prima nu este unică – şi perioada de timp în care
asiguratorul este obligat să acorde prima de asigurare).
279

Durata contractului de asigurare se stabileşte de comun acord de
către părţile contractante.
§ 7. 6. Proba contractului de asigurare – poliţa de asigurare
Înscrisul probant este reprezentant de poliţa de asigurare, care
constată angajamentul reciproc al asigurătorului şi asiguratului.
Poliţa de asigurare este documentul semnat de părţi, care atestă
existenţa contractului de asigurare. Potrivit art.10 din legea nr.136/1995
poliţa de asigurare trebuie să cuprindă numele sau denumirea, domiciliul
sau sediul părţilor contractante, obiectul asigurării, riscurile ce se asigură,
momentul începerii şi cel al încetării răspunderii, primele de asigurare,
sumele de asigurare.
Poliţa de asigurare este sub forma unui imprimat stabilit de
asigurător la care se anexează un ansamblu de clauze comun tuturor
contractelor de o anumită categorie şi care se numesc condiţii generale.
Interpretarea contractului de asigurare se face pe baza următoarelor
reguli: dacă prevederile sunt clare, precise, licite, ele trebuie aplicate
întocmai. Dacă există contradicţie între clauzele generale şi cele speciale,
cele speciale sunt mai importante, ţinându-se cont de acestea.
Dacă unele clauze sunt echivoce, contradictorii, judecarea lor se va
face interpretându-se în interesul asiguratului, conform principiului „in
dubio pro reo”.
§ 7. 7. Executarea obligaţiilor contractuale
7.1. Obligaţia de plată

Debitorul obligaţiei de plată este semnatarul contractului de
asigurare, adică asiguratul sau solicitantul. Dacă contractul este semnat de
un mandatar, mandantul este parte la contract, iar mandatarul are calitatea
de solicitant. Asiguratul sau solicitantul este obligat să plătească primele
la termenele stabilite în condiţiile de asigurare.
Când asiguratul nu este parte contractantă, cel care a solicitat
încheierea contractului este obligat să achite primele de asigurare.
Asigurătorul poate opune beneficiarului asigurării excepţiile rezultând din
neplata primei, pe care ar fi putut să le invoce şi solicitantului asigurării.
În cazul producerii riscului, asigurătorul are dreptul să compenseze
280

primele ce i se mai datorează până la sfârşitul anului de asigurare cu orice
indemnizaţie cuvenită asiguratului sau beneficiarului.
Persoana debitorului poate fi modificată în cursul contractului în
cazul transmiterii contractului, cu ocazia înstrăinării obiectului asigurat
sau a decesului asiguratului, asigurarea continuând dacă achizitorul sau
moştenitorul îşi exprimă acordul în acest sens.
În cazul decesului debitorului primei de asigurare, iar bunul
asigurat este cuprins în masa succesorală, obligaţia de plată a primei
revine moştenitorului. Atâta timp cât bunul se află în indiviziune, moşte-
nitorii sunt ţinuţi în solidar la plata primei. În cazul în care a intervenit
partajul, celui căruia i-a revenit bunul în deplină proprietate este debitorul
primei de asigurare.
Obligaţia de plată a primei incumbă moştenitorilor din momentul
deschiderii succesiunii şi în perioada termenului de opţiune succesorală,
achitarea primei reprezentând un act de conservare. Moştenitorii care au
renunţat la moştenire nu vor mai fi obligaţi să achite prima ci devin străini
de moştenire, conform art. 969 C. Civil.
În cazul achitării primei de asigurare de către succesibilul ce a
renunţat la moştenire actul de conservare este menţinut fiind în interesul
comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.
Schimbarea debitorului primei de asigurare primei de asigurare
intervine şi când bunul asigurat este înstrăinat. Contractul de asigurare
continuă să îşi producă efectele faţă de dobânditorul bunului, cu condiţia
ca prima de asigurare să fi fost achitată integral de către titularul contrac-
tului, sau cu condiţia ca dobânditorul ulterior al bunului să plătească
prima de asigurare aferentă. Pentru ratele de primă datorate înainte de
înstrăinarea bunului, obligaţia de plată rămâne în sarcina titularului
contractului.
Potrivit art.1096 C. Civil, „plata trebuie să se facă creditorului sau
împuternicitului”, această dispoziţie fiind aplicabilă şi în materia
asigurătorilor. Plata primei de asigurare poate fi făcută şi unui agent de
asigurare, care lucrează în numele şi pe seama asigurătorului sau prin
mandat poştal.
Plata primei se face de regulă la începutul perioadei de asigurare.
Prima este stipulată în contractele de asigurare ca fiind plătibilă pe pe-
rioade anuale cere corespund regulilor statistice. Se poate prevedea ca
asigurarea cu primă unică plătibilă în avans, asigurătorul putând să-şi
281

creeze fondul necesar pentru a suporta efectele producerii riscurilor
asigurate.
În materia asigurărilor se aplică regula portabilităţii plăţii. Plata
primei de asigurare se face la sediul asigurătorului care nu are obligaţia de
a încasa prima de asigurare la domiciliul sau la locul de muncă al
asiguratului.
Plata primei de asigurare se face în numerar, în moneda stabilită
prin contract sau poate opera compensaţia. Dacă asiguratul este creditor al
asiguratului cu o sumă exigibilă şi lichidă, intervine compensarea legală.
Excepţia de compensare este opozabilă şi în cazul falimentului
asiguratului.
De asemenea se poate plăti şi prin ordin de plată şi se consideră a fi
efectuata numai în momentul în care s-a operat de către bancă, în contul
asigurătorului.
Ordinul de plată poate fi retras oricând înainte de executarea de
către bancă. În cazul în care banca nu poate executa ordinul datorită
faptului că contul titularului este blocat sau nu are disponibil. Dacă
omiterea operării este imputabilă băncii, s-a considerat că prima a fost
plătită în ziua în care s-a înregistrat la bancă ordinul de plată, cu condiţia
ca asiguratul să aibă disponibil în cont.
7.2. Obligaţiile asiguratului la producerea riscului

Asiguratul este obligat prin lege să declare asigurătorului cazul
asigurat într-un termen. El poate fi obligat convenţional prin clauzele
contractului de asigurare să furnizeze în asigurările de bunuri un raport
detaliat şi estimativ al pagubelor cu toate motivările sau de a depune o
plângere, în caz de furt, de a permite medicului consultant al asigură-
torului de a face toate constatările necesare, în caz de asigurare contra
accidentelor corporale. Pentru nerespectarea acestei obligaţii pot fi
prevăzute în contract diverse sancţiuni.
7.3. Obligaţia de declarare a cazului asigurat

Asiguratul este obligat să avizeze asigurătorul despre producerea
riscului din momentul producerii acestuia până în momentul stabilit în
contractul de asigurare.
În cazul nerespectării acestei obligaţii intervine ca sancţiune refuzul
asigurătorului de a plăti despăgubirea sau indemnizaţia de asigurare.
282

Această sancţiune este aplicabilă în cazul întârzierii de asigurat de a
declara evenimentul.
Efectul refuzului este că asiguratul pierde dreptul la suma asigurată.
Declararea tardivă privind agravarea riscului şi sinistrului nu poate
fi opusă asiguratului cât timp asigurătorul a stabilit că întârzierea decla-
rării a cauzat un prejudiciu.
7.4. Obligaţia asigurătorului la apariţia cazului asigurat

Obligaţia principală a asigurătorului constă în plata prestaţiei
datorate în caz de sinistru. Asigurătorul poate să se angajeze prin clauzele
contractuale la alte obligaţii printre care şi acelea de a îndruma apărarea
asiguratului de responsabilitate civilă în procesul intentat contra victimei.
Din momentul încheierii contractului, eventualitatea realizării riscului
este aleatorie, obligaţia asigurătorului fiind un termen incert, executarea ei
devenind certă prin producerea riscului.
Realizarea evenimentului prevăzut în contract a fost certă
(asigurarea în caz de deces), data este însă necunoscută iar obligaţia
asigurătorului fiind cu termen incert devine exigibilă prin apariţia cazului
asigurat.
Creditorul obligaţiei de plată a despăgubirii sau a indemnizaţiei de
asigurare este asiguratul semnatar al contractului. În caz de stipulaţie
pentru altul, creditorul este asiguratul în contra căruia a fost încheiat
contractul sau beneficiarul desemnat în asigurarea de persoane.
În asigurarea de responsabilitate, victima are la îndemână o acţiune
directă contra asigurătorului debitor al indemnizaţiei, cât timp asiguratul
nu a fost în prealabil despăgubit.
Proba creanţei împotriva asigurătorului incumbă creditorului sau
beneficiarului asigurării. În acest caz există două aspecte: proba cazului
asigurat şi proba obligaţiei de asigurare a asigurătorului.
Proba cazului asigurat este raportată la toate împrejurările
exterioare, fiind uşor de demonstrat. Proba obligaţiei de acoperire din
partea asigurătorului presupune că evenimentul produs corespunde defini-
ţiei riscului asigurat, creditorului îi va reveni obligaţia de a aduce proba
asigurării (poliţa de asigurare în original pentru a se evita falsurile fiind
un instrument esenţial) şi proba cazului de forţă majoră care face parte din
obiectul contractului.
283

Stabilirea sumei datorate de asigurător este realizată într-un mod
total diferit în asigurările de persoane şi în asigurările de bunuri.
Asigurările de persoane sunt asigurări cu caracter cu caracter
forfetar, sumele asigurate fiind fixate prin contract. Asigurările de daune
sunt supuse unei duble limitări: una indemnitară şi una contractuală.
Principiul indemnităţii presupune o evaluare corectă a producerii unei
daune corporale, daune materiale sau pecuniare.
Limitele contractuale sunt diverse, reprezentate de sume asigurate,
plafoane de garantare, franşize.
Într-o poliţă de asigurare încheiată pentru evenimentele asigurate
pe o perioadă clar determinată, prevederea privind facultatea asigură-
torului de a rezilia contractul după cauza de forţă majoră nu poate avea
efect decât la expirarea termenului de o lună de la data notificării
asiguratului.
Asigurătorul care după o lună de zile a luat cunoştinţă de cazul de
forţă majoră, a acceptat plata unei prime de asigurare sau fracţiuni de pri-
mă, corespunzătoare unei perioade de asigurare care a început posterior
faţă de sinistru, nu poate să se prevaleze de acest eveniment pentru a rezi-
lia contractul. Rezilierea după evenimentul asigurat este convenţională şi
trebuie să fie expres prevăzută de clauzele contractuale.
Rezilierea este facultativă pentru asigurător. Fiind prevăzută în
contract, asigurătorul are opţiunea de a exercita sau nu dreptul la reziliere
în funcţie de circumstanţele date.
Rezilierea intervine în cazul fraudei la asigurare şi a contractului
evaluat greşit. În primul caz este vorba despre un caz de forţă majoră care
fiind analizat sub aspect circumstanţial duce la formarea opiniei asigură-
torului că asiguratul încerca să obţină despăgubiri pe nedrept.
În cel de-al doilea caz, circumstanţele producerii cazului asigurat
relevă că prin fraudă riscul asigurat este mult mai probabil că se va pro-
duce. Rezilierea poate fi prealabilă unei noi oferte de asigurare adaptate la
condiţii mai stricte: taxe de prime majorate, măsuri de prevenţie exigente,
franşize ridicate.
§ 7. 8. Modificarea contractului de asigurare poate fi cerută de
către asigurat şi de către asigurător astfel:
1. Cerută de asigurat
Dacă asiguratul face prin scrisoare recomandată o propunere
asigurătorului de a prelungi sau modifica un contract, sau de a repune în
284

vigoare un contract suspendat, această propunere este considerată ca
acceptată de asigurător, dacă nu este refuzată într-un termen de asigurător,
termen care este stabilit în contractul de asigurare.
Tăcerea asigurătorului echivalează cu o acceptare.
Condiţiile de modificare sunt următoarele:
1. existenţa unui contract de asigurare în curs de executare
2. propunerea de modificare prezentată asigurătorului printr-o
scrisoare recomandată.
Dacă contractul ia sfârşit el nu poate fi modificat. Un contract
suspendat nu poate fi modificat până când nu îşi va relua valabilitatea
pentru cel ce solicită modificarea.
Conţinutul modificării priveşte de multe ori durata contractului şi
riscurile asigurate.
Propunerea referitoare la durata contractului pune probleme în
privinţa prelungirii unui contract pe durată determinată care nu conţine
clauza de tacită reconducţiune sau de repunere în vigoare a unui contract
suspendat.
Propunerea referitoare la riscurile garantate este susceptibilă de a fi
acceptată, dacă modificările se înscriu în cadrul acordului iniţial: modi-
ficarea sumei asigurate, transferul asigurării automobilului asupra altui
autovehicul de aceeaşi putere sau schimbarea folosirii unui autovehicul.
Modificarea fără discuţii între părţi nu trebuie să fie substanţială,
dacă se înscrie în cadrul tarifului iniţial al contractului.
Efectele modificării privesc în special adaptarea primei de asigu-
rare. Modificarea produce efecte juridice după expirarea unei perioade
specificate de asigurător în contract sau propuse de asigurat şi acceptate
de asigurător.
Proba modificării contractului iniţial de asigurare se face prin
încheierea unui act adiţional. Actul modificator presupune aceleaşi reguli
de formă cu contractul iniţial, făcând corp comun cu poliţa de asigurare
căreia i se aplică şi care rămâne aplicabilă sub toate aspectele asupra
cărora nu au intervenit modificări.
2. Cerută de asigurător
În unele cazuri din motive juste, companiile de asigurare trimit spre
semnare un contract nou care îl modifică pe celălalt.
Dacă se inserează în contractele noi de asigurare a unor clauze
cerând o mărire corelativă a primei de asigurare, asigurătorul va trebui să
285

aibă toate avizele autorităţii de supraveghere a asigurărilor şi să obţină
acceptul asiguratului.
Dacă se propune reducerea acoperirii oferite prin asigurare, această
propunere trebuie să aibă acordul părţilor contractante, altfel mărirea
excluderilor de la asigurare nu îi va fi opozabilă asiguratului.
Dacă contractul de asigurare cuprinde o clauză asupra termenelor
de la care asigurătorul îşi rezervă dreptul de a le modifica unilateral tariful
de primă aplicabil, mărirea de tarif este notificată de regulă prin avizul de
modificare care corespunde datei de reînnoire a contractului prin tacita
reconducţiune. Asigurătorul plăteşte spontan prima de asigurare majorată,
marcând consimţământul la majorarea primei de asigurare.
Contractul poate să prevadă facultatea de reziliere pentru asigurat
dacă nu este de acord cu propunerea asigurătorului, reziliere care va ave
ca efecte după trecerea unui termen de preaviz de maxim de 30 de zile.
Avizul de mărire a primei de asigurare va fi trimis cu o lună înaintea mo-
dificării, după care curge preavizul de maxim o lună până la modificare.
§ 7. 9. Încetarea contractului de asigurare – condiţii generale
intervenite în rezilierea contractului:
Contractul de asigurare încetează să-şi mai producă efecte urmare a:
expirării termenului de valabilitate,
imposibilităţii de a fi derulat prin tacita reconducţiune,
rezilierii de către asigurător pentru neplata primei de asigurare,
exercitării dreptului de reziliere al asiguratului,
rezilierii pentru neplata de către asigurat a modificărilor esenţiale
intervenite pe parcursul contractului de asigurare în legătură cu riscul asi-
gurat, în considerarea căruia s-a încheiat un anumit tip de contract de
asigurare.
Rezilierea constă în desfiinţarea pentru viitor a contractului de
asigurare în cazul în care una din părţile contractante nu îşi îndeplineşte
obligaţiile asumate în mod culpabil. Conform art. 1020 Cod civil:
„Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalag-
matice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său.”
Noţiunea de reziliere este utilizată în legea nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările din România în art 17, 21 şi 36 astfel:
286

Art. 17: „ Dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se
reziliază în cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu
sunt plătite în termenul prevăzut în contractul de asigurare.
Asigurătorul este obligat să îl informeze pe asigurat despre
consecinţele neplăţii primei la termenul de plată pentru cazul prevăzut la
alin. 1 şi să prevadă aceste consecinţe în contractul de asigurare.”
Art 21: „În cazul în care contractul de asigurare este modificat prin
acordul părţilor, denunţat sau reziliat, plata ori, după caz, restituirea
primelor se va face conform contractului de asigurare sau în baza unei
hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.”
Art. 36: „În asigurările la care se constituie rezerve de prime, asi-
guratul poate să înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine contractul
la o sumă asigurată redusă sau de a-l rezilia, solicitând restituirea rezervei
constituite, conform contractului de asigurare.”
Condiţii generale intervenite în rezilierea contractului:
9neexecutarea obligaţiei de către una dintre părţi,
9vinovăţia părţii respective,
9cauzarea unui prejudiciu prin neexecutare/executare,
9inexistenţa unei clauze de nerăspundere.
§ 7. 10. Clauze speciale cuprinse în contractul de asigurare:

1. Clauza atestării: evidenţiază faptul că poliţa de asigurare
maritimă a fost semnată de către o persoană care are procură din partea
societăţii de asigurare în care se precizează limitele mandatului.
2. Clauza avariei: folosită în asigurările de transport, prin care se
precizează că ori de câte ori paguba suferită este sub un anumit nivel
stabilit contractual, asigurătorul este îndreptăţit să acorde despăgubirea.
3. Clauza abandonului: utilizată în poliţa de asigurare maritimă,
prin care armatorul are posibilitatea să abandoneze nava avariată în
favoarea societăţii de asigurare în schimbul despăgubirilor.
4. Clauza americană: prin care asiguratul dispune de două poliţe
de la două societăţi de asigurare, pentru aceleaşi riscuri. Cei doi
asigurători răspund în ordinea datei prevăzute în poliţă; cel de-al doilea va
fi obligat la despăgubiri numai în cazul în care suma asigurată prevăzută
în prima poliţă nu acoperă întreaga sumă.
5. Clauza bonus-malus: are ca scop stimularea preocupărilor
pentru conservarea bunurilor lor cuprinse în poliţă; cei care au manifestat
287

grijă şi în consecinţă nu s-au produs riscurile, vor beneficia de scăderea
primelor de asigurare pe care trebuie să le plătească (clauza bonus) şi
invers în cazul clauzei malus.
6. Clauza cesiunii asigurării: este folosită în asigurările maritime,
conform căreia asiguratul poate transfera interesul asigurat, în baza
poliţei, în favoarea unei alte persoane, prin andosarea şi predarea poliţei
noului beneficiar.
7. Clauza asigurării transbordării: este utilizată în asigurarea
maritimă şi are în vedere răspunderea asigurătorului pentru transbordarea
mărfii de la navă şi invers; pentru acoperirea riscurilor specifice
transbordărilor repetate între două nave, se percepe o supraprimă pentru
fiecare transbordare.
8. Clauza de depozit la depozit: conforma acestei clauze,
mărfurile sunt asigurate pe toată durata transportului, indiferent de
numărul mijloacelor de transport folosite, dar numai în cazul în care
termenul de transport să nu fie mai mare de 60 zile; este utilizată în
tranzacţiile comerciale internaţionale.
9. Clauza exceptării uzurii normale: utilizată în asigurările
maritime; conform acestei clauze, societatea de asigurări despăgubeşte
valoarea navei, mai puţin armonizarea.
10. Clauza salvării: utilizată tot în asigurările maritime, conform
acestei clauze se prevede suma cu care asigurătorul contribuie la
acoperirea cheltuielilor pentru salvarea bunurilor asigurate.
Contractul de asigurare este reglementat şi de Codul Comercial în
Titlul VI – „Despre asigurarea în contra riscurilor navigaţiunei” –
capitolul 1. „Despre contractul de asigurare şi despre obligaţiunile asigu-
rătorului şi asiguratului” care cuprinde în art. 618 obiectul asigurării
astfel:
,,Asigurarea poate avea drept obiect:
1. Vasul, cu aburi sau pânze, gol sau încărcat, armat sau nearmat,
singur sau acompaniat;
2. Maşinile, uneltele, instrumentele, armamentul, dotaţiunea şi
proviziunile;
3. Navlul călătorilor şi al lucrurilor încărcate, pe lângă care se
poate prevedea şi salariile oamenilor din echipaj;
4. Lucrurile încărcate;
5. Sumele date cu împrumut maritim;
288

6. Sumele plătite sau datorate pentru avarii comune şi cheltuielile
făcute sau datorate pentru avarii particulare, când nu ar fi acoperite prin
un împrumut.
7. Şi în general, orice lucruri care se pot preţul în bani şi sunt
supuse la riscurile navigaţiunei.
Asemenea poate fi făcută asupra totalităţii sau a unei părţi din sus-
zisele lucruri împreună sau deosebit.”
Articolul următor prevede că „Asigurarea e nulă dacă are de
obiect: Sumele luate cu împrumut maritim. Lucrurile care servesc drept
garanţie împrumutului maritim nu pot fi asigurate decât pentru partea
valorii ce trece peste suma împrumutată.”
Societăţile de asigurarea şi reasigurare sunt reglementate de
prevederile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în
România astfel:
Asigurarea obligatorie se practică:
a) de către societăţile de asigurare din România autorizate de
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
b) de către societăţile de asigurare autorizate de autorităţile com-
petente din statele membre ale Uniunii Europene care desfăşoară activitate
în România conform dreptului de stabilire şi liberei circulaţii a serviciilor.
Societăţile de asigurare care au dreptul să practice asigurarea
obligatorie conform alin. 1, la cererea potenţialului asigurat, încheie
asigurarea eliberând un înscris doveditor.
Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea
asigurărilor publicat în M. Of. nr. 148/2000 reglementează în art. 3
activitatea de asigurare astfel:
Activitatea de asigurare se grupează în:
a) asigurări de viaţă;
b) asigurări generale.
Aceeaşi lege reglementează şi activitatea Comisiei de Supraveghere
a Asigurărilor, ca autoritate administrativă autonomă de specialitate,
autofinanţată, cu personalitate juridică şi cu sediul în municipiul
Bucureşti, care îşi exercită atribuţiile potrivit prevederilor acestei legi.
Punerea în executare a legii nr. 32/2000, supravegherea şi controlul
respectării dispoziţiilor sale revin Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor, în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi al promovării
stabilităţii activităţii de asigurare în România.
289

CAPITOLUL VI
MEDIUL DE AFACERI ŞI RELAŢIILE DE MUNCĂ
ÎN CONTEXTUL DREPTULUI
COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
Secţiunea 1. Mediul de afaceri – modificări legislative interne ale

Codului Muncii (Legea nr. 53/2003 cu completările şi modificările
ulterioare) referitoare la raporturile de muncă
Capitolul 2 – Executarea contractului individual de muncă din
Legea nr. 53/2003 Codul muncii prevede la art. 37 următoarele drepturi şi
obligaţii părţilor implicate în contractul de muncă: angajator şi salariat
astfel:
Art. 37: „Drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre
angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul
contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă.”
Art. 38: „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt
recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea
la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi
este lovită de nulitate.”
Art. 39: „ (1) Salariatul are, în principal, următoarele drepturi:
a) dreptul la salarizare pentru munca depusă;
b) dreptul la repaus zilnic şi săptămânal;
c) dreptul la concediu de odihnă anual;
d) dreptul la egalitate de şanse şi de tratament;
e) dreptul la demnitate în muncă;
f) dreptul la securitate şi sănătate în muncă;
g) dreptul la acces la formarea profesională;
h) dreptul la informare şi consultare;
i) dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor
de muncă şi a mediului de muncă;
j) dreptul la protecţie în caz de concediere;
k) dreptul la negociere colectivă şi individuală;
290

l) dreptul de a participa la acţiuni colective;
m) dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat.
(2) Salariatului îi revin, în principal, următoarele obligaţii:
a) obligaţia de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a
îndeplini atribuţiile ce îi revin conform fişei postului;
b) obligaţia de a respecta disciplina muncii;
c) obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul
intern, în contractul colectiv de muncă aplicabil, precum şi în contractul
individual de muncă;
d) obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor
de serviciu;
e) obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii
în unitate;
f) obligaţia de a respecta secretul de serviciu.”
Art. 40: „ (1) Angajatorul are, în principal, următoarele
drepturi:
a) să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii;
b) să stabilească atribuţiile corespunzătoare pentru fiecare salariat,
în condiţiile legii şi/sau în condiţiile contractului colectiv de muncă
aplicabil, încheiat la nivel naţional, la nivel de ramură de activitate sau de
grup de unităţi;
c) să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub
rezerva legalităţii lor;
d) să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor
de serviciu;
e) să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice
sancţiunile corespunzătoare, potrivit legii, contractului colectiv de muncă,
aplicabil şi regulamentului intern.
(2) Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligaţii:
a) să informeze salariaţii asupra condiţiilor de muncă şi asupra
elementelor care privesc desfăşurarea relaţiilor de muncă;
b) să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în
vedere la elaborarea normelor de muncă şi condiţiile corespunzătoare de
muncă;
c) să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din
contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de
muncă;
291

d) să comunice periodic salariaţilor situaţia economică şi financiară
a unităţii, cu excepţia informaţiilor sensibile sau secrete, care, prin
divulgare, sunt de natură să prejudicieze activitatea unităţii. Periodicitatea
comunicărilor se stabileşte prin negociere în contractul colectiv de muncă
aplicabil;
e) să se consulte cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii
salariaţilor în privinţa deciziilor susceptibile să afecteze substanţial
drepturile şi interesele acestora;
f) să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa,
precum şi să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de
salariaţi, în condiţiile legii;
g) să înfiinţeze registrul general de evidenţă a salariaţilor şi să
opereze înregistrările prevăzute de lege;
h) să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de
salariat a solicitantului;
i) să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale
salariaţilor.”
Secţiunea 2. Relaţiile de muncă în legislaţia naţională şi
comunitară
Sediul materiei în dreptul intern: Relaţiile de muncă sunt
reglementate de Codul Muncii aprobat prin Legea nr. 53/2003.
Principii fundamentale sunt reglementate încă din art. 3:
Alin (1) Libertatea muncii este garantată prin Constituţie. Dreptul la
muncă nu poate fi îngrădit.
Alin (2) Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă şi a
profesiei, meseriei sau activităţii pe care urmează să o presteze.
Alin (3) Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu
muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie,
oricare ar fi acestea.
Alin (4) Orice contract de muncă încheiat cu nerespectarea
dispoziţiilor alin (1) – (3) este nul de drept.
Pe lângă reglementările clasice care au fost dintotdeauna vizate de
legiuitor apar şi instituţii noi cum ar fi de exemplu: „Munca prin agent de
muncă temporară”, reglementată distinct în cap. 7 începând cu art. 87.
292

Sediul materiei în dreptul comunitar1:
• Reglementări comunitare în domeniul muncii şi securităţii
sociale privind egalitatea sexelor:
9 Principiul plăţii egale pentru muncă egală;
9 plata egală pentru munca de valoare egală;
9 principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei;
9 principiul tratamentului egal în materia securităţii sociale
1. Principiul plăţii egale pentru muncă egală (art. 119, Tratatul
CEE)
Articolul 119 instituie principiul plăţii egale pentru muncă egală
între bărbaţi şi femei. În înţelesul acestui articol, plata „înseamnă salariul
minim sau obişnuit, fie în numerar, fie în bunuri, pe care lucrătorul îl
primeşte, direct sau indirect, pentru munca sa de la angajatorul său”.
2. Plata egală pentru munca de valoare egală (Directiva
75/117/CEE)
Legislaţia derivată, bazată pe articolul 119 al Tratatului, a dezvoltat
principiul nediscriminării bazate pe sex.
Astfel este şi cazul Directivei 75/117/CEE privind armonizarea le-
gislaţiilor statelor membre referitoare la aplicarea principiului sala-
rizării egale între bărbaţi şi femei care, în art. l, stabileşte că principiul
egalităţii de remunerare înseamnă, pentru aceeaşi muncă sau pentru
munca căreia i se atribuie o valoare egală, eliminarea oricărei discriminări
bazate pe sex. În particular, atunci când este folosit un sistem de cla-
sificare profesională pentru stabilirea remuneraţiilor, acest sistem trebuie
să fie bazat pe criterii comune atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei.
În acest mod, protecţia se întinde asupra muncilor de valoare egală
şi acoperă nu numai locurile de muncă mixte (cele ocupate atât de bărbaţi,
cât şi de femei).
Articolul 2 cere statelor membre „să introducă în sistemele lor
juridice naţionale acele măsuri ce sunt necesare pentru a permite
1
Secţiune realizată conform Nicolae Voiculescu, Dreptul muncii –
reglementări interne şi comunitare, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007;
Nicolae Voiculescu, Drept comunitar al muncii, Editura Rosetti, Bucureşti,
2005; Andrei Popescu, Drept internaţional al muncii, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006; Marin Voicu, Jurisprudenţa comunitară, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2005.
293

angajaţilor care se consideră afectaţi prin neaplicarea principiului plăţii
egale să-şi susţină pretenţiile lor printr-un proces judiciar după un posibil
recurs la alte autorităţi competente”.
Articolele 3 şi 4 ale Directivei 75/117/CEE impun statelor membre
să aplice egalitatea în lege, regulamente, convenţii colective şi contracte
individuale. Ele prevăd totodată nulitatea sau corecţia obligatorie a
contractelor individuale sau colective, contrare principiului egalităţii.
În sfârşit, art.5 pune în sarcina statelor membre obligaţia de a lua
măsurile necesare pentru a proteja lucrătorii contra oricărei concedieri
care ar constitui o reacţie a angajatorului la o plângere formulată la
nivelul întreprinderii sau de o acţiune în justiţie, urmărind respectarea
principiului egalităţii salariilor.
Curtea de Justiţie a decis că lucrătorul trebuie să aibă posibilitatea,
în caz de conflict cu patronul, „de a susţine în faţa unui organism că
munca sa are aceeaşi valoare ca şi o altă muncă, şi, în caz afirmativ, de a i
se recunoaşte drepturile care decurg din tratat şi din directivă printr-o
decizie obligatorie (cazul Comisiei contra Regatului-Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord nr.61/81).
3. Principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei
(Directiva 76/207CEE)
Directiva 76/207/CEE privind punerea în aplicare a principiului
egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte accesul la
angajare, la formare şi promovare profesională şi condiţiile de muncă
stabileşte obligaţia statelor membre de a insera în legislaţiile lor naţionale
dispoziţiile necesare pentru a asigura egalitatea de tratament între bărbaţi
şi femei în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă, formare,
promovare profesională, ca şi în ceea ce priveşte condiţiile de muncă.
Directiva 2002/73/CE defineşte hărţuirea şi hărţuirea sexuală ca
fiind contrare egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei. Se subliniază
că aceste forme de discriminare se manifestă nu numai la locurile de
muncă, dar, de asemenea, cu ocazia accederii la un loc de muncă şi la
formare profesională, ca şi în cadrul angajării şi al muncii.
4. Principiul tratamentului egal în materia securităţii sociale
(Directiva 79/7/CEE)
Directiva 79/7/CEE privind implementarea progresivă a
principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul
securităţii sociale a reprezentat extinderea principiului egalităţii de
294

tratament într-un nou domeniu, cel al securităţii sociale. Ea se aplică
lucrătorilor, categorie înţeleasă în sens larg, şi care cuprinde salariaţi şi
independenţi, bolnavii şi accidentaţii, şomerii involuntari în căutarea unui
loc de muncă, pensionarii şi invalizii.
5. Principiul egalităţii de tratament în regimurile profesionale de
securitate socială (Directiva 86/378/CEE)
Directiva 86/378/CEE privind aplicarea principiului egalităţii de
tratament între bărbaţi şi femei în regimurile profesionale de securitate
socială, care este complementară Directivei 79/7, introduce principiul
egalităţii de tratament în domeniul sistemului de pensii profesionale,
existent pe lângă cel legal.
6. Principiul egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei care
exercită o activitate independentă (Directiva 86/613/CEE)
Directiva 86/613/CEE urmăreşte să asigure aplicarea principiului
egalităţii de tratament între bărbaţii şi femeile ce desfăşoară o activitate ca
independenţi sau contribuie la desfăşurarea unei astfel de activităţi, cu
privire la acele aspecte neacoperite de directivele 76/207 şi 79/7. Deci, ea
este complementară directivelor menţionate.
Directiva se aplică tuturor persoanelor ce desfăşoară o activitate
profitabilă în nume propriu (...), inclusiv fermierii şi membrii profesiilor
liberale şi soţiilor (ilor) lor ce nu sunt angajaţi sau partenerii (art.2).
Statele membre sunt chemate să ia toate măsurile necesare pentru a
asigura eliminarea tuturor prevederilor contrare principiului egalităţii de
tratament, cu deosebire în ceea ce priveşte stabilirea, echipamentul,
lansarea sau extinderea unei activităţi, facilităţile financiare.
Se cere, de asemenea, introducerea acelor măsuri care sunt necesare
pentru a permite tuturor persoanelor care se consideră afectate prin
neaplicarea principiului tratamentului egal în activităţile lor independente
să-şi urmărească cererile lor pe cale judiciară, după asigurarea unui recurs
la autorităţile competente (art.9).
7. Protecţia specială a lucrătoarelor gravide, lăuze sau care
alăptează (Directiva 92/85/CEE)
Directiva 92/85/CEE privind punerea în aplicare a măsurilor
vizând promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a
lucrătoarelor gravide, lăuze sau care alăptează prevede protecţia
femeilor angajate, în curs de calificare sau în perioada de ucenicie şi care
295

sunt, în acelaşi timp, însărcinate, au născut recent sau alăptează şi au adus
starea lor la cunoştinţa patronului.
8. Concediul parental (Directiva 96/34/CE)
Directiva 96/34/CE referitoare la acordul cadru privind concediul
parental încheiat între UNICE, CEEP şi CES are ca obiectiv trans-
punerea în practică a acordului cadru încheiat între organizaţiile inter-
profesionale cu vocaţie generală, şi anume Uniunea Confederaţiilor
Industriei şi Patronatului din Europa (UNICE), Centrul European al
Întreprinderii Publice (CEEP) şi Confederaţia Europeană a Sindicatelor
(CES).
Acordul conferă lucrătorilor şi lucrătoarelor un drept individual la
concediu parental, ca urmare a naşterii sau adopţiei unui copil pentru a se
putea ocupa de acesta timp de cel puţin trei luni până la o vârstă
determinată ce poate merge până la 8 ani, ce urmează a fi stabilită de
statele membre şi/sau de partenerii sociali.
9. Aducerea dovezii în cazurile de discriminare pe bază de sex
În temeiul art.4 al directivei, statele membre, conform sistemului
lor judiciar, trebuie să ia măsurile necesare pentru ca, atunci când o
persoană se consideră lezată prin nerespectarea în cazul său a principiului
egalităţii de tratament şi prezintă în faţa unei jurisdicţii sau altă instanţă
competentă fapte care permit prezumarea existenţei unei discriminări
directe sau indirecte, incumbă părţii pârâte să dovedească că nu a existat o
violare a principiului egalităţii de tratament.
10. Tratamentul egal între persoane indiferent de originea etnică
sau rasială
Directiva Consiliului 2000/43/EC privind implementarea
principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea
etnică sau rasială are în vedere eliminarea discriminării directe (când o
persoană este tratată mai puţin favorabil decât alta, a fost sau va fi tratată
astfel în situaţii comparabile, pe motivul originii etnice sau rasiale) sau a
celei indirecte (când o prevedere, un criteriu sau o practică aparent neutre
ar pune persoane de o anumită origine etnică sau rasială în dezavantaj, în
comparaţie cu alte persoane).
11. Cadrul general în favoarea egalităţii de tratament în domeniul
ocupării şi al muncii
Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000
privind crearea unui cadru general în favoarea egalităţii de
296

tratament în domeniul ocupării şi al muncii. Cadrul general pe care
Directiva 2000/78/CE îl stabileşte este conceput ca instituind standarde
minimale, ceea ce dă posibilitatea statelor membre să adopte sau să
menţină dispoziţiile mai favorabile.
• Reglementarea condiţiilor de muncă în dreptul comunitar:
securitatea şi sănătatea la locul de muncă; salariile şi timpul de muncă;
relaţiile profesionale:
9 Cel mai important act normativ comunitar este Directiva
Consiliului 89/391/CEE din 12 VI 1989 privind introducerea de măsuri
de încurajare a îmbunătăţirilor în domeniul securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor în muncă – principii generale de prevenire. Ea constituie
documentul-cadru în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea în muncă.
Ea impune patronului să facă o evaluare a riscurilor ce ar putea
afecta sănătatea şi securitatea la locul de muncă, să îşi ia toate asigurările
că angajaţii sunt bine informaţi şi instruiţi corespunzător, cu privire la
problemele de sănătate şi securitate. Angajatorii trebuie să concretizeze
măsurile prevăzute de directivă, luând în considerare următoarele
principii generale de prevenire:
a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot să fie evitate;
c) combaterea riscurilor la sursă;
d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte
proiectarea posturilor de muncă, precum şi alegerea echipamentelor de
muncă şi a metodelor de muncă şi de producţie, în vederea atenuării, cu
precădere, a muncii monotone şi a muncii repetitive şi a reducerii
efectelor acestora asupra sănătăţii;
e) luarea în considerare a stării evoluţiei tehnicii;
f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos
sau cu ceea ce este mai puţin periculos;
g) planificarea prevenirii având în vedere un ansamblu coerent
care integrează în cadrul prevenirii tehnica, organizarea muncii, condiţiile
de muncă, relaţiile sociale şi influenţa factorilor de mediu ai muncii;
h) adoptarea măsurilor de protecţie colectivă cu prioritate faţă de
măsurile de protecţie individuală;
i) aducerea instrucţiunilor corespunzătoare la cunoştinţa lucră-
torilor.
297

Directiva include prevederi corespunzătoare în privinţa serviciilor
de protecţie şi prevenire, supravegherii sănătăţii şi participării angajaţilor
la rezolvarea problemelor de sănătate şi securitate la locul de muncă.
Patronii trebuie să-i consulte pe lucrători şi/sau pe reprezentanţii
acestora şi să le permită participarea în cadrul tuturor problemelor ce
privesc securitatea şi sănătatea în muncă (art.11).
Aceasta presupune:
− consultarea lucrătorilor;
− dreptul lucrătorilor şi/sau al reprezentanţilor acestora de a face
propuneri;
− participarea echilibrată în conformitate cu legislaţiile şi/sau
practicile naţionale.
9 Directiva 97/81/CE a Consiliului din 15 decembrie 1997
privind acordul-cadru asupra muncii cu timp parţial încheiat între
Uniunea Confederaţiilor din Industrie şi a Angajatorilor din Europa
(UNICE), Confederaţia Europeană a Sindicatelor (CES) şi Centrul
European al Întreprinderilor cu Participare Publică (CEEP)
Directiva 97/81/CE este o contribuţie la strategia generală a
ocupării în spaţiul comunitar, care promovează formele de lucru flexibile.
Recunoscând diversitatea situaţiilor existente în statele membre,
precum şi faptul că munca cu timp parţial este o caracteristică a ocupării
în anumite sectoare şi activităţi, acordul-cadru enunţă principiile generale
şi prescripţiile minimale relative la munca cu timp parţial. El este
concretizarea voinţei partenerilor sociali de a stabili un cadru general
pentru eliminarea discriminărilor cu privire la lucrătorii cu timp parţial pe
o bază acceptabilă pentru angajatori şi pentru lucrători.
Acordul-cadru are ca obiect principal asigurarea condiţiilor vizând
suprimarea discriminărilor la care ar putea fi expuşi lucrătorii cu timp
parţial. De asemenea, se urmăreşte dezvoltarea muncii cu timp parţial pe
o bază voluntară, ca şi organizarea flexibilă a timpului de lucru într-o
manieră care să ţină seama de necesităţile angajatorilor şi lucrătorilor.
Principiul nediscriminării, introdus prin Clauza nr. 4 a acordului-
cadru, solicită, în ceea ce priveşte condiţiile de angajare, ca lucrătorii cu
timp parţial să nu fie trataţi de o manieră mai puţin favorabilă decât
lucrătorii cu normă întreagă pe simplul temei că ei lucrează cu timp
parţial, cu excepţia situaţiilor în care acest tratament diferenţiat este
298

justificat de raţiuni obiective. Atunci când este cazul, se aplică principiul
pro rata temporis.
Codul muncii român a reglementat şi el, la art. 101-104, contractul
individual de muncă cu timp parţial, în dorinţa de a se asigura
armonizarea legislaţiei interne cu norma comunitară. Astfel, este preluat
principiul nediscriminării salariaţilor ce-şi desfăşoară activitatea în
temeiul acestui contract.
Legea română prevede că angajatorul poate încadra salariaţi cu
fracţiune de normă prin contracte individuale de muncă pe durată
nedeterminată sau pe durată determinată, denumite contracte individuale
de muncă cu timp parţial (art. 1011 alin (1)).
Contractul individual de muncă cu timp parţial trebuie să cuprindă,
pe lângă clauzele specifice oricărui contract individual de muncă, şi
precizări privind durata muncii şi repartizarea programului de lucru,
condiţiile în care se poate modifica programul de lucru, precum şi
interdicţia de a efectua ore suplimentare, cu excepţia cazurilor de forţă
majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor
accidente sau înlăturării consecinţelor acestora (art. 102 (1)).
Salariatul încadrat cu contract de muncă cu timp parţial se bucură
de drepturile salariaţilor cu normă întreagă, în condiţiile stabilite de lege
şi de contractele colective de muncă aplicabile.
De asemenea, drepturile salariale, precum şi indemnizaţia de
concediu de odihnă de asigurări sociale se stabilesc proporţional cu
timpul efectiv lucrat.
9 Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999
privind acordul cadru CES, UNICE şi CEEP asupra muncii cu
durată determinată
Acordul-cadru enunţă principiile generale şi prescripţiile minimale
relative la munca cu durată determinată, subliniindu-se că aplicarea lor
detaliată trebuie să ia în considerare realităţile situaţiilor specifice
naţionale, sectoriale şi sezoniere. El ilustrează voinţa partenerilor sociali
de a stabili un cadru general pentru a asigura egalitatea de tratament
pentru lucrătorii cu durată determinată, protejându-i contra discriminării
şi pentru utilizarea contractelor de muncă cu durată determinată pe o bază
acceptabilă pentru angajatori şi lucrători.
Acordul-cadru are ca obiectiv principal ameliorarea calităţii muncii
cu durată determinată, asigurându-se principiul nediscriminării, precum şi
299

stabilirea unui cadru care să prevină abuzul ce rezultă din utilizarea
contractelor sau relaţiile de muncă cu durată determinată succesive.
Angajatorii trebuie să informeze lucrătorii cu durată determinată
asupra posturilor vacante în întreprindere pentru a le asigura aceleaşi
oportunităţi ca ale altor lucrători în obţinerea de posturi permanente
(Clauza nr.6). În plus, angajatorii trebuie să faciliteze accesul lucrătorilor
cu durată determinată la oportunităţile de formare profesională, de
dezvoltare a carierei lor şi de mobilitate profesională.
Codul muncii român a introdus şi el noţiunea de contract
individual de muncă pe durată determinată (art.80-86)1. Din analiza
comparativă a legii române şi a directivei europene rezultă o concluzie pe
care o apreciem ca fiind importantă. Şi anume, spre deosebire de norma
comunitară, Codul muncii limitează situaţiile în care poate fi încheiat un
contract individual de muncă cu durată determinată. Soluţia legislativă
aleasă de legea română este contraproductivă, fiind în măsură să
diminueze mobilitatea forţei de muncă într-o piaţă a muncii afectată de
restructurarea economică.
Contractul individual de muncă pe durată determinată poate fi
prelungit şi după expirarea termenului iniţial, cu acordul scris al părţilor,
numai înăuntrul termenului de 24 luni şi de cel mult două ori consecutiv
(art. 80 alin (3)).
Pentru a determina angajatorii să încheie contracte de muncă cu
durată nedeterminată şi pentru a diminua gradul de precaritate al
angajării, art. 84 al Codului muncii prevede că la încetarea celui de-al
treilea contract individual de muncă pe durată determinată succesiv sau la
expirarea termenului de 24 de luni, pe postul respectiv va fi angajat un
salariat cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată.
9 Directiva Parlamentului european şi a Consiliului
2003/88/CE din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale
organizării timpului de muncă
Directiva 2003/88/CE stabileşte prescripţii minimale de securitate
şi sănătate în domeniul organizării timpului de muncă.
Ea reglementează perioadele minime de:
9 repaus zilnic – o perioadă minimă de repaus de 11 ore
consecutive (art.3);
9 timpul de pauză -orice lucrător trebuie să beneficieze, atunci
când timpul de muncă zilnic este mai mare de 6 ore, de un timp de pauză
300

ale cărei modalităţi, şi în special durata condiţiilor de acordare vor fi
stabilite prin convenţii colective sau acorduri încheiate între partenerii
sociali, sau, în lipsa acestora, prin legislaţia naţională (art.4);
9 repausul săptămânal – în cursul fiecărei perioade de 7 zile, o
perioadă minimă de repaus neîntreruptă de 24 ore, cărora li se adaugă 11
ore de repaus zilnic (art 5). Perioada de referinţă prevăzută nu poate
depăşi 14 zile (art. 16 lit. a);
9 durata maximă săptămânală de lucru – trebuie limitată prin
dispoziţii legislative, regulamentare sau administrative sau convenţii
colective ori acorduri încheiate între partenerii sociali. Ea nu va depăşi 48
de ore, inclusiv orele suplimentare (art.6). Perioada de referinţă prevăzută
nu poate depăşi 4 luni (art. 16 lit.b);
9 concediul anual -de cel puţin 4 săptămâni. El nu poate fi
înlocuit printr-o indemnizaţie financiară, decât în cazul încetării relaţiei de
muncă (art.7).
Capitolul 3 al Directivei 2003/88/CE conţine dispoziţii referitoare
la munca de noapte. Astfel, statele membre trebuie să ia măsurile
necesare ca timpul normal al lucrătorilor de noapte să nu depăşească 8 ore
în medie pe o perioadă de 24 de ore. Perioada de referinţă se stabileşte
prin consultarea partenerilor sociali sau prin convenţii ori acorduri
colective (art. 16 lit.c).
Lucrătorii de noapte beneficiază de o evaluare gratuită a sănătăţii
lor, înainte de repartizarea lor la această activitate şi apoi la intervale
regulate. În plus, lucrătorii de noapte care suferă de probleme de sănătate
recunoscute, legate de faptul că aceşti lucrători îndeplinesc o muncă de
noapte, vor fi transferaţi, de fiecare dată când aceasta este posibil, la o
muncă de zi pentru care sunt apţi (art. 9).
Codul muncii român acoperă, în mare, standardele instituite de
Directiva 2003/88/CE. Totuşi, legea română stabileşte repausul minim
zilnic la 12 ore (faţă de 11 ore în directiva comunitară), iar concediul de
odihnă la minimum 20 de zile lucrătoare (4 săptămâni în directivă). De
asemenea, unele prevederi, referitoare la garanţiile pentru munca în
perioada nocturnă, nu au corespondent încă în legislaţia noastră (obligaţia
angajatorului de a organiza munca în conformitate cu specificul acesteia).
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005 preia prevederile
normei comunitare referitoare la durata maximă săptămânală a timpului
de lucru.
301

Astfel, conform alin (2) al art. 111 al Codului muncii, astfel cum a
fost modificat prin O.U.G. nr. 65/2005, prin excepţie, durata timpului de
muncă poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, care includ şi
orele suplimentare, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o
perioadă de referinţă de o lună calendaristică, să nu depăşească 48 ore pe
săptămână. Observăm că nu s-a folosit beneficiul normei prevăzute la
art. 16 lit.b) al Directivei 2003/88/CE, care admite o perioadă de referinţă
de până la 4 luni.
Tot din norma comunitară stă la baza redactării alin.21 şi 22 ale
art. 111, introduse prin O.U.G. nr. 65/2005. Astfel, pentru anumite
sectoare de activitate, unităţi sau profesii stabilite prin contractul colectiv
de muncă unic la nivel naţional, se pot negocia, prin contractul colectiv de
muncă la nivel de ramură de activitate aplicabil, perioade de referinţă mai
mari de o lună, dar care să nu depăşească 12 luni.
9 Directiva Consiliului 91/533/CEE din 14 octombrie 1991
referitoare la obligaţia patronului de a informa lucrătorul asupra
condiţiilor aplicabile contractului sau raportului de muncă
Directiva stabileşte obligaţia patronului de a informa pe fiecare
angajat în parte, în scris, asupra principalelor condiţii de angajare şi de
lucru, în vederea evitării încălcării eventuale a drepturilor acestuia, cât şi
pentru a asigura o mai mare transparenţă pe piaţa muncii.
Conform art.2 par. 2 al Directivei patronul are obligaţia de a informa
lucrătorul, în termen în cel mult două luni de la începerea muncii, asupra
cel puţin a următoarelor elemente ale contractului sau raportului de muncă:
a) identitatea părţilor,
b) locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix sau
predominant, principiul potrivit căruia lucrătorul este încadrat în diverse
locuri, precum şi sediul sau, după caz, domiciliul patronului;
c) I) titulatura, gradul, calitatea sau categoria activităţii profesionale
în care lucrătorul este încadrat sau
II) caracterizarea sumară a muncii;
d) data începerii contractului sau raportului de muncă;
e) în cazul unui contract sau a unui raport de muncă temporar,
durata previzibilă a contractului sau a raportului de muncă;
f) durata concediului plătit la care lucrătorul are dreptul sau, dacă
această indicaţie nu este posibilă în momentul furnizării informaţiei,
modalităţile de atribuire şi de determinare a acestui concediu;
302

g) durata perioadelor de preaviz care vor fi respectate de angajator
şi de lucrător în cazul încetării contractului sau raportului de muncă sau,
dacă această indicaţie nu este posibilă în momentul furnizării informaţiei,
modalităţile de determinare a acestor perioade de preaviz;
h) suma de bază iniţială, alte elemente constitutive, precum şi
periodicitatea plăţii salariului la care are dreptul lucrătorul;
i) durata normală a muncii zilnice sau săptămânale;
j) după caz:
I) menţionarea contractelor colective şi/sau a acordurilor colective
care reglementează condiţiile de muncă ale lucrătorului, sau
II) în cazul contractelor colective încheiate în afara întreprinderii de
către organe sau instituţii paritare speciale, menţionarea organului
competent sau a instituţiei paritare competente în cadrul căruia/căreia
acestea au fost încheiate
Informarea lucrătorului se poate face prin trei modalităţi: printr-un
contract de muncă, printr-o scrisoare angajament sau sub forma unuia sau
a mai multor documente scrise care să cuprindă elementele minimale ale
informării (art.3). Atunci când niciun astfel de document nu a fost
înmânat lucrătorului patronul va fi obligat să remită acestuia, în cel mult
două luni de la începerea muncii, o declaraţie scrisă semnată de către
patron şi care să cuprindă cel puţin elementele de la art.3, par.2.
Dacă lucrătorul trebuie să îşi exercite activitatea profesională în una
sau mai multe ţări, altele decât statul membru a cărui legislaţie şi/sau
practică guvernează contractul sau raportul de muncă, documentul sau
documentele prevăzute la articolul 3 trebuie să se afle în posesia
lucrătorului înainte de plecarea sa şi trebuie să cuprindă, conform art. 4
par.1, cel puţin următoarele informaţii suplimentare:
a) durata muncii exercitată în străinătate;
b) moneda ce serveşte la plata salariului;
c) după caz, prestaţiile în bani şi în natură aferente expatrierii;
d) după caz, condiţiile de repatriere a lucrătorului.
Orice modificare a elementelor prevăzute la articolul 2 paragraful 2
şi la articolul 4 paragraful 1 trebuie să facă obiectul unui document scris
care urmează să fie remis de către angajator lucrătorului în cel mai scurt
timp şi în cel mult o lună de la data intrării în vigoare a modificării
respective.
303

Totodată, statele membre trebuie să introducă în ordinea juridică
proprie măsurile necesare care să permită oricărui lucrător care se
consideră lezat de nerespectarea obligaţiilor ce decurg din această
directivă să îşi valorifice drepturile pe cale judecătorească după ce a
recurs eventual la alte autorităţi competente (art. 8 par.1). Totuşi, statele
membre pot să prevadă ca accesul la aceste căi de recurs să fie
condiţionat de înştiinţarea prealabilă a angajatorului de către lucrător şi de
absenţa unui răspuns din partea angajatorului în termen de 15 zile de la
înştiinţare, formalitate care nu poate fi însă solicitată în cazul lucrătorilor
expatriaţi.
Codul muncii român este în concordanţă cu Directiva Comunităţii
Europene nr.91/533 din 14 oct.1991 privind obligaţia angajatorului de a
informa lucrătorul asupra condiţiilor aplicabile contractului sau relaţiei de
muncă.
Preluând directiva comunitară, Codul muncii prevede, conform
art. 17, modificat prin O.U.G.nr.65/2005, obligaţia angajatorului ca,
anterior încheierii sau modificării contractului individual de muncă, să
informeze persoana selectată în vederea angajării ori, după caz, salariatul
cu privire la clauzele generale pe care intenţionează să le înscrie în
contract sau să le modifice.
Ulterior, prin Legea nr. 467/2006 privind stabilirea cadrului general
de informare şi consultare a angajaţilor, se reglementează cadrul general
de stabilire a cerinţelor minime ale dreptului la informare şi consultare a
angajaţilor. Modalităţile de informare şi consultare se pun în aplicare
potrivit legii şi contractelor colective de muncă.
În definirea şi aplicarea modalităţilor de informare şi consultare,
angajatorul şi reprezentanţii angajaţilor vor respecta drepturile şi
obligaţiile reciproce, ţinând seama atât de interesele întreprinderii, cât şi
de cele ale angajaţilor.
Legea se aplică întreprinderilor cu sediul în România care au cel
puţin 20 de angajaţi. Numărul de angajaţi luat în considerare la nivelul
întreprinderii este cel existent la data începerii procedurilor de informare.
Prevederile acestei legi nu se aplică personalului navigant din marina
comercială, aflat în misiune. Angajatorii au obligaţia să informeze şi să
consulte reprezentanţii angajaţilor, potrivit legislaţiei în vigoare, cu pri-
vire la:
304

– evoluţia recentă şi evoluţia probabilă a activităţilor şi situaţiei
economice a întreprinderii;
– situaţia, structura şi evoluţia probabilă a ocupării forţei de muncă
în cadrul întreprinderii, precum şi cu privire la eventualele măsuri de
anticipare avute în vedere, în special atunci când există o ameninţare la
adresa locurilor de muncă;
– deciziile care pot duce la modificări importante în organizarea
muncii, în relaţiile contractuale sau în raporturile de muncă, inclusiv cele
vizate de legislaţia română privind procedurile specifice de informare şi
consultare în cazul concedierilor colective şi al protecţiei drepturilor
angajaţilor, în cazul transferului întreprinderii.
Legea română are dispoziţii chiar mai favorabile, permise în
procesul de armonizare legislativă. Astfel, deşi directiva permite excep-
tarea de la aplicarea sa a anumitor contracte individuale de muncă (art.1,
pct.2), îndeosebi a celor pe o durată scurtă (până la o lună) sau care au un
caracter ocazional, Codul muncii nu a consacrat o astfel de excepţie.
De asemenea, conform art. 3 pct.1 din directivă, obligaţia de
informare a angajatorului se poate realiza până cel mult două luni după
începerea muncii de către salariat, în timp ce legea română impune ca
informarea să se realizeze până la momentul încheierii acestui contract.
9 Directiva Consiliului 94/45/CE din 22 septembrie 1994
privind instituirea unui comitet european de întreprindere sau a unei
proceduri în întreprinderile de dimensiune comunitară în vederea
informării şi consultării lucrătorilor
Directiva a fost adoptată, plecându-se de la realitatea conform
căreia funcţionarea pieţei interne comunitare presupune un proces de
concentrare de întreprinderi, de fuziuni transfrontaliere, de absorbţii şi
asocieri şi, în consecinţă, o transnaţionalizare a întreprinderilor şi grupurilor
de întreprinderi. De aceea, pentru asigurarea unei dezvoltări armonioase a
activităţilor economice, trebuie ca întreprinderile şi grupurile de
întreprinderi care operează în mai multe state membre să îi informeze şi să
îi consulte pe reprezentanţii lucrătorilor afectaţi de deciziile lor.
Prin acest act comunitar s-a urmărit ca mecanismele de informare şi
de consultare a lucrătorilor acestor întreprinderi şi grupuri de întreprinderi
să cuprindă toate unităţile sau, după caz, toate întreprinderile membre ale
grupului situate în statele membre, indiferent de faptul că întreprinderea
305

sau grupul care controlează întreprinderea îşi are conducerea centrală pe
teritoriul sau în afara teritoriului statelor membre.
Directiva are drept obiect perfecţionarea dreptului lucrătorilor la
informare şi consultare în întreprinderile de dimensiune comunitară (care
angajează cel puţin 1000 de lucrători în statele membre şi, în cel puţin
două state membre diferite, cel puţin 150 de lucrători în fiecare dintre
acestea) şi în grupurile de întreprinderi de dimensiune comunitară.
În acest scop se instituie un comitet de întreprindere sau o
procedură de informare şi de consultare a lucrătorilor în fiecare
întreprindere de dimensiune comunitară şi în fiecare grup de întreprinderi
de dimensiune comunitară.
Anexa la Directiva nr.94/45/CE stabileşte o serie de reguli privind
competenţa şi componenţa comitetului european de întreprindere. Printre
cele mai importante dintre acestea amintim:
a) competenţa comitetului european de întreprindere va fi limitată
la informarea şi consultarea cu privire la problemele ce privesc ansamblul
întreprinderii de dimensiune comunitară sau grupul de întreprinderi de
dimensiune comunitară sau cel puţin două unităţi sau întreprinderi ale
grupului situate în state membre diferite;
b) comitetul european de întreprindere este alcătuit din lucrători ai
întreprinderii de dimensiune comunitară sau ai grupului de întreprinderi
de dimensiune comunitară aleşi sau desemnaţi de către reprezentanţii
lucrătorilor sau, în absenţa acestora, de către ansamblul lucrătorilor.
c) comitetul european de întreprindere numără cel puţin 8 membri
şi cel mult 80 de membri. Dacă dimensiunea sa o justifică, acesta alege
din rândul membrilor săi un comitet restrâns care cuprinde cel mult
3 membri.
d) cu ocazia alegerii sau desemnării membrilor comitetului
european de întreprindere este necesar să se asigure reprezentarea de câte
un membru pentru fiecare stat membru în care întreprinderea de
dimensiune comunitară numără una sau mai multe unităţi sau în care
grupul de întreprinderi de dimensiune comunitară numără întreprinderea
care exercită controlul sau una sau mai multe întreprinderi controlate.
Codul muncii român prevede, în mod explicit, la articolul 293,
necesitatea transpunerii, până la data aderării în Uniunea Europeană, în
legislaţia naţională a dispoziţiilor comunitare privind comitetul european
de întreprindere în unităţile de dimensiune comunitară, pe măsura
306

apariţiei şi dezvoltării în economie a unor astfel de întreprinderi, precum
şi pe cele privind detaşarea salariaţilor în cadrul furnizării de servicii.
Acest deziderat a fost împlinit prin adoptarea Legii nr. 217 din 5
iulie 2005 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului
european de întreprindere1, care a intrat în vigoare odată cu aderarea
României la Uniunea Europeană şi care transpune în legislaţia internă
Directiva 94/45/CE.
Legea română preia din directiva europeană definirea noţiunilor de
întreprindere de dimensiune comunitară, pe cea de grup de întreprinderi
de dimensiune comunitară, ca şi pe cea de conducere centrală.
Respectând norma comunitară, art. 8 din Legea nr. 217/2005
prevede că obligaţia conducerii centrale situate în România de a iniţia
negocieri pentru constituirea comitetului european de întreprindere sau
pentru instituirea procedurii de informare şi consultare, din oficiu sau la
solicitarea scrisă a cel puţin 100 de salariaţi ori, după caz, a repre-
zentanţilor acestora din cel puţin două întreprinderi sau filiale, sucursale
ori alte sedii secundare situate în cel puţin două state membre diferite.
În vederea constituirii comitetului european de întreprindere sau a
instituirii procedurii de informare şi consultare a salariaţilor, se creează un
grup special de negociere care are rolul de a stabili cu conducerea
centrală din România, printr-un acord scris, domeniul de aplicare, com-
ponenţa, atribuţiile şi durata mandatului comitetului sau comitetelor euro-
pene de întreprindere ori modalităţile de aplicare a unuia sau mai multor
proceduri de informare şi consultare (art. 9, 10, Legea nr. 217/2005).
• Norme comunitare privind şomajul şi politica de ocupare în
Uniunea Europeană, precum şi cele referitoare la protecţia drepturilor
salariaţilor
9 Decizia Consiliului 2000/98/CE din 24 ianuarie 2000 ce
instituie comitetul de ocupare
Comitetul de ocupare, având un caracter consultativ, este constituit
în vederea promovării coordonării, între statele membre, a politicilor în
materie de ocupare şi piaţa forţei de muncă, conform Tratatului CEE şi
având în vedere competenţele instituţiilor şi organelor Comunităţii.
Comitetul are ca atribuţii principale (art. 1):
− să urmărească evoluţia situaţiei ocupării şi politicilor de
ocupare în statele membre ale Comunităţii;
307

− să formuleze avize, fie la solicitarea Consiliului sau a Comisiei,
fie din proprie iniţiativă, şi de a contribui la pregătirea lucrărilor Consiliului.
9 Directiva 80/987/CEE din 20 X 1980 privind protecţia
salariaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului
Directiva nr. 80/987CEE impune constituirea unui Fond de
garantare pentru plata creanţelor salariale de către angajatori, şi care
este înţeles ca o concretizare a obligaţiei acestora de a-şi asigura proprii
salariaţi contra riscului de neplată a sumelor ce le sunt datorate în
executarea contractului de muncă sau ca urmare a încetării acestuia.
Directiva se aplică creanţelor salariaţilor care rezultă din contracte
sau raporturi de muncă şi care există faţă de angajatorii care se află în
stare de insolvabilitate.
Prin această directivă se creează garanţii prin care, atunci când
angajatorul devine insolvabil, salariile neplătite la momentul respectiv sunt,
parţial, achitate dintr-un fond de garantare, creat în fiecare stat membru.
Legea nr. 200 din 22 mai 2006 privind constituirea şi utilizarea
Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale transpune
Directiva Consiliului nr. 80/987/CEE privind apropierea legislaţiilor
statelor membre referitoare la protecţia salariaţilor în cazul insolvabilităţii
angajatorului.
Legea 200/2006 nu defineşte situaţia de insolvenţă a angajatorului.
În schimb, ea prevede că din Fondul de garantare se asigură plata
creanţelor salariale ce rezultă din contractele individuale de muncă şi din
contractele colective de muncă încheiate de salariaţi cu angajatorii
împotriva cărora au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive de
deschidere a procedurii insolvenţei şi faţă de care a fost dispusă măsura
ridicării totale sau parţiale a dreptului de administrare (art.3).
Directiva 80/987/CEE se aplică, după cum a decis Curtea
europeană de justiţie, în cazul Francovich nr. C-479/93, tuturor
lucrătorilor salariaţi ai cărei angajatori fac obiectul, conform dreptului
naţional în ceea ce priveşte patrimoniul lor, unei proceduri care vizează
despăgubirea colectivă a creditorilor lor. Această speţă are o importanţă
deosebită pentru că ea a consacrat principiul responsabilităţii statelor
membre pentru prejudiciile cauzate particularilor (neprimirea salariului de
către salariaţi ca urmare a falimentului angajatorului) printr-o încălcare a
dreptului comunitar.
308

Art. 13 din Legea nr. 200/2006 enumeră, în mod expres, categoriile
de creanţe salariale care se suportă din resursele Fondului de garantare, şi
anume:
a) salariile restante;
b) compensaţiile băneşti restante, datorate de angajatori pentru
concediul de odihnă neefectuat de salariaţi, dar numai pentru maximum
un an de muncă;
c) plăţile compensatorii restante, în cuantumul stabilit în contractul
colectiv de muncă şi/sau în contractul individual de muncă, în cazul
încetării raporturilor de muncă;
d) compensaţiile restante pe care angajatorii au obligaţia de a le
plăti, potrivit contractului colectiv de muncă şi/sau contractului individual
de muncă, în cazul accidentelor de muncă sau al bolilor profesionale;
e) indemnizaţiile restante, pe care angajatorii au obligaţia, potrivit
legii, de a le plăti pe durata întreruperii temporare a activităţii.
Din Fondul de garantare nu se suportă contribuţiile sociale datorate
de angajatorii în stare de insolvenţă. Directiva 80/987 lasă la latitudinea
legislaţiilor naţionale inserarea unei astfel de prevederi, pe care, iată,
legea română o prevede. Tot norma comunitară mai precizează că neplata
contribuţiilor obligatorii datorate, înainte de data la care a survenit
insolvabilitatea, de către angajator, instituţiilor de asigurări din regimurile
naţionale obligatorii de securitate socială, nu va prejudia dreptul
salariaţilor la prestaţii din partea acestor instituţii de asigurări, în măsura
în care contribuţiile salariaţilor au fost reţinute din remuneraţia plătită
(art.7).
Statele membre au posibilitatea să limiteze obligaţia de plată a
instituţiilor de garantare. Când statele membre îşi exercită acest drept,
acestea specifică durata perioadei pentru care drepturile salariale
neachitate urmează să fie plătite de către instituţia de garantare. Aceasta
însă nu poate fi mai scurtă decât perioada care acoperă remuneraţia pentru
ultimele 3 luni ale raportului de muncă care precede şi/sau succede datei
menţionate la art. 3 al directivei.
Conform art.14 şi art. 15 din Legea nr. 200/2006, suma totală a
creanţelor salariale suportate din fondul de garantare nu poate depăşi
cuantumul a 3 salarii medii brute pe economie pentru fiecare salariat, iar
creanţele se suportă pentru o perioadă de 3 luni calendaristice.
309

Tot legea română enumeră la art.3 principiile ce stau la baza
constituirii, gestionării şi utilizării Fondului de garantare. Acestea sunt
următoarele:
a) principiul contributivităţii, conform căruia Fondul de garantare se
constituie pe baza contribuţiilor datorate de angajatori;
b) principiul obligativităţii, potrivit căruia angajatorii au, conform
legii, obligaţia de a participa la constituirea Fondului de garantare;
c) principiul repartiţiei, pe baza căruia fondul realizat se redistribuie
pentru plata drepturilor salariale datorate de angajatorii în stare de
insolvenţă;
d) universalitatea obligaţiei de plată a creanţelor salariale, indiferent
de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiei de contribuţie a angajatorilor;
e) Fondul de garantare este independent de resursele gestionate de
instituţia de administrare;
f) Fondul de garantare nu poate face obiectul măsurilor asiguratorii
sau al executării silite.
Cât priveşte constituirea Fondului de garantare, acesta are
următoarele resurse financiare:
a) contribuţia angajatorilor. Conform art. 7 alin (1) angajatorii au
obligaţia de a plăti lunar o contribuţie la Fondul de garantare, în cotă de
0,25%, aplicată asupra fondului total de salarii brute lunare realizate de
salariaţi1;
b) venituri reprezentând dobânzi, majorări de întârziere pentru
neachitarea în termenul de plată a contribuţiei la Fondul de garantare,
precum şi din alte sume provenite din surse admise de lege;
c) sume provenite din recuperarea debitelor create în condiţiile
Legii nr. 200/2006, altele decât cele provenind din contribuţiile la Fondul
de garantare.
9 Directiva Consiliului 94/33/CE din 22 iunie 1994 referitoare
la protecţia tinerilor în muncă
Directiva distinge între „copil”, ca fiind orice tânăr care nu a atins
vârsta de 15 ani sau care face încă obiectul şcolarizării obligatorii impuse
de legislaţia naţională, „adolescent”, orice tânăr în vârstă de 15 până la 18
ani care nu mai face obiectul şcolarizării obligatorii, şi „tânăr”, oricare
persoană în vârstă de până la 28 de ani având un contract sau un raport de
muncă definit prin legislaţia în vigoare într-un stat membru şi care face
obiectul legislaţiei în vigoare într-un stat membru.
310

Conform acestei directive statele membre ale Uniunii Europene
trebuie să adopte măsurile necesare pentru interzicerea muncii copiilor
(art.1). Ele trebuie să vegheze ca vârsta minimă de angajare sau admitere
în muncă să nu fie inferioară vârstei la care încetează şcolarizarea
obligatorie impusă de legislaţia naţională şi, în orice caz, celei de 15 ani.
Încadrarea copiilor în vederea efectuării unor activităţi cu caracter
cultural, artistic, sportiv sau publicitar este condiţionată de obţinerea unei
autorizaţii prealabile acordată de autoritatea competentă pentru fiecare
caz în parte (art. 5 par.1). În această situaţie, muncile trebuie să fie uşoare
şi pot fi efectuate de către copii începând cu vârsta de 13 ani pentru un
număr limitat de ore pe săptămână şi pentru tipuri de muncă determinate
de legislaţia naţională.
Pot fi exceptaţi de la aplicarea prevederilor directivei copiii în
vârstă de cel puţin 14 ani care lucrează în cadrul sistemului de formare în
alternanţă sau de stagiu în întreprindere, în măsura în care această muncă
este prestată în conformitate cu condiţiile prescrise de către autoritatea
competentă, precum şi copiii în vârstă de cel puţin 14 ani care efectuează
munci uşoare, altele decât cele prevăzute la art. 5 par. 1 al directivei.
De asemenea, munca adolescenţilor (a tinerilor între 15 şi 18 ani)
trebuie să fie strict reglementată şi protejată în conformitate cu condiţiile
impuse de directivă.
Directiva stabileşte, totodată, o serie de obligaţii generale ale
patronilor menite să garanteze tinerilor (persoanelor în vârstă de până la
28 de ani) condiţii de muncă adaptate vârstei lor. Tinerii trebuie să fie
protejaţi împotriva exploatării economice şi împotriva oricărei munci care
ar putea să dăuneze securităţii, sănătăţii sau dezvoltării lor fizice, psiho-
logice, morale sau sociale sau care ar putea să le compromită educaţia.
Angajatorii trebuie să ia măsurile necesare pentru protecţia
securităţii şi sănătăţii tinerilor pe baza unei evaluări a riscurilor existente
pentru tineri şi aferente muncii lor.
Secţiunea a III-a a directivei reglementează timpul de muncă, munca
de noapte (interzisă pentru copii şi adolescenţii, perioadele de repaus
(pentru fiecare perioadă de 24 de ore, copiii să beneficieze de cel puţin 14
ore consecutive, iar adolescenţii de 12 ore consecutive), concediul de
odihnă (acordat, în măsura posibilului, în cadrul vacanţelor şcolare ale
copiilor care fac obiectul şcolarizării obligatorii impuse prin legislaţia
naţională), precum şi munca adolescenţilor în caz de forţă majoră.
311

Directiva este însoţită de o Anexă cuprinzând agenţi, procese şi
activităţi care ar putea să antreneze riscuri specifice pentru tineri.
Deşi legislaţia română este, după adoptarea noului Cod al muncii,
în general, în concordanţă cu prevederile directivei, totuşi într-o viitoare
reglementare în materie vor trebui avute în vedere spre a fi transpuse în
mod apropriat normele specifice incluse în Secţiunea a III-a referitoare la
timpul de muncă, munca de noapte şi perioada de repaus. Adoptarea unei
legi speciale care să vizeze protecţia tinerilor la locul de muncă ar fi în
măsură să preia în mod sistematic şi standardele directivei comunitare ce
nu-şi au încă un corespondent în legislaţia internă.
9 Directiva Consiliului 98/59/CE din 20 iulie 1998 privind
armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la concedierile
colective
Prin concedieri colective, se înţeleg concedierile efectuate de un
angajator pentru unul sau mai multe motive ce nu sunt inerente persoanei
lucrătorilor, în cazul în care, potrivit alegerii efectuate de statele membre,
numărul concedierilor este:
i) fie, pentru o perioadă de 30 de zile:
− cel puţin egal cu 10 în unităţile care angajează, în mod obişnuit,
mai mult de 20 şi mai puţin de 100 de lucrători;
− cel puţin egal cu 10% din numărul lucrătorilor din unităţile care
angajează, în mod obişnuit cel puţin 100, dar nu mai puţin de 300 de
lucrători;
− cel puţin egal cu 30 în unităţile care angajează, în mod obişnuit,
cel puţin 300 de lucrători.
ii) fie, pentru o perioadă de 90 de zile, cel puţin egal cu 20, oricare
ar fi numărul lucrătorilor angajaţi în mod obişnuit în unităţile respective.
Pentru calculul numărului de concedieri este asimilată concedierilor
încetarea contractului de muncă intervenită la iniţiativa patronului pentru
unul sau mai multe motive care nu sunt inerente persoanei lucrătorilor, cu
condiţia ca aceste concedieri să fie cel puţin în număr de cinci.
Directiva impune obligaţia în sarcina patronilor care preconizează
concedieri colective de a începe, în timp util, consultări cu reprezentanţii
lucrătorilor pentru analizarea posibilităţilor de atenuare a consecinţelor
prin recurgerea la măsuri sociale însoţitoare care vizează, în special, să
sprijine redistribuirea sau reconversia lucrătorilor disponibilizaţi. Pentru
aceasta ei trebuie să furnizeze reprezentanţilor lucrătorilor o serie de
312

informaţii utile privind motivele proiectului de concediere, numărul şi ca-
tegoriile de lucrători care urmează să fie disponibilizaţi, criteriile preco-
nizate pentru alegerea lucrătorilor care urmează să fie disponibilizaţi etc.
Astfel, pentru a permite reprezentanţilor lucrătorilor să formuleze
propuneri constructive, angajatorul are obligaţia să le furnizeze în cursul
consultărilor orice informaţii utile şi să le comunice, în orice caz, în scris
(art. 2 par.3):
i) motivele proiectului de concediere;
ii) numărul şi categoriile de lucrători care urmează a fi disponibilizaţi;
iii) numărul şi categoriile de lucrători angajaţi în mod obişnuit;
iv) perioada în cursul căreia este preconizată efectuarea concedierilor;
v) criteriile preconizate pentru alegerea lucrătorilor care urmează
să fie disponibilizaţi în măsura în care legislaţiile şi/sau practicile
naţionale atribuie această competenţă angajatorului;
vi) metoda de calcul preconizată pentru orice eventuală indem-
nizaţie de concediere, alta decât cea care rezultă din legislaţiile şi/sau
practicile naţionale.
O secţiune specială a directivei se referă la procedura de concediere
colectivă, în centrul căreia stă obligaţia patronului de a notifica în scris
autorităţii publice competente orice proiect de concediere colectivă.
Statele membre pot totuşi să prevadă că, în cazul unui proiect de
concediere colectivă legat de încetarea activităţilor unităţii ca rezultat al
unei hotărâri judecătoreşti, angajatorul nu va fi obligat să notifice în scris
autoritatea publică competentă decât la cererea acesteia.
Concedierile colective al căror proiect a fost notificat autorităţii
publice competente devin efective la cel puţin 30 de zile de la notificare,
fără a aduce atingere dispoziţiilor ce guvernează drepturile individuale în
materie de preaviz de concediere (art.4 par.1). Autoritatea publică
competentă trebuie să folosească acest termen pentru a căuta soluţii la
problemele ridicate de concedierile colective preconizate. Totodată,
statele membre pot acorda autorităţii publice competente puteri sporite de
prelungire a termenului iniţial (60 de zile sau mai mult de la notificare).
În sfârşit, articolul 6 solicită statelor membre ca reprezentanţii
lucrătorilor şi/sau lucrătorii să dispună de procedurile administrative
şi/sau jurisprudenţiale în scopul asigurării respectării obligaţiilor
prevăzute de Directiva Consiliului 98/59/CE.
313

În legislaţia română, actul normativ corespondent este Ordonanţa
Guvernului nr.98/1999, care în procesul de elaborare a luat în considerare
directiva europeană.
De asemenea, Codul muncii a reluat (la art. 68) prevederile
directivei comunitare. Totuşi, trebuie să observăm că norma europeană
consideră drept concedieri colective pe cele dispuse de angajator pentru
unul sau mai multe motive care nu au legătură cu respectivii salariaţi
(deci pentru cazurile care nu implică vinovăţia salariaţilor în cauză), pe
când legislaţia română are în vedere doar concedierea salariaţilor în
temeiul art. 65 alin (1) din Codul muncii.
De asemenea, reglementările comunitare se aplică, prin excepţie, şi
contractelor individuale de muncă încheiate pe o durată determinată, dacă
desfacerea lor intervine înaintea termenelor de încetare a contractelor
respective. Codul muncii nu distinge între diferitele tipuri de contracte
individuale de muncă, constituind, aşadar, o reglementare mai generală şi
mai favorabilă.
Codul muncii prevede o serie de obligaţii în sarcina angajatorilor.
Astfel, ei trebuie să pună toate informaţiile relevante în legătură cu
concedierea colectivă la dispoziţia sindicatului sau a reprezentanţilor
salariaţilor, precum şi să iniţieze consultări cu aceştia în vederea evitării
concedierilor colective sau a reducerii numărului de salariaţi afectaţi.
Totodată, angajatorii care urmează să efectueze disponibilizări prin
concedieri colective au obligaţia să comunice în scris intenţia de
concediere organizaţiilor sindicale ori reprezentanţilor salariaţilor, cu cel
puţin 30 de zile calendaristice anterioare emiterii deciziilor de concediere.
9 Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001
privind apropierea legislaţiilor statelor membre relative la men-
ţinerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului întreprinderii, al
unităţii sau al unor părţi ale acestora
Directiva este aplicabilă oricărui transfer de întreprindere, de
unitate sau parte de întreprindere sau unităţi către un alt angajator ce
rezultă dintr-o cesiune convenţională sau fuziune.
Ea stabileşte o serie de drepturi de care trebuie să beneficieze în
aceste situaţii lucrătorii, inclusiv informarea şi consultarea lor şi a
reprezentanţilor lor.
Astfel, articolul 3 al directivei prevede că drepturile şi obligaţiile ce
rezultă pentru cedent (persoana fizică sau juridică care pierde calitatea de
314

angajator ca urmare a transferului) dintr-un contract de muncă sau relaţie
de muncă existente la data transferului sunt transferate cesionarului
(persoana fizică sau juridică care dobândeşte calitatea de angajator).
Directiva 2001/23 menţionează, în mod explicit, că ea priveşte şi relaţii
de muncă guvernate de un contract de muncă cu durată determinată sau
interimară (art.2 par.2).
După transfer, cesionarul trebuie să menţină condiţiile de muncă
convenite printr-o convenţie colectivă în aceeaşi măsură în care acestea
au fost stabilite pentru cedent, până la data rezilierii sau expirării acelei
convenţii colective sau intrării în vigoare sau aplicării unei alte convenţii
colective.
Totodată, transferul unei întreprinderi sau al unei părţi de
întreprindere nu constituie, conform art. 4, prin el însuşi un motiv de
concediere pentru cedent sau cesionar. Această prevedere nu împiedică
licenţierile ce pot interveni pentru raţiuni economice, tehnice sau de
organizare ce implică schimbări în domeniul ocupării.
Dacă contractul de muncă sau relaţia de muncă este reziliat datorită
faptului că transferul antrenează o modificare substanţială a condiţiilor de
muncă în detrimentul lucrătorului, rezilierea contractului de muncă sau a
relaţiei de muncă este considerată ca intervenind din iniţiativa anga-
jatorului.
Capitolul III al directivei detaliază obligaţia de informare şi
consultare. Astfel, conform art. 7 par. 1, cedentul şi cesionarul sunt ţinuţi
să informeze reprezentanţii lucrătorilor lor sau pe lucrătorii afectaţi de
transfer asupra:
− datei fixate sau propuse pentru transfer,
− motivul transferului,
− consecinţele juridice, economice şi sociale ale transferului
pentru lucrători,
− măsurile avute în vedere cu privire la lucrători.
Atunci când cedentul sau cesionarul au în vedere măsuri cu privire
la lucrătorii respectivi, ei sunt ţinuţi să procedeze, în timp util, la
consultări asupra acestor măsuri cu reprezentanţii lucrătorilor lor pentru
încheierea unui acord.
Statelor membre li se cere să introducă în ordinea lor juridică
internă măsurile necesare pentru a permite tuturor lucrătorilor şi
315

reprezentanţilor lucrătorilor care apreciază că au fost lezaţi prin
nerespectarea obligaţiilor decurgând din directivă să valorifice drepturile
lor pe cale jurisdicţională după ce, eventual, au recurs la alte instanţe
competente (art.9).
Codul muncii român prevede la articolele 169-170 că salariaţii
beneficiază de protecţia drepturilor lor în cazul în care se produce un
transfer al întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acesteia către un
alt angajator.
Avându-se în vedere obligativitatea realizării transpunerii în
legislaţia naţională a dispoziţiilor comunitare a fost adoptată Legea
nr. 67/2006 privind protecţia drepturilor salariaţilor în cazul
transferului întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acestora1.
În temeiul acestei legi, drepturile şi obligaţiile cedentului care
decurg din contractele individuale de muncă şi contractul colectiv de
muncă aplicabil, existente la data transferului, vor fi transferate integral
cesionarului.
Anterior datei transferului, cedentul are obligaţia notificării
cesionarului cu privire la toate drepturile şi obligaţiile care urmează a fi
transferate (art.6 alin (1)).
Transferul întreprinderii sau al unor părţi ale acestora nu poate
constitui motiv de concediere individuală sau colectivă a salariaţilor de
către cedent ori de către cesionar (art.7).
În cazul în care transferul implică o modificare substanţială a
condiţiilor de muncă, în detrimentul salariatului, angajatorul este
responsabil pentru încetarea contractului individual de muncă (art. 8).
Cesionarul are obligaţia respectării prevederilor contractului
colectiv de muncă aplicabil la data transferului, până la data rezilierii sau
expirării acestuia.
Prin acord între cesionar şi reprezentanţii salariaţilor, clauzele
contractului colectiv de muncă valabil în momentul efectuării transferului
pot fi renegociate, dar nu mai devreme de un an de la data transferului.
În situaţia în care în urma transferului, întreprinderea, unitatea sau
părţi ale acestora nu îşi păstrează autonomia iar contractul colectiv de
muncă aplicabil la nivelul cesionarului este mai favorabil, salariaţilor
transferaţi li se va aplica contractul colectiv de muncă mai favorabil
(art.9).
316

Conform art. 12, cedentul şi cesionarul vor informa în scris
reprezentanţii salariaţilor proprii sau, în cazul în care aceştia nu sunt
constituiţi sau desemnaţi, pe salariaţii proprii, cu cel puţin 30 de zile
înainte de data transferului (în Directiva 2001/23 se menţionează
necesitatea comunicării „în timp util”) cu privire la: a) data transferului
sau data propusă pentru transfer; b) motivele transferului; c) consecinţele
juridice, economice şi sociale ale transferului pentru salariaţi; d) măsurile
preconizate cu privire la salariaţi; e) condiţiile de muncă şi de încadrare în
muncă (obligaţie suplimentară faţă de cele prevăzute de art. 7 al
Directivei 2001/23).
În cazul nerespectării de către cesionar sau de către cedent a
obligaţiilor prevăzute de lege, salariaţii sau reprezentanţii salariaţilor
afectaţi de transfer se pot adresa instanţei judecătoreşti competente pentru
soluţionarea conflictelor individuale sau colective de muncă, conform
legii.
• Formarea profesională; recunoaşterea stagiilor de formare
profesională
Articolul 128 al Tratatului de la Roma punea deja în sarcina
Consiliului stabilirea unor principii generale pentru punerea în aplicare a
unei politici comune de formare profesională care să poată contribui la
dezvoltarea armonioasă atât a economiilor naţionale, cât şi a Pieţei
Comune.
În aplicarea sa, Comisia Europeană a pus accentul pe ideea de
politică comună, subliniind că această formulă este cea mai clară dintre
cele folosite în Tratatul CEE, ea permiţând intervenţia cea mai profundă a
autorităţilor comunitare.
Aceasta nu înseamnă că Tratatul înţelege să instituie, în statele
membre, o legislaţie identică în ceea ce priveşte formarea profesională. În
schimb, Tratatul a prevăzut definirea unor anumite principii generale,
fiecare ţară putându-şi menţine propriile metode şi propriile instituţii.
Printre obiective se numără unul considerat ca fiind esenţial de
către autorităţile comunitare, şi anume apropierea nivelurilor de formare.
Aceasta, datorită incidenţei sale asupra liberei circulaţii a persoanelor,
principiu fundamental al Comunităţii.
Dat fiind că art. 128 al Tratatului CEE stabilea în sarcina
Consiliului necesitatea definirii unor principii generale, acesta s-a
conformat printr-o decizie adoptată la 2 aprilie 1963 (63/266/CEE).
317

Soluţia a generat o serie de nedumeriri în rândul specialiştilor, dat fiind că
se stabileau printr-un act juridic având caracter individual un set de
principii generale ale unei politici comune. Ca atare, unii dintre aceştia au
contestat caracterul său obligatoriu.
Educaţia şi formarea profesională, adaptate la societatea bazată pe
cunoaştere, este unul dintre componentele fundamentale ale modelului
social european, astfel cum a fost el structurat la Consiliul european de la
Lisabona (aşa-numita Strategie Lisabona) din martie 2000. S-a subliniat,
cu acel prilej, că o creştere economică echilibrată cu locuri de muncă
moderne presupune o educaţie de nivel înalt, care să contribuie la
diminuarea discrepanţelor, inechităţilor şi excluziunii sociale.
De fapt, este vorba nu de o politică comună comunitară în aceste
domenii, ci de accentuarea cooperării între statele membre ale
Uniunii Europeane, cu păstrarea responsabilităţii fiecărui stat pentru
conţinutul învăţământului şi organizarea sistemului educaţiei.
În acest sens, potrivit Tratatului, acţiunea Comunităţii urmăreşte:
dezvoltarea dimensiunii europene în educaţie, în special prin însuşirea şi
difuzarea limbilor statelor membre; favorizarea mobilităţii studenţilor şi
profesorilor, inclusiv prin recunoaşterea academică a diplomelor şi a
perioadelor de studii; promovarea cooperării între instituţiile de
învăţământ; dezvoltarea schimbului de informaţii şi de experienţă privind
principiile comune sistemelor de educaţie ale statelor membre;
favorizarea dezvoltării schimburilor de tineri şi de animatori socio-
educaţionali, încurajarea dezvoltării educaţiei de la distanţă.
În această concepţie, Consiliul Uniunii Europene nu are
competenţe decizionale, ci numai de influenţare, încurajare şi
recomandare de politici de cooperare între statele membre.
• Tratate şi alte documente comunitare relevante în domeniul
ocupării şi securităţii sociale:
¾ Carta Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale ale
muncitorilor (1989)
¾ Tratatul de la Amsterdam (1997)
¾ Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (2000)
¾ Strategia Lisabona şi modelul social european (2000)
¾ Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa (2004)
318

o Carta Comunităţii privind drepturile sociale fundamentale
ale lucrătorilor (1989)
Carta defineşte drepturile sociale fundamentale ale cetăţenilor
Uniunii Europene, în special cele ale lucrătorilor, atât salariaţi cât şi
independenţi. În fapt, se confirmă drepturi deja înscrise fie în Tratat
(libera circulaţie, dreptul la formare profesională, egalitatea sexelor), fie
în Carta socială europeană sau în convenţiile Organizaţiei Internaţionale a
Muncii.
1) Dreptul la liberă circulaţie (art. 1-3)
Acest drept permite cetăţenilor Comunităţii Europene să se
stabilească şi să exerseze orice profesie în toate statele membre în aceleaşi
condiţii care se aplică cetăţenilor ţării de primire.
Se vizează, în special, beneficiul liberei circulaţii, al liberei stabiliri
în altă ţară, al egalităţii de tratament, ca şi al garantării condiţiilor de
muncă şi protecţie socială în aceleaşi condiţii cu ale cetăţenilor ţării de
primire.
Dreptul implică, totodată, realizarea armonizării condiţiilor de
rezidenţă, în special în ceea ce priveşte regruparea familială, ca şi
înlăturarea obstacolelor ce rezultă din neechivalarea diplomelor.
2) Dreptul la angajare şi remunerare (art. 4-6)
Se recunoaşte oricărui cetăţean al Uniunii dreptul la libera alegere a
unei ocupaţii şi angajări, precum şi la o justă remunerare.
Dreptul la remunerare vizează, între altele, stabilirea unui salariu de
bază decent, beneficiul unui salariu just, garantarea unui salariu de
referinţă echitabil pentru lucrătorii care nu sunt angajaţi cu normă
întreagă şi pe durată nedeterminată şi asigurarea unor mijloace de
subzistenţă suficiente în cazul reţinerii salariului.
3) Dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă

(art. 7-9)
Acest drept care este strâns legat de desăvârşirea Uniunii, în care un
rol principal îl are piaţa muncii, vizează apropierea la niveluri cât mai
ridicate a condiţiilor de viaţă şi muncă pe care le au cetăţenii diferitelor
state membre.
El priveşte, în principal, fixarea şi flexibilitatea timpului de muncă
(lucru cu program parţial, munca cu durată determinată, munca
provizorie, munca în week-end, munca prin corespondenţă, munca de
319

noapte, concediu anual, repausul săptămânal etc.), ca şi apropierea
diferitelor reglementări ale muncii în vigoare în Uniune.
4) Dreptul la protecţie socială (art. 10)
Se menţionează necesitatea asigurării unei protecţii sociale
adecvate pentru toţi cetăţenii Uniunii, indiferent de statutul lor, prin
garantarea unui venit minim pentru lucrători, ca şi o asistenţă socială
adecvată pentru persoanele ieşite din piaţa muncii sau celor care nu
dispun de mijloace de subzistenţă suficiente.
5) Dreptul la libertatea de asociere şi negociere colectivă (art. 11-14)
Se recunoaşte oricărui lucrător şi angajator al Comunităţii dreptul
de a se afilia la organizaţii profesionale.
Totodată, cuprinde recunoaşterea libertăţii de a negocia, de a se
încheia convenţii colective între partenerii sociali, ca şi de a recurge, în cazul
conflictelor de interese, la acţiuni colective, cum este, de exemplu, greva.
Tratatul de la Maastricht a introdus posibilitatea încheierii de
contracte colective de muncă între sindicatele şi patronatele repre-
zentative la nivel european. Contractele pot fi puse în practică odată cu
adoptarea lor de către Consiliul Uniunii Europene.
6) Dreptul la pregătirea profesională (art. 15)
Fiecare lucrător al Uniunii are dreptul să-şi perfecţioneze pregătirea
profesională de-a lungul întregii sale vieţi active.
Acest drept implică, cu deosebire, instituirea de concedii de
pregătire pentru a permite cetăţenilor să se recicleze sau să se perfec-
ţioneze beneficiind de instituţiile de pregătire continuă şi permanentă pe care
puterile publice, întreprinderile şi partenerii sociali sunt invitaţi să le instituie.
7) Dreptul la egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei (art. 16)
Este vorba nu numai de o simplă egalitate a salariilor femeilor şi
bărbaţilor pentru o muncă identică. Se vizează, în acelaşi timp, să se
asigure egalitatea în privinţa accesului la profesie, la protecţia socială,
educaţie, formare şi evoluţie profesională.
8) Dreptul la informaţie, consultare şi participare (art. 17-18)
Se înscrie în această parte dreptul lucrătorilor, în special al celor
care sunt angajaţi în întreprinderi cu filiale în mai multe state membre, de
a fi informaţi şi chiar consultaţi cu ocazia evenimentelor importante care
privesc soarta întreprinderii şi care au implicaţii asupra condiţiilor de
muncă sau asupra menţinerii nivelului de angajare.
320

În acest sens, în decembrie 1990, s-au creat aşa numitele consilii
europene ale muncii (European works councils) pentru informarea şi
consultarea lucrătorilor din companiile europene transnaţionale.
9) Dreptul la protecţia sănătăţii şi securitatea la locul de muncă
(art. 19)
Prin adoptarea acestui principiu, se recunoaşte oricărui lucrător
dreptul de a beneficia de condiţii satisfăcătoare de sănătate şi securitate.
Aceasta implică luarea de măsuri adecvate în vederea obţinerii de
progrese în armonizarea condiţiilor existente în statele membre. Totodată,
de-a lungul timpului, a fost adoptat un număr impresionant de directive
vizând sănătatea şi securitatea la locul de muncă.
10) Dreptul la protecţia copiilor şi adolescenţilor (art. 20-23)
Vârsta minimă de admitere la muncă este fixată la 15 ani,
recunoscându-se tinerilor angajaţi dreptul de a primi o remuneraţie
echitabilă, acela de a beneficia de legislaţie care să ţină seama de
specificul lor şi, totodată, de a urma la sfârşitul perioadei obligatorii de
şcolaritate o pregătire profesională suficientă.
11) Dreptul persoanelor în vârstă (art. 24-25)
Orice persoană care a atins vârsta pensionării are dreptul de a primi
o pensie care să-i asigure un nivel de viaţă decent.
Pentru cei care au vârsta pensionării, dar nu întrunesc condiţiile
necesare acordării unei pensii, se prevede dreptul de a beneficia de un
venit minim, de protecţie socială, ca şi de asistenţă medicală.
12) Dreptul persoanelor handicapate (art. 26)
Se recunoaşte oricărei persoane handicapate dreptul de a beneficia
de măsuri specifice, în special în domeniul formării, integrării şi
readaptării profesionale şi sociale.
Punerea în aplicare a Cartei

Realizarea prevederilor Cartei Comunităţii privind drepturile so-
ciale fundamentale ale lucrătorilor depinde, în principal, de statele mem-
bre sau de instituţiile lor care au atribuţii în domeniul social, ca şi de
partenerii sociali în măsura în care încheie convenţii colective atât la
nivelul naţional, regional sau sectorial, cât şi la nivelul unităţilor propriu-
zise.
321

Pe de altă parte, principiul subsidiarităţii permite Uniunii să
acţioneze atunci când obiectivele pot fi mai uşor realizate la nivelul său
decât la cel al statelor membre.
Totodată, Comisia redactează, anual, un raport privind aplicarea
prevederilor Cartei de către statele membre, ca şi de către Uniunea
Europeană în ansamblul său.
Aşa după cum am subliniat mai înainte, Carta comunitară nu are
valoarea juridică a unui regulament, ea doar enunţă drepturile
fundamentale. În comparaţie cu Carta Socială Europeană a Consiliului
European, Carta respectivă este considerată chiar „un regres” pe planul
reglementărilor europene. Desigur, pot fi date mai multe explicaţii. Ea
este rezultatul negocierilor, al unor compromisuri făcute pe parcursul
elaborării, dar, în egală măsură, ea reflectă, din plin, aplicarea principiului
subsidiarităţii căci politica socială revine, în cea mai mare măsură,
fiecărui stat membru.
o Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în
vigoare la 1 mai 1999, marchează o etapă importantă permiţând, pe de o
parte, să consolideze mecanismele stabilite prin Tratatul de la Maastricht,
iar, pe de altă parte, să stabilească o serie de orientări sociale prioritare pe
plan comunitar, în special în materie de ocupare, care devine „o problemă
de interes comun” (art. 2 al Tratatului CE).
Noul obiectiv este de a atinge un nivel de ocupare ridicat fără însă a
afecta competitivitatea. Pentru a se atinge acest obiectiv se vizează
elaborarea unei strategii coordonate pentru ocupare. Elementul cheie al
acestei strategii este constituit din liniile directoare comune, definite după
modelul celor adoptate la Consiliul european de la Essen.
Titlul VIII privind ocuparea, nou introdus (cuprinzând noile articole
125-130), care a fost de aplicare imediată, precizează aceste obiective şi
mijloace de a le atinge. El prevede totodată crearea unui Comitet de ocupare.
De asemenea, prin Tratatul de la Amsterdam, a fost integrat în
Tratatul CE (la capitolul 1 al Titlului IX, noile articole 136-145)
Protocolul asupra Politicii sociale ce figura doar ca anexă la Tratatul de la
Maastricht.
322

Rolul fundamental al partenerilor sociali este reconfirmat, atât la
nivel naţional pentru că statele pot încredinţa punerea în aplicare a
directivelor (art.137 par.4), cât şi la nivel comunitar, luând în considerare
obligaţia Comisiei de a promova consultarea partenerilor sociali. Cu
ocazia acestor consultări, partenerii sociali pot decide să trateze subiectul
în cauză prin negocieri la nivelul Uniunii Europene.
Tratatul de la Amsterdam a pus egalitatea între bărbaţi şi femei
printre obiectivele prioritate ale Uniunii, prevăzând în mod explicit că, în
toate acţiunile sale, trebuie să urmărească eliminarea inegalităţilor şi
promovarea egalităţii depline.
Noul articol 141 al Tratatului CE implică o întărire a egalităţii de
tratament între bărbaţi şi femei şi a egalităţii de şanse. Într-adevăr, vechiul
articol 119 se limita la problemele privind egalitatea de remunerare între
cele două sexe pentru aceeaşi muncă.
În plus, noua dispoziţie permite Consiliului să adopte, după
consultarea Comitetului economic şi social şi urmând procedura
codeciziei, măsuri pozitive vizând aplicarea acestui principiu.
o Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (2000)
La 7 decembrie 2000 la Nisa a fost adoptată Carta drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene cu scopul de a se întări protecţia
drepturilor fundamentale în lumina evoluţiei societăţii, a progresului
social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice.
O serie de articole ale Cartei privesc drepturile fundamentale ale
cetăţenilor legate de regimul raporturilor de muncă. Astfel, după ce
articolul 5 interzice sclavia şi munca forţată, iar articolul 23 impune
principiul egalităţii între bărbaţi şi femei inclusiv în domeniul angajării, al
muncii şi remunerării, Capitolul IV, intitulat „solidaritate „, enumeră o
serie de drepturi fundamentale în domeniul muncii, cum sunt:
• dreptul la informarea şi la consultarea lucrătorilor în cadrul
întreprinderii (art.27);
• dreptul la negociere şi la acţiuni colective (art.28);
• dreptul la accesul (gratuit) la serviciile de plasament (art.29);
• protecţia în cazul licenţierii nejustificate (art.30);
• condiţii de muncă juste şi echitabile (art.31)
323

• interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor în muncă
(art.32);
• securitatea socială şi ajutorul social (art.34).
Dispoziţiile Cartei se adresează instituţiilor şi organelor Uniunii, ca

şi statelor membre atunci când fac aplicarea dreptului comunitar.
o Strategia Lisabona şi modelul social european (2000)2
Consiliul european de la Lisabona, desfăşurat în perioada 23-24
martie 2000, a fixat 4 mari priorităţi ale activităţii comunitare la nivel
social. Acestea se referă la:
− locuri de muncă mai multe şi mai bune
− educaţie şi formare profesională adaptate la societatea bazată pe
cunoaştere
− incluziunea socială
− modernizarea sistemului de asigurări sociale.
Statele membre şi-au propus ca în anul 2010 o cotă de 70% din

persoanele în vârstă productivă să fie activi pe piaţa muncii, transformând
economia europeană în cea mai performantă la nivel mondial. S-ar atinge
astfel un obiectiv deosebit de ambiţios, şi anume acela al deplinei ocupări
a forţei de muncă.
o Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa (2004)
Proiectul actual al Constituţiei Uniunii Europene precizează la
art. 3, intitulat „Obiectivele Uniunii”, că Uniunea acţionează pentru
dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică echi-
librată, pe o economie socială de piaţă foarte competitivă, vizând
ocuparea deplină a forţei de muncă şi progresul social şi un înalt nivel de
protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. De asemenea, combate
excluderea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia
socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi
protecţia drepturilor copilului.
2
A se vedea detaliile de la capitolul 6 Mediul de afaceri şi relaţiile de
muncă în contextul dreptului comerţului internaţional, secţiunea consacrată
Strategiei Lisabona.
324

Totodată, Uniunea promovează coeziunea economică, socială şi
teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre.
În plus, Uniunea adoptă măsuri pentru asigurarea coordonării
politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre, în special
prin adoptarea liniilor directoare ale acestor politici (art. 14).
Cât privesc partenerii sociali, Uniunea recunoaşte şi promovează
rolul acestora la nivelul Uniunii, luând în considerare diversitatea
sistemelor naţionale. În plus, Uniunea facilitează dialogul dintre aceştia,
respectându-le autonomia (conform art. 47).
Constituţia Uniunii Europene a inclus, în Partea a II-a Carta
drepturilor fundamentale ale Uniunii care reafirmă, prin respectarea
competenţelor şi îndatoririlor Uniunii, precum şi a principiului subsi-
diarităţii, drepturile care rezultă în special din tradiţiile constituţionale şi
din obligaţiile internaţionale comune ale statelor membre, din Convenţia
europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda-
mentale, din cartele sociale adoptate de către Uniune şi de către Consiliul
Europei, precum şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
şi a Curţii Europene a drepturilor Omului.
Art. II-15 statuează libertatea profesională şi dreptul la muncă, în
temeiul căreia orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita
o profesie aleasă sau acceptată în mod liber, precum şi libertatea pe care o
are fiecare cetăţean sau cetăţeană a Uniunii de a-şi căuta un loc de muncă,
de a lucra, de a se stabili sau de a-şi oferi serviciile în orice stat membru.
În Titlul IV al Cărţii a II-a a Constituţiei Uniunii Europene, intitulat
„Solidaritatea”, regăsim drepturile pe care le cuprindea Carta drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene.
De asemenea Capitolul III (Secţiunea 1 şi 2) al Titlului III al Părţii
a III-a detaliază politica specifică a Uniunii în domeniul ocupării forţei de
muncă şi al politicii sociale. În acest sens, Uniunea şi statele membre
urmăresc să elaboreze o strategie coordonată de ocupare a forţei de
muncă, şi, în special, să promoveze o mână de lucru calificată, formată şi
adaptabilă, precum şi pieţe ale muncii care să poată reacţiona rapid la
evoluţia economiei (art. III – 97).
Obiectivul atingerii unui înalt nivel de ocupare a forţei de muncă
este luat în considerare la definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi
acţiunilor Uniunii (art. III – 99).
325

Consiliul European examinează în fiecare an situaţia ocupării forţei
de muncă, iar pe baza concluziilor acestuia Consiliul de Miniştri, la pro-
punerea Comisiei, adoptă în fiecare an linii directoare de care statele
membre ţin cont în politicile lor de ocupare a forţei de muncă (art. III-100).
Propunându-şi să acţioneze, ţinând cont de diversitatea practicilor
naţionale, în special în domeniile relaţiilor contractuale, precum şi de
necesitatea de a menţine competitivitatea economiei Uniunii, aceasta
susţine şi completează acţiunea statelor membre într-o serie de domenii,
enumerate la art. III-104:
a) îmbunătăţirea, în special, a mediului de lucru, pentru a proteja
sănătatea şi securitatea lucrătorilor;
b) condiţiile de muncă;
c) securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor;
d) protecţia lucrătorilor în cazul rezilierii contractului de muncă;
e) informarea şi consultarea lucrătorilor;
f) reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi
patronatului, inclusiv co-gestionarea;
g) condiţiile de încadrare în muncă a resortisanţilor ţărilor terţe
care îşi au reşedinţa în mod legal în cadrul Uniunii;
h) integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii;
i) egalitatea între bărbaţi şi femei în privinţa şanselor pe piaţa
muncii şi tratamentul la locul de muncă;
j) combaterea excluziunii sociale;
k) modernizarea sistemelor de protecţie socială.
În acest scop, se pot adopta legi sau legi-cadru europene care pot
stabili măsuri destinate să încurajeze cooperarea între statele membre prin
stabilirea unor cerinţe minime aplicabile progresiv, ţinând cont de con-
diţiile şi reglementările tehnice existente în fiecare din statele membre.
Legile şi legile-cadru europene nu aduc atingere facultăţii recu-
noscute statelor membre de a defini principiile fundamentale ale
sistemului lor de securitate socială şi nu trebuie să afecteze, în mod
semnificativ, echilibrul lor financiar.
Este important de subliniat că pct. 6 final al art. III-104 exclude, în
mod expres, din câmpul aplicării sale remuneraţiile, dreptul de asociere,
dreptul la grevă şi dreptul la lock-out, a căror reglementare rămâne, astfel,
în responsabilitatea exclusivă a statelor membre.
326

Pe de altă parte, art. III-7 enumeră şi el o serie de domenii în care
Comisia încurajează cooperarea între statele membre şi facilitează
coordonarea acţiunii lor în toate domeniile politicii sociale, şi anume:
a) ocuparea forţei de muncă;
b) dreptul muncii şi condiţiile de lucru;
c) formarea şi perfecţionarea profesională;
d) securitatea socială;
e) protecţia împotriva accidentelor şi bolilor profesionale;
f) igiena muncii;
g) dreptul sindical şi negocierile colective dintre angajatori şi lu-
crători.
În sfârşit, Consiliul de Miniştri urmează să adopte o decizie
europeană de instituire a unui Comitet de protecţie socială cu caracter
consultativ, pentru a promova cooperarea în materie de protecţie socială
între statele membre şi între acestea şi Comisie (art.III-111).
Subsecţiunea 2.1. Politica de Ocupare a forţei de muncă în
Uniunea Europeană:
Strategia Uniunii Europene în domeniul ocupării forţei de muncă
are la bază patru piloni3, şi anume:
I. îmbunătăţirea capacităţii de angajare;
II. dezvoltarea spiritului anteprenorial şi crearea de locuri de muncă;
III. promovarea capacităţii de adaptare a întreprinderilor şi a
angajaţilor acestora;
IV. asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi.
Cele 10 linii directoare – „Noi oportunităţi de ocupare în societatea
bazată pe cunoaştere şi în servicii” prevăzute în HG nr. 759 din 18 iulie
2002 pentru aprobarea Planului naţional de acţiune pentru ocuparea forţei
de muncă (PNAO), M. Of. nr. 637 din 29 august 2002, răspund cerinţelor şi
provocărilor noului statut al României de stat membru al Uniunii Europene.
În cazul în care UE doreşte să rezolve problema ocupării forţei de
muncă, trebuie să fie utilizate toate posibilităţile creării de noi locuri de
muncă şi ale tehnologiei informaţiei. Întreprinderilor inovative care pot
contribui la mobilizarea potenţialului de creare a locurilor de muncă într-o
3
Conform HG nr. 759 din 18 iulie 2002 pentru aprobarea Planului
naţional de acţiune pentru ocuparea forţei de muncă (PNAO), M. Of. nr. 637
din 29 august 2002.
327

societate bazată pe cunoaştere trebuie să li se ofere condiţii generale
favorabile.
Un potenţial considerabil pentru crearea de locuri de muncă şi
sporirea calităţii acestora se regăseşte îndeosebi în sectorul servicii. În
special în sectorul mediului înconjurător există o serie de posibilităţi care
se adresează cu precădere forţei de muncă mai puţin calificate în vederea
integrării pe piaţa muncii a acesteia. Mai mult, există potenţial pentru o
calificare superioară a forţei de muncă prin introducerea noilor tehnologii
specifice mediului.
Statele membre vor înlătura obstacolele în calea prestării serviciilor
şi vor crea condiţiile-cadru pentru utilizarea potenţialului întregului
spectru al sectorului servicii în vederea creării mai multor locuri de
muncă mai bune. Ar trebui inclus şi potenţialul ocupaţional într-o
societate bazată pe cunoaştere şi al sectorului mediu.
Principalele obiective ale politicii de ocupare
Obiectivul orizontal A – Creşterea ratei de ocupare
Pe piaţa muncii acţiunea Guvernului are ca principal obiectiv
creşterea gradului de ocupare a populaţiei active. Măsurile propuse
vizează stimularea creării de noi locuri de muncă în condiţiile continuării
în ritm accelerat a proceselor de privatizare şi restructurare, astfel încât
rata şomajului să scadă.
Obiectivele Programului de guvernare în domeniul politicii de
ocupare a forţei de muncă până în anul 2004 vizează:
1. creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă:
– adoptarea liniilor directoare ale UE privind ocuparea forţei de
muncă;
– creşterea ocupării forţei de muncă;
– dezvoltarea spiritului întreprinzător al angajatorilor şi al
persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă;
– creşterea mobilităţii, flexibilităţii şi adaptabilităţii forţei de
muncă;
– garantarea şanselor egale;
2. măsuri de sprijinire a şomerilor:
– aplicarea de măsuri de asigurare pentru şomaj;
– mutarea accentului politicilor de protecţie a şomerilor de la
măsuri pasive către cele active.
328

Pentru îndeplinirea obiectivelor Programului de guvernare Agenţia
Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă întocmeşte anual un program
naţional pentru ocuparea forţei de muncă. Obiectivele stabilite pentru anul
2002 sunt:
– prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia;
îmbunătăţirea structurii ocupării pe ramuri economice şi zone geografice
prin echilibrarea raportului dintre cererea şi oferta de pe piaţa muncii;
– creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor
structurale care se produc în economia naţională;
– încadrarea sau reîncadrarea în muncă a persoanelor în căutarea
unui loc de muncă;
– sprijinirea ocupării persoanelor aparţinând unor categorii
defavorizate ale populaţiei;
– asigurarea egalităţii şanselor pe piaţa muncii;
– stimularea şomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă;
– stimularea angajatorilor pentru încadrarea persoanelor aflate în
căutarea unui loc de muncă;
– creşterea ponderii măsurilor active de stimulare a ocupării forţei
de muncă în totalul cheltuielilor la 22,9%;
– stimularea încadrării în muncă a minimum 42% din numărul
şomerilor în primele 6 luni de la data intrării în şomaj;
– utilizarea eficientă a bugetului asigurărilor pentru şomaj, în
derularea măsurilor active.
Aceste obiective vor fi realizate prin următoarele măsuri active:
1. servicii oferite şomerilor, cum sunt:
(i) informare şi consiliere profesională;
(ii) medierea muncii;
(iii) consultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi
independente sau pentru iniţierea unei afaceri;
(iv) accesarea gratuită a serviciului electronic de mediere a muncii;
(v) creditare pentru întreprinderile mici şi mijlocii;
(vi) cursuri de calificare şi recalificare a forţei de muncă;
2. subvenţii pentru creşterea ocupării.
329

Obiectivul orizontal B – Strategii naţionale pentru „învăţarea
pe parcursul întregii vieţi”
Reformele legislative şi instituţionale realizate în acest domeniu în
ultimii ani împreună cu alocarea unor fonduri mai mari pentru educaţie şi
formare profesională arată interesul deosebit pe care România îl acordă
dezvoltării de strategii naţionale ample şi coerente de formare iniţială şi
continuă.
1. Îmbunătăţirea învăţământului profesional şi tehnic
Îmbunătăţirea învăţământului profesional şi tehnic (învăţământul
preuniversitar profesional, învăţământul postliceal, învăţământul superior)
prin:
– generalizarea calităţii profesionalizării ca atribut şi finalitate a
formelor şi structurilor de formare iniţială organizate potrivit prevederilor
legale în vigoare;
– dezvoltarea şi implementarea unui sistem de consiliere şi
orientare şcolară şi profesională;
– realizarea reformei curriculare la toate nivelurile educaţionale;
– formarea continuă a personalului didactic;
– asigurarea educaţiei de bază pentru toţi cetăţenii;
– eradicarea analfabetismului prin implicarea instituţiilor de resort
şi a comunităţilor locale;
– creşterea calităţii programelor de formare profesională atât pentru
formarea iniţială, cât şi pentru cea continuă;
– adoptarea unor programe de educaţie compensatorie sau de
acordare a unei a doua şanse pentru cei care au părăsit temporar sistemul
formal al educaţiei de bază;
– dezvoltarea şi restructurarea reţelei învăţământului rural, astfel
încât să se asigure accesul echitabil la educaţie pentru copiii şi tinerii din
mediul rural;
– ameliorarea calitativă a serviciilor educaţionale din învăţământul
rural;
– combaterea abandonului şcolar;
– implementarea societăţii informaţionale prin sistemul educaţional –
instruirea la distanţă şi continuă şi informatizarea învăţământului;
– anticiparea necesarului de competenţe, corespunzător schim-
bărilor care se previzionează pe piaţa muncii;
330

– adaptarea învăţământului profesional şi tehnic (IPT) la nevoile de
dezvoltare durabilă la nivel regional;
– adaptarea IPT la nevoile de calificare solicitate de economia
bazată pe cunoaştere, de noile tehnologii în curs de dezvoltare;
– utilizarea noilor tehnologii în procesul de formare profesională
prin noi forme şi tipuri de învăţare (învăţarea la distanţă);
– adaptarea IPT la nevoile de dezvoltare personală şi profesională a
cursanţilor din perspectiva învăţării permanente, în condiţiile integrării
elevilor cu nevoi speciale de învăţare în programele de pregătire
profesională organizate în reţeaua de masă;
– dezvoltarea şi implementarea mecanismelor şi instrumentelor de
asigurare a calităţii formării profesionale iniţiale;
– promovarea parteneriatului social în IPT;
– dezvoltarea instituţională a unităţilor de învăţământ pentru a
deveni furnizoare de formare a resurselor umane la nivelul comunităţilor
locale;
– valorificarea competenţelor profesionale dobândite în contexte
de formare nonformală sau informală.
2. Îmbunătăţirea formării profesionale continue
Măsuri prevăzute pentru îmbunătăţirea formării profesionale
continue şi sprijinirea învăţării pe tot parcursul vieţii:
– înlăturarea blocajelor din activitatea de formare profesională a
adulţilor;
– modificarea cadrului legislativ privind formarea profesională a
adulţilor;
– asigurarea calităţii şi competitivităţii furnizorilor de formare
(elaborarea de standarde ocupaţionale, autorizarea programelor de
formare, evaluarea rezultatelor formării);
– facilitarea organizării unor stagii de instruire practică la agenţii
economici pentru programe organizate de diferiţi furnizori de formare
profesională;
– elaborarea de către patronate împreună cu sindicatele a planurilor
anuale de formare profesională la nivel de întreprindere, prin care se va da
posibilitatea salariaţilor să participe la diferite forme de pregătire
profesională;
331

– elaborarea procedurii de evaluare şi certificare a competenţelor
dobândite pe cale nonformală sau informală;
– perfecţionarea cadrului legislativ şi instituţional pentru
promovarea parteneriatului în formarea profesională continuă;
– încurajarea instituţiilor şi a unităţilor de învăţământ de a participa
ca furnizori de formare profesională continuă în programele iniţiate şi
organizate de Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Obiectivul orizontal C – Dezvoltarea parteneriatului social
În vederea evaluării şi monitorizării acţiunilor privind ocuparea
forţei de muncă, în România a fost constituit un parteneriat social cu-
prinzător, partenerii sociali fiind implicaţi în elaborarea politicilor şi stra-
tegiilor pentru punerea în aplicare a diferitelor programe din domeniul
ocupării.
Aceste programe se creează prin acorduri şi protocoale în care sunt
prevăzute politici coerente de realizare a obiectivelor propuse.
În acest context partenerii sociali sunt integraţi sistematic în dez-
voltarea şi implementarea acţiunilor, în concordanţă cu iniţiativele publi-
ce/private.
Prin intermediul dialogului social parteneriatele îşi fac simţită
prezenţa la nivel european (cooperare transnaţională cu privire la pro-
grame de tineret, educaţie şi formare), naţional (acorduri tripartite), local
(la nivelul comunităţilor), la nivelul întreprinderilor (patronat,
sindicat/salariaţi).
Parteneriatele se dezvoltă, mai ales, prin implicarea activă a
organelor locale şi regionale, a organizaţiilor societăţii civile, care oferă
servicii mai apropiate de cetăţeni şi sunt mai bine adaptate nevoilor
specifice ale comunităţilor.
Deoarece în această etapă economia României trebuie să se
adapteze în toate sectoarele de activitate pentru a deveni şi a se menţine
competitivă, parteneriatul social devine o modalitate eficientă de a asigura
modernizarea şi diversificarea activităţilor.
Structurile parteneriale pot fi bi-, tri- sau pluripartite.
În acest sens au fost înfiinţate şi funcţionează următoarele instituţii:
1. Consiliul Economic şi Social (CES) este un organism tripartit,
autonom, de interes public, constituit în scopul realizării dialogului social
dintre Guvern, sindicate şi patronate şi al asigurării climatului de pace
332

socială. CES are un rol consultativ în stabilirea politicii economice şi
sociale, precum şi în medierea stărilor conflictuale intervenite între
partenerii sociali, înainte de a se declanşa procedurile prevăzute pentru
soluţionarea conflictelor de muncă.
2. Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă este o
instituţie cu conducere tripartită care are ca atribuţie principală
implementarea politicii de ocupare a forţei de muncă, precum şi a celei de
protecţie socială a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă.
3. Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor
(CNFPA) este o autoritate administrativă autonomă, organizată în sistem
tripartit, cu rol consultativ în promovarea politicilor şi strategiilor privind
formarea profesională a adulţilor. CNFPA este format din reprezentanţi ai
administraţiei publice centrale, precum şi ai organizaţiilor patronale şi
sindicale reprezentative la nivel naţional.
De asemenea, la nivelul fiecărui minister funcţionează comisiile de
dialog social în cadrul cărora sunt abordate probleme specifice instituţiei
respective, deciziile fiind adoptate în urma consultării partenerilor sociali.
Începând cu anul 2001 s-au încheiat acorduri sociale între Guvern
şi partenerii sociali reprezentativi la nivel naţional, în scopul asigurării
păcii sociale necesare realizării reformelor economice.
Conform prevederilor Legii învăţământului, Ministerul Educaţiei şi
Cercetării se sprijină la nivel naţional pe organisme consultative, cum ar
fi Consiliul Naţional pentru Formare şi Educaţie Continuă. La nivel
judeţean funcţionează Consiliul Naţional de Dezvoltare a Parteneriatului
Social în Învăţământul Profesional şi Tehnic, în cadrul Consiliului con-
sultativ al inspectoratului şcolar judeţean sau al municipiului Bucureşti.
Obiectivul orizontal D – Dimensiunea regională
Pentru România dezvoltarea regională nu a fost o tradiţie.
Regiunile de dezvoltare, înfiinţate în urmă cu circa 5 ani, sunt
alcătuite din grupări de două până la opt judeţe (incluzând şi municipiul
Bucureşti), constituite prin asocierea voluntară a acestora. Modelul
regiunilor de dezvoltare urmează îndeaproape sistemul european de
clasificare statistică a unităţilor teritoriale – Nomenclatorul unităţilor
teritoriale statistice (NUTS). Regiunile create nu au statut administrativ şi
nici personalitate juridică. Ele reprezintă cadrul de concepere,
implementare şi evaluare a politicii de dezvoltare regională şi a
333

programelor de coeziune economică şi socială. În cadrul fiecărei regiuni
de dezvoltare funcţionează o agenţie pentru dezvoltare regională,
organism neguvernamental, de utilitate publică, care acţionează în
domeniul specific dezvoltării regionale.
Instrumentele de bază ale promovării economice la nivel regional
sunt Strategia naţională pentru dezvoltare regională şi Programul naţional
pentru dezvoltare regională. Începând cu anul 2000 România elaborează
Planul naţional de dezvoltare care prezintă strategia, priorităţile şi
programele de promovare a coeziunii socioeconomice pe teritoriul ţării.
Ministerul Dezvoltării şi Prognozei are sarcina de a promova şi a
coordona la nivel naţional politica de dezvoltare regională.
Politica pieţei muncii şi cea de formare profesională reprezintă
domenii de acţiune ale eforturilor şi iniţiativelor regionale. Pe baza
Planului naţional de dezvoltare, Ministerul Dezvoltării şi Prognozei
derulează programe prin care se creează oportunităţi de ocupare şi
dezvoltare a resurselor umane. Aceste programe se adresează, în
principal, regiunilor, judeţelor sau zonelor care au probleme de dezvoltare
şi au ca principal obiectiv sprijinirea investiţiilor pentru creşterea
capacităţii de creare de locuri de muncă şi de dezvoltare a resurselor
umane prin măsuri de sprijinire a creării sau dezvoltării de întreprinderi
mici şi mijlocii, finanţarea dezvoltării infrastructurii etc.
La nivel judeţean se elaborează anual programe de dezvoltare
economico-socială. Consiliile judeţene şi consiliile locale de la nivelul
comunelor, oraşelor şi municipiilor, formate din reprezentanţi aleşi de
colectivităţile locale, au ca atribuţii elaborarea, aprobarea şi adoptarea de
strategii şi programe de dezvoltare economico-socială judeţene şi locale.
Autorităţile locale sunt implicate în fundamentarea şi imple-
mentarea programelor anuale de ocupare temporară din rândul şomerilor
(lucrări de interes comunitar, constând în servicii publice şi servicii
sociale).
Pentru întărirea rolului autorităţilor publice locale şi al partenerilor
sociali în implementarea politicilor în domeniul pieţei muncii, la nivelul
agenţiilor judeţene pentru ocuparea forţei de muncă se vor constitui şi vor
funcţiona, începând din a doua jumătate a anului 2002, consiliile
consultative.
Consorţiile regionale sunt structuri consultative ale consiliilor
pentru dezvoltare regională, constituite cu aprobarea Consiliului Naţional
334

pentru Dezvoltare Regională. Fiecare din cele 7 consorţii regionale este
compus din reprezentanţi ai agenţiei pentru dezvoltare regională, ai
consiliilor judeţene, ai agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă, ai
filialei regionale a Centrului Naţional pentru Dezvoltarea Învăţământului
Profesional şi Tehnic, ai inspectoratelor şcolare judeţene, ai comitetelor
locale pentru dezvoltarea parteneriatului social în învăţământul
profesional şi tehnic şi ai universităţilor.
Obiectivul orizontal E – Dezvoltarea sistemului de indicatori ai
pieţei muncii
În procesul luării deciziilor din orice domeniu de activitate, în
special al elaborării unor politici sociale coerente şi pentru a se realiza o
monitorizare şi evaluare adecvată a progreselor realizate în cadrul
procesului de implementare a PNAO, este necesară existenţa unor
informaţii statistice corespunzătoare.
Procesul de armonizare a statisticii sociale româneşti cu statisticile
europene a început, la nivelul Institutului Naţional de Statistică, prin
alinierea pe trei direcţii principale:
– metodele de cercetare (modalităţile de colectare a informaţiilor);
– sistemele de eşantionare utilizate;
– conceptele, definiţiile, clasificările, nomenclatoarele.
Prin poziţia sa de coordonator al activităţilor cu acest specific, în
contextul derulării diverselor programe, Institutul Naţional de Statistică se
implică în acţiunea de unificare conceptuală şi metodologică a princi-
palilor indicatori statistici ai pieţei muncii.
În momentul de faţă, pentru caracterizarea fenomenelor de pe piaţa
forţei de muncă din România se utilizează două serii de date statistice
diferite:
– date din Balanţa forţei de muncă (BFM);
– date din Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO),
iniţiată în anul 1996.
Indicatorii statistici din cele două serii de date nu sunt comparabili
deoarece metodele de colectare, perioadele de referinţă şi sfera de
cuprindere sunt diferite. Doar analiza datelor din ambele serii poate oferi
o imagine completă şi reală asupra pieţei muncii din România.
BFM permite construirea unor indicatori comparabili în timp, la
nivel naţional şi teritorial (regiuni statistice, judeţe).
335

Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO) asigură
comparabilitate în timp, la nivel naţional, teritorial (regiuni statistice) şi
european. Comparabilitatea datelor statistice la nivel european este
asigurată, în cadrul Institutului Naţional de Statistică, atât prin adoptarea
metodei moderne de cercetare AMIGO, cât şi prin aderarea la Programul
EUROSTAT.
Conceptele şi definiţiile din cadrul sistemului românesc al forţei de
muncă au fost adaptate la convenţiile şi standardele europene în vigoare,
avându-se în vedere şi specificul legislaţiei naţionale.
În afara indicatorilor statistici generali se vor dezvolta şi alţii,
specifici, care vor fi în continuare structuraţi şi detaliaţi de aşa manieră
încât să permită o evaluare eficientă a gradului de îndeplinire a măsurilor
cuprinse în PNAO.
Subsecţiunea 2. Momente cheie în domeniul politicii de ocupare

a forţei de muncă
Dacă între anul 1957 şi 1971 instrumentul utilizat a fost Fondul
Social European (Fondul Social European), ulterior apar şi alte acte
normative, strategii, programe şi instrumente care îşi pun amprenta asupra
direcţiei dezvoltării acestei politici. Construcţia modelului social
european a fost marcată astfel de evenimente care au contribuit la
definirea şi apoi dezvoltarea unei politici sociale şi de ocupare europene,
a strategiilor adecvate, a unor noi instrumente şi parteneriate pentru
atingerea obiectivelor acestora.
§ 2.1. Carta Socială Europeană

Toate Statele Membre, cu excepţia Marii Britanii, au adoptat în
1989, printr-o declaraţie, Carta Drepturilor Sociale Fundamentale ale
Angajaţilor4, cunoscută sub numele de Carta Socială. Carta constituie un
instrument politic care conţine „obligaţii morale”5 al căror obiect este
acela de a garanta că într-o anumită ţară sunt respectate anumite drepturi
sociale. Acestea se referă, în primul rând, la piaţa muncii, formarea
profesională, egalitatea şanselor, mediul de lucru. Carta conţine, de
asemenea, o cerere explicită adresată Comisiei de a înainta propuneri
4
Community Charter of Fundamental Rights for Workers
5
www.ccir.ro
336

pentru a transpune conţinutul Cartei Sociale în legislaţie. Carta Socială a
fost urmată de programe de acţiune socială.
§ 2. 2. Acordul de Politică Socială 6
Acordul de Politică Socială este anexat la Protocolul de Politică
Socială, anexat, la rândul său, la Tratatul asupra Uniunii Europene.
Semnat de 14 State Membre (mai puţin Marea Britanie), stabileşte
obiectivele de politică socială trasate şi în Carta Socială din 1989: pro-
movarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi
viaţă, combaterea excluderii sociale, dezvoltarea resurselor umane etc.
Acordul de Politică Socială stabileşte procedura pentru adoptarea
măsurilor de politică socială şi recunoaşte rolul vital jucat de dialogul
dintre conducere şi angajaţii în politică socială. Carta Verde din 1993 ce
stabileşte direcţiile de acţiune şi apoi Carta Albă din 1994 insistă pe rolul
pregătirii şi formării profesionale, în care regăsim două coordonate, una
verticală şi cealaltă orizontală. Pe direcţia verticală, care trebuie să asigure
coeziune economică şi socială regăsim politicile active de ocupare,
egalitate de şanse, educaţie şi training în meserii, forţă de muncă califi
cată care să răspundă unor cerinţe mereu în schimbare, ce permit accesul
femeilor pe piaţa muncii. În timp ce în plan orizontal este vorba de
angajare pe plan local, egalitate de şanse şi societatea bazată pe servicii,
parteneriate locale care să asigure climatul favorabil spiritului
antreprenorial al unor „poli de cunoaştere” care este transferată spre
sectoarele noi. Mai multe fonduri sunt astfel activate? În cadrul acestora
Fondul de Dezvoltare Regională, Fondurile Structurale cu cele trei
obiective specifice sunt cele cunoscute. După alegerea noului guvern
laburist în mai 1997, Marea Britanie a anunţat că intenţionează să ia parte
la politica socială şi de ocupare.
Tratatul de la Amsterdam, din anul 1997, a încorporat Acordul de
Politică Socială – cu prevederi sporite – în Capitolul Social din Tratatul
asupra Comunităţii Europene. S-a creat o bază legală pentru egalitatea
şanselor între femei şi bărbaţi la locul de muncă şi se fac precizări legate
de măsuri împotriva excluderii sociale. În final, o referire la drepturile
fundamentale a dat o nouă dimensiune obiectivelor politicii sociale.
6
Ibidem
337

Tratatul de la Maastricht din anul 1992 a avut rolul de a integra
Carta Socială în tratatul semnat, cu excepţia Marii Britanii, care îl va
semna ulterior în cadrul Acordului Social.
Tratatul de la Amsterdam include politica socială şi de ocupare,
realizând pactul necesar pentru stabilitate şi creştere economică,
asigurând echilibrul între integrarea economică şi politica de ocupare a
forţei de muncă. Acesta cuprinde dispoziţii ce vizează adâncirea integrării
atât prin trecerea în competenţa Comunităţii a unor domenii ce erau
cuprinse în aria cooperării interguvernamentale, cât şi prin dezvoltarea
politicilor şi obiectivelor Uniunii Europene. Sunt cuprinse astfel prevederi
referitoare la politica de asigurare a locurilor de muncă şi de protecţie
socială. Conform acestor dispoziţii, statele membre vor promova o
politică de coordonare a creării de locuri de muncă în vederea dezvoltării
capacităţii de elaborare a unei strategii comune privind nivelul de
angajare.
Se urmăreşte, de asemenea, eliminarea discriminărilor şi asigurarea
unui tratament optim în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi ocupare a
posturilor, dezvoltarea politicilor comune în domeniul protecţiei
mediului, al sănătăţii publice şi protecţiei consumatorilor. Astfel a fost
adoptată „Strategia europeană de ocupare a forţei de muncă”, prin
introducerea în tratat a Titlului VIII. Procesul de coordonare a acţiunilor
privitoare la ocuparea forţei de muncă în cadrul Uniunii a fost lansat de
către Consiliul Europei la Luxemburg în noiembrie 1997 la „Job
Summit”.
– În funcţie de priorităţile identificate, strategia este structurată pe
patru piloni, fiecare reprezentând câte un domeniu de acţiune a cărui
dezvoltare contribuie la o mai bună ocupare a forţei de muncă la nivel
comunitar:
– angajabilitatea – reprezintă o nouă cultură în sfera ocupării forţei
de muncă şi se referă la adaptabilitatea de a fi angajat, contribuind la
combaterea şomajului în rândul tinerilor şi la combaterea şomajului pe
termen lung;
– antreprenoriatul – promovează crearea de noi locuri de muncă
prin încurajarea dezvoltării locale;
– adaptabilitatea – are în vedere modernizarea organizării muncii şi
promovarea contractelor de muncă flexibile;
338

– asigurarea de şanse egale – se referă la adoptarea de măsuri
speciale pentru ca femeile să aibă parte de aceleaşi oportunităţi ca şi
bărbaţii.
Pentru a se asigura coordonarea la nivel european a strategiei, anual
se parcurg anumite etape, după cum urmează:
– stabilirea unor „Direcţii în ocuparea forţei de muncă”
(Employment Guidelines), document elaborat pe baza propunerii
Comisiei Europene, care mai apoi este discutat şi aprobat de către
Consiliul European;
– elaborarea de către fiecare stat, membru în parte a „Planurilor
Naţionale de Acţiune” (National Action Plans – NAP’s), planuri ce
descriu modul de aplicare a Direcţiilor de ocupare a forţei de muncă şi a
recomandărilor specifice fiecărei ţări;
– Comisia şi Consiliul examinează împreună aceste planuri şi
elaborează un „Raport comun asupra ocupării forţei de muncă” (Joint
Employment Report)
– în urma analizării acestui Raport se elaborează noile Direcţii şi
recomandări pentru anul următor.
Metoda pe baza căreia se desfăşoară acest proces de coordonare a
politicilor de ocupare a forţei de muncă este cunoscută ca „metoda
deschisă de coordonare”7.
Principiile ce susţin această metodă sunt următoarele:
– principiul subsidiarităţii – constă în stabilirea/ împărţirea respon-
sabilităţilor între nivelul comunitar şi cel naţional prin stabilirea obiectivelor
la nivel comunitar şi responsabilizarea statelor membre în privinţa
măsurilor de acţiune adoptate, pentru realizarea acestora la nivel naţional;
– principiul convergenţei – constă în urmărirea obiectivelor
comune prin acţiuni corelate;
– managementul pe bază de obiective – se referă la monitorizarea
şi evaluarea progresului prin stabilirea de indicatori comuni pentru toate
statele membre;
– monitorizarea pe ţară (country surveillance) – constă în
elaborarea de rapoarte ce înregistrează progresul şi identifică posibilele
„bune practici” la nivelul statelor membre;
7
The Open Method of Coordonation – a fost iniţiată în cadrul
Strategiei de Ocupare a Forţei de Muncă.
339

– abordarea integrată – presupune extinderea Direcţiilor
politicilor pieţei muncii în sfera altor politici (sociale, educaţionale,
antreprenoriale, regionale şi de impozitare).
La lansarea în 1997, Strategia europeană de ocupare a forţei de
muncă a avut în vedere ca în următorii cinci ani să se înregistreze progrese
simţitoare în combaterea şomajului. Pentru a se verifica acest scop,
Strategia a fost evaluată prima dată în anul 2000, pentru ca mai apoi, în
anul 2002 să se realizeze o evaluare de impact. Rezultatele acestor evaluări
au arătat progrese în direcţia creării unui cadru integrat al politicilor
naţionale, creşterii transparenţei politicilor de ocupare şi a numărului de
factori implicaţi atât la nivel comunitar, cât şi la nivelul statelor membre.
De asemenea au fost identificate şi aspecte sensibile ale politicii de ocupare
a forţei de muncă şi au fost trasate priorităţile perioadei următoare.
Temele identificate pentru reforma Strategiei europeane de ocupare
a forţei de muncă au fost:
– stabilirea unor obiective mai clare;
– simplificarea Direcţiilor de acţiune (fără a reduce din eficacitatea
acestora);
– întărirea rolului parteneriatului social în aplicarea Strategiei;
– creşterea coerenţei şi complementarităţii cu alte procese
comunitare8.
Anul 2000 constituie un moment major în evoluţia politicii sociale
prin elaborarea Strategiei de la Lisabona (Lisbon Strategy), prin care este
stabilit obiectivul pe zece ani al Uniunii Europene, şi anume „ de a deveni
cea mai competitivă şi dinamică economie din lume bazată pe
cunoaştere, capabilă de o creştere economică sustenabilă, cu mai multe
şi mai bune locuri de muncă şi o mai bună coeziune socială” 9.
Consiliul European a decis că trebuie create condiţiile necesare
pentru ocuparea totală a forţei de muncă şi a stabilit un nivel al ratei de
8
Communication from the Commission to the Council, The European
Parliament, the Economic and Social Committee and the Committee of
Regions on „Taking Stock of Five Years of the European Employment
Strategy” COM (2002) 416 final – p. 4.
9
Consiliul European de la Lisabona, Martie 2000
(http://www.europa.eu.int/comm/employment_social/employment_strategy/
index_en.htm.)
340

ocupare a forţei de muncă de 70% şi o rată a ocupării femeilor de 60%,
ţinte ce trebuie atinse până în anul 2010.10 Strategia de la Lisabona a fost
creată pentru a ajuta Uniunea Europeană să-şi recapete condiţia de
ocupare totală a forţei de muncă şi de a întări coeziunea socială până în
anul 2010.
§ 2. 3. Obiectivele Strategiei de la Lisabona în privinţa politicii
de ocupare a forţei de muncă, au fost:
– creşterea calitativă şi cantitativă a locurilor de muncă;
– anticiparea şi capitalizarea schimbărilor pieţei muncii prin
crearea unui nou echilibru între flexibilitate şi securitate;
– lupta împotriva sărăciei şi tuturor formelor de excludere socială
şi discriminare;
– modernizarea serviciilor de securitate socială;
– promovarea egalităţii între sexe;
– sporirea importanţei aspectelor sociale a extinderii şi a relaţiilor
externe ale Uniunii Europene.
Direcţiile de acţiune stabilite în anul 200311 au fost orientate şi mai
mult spre îndeplinirea obiectivelor de la Lisabona (ocupare totală a forţei
de muncă; calitate şi productivitate în muncă; coeziune şi incluziune
socială). Pentru a susţine obiectivele principale au fost identificate
10 direcţii de acţiune specifice. Tot în anul 2003 Comisia a cerut
înfiinţarea unui grup care să rezolve anumite probleme particulare ale
Strategiei de ocupare (European Employment Taskforce). Acest grup
condus de Wim KOK, fostul prim ministru al Olandei, a identificat patru
priorităţi pentru statele membre:
– creşterea adaptabilităţii muncitorilor şi a întreprinderilor;
– atragerea unui număr mai mare de oameni pe piaţa muncii şi
păstrarea lor pe piaţă;
– creşterea investiţiilor în capitalul uman;
10
Consiliul European de la Stockholm din martie 2001 a adăugat două
obiective intermediare: rata ocupării forţei de muncă trebuie să crească per
total la 67% şi rata ocupării femeilor trebuie să ajungă la 57% până în anul
2005. A fost adăugat un obiectiv nou şi anume rata ocupării pentru vârstnici
să ajungă la 50% până în 2010.
11
Council Decision of 22 July 2003 on guidelines for employment
policies of the Member States (2003/578/EC) – OJ L 197/13
341

– asigurarea implementării eficiente a reformelor printr-o mai bună
guvernare.
Subsecţiunea 3. Noua Agendă Socială (Strategia Lisabona)
„New Social Agenda”12, din 9 februarie 2005, prezentată la
Bruxelles, se orientează spre asigurarea de locuri de muncă pentru
cetăţeni Uniunii prin acordarea de şanse egale tuturor. Priorităţile
Agendei sunt legate de:
– adaptarea legislativă referitoare la relaţiile de muncă cu un
continuu dialog social;
– monitorizarea evoluţiei sărăciei cu ajutorul unui „Green Paper”
care să urmărească evoluţia demografi că a populaţiei şi a relaţiilor
viitoare dintre generaţii;
– piaţa europeană a muncii în care lucrătorii să beneficieze de
acordarea unei pensii sau de protecţie socială;
În aprilie 2005 Comisia a publicat un document cu privire la
implementarea Strategiei de la Lisabona, aşa cum este ea în urma
revizuirilor din anul 2003.13
În această lucrare se subliniază importanţa asumării respon-
sabilităţilor comunitare de către fiecare stat membru, acest lucru reflec-
tându-se în viitoarele Programe Naţionale de Reformă (National reform
programme). În realizarea acestor planuri trebuie să se ţină seama de
liniile directoare principale (the guidelines). Planurile vor fi orientate pe
trei direcţii, în funcţie de priorităţi: priorităţi macroeconomice; priorităţi
microeconomice şi priorităţi ale ocupării forţei de muncă. În ceea ce
priveşte ocuparea forţei de muncă, aceste planuri vor înlocui Planurile
Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă actuale, prin integrarea lor în
programele naţionale Lisabona (National Lisbon programmes). La
aliniatul 4 din Decizia Consiliului „privind liniile directoare pentru
politicile de ocupare a forţei de muncă pentru statele membre”14 sunt
12
http://www.europa.eu.int/comm/employment_social/news/2005/feb/
social_agenda
13
10 SEC (2005) 622/2 COMMISSION STAFF WORKING PAPER –
„Working together for growth and jobs. Next steps in implementing the
revised Lisbonstrategy”
14
„Integrated guidelines for growth and jobs (2005-2008)” – 2005/
0057 (CNS).
342

stabilite noile direcţii de acţiune în ceea ce priveşte ocuparea forţei de
muncă. Aceste linii directoare sunt stabilite pentru un interval de trei ani,
iar reînnoirea lor în această perioadă este strict limitată. În continuare sunt
prezentate liniile directoare integrate pentru creştere economică şi locuri
de muncă.
a) Liniile directoare macroeconomice:
– securitarea stabilităţii economice;
– salvgardarea sustenabilităţii economice prin promovarea alocării
eficiente de resurse;
– promovarea unei coerenţe sporite între politicile
macroeconomice şi cele structurale;
– dezvoltarea veniturilor salariale ce contribuie la stabilitatea
macroeconomică şi la creşterea economică;
– contribuirea la obţinerea unei EMU dinamice şi funcţionale.
b) Liniile directoare microeconomice:
– adâncirea şi extinderea pieţelor interne;
– asigurarea existenţei unor pieţe deschise şi competitive;
– crearea unui mediu favorabil afacerilor;
– promovarea unei culturi a antreprenoriatului şi crearea unui
mediu propice IMM-urilor;
– lărgirea şi îmbunătăţirea infrastructurii europene şi finalizarea
proiectelor transfrontaliere prioritare deja aprobate;
– creşterea şi îmbunătăţirea investiţiilor în cercetare şi dezvoltare;
– facilitarea accesului la inovaţii şi creşterea dezvoltării TIC;
– încurajarea folosirii înţelepte a resurselor şi întărirea sinergiei
dintre protecţia mediului înconjurător şi creşterea economică;
– formarea unei baze industriale solide.
c) Linii directoare pentru ocuparea forţei de muncă
– implementarea politicilor de ocupare stabilite pentru ajungerea la
ocuparea deplină a forţei de muncă, îmbunătăţirea calităţii şi a
productivităţii muncii şi întărirea coeziunii sociale şi teritoriale;
– promovarea unei abordării a muncii etapizate de-a lungul întregii
vieţi;
– asigurarea integrării pe piaţa forţei de muncă a persoanelor în
căutarea unui loc de muncă şi a grupurilor dezavantajate;
– îmbunătăţirea corelării cererii de pe piaţa forţei de muncă cu
oferta existentă;
343

– combinarea flexibilităţii de pe piaţa muncii cu securitatea locului
de muncă şi totodată reducerea segmentării pieţei;
– asigurarea unui sistem favorabil stabilirii corecte a veniturilor şi a
altor costuri legate de dezvoltare;
– creşterea volumului şi îmbunătăţirea calităţii investiţiilor în
capitalul uman;
– adaptarea sistemului educaţional şi de dezvoltare la noile cerinţe.
Aceste direcţii integrate de acţiune pentru ocuparea forţei de
muncă, enumerate mai sus, pot fi cuprinse în trei mari linii directoare –
linii directoare care au fost stabilite în mare parte şi în anul 2003, la
evaluarea strategiei de la Lisabona. Liniile directoare generale sunt:
I. Atragerea unui număr cât mai mare de persoane în câmpul
muncii (şi menţinerea acestora pe piaţa muncii) şi modernizarea
sistemului de protecţie socială (cuprinde liniile directoare integrate
16, 17, 18, 19).
În momentul de faţă este vital să se atingă ţinta ocupării totale şi
reducerea şomajului şi a inactivităţii, prin creşterea cererii şi ofertei de pe
piaţa muncii.
Acest scop trebuie conjugat cu creşterea atractivităţii slujbelor şi cu
cea a calităţii şi productivităţii muncii. Creşterea nivelului de ocupare a
forţei de muncă este cel mai eficient mod de a genera creştere economică
sustenabilă şi de a promova incluziune socială pe de o parte şi pe de altă
parte este calea de a-i susţine pe cei ce sunt incapabili să muncească.
Abordarea dintr-un nou punct de vedere al muncii – cel numit abordare
cu privire la întreg ciclul vieţii active – lifecycle approach to work15 – şi
modernizarea sistemelor de protecţie socială vor avea un rol important în
viitor, când se preconizează scăderea numărului populaţiei în vârstă de
muncă. O atenţie sporită trebuie acordată problemei diferenţelor de
ocupare dintre femei şi bărbaţi şi cea a ratelor de ocupare scăzute în
rândul oamenilor vârstnici şi a tinerilor.
O altă direcţie importantă este cea referitoare la persoanele în
căutarea unui loc de muncă. Pentru această categorie este important să se
faciliteze accesul la locurile de muncă vacante, să existe o bună informare
15
Încercarea de a stabili direcţii (pathways) în ceea ce priveşte
ocuparea tinerilor şi de a reduce rata şomajului în rândul tinerilor.
344

asupra pieţei forţei de muncă, toate acestea pentru a creşte capacitatea lor
de angajare.
II. Îmbunătăţirea capacităţii de adaptare a angajaţilor şi a
întreprinderilor şi flexibilitatea pieţei forţei de muncă
Creşterea volumului investiţiilor în capitalul uman prin intermediul
educaţiei şi dezvoltării vocaţionale, obiectivele fixate la Lisabona şi
obiectivele următoare acceptate pentru educaţie şi formare sunt mai vala-
bile ca niciodată. Acestea au fost stabilite de statele membre pentru ele
însele. Comunicatul nu intenţionează să ofere indicaţii despre ce ar trebui
să se facă într-o anumită ţară şi problemele ridicate aici nu sunt mai
importante pentru anumite ţări decât pentru altele. Responsabilitatea prin-
cipală pentru îndeplinirea obiectivelor acceptate revine autorităţilor res-
ponsabile cu educaţia şi formarea din statele membre actuale şi viitoare.
III. Cunoaştere şi inovare
Această prioritate a strategiei de la Lisabona presupune:
– creşterea şi îmbunătăţirea investiţiei în resursele umane şi
dezvoltarea, facilitarea, absorbţia ICT şi
– folosirea susţinută a acestor resurse.
De asemenea, cunoaşterea şi inovarea îşi aduc aportul la formarea
unei baze industriale europene puternice.
Subsecţiunea 4. Politica privind piaţa muncii şi ocuparea forţei
de muncă în România – armonizarea legislativă
Politica de ocupare a forţei de muncă acoperă domenii vaste, dar
strâns legate cu cele conexe. Dintre aceste domenii se pot menţiona:
legislaţia muncii şi condiţiile de lucru, egalitatea de şanse între bărbaţi şi
femei, protecţia socială, protecţia muncii, eliminarea excluderii sociale şi
lupta împotriva discriminării, crearea unui sistem de dialog social
funcţional atât la nivel de întreprindere, de ramură, naţional, cât şi
comunitar, care să asigure consultarea partenerilor sociali în luarea celor
mai importante decizii economico-sociale.
Gradul de compatibilitate a legislaţiei române cu acquis-ul
comunitar este determinat ca raport între suma actelor normative române
care transpun acquisul.
Cele opt domenii majore sunt transpuse aproximativ total şi
compatibilizate în legislaţia românească (Tabel 1), urmărindu-se continuu
345

acest proces cuprins în armonograma prezentă pe site-ul Ministerului
Integrării Europene (www.mie.ro).
Aprecierea gradului de concordanţă a legislaţiei române cu acquis-ul
transpus se poate face atât pentru fiecare subcapitol, cât şi pe ansamblu,
prin compararea celor doi coeficienţi şi anume coeficientul gradului de
transpunere şi coeficientul gradului de concordanţă. Ocuparea forţei de
muncă a fost considerată ca obiectiv prioritar, făcându-se eforturi pentru
adaptarea sistemului românesc pentru punerea în aplicare a Strategiei
Europene de Ocupare a Forţei de Muncă. În acest sens, în anul 2001, a
fost întocmit primul Plan de Acţiune în domeniul ocupării forţei de
muncă (PNAO), însoţit de Programul pentru stimularea ocupării forţei de
muncă şi reducerea şomajului, care transpune Rezoluţia nr. 99/312/CE
privind liniile directoare în domeniul ocupării.
Tabelul 1
Gradul de armonizare legislativă în domeniul politicii sociale
şi ocupare16 a forţei de muncă
Subcapitol Gradul de transpunere Gradul de compatibilitate

% %
Legislaţia muncii 88,8 88,5
Dialog social 100 100
Egalitatea de şanse 100 91,5
femei-bărbaţi
Antidiscriminare 100 100
Ocuparea forţei de 100 100
muncă
Securitatea socială 100 100
Persoane cu - -
handicap
Sănătatea şi 95,6 98,9
securitatea în muncă
TOTAL 94,2 94,2
Legislaţia muncii 88,8 88,5
Dialog social 100 100
16
Institutul European din România – Studii de Impact (PAIS II)
346

§ 4.1. Elaborarea Strategiei naţionale de ocupare şi a Planului
de acţiuni privind ocuparea forţei de muncă conform HG nr. 759 din
18 iulie 2002 pentru aprobarea Planului naţional de acţiune pentru
ocuparea forţei de muncă (PNAO), M. Of. nr. 637 din 29 august 2002
Fiecare stat membru sau în curs de aderare trebuie să îşi elaboreze o
Strategie naţională de ocupare şi un Plan naţional de acţiuni privind
ocuparea forţei de muncă. Ambele documente sunt monitorizate la nivel
comunitar. Pilonii de susţinere ai strategiei converg cu obiectivele
strategiei de ocupare la nivel european, iar acestea sunt adaptate la
situaţiile concrete.
Planul naţional de acţiune pentru ocuparea forţei de muncă,
denumit în continuare PNAO, reprezintă un obiectiv prioritar al alinierii
la strategia europeană în domeniul ocupării forţei de muncă în contextul
pregătirii României pentru aderarea la Uniunea Europeană, el a fost
realizat pe baza liniilor directoare ale strategiei europene privind ocuparea
forţei de muncă, adoptate anual de Consiliul Uniunii Europene.
PNAO evidenţiază măsurile pe care România îşi propune să le
implementeze pe termen scurt şi mediu, în vederea creşterii ocupării
forţei de muncă şi reducerii şomajului, sprijinirii învăţării pe tot parcursul
vieţii, eficientizării şi flexibilizării pieţei muncii pentru a răspunde rapid
schimbărilor economice, evitării discriminării şi excluderii sociale, în
vederea reducerii decalajului existent în acest domeniu faţă de Uniunea
Europeană. PNAO este documentul care va contribui la evaluarea
progreselor înregistrate de România ca ţară candidată să adere la Uniunea
Europeană.
Fig. 1. Conţinutul PNAO:

Conţinutul PNAO
Liniile directoare UE în domeniul politicii ocupării forţei de
muncă guvernate de cei patru pioni
5 Obiective fundamentale
4 Piloni
18 Linii directoare PNAO
347

Consiliul European a stabilit ocuparea deplină a forţei de muncă
drept obiectiv major al politicii sociale şi a politicii de ocupare în UE.
Pentru atingerea obiectivului, statele membre (precum şi cele în fază de
aderare şi preaderare) trebuie să-şi adapteze reacţia de răspuns la liniile
directoare guvernate de cei 4 piloni într-o strategie generală coerentă care
să încorporeze următoarele obiective orizontale:
Obiectivul orizontal A – Creşterea ratei de ocupare
Măsurile propuse vizează stimularea creării de noi locuri de muncă
în condiţiile continuării în ritm accelerat a procesului de privatizare şi
restructurare. Se urmăreşte mutarea accentului politicilor de protecţie a
şomerilor de la măsuri pasive la măsuri active.
Obiectivul orizontal B – Strategii naţionale pentru „învăţarea pe
parcursul întregii vieţi”. Reformele legislative şi instituţionale, coro-
borate cu alocarea unor fonduri mai mari pentru educaţie şi formare
profesională arată interesul acordat dezvoltării de strategii naţionale,
ample şi coerente în domeniul formării iniţiale şi continue.
Obiectivul orizontal C – Dezvoltarea parteneriatului social.
Deoarece, în această etapă, economia României trebuie să se adapteze în
toate sectoarele de activitate pentru a deveni şi a se menţine competitivă,
parteneriatul social devine o modalitate eficientă de a asigura
modernizarea şi diversificarea activităţilor.
Obiectivul orizontal D – Dimensiunea regională.
Regiunile de dezvoltare reprezintă cadrul de concepere, imple-
mentare şi evaluare a politicii de dezvoltare regională şi a programelor de
coeziune economică şi socială. Politica ocupării forţei de muncă şi cea în
domeniul formării profesionale reprezintă direcţii de acţiune în ceea ce
priveşte iniţiativele regionale.
Obiectivul orizontal E – Dezvoltarea sistemului de indicatori ai
pieţei muncii. Pentru a elabora politici sociale coerente şi pentru a realiza
o monitorizare şi o evaluare adecvată a progreselor realizate în cadrul
procesului de implementare PNAO, este necesară existenţa unor
informaţii statistice corespunzătoare.
PILONUL I – Îmbunătăţirea capacităţii de angajare se
realizează printr-o serie de linii directoare:
– Combaterea şomajului în rândul tinerilor şi prevenirea şomajului
de lungă durată;
348

– Abordarea mai prietenoasă a ocupării: taxe, indemnizaţii şi
sisteme de formare profesională;
– Elaborarea unei politici pentru prelungirea vieţii active;
– Dezvoltarea competenţelor pentru noua piaţă a muncii în
contextul formării continue;
– Formarea în tehnologiile electronice pentru toţi cetăţenii;
– Politici active în vederea corelării cererii cu oferta pe piaţa
muncii şi prevenirii lipsei de forţa de muncă calificată;
– Combaterea discriminării şi promovarea includerii sociale prin
asigurarea accesului la ocupare.
PILONUL II – Dezvoltarea spiritului antreprenorial şi crearea
de locuri de muncă
– Facilitarea lansării şi derulării unei afaceri;
– Accesul la activităţile antreprenoriale;
– Noi oportunităţi de ocupare în societatea bazată pe cunoaştere şi
în servicii;
– Acţiuni locale şi regionale pentru ocuparea forţei de muncă;
– Reforme fiscale pentru ocupare şi formare profesională.
PILONUL III – Promovarea capacităţii de adaptare a
întreprinderilor şi a angajaţilor
– Modernizarea organizării muncii;
– Analiza cadrului juridic existent şi propuneri de noi prevederi;
– Sprijinirea adaptabilităţii ca o componentă a învăţării continue.
PILONUL IV – Asigurarea egalităţii de şanse între femei şi
bărbaţi
– Abordarea integrată a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi
pentru toţi cei patru piloni;
– Reducerea discrepanţelor dintre cele două sexe pe piaţa muncii;
– Reconcilierea vieţii profesionale cu viaţa de familie.
Subsecţiunea 5. Politici de ocupare a forţei de muncă17

Sunt, în principal, politici macroeconomice care se adresează
categoriilor globale macroeconomice cum ar fi cererea globală de
consum, investiţia globală etc.
17
Ghid pentru formarea personalului A.N.O.F.M. – elaborat de
Societatea Germană pentru Cooperare Tehnică – 2002.
349

Politicile de ocupare a forţei de muncă pun accentul pe flexi-
bilizarea pieţei muncii, pe stimularea producţiei, mai ales la întreprin-
derile mici şi mijlocii, prin alocarea de fonduri pentru creditare cu
dobânzi avantajoase sau prin alte sisteme fiscale care să faciliteze
angajările.
Obiectivul politicilor de ocupare este de a creşte gradul de ocupare
a populaţiei active şi, implicit, de a menţine rata şomajului la un
minimum posibil. Instrumentele utilizate nu sunt la îndemâna serviciilor
publice de ocupare, ele „aparţin” Ministerului de Finanţe, Industriilor şi
Comerţului, Guvernului sau Băncii Naţionale. Multe din instrumentele
politicilor de ocupare sunt identice cu instrumentele de politică
economică. Acest fapt este de înţeles atâta timp cât promovarea creşterii
economice poate genera promovarea unui volum mai mare al ocupării.
Ocuparea va creşte sau va scădea în conformitate cu ratele creşterii
economice. În orice caz, chiar dacă politicile de ocupare influenţează
indirect, ele trebuie să fie privite ca având cea mai decisivă influenţă
asupra volumului ocupării.
Politici de ocupare:
Instrumente – politici fiscale impozite, subvenţii
– politici monetare (rate ale dobânzilor, rate de schimb
valutar, oferta monetară)
– politici salariale (salariul minim, indexarea salariilor)
– politici sociale (vârsta de pensionare, alocaţie copii)
– investiţie în infrastructura publică
– promovarea exporturilor
– îmbunătăţirea mediului de afaceri
Politici de ocupare a forţei de muncă

A. Măsuri de prevenire a şomajului:
a) servicii de informare şi consiliere privind cariera, oferite
viitorilor absolvenţi de învăţământ profesional şi liceal în cadrul unor
acţiuni desfăşurate în şcoli de către consilierii de orientare profesională
din reţeaua centrelor de consiliere aparţinând Agenţiei Naţionale pentru
Ocuparea Forţei de Muncă;
b) servicii de preconcediere, care cuprind, în principal, următoarele
activităţi:
350

– informarea privind prevederile legale referitoare la protecţia
şomerilor şi serviciile de care pot beneficia conform legii;
– consiliere profesională: modalităţi de căutare a unui loc de
muncă, prezentarea sistemului electronic de mediere a muncii (SEMM) şi
iniţiere în accesarea acestuia etc.;
– servicii de mediere: prezentarea tuturor serviciilor oferite de
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi condiţii de acces;
– prezentarea posibilităţilor de reorientare profesională în cadrul
unităţii sau de participare la cursuri de formare de scurtă durată;
– plasarea pe locurile de muncă vacante existente pe plan local.
B. Măsuri de combatere a şomajului:
a) stimularea agenţilor economici să angajeze tineri absolvenţi ai
instituţiilor de învăţământ;
b) acordarea de facilităţi fiscale angajatorilor prin reducerea
contribuţiei datorate bugetului asigurărilor pentru şomaj, dacă încadrează,
cu contract individual de muncă, persoane din rândul şomerilor pe care le
menţin în activitate cel puţin 6 luni;
c) stimularea creării de noi locuri de muncă prin acordarea de
credite din bugetul asigurărilor pentru şomaj în condiţii avantajoase;
d) stimularea persoanelor aflate în şomaj să se angajeze înaintea
expirării perioadei de indemnizaţie de şomaj;
e) furnizarea de cursuri de calificare/recalificare;
f) stimularea mobilităţii forţei de muncă;
g) angajatorii care încadrează tineri absolvenţi pe durată nedeter-
minată primesc pentru o perioadă de 12 luni, pentru fiecare persoană
angajată, o sumă lunară reprezentând un salariu minim brut pe ţară;
angajatorii care încadrează absolvenţi din rândul persoanelor cu handicap
primesc, pe o perioadă de 18 luni, pentru fiecare absolvent angajat, o
sumă lunară reprezentând 1,5 salarii minime brute pe ţară.
Absolvenţii pot beneficia, în mod gratuit, de programe de instruire,
precum şi de alte măsuri din programe de asistenţă internaţională care se
adresează cu precădere tineretului sau care vizează prevenirea şi
combaterea şomajului (Leonardo, PAEM, RICOP, Programul PHARE
2000 „Coeziune economică şi socială” etc.).
Totuşi inserţia tineretului pe piaţa forţei de muncă se menţine
destul de modestă şi inegală. De aceea se impune în continuare
351

concentrarea pe măsuri intensive de prevenire şi combatere a şomajului în
rândul tinerilor.
2. Diminuarea şomajului de lungă durată
Şomajul de lungă durată a devenit una dintre problemele stringente
ale pieţei forţei de muncă.
Din analiza datelor statistice reiese că durata medie a şomajului
tinde să crească, fiind diferită pe grupe de vârstă. În anul 2000 aceasta a
fost de 18 luni, în creştere cu două luni faţă de 1999; în acelaşi an 51,5%
din numărul şomerilor erau în şomaj de mai mult de un an, iar peste 24%
de mai mult de 24 de luni.
Situaţia privind ponderea şomerilor de lungă durată din totalul
şomerilor indemnizaţi este prezentată în anexă.
Pe măsură ce perioada în care o persoană stă neocupată creşte,
şansele ca ea să se reintegreze pe piaţa muncii scad considerabil. Acest
lucru se datorează faptului că pe măsură ce creşte perioada de inactivitate,
deprinderile profesionale scad şi odată cu trecerea timpului persoana este
tot mai afectată din punct de vedere psihic, încrederea în şansele proprii
devenind tot mai mică.
Diminuarea şomajului de lungă durată necesită o analiză profundă
a nevoilor viitoare de calificări ale economiei. În acest domeniu important
pentru proiectarea ofertei sistemului de învăţământ şi formare
profesională pe întreg parcursul vieţii persistă dificultăţi semnalate şi în
anii anteriori. Din lipsa resurselor (financiare şi umane) nu s-a reuşit încă
să se creeze un sistem funcţional, eficient, de studiere şi previzionare a
nevoilor pieţei muncii, de dimensionare a formării profesionale continue
în concordanţă cu aceste nevoi. Rezultă de aici dezechilibre care depăşesc
zona de compatibilitate între nevoile de calificare ale pieţei muncii,
extrem de dinamice, şi oferta sistemului de formare profesională
continuă. În ultimul timp o serie de agenţi economici, în special unele
dintre firmele străine de prestigiu care operează pe piaţa românească ca
agenţii/firme publice sau private care oferă servicii de recrutare, formare,
mediere, orientare şi consiliere profesională, ocupare, şi-au intensificat
activitatea în această direcţie. Preocupări mai susţinute se manifestă şi la
nivelul unor instituţii guvernamentale – Ministerul Muncii şi Solidarităţii
Sociale, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Dezvoltării şi
352

Prognozei, Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă/agenţii
judeţene, consilii de dezvoltare regională etc.
Elaborarea de către Consiliul pentru Standarde Ocupaţionale şi
Atestare (COSA) a standardelor ocupaţionale şi completarea Clasificării
ocupaţiilor din România (COR) cu noi profesii/calificări, precum şi
elaborarea standardelor de pregătire constituie piloni importanţi ai unor
acţiuni eficiente de previzionare a nevoilor viitoare de calificări. Cu toate
acestea, identificarea nevoilor de calificări ale economiei rămâne
deschisă. Soluţionarea acesteia, în condiţii acceptabile, este o problemă de
politică generală care, prin amplitudine şi efecte, intră în sfera de
competenţă a mai multor organisme, inclusiv în cea a partenerilor sociali.
În România adâncirea reformei şi consolidarea funcţionării pieţei
muncii constituie o cerinţă şi o prioritate naţională impusă atât de nevoi
economice, cât şi sociale.
În acest cadru este nevoie să se acorde o atenţie mai mare
problematicii complexe a relaţiilor industriale, dezvoltării şi funcţionării
parteneriatului social, responsabilităţii fiecărui partener social în sfera sa
de competenţă.
Rezolvarea problemei formării profesionale continue şi punerea la
baza acesteia a formării şi dezvoltării competenţelor în domenii bine
stabilite vor contribui la diminuarea semnificativă a nivelului şomajului
de lungă durată.
Acţiuni pentru prevenirea şi combaterea şomajului de lungă
durată, întreprinse până în prezent
I. Proiectul „Informare şi consiliere privind cariera” care se
implementează de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale în cadrul
Proiectului Băncii Mondiale RO 3849 „Ocuparea forţei de muncă şi
protecţia socială”, prin posibilităţile pe care le deschide de oferire a unor
servicii de consiliere profesională de nivel european, are un impact
deosebit asupra şomajului de lungă durată. Experienţa în domeniul
combaterii şi prevenirii şomajului de lungă durată a demonstrat că
activitatea de informare şi consiliere privind cariera constituie unul dintre
instrumentele de bază ce pot fi utilizate în acest scop (atât pentru
prevenirea, cât şi pentru combaterea şomajului de lungă durată). Astfel, o
atenţie deosebită va trebui acordată persoanelor din categoria şomerilor
de lungă durată, care în primele 12 luni de şomaj nu au beneficiat de nicio
353

măsură activă de combatere a şomajului şi care prezintă riscul de a deveni
şomeri de lungă durată.
II. Menţionăm, de asemenea, Programul de redistribuire a forţei de
muncă, componentă a proiectului Băncii Mondiale RO 3849 „Ocuparea
forţei de muncă şi protecţia socială”, derulat din anul 1995, prin care
persoanele disponibilizate colectiv, persoane care prezintă un risc mare de
a deveni şomeri de lungă durată, au beneficiat de următoarele tipuri de
măsuri active: cursuri de calificare/recalificare, servicii de ocupare-
mutare, creare de locuri de muncă în folosul comunităţii, asistenţă şi
consultanţă pentru începerea unei afaceri, servicii de dezvoltare
economică locală, incubatoare de afaceri.
Prin Ordonanţa Guvernului nr. 35/1995 a fost ratificat acordul de
împrumut cu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
care prevedea alocarea unei sume de 8,5 milioane dolari S.U.A. pentru
măsuri active destinate persoanelor disponibilizate colectiv. Până la
sfârşitul lunii martie 2002 a fost asistat în cadrul Programului de
redistribuire a forţei de muncă un număr de 77.697 de persoane
disponibilizate colectiv, din care un număr de 14.919 persoane a fost
plasat în muncă.
III. Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă a introdus o serie de noi măsuri active
destinate combaterii şomajului de lungă durată:
– combaterea şomajului de lungă durată prin stimularea
persoanelor pentru a se încadra în muncă înainte de expirarea perioadei de
acordare a indemnizaţiei de şomaj;
– stimularea angajatorilor prin subvenţionare directă pentru crearea
de locuri de muncă pentru şomerii din categoriile cele mai defavorizate.
Astfel, pentru persoanele din rândul şomerilor de peste 45 de ani sau
pentru şomerii întreţinători unici de familie angajatorii primesc din
bugetul asigurărilor pentru şomaj, pe o perioadă de 12 luni, o sumă egală
cu un salariu minim brut pe ţară pentru fiecare persoană angajată din
această categorie, cu obligaţia menţinerii contractului individual de
muncă pe o perioadă de minimum 2 ani;
– susţinerea financiară a încadrării persoanelor din rândul
şomerilor în vederea realizării unor lucrări de interes comunitar.
IV. Începând cu anul 2002 se derulează Proiectul privind
înfiinţarea unui centru de formare şi consultanţă pentru întreprinderi mici
354

şi mijlocii, cu acordare de asistenţă tehnică de către Institutul de Formare
pentru întreprinderi mici şi mijlocii din Regiunea Valonă (IFPME), în
principal în două domenii de activitate:
– sprijinirea creării de întreprinderi mici şi mijlocii;
– dezvoltarea pregătirii profesionale continue în întreprinderi mici
şi mijlocii.
Proiectul a fost implementat la începutul anului 2002, având ca
rezultat înfiinţarea în cadrul Agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă
Dâmboviţa (localitatea Târgovişte) a unui centru de formare şi
consultanţă pentru întreprinderi mici şi mijlocii, care oferă persoanelor
aflate în căutarea unui loc de muncă următoarele tipuri de servicii:
– consultanţă individuală a persoanelor interesate să demareze o
activitate autorizată (alegerea statutului juridic, întocmirea statutului
întreprinderii, alte prevederi legale privind demararea unei activităţi
autorizate etc.);
– iniţiere în domeniul financiar-contabil;
– pregătire profesională prin cursuri de scurtă durată în vederea
înfiinţării unei activităţi autorizate (fundamentarea şi elaborarea unui plan
de afaceri, gestiunea întreprinderii, studiu de piaţă etc.).
Rezultate concrete obţinute până în prezent: două persoane şomere
şi-au întocmit documentaţia în vederea înfiinţării unei firme şi au obţinut
credite prin Banca Comercială Română pentru demararea propriei afaceri.
Subsecţiunea 6. Politicile de piaţa muncii
Includ, în principal, următoarele domenii:
– legislaţia muncii (sau toate politicile care reglementează
condiţiile de ocupare ale indivizilor cum ar fi salariul minim, programul
de muncă, durata şi condiţiile concediului anual, ale concediului de
maternitate, regulamente referitoare la angajări şi concedieri, protecţia
muncii şi condiţiile de sănătate, pensionare anticipata, muncă cu program
redus, promovarea formării continue etc.);
– politicile „active” (care constau in serviciile de mediere/plasare,
de informare şi consiliere privind cariera, de formare profesională,
subvenţiile pentru angajare, instruire în tehnici de căutare a unui loc de
muncă, de promovare a iniţiativei private etc.);
– politicile „pasive” care înlocuiesc salariile pentru cei care au
devenit involuntar şomeri. Politicile de piaţa muncii au de obicei un
355

impact direct asupra deciziilor referitoare la ocuparea participanţilor la
piaţa muncii, comparativ cu politicile de ocupare, şi totodată se reflectă şi
asupra volumului şi/sau asupra structurii ocupării şi/sau a şomajului, în
special pe termen scurt. Acest fapt se aplică, în special, acelor politici
implementate prin intermediul serviciilor publice de ocupare, aşa-
numitele politici active şi pasive pentru piaţa muncii.
Politicile de piaţa muncii:
Instrumente – toate politicile şi serviciile „active” de piaţa muncii

– toate politicile de sprijin material sau de înlocuire a
altor forme de venit pentru şomeri
Obiective ale politicilor pe piaţa muncii:

– Perfecţionarea cadrului juridic în domeniul legislaţiei muncii
– Protejarea sănătăţii şi securităţii angajaţilor prin:
– adoptarea Legii asigurărilor împotriva accidentelor de muncă şi
a bolilor profesionale;
– dezvoltarea unei reţele de laboratoare pentru testarea şi controlul
echipamentelor de lucru
– Permanentizarea dialogului trimestrial cu partenerii sociali pe
probleme privind inspecţia muncii, prevăzută în cadrul acordului social
pentru anul 2002, încheiat între Guvernul României, asociaţiile patronale
şi organizaţiile sindicale
– Asistarea întreprinderilor pentru modernizarea locurilor de
muncă prin creşterea calităţii echipamentelor de lucru şi îmbunătăţirea
proceselor tehnologice.
Măsuri
1. Adoptarea noului cod al muncii, care a introdus noi forme de muncă
Instituţia responsabilă: Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale
2. Aplicarea prevederilor noului cod al muncii referitoare la
programul de lucru flexibil, la normele parţiale de muncă, la formele de
muncă externalizată (la domiciliu) şi la formarea profesională la locul de
muncă – ucenicia.
Instituţii responsabile: partenerii sociali
3. În scopul protejării sănătăţii şi securităţii în muncă se vor lua
măsuri de monitorizare a reţelei de organisme şi laboratoare recunoscute
356

de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, în vederea certificării
calităţii din punct de vedere al securităţii muncii a echipamentelor
tehnice, individuale de protecţie şi de lucru, potrivit prevederilor Legii nr.
90/1996, republicată.
Instituţiile responsabile: Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale
şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei
4. Armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia UE în domeniul
medicinei muncii, privitor la protecţia angajaţilor în cazul unor riscuri de
expunere la substanţe toxice, cancerigene, azbest, clorură de vinil, poluare
sonică, prezente în mediul de muncă
Instituţiile responsabile: Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale –
Inspecţia Muncii şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei
5. În domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă se va derula, în
perioada 2003 – 2004, un proiect PHARE ce are ca obiectiv creşterea
eficienţei sistemului de supraveghere şi control al bolilor profesionale,
bolilor legate de profesie, incidentelor de muncă datorate riscului
profesional
Instituţia responsabilă: Ministerul Sănătăţii şi Familiei
6. Înfiinţarea primului centru-pilot din România privind evaluarea
riscurilor la personalul medico-sanitar din spitale
7. Furnizarea de consultanţă şi pregătire de specialitate privind
organizarea şi modernizarea locurilor de muncă şi îmbunătăţirea
proceselor tehnologice
Instituţia responsabilă: Ministerul Industriei şi Resurselor –
Institutul de Management şi Informatică.
Subsecţiunea 7. Dezvoltarea spiritului antreprenorial şi crearea
de locuri de muncă – element esenţial pentru dezvoltarea unei afaceri
pe termen lung:
O pârghie hotărâtoare pentru dezvoltarea economică o constituie
dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM), considerate a fi
factorul cel mai important în absorbţia forţei de muncă şi este şi sectorul
cu cea mai mare flexibilitate şi mobilitate în adaptarea la cererea pieţei.
Asigurarea îmbunătăţirii şi stabilităţii cadrului legislativ privind
dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM), diminuarea birocraţiei
şi a corupţiei în sectorul antreprenorial reprezintă obiective principale în
357

vederea stimulării IMM, pe fondul dezvoltării centrelor de consultanţă şi
instruire antreprenorială, îmbunătăţirii accesului IMM la finanţare.
Facilitarea lansării şi derulării unei afaceri:
– Aplicarea unor măsuri de stimulare a IMM prin acţiuni de
creditare în conformitate cu prevederile Legii nr.76/2002 privind sistemul
asigurărilor de şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă.
– Iniţierea de programe de training şi consultanţă pentru IMM în
vederea creşterii capabilităţii tehnice şi organizatorice de a subcontracta
activităţi de producţie şi servicii de la marile întreprinderi.
Instituţii responsabile: Ministerul Industriei şi Resurselor şi
ANOFM.
– Elaborarea şi implementarea unor programe de sprijinire a
sectorului IMM, finanţate de la bugetul de stat.
– Acordarea de servicii de consultanţă şi asistenţă pentru începerea
unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri, în
conformitate cu Legea nr. 76/ 2002, cheltuielile fiind suportate din
bugetul asigurărilor de şomaj. Instituţia responsabilă este ANOFM.
Sprijinirea dezvoltării IMM şi încurajarea iniţiativei private, prin
Centrele de Dezvoltare a Afacerilor şi Birourile de Asistenţă pentru
Societăţile Comerciale din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a
României (C.C.I.R.) şi promovarea de programe de formare profesională
pentru întreprinzători şi viitorii întreprinzători, prin sistemele educaţionale
ale C.C.I.R. Instituţie responsabilă: Camera de Comerţ şi Industrie a
României.
– Pentru perioada 2002-2005 MIMMC are în vedere elaborarea de
programe pentru susţinerea accesului IMM la servicii de instruire şi
consultanţă. Instituţie responsabilă: Ministerul pentru Întreprinderile Mici
şi Mijlocii şi Cooperaţie.
– Organizarea anuală a Târgului pentru IMM Programul TIMM,
târg de informare şi oferte de servicii pentru IMM, având ca scop
stimularea iniţiativelor şi iniţierea în afaceri. Instituţia responsabilă pentru
acest târg este Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi
Cooperaţie.
– Implementarea Programului de dezvoltare a abilităţilor
antreprenoriale – EMPRETEC. Programul identifică potenţiali
întreprinzători de succes, le oferă instruire în vederea dezvoltării
capacităţii antreprenoriale şi a aptitudinilor manageriale, îi asistă în
358

pregătirea planurilor de afaceri şi în accesarea surselor de finanţare
necesare activităţii lor.
Subsecţiunea 8. Concluzii pentru România
Concluzii pentru România privind Planul Naţional de ocupare
a forţei de muncă (PNAO):
La elaborarea PNAO s-au avut în vedere atât cele 5 obiective
orizontale, cât şi cele 18 linii directoare cuprinse în cei 4 piloni ai
strategiei europene de ocupare a forţei de muncă18.
În urma analizei situaţiei actuale se pot identifica câteva direcţii
prioritare de acţiune ale Guvernului, necesare în vederea creşterii gradului
de ocupare a forţei de muncă:
1. asigurarea unei creşteri economice susţinute, cu impact direct
asupra creşterii numărului locurilor de muncă, bazată pe dezvoltarea
sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii; se va valorifica potenţialul de
dezvoltare a unor domenii de activitate, cum ar fi serviciile (turismul,
tehnologia informaţiei etc.), a căror pondere în cadrul economiei este încă
destul de redusă;
2. combaterea muncii fără forme legale şi iniţierea unor măsuri
care să conducă la reducerea costurilor locurilor de muncă, fapt care va
stimula angajatorii să respecte legislaţia în domeniu;
3. încurajarea substanţială a veniturilor obţinute din muncă, prin
utilizarea unei rate de creştere a salariului de bază minim brut pe ţară mai
mare decât până în prezent şi diminuarea sărăciei, atât pentru persoanele
active, cât şi pentru persoanele inactive, prin corelarea politicilor active de
ocupare a forţei de muncă cu o politică adecvată de creştere substanţială a
veniturilor obţinute din muncă;
4. promovarea de măsuri destinate prevenirii şi combaterii
şomajului în rândul tinerilor în vârstă de 15-24 de ani, în vederea creşterii
ratei de ocupare a acestei categorii de persoane;
5. în contextul continuării procesului de privatizare şi restructurare
economică se vor identifica alternative pentru ocuparea persoanelor
18
Conform HG nr. 759 din 18 iulie 2002 pentru aprobarea Planului
naţional de acţiune pentru ocuparea forţei de muncă (PNAO), M. Of. nr. 637
din 29 august 2002.
359

disponibilizate, lupta împotriva şomajului de lungă durată constituind o
preocupare constantă pentru următorii ani;
6. elaborarea de programe speciale adresate grupurilor de persoane
care se confruntă cu dificultăţi de integrare pe piaţa muncii: tineri
proveniţi din centrele de plasament, persoane cu handicap, persoane de
etnie romă, persoane eliberate din detenţie etc.;
7. promovarea unor măsuri destinate să conducă la creşterea ratei
de participare prin prelungirea perioadei de activitate a persoanelor
vârstnice, din perspectiva ultimelor evoluţii demografice, caracterizate
printr-un proces de îmbătrânire a populaţiei;
8. atenuarea discrepanţelor dintre cererea şi oferta pe piaţa forţei de
muncă, cu precădere prin adaptarea sistemului de formare iniţială şi
continuă la tendinţele pe termen mediu şi lung ale lumii ocupaţionale,
într-o societate bazată pe cunoaştere şi pe utilizarea noilor tehnologii
informatice.
O comparaţie între PNAO din România şi modelul suedez sau

cel englez poate să demonstreze ce s-ar putea îmbunătăţi. România s-a
aliniat la Strategia Europeană pentru Ocupare, revizuită, instrumentul
esenţial de coordonare a priorităţilor din domeniul politicilor de ocupare a
forţei de muncă la nivelul UE, în acest context fiind elaborate cele două
PNAO 2002-2003 şi 2004-2005. Unul dintre obiectivele europene ale
dezvoltării formării profesionale continue în România este ca până în
2010 nivelul mediu de participare la învăţarea pe parcursul întregii vieţi a
populaţiei cu vârsta cuprinsă între 24-64 de ani să fie de 12,5 %; în
vederea îndeplinirii acestui obiectiv este necesară elaborarea unor
strategii coerente şi măsuri pragmatice cu scopul de a stimula învăţarea
permanentă pentru toţi.
• Dezvoltarea formării profesionale continue sunt:
1. Dezvoltarea parteneriatului în formarea profesională continuă
2. Asigurarea resurselor adecvate formării profesionale continue
3. Facilitarea accesului la formarea profesională continuă
4. Promovarea formării profesionale continue
5. Asigurarea calităţii sistemului de formare profesională con-
tinuă
Cele cinci priorităţi pentru dezvoltarea formării profesionale
continue sunt stabilite în concordanţă cu elementele esenţiale identificate
360

pentru dezvoltarea unei strategii coerente şi comprehensive privind
formarea profesională a adulţilor, în urma consultărilor la nivel european
pe baza Memorandumului asupra învăţării permanente şi iau în con-
siderare priorităţile, dificultăţile şi constrângerile evidenţiate de ancheta
realizată în cadrul procesului de consultare cu privire la posibilităţile de
implementare a Memorandumului în România realizată în anul 2001.
În urma analizei PNAO 2004 – 2005, s-au constatat următoarele
priorităţi care trebuie realizate:
1. Dezvoltarea parteneriatului în formarea profesională
continuă prin promovarea parteneriatului dintre autorităţile publice,
partenerii sociali şi alţi parteneri la nivel central şi local, în vederea
fundamentării, elaborării şi implementării politicilor şi strategiilor de
formare profesională continuă, implicarea unui număr tot mai mare de
angajatori în facilitarea accesului la formarea profesională continuă,
inclusiv prin asigurarea resurselor necesare formării, implicarea
partenerilor sociali, cu precădere a patronatelor dar şi a asociaţiilor
profesionale la validarea calificărilor, a standardelor ocupaţionale şi a
programelor cadru de formare profesională continuă, la asigurarea
calităţii formării profesionale continue şi la asimilarea modelului
european al calităţii în formarea profesională continuă; dezvoltarea
cooperării la nivel local/ regional pentru identificarea nevoilor de formare
şi pentru facilitarea accesului la formare este o altă componentă a acestei
priorităţi la fel de importantă ca şi dezvoltarea cooperării la nivel
european şi internaţional în domeniul formării profesionale continue,
valorificând programele europene dedicate formării profesionale
continue;
2. Asigurarea resurselor adecvate formării profesionale con-
tinue; cheltuielile care se fac cu formarea trebuie considerate ca fiind
investiţii nu costuri, iar pentru creşterea investiţiilor în formarea continuă
sunt importante următoarele direcţii de acţiune: asigurarea cadrului
legislativ care să stimuleze finanţarea formării profesionale continue,
implicarea partenerilor sociali în această finanţare, atragerea de finanţări
externe şi extinderea de furnizori de programe de formare profesională.
3. Facilitarea accesului la formarea profesională continuă prin
crearea de oportunităţi de formare profesională continuă cât mai aproape
de beneficiari, îmbunătăţirea accesului la formare profesională în mediul
rural, creşterea numărului de persoane, în căutarea unui loc de muncă,
361

care vor fi cuprinse la programele de formare profesională, extinderea
reţelei de formare profesională a adulţilor, a ANOFM, modernizarea şi
dotarea centrelor existente, stimularea angajatorilor pentru formarea
personalului propriu în vederea creşterii şi diversificării competenţelor
profesionale ale persoanelor încadrate în muncă şi monitorizarea evoluţiei
accesului la formarea profesională continuă.
4. Promovarea formării profesionale continue, prin promovarea
beneficiilor formării profesionale continue, implicarea mass-media şi a
partenerilor sociali în promovarea formării profesionale continue şi mo-
nitorizarea implementării strategiei pentru dezvoltarea formării
profesionale continue.
5. Asigurarea calităţii sistemului de formare profesională con-
tinuă prin implementarea sistemului de evaluare şi certificare a
competenţelor dobândite pe cale non-formală şi informală, crearea unui
sistem naţional de evaluare, formare şi certificarea formatorilor, intro-
ducerea sistemelor inovative bazate pe tehnologia informaţiei, imple-
mentarea modelului european de asigurare a calităţii.
Principalele critici, şi deci provocări pentru viitor, aduse
programelor de formare profesională româneşti sau a tendinţelor aduse de
PNAO, sunt:
– nivelul educaţional mediu al întregii populaţii a rămas scăzut în
comparaţie cu standardele UE;
– participarea scăzută a şomerilor la cursurile de formare
profesională;
– insuficienţa fondurilor şi a identificării măsurilor de stimulare
fiscală adresate atât angajatorilor, cât şi angajaţilor în domeniul formării
profesionale;
– insuficienta monitorizare a impactului măsurilor active asupra
diverselor grupuri cărora li se adresează, necesară în vederea furnizării
unei baze de date solide pentru planificarea politicilor în domeniul
ocupării;
– asigurarea cadrului legislativ în vederea stimulării atât a
angajatorului, cât şi a angajatului în ceea ce priveşte perfecţionarea
profesională continuă;
– insuficienţa formării profesionale în întreprinderi – în România
numai 11% din întreprinderi asigurau cursuri de formare continuă;
362

– slaba investiţie în formarea continuă, întreprinderile din România
investesc doar 0,5% din costurile cu forţa de muncă pentru cursuri de
formare continuă.
Una dintre ţările cu o bogată tradiţie în formarea profesională
continuă şi în implicarea partenerilor sociali este Suedia. Din 1960
formarea profesională continuă a jucat un rol important în cadrul
politicilor pieţei muncii suedeze. O pondere importantă în educaţie în
sistemul suedez o are sectorul public.
Formarea profesională iniţială este susţinută de municipalitate, iar
formarea profesională continuă este susţinută de stat, angajaţi; partenerii
sociali au şi ei un rol important în dezvoltarea resurselor umane, la fel ca
în Danemarca. Acest lucru, respectiv implicarea partenerilor sociali, nu
este bine conturată în planul naţional de acţiune românesc în ceea ce
priveşte ocuparea forţei de muncă. Alt aspect relevant este faptul că
organizaţiile suedeze au conştientizat importanţa necesităţii formării
continue. Dar desigur sunt şi alte aspecte ale modelului suedez cum este
faptul ca angajaţii finanţează cea mai mare parte a formării profesionale
continue (95% din cheltuieli) cu ajutorul unei subvenţii din partea UE;
participarea activă a organizaţiilor în ceea ce priveşte susţinerea formării
profesionale a angajaţilor s-ar putea realiza şi prin existenţa unor
prevederi legale sau a unor înţelegeri colective care să le oblige să
contribuie financiar la dezvoltarea resurselor umane; spre exemplu, în
Franţa şi în Spania formarea profesională s-a dezvoltat utilizând
mecanismele impuse de lege şi anume, taxele de formare profesională în
cadrul firmelor, colectarea tuturor taxelor sau a unei părţi şi administrarea
ei de către partenerii sociali, consultarea reprezentanţilor angajaţilor şi
accesul la formare în cadrul organizaţiilor.
Finanţarea formării profesionale în România ar putea fi făcută şi de
către întreprinderi prin plata unui procent; în schimb li s-ar putea acorda
deduceri la plata unor impozite.
Un alt dezavantaj al modelului suedez, care ar trebui evitat de
preluat, este lipsa unui control al utilizării finanţărilor obţinute pentru
formarea continuă, spre deosebire de modelul francez; acest lucru se
remarcă şi în strategia românească din domeniul formării profesionale.
Modelul englez, de orientare liberală, se remarcă prin absenţa
partenerilor sociali în formarea profesională a resurselor umane, existenţa
unei mari diversităţi de tipuri de programe de formare continuă care oferă
363

persoanelor o mare varietate de opţiuni. Un alt aspect specific al
modelului englez este descentralizarea şi voluntarismul, care sunt
trăsături de bază ale politicii de ocupare şi ale administraţiei sistemului.
Se remarcă tendinţa statutului de a acorda ajutor şi de a se implica în
formarea profesională continuă. De exemplu, indivizii se pot forma
profesional, fiind susţinuţi de bugetul de stat prin fonduri publice, iar
întreprinderile pot opta între a utiliza fonduri proprii sau fonduri publice
pentru a susţine dezvoltarea angajaţilor proprii. Comparând sistemul
românesc actual cu cel englez se poate observa tendinţa ,,timidă” a
statului de a susţine angajatorii în ceea ce priveşte suportul în această
direcţie. Astfel, în situaţia în care angajatorii trimit tinerii absolvenţi pe
care i-au angajat la cursuri de formare profesională, cheltuielile făcute pot
fi ulterior returnate de la bugetul statului la cererea organizaţiei (Legea nr.
76 din 2002, privind stimularea forţei de muncă cu modificările
ulterioare).
O altă tendinţă care se remarcă în strategia engleză este încercarea
de a facilita accesul la produse şi servicii educaţionale pentru a le face
disponibile la domiciliu, la locul de muncă şi în centrele de învăţământ
prin utilizarea de tehnologii moderne de prelucrare şi transmitere a
cunoştinţelor. În România se poate observa această tendinţă prin crearea
sistemului de învăţământ deschis la distanţă, a programelor de învăţare
continuă (lifelong learning).
Desigur, sistemul naţional românesc se află doar la început, nu are
în spate tradiţii ca cea suedeză sau engleză în acest domeniu – formarea
continuă, dar tocmai din acest motiv considerăm că poate prelua anumite
tendinţe din modelele europene care şi-au dovedit calitatea şi eficienţa
pentru creşterea ocupării pe piaţa muncii.
Subsecţiunea 9. Impactul Strategiei de la Lisabona
Impactul prevederilor Strategiei de la Lisabona asupra politicii de
ocupare a forţei de muncă din România este pe de o parte favorabil iar pe
de altă parte mai puţin favorabil. Principalele concluzii care se desprind în
urma analizei acestei problematici a pieţei forţei de muncă în contextul
lărgirii europene sunt:
– decalajul dezvoltării economice dintre ţările membre ale Uniunii
este principalul motor al orientării fluxurilor migratoare ale forţei de
muncă;
364

– datorită diferenţelor de dezvoltare economică dintre ţările
membre UE, cel mai probabil va spori considerabil exportul de capital
(investiţiile) dinspre ţările vest-europene către cele din Europa Centrală şi
de Est, deoarece costurile de producţie sunt mult mai mici, forţa de
muncă este mai ieftină, sporind astfel competitivitatea pe piaţa europeană;
– în ţările receptoare de noi tehnologii şi de investiţii se va
accentua considerabil procesul de formare profesională pentru creşterea
gradului de calificare la locul de muncă al angajaţilor;
– politicile pieţei forţei de muncă trebuie să ţină seama mai mult de
particularităţile culturale specifice;
– beneficierea, de către noile ţări membre, de Fondurile Structurale
va duce la dezvoltarea considerabilă a pieţei muncii în aceste ţări;
– reducerea decalajelor de dezvoltare economică dintre statele
membre, sporirea competitivităţii produselor,
– creşterea concurenţei pe piaţa europeană, conduc per ansamblu la
creşterea competitivităţii economiei Uniunii.
Un rol aparte îl joacă componenta Coeziune Economică şi Socială
care încurajează şi sprijină implementarea unor măsuri concrete care să
pregătească resursele umane şi piaţa muncii din România să facă faţă
standardelor şi provocărilor determinate de aderarea la Uniunea
Europeană şi să fie capabile în administrarea Fondurilor Structurale de
care va urma să beneficieze România.
Ce putem spera pentru această politică?
Raportul Comisiei19 concluzionează că investiţia în capitalul uman
contribuie, în mod semnificativ, la creşterea productivităţii şi constituie o
investiţie atrăgătoare faţă de cheltuieli alternative atât la nivelul
microeconomic, cât şi la nivel social. Există dovezi că la nivel social
investiţiile în domeniul capitalului uman sunt responsabile pentru o
proporţie semnificativă de creştere a întregii productivităţi.
a) Competitivitate şi dinamism
Competitivitatea şi dinamismul sunt două aspecte faţă de care
Uniunea Europeană este întrecută, în mod curent, de Statele Unite.
Educaţia şi formarea trebuie să joace un rol decisiv în atragerea şi
19
De la Fuente şi Ciccone, Human capital in a global and knowledge-
based economy, Raportul final pentru angajarea forţei de muncă şi probleme
sociale, Comisia Europeană, 2002.
365

reţinerea talentelor în Europa. Breşa dintre productivitatea din Statele
Unite şi din Uniunea Europeană continuă să se lărgească.
Inversarea acestei ordini solicită nu numai investiţii în cercetare,
dezvoltare şi tehnologia de comunicare şi informatizare, dar şi în
dezvoltarea capitalului uman.
b) Societatea şi economia bazate pe cunoaştere
A fost unanim recunoscut că dimensiunea şi calitatea resurselor
umane sunt determinanţii principali atât ai creării de noi cunoştinţe, cât şi
ai diseminării acestora.
Factorii cheie sunt asigurarea unui număr suficient de noi oameni
de ştiinţă şi ingineri, consolidarea cercetării la nivel universitar şi
actualizarea constantă a forţei de muncă ştiinţifice, cât şi a nivelului
educaţional general al populaţiei apte de muncă, precum şi intensificarea
activităţilor de educaţie permanentă.
Educaţia joacă, de asemenea, un rol fundamental în stimularea
progresului şi diseminării ştiinţei şi tehnologiei în perioada de tranziţie
spre societatea cunoaşterii. Sectorul cunoaşterii este dependent de
posibilităţile educaţiei şi, în special, de universităţi.
c) Locuri de muncă mai multe şi mai bune
Consiliul European de la Lisabona a făcut un apel pentru locuri de
muncă mai multe şi mai bune, stabilirea obiectivelor pentru angajare şi
întărirea rolului partenerilor sociali în realizarea acestora. Contribuţia
educaţiei şi formării la acestea se manifestă pe mai multe căi. În mod clar,
este evident că şcolarizarea este principalul factor determinant al venitului
individual, împreună cu situaţia pieţei muncii.
d) Includerea socială şi cetăţenia activă
Beneficiind de o recompensă în creştere pentru calificare,
polarizarea dintre cei cu un volum mare şi cei cu un volum mic de
cunoştinţe afectează coeziunea economică şi socială. Accesul la formarea
finanţată de angajator este deseori limitată pentru cei care au deja o
calificare înaltă şi unele grupuri sunt astfel blocate în partea inferioară a
pieţei forţei de muncă. Un deziderat important este dezvoltarea educaţiei
şi formării de-a lungul întregii vieţi, în aşa fel încât schimbările şi
restructurările din economie să nu producă efecte adverse pentru
coeziunea socială. Una dintre cele mai importante concluzii ale cercetării
recente din domeniul educaţiei este că investiţia în educarea şi formarea
persoanelor este atât un factor de creştere, în special în contextul actual de
366

schimbări tehnologice rapide, cât şi un instrument de bază în susţinerea
integrării sociale.
e) Politicile regionale
Educaţia şi formarea de înaltă calificare este, de asemenea, un
element important al politicilor regionale, fiind considerate un instrument
de reducere a diferenţelor dintre regiunile mai puternic dezvoltate sau mai
puţin dezvoltate, prin furnizarea de resurse umane necesare dezvoltării
economice şi sociale.
Întrucât decalajele regionale vor creşte, în mod sigur, în următoarea
perioadă a lărgirii Uniunii Europene, acest rol poate deveni chiar mai
important în următorii câţiva ani. Planul de Acţiune al Comisiei privind
calificările şi mobilitatea forţei de muncă a determinat deja acordarea unei
atenţii speciale unei investiţii sporite în domeniul resurselor umane
necesare regiunilor rămase în urmă20.
Impactul Strategiei Lisabona – concluzii21
Încă de la sfârşitul anului 2004 în Uniunea Europeană dezbaterile la
nivel înalt au început să fie focalizate, în general, pe problematica eco-
nomică şi în special pe aşa-numita „Strategie Lisabona”. Aceasta s-a
născut în 2000 la Consiliul European de la Lisabona, luând forma unui
plan cu numeroase ţinte de atins în domeniul economic, cea mai impor-
tantă dintre ele fiind obţinerea până în 2010, de către economia UE, a
statutului de cea mai competitivă şi mai bazată pe cunoaştere economie
mondială.
Pe baza raportului Kok, Comisia Europeană şi-a întemeiat propriul
studiu, care a cuprins şi propuneri de reformare a Strategiei şi a fost
înaintat liderilor statelor UE.
Concluziile finale ale Consiliului European au marcat renunţarea la
ţinta centrală a Strategiei Lisabona, cea privind statutul de cea mai
competitivă economie mondială până în 2010, şi refocalizarea pe
creşterea economică şi a numărului locurilor de muncă.
Noua strategie economică a Uniunii se va axa în jurul unui ciclu de
trei ani, cu începutul chiar din anul 2005 şi sfârşitul în 2008. Statele
20
Planul de acţiune al Comisiei cu privire la calificări şi mobilitate,
punctul 11.
21
Conform Roxana-Daniela Păun, Drept monetar european, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, cap 2, p. 51-60.
367

membre UE vor urma să trimită „programe naţionale de reformă” şi unde
va fi nevoie vor numi un „coordonator naţional Lisabona”.
Cum planurile pentru reformarea Lisabonei au fost analizate la
diverse niveluri ale societăţii au stârnit diverse reacţii. Cea mai puternică
a venit din partea sindicatelor şi a socialiştilor, care au acuzat orientarea
mult prea focalizată, după opinia lor, către creşterea economică, în detri-
mentul aspectelor sociale şi de mediu. Pentru a răspunde acestor îngri-
jorări, strategia reformată conţine multe referiri către „modelul social
european” şi „contribuţia importantă adusă de politica în domeniul
mediului”.
Problema sprijinirii tineretului, văzută de oficiali UE ca una dintre
cele mai puternice soluţii de dezamorsare a „bombei cu ceas demo-
grafice” europene, a fost şi ea reglementată în cadrul Summit-ului,
căzându-se de acord asupra unui „Pact European al Tineretului” ce
doreşte „îmbunătăţirea integrării vocaţionale, educaţiei, formării, mobi-
lităţii şi integrării sociale a tinerilor europeni”.
Prezentând reformele, primul ministru luxemburghez Jean-Claude
Juncker, a declarat că cele trei instituţii UE implicate în acest subiect –
Parlamentul European, Comisia Europeana şi Consiliul European – sunt
pe aceeaşi frecvenţă în ceea ce priveşte susţinerea importanţei creşterii
economice şi a numărului locurilor de muncă.
Preşedintele Comisiei Europene, portughezul José Manuel Barroso,
a declarat că rezultatul Consiliului European referitor la Lisabona denotă
că o Uniune formată din 27 de membrii poate ajunge la un compromis.
Nu toată lumea a fost încântată de rezultatele la care s-a ajuns în
ceea ce priveşte Lisabona, organizaţia micilor întreprinzători reprezentaţi
de Eurochambres descriind Summit-ul ca „trei paşi înapoi”.
În privinţa dimensiunii de mediu, s-a căzut de acord asupra unei
ţinte de scădere până în 2020 a emisiilor de gaze cu efect de seră de 15%
– 30% faţă de nivelul din 1990.
Trebuie notat că în proiectul de Concluzii ale Preşedinţiei apăruse
prima dată o ţintă de reducere a emisiilor cu 60% – 80% până în 2050,
dar, cum Summit-ul s-a dorit o revenire la realism, ea a fost schimbată în
versiunea finală.
Strategia Lisabona reprezintă modelul european de dezvoltare, ce
include atât competitivitatea economică, cât şi componentele socială şi de
protecţie a mediului (dezvoltare durabilă). Uniunea Europeană îşi
368

propune astfel să devină până în 2010 economia cea mai competitivă la
nivel mondial (în raport cu SUA şi economiile asiatice), în paralel cu
asumarea politică la nivelul cel mai înalt, al Consiliului European, a
menţinerii componentei sociale şi a celei de mediu. Aceste componente
necesită însă asumarea unor reforme structurale de amploare şi mai
ridicate, care să permită UE să atingă şi să menţină nivelul de
performanţă cel mai ridicat la nivel global.
Consiliul European de primăvară din 22-23 martie 2005 a adoptat
liniile directoare de reformă a Strategiei care au ca obiectiv eficientizarea
procesului de implementare la nivel naţional şi o prioritizare a măsurilor
în sectoarele determinante pentru creşterea economică şi ocuparea forţei
de muncă.
Problemele cu care se confruntă Europa şi economiile sale sunt
semnificative, în condiţiile existenţei unei concurenţe economice tot mai
dure, într-o lume tot mai globalizată. Pe lângă provocările lansate de
Statele Unite şi Japonia, economiile în curs de dezvoltare – în special
China şi India – progresează rapid. În acelaşi timp, în Europa, procese
precum: îmbătrânirea populaţiei, reglementările inflexibile şi costurile
ridicate sunt însoţite de niveluri scăzute ale creşterii economice,
productivităţii şi creării de locuri de muncă.
Europa nu a fost capabilă să contracareze aceste provocări în ultimii
5 ani22. Limitate fiind de procedurile de luare a deciziilor şi de lipsa de
angajament din partea liderilor politici, progresele în direcţia atingerii
obiectivelor Lisabona sunt încă nesemnificative. Drept urmare, pierdem,
în mod constant, din competitivitate, bunăstare economică şi locuri de
muncă. Liderii europeni trebuie să remedieze această situaţie, care nu mai
poate fi susţinută, punând economia înaintea tuturor priorităţilor în
următorii 5 ani. Camerele de comerţ le solicită acestora crearea a
10.000.000 de noi locuri de muncă până în anul 2010. O structură
economică sănătoasă constituie precondiţia menţinerii valabilităţii
modelelor sociale şi a standardelor de mediu europene.
În ciuda lipsei unor rezultate vizibile, mediul de afaceri rămâne
angajat faţă de obiectivele strategiei Lisabona. Nu există nicio alternativă.
Strategia Lisabona poate da rezultate dacă ne dorim acest lucru. Firesc,
22
Opinie exprimată de Christophe Leitl, Preşedintele EUROCHAMBRES,
cu ocazia prezentării raportului Lisabona pe anul 2005.
369

atât antreprenori, cât şi cetăţeni se aşteaptă ca aceasta să se întâmple.
Camerele de Comerţ Europene oferă întregul sprijin pentru ca Europa să
devină din nou lider economic. Având un mediu care sprijină companiile,
care asigură pieţe de muncă flexibile şi adaptabile şi care încurajează
investiţiile, economia europeană va reînflori. Aceasta necesită însă o
adevărată ambiţie şi angajare pentru a excela în tot ceea ce facem.
Liderii europeni trebuie să ţină cont de această posibilitate de a face
din economia Europei o prioritate absolută şi de a da un nou start
procesului Lisabona.
Strategia Lisabona este fundamentală pentru competitivitatea
viitoare a Uniunii Europene şi pentru capacitatea sa de a genera
bunăstare, de a crea noi locuri de muncă şi de a îmbunătăţi modelele
europene sociale şi de mediu. Progresul realizat până în prezent a fost
prea lent, termenele limită pentru deciziile guvernelor nu au fost
îndeplinite şi nici cetăţenii, nici oamenii de afaceri nu au simţit un efect
real. În condiţiile în care multe State Membre manifestă încă reticenţă faţă
de aplicarea unor reforme structurale, atingerea obiectivelor Lisabona la
termenul limită stabilit pentru 2010 pare a fi din ce în ce mai dificilă.
Cu toate acestea, mediul de afaceri european rămâne totuşi angajat
pe linia Strategiei Lisabona. Nu există o altă alternativă, iar succesul său
este esenţial pentru prosperitatea europeană şi utilizarea forţei de muncă.
Liderii politici europeni trebuie să acţioneze acum pentru accelerarea
dramatică a reformelor, punând revigorarea economică înaintea oricărei
alte priorităţi. Astfel se propun următoarele obiective:
* Repunerea Strategiei Lisabona în echilibru – preocupările
economice trebuie să devină o prioritate
Mediul de afaceri sprijină abordarea celui de-al treilea pilon al
dezvoltării europene sustenabile. Totuşi, abordarea este în prezent
puternic dezechilibrată. Dacă despre legislaţia privind mediul şi modelul
social european se poate spune cu certitudine că sunt învingători
mondiali, economia europeană nu poate fi cu siguranţă descrisă ca un
lider mondial.
Cei trei piloni trebuie reechilibraţi în favoarea economiei pentru a
permite ca afacerile europene, sistemele sociale şi legislaţia de mediu să
rămână sustenabile pe termen lung. Camerele de Comerţ Europene
consideră că elementul competitivităţii trebuie să fie elementul central al
tuturor politicilor europene şi că Strategia Lisabona trebuie să se
370

concentreze mai mult asupra obiectivelor sale economice. Revigorarea
economiei ar trebui să fie singura prioritate majoră pentru liderii europeni.
Realizarea acestei priorităţi va avea un impact profund asupra creării
locurilor de muncă, a încrederii consumatorilor europeni şi asupra
bunăstării sociale şi a mediului.
Condusă de noul său preşedinte, Comisia Europeană poate şi
trebuie să joace un rol esenţial în coordonarea eforturilor sporite ale
Statelor Membre, iar competitivitatea trebuie să se regăsească solid în
perspectivele financiare ale perioadei 2007-2013. Membrii Consiliului
European trebuie să-şi stabilească obiective naţionale şi europene
cuantificabile pentru dezvoltarea economică pentru fiecare dintre anii care
urmează până în 2010.
* îmbunătăţirea procesului decizional şi creşterea respon-
sabilităţii Statelor Membre
Metoda deschisă de coordonare nu a motivat suficient acţiunile
Statelor Membre. Ar trebui introdus un nivel mai înalt de responsabilitate,
dar şi de presiune, pentru ca această metodă să dea rezultatele scontate.
Statele Membre ar trebui să prezinte repere anuale cuantificabile, iar în
fiecare an să fie introduse „Planuri de Acţiune Lisabona”, la care Statele
Membre să se angajeze atât la nivel naţional, cât şi european. Acestea
trebuie să conţină planuri detaliate şi să facă parte din programele
guvernamentale regulate.
Procesul politicilor europene ar trebui eficientizat prin întărirea
activităţii Consiliului Concurenţei, prin limitarea componentei sale la un
număr cât mai mic de miniştri care deţin agenda competitivităţii şi prin
introducerea de proceduri care să evite eventuale efecte negative asupra
agendei competitivităţii datorate deciziilor altor consilii. Parlamentul
European ar trebui să creeze un comitet permanent, capabil să trateze
problemele competitivităţii din perspectiva Lisabona într-un mod eficient
şi coordonat.
* Reglementarea pe baze economice – reglementări mai puţine
şi mai eficiente
Toate propunerile legislative noi ar trebui verificate prin prisma
competitivităţii şi a efectelor asupra IMM-urilor, pe baza unei întrebări de
control simple – Cum va influenţa aceasta propunere legislativă afacerile
europene, inclusiv IMM-urile? Vor deveni acestea mai competitive în
comparaţie cu concurenţii lor din afara Uniunii Europene?
371

Trebuie să existe posibilitatea de a valida faptul că legislaţia este
proporţională şi coerentă, prin luarea deciziilor la nivelul adecvat,
consultând toţi „actorii importanţi”, inclusiv IMM-urile (nu doar un cerc
restrâns de parteneri sociali de negociere) şi promovând căi alternative de
reglementare mai puţin greoaie, precum auto-reglementarea. Guvernele
statelor membre trebuie să reducă şi să simplifice legislaţia actuală şi să ia
măsuri concrete în acest sens, legate prin obiective măsurabile şi repere
temporare.
Instituţiile europene trebuie să dezvolte în comun un sistem corelat
de evaluare a impactului, care să ţină cont de orice schimbare majoră
introdusă de Parlament sau de Consiliu. De asemenea, în fiecare an ar
trebui realizate evaluări „ex post” ale impactului legislaţiei de bază din
anii precedenţi. O astfel de schemă ar trebui condusă de către mediul de
afaceri şi realizată de evaluatori independenţi.
* Crearea unui mediu antreprenorial – flexibil, inovator şi
stimulativ
Crearea unui antreprenoriat atractiv
Spiritul antreprenorial trebuie reevaluat pozitiv, promovat în mod
activ şi încurajat în întreaga societate. Povara reglementărilor şi taxelor ar
trebui micşorată, iar rata de risc-câştig trebuie reechilibrată. Reforma legii
falimentului trebuie finalizată, comportamentul antreprenorial trebuie
încorporat în sistemele educaţionale, iar accesul la finanţare trebuie
garantat pentru încurajarea iniţierii şi dezvoltării afacerilor, ca şi pentru
procesul de inovare.
* Încurajarea inovării – cheia competitivităţii în Europa
Nivelul mediu al investiţiilor publice şi private în Europa pentru
cercetare – dezvoltare (C&D) şi inovare este considerabil mai scăzut
decât cel al competitorilor noştri. Inovarea trebuie să fie încurajată, în
special pentru IMM. Nivelul investiţiilor publice şi private trebuie să
crească, condiţiile cadru tehnice şi financiare pentru investiţiile dedicate
inovării trebuie îmbunătăţite, iar accesul la capital şi protecţia
necostisitoare a proprietăţii intelectuale trebuie garantate. De asemenea,
investiţiile în infrastructura noastră de cercetare ar trebui să se bazeze pe o
mai bună coordonare a eforturilor dintre Statele Membre, cu evitarea
duplicării eforturilor, concentrându-se în direcţia cercetării aplicate şi
conducând către centre internaţionale de excelenţă.
372

* Modernizarea şi investiţia în sistemele educative româneşti
Pentru stimularea inovaţiei, a economiei bazate pe cunoaştere şi
asigurarea forţei de muncă necesare mediului de afaceri, sistemele noastre
educative şi profesionale necesită un proces de modernizare, de
promovare a procesului de instruire continuă şi de creştere a interacţiunii
dintre mediul de afaceri, şcoli şi universităţi. Ştiinţa este, în general,
subevaluată, iar condiţiile pentru cercetători şi oamenii de ştiinţă nu sunt
competitive.
* Reforma pieţelor de muncă europene
Pieţele de muncă inflexibile afectează competitivitatea europeană,
determinând o creştere slabă, un nivel scăzut al utilizării forţei de muncă
şi emigrarea cercetătorilor şi a oamenilor de ştiinţă. Este absolut esenţial
ca reformele propuse prin raportul Kok „locuri de muncă, locuri de
muncă, locuri de muncă”, să fie complet implementate şi fără nicio
întârziere.
* Consolidarea Pieţei Interne
Piaţa Internă reprezintă centrul prosperităţii noastre, care trebuie
valorificată şi consolidată. În ciuda creşterii tendinţei de indisciplină în
rândul Statelor Membre şi a încetinirii procesului de integrare a pieţelor,
membrii Uniunii Europene trebuie să ia măsuri pentru armonizarea
corectă şi rapidă a legislaţiei aferente. Comisia Europeană trebuie să
susţină mai riguros regulile Pieţei Interne, intervenind mai rapid şi
penalizând mai serios.
În timp ce doar câteva acte legislative (ex.: cele privind crearea unei
pieţe interne pentru servicii) sunt absolut necesare pentru a finaliza Piaţa
Internă şi procesul de integrare al pieţei, alocarea resurselor pentru
asigurarea aplicării mai consistente şi mai rapide a legislaţiei actuale ar
putea avea un impact favorabil mai mare.
* Comunicarea şi explicarea Strategiei Lisabona tuturor
cetăţenilor şi oamenilor de afaceri ai Europei
Strategia Lisabona, necesitatea şi importanţa ei nu sunt nici
cunoscute, nici înţelese de populaţia europeană. O strategie de
comunicare europeană trebuie să fie implementată în paralel cu
activităţile naţionale. Aceasta ar trebui să implice toţi actorii
socioeconomici importanţi, să permită o bună înţelegere a Strategiei
Lisabona şi să explice necesitatea clară pentru reformele structurale
urgente.
373

România urmăreşte să participe la acest proces prin preluarea
principalelor politici europene în politicile interne corespondente, în
vederea recuperării decalajului în termeni de dezvoltare. Un exemplu
concludent al preocupărilor continue în spiritul Strategiei Lisabona îl
reprezintă şi recomandările formulate de mediul de afaceri (în anul 2005)
cu scopul îndeplinirii obiectivelor acestei strategii europene.
Subsecţiunea 10. Recomandările formulate de către mediul de

afaceri Guvernului României în vederea atingerii obiectivului
Lisabona23
Având în vedere contextul specific în care evoluează economia
românească, precum şi opiniile exprimate de exponenţi ai mediului de
afaceri din România, Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a
Municipiului Bucureşti consideră ca fiind importante pentru Guvernul
României următoarele trei recomandări de politică economică ce ar trebui
avute în vedere din perspectiva cerinţelor Lisabona:
1. Reducerea fiscalităţii aplicate firmelor (în special IMM-
urilor) şi stabilitatea mediului fiscal
Reducerea fiscalităţii prin programe continue şi de perspectivă,
astfel încât să se încurajeze investiţiile pe termen mediu şi lung;
Reducerea impozitelor asupra companiilor, în special asupra
IMM-urilor, în sensul:
– scăderii contribuţiei la asigurările sociale cu cel puţin 10% în
vederea obţinerii de resurse pentru majorarea salariilor minime, cu
rezultate implicite în lărgirea bazei reale de salariaţi;
– reducerii TVA-ului la utilităţi (apă caldă, energie electrică şi
energie termică);
– creşterii facilităţilor fiscale acordate contribuabililor (în sensul
măririi deducerilor acordate pentru investiţiile private).
2. Asigurarea stabilităţii climatului economic şi atingerea
statutului de economie de piaţă funcţională prin:
– Îmbunătăţirea cadrului legislativ şi stabilizarea acestuia,
asigurarea competivităţii libere şi corecte pe piaţa internă şi
23
Sursa: DIE – CCIRB – Camera de Comerţ şi Industrie a României şi
a Municipiului Bucureşti
374

debirocratizarea excesivă a procedurilor de autorizare a funcţionării
societăţilor comerciale;
– Stimularea perceptibilă a ridicării nivelului tehnic al diferitelor
activităţi de producţie şi servicii, prin introducerea de noi tehnologii,
maşini şi utilaje de înaltă performanţă, crearea de noi mecanisme şi stimu-
lente pentru intensificarea investiţiilor din resurse interne şi din străi-
nătate, însoţite de dezvoltarea amplă a creditului pentru investiţii şi a
leasingului;
– Stimularea antreprenoriatului prin programe guvernamentale,
care să finanţeze firmele la început de activitate (start-up);
– Realizarea pe baze mult îmbunătăţite a dialogului economico-
social, îndeosebi prin recunoaşterea rolului şi locului camerelor de comerţ
şi industrie în derularea dialogului, la diferite nivele de organizare. De
asemenea, este de dorit asigurarea unei transparente autentice în procesul
de elaborare şi adoptare a reglementărilor vizând economia;
– Dezvoltarea Parteneriatului Public-Privat, prin mecanisme
specifice şi atribuirea unui rol major sectorului privat şi sistemului său de
reprezentare (camere de comerţ şi industrie, patronate, alte structuri ale
societăţii civile).
3. Competitivitatea şi flexibilitatea la nivelul pieţei muncii
– Creşterea generală a productivităţii muncii, ca bază a sporirii
substanţiale a competitivităţii produselor şi serviciilor produse în
România, concomitent cu crearea de posibilităţi pentru creşterea puterii
de cumpărare a populaţiei;
– Liberalizarea pieţei muncii şi creşterea flexibilităţii acesteia;
– Încurajarea şi sprijinirea activităţilor privind dezvoltarea resur-
selor umane, vizând pregătirea vocaţională, sub diversele sale forme,
orientată spre creşterea competenţelor practice;
– Implicarea mai bună a resurselor umane în procesul de ridicare a
competitivităţii produselor şi serviciilor, prin salarizare în raport de
rezultate şi prin stimulente diverse;
– Oprirea migraţiei specialiştilor în cercetare prin crearea unui
sistem motivaţional riguros care să asigure atragerea acestora, prin
asigurarea materialelor necesare realizării cercetărilor şi a unui sistem de
perfecţionare profesională a cercetătorilor prin programe de colaborare cu
ţările membre ale Uniunii Europene;
375

– Generalizarea educaţiei în IT pentru promovarea societăţii bazate
pe cunoaştere.
Secţiunea 3. Beneficii şi costuri pentru mediul de afaceri după
aderarea României la Uniunea Europeană
Primul Plan de acţiune pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri a
fost elaborat conform HG nr. 759 din 18 iulie 2002 pentru aprobarea
Planului naţional de acţiune pentru ocuparea forţei de muncă (PNAO),
M. Of. nr. 637 din 29 august 2002.
La nivelul Guvernului a fost elaborat Planul de acţiune pentru
îmbunătăţirea mediului de afaceri.
Printre măsurile de sprijinire a sectorului întreprinderilor mici şi
mijlocii se numără:
– Planul de acţiuni pentru înlăturarea barierelor administrative din
mediul de afaceri;
– Planul de acţiuni pe anii 2002 – 2003 pentru implementarea
Programului de guvernare;
– punerea în aplicare a facilităţilor fiscale prevăzute de Legea nr.
133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi
dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, până la anularea acestora de
noile legi, a impozitului pe profit şi a TVA.
3. În anul 2001 a fost înfiinţat Fondul naţional de garantare a
creditelor pentru întreprinderile mici şi mijlocii (prin Hotărârea
Guvernului nr. 1.211/2001), având un capital social iniţial alocat de la
bugetul de stat în valoare de 50 miliarde lei. Aportul statului la capitalul
social al Fondului naţional de garantare a creditelor pentru întreprinderile
mici şi mijlocii va fi majorat pe o perioadă de 5 ani cu 0,4% din veniturile
bugetare alocate Ministerului pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii şi
Cooperaţie. Pe lângă acesta funcţionează şi Fondul de garantare a
creditului rural şi Fondul român de garantare a creditelor pentru
întreprinzătorii privaţi.
4. Îmbunătăţirea cadrului legislativ în domeniu:
– Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, M. Of. nr. 927 din
23 decembrie 2003,
– Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării
întreprinderilor mici şi mijlocii, M. Of. nr. 681 din 29 iulie 2004;
376

– Ordonanţa Guvernului nr. 40/2000 privind acreditarea agenţiilor
de credit în vederea administrării fondurilor pentru acordarea de micro-
credite, aprobată prin Legea nr. 376/2002, cu modificările şi completările
ulterioare;
– Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la
înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor
familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi
la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, M. Of. nr. 839 din
13 septembrie 2004;
– Hotărârea Guvernului nr. 1.189/2001 privind aprobarea Planului
de acţiuni pentru înlăturarea barierelor administrative din mediul de
afaceri; M. Of. nr. 783 din 11 decembrie 2001; Planul a fost elaborat de
către Grupul de lucru pentru elaborarea şi monitorizarea Planului de
acţiuni referitor la îmbunătăţirea mediului de afaceri, constituit prin
Hotărârea Guvernului nr. 803/2001. În perioada septembrie 2001 –
ianuarie 2002 membrii Grupului de lucru au îmbunătăţit planul de acţiuni,
care a fost supus aprobării Guvernului în luna februarie 2002;
– Hotărârea Guvernului nr. 209/2002 pentru modificarea anexei la
Hotărârea Guvernului nr. 1.189/2001 privind aprobarea Planului de
acţiuni pentru înlăturarea barierelor administrative din mediul de afaceri,
M. Of. Nr. 196 din 22 martie 2002;
– Ordonanţa Guvernului nr. 14/2002 privind constituirea şi
funcţionarea parcurilor ştiinţifice şi tehnologice, M. Of. nr. 82 din
1 februarie 2002;
– OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie
publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor
de concesiune de servicii, M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006 aprobată prin
Legea nr. 337 din 17 iulie 2006, M. Of. nr. 625 din 20 iulie 2006;
– Ordonanţa Guvernului nr. 61/2001 pentru modificarea şi
completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 310/2002;
– Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 945/2003 pentru
aprobarea Instrucţiunilor privind metodologia de calcul al impozitului pe
veniturile microîntreprinderilor, M. Of. nr. 548 din 30 iulie 2003;
– Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi
377

a falimentului, aprobată prin Legea nr. 82/2003, M. Of. nr. 194 din
26 martie 2003;
– Hotărârea Guvernului nr. 32/2002 privind aprobarea Planului de
acţiuni pe anii 2002 şi 2003 al Programului de guvernare, M. Of. nr. 61
din 29 ianuarie 2002;
– Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2002 pentru mo-
dificarea alin (3) al art. 21 din Legea nr. 133/1999 privind stimularea
întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor
mici şi mijlocii;
– Hotărârea Guvernului nr. 396/2002 privind unele măsuri
referitoare la procedura de elaborare a proiectelor de acte normative cu
relevanţă asupra mediului de afaceri, M. Of. nr. 292 din 30 aprilie 2002;
– Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă, M. Of. nr. 103 din 6 februarie 2003.
5. Pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri Ministerul pentru
Întreprinderile Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie şi Secretariatul General al
Guvernului au iniţiat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001
privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru înregistrarea
şi autorizarea funcţionării comercianţilor, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 370/2002. Au fost înfiinţate, în cadrul
camerelor de comerţ şi industrie teritoriale, birouri unice pentru înregis-
trarea comercianţilor (inclusiv a întreprinderilor mici şi mijlocii), unde se
pot obţine informaţiile şi autorizaţiile necesare pentru începerea activităţii
acestora. Prin această procedură se reduc obstacolele de timp şi biro-
cratice şi cheltuielile de autorizare şi înfiinţare, cu scopul încurajării ini-
ţierii de noi afaceri. În procesul de legiferare Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 76/2001 a fost îmbunătăţită, modificările aduse ordonanţei
vizând:
– introducerea declaraţiei pe propria răspundere pentru autorizarea
sediului social;
– introducerea declaraţiei pe propria răspundere pentru alte cazuri
decât obiectivele şi domeniile specifice de activitate, stabilite prin
hotărâre a Guvernului;
– introducerea declaraţiei pe propria răspundere pentru cazul
preschimbării certificatului de înmatriculare şi a certificatului de
înregistrare fiscală pentru comercianţii constituiţi anterior intrării în
vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001;
378

– prelungirea termenului de preschimbare a certificatului de
înmatriculare şi a certificatului de înregistrare fiscală cu certificatul
conţinând codul unic de înregistrare, pentru comercianţii constituiţi
anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
76/2001, de la 12 la 18 luni de la intrarea în vigoare a actului normativ –
art. 16 alin (1);
– separarea activităţilor Biroului unic de cele de asistenţă
anterioare depunerii cererii de înregistrare şi autorizare.
6. Pentru înfiinţarea sau dezvoltarea de întreprinderi mici şi
mijlocii, în vederea creării de locuri de muncă, se acordă credite din
bugetul asigurărilor pentru şomaj, în condiţii avantajoase, cu o dobândă
de 50% din taxa oficială a scontului stabilită de Banca Naţională a
României la depozitul constituit la societatea bancară desemnată prin
licitaţie. Durata maximă de creditare poate fi de până la 3 ani, inclusiv
perioada de graţie, iar în cazul în care agentul economic solicită un nou
credit, acestuia i se poate acorda, cu condiţia rambursării în totalitate a
creditului anterior.
Beneficiari ai acestor credite sunt:
– întreprinderi mici şi mijlocii;
– unităţi cooperatiste: cooperative meşteşugăreşti şi cooperative de
consum;
– asociaţii familiale;
– persoane fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente;
– şomerii care se obligă să înfiinţeze întreprinderi mici şi mijlocii,
unităţi cooperatiste, asociaţii familiale sau să devină persoane fizice
autorizate au prioritate la obţinerea creditului (Legea nr. 76/2002 privind
sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă).
În anul 2001 au fost acordate credite pentru 1.138 de societăţi, în valoare
totală de 952 miliarde lei, creându-se 19.028 locuri de muncă, dintre care
9.815 pentru şomeri. 79,6% din creditele acordate au fost pentru activităţi
de producţie (758 miliarde lei), 16% pentru servicii (153 miliarde lei) şi
4,4% pentru turism (35,2 miliarde lei). Majoritatea societăţilor beneficiare
de credite au fost cu capital privat.
7. Persoanele fizice sau juridice care angajează persoane cu
handicap pot înfiinţa unităţi protejate, autorizate de Secretariatul de Stat
pentru Persoanele cu Handicap, care beneficiază de facilităţile fiscale
prezentate în detaliu la linia directoare 7 (Ordonanţa de urgenţă a
379

Guvernului nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă
a persoanelor cu handicap), cu modificările şi completările ulterioare.
8. Un program cu cofinanţare externă, aflat în derulare, prin care se
sprijină proiecte de investiţii ale întreprinderilor mici şi mijlocii, ce are ca
efect implicit crearea de noi locuri de muncă, este Programul PHARE de
creditare pentru întreprinderile mici şi mijlocii (RO 9711). Fondul are un
volum de 5,75 milioane euro şi este destinat acordării de credite pentru
întreprinderile mici şi mijlocii. Programul a fost lansat în iunie 1999 şi se
desfăşoară prin trei bănci: Banca Românească, C.E.C. şi Banca Comercială
„Ion Ţiriac” – care cofinanţează cu 40% fiecare dintre creditele acordate
întreprinderilor mici şi mijlocii în cadrul acestui program.
Obiective:
– consolidarea unui sector dinamic al întreprinderilor mici şi
mijlocii, capabil să facă faţă forţelor concurenţiale şi competiţiei
internaţionale şi să creeze noi locuri de muncă;
– sporirea ponderii întreprinderilor mici şi mijlocii la crearea
produsului intern brut, ocuparea forţei de muncă şi la dezvoltarea
regională;
– susţinerea transferului de tehnologie către întreprinderile mici şi
mijlocii nou-înfiinţate sau existente; susţinerea proiectelor de introducere
a sistemelor de calitate şi a proiectelor inovative;
– îmbunătăţirea cadrului instituţional şi a dialogului public-privat
care să asigure elaborarea şi implementarea unor politici şi măsuri
coerente pentru stimularea dezvoltării sectorului întreprinderilor mici şi
mijlocii;
– susţinerea accesului întreprinzătorilor la servicii de consultanţă
pentru demararea unei afaceri;
– utilizarea instrumentelor de sprijinire a întreprinderilor mici şi
mijlocii în conformitate cu reglementările UE.
Măsuri:
1. Aplicarea unor măsuri de stimulare a întreprinderilor mici şi
mijlocii prin acţiuni de creditare în conformitate cu prevederile Legii nr.
76/2002 privind sistemul asigurărilor de şomaj şi stimularea ocupării
forţei de muncă. Faţă de anul trecut s-a majorat cuantumul acordat pentru
un loc de muncă nou-creat prin creditare, de la 50 milioane lei la
75 milioane lei. Se estimează crearea a 13.300 locuri de muncă.
380

Instituţia responsabilă: Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei
de Muncă
2. Încurajarea dezvoltării iniţiativei antreprenoriale prin dez-
voltarea numărului de unităţi protejate (unităţi socioeconomice şi unităţi
socioeconomice protejate) care vor beneficia de reduceri semnificative
ale costurilor globale destinate acoperirii impozitului pe profit
Instituţii responsabile: Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu
Handicap şi Ministerul Finanţelor Publice
3. Iniţierea de programe de training şi consultanţă pentru între-
prinderile mici şi mijlocii în vederea creşterii capacităţii tehnice şi
organizatorice de a subcontracta activităţi de producţie şi servicii de la
marile întreprinderi
Instituţiile responsabile: Ministerul Industriei şi Resurselor,
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă
4. Elaborarea şi implementarea unor programe de sprijinire a
sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, finanţate de la bugetul de stat:
– program de susţinere a investiţiilor realizate de întreprinderi nou-
înfiinţate sau microîntreprinderi şi întreprinderi mici şi mijlocii existente,
care are drept scop acordarea de alocaţii financiare nerambursabile
corelate cu un credit bancar pentru acoperirea parţială a costurilor legate
de investiţiile realizate de întreprinderile mici şi mijlocii în domeniul
producţiei şi serviciilor şi creşterea implicării băncilor în finanţarea
întreprinderilor mici şi mijlocii. Programul finanţează cheltuielile aferente
achiziţionării de utilaje, echipamente şi/sau servicii, inclusiv pentru
achiziţionarea de echipamente de birotică şi întocmirea planurilor de
afaceri, studiilor de fezabilitate şi consultanţei aferente proiectului de
investiţii pentru care se solicită finanţare, costuri aferente introducerii
standardelor internaţionale de calitate;
– programul pentru sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii în
vederea stimulării exportului, ce are ca scop facilitarea accesului la
servicii de consultanţă şi informare privind pieţele externe şi cerinţele
acestora, elaborarea şi implementarea de programe de finanţare pentru
dezvoltarea activităţilor de export şi dezvoltarea de acorduri bilaterale.
Programul finanţează participări la târguri şi expoziţii internaţionale
organizate în ţară şi în străinătate, cu stand propriu sau în asociere cu alţi
agenţi economici, realizarea de materiale de promovare, prezentarea pe
Internet a activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii şi a produselor
381

promovate, participări la cursuri în domeniul tehnicilor de promovare a
exportului şi contractarea unor servicii de consultanţă pentru elaborarea
strategiilor de export; accesul la informaţii de piaţă.
Prin sprijinirea investiţiilor acestora şi a activităţii de export aceste
programe vor avea ca efect principal dezvoltarea întreprinderilor mici şi
mijlocii, care, implicit, va duce la crearea de noi locuri de muncă.
Instituţia responsabilă: Ministerul pentru Întreprinderile Mici şi
Mijlocii şi Cooperaţie
5. În perioada următoare vor fi derulate o serie de programe cu
finanţare din fonduri PHARE:
– Programul PHARE 2000 – Componenta „Coeziune economică şi
socială” reprezintă un instrument prin care se pune în aplicare o politică
regională integrată, în concordanţă cu strategia de coeziune economică şi
socială adoptată, în contextul procesului de preaderare, prin Planul
naţional de dezvoltare.
Componenta „Schema de finanţare nerambursabilă pentru afaceri
noi, microîntreprinderi şi întreprinderi mici şi mijlocii recent înfiinţate”
are ca principale obiective stimularea investiţiilor pentru întreprinderi
nou-înfiinţate şi pentru dezvoltarea celor existente, precum şi dezvoltarea
sectoarelor industriale în care regiunile deţin avantaje competitive.
Bugetul total al programului este de 12,95 milioane euro.
Finanţarea nerambursabilă aferentă unui proiect în cadrul programului
este de minimum 10.000 euro şi maximum 50.000 euro.
Programul se adresează următorilor beneficiari:
– întreprindere înfiinţată după 1 ianuarie 1999, dar nu mai târziu
de 20 mai 2001, cu maximum 249 de angajaţi;
– microîntreprindere, indiferent de data de înregistrare, cu
maximum 9 angajaţi;
– În cadrul Programului PHARE 2001 una dintre principalele
componente de investiţii din cadrul programului se adresează
întreprinderilor mici şi mijlocii:
Astfel, prin componenta „Asistenţă pentru IMM”, cu valoare totală
de 20 milioane euro, se vor finanţa proiecte pentru sprijinirea
întreprinderilor mici şi mijlocii nou-înfiinţate şi a microîntreprinderilor,
precum şi servicii de consultanţă şi training pentru întreprinderile mici şi
mijlocii.
382

Obiective specifice:
– încurajarea investiţiilor pentru înfiinţarea de noi întreprinderi şi
dezvoltarea microîntreprinderilor şi a întreprinderilor tinere, în scopul
creşterii contribuţiei generale a microîntreprinderilor şi a întreprinderilor
mici şi mijlocii la crearea de locuri de muncă şi creşterea economică
sustenabilă în zonele-ţintă;
– sprijinirea investiţiilor în întreprinderile mici şi mijlocii existente
pentru crearea de noi locuri de muncă în zonele-ţintă şi dezvoltarea şi
diversificarea calităţii şi cantităţii produselor şi serviciilor oferite;
– sprijinirea accesului întreprinderilor mici şi mijlocii la servicii de
consultanţă şi instruire pentru îmbunătăţirea abilităţilor în pregătirea şi
administrarea proiectelor, precum şi îmbunătăţirea accesului la informaţii
şi comunicare în scopul creşterii oportunităţilor pentru întreprinderile
mici şi mijlocii.
Subcomponenta A1 – Schema de granturi pentru întreprinderi
nou-înfiinţate, întreprinderi nou-înfiinţate şi microîntreprinderi are un
buget total de 15 milioane euro.
Granturile vor finanţa investiţii productive şi investiţii în consiliere
şi consultanţă, în scopul dezvoltării capacităţii de producţie şi creării de noi
locuri de muncă. Se vor sprijini, de asemenea, investiţii legate de cer-
cetare/dezvoltare, inovare şi transfer tehnologic, tehnologia informaţiei etc.
Suma maximă a unui grant/proiect (inclusiv cofinanţarea de la
bugetul de stat) este de 100.000 euro. Participarea privată la fiecare
proiect este de minimum 40% din totalul cheltuielilor eligibile. Serviciile
turistice sunt eligibile dacă beneficiarul este o întreprindere mică sau
mijlocie şi dacă demonstrează că proiectul propus are capacitatea de a
atrage turişti străini.
Instituţia responsabilă: Ministerul Dezvoltării şi Prognozei.
6. În domeniul agricol a fost elaborat Planul naţional pentru
agricultură şi dezvoltare rurală (SAPARD), aprobat prin Decizia Comisiei
din 12 decembrie 2000, în concordanţă cu Reglementarea CE nr.
1.268/1999. Acest program cuprinde şi o serie de măsuri pentru
sprijinirea agricultorilor, în special a celor tineri, prin:
– investiţii în exploataţii agricole;
– dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice pentru
generarea de activităţi multiple şi venituri alternative;
– aceste măsuri vor deveni operaţionale la sfârşitul anului 2002.
383

Instituţia responsabilă: Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi
Pădurilor.
Linia directoare 9 – Accesul la activităţile antreprenoriale
Statele membre vor încuraja iniţierea de activităţi antreprenoriale
prin:
– examinarea, în scopul reducerii, a tuturor obstacolelor care are
putea exista, în special a celor din regimurile de impozite şi securitate
socială, pentru a se trece la activitatea economică independentă şi la
înfiinţarea de firme mici;
– promovarea educaţiei pentru spiritul antreprenorial şi activitate
economică independentă, prin servicii de sprijin ţintite, precum şi prin
formare pentru întreprinzători şi viitorii antreprenori;
– combaterea muncii nedeclarate şi prin încurajarea transformării
acestui fel de muncă în ocupare reglementată a forţei de muncă, prin
folosirea mijloacelor obişnuite de acţiune, inclusiv a măsurilor de
reglementare, a stimulentelor şi a impozitelor şi a reformei indemni-
zaţiilor, în parteneriat cu partenerii sociali.
Camerele de comerţ şi industrie acordă consultanţă antreprenorială
pentru înfiinţarea şi dezvoltarea afacerilor, prin centre de consultanţă sau
centre de dezvoltare a afacerilor. Centrele acordă consultanţă pentru: ela-
borarea de planuri de afaceri, de marketing, contacte de afaceri, investiţii,
diminuarea riscului în afaceri, promovarea imaginii firmei şi reclamă.
Filialele Şcolii române de afaceri a camerelor de comerţ şi indus-
trie organizează cursuri de formare profesională antreprenorială pentru:
– pregătirea administratorilor de firme pentru dezvoltarea
propriilor afaceri;
– pregătirea viitorilor întreprinzători şi dezvoltarea spiritului
antreprenorial.
Prin Legea nr.108/1999 privind înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei
Muncii, cu modificările ulterioare, s-a stabilit cadrul legal pentru exer-
citarea controlului aplicării unitare a dispoziţiilor legale de către unităţile
din sectorul public, mixt, privat, precum şi de alte categorii de angajatori,
în domeniul relaţiilor de muncă, precum şi al celor referitoare la condiţiile
de muncă, apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii salariaţilor şi a
altor participanţi la procesul de muncă în desfăşurarea activităţii.
Prin Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a
persoanelor încadrate în muncă s-a statuat cadrul legal pentru combaterea
384

muncii nedeclarate. Angajatorii care primesc la muncă o persoană pentru
care nu au fost întocmite contracte individuale de muncă sau, după caz,
convenţii civile de prestări de servicii sunt sancţionaţi contravenţional cu
amendă. În cazul în care în mod repetat angajatorii sunt în situaţia
menţionată, inspectoratele teritoriale de muncă vor solicita, potrivit legii,
radierea persoanei juridice de la registrul comerţului.
În vederea combaterii muncii la negru şi pentru identificarea
angajatorilor care folosesc personal fără forme legale de angajare şi luarea
măsurilor care se impun pentru respectarea de către aceştia a prevederilor
legale în domeniul relaţiilor de muncă, cu diminuarea consecinţelor
sociale şi economice ale acestui fenomen, a fost declanşată o campanie
naţională privind identificarea şi combaterea cazurilor de muncă fără
forme legale, care se desfăşoară în perioada 2001-2003.
În această campanie au fost implicaţi partenerii sociali şi presa. De
asemenea, au fost semnate protocoale de colaborare între inspectoratele
teritoriale de muncă şi inspectoratele judeţene de poliţie, sub patronatul
prefecturilor, în scopul cooperării şi al schimbului de informaţii între
instituţiile menţionate.
Obiective:
– facilitarea accesului la surse de finanţare prin promovarea şi
susţinerea realizării unor programe de finanţare multianuale cu
aplicabilitate pentru dezvoltarea sectorului;
– susţinerea accesului managerilor şi al angajaţilor întreprinderilor
mici şi mijlocii la servicii de instruire şi consultanţă;
– continuarea pregătirii antreprenoriale prin curriculumul din
învăţământul preuniversitar şi universitar;
– intensificarea acţiunilor de combatere a muncii fără forme legale.
Măsuri
1. Reducerea contribuţiei datorate de agenţii economici la Fondul
special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap de la 3% la
2% începând cu anul 2002
Instituţiile responsabile: Ministerul Finanţelor Publice şi
Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap
2. Acordarea, începând cu anul 2002, de facilităţi fiscale
angajatorilor care încadrează cu contract individual de muncă persoane
din rândul şomerilor, pe care le menţin în activitate cel puţin 6 luni, prin
reducerea contribuţiei de 5% datorată bugetului asigurărilor pentru şomaj.
385

Diminuarea sumei datorate lunar se face cu 0,5% pentru fiecare procent
din ponderea personalului nou-angajat
Instituţiile responsabile: Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă
3. Acordarea de servicii de consultanţă şi asistenţă pentru începerea
unei activităţi independente sau pentru iniţierea unei afaceri, în
conformitate cu Legea nr. 76/2002, cheltuielile fiind suportate din bugetul
asigurărilor de şomaj. Consultanţa va fi acordată fie de agenţiile judeţene
pentru ocuparea forţei de muncă, fie de furnizori de servicii selecţionaţi
conform legii
Serviciile de consultanţă de bază (informare, consultanţă, instruire)
şi specializate se pot acorda individual sau în grup, în funcţie de opţiunile
şi nevoile solicitanţilor. Consultanţa individuală constă, în principal, în:
asistenţă tehnică în procesul înfiinţării unei firme (elaborarea statutului,
obiectul de activitate, înregistrarea firmei, încheierea de contracte,
legalizări de acte, elaborarea planului de afaceri), instruire antrepreno-
rială, ca serviciu de grup (instruiri modulare în probleme de:
management, marketing şi tehnici de vânzare, legislaţie, contabilitate şi
evidenţă primară, întocmirea planurilor de afaceri).
Se estimează ca de aceste servicii de consultanţă să beneficieze în
anul 2002 4.000 de persoane.
Instituţia responsabilă: Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei
de Muncă
4. Sprijinirea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii şi
încurajarea iniţiativei private, prin centrele de dezvoltare a afacerilor şi
birourile de asistenţă pentru societăţile comerciale din cadrul Camerei de
Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti
(C.C.I.R.M.B.) şi promovarea de programe de formare profesională
pentru întreprinzători şi viitorii întreprinzători, prin sistemele educaţionale
ale C.C.I.R.M.B.
Instituţia responsabilă: Camera de Comerţ şi Industrie a României
şi a Municipiului Bucureşti.
5. Elaborarea şi implementarea de programe pentru dezvoltarea
culturii antreprenoriale în vederea îmbunătăţirii aptitudinilor
antreprenoriale bazate pe cunoaşterea şi gestionarea optimă a resurselor.
Pentru perioada 2002 – 2005 Ministerul pentru Întreprinderile Mici şi
Mijlocii şi Cooperaţie are în vedere elaborarea de programe pentru
386

susţinerea accesului întreprinderilor mici şi mijlocii la servicii de instruire
şi consultanţă (acordare de granturi care vor acoperi parţial costurile
serviciilor de consultanţă şi informare, cu caracter general sau specifice
sectorului în care activează întreprinderile mici şi mijlocii respective) şi
pentru constituirea reţelei naţionale de centre de consultanţă (creşterea
calităţii serviciilor de consultanţă oferite de organizaţii neguvernamentale,
centre de consultanţă şi firme private de consultanţă a întreprinderilor
mici şi mijlocii, în vederea creşterii numărului de întreprinderi mici şi
mijlocii care beneficiază de finanţare, pentru dezvoltarea sectoarelor de
producţie şi servicii).
Mijlocii şi Cooperaţie.
6. Implementarea Programului de dezvoltare a abilităţilor
antreprenoriale – EMPRETEC. Programul identifică potenţiali
întreprinzători de succes, le oferă instruire în vederea dezvoltării
capacităţii antreprenoriale şi a aptitudinilor manageriale, îi asistă în
pregătirea planurilor de afaceri şi în accesarea surselor de finanţare
necesare activităţii lor, le oferă sprijin pentru creşterea exporturilor, îi
susţin în realizarea de colaborări reciproc avantajoase cu societăţi
comerciale naţionale şi companii străine. De asemenea, creează sisteme
de susţinere pe termen lung care să faciliteze creşterea şi
internaţionalizarea afacerilor dezvoltate de aceşti antreprenori
Mijlocii şi Cooperaţie
7. În domeniul educaţiei antreprenoriale se urmăreşte:
– elaborarea curriculei pentru disciplina „Educaţie antreprenorială”
(disciplină de studiu obligatorie la şcolile profesionale şi liceele
tehnologice);
– elaborarea unor materiale-suport pentru formarea personalului
didactic şi pentru asistenţa în dezvoltarea şi consolidarea culturii
organizaţionale a unităţilor de învăţământ din perspectiva parteneriatului
social şi a spiritului antreprenorial;
– întărirea dimensiunii antreprenoriale a educaţiei, atât la nivelul
curriculei, cât şi în cadrul practicilor organizaţionale curente, astfel încât
elevii să poată dobândi o serie de competenţe, cum ar fi: conştientizarea şi
înţelegerea factorilor economici şi personali care pot afecta succesul unei
idei de afaceri; deschiderea către schimbare şi asimilarea noutăţilor pe
387

care le presupune mediul de afaceri, în care sunt esenţiale luarea de
decizii, rezolvarea de probleme, orientarea întreprinzătorului; dezvoltarea
unei imagini pozitive despre sine şi utilizarea propriilor abilităţi în cadrul
procesului de iniţiere, planificare şi implementare a unei idei de afaceri.
Instituţia responsabilă: Ministerul Educaţiei şi Cercetării
8. Combaterea muncii fără forme legale, prin acţiunile de control
întreprinse de organele abilitate ale Inspecţiei Muncii. O latură importantă
este ridicarea nivelului de conştientizare a oamenilor în privinţa
dezavantajelor pe care le are munca fără forme legale şi urmările acesteia,
inclusiv imposibilitatea de a beneficia de drepturile de asigurări sociale
(de sănătate, pensie, şomaj)
Continuă desfăşurarea acţiunilor în cadrul campaniei naţionale
privind identificarea şi combaterea cazurilor de muncă fără forme legale,
care vor fi intens mediatizate pentru a avea un efect educaţional asupra
angajatorilor şi angajaţilor în probleme de legislaţia muncii.
Instituţia responsabilă: Inspecţia Muncii.
Informaţii macroeconomice pentru mediul de afaceri
În ultimii ani economia românească a înregistrat performanţe foarte
bune, bazate pe politici macroeconomice sănătoase care au generat
deficite sustenabile şi dezinflaţie.
În 2006, creşterea produsului intern brut s-a accelerat, înregistrând
un nivel 7,8% în primele 9 luni, determinat, în special, de creşterea
investiţiilor. Productivitatea muncii în industrie a crescut, în octombrie
2006 faţă de octombrie 2005, cu 11,2%. Rata şomajului s-a redus la
5,1%. Comerţul exterior a înregistrat şi în cursul anului 2006 o creştere
importantă (exporturile FOB, realizate în primele 11 luni ale anului, au
depăşit 23,8 miliarde euro, iar importurile CIF au însumat aproximativ
36,6 miliarde euro). La sfârşitul anului 2005 rata inflaţiei a fost de 4,87%,
încadrându-se în ţinta de inflaţie de 5% stabilită de BNR.
Politica bugetară pentru anul 2006 s-a axat pe un deficit prognozat
de 2,5% din PIB, în condiţiile menţinerii nivelului actual al principalelor
taxe (stabilitate fiscală), creşterii veniturilor bugetului consolidat (cu 22%
în primele 11 luni din 2006 faţă de perioada similară a anului precedent)
şi direcţionării cheltuielilor publice spre finanţarea angajamentelor
asumate de România în cadrul procesului de aderare la Uniunea
388

Europeană şi a proiectelor prioritare din domeniile infrastructurii,
învăţământului, sănătăţii şi agriculturii.
Îmbunătăţirea mediului de afaceri, efectele introducerii cotei unice
de impozitare şi atitudinea pozitivă a partenerilor străini faţă de România
au condus la atragerea unui volum record de investiţii străine directe în
valoare de 5,2 miliarde euro în 2005 şi aproximativ 8 miliarde euro în
primele 10 luni din 2006.
Banca Naţională a României (BNR) a finalizat procesul de
liberalizare a contului de capital, prin asigurarea, de la 1 septembrie 2006,
a accesului liber al rezidenţilor şi nerezidenţilor la operaţiunile pe piaţa
monetară. Ca rezultat, moneda naţională este deplin convertibilă.
Îmbunătăţirile rating-ului de ţară, operate succesiv de principalele
agenţii internaţionale, au adus România în grupa ţărilor de grad
investiţional, a căror risc aferent investiţiilor este considerat relativ redus
de majoritatea investitorilor. Aceste decizii creează un context favorabil
României pe pieţele financiare internaţionale, îmbunătăţind condiţiile de
finanţare şi perspectivele atragerii de investiţii străine directe.
Conform proiectului de buget pe anul 2007, creşterea PIB este
estimată la 6,4%, în timp ce ţinta de inflaţie se reduce la 4%. Mai buna
colectare a veniturilor la buget şi eliminarea înlesnirilor se aşteaptă să
asigure un nivel all veniturilor bugetare de 35,2% din PIB, iar deficitul
bugetar programat este de 2,8% din PIB, pentru a permite finanţarea
proiectelor majore de dezvoltare.
Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013, adoptat în decembrie
2005, ca instrument fundamental prin care România va încerca să
recupereze cât mai rapid disparităţile de dezvoltare economică faţă de
UE, are ca obiectiv, la orizontul anului 2013, o Românie competitivă,
dinamică şi prosperă, integrată cu succes în UE. Accentul va fi pus pe
mobilizarea resurselor publice şi creşterea capacităţii administraţiei
româneşti de a realiza proiecte care să absoarbă fondurile comunitare,
paralel cu implicarea sectorului privat, pentru a susţine programe
ambiţioase de investiţii în domenii strategice: infrastructura, educaţie şi
cercetare, sănătate, modernizarea agriculturii,
Pentru a corela cerinţele şi provocările europene în privinţa politicii
ocupării forţei de muncă în România, stat membru al Uniunii Europene,
acelaşi act normativ invocat pe tot parcursul acestui capitol prevede o
serie de obiective şi măsuri aferente, de ordin legislativ, care sunt menite
389

să minimizeze decalajele economice dintre România şi statele membre şi
mai ales efectele acestora:
Obiective:
– Perfecţionarea cadrului juridic în domeniul legislaţiei muncii
– Protejarea sănătăţii şi securităţii angajaţilor, prin:
– adoptarea Legii asigurărilor împotriva accidentelor de muncă şi
a bolilor profesionale;
– dezvoltarea unei reţele de laboratoare pentru testarea şi controlul
echipamentelor de lucru
– Permanentizarea dialogului trimestrial cu partenerii sociali pe
probleme privind inspecţia muncii, prevăzută în cadrul acordului social
pentru anul 2002, încheiat între Guvernul României, asociaţiile patronale
şi organizaţiile sindicale
– Asistarea întreprinderilor pentru modernizarea locurilor de
muncă prin creşterea calităţii echipamentelor de lucru şi îmbunătăţirea
proceselor tehnologice.
Măsuri:
1. Adoptarea noului cod al muncii, care va introduce noi forme de
muncă
Instituţia responsabilă: Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale
2. Aplicarea prevederilor noului cod al muncii referitoare la
programul de lucru flexibil, la normele parţiale de muncă, la formele de
muncă externalizată (la domiciliu) şi la formarea profesională la locul de
muncă – ucenicia.
Instituţii responsabile: partenerii sociali
3. În scopul protejării sănătăţii şi securităţii în muncă se vor lua
măsuri de monitorizare a reţelei de organisme şi laboratoare recunoscute
de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, în vederea certificării
calităţii din punct de vedere al securităţii muncii a echipamentelor tehnice
individuale de protecţie şi de lucru, potrivit prevederilor Legii nr.
90/1996, republicată.
Instituţiile responsabile: Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale
şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei
4. Armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia UE în domeniul
medicinei muncii, privitor la protecţia angajaţilor în cazul unor riscuri de
expunere la substanţe toxice, cancerigene, azbest, clorură de vinil, poluare
sonică, prezente în mediul de muncă
390

Instituţiile responsabile: Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale –
Inspecţia Muncii şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei
5. În domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă se va derula, în
perioada 2003-2004, un proiect PHARE ce are ca obiectiv creşterea efi-
cienţei sistemului de supraveghere şi control al bolilor profesionale, bo-
lilor legate de profesie, incidentelor de muncă datorate riscului pro-
fesional
6. Înfiinţarea primului centru-pilot din România privind evaluarea
riscurilor la personalul medico-sanitar din spitale
7. Furnizarea de consultanţă şi pregătire de specialitate privind
organizarea şi modernizarea locurilor de muncă şi îmbunătăţirea
proceselor tehnologice
Instituţia responsabilă: Ministerul Industriei şi Resurselor –
Institutul de Management şi Informatică.
Totodată prin HG nr. 829/2002 privind aprobarea Planului naţional
antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale, M of. nr. 662 din 6 sept.
2002, cu modificările şi completările din HG nr. 1827/2005 privind
aprobarea Programului de implementare a Planului naţional antisărăcie şi
promovare a incluziunii sociale (PNAinc) pentru perioada 2006 – 2008,
M. Of. nr. 64 din 24 ianuarie 2006, s-a realizat „un program de
construcţie socială în direcţia realizării unei societăţi europene, ca
obiectiv comun al întregului continent”.
Strategia corectă, în opinia legiuitorului, „nu este de a rezolva mai
întâi problemele trecutului şi apoi să ne ocupăm de construcţia viitoare”,
ci „este mult mai productiv să absorbim problemele moştenite în procesul
construcţiei societăţii viitoare.”
Contextul integrării europene:
PNAinc se plasează, în mod special, în contextul opţiunii ferme
de integrare europeană.
În ultimii ani, odată cu accentuarea preocupării pentru componenta
socială, Uniunea Europeană a lansat un program comun de luptă
împotriva sărăciei şi de promovare a incluziunii sociale, ca instrument
central al construcţiei sociale comune.
391

La întâlnirea de la Lisabona a Consiliului European s-a formulat
pentru Uniune un nou obiectiv strategic pentru deceniul următor: să
ajungă cea mai competitivă şi dinamică economie din lume, bazată pe
cunoaştere, capabilă de creştere economică sustenabilă, cu locuri de
muncă mai multe şi mai bune şi cu o coeziune socială mai ridicată.
Pentru a realiza acest obiectiv Consiliul European a decis asupra
unei strategii cu 3 componente esenţiale:
– să promoveze tranziţia la o economie competitivă bazată pe
cunoaştere şi la o societate informaţională pentru toţi;
– să modernizeze modelul european, să investească în oameni şi să
promoveze incluziunea socială;
– să susţină o creştere economică sănătoasă.
Ca un prim pas în realizarea acestei opţiuni strategice, la Summitul
de la Nisa din decembrie 2000 cele 15 state membre au căzut de acord să
elaboreze până în luna iunie 2001 planuri naţionale de acţiune de com-
batere a sărăciei şi promovare a incluziunii sociale (NAPinc) pe 2 ani.
S-a cerut, totodată, Comisiei să monitorizeze implementarea
agendei sociale şi să pregătească anual un raport al progreselor realizate.
La sfârşitul anului 2001 Comisia Europeană a elaborat un Program de
acţiune al Comunităţii având ca obiectiv operaţional o reducere
importantă a sărăciei: reducerea proporţiei celor care trăiesc sub pragul de
sărăcie de la 18% în prezent la 15% în 2005 şi la 10% în 2010 şi
înjumătăţirea sărăciei copiilor până în 2010.
Din acest punct de vedere Planul se înscrie pe liniamentele
Strategiei Uniunii Europene, intenţia sa fiind de a reprezenta totodată un
instrument important în procesul de integrare.
PNAinc ca instrument al procesului de dezvoltare socială
PNAinc este realizat după modelul stabilit de Consiliul European
în anul 2000 pentru planurile naţionale ale ţărilor Uniunii Europene, dar
luând în considerare caracteristicile specifice ale României ca ţară în
tranziţie.
PNAinc reprezintă un element de sprijin, sperăm, cu o contribuţie
importantă, al unei noi practici de guvernare: de la administrarea
problemelor curente la programe de dezvoltare socială planificată.
PNAinc este conceput a avea următoarele funcţii:
392

– un instrument de conştientizare colectivă a problemelor societăţii
româneşti şi a direcţiilor construcţiei sociale, al dezvoltării culturii acţiunii
antisărăcie şi de promovare a unei societăţi incluzive;
– promovarea unui concept articulat de politică socială, cristalizat
într-un număr de principii fundamentale;
– un plan de acţiune globală, multisectorială (pe principalele
sectoare ale vieţii sociale) şi multinivelară (nivel naţional, judeţean, local)
de prevenire/absorbţie a sărăciei şi excluziunii sociale şi de promovare a
incluziunii sociale. PNAinc este conceput ca un instrument de acţiune
globală, care să stimuleze articularea planurilor de acţiune sectoriale şi
locale;
– oferă un cadru de referinţă pentru implantarea în întreaga
activitate publică a obiectivului dezvoltării unei societăţi prospere şi
incluzive;
– un instrument de monitorizare a eforturilor guvernamentale de
prevenire/absorbţie a sărăciei şi de promovare a incluziunii sociale.
PNAinc ca un instrument deschis
Prin adoptarea sa Guvernul îşi manifestă voinţa ca PNAinc să
devină un instrument permanent al guvernării.
Forma actuală a Planului exprimă inevitabil starea capacităţilor
colective de susţinere a unui asemenea program global, de o mare
complexitate. Este firesc ca în această fază Planul să balanseze între
principii şi direcţii generale de acţiune şi obiective care, doar într-o mică
măsură, au putut fi operaţionalizate.
PNAinc este conceput ca un proces deschis. Implementarea sa va fi
monitorizată în mod continuu (informări trimestriale şi rapoarte anuale).
Pe baza acestei monitorizări, luând în considerare noile situaţii care
vor apărea, Planul va fi îmbunătăţit permanent. În decembrie 2004 se va
prezenta un raport asupra implementării PNAinc în perioada 2002 –
2004. Acest raport va constitui o bază pentru revizuirea planului de
acţiune de către noua guvernare, luând în calcul atât experienţa
acumulată, cât şi propriile obiective.
Complementaritatea PNAinc – planuri/strategii/programe
sectoriale
PNAinc se concentrează pe un set de obiective globale şi sectoriale
de importanţă strategică în zona sa de acţiune.
393

El este situat într-o poziţie de complementaritate cu
planurile/strategiile/programele sectoriale elaborate deja de diferite
instituţii guvernamentale sau aflate în curs de elaborare.
Intenţia PNAinc este să ofere, pe de o parte, o viziune strategică
globală, iar pe de altă parte, un spaţiu de „dialog continuu” cu
planurile/strategiile/programele sectoriale.
Unul dintre obiectivele cruciale ale PNAinc, care va reprezenta un
punct esenţial al monitorizării, este stimularea includerii în strategiile
sectoriale a unor obiective specifice de prevenire/absorbţie a sărăciei şi
promovare a incluziunii sociale.
PNAinc ca rezultat al unui proces consultativ extins
În elaborarea Planului au fost antrenaţi experţi din sistemul
guvernamental, reprezentanţi ai partenerilor sociali (patronat, sindicate,
organizaţii neguvernamentale), specialişti din mediul academic. Diferitele
forme ale Planului au fost discutate cu membrii CASPIS în cadrul
organismelor guvernamentale (trei runde de consultări), în cadrul
Consiliului Economic şi Social cu reprezentanţii patronatului şi ai
sindicatelor, cu specialişti din universităţi şi institute de cercetare. În toate
ministerele relevante Planul a fost supus discuţiei în comisiile de dialog
social în vederea implementării sale.
Implementarea PNAinc
Implementarea PNAinc se va realiza prin însuşi procesul progresiv
de operaţionalizare a sa.
Implementarea se va realiza printr-o serie de acţiuni distincte:
– încorporarea principiilor, direcţiilor şi obiectivelor sale în
programele de acţiune sectoriale, transsectoriale, în planuri judeţene şi, în
perspectivă, la nivelul comunităţilor locale. Prin aceasta se va obţine şi o
operaţionalizare mai avansată;
– susţinerea constituirii de comisii antisărăcie şi promovare a
incluziunii sociale la nivel judeţean şi a elaborării unor PNAinc judeţene
şi chiar locale;
– monitorizarea implementării obiectivelor sale, inclusiv a
operaţionalizării acestora în contexte particulare şi a încorporării în
strategiile şi planurile sectoriale.
Implementarea Planului va oferi totodată o modalitate de testare a
acestuia.
394

Criterii de performanţă a PNAinc
Criteriul ultim de performanţă este: PNAinc devine un instrument
efectiv al guvernării, de proiectare şi realizare a dezvoltării sociale. Indica-
torul eşecului său va fi faptul de a fi ignorat, „uitat” în sertarele Guvernului.
Monitorizarea continuă a dinamicii proceselor sociale care fac
obiectul Planului şi a implementării sale de către organismele
guvernamentale oferă un criteriu solid de performanţă.
Elaborarea şi implementarea unor PNAinc judeţene şi locale
reprezintă un alt criteriu important de performanţă.
O primă testare a PNAinc va fi realizată în exerciţiul comun
UE/România, care va începe în partea a doua a acestui an, de elaborare a
unui memorandum comun de incluziune socială (Joint Inclusion
Memorandum).
Structura PNAinc – PNAinc are 3 secţiuni:
I. Planul global de prevenire şi absorbţie a sărăciei şi promovare a
incluziunii sociale
II. Componentele sectoriale ale PNAinc
III. Analiza situaţiei actuale
Planurile sectoriale au fost elaborate în colaborare cu minis-
terele/organismele guvernamentale responsabile de domeniile respective.
Ele conţin obiective de prevenire şi absorbţie a sărăciei şi
excluziunii sociale, specifice sectorului respectiv. Marea majoritate a
acestor obiective sunt deja incluse, într-o formă mai mult sau mai puţin
explicită, în strategiile/planurile organismelor guvernamentale respon-
sabile. Formularea distinctă a acestor planuri sectoriale are ca intenţie
stimularea unei mai bune focalizări a tuturor organismelor
guvernamentale pe realizarea obiectivelor globale ale PNAinc.
Obiective strategice24
PNAinc îşi defineşte obiectivele strategice în două orizonturi de
timp:
– obiective strategice pe termen mediu/lung, într-un orizont de
timp de 10 ani: 2002-2012;
– obiective strategice imediate, pe durata actualei guvernări:
2002 – 2004.
24
Pentru detalii a se vedea actul normativ invocat.
395

Obiectivele-direcţii de acţiune stabilite de Consiliul European
la Nisa
La Conferinţa de la Nisa (2000) Consiliul European a stabilit ca
toate statele membre ale Uniunii Europene să realizeze în 2001 strategii
antisărăcie şi de promovare a incluziunii sociale. Cu această ocazie au
fost formulate 4 obiective globale, reprezentând direcţiile generale de
acţiune, care să structureze concepţia planurilor naţionale de acţiune:
1. Facilitarea ocupării şi accesul tuturor la resurse, drepturi, bunuri
şi servicii
2. Prevenirea riscului de excluziune
3. Ajutorarea celor mai vulnerabili
4. Mobilizarea tuturor instituţiilor relevante.
Aceste 4 obiective-direcţii globale de acţiune reprezintă
infrastructura PNAinc al României.
Ţinând seama de situaţia specială a României în perioada tranziţiei,
PNAinc românesc cuprinde un set de obiective strategice, exprimând o
concepţie specifică asupra priorităţilor, pentru următorii 10 ani.
Principiile PNAinc: 19 principii pentru construirea unei societăţi
prospere şi incluzive.
Principiile:
9 se referă la opţiunile tehnice ale strategiei,
9 se referă la ce tipuri de abordări structurale sunt utilizate pentru
a realiza obiectivele propuse.
9 reprezintă acele modalităţi de acţiune care asigură un nivel
ridicat de eficienţă şi sustenabilitate a programului antisărăcie şi de inclu-
ziune socială.
Aceste principii sunt:
1. Principiul activizării
2. Principiul responsabilizării
3. Suportul social ca instrument al incluziunii sociale.
4. Principiul diversificării formelor de suport sub formă de pachete
complementare
5. Principiul abordării integrate a sistemului de protecţie socială
6. Principiul suportului personalizat
7. Deplasarea accentului de la tratare la prevenire
8. Principiul abordării incluzive
396

9. Evitarea discriminării celor mai puţin săraci în favoarea celor mai
săraci.
10. Principiul investiţiei în dezvoltarea socială şi umană
11. În suportul pentru copii depăşirea abordării exclusive adulto-
centrice: de la suportul pentru supravieţuire, la suport pentru dezvoltare,
prin multiplicarea oportunităţilor
12. Principiul eliminării disparităţilor social-economice prin
egalizarea şanselor de dezvoltare
13. Îmbinarea politicii economice cu cea socială
14. Principiul solidarităţii cu cei în situaţie de dificultate
15. Principiul folosirii integrale a resurselor de dezvoltare
16. Principiul oferirii dezvoltării progresive a suportului social pe
măsura constituirii resurselor economice necesare.
17. Principiul parteneriatului/participării
18. Promovarea unei culturi a eficienţei în politica socială
19. Principiul promovării valorii muncii
Detalirea şi caracterizarea principiilor PNAinc:
1. Principiul activizării. O mare parte a sărăciei şi a excluziunii
sociale, mai ales în formele lor extreme, devine autoreproductivă nu
numai prin lipsa de condiţii minime, dar şi prin starea de pasivitate şi
resemnare, care sunt subproduse ale dificultăţilor vieţii: adaptarea prin
acceptare la situaţia de marginalitate şi de sărăcie; degradarea
capacităţilor de a înfrunta constructiv dificultăţile şi de a evita riscurile.
Activizarea trebuie să aibă loc pe mai multe planuri:
9 reabilitarea capacităţilor de funcţionare socială,
9 reinserţia în sistemul de activităţi economice,
9 stimularea participării la viaţa publică,
9 dezvoltarea capacităţilor şi a implicării în construcţia propriei
vieţi, cât şi a familiei.
Aplicaţia acestui principiu constă în cerinţa combinării suportului
pentru persoanele şi grupurile în sărăcie cu acţiuni de promovare a
incluziunii sociale.
Subiectul activizării este:
9 persoana,
9 familia şi
9 colectivitatea.
397

Politica fiscală poate reprezenta un instrument important al
activizării. Acordarea, prin intermediul fiscalităţii, a unor beneficii sociale
(de exemplu, reduceri mai accentuate ale impozitării pentru familiile de
copii) poate încuraja activizarea economică în forme legale.
Creşterea impozitării (incluzând aici şi contribuţiile sociale) nu mai
reprezintă o sursă disponibilă. Nivelul principalelor taxe şi impozite este
comparabil cu media internaţională. Excepţie face nivelul contribuţiilor
de asigurare socială, care este printre cele mai ridicate din lume.
România are la ora actuală cel mai mare nivel al contribuţiilor de
asigurări sociale din Europa (57%). Pentru a diminua dezavantajul de
competitivitate fiscală pe care îl avem în acest domeniu este evidentă
necesitatea reducerii sale. Deja din acest an el a scăzut uşor şi Guvernul
urmăreşte să încerce o reducere accentuată a lui în următorii ani, spre
45%.
Dacă fiscalitatea pe individ se află la limita superioară, nu acelaşi
lucru este valabil pentru rata fiscalităţii în ansamblu, ca procent al
veniturilor fiscale din PIB, care este substanţial mai redusă decât în
celelalte state europene.
Pentru creşterea veniturilor la buget este necesar să se ia în
considerare următoarele direcţii de acţiune:
1. o mai bună colectare a taxelor şi contribuţiilor sociale;
2. o lărgire a bazei de impozitare;
3. redresarea ratei de dependenţă: numărul de pensionari care
revine la numărul de contribuabili la sistemul de asigurări sociale.
Există însă în momentul actual şi alte surse importante de creştere
a resurselor financiare publice care ar putea fi orientate spre programe
sociale.
În primul rând creşterea economică prezumată, precum şi
eliminarea, de dorit într-un ritm cât mai rapid, a zonelor economice
bolnave, consumatoare de resurse bugetare, vor creşte atât în termeni
absoluţi, cât şi relativi (ca procent din PIB) resursele disponibile pentru
programele sociale.
În al doilea rând trebuie menţionat volumul scăzut al veniturilor
publice ca procent din PIB. În prezent România are un nivel al veniturilor
publice, ca pondere în PIB, de numai 31,8% în 2001. Comparativ, ţările
central-europene mai avansate din punct de vedere al procesului de
398

tranziţie au un nivel mediu al veniturilor publice de circa 40% din PIB.
Multe state din UE au venituri bugetare şi mai mari.
Principala cauză a acestei situaţii, pe lângă baza îngustă de
impozitare, este slaba colectare a taxelor şi contribuţiilor sociale. Chiar
dacă ajutorul direct al întreprinderilor de la bugetul public s-a redus ca
volum, sprijinul indirect prin tolerarea acumulării de arierate a continuat
neîncetat. Neplata impozitelor a fost încurajată şi de acordarea a
numeroase reeşalonări şi scutiri necondiţionate, care au creat aşteptări
artificiale şi au condus atât la pierderea de venituri substanţiale la bugetul
de stat, cât şi la diminuarea credibilităţii sistemului fiscal şi au creat
imaginea unei lipse de corectitudine cu privire la distribuţia efortului
fiscal din punct de vedere social.
2. Principiul responsabilizării. Nu există orientare activă fără
asumarea de responsabilităţi. Societatea modernă are nevoie nu numai de
persoane capabile, active şi înalt motivate, dar şi responsabile faţă de sine,
faţă de familie, faţă de prieteni, colegi, vecini, faţă de comunitate.
O nouă morală publică este vital a fi consolidată; responsabilizarea
fiecăruia pentru problemele celorlalţi, complementar cu responsabilizarea
colectivităţii faţă de propriile probleme şi faţă de dificultăţile cu care
membrii săi se confruntă. Persoanele susţinute social nu sunt scutite de
asumarea responsabilităţilor normale ale membrilor colectivităţii. Ele
trebuie să contribuie, în raport cu propriile lor resurse, la soluţionarea
problemelor colectivităţii.
3. Suportul social ca instrument al incluziunii sociale. Aplicarea
principiilor activizării şi responsabilizării rezidă într-o abordare specifică
a acordării suportului social.
Acordat în raport cu existenţa nevoii de suport, trebuie conceput ca
instrument al activizării şi responsabilizării.
Suportul social nu trebuie să adâncească excluziunea şi
marginalizarea socială, ci trebuie să reprezinte un instrument şi un factor
motivant al incluziunii sociale. Cel asistat nu trebuie tratat ca un copil
căruia i se dă, ci ca un adult care este sprijinit să devină autonom, să se
susţină singur, dar totodată să îşi asume şi responsabilităţi.
Dezvoltarea capacităţii de asumare a responsabilităţilor reprezintă
o componentă esenţială a politicii sociale antisărăcie. Din acest motiv, în
evaluarea oricărei forme de suport social trebuie examinată, pe lângă
acoperirea eficientă a nevoilor, şi capacitatea de incluziune socială.
399

Diferenţierea dintre forme pasive şi active de suport social trebuie să fie
depăşită sau considerată doar ca o simplificare. Mai degrabă avem de a
face cu un continuum în care formele pur pasive şi active reprezintă
limite, fiecare măsură având în fapt grade diferite de activ/pasiv. Este
important a regândi întregul sistem de suport social pentru a include în
fiecare element al său mecanisme de activizare şi responsabilizare.
4. Principiul diversificării formelor de suport sub formă de
pachete complementare. Experienţa de până acum a arătat că toate
formele de suport prezintă limitări structurale, dincolo de care adecvarea
lor descreşte rapid.
Cea mai eficientă abordare este dezvoltarea unui pachet de măsuri
complementare:
9 forme de suport financiar direct, de tip contributiv şi
noncontributiv, forme indirecte prin avantaje de tip fiscal, forme de tip
financiar combinate cu servicii.
5. Principiul abordării integrate a sistemului de protecţie
socială. Una dintre limitele statului clasic al bunăstării o reprezintă
abordarea fragmentară: acumularea unui număr mare de drepturi, mai
ales în termeni financiari, formând un sistem rigid de „drepturi
acumulate”, care cu greu pot fi modificate şi care prin rigiditatea lor
creează risipă, nedreptăţi, paralizează posibilităţile de a stabili priorităţi
flexibile. Locul abordării fragmentare trebuie să îl ia treptat abordarea
integrativă, centrată pe problemă, cu posibilităţi de planificare flexibilă a
suportului, prin priorităţi contextuale.
Fragmentarea suportului îşi găseşte expresia şi întărirea în
fragmentarea instituţională. Sistemul nostru este excesiv de fragmentat
instituţional. Creşterea eficienţei sale este condiţionată de identificarea
căilor de reintegrare instituţională.
6. Principiul suportului personalizat. De la măsurile de suport
indistinct universal trebuie trecut treptat la pachete de suport înalt
personalizate, dezvoltate diferenţiat pentru grupuri şi pentru persoane.
7. Deplasarea accentului de la tratare la prevenire. Tratarea este
costisitoare şi prezintă riscul perpetuării problemei. A preveni înseamnă a
dezvolta de la început capacităţile de viaţă autosuficientă şi a înfrunta
constructiv riscurile, dar şi a ataca sursele majore ale sărăciei şi
excluziunii sociale: criminalitatea, dependenţa de alcool şi droguri,
exploatarea fiinţei umane (economică, sexuală etc.), corupţia. Corupţia
400

s-a dovedit a reprezenta un factor global de sărăcire a masei populaţiei şi
de debilitare a sistemului economic performant. Reinserţia socială a
delinc-ventului trebuie completată cu acţiunea asupra condiţiilor care
produc delincvenţa.
8. Principiul abordării incluzive: suport pentru cei în dificultate,
simultan cu dezvoltarea societăţii prezente într-o societate incluzivă.
Situaţiile de sărăcie şi excluziune socială nu trebuie tratate ca accidente,
având surse exogene. Ele sunt, într-un mod direct sau indirect, produse
ale configuraţiei actuale a organizării sociale. Riscul de a lupta fără
speranţă cu efecte generate în mod continuu de factori structurali trebuie
depăşit printr-o acţiune asupra societăţii înseşi. O societate mai incluzivă
înseamnă o societate care produce tot mai puţin sărăcie şi excluziune
socială şi care are capacităţi în continuă dezvoltare de a preveni şi a
absorbi situaţiile de excluziune.
În locul abordării punctuale a problemelor constituite, reprezentând
mai degrabă o luptă slab eficientă cu efectele unor procese mai complexe,
politica socială trebuie să se deplaseze tot mai hotărât spre o abordare
strategică de schimbare şi dezvoltare socială. Ajutorul persoanei care nu
are loc de muncă trebuie completat şi substituit treptat cu o politică a
creşterii ocupării, de creare de locuri de muncă.
9. Evitarea discriminării celor mai puţin săraci în favoarea
celor mai săraci. Este important ca acordarea variatelor beneficii sociale
celor foarte săraci (beneficiarii de venit minim garantat, de exemplu) să
nu ducă la distorsiuni în defavoarea celor care se confruntă, la rândul lor,
cu greutăţi, dar prin efort propriu au o situaţie economică ceva mai bună.
O politică socială centrată excesiv doar pe ajutorarea „celor mai
săraci dintre săraci” riscă să accentueze excluziunea socială a acestora şi
să contravină moralei muncii şi a contribuţiei la bunăstarea colectivă. Din
acest motiv este necesară balansarea între suportul social necontributiv şi
cel contributiv, creşterea legării în diferite forme de contribuţie.
10. Principiul investiţiei în dezvoltarea socială şi umană.
Dezvoltarea societăţii româneşti depinde de capacităţile fiecăruia. Mai
ales copiii şi tinerii trebuie să primească o atenţie specială, ei fiind poate
cei care au fost cel mai afectaţi de criza tranziţiei. Investiţia în capacităţi
include, în mod special, investiţia în educaţie, sănătate şi incluziune
socială. Investiţia în dezvoltarea socială şi umană reprezintă instrumentul
401

cel mai eficace al luptei împotriva sărăciei şi excluziunii, constituind
componenta de prevenţie şi de recuperare prin reinserţie.
11. În suportul pentru copii depăşirea abordării exclusive
adultocentrice: de la suportul pentru supravieţuire, la suport pentru
dezvoltare, prin multiplicarea oportunităţilor. Restrângerea politicii
sociale la obiectivul reducerii sărăciei, definit ca oferire a unui minim
necesar supravieţuirii adultului, nu face decât să permanentizeze sărăcia
prin reproducerea ei de către noile generaţii. Sărăcia copilului înseamnă
nu numai lipsa condiţiilor de supravieţuire, dar mai ales a celor de
dezvoltare. Deficitul de dezvoltare a copilului îl transformă pe acesta
într-un adult cu multiple handicapuri de funcţionare socială normală.
Centrarea pe obiectivul reducerii sărăciei este o abordare care îşi conservă
propria problemă. Scoaterea din sărăcie înseamnă a oferi capacităţi
cuplate cu oportunităţi.
12. Principiul eliminării disparităţilor social-economice prin
egalizarea şanselor de dezvoltare. Societatea românească a cunoscut în
ultimul deceniu o accentuare a polarizării: la grupurile sociale tradiţional
defavorizate (romi, persoane cu handicap etc.) s-au adăugat disparităţi
geografice: zone căzute economic, judeţe cu un grad accentuat de sărăcie.
În mod special, disparităţile sat/oraş s-au accentuat. Este nevoie de o
radiografiere a comunităţilor rurale în scopul cristalizării unui program
complex de relansare a satului.
13. Îmbinarea politicii economice cu cea socială. Este în curs de
depăşire modul simplist de a gândi politica socială în adversitate cu
politica economică care a dominat primii ani ai tranziţiei. Convergenţa
dintre ele trebuie promovată.
O politică de creştere economică sănătoasă şi viguroasă reprezintă
fundamentul oricărei politici sociale de tip incluziv, sustenabilă şi
capabilă să asigure o creştere continuă a bunăstării.
Totodată, politica socială trebuie gândită ca o investiţie într-o
economie performantă şi sustenabilă social şi uman şi este tot mai evident
că există largi posibilităţi de programe economice în care să fie incluse şi
obiective de incluziune socială.
Este ceea ce se cheamă tot mai insistent economia socială, inclusă
ca mod de abordare în politica socială a unor ţări precum Danemarca.
Principiul economiei sociale impune ca unele zone ale economiei
să fie organizate în aşa fel încât, fără a scădea performanţele economice
402

propriu-zise, să devină şi un instrument al integrării sociale, al absorbţiei
excluziunii şi sărăciei.
Acest principiu sugerează că, de câte ori este posibil, programele
de dezvoltare economică să includă şi obiective sociale.
Nu obiective de suport social pasiv, ca de exemplu
menţinerea/crearea artificială de locuri de muncă, ci programe de tip
activ: absorbţia în sistemul ocupaţional a şomerilor cronici, a persoanelor
cu dizabilităţi. În acest din urmă caz este necesară uneori crearea unor
condiţii speciale, adaptate la muncă, inclusiv prin compensarea limitelor
de productivitate – ateliere protejate şi chiar completarea veniturilor de la
bugetul social.
În acest context s-ar putea imagina programe sociale care să nu fie
doar simple consumatoare de resurse, dar care chiar să producă resurse, la
rândul lor: participarea la lucrări de interes public a beneficiarilor de
suport social, oferirea unor servicii pentru comunitate pentru care nu
există resursele necesare (servicii de îngrijire pentru vârstnici şi persoane
cu dizabilităţi, îngrijirea copiilor, contribuţia la crearea unui mediu social
mai sigur etc.). Legea venitului minim garantat oferă o resursă importantă
comunităţilor pentru dezvoltarea unor asemenea programe.
Principiul economiei sociale se regăseşte şi într-o orientare socială
tot mai pronunţată a agenţilor economici. Întreprinderea economică îşi
asumă o gamă tot mai largă de responsabilităţi sociale, contribuind, şi pe
această cale, la construirea unei societăţi incluzive.
14. Principiul solidarităţii cu cei în situaţie de dificultate.
Solidaritatea socială, mai ales cu persoanele care se confruntă cu
dificultăţi, reprezintă fundamentul moral şi valoric al unei acţiuni eficace
antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale. Nu numai motivaţia morală
trebuie să fundamenteze solidaritatea, dar şi conştiinţa dependenţei
bunăstării fiecăruia de bunăstarea celorlalţi. Numai o societate solidară
poate oferi o bunăstare individuală durabilă şi de calitate.
15. Principiul folosirii integrale a resurselor de dezvoltare. Ca o
corecţie a sprijinirii aproape exclusive pe resursele financiare publice,
prin natura lor sever limitată, politica socială actuală se caracterizează
printr-o orientare activă de diversificare a resurselor. Noi tipuri de resurse
sunt incluse: resursele financiare ale colectivităţii şi ale diferiţilor actori
sociali, resursele noneconomice sub formă de suport pentru dezvoltare şi
creare de oportunităţi. Nu trebuie neglijate nici resursele persoanelor şi
403

grupurilor aflate în dificultate. În toate strategiile de dezvoltare social-
economică comunitară mobilizarea resurselor comunitare reprezintă o
componentă-cheie. Resursele sub formă de oportunităţi şi de capacităţi
devin cruciale în procesul de promovare a incluziunii sociale.
16. Principiul oferirii dezvoltării progresive a suportului social
pe măsura constituirii resurselor economice necesare. PNAinc trebuie
să ţină seama de limitarea severă a resurselor, atât a celor financiare, cât şi
a celor instituţionale şi a capacităţilor de acţiune colectivă. Din acest
punct de vedere prezentul plan trebuie văzut totodată ca un program de
acţiune desfăşurat în timp, care urmează a se amplifica pe măsura creşterii
resurselor.
17. Principiul parteneriatului/participării. Pentru a maximiza
efectele politicii sociale PNAinc trebuie să includă, în toate palierele sale,
mecanisme parteneriale: grupurile şi organizaţiile reprezentative
(sindicate, organizaţii ale grupurilor cu risc etc.) trebuie implicate în
procesul de proiectare a politicilor sociale; comunitatea locală, organizaţii
neguvernamentale şi, nu în ultimul rând, beneficiarii vor fi implicaţi
într-un larg proces participativ. Beneficiarul nu este un simplu client, ci
un partener care, în calitatea sa de membru al colectivităţii, trebuie
activizat şi împreună cu care trebuie proiectat procesul de suport social.
Experienţa actuală indică faptul că un sistem de suport social eficace
trebuie să se bazeze pe un multiplu parteneriat, în care rolul central îl are
colectivitatea însăşi, reprezentată prin autoritatea publică, centrală şi
locală. Asocierea persoanelor care se confruntă cu dificultăţi sociale
pentru a putea intra în dialog cu celelalte segmente ale colectivităţii
reprezintă o direcţie de acţiune care trebuie promovată cu toată tăria.
18. Promovarea unei culturi a eficienţei în politica socială.
Conştiinţa publică este adesea şocată de discrepanţa dintre amploarea
unor programe sociale, cu o finanţare substanţială, şi caracterul modest al
rezultatelor. Existenţa programelor şi finanţarea lor, adesea impre-
sionantă, nu mai reprezintă o garanţie pentru soluţionarea problemelor.
Accentul trebuie pus tot mai mult pe dezvoltarea de mecanisme de testare
a eficienţei programelor, în toate fazele desfăşurării acestora. O nouă
cultură a gestionării eficiente a resurselor este vitală în acest domeniu, cu
atât mai mult cu cât resursele sunt sever limitate.
În momentul de faţă creşterea eficienţei programelor sociale
include două schimbări organizaţionale majore. Pe de o parte, eliminarea
404

rigidităţilor induse de fetişizarea drepturilor câştigate. Politica socială
tinde adesea să se reducă la administrarea mai mult sau mai puţin
birocratică a unor drepturi acumulate istoric, fapt care restrânge drastic
orientarea flexibilă în funcţie de priorităţi şi dezvoltarea de programe. Pe
de altă parte, dezvoltarea fragmentară a sistemului a devenit o piedică
esenţială în gândirea sa eficientă.
19. Principiul promovării valorii muncii. O societate activă este,
în primul rând, o societate a muncii, care promovează pe toate căile
demnitatea muncii şi recompensează, în mod echitabil, munca. Dacă
colectivitatea îşi asumă responsabilitatea pentru a susţine persoanele în
dificultate, este o datorie complementară a fiecărei persoane să depună o
muncă utilă care să contribuie la propria sa bunăstare, precum şi la
bunăstarea colectivă.
Concluzii
O analiză mai mult decât pertinentă, bazată pe analizele statisticilor
şi informaţiilor deţinute de Institutul Naţional de Statistică, dar şi pe
sondaje şi evaluări a situaţiei evoluţiei sărăciei în România, a fost
realizată în HG nr. 829/2002 privind aprobarea Planului naţional
antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale, M. Of. nr. 662 din 6 sept.
2002, cu modificările şi completările ulterioare din HG nr. 1827/2005
privind aprobarea Programului de implementare a Planului naţional
antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale (PNAinc) pentru perioada
2006 – 2008, M. Of. nr. 64 din 24 ianuarie 2006.25
„Există puternice argumente de a considera că deficitul de politică
socială a avut o contribuţie semnificativă la deteriorarea situaţiei sociale,
la explozia sărăciei şi a excluziunii sociale severe în cei 12 ani ai
tranziţiei. Costurile sociale şi umane ale procesului dificil de schimbare
au fost modest compensate de politica socială. Punctul forte al acesteia a
fost salvarea unei largi părţi a clasei salariale devenite extrem de
vulnerabilă (mai ales segmentul ajuns în pragul pensiei), dar a făcut foarte
puţin pentru un larg segment extrem de sărac şi rapid sărăcit. Nu numai
din punctul de vedere al strategiei economice, dar şi din cel al politicii
sociale o parte importantă a costurilor sociale ale tranziţiei erau evitabile.
25
A se vedea Anexa „Configuraţia sărăciei şi a excluziunii sociale în
România conform HG 829/2002 privind aprobarea Planului naţional
antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale.”
405

Concluzia practică este că printr-o reconsiderare a politicii sociale
se poate resorbi o parte importantă a problemelor sociale acumulate.
Pe lângă necesara relansare economică o revedere a opţiunilor de
politică socială reprezintă o resursă importantă a soluţionării problemelor
sociale grave acumulate. De aici, necesitatea unei strategii globale care să
ofere o abordare unitară şi coerentă a fenomenului sărăciei cu care se
confruntă societatea noastră.”26
Ulterior, în 2004 a fost adoptată o nouă strategie „ de ocupare a
forţei de muncă”, adecvată momentului apropiatei aderării a României la
Uniunea Europeană.27
Implementarea strategiei a condus la:
– Consolidarea nivelului de ocupare a forţei de muncă, tinzând spre
atingerea obiectivelor Strategiei Europene de Ocupare stabilite la
Consiliul European de la Lisabona;
– Promovarea adaptabilităţii şi mobilităţii forţei de muncă;
– Îmbunătăţirea capacităţii de integrare pe piaţa muncii şi prelun-
girea vieţii active;
– Combaterea efectelor şomajului structural şi reducerea ratei
şomajului;
– Reducerea ratei şomajului pentru grupurile vulnerabile;
– Asigurarea egalităţii de şanse pe piaţa muncii;
– Consolidarea parteneriatului social;
– Creşterea eficienţei activităţii instituţiilor cu responsabilităţi pe
piaţa muncii;
– Reducerea semnificativă a disparităţilor regionale în ceea ce
priveşte ocuparea forţei de muncă.
Impactul implementării acestei strategii va fi înregistrat după cum
urmează:
– La nivel macroeconomic – prin consolidarea mediului economic
şi social şi prin crearea de condiţii favorabile pentru promovarea şi
dezvoltarea de noi afaceri;
– La nivel regional – prin reducerea disparităţilor regionale şi
promovarea unei dezvoltări economice durabile;
26
Opinie exprimată în finalul actului normativ invocat.
27
HG nr. 1386/2004 privind aprobarea Strategiei naţionale pentru
ocuparea forţei de muncă, 2004 – 2010, M. Of. nr. 834 din 9 septembrie 2004.
406

– La nivelul beneficiarilor – prin mărirea capacităţii de integrare pe
piaţa muncii a grupurilor vizate, ca urmare a implicării în programe
specifice, fapt ce va putea fi evaluat prin monitorizarea următoarelor
aspecte:
– numărul persoanelor care se reintegrează pe piaţa muncii şi a
celor care iniţiază activităţi pe cont propriu;
– nivelul salarial al persoanelor după implicare în programe
specifice;
– nivel ridicat al atractivităţii muncii.
Prin HG nr. 1386/2004 privind aprobarea Strategiei naţionale
pentru ocuparea forţei de muncă, 2004 – 2010, M. Of. nr. 834 din
9 septembrie 2004 s-a realizat actualizarea elementelor de politică de
ocupare astfel:
„România s-a aliniat la noua Strategie Europeană de Ocupare,
politica în domeniul ocupării forţei de muncă fiind în concordanţă cu
obiectivele şi liniile directoare ale acestei strategii. Pentru stabilirea
priorităţilor politicii de ocupare, ne raportăm la programele şi documentele
Guvernului Român, la strategia de dezvoltare a resurselor umane elaborată
în cadrul Planului Naţional de Dezvoltare 2004 – 2006, la Programul
Economic de Preaderare 2003, precum şi la studiile specializate care
monitorizează evoluţiile de pe piaţa muncii, realizate de Institutul Naţional
de Statistică, Comisia Naţională de Prognoză, Institutul Naţional de
Cercetare Ştiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei Sociale etc.
În vederea aderării la Uniunea Europeană, România a realizat, în
bună măsură, armonizarea legislaţiei interne cu acquis-ul comunitar, în
ceea ce priveşte piaţa muncii, egalitatea de şanse, formarea profesională şi
în alte domenii legate de ocuparea forţei de muncă. Capitolul 13 – Politici
Sociale şi Ocuparea Forţei de Muncă a fost provizoriu închis în aprilie
2002. În anul 2003 a fost închis provizoriu şi Capitolul 2 – Libera
Circulaţie a Persoanelor.
Politicile active ale pieţei muncii sunt, în principal, subvenţionate
din bugetul asigurărilor pentru şomaj, situaţie care asigură o sursă de
finanţare constantă.
Deşi armonizarea politicilor şi a legislaţiei muncii cu soli-
citările/standardele internaţionale şi ale Uniunii Europene s-a realizat, în
mare măsură, problemele stringente ale pieţei muncii rămân de
actualitate. Nivelul fondurilor alocate pentru măsuri active şi preventive
407

pentru şomeri şi persoane inactive din totalul bugetului asigurărilor pentru
şomaj pentru anul 2004 arată o creştere de 33,09% faţă de sumele alocate
în anul 2003, cu o pondere de 23,65% în totalul cheltuielilor bugetare
pentru 2004. Tendinţa crescătoare a ponderii măsurilor active în totalul
cheltuielilor bugetului asigurărilor pentru şomaj se menţine şi în anul
2005, pentru care se prognozează o pondere de 24,96%, iar pentru anul
2006, o pondere de 29,31%, ceea ce arată o susţinere durabilă a politicii
de combatere a şomajului (Sursa: Comisia Naţională de Prognoză).
Instrumentul legislativ principal de implementare a politicii privind
piaţa muncii este Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru
şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, modificată şi completată
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2002 şi prin Legea nr.
107/2004, lege care creează premisele pentru asigurarea unui nivel ridicat
al ocupării şi adaptabilităţii forţei de muncă la cerinţele pieţei muncii.
Măsurile active pentru stimularea ocupării sunt: informare şi
consiliere profesională, medierea muncii, formare profesională, con-
sultanţă şi asistenţă pentru începerea unei activităţi independente sau
pentru iniţierea unei afaceri, stimularea angajatorilor pentru încadrarea în
muncă a şomerilor prin subvenţionarea locurilor de muncă din bugetul
asigurărilor pentru şomaj pentru: persoanele cu handicap, absolvenţi de
învăţământ, şomeri în vârstă de peste 45 de ani, şomeri unici întreţinători de
familie, şomeri care în termen de 3 ani de la data angajării îndeplinesc
conform legii condiţiile pentru a solicita pensia anticipată parţială sau
pentru limită de vârstă, acordarea de credite în condiţii avantajoase şi
fonduri nerambursabile în vederea creării de noi locuri de muncă. În scopul
prevenirii şomajului şi consolidării locurilor de muncă prin creşterea şi
diversificarea competenţelor profesionale ale persoanelor încadrate în
muncă, angajatorilor care organizează, în baza planului anual de formare
profesională, programe de formare profesională pentru proprii angajaţi,
derulate de furnizori de servicii de pregătire profesională, autorizaţi în
condiţiile legii, se acordă, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, o sumă
reprezentând 50% din cheltuielile cu serviciile de formare profesională
organizate pentru un număr de cel mult 20% din personalul angajat.
De asemenea, de serviciile de mediere şi formare profesională
subvenţionate din bugetul asigurărilor pentru şomaj, beneficiază şi
persoanele care desfăşoară activităţi în mediul rural şi nu realizează
venituri lunare sau realizează venituri mai mici decât indemnizaţia de
408

şomaj, persoanele care au reluat activitatea ca urmare a încetării
concediului pentru creşterea copilului, sau au reluat activitatea după
satisfacerea stagiului militar, persoanele care au reluat activitatea ca
urmare a recuperării capacităţii de muncă după pensionarea pentru
invaliditate, persoanele aflate în detenţie care mai au de executat cel mult
9 luni de pedeapsă, precum şi cetăţenii străini sau apatrizi care, pe
perioada în care au domiciliul sau reşedinţa în România, sunt încadraţi în
muncă, conform legii.
În contextul documentelor strategice naţionale priorităţile viitoare
ale politicii de ocupare a forţei de muncă sunt:
– Promovarea adaptabilităţii forţei de muncă, a învăţării pe
parcursul întregii vieţi şi a formării profesionale continue. Obiectivul va fi
atins printr-un set de măsuri integrate care vizează revizuirea şi
reformarea elementelor restrictive din legislaţia privind ocuparea forţei de
muncă, sănătatea şi securitatea în muncă, diversificarea acordurilor
contractuale, formarea profesională pentru adaptare la locul de muncă,
precum şi sprijinirea antreprenoriatului. Vor fi promovate: programe de
formare profesională continuă care vor avea ca scop maximizarea
utilizării tehnologiilor noi de producţie pentru sectoarele economice cu
potenţial ridicat de valoare adăugată, noile tehnologii informatice şi de
comunicare, îmbunătăţirea managementului resurselor umane în
contextul restructurării industriale, programe de consiliere profesională
pentru dezvoltarea carierei, activităţi de dezvoltare a competenţelor de
management în domeniul resurselor umane şi promovarea spiritului
antreprenorial.
– Combaterea efectelor şomajului structural, rezultantă a
procesului de restructurare al economiei prin aplicarea unui complex de
măsuri active şi preventive, adresate în special tinerilor, şomerilor de
lungă durată şi persoanele care desfăşoară activităţi în mediul rural şi nu
realizează venituri lunare sau realizează venituri mai mici decât indem-
nizaţia de şomaj, cu accent pe promovarea programelor de formare
profesională, în concordanţă cu cerinţele pieţei muncii, servicii
specializate de informare şi consiliere privind cariera, programe de
dezvoltare a spiritului antreprenorial etc., facilitarea accesului la
împrumuturi în vederea demarării de afaceri pe cont propriu prin
promovarea de scheme de microcreditare).
409

– Promovarea coeziunii şi incluziunii sociale pentru grupurile
vulnerabile (romi, tineri care părăsesc sistemul de stat de protecţie a
copilului, persoane cu handicap etc.). În vederea prevenirii şi combaterii
marginalizării sociale, se va acţiona în vederea îmbunătăţirii accesului la
măsuri active de integrare pe piaţa muncii. Promovarea incluziunii sociale
şi egalităţii de şanse va sprijini procesul de combatere a oricăror forme de
discriminare de pe piaţa muncii a grupurilor declarate vulnerabile.
România s-a aliniat la Strategia Europeană pentru Ocupare
(SEO), revizuită, instrumentul esenţial de coordonare a priorităţilor din
domeniul politicilor de ocupare la nivelul Uniunii Europene, în acest
context fiind elaborate cele 2 Planuri Naţionale de Acţiune pentru
Ocuparea Forţei de Muncă (PNAO): primul PNAO 2002-2003 a fost
elaborat în conformitate cu Liniile Directoare pentru Ocuparea forţei de
muncă pentru anul 2001 şi a cuprins măsuri pe care România şi-a propus
să le implementeze pe termen scurt, în vederea creşterii ocupării forţei de
muncă şi reducerii şomajului, sprijinirii învăţării permanente, eficien-
tizării şi flexibilizării pieţei muncii, combaterii discriminării şi excluderii
sociale. A fost dezvoltat un sistem naţional de monitorizare a imple-
mentării acestui plan naţional, bazat pe constituirea unei reţele de
coordonare interinstituţionale şi concretizat prin raportări periodice, din
partea instituţiilor implicate. Reţeaua de coordonare este alcătuită din
reprezentanţi ai tuturor ministerelor şi instituţiilor cu atribuţii în procesul
implementării PNAO, precum şi reprezentanţi ai organizaţiilor sindicale
şi patronale reprezentative la nivel naţional. Pe parcursul procesului de
monitorizare, implicarea reprezentanţilor partenerilor sociali s-a îmbu-
nătăţit progresiv, aceştia fiind invitaţi la toate activităţile de instruire
organizate pentru membrii reţelei de coordonare.
PNAO 2004-2005 a fost elaborat în conformitate cu SEO revizuită,
respectiv Liniile Directoare pentru Ocupare aprobate pentru anul 2003.
Astfel, cel de-al doilea PNAO este structurat în conformitate cu cele trei
obiective strategice interdependente: ocuparea deplină a forţei de muncă,
creşterea calităţii şi productivităţii muncii, întărirea coeziunii şi
incluziunii sociale şi cele 10 Linii Directoare.
Planul va asigura coerenţa programelor şi acţiunilor întreprinse în
domeniul ocupării, reprezentând un instrument important de coordonare
şi eficientizare a politicii de ocupare. Responsabilitatea implementării
măsurilor stabilite prin Planul Naţional de Acţiune pentru Ocuparea
410

Forţei de Muncă revine, în egală măsură, instituţiilor şi organismelor care
au contribuit la elaborarea sa, inclusiv partenerilor sociali.
Strategia actualului PNAO va contribui la atingerea obiectivelor de
întărire a coeziunii şi incluziunii sociale, la asigurarea unor şanse egale pe
piaţa muncii, accesului la calificări şi alte resurse necesare pentru a face
faţă cerinţelor unei vieţi active pe piaţa muncii într-o economie bazată pe
cunoaştere pentru toţi.
Obiective strategice şi domenii de acţiune ale Strategiei
Naţionale de Ocupare:
Obiectivele strategiei de ocupare ale României au fost stabilite pe
baza celor trei mari obiective strategice interdependente ale Strategiei
Europene de Ocupare revizuite: ocupare deplină, calitatea şi producti-
vitatea muncii, coeziune şi incluziune socială.
Măsurile şi acţiunile avute în vedere în cadrul strategiei de ocupare
a forţei de muncă sunt în concordanţă cu liniile directoare ale SEO şi
anume:
– Măsuri active şi preventive pentru şomeri şi persoane inactive;
– Crearea de locuri de muncă şi spiritul antreprenorial;
– Managementul tranziţiei şi promovarea adaptabilităţii şi
mobilităţii pe piaţa muncii;
– Promovarea dezvoltării capitalului uman şi a învăţării pe tot
parcursul vieţii;
– Creşterea ofertei pe piaţa muncii şi promovarea îmbătrânirii
active;
– Egalitate de gen;
– Promovarea integrării şi combaterea discriminării persoanelor
dezavantajate pe piaţa muncii;
– Rentabilizarea muncii şi crearea de stimulente corespunzătoare;
– Transformarea muncii nedeclarate în ocupare corespunzătoare;
– Combaterea disparităţilor regionale privind ocuparea.
Obiectivele Strategiei Naţionale de Ocupare se aliniază atingerii
obiectivelor stabilite la Lisabona pentru statele membre UE în vederea
implementării Strategiei Europene de Ocupare până în 2010:
– Rata generală a ocupării 70%;
– Rata de ocupare în rândul femeilor 60%;
– Rata de ocupare de 50% pentru persoanele cu vârste cuprinse
între 55-64;
411

– Fiecărui şomer i se va oferi un nou început înainte de a atinge 6
luni de şomaj în cazul tinerilor şi 12 luni în cazul adulţilor, sub formă de
formare profesională, reconversie, practică în muncă, loc de muncă sau
alte măsuri de ocupare, inclusiv de sprijinire a orientării profesionale
individuale şi de consiliere în vederea integrării efective pe piaţa muncii;
– Nivelul mediu de participare la procesul de învăţare pe parcursul
întregii vieţi a populaţiei adulte apte de muncă (25-64 ani) să fie de cel
puţin 12,5%.
Documentele care au stat la baza elaborării Strategiei Naţionale de
Ocupare sunt:
– Programul de Guvernare al României 2001-2004
– Documentul Comun de Evaluare a Politicilor de Ocupare 2002
(JAP)
– Programul Economic de Preaderare al României 2003 (PEP)
– Planul Naţional de Dezvoltare 2004-2006 (PND)
2.1. Obiective pe termen mediu şi lung ale strategiei de ocupare

Principalele obiective, stabilite pe termen mediu în orizontul anilor
2004-2008, sunt reprezentate de creşterea nivelului ocupării populaţiei în
vârstă de muncă şi implicit de combaterea efectelor şomajului structural,
de promovarea adaptabilităţii forţei de muncă şi de promovare a
incluziunii sociale.
Dezvoltarea resurselor umane şi consolidarea participării pe piaţa
muncii constituie elemente esenţiale atât pentru atenuarea tendinţelor
demografice negative, cât şi a necesităţii de a înregistra o creştere
economică susţinută şi a ameliora condiţiile de viaţă.
Gradul de realizare a obiectivelor pe termen mediu va fi supus unei
evaluări intermediare în anul 2006, urmând a se opera modificările
necesare în conformitate cu noile realităţi ale pieţei muncii.
Fundamentarea termenelor de realizare a fost influenţată în
principal de:
– Angajamentele asumate în cadrul procesului de negociere a
aderării la Uniunea Europeană pentru anul 2007;
– Obiectivele Strategiei Europene de Ocupare a Forţei de Muncă
stabilite la Lisabona;
– Prognozele macroeconomice până în 2008.
412

Implementarea obiectivelor pe termen mediu va asigura:
– Creşterea ratei de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă
(15-64 ani) cu cel puţin 2,0 procente (la nivelul anului 2008 o rată de
ocupare de 59,8% – Prognoza macroeconomică, Evoluţii ale pieţei forţei
de muncă, Comisia Naţională de Prognoză, 2004);
– Combaterea efectelor şomajului structural (menţinerea ratei
şomajului sub 10%);
– Promovarea de programe de măsuri active pentru cel puţin 20%
dintre şomerii pe termen lung.
Cele trei obiective pe termen mediu vor fi corelate cu politicile
regionale de ocupare şi cu planurile regionale de dezvoltare economică şi
socială, în special cu măsurile care vizează atragerea de investiţii şi
crearea de noi locuri de muncă.
Luând în considerare analizele şi tendinţele şi provocările
identificate pe piaţa muncii, obiectivele pe termen lung, până în 2010,
vizează creşterea ratei de ocupare, promovarea adaptabilităţii şi
mobilităţii forţei de muncă, creşterea şi întărirea coeziunii şi incluziunii
sociale, prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare pe
piaţa muncii şi asigurarea egalităţii de şanse.
Obiectivele pe termen lung, de creştere a ratei de ocupare a
populaţiei în vârstă de muncă, pot fi realizate prin:
– Creşterea ratei de ocupare în ramurile cu potenţial înalt de
valoare adăugată;
– Promovarea adaptabilităţii forţei de muncă şi creşterea
productivităţii muncii, promovarea spiritului antreprenorial;
– Întărirea coeziunii şi incluziunii sociale a grupurilor vulnerabile
pe piaţa muncii, asigurarea egalităţii de şanse pe piaţa muncii.
Implementarea primului obiectiv presupune fundamentarea unui
set de măsuri care vor promova stimularea creării de noi locuri de muncă,
fapt ce va asigura un nivel susţinut al ocupării, şi implicit creşterea ratei
de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă.
Monitorizarea acestor activităţi va fi asigurată prin intermediul
unor indicatori specifici, precum rata de ocupare şi rata şomajului.
Realizarea celui de-al doilea obiectiv presupune concentrarea pe
următoarele aspecte:
– Legislaţie – Revizuirea şi reformarea elementelor restrictive din
legislaţia privind ocuparea forţei de muncă care afectează dinamica pieţei
413

muncii şi ocuparea acelor categorii de persoane care întâmpină dificultăţi
de acces pe piaţa muncii.
– Sănătate şi securitate în muncă – Dezvoltarea şi consolidarea
instituţiilor cu rol în implementarea prevederilor legislaţiei privind
securitatea şi sănătatea în muncă; dezvoltarea activităţii de prevenire a
accidentelor de muncă şi bolilor profesionale prin formarea unei culturi
de prevenire a riscurilor profesionale şi combinarea eficientă a
elementelor teoretice cu cele practice; dezvoltarea şi lărgirea structurilor
de dialog social în vederea implicării, într-o mai mare măsură, a
partenerilor sociali atât la nivelul decizional, cât şi la cel de implementare
în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
– Diversificarea acordurilor contractuale şi de muncă, inclusiv cu
privire la timpul de lucru pentru favorizarea progresului în carieră,
asigurarea unui echilibru mai bun între viaţa profesională şi de familie.
– Formarea profesională pentru adaptare la locul de muncă –
Promovarea transparenţei locurilor de muncă şi a oportunităţilor de
formare profesională la nivel naţional. Creşterea numărului lucrătorilor şi
al persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, în special al celor cu
nivel redus de calificare, care au acces la formare profesională continuă
cu efecte directe asupra promovării capacităţii de adaptare a lucrătorilor,
cât şi pentru creşterea productivităţii muncii.
– Sprijinirea antreprenoriatului pentru încurajarea creării de locuri de
muncă mai multe şi mai bune prin creşterea capacităţii de investiţii şi prin
crearea unui mediu de afaceri favorabil pentru toate întreprinderile; valo-
rificarea potenţialului de creare de noi locuri de muncă al întreprinderilor
nou înfiinţate, în sectorul serviciilor şi în domeniul cercetării-dezvoltării;
promovarea şi susţinerea educaţiei şi formării profesionale continue în
obţinerea de competenţe manageriale şi antreprenoriale care să facă din
antreprenoriat o opţiune de carieră pentru toţi.
Implementarea celui de-al treilea obiectiv (coeziune şi incluziune
socială pe piaţa muncii) se va realiza prin promovarea de programe
specifice pe piaţa muncii pentru grupurile considerate vulnerabile, prin
mobilizarea şi implicarea activă a tuturor factorilor de natură orga-
nizaţională şi instituţională, în special a partenerilor sociali,
ONG-urilor şi a autorităţilor administraţiei publice locale.
Priorităţile strategice, legate de crearea de locuri de muncă şi
antreprenoriat, prevăzute tot în HG nr. 1386/2004 privind aprobarea
414

Strategiei naţionale pentru ocuparea forţei de muncă, 2004 – 2010
vizează sprijinirea IMM-urilor.
În prezent, întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) reprezintă peste
99% din numărul total al firmelor din România. Rolul lor în economie
este semnificativ, influenţând domenii importante cum ar fi: creşterea
economică, competitivitatea, schimbările în structura economică şi
ocuparea forţei de muncă.
Guvernul României recunoaşte şi apreciază importanţa întreprin-
derilor mici şi mijlocii, politica în domeniul întreprinderilor mici şi
mijlocii devenind în România o parte integrantă a politicii de dezvoltare
regională datorită rolului pe care îl au IMM-urile în dezvoltarea
economică durabilă, în crearea de locuri de muncă şi prin contribuţia lor
semnificativă la diminuarea şomajului.
În acest context, prin Strategia Guvernului României 2004 – 2008
pentru sprijinirea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, s-a
previzionat şi stabilit atingerea următoarelor obiective principale pentru
dezvoltarea pe termen lung a sectorului IMM:
– Crearea a 760.000 de noi locuri de muncă;
– Sporirea ponderii IMM la crearea produsului intern brut la un
nivel similar cu cel al altor ţări foste candidate dezvoltate, astfel încât
acestea să-şi consolideze poziţia pe piaţă, prin competitivitate;
– Creşterea exporturilor cu un ritm mediu anual de peste 10%.
Ca rezultat al politicilor macroeconomice şi al stabilităţii, s-au creat
pe termen lung premise pentru a îmbunătăţi competitivitatea IMM-urilor
şi pentru a asigura dezvoltarea economiei în general, astfel încât România
să poată atinge performanţele cerute de Piaţa Internă la nivelul anului
2007.
În anul 2004 IMM-urile româneşti generau aproximativ 60% din
produsul intern brut (PIB), în timp ce procentajul forţei de muncă
angajate reprezintă numai 40% din totalul populaţiei active, sub mediile
din unele ţări foste candidate şi media UE.
Pentru atingerea performanţelor propuse s-a avut în vedere
respectarea următoarelor principii:
– Asigurarea coerenţei şi convergenţei strategiei de dezvoltare a
întreprinderilor mici şi mijlocii cu strategiile sectoriale care au impact
asupra acestora;
415

– Asigurarea transparenţei deciziilor, acţiunilor şi măsurilor luate
pentru dezvoltarea mediului de afaceri şi a întreprinderilor mici şi mijlocii;
– Asigurarea accesului nediscriminatoriu al întreprinderilor mici şi
mijlocii la programele de susţinere a sectorului;
– Încurajarea participării întreprinderilor mici şi mijlocii la
construirea societăţii bazate pe cunoaştere.
Sprijinirea sectorului IMM reprezintă o soluţie importantă pentru
contrabalansarea efectelor negative ale procesului de ajustare structurală
şi de restructurare a industriei, generând alternative economice şi sociale
şi determinând astfel îmbunătăţirea statutului economic al grupurilor
sociale dezavantajate. Prin urmare, atât acţiunile specifice de până acum,
cât şi cele viitoare au ca obiectiv fundamental crearea unui cadru
instituţional, legislativ şi financiar favorabil dezvoltării IMM-urilor şi
iniţiativei private şi stimulativ pentru investiţii.
În acest context, au fost identificate următoarele priorităţi strategice:
1. Crearea unui mediu de afaceri favorabil înfiinţării şi dezvoltării
IMM
2. Dezvoltarea capacităţii IMM-urilor productive şi prestatoare de
servicii
3. Îmbunătăţirea accesului IMM-urilor la finanţare
4. Îmbunătăţirea accesului IMM-urilor pe pieţele externe
5. Promovarea culturii antreprenoriale
Trebuie încurajată includerea antreprenoriatului în programa
şcolară de bază: cunoştinţele fundamentale ar putea fi introduse în
educaţia primară, iar pe baza lor se poate construi pe perioada
învăţământului secundar. Astfel de acţiuni sunt foarte importante pentru
crearea unui mediu adecvat spiritului întreprinzător, în cadrul sistemului
de învăţământ din România. Astfel se asigură conştientizarea tinerilor
asupra importanţei culturii antreprenoriale şi acceptarea acesteia ca o
componentă a pregătirii şi a viitoarei lor opţiuni de angajare profesională.
De asemenea, este important să se dezvolte o nouă atitudine în această
direcţie, în rândul femeilor şi al tinerilor.
Universităţile trebuie încurajate să-şi impulsioneze eforturile
pentru a oferi cursuri specializate pe antreprenoriat. Domenii cum ar fi e-
comerţul, inovarea tehnologică, comerţul pe Piaţa Internă, clusterele şi
cursurile tematice referitoare la produse/sectoare de activitate vor
completa cunoştinţele transmise în programa de bază.
416

Pentru a schimba percepţia actuală, va fi lansată o campanie
promoţională focalizată, se vor organiza discuţii cu mass-media şi
consultanţă pe marginea aspectelor relevante referitoare la antreprenoriat.
Pentru îmbunătăţirea situaţiei actuale vor fi întreprinse următoarele
acţiuni:
– Sprijinirea accesului la diversele programe de instruire pentru
dezvoltarea aptitudinilor antreprenoriale;
– Elaborarea unei strategii pentru instruirea resurselor umane în
dezvoltarea spiritului antreprenorial;
– Diversificarea temelor de instruire în cadrul curriculei de
învăţământ în care se predau elemente de formare antreprenorială a
tinerilor atât în învăţământul de bază, cât şi liceal şi universitar;
– Dezvoltarea programelor pentru instruirea antreprenorială a
tinerilor absolvenţi neîncadraţi în muncă şi a şomerilor, prin recalificare
şi/sau formare continuă;
– Crearea de parteneriate publice-private între întreprinzători,
administraţiile publice locale şi unităţile de învăţământ;
– Sprijinirea accesului întreprinzătorilor la serviciile de consultanţă
pentru demararea unei afaceri;
– Implicarea mass-media în promovarea unei noi atitudini
antreprenoriale.
Rolul şi competenţele diferiţilor factori de decizie implicaţi:
– Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (MMSSF) are
responsabilitatea generală de a elabora politicile de ocupare şi de pe piaţa
muncii, programe şi planuri naţionale de a controla executarea şi
implementarea acestora. De asemenea, MMSSF este implicat direct în
elaborarea şi coordonarea Planului Naţional de Acţiune pentru Ocuparea
Forţei de Muncă şi monitorizează implementarea acestuia. Totodată,
Ministerul va monitoriza nivelul de îndeplinire a indicatorilor de
performanţă stabiliţi prin strategia de ocupare, în colaborare cu celelalte
instituţii şi organizaţii implicate, alocând resursele necesare pentru
evaluarea obiectivelor menţionate. MMSSF este, în acelaşi timp, şi
principalul punct de legătură cu organizaţiile internaţionale competente
din domeniul politicilor de ocupare;
– Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM)
este responsabilă cu programele de mediere a muncii, coordonarea
programelor de măsuri active de pe piaţa muncii şi elaborarea programelor
417

de formare profesională, colectând în acelaşi timp contribuţiile la
asigurările de şomaj în Fondul de Şomaj, administrarea acestuia şi
acordarea ajutoarelor de şomaj. ANOFM implementează programe şi
proiecte specifice beneficiind atât de finanţare internă, cât şi internaţională;
– Comisia Naţională de Promovare a Ocupării Forţei de Muncă
(CNO) – stabileşte direcţiile dezvoltării resurselor umane finanţate din
fonduri publice şi din alte resurse, face propuneri pentru iniţierea unor
măsuri proactive de combatere a şomajului prin politici fiscale, ajustări
structurale, reconversie profesională;
– Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor (CNFPA) –
participă la elaborarea metodologiei certificării formării profesionale a
adulţilor; monitorizează furnizorii de formare profesională, elaborează
criterii specifice şi proceduri unitare privind realizarea şi utilizarea
standardelor ocupaţionale, aprobă noi standarde ocupaţionale şi le
actualizează pe cele existente, conform evoluţiilor pe piaţa muncii;
– Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi
Cooperaţie (ANIMMC) – asigură fundamentarea, elaborarea şi aplicarea
strategiei şi politicilor Guvernului în domeniile întreprinderilor mici şi
mijlocii, organizaţiilor cooperatiste, precum şi ale activităţii de comerţ
interior, administrarea fondurilor bugetare şi a surselor financiare extra-
bugetare, precum şi distribuirea acestora în vederea asigurării dezvoltării
sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, a sectorului cooperatist şi a
comerţului interior, asigură urmărirea aplicării şi controlul respectării
reglementărilor în domeniul său de activitate;
– Ministerul Educaţiei şi Cercetării (MEdC) – deţine o poziţie
importantă în implementarea acelor elemente din strategia de ocupare
referitoare la educaţie şi pregătire profesională, din perspectiva învăţării
pe parcursul întregii vieţi, asigurarea competenţelor necesare în corelaţie
cu evoluţiile înregistrate pe piaţa muncii;
– Ministerul Sănătăţii (MS) – derulează programe specifice în
domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă;
– Ministerul Economiei şi Comerţului (MEC) – elaborează
strategii, programe şi politici privind creşterea economică, participă la
fundamentarea şi la elaborarea strategiei şi a programului de reforme
economico-sociale ale Guvernului, urmăreşte implementarea politicilor
de cercetare şi inovare, iniţiază acţiuni de cooperare internaţională şi de
colaborare economică externă, în plan bilateral sau pe terţe pieţe;
418

– Ministerul Integrării Europene (MIE), prin intermediul
Agenţiilor de Dezvoltare Regională, contribuie la implementarea unor
măsuri care vizează eliminarea disparităţilor regionale de dezvoltare;
– Ministerul Finanţelor Publice (MFP) elaborează şi imple-
mentează politica bugetară şi fiscală a Guvernului, corelează politicile
fiscale şi bugetare cu celelalte politici economico-sociale;
– Partenerii sociali, indiferent de reprezentativitatea acestora, vor
prelua elementele strategiei de ocupare în propriile programe de acţiune,
raporturile cu serviciile publice de ocupare fiind esenţiale. Organizaţiile
patronale şi cele sindicale sunt implicate în structurile tripartite, având
posibilitatea de a sprijini implementarea componentelor strategice –
informare, educaţie şi pregătire profesională, servicii de mediere a muncii
etc. Aceste organizaţii pot influenţa procesele de promovare a flexibilităţii
muncii şi de consolidare a nivelului aptitudinal şi prin intermediul
negocierilor colective organizate la nivel naţional;
– Organizaţiile nonguvernamentale şi societatea civilă joacă un rol
important în ajustarea politicilor, fie prin acordarea de asistenţă în
implementarea elementelor de strategie şi a altor programe din domeniul
politicilor sociale, fie prin contactele cu organizaţiile internaţionale din
aria lor de activitate.
Ulterior, această Strategie a fost revăzută şi îmbunătăţită prin
HG 1827/2005 privind aprobarea Programului de implementare a
Planului naţional antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale (PNAinc)
pentru perioada 2006-2008, M. Of. nr. 64 din 24 ianuarie 2006, care
abrogă anumite prevederi din Hotărârea Guvernului nr. 829/2002 privind
aprobarea Planului naţional antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din
6 septembrie 2002 realizând astfel o armonizare a prevederilor în materie
cu specificul perioadei parcurse de România.
Fondurile aferente îndeplinirii obiectivelor cuprinse în Programul
de implementare a Planului naţional antisărăcie şi promovare a incluziunii
sociale (PNAinc) pentru perioada 2006-2008 revizuit vor fi planificate de
fiecare dintre instituţiile cu atribuţii în domeniu, în bugetele proprii, în
raport cu priorităţile, resursele disponibile şi etapele de realizare a
acestuia, în perioada 2006-2008.
419

CAPITOLUL VII
TITLURI COMERCIALE DE VALOARE
(TITLURI DE CREDIT), CA MIJLOACE DE PLATĂ
Secţiunea 1. Noţiune, sediul materiei, caracteristici

* desemnează titluri care încorporează anumite valori patrimoniale,
* termenul de titluri de credit este utilizat în dreptul neolatin, iar
termenul de titlu de valoare în dreptul german (wertpapiere)
*unii autori analizează „titlurile de credit”1
* unele titluri nu implică o creditare, în consecinţă, opinia
împărtăşită de doctrinari, folosesc ca noţiune de gen, denumirea de „titluri
comerciale de valoare”.2
* definiţie: înscris, denumit şi titlu, în temeiul căruia posesorul său
legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în
înscris.
* sediul materiei: unele titluri de credit sunt reglementate de Codul
comercial (conosamentul), altele prin legi speciale3: cambia, biletul la
ordin, cec-ul ori poliţa de asigurare.
*titluri de valoare improprii: bilete de călătorie cu mijloacele de
transport, bilete de loterie, bilete pentru staţiuni de odihnă, bilete de
intrare la teatru etc.
* caracteristici 4: caracter constitutiv, caracter formal, caracter
literal, înscrisul conferă un drept autonom.
1
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept
comercial, ediţia a III-a, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2004, cap. XI, Titluri
de credit, p. 441-444.
2
St. D. Cărpenaru, Drept comercial roman, ediţia a 5-a, Editura ALL
Beck, Bucureşti, 2004, cap. VII, Titluri comerciale de valoare, p. 506-510.
3
Legea asupra cambiei şi biletului la ordin, nr. 58/1934 şi Legea
cecului nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare.
420

Secţiunea 2. Clasificare: criterii: după conţinutul lor, după modul
în care circulă, în funcţie de cauză lor.
1. după conţinutul lor:
*titluri comerciale de valoare: efectele de comerţ, numite şi
„moneda comercianţilor” (cambia, biletul la ordin, cecul),
* valorile mobiliare (acţiuni, obligaţiuni),
* titluri reprezentative ale mărfurilor (conosamentul5, recipisa
de depozit6, warantul7, care se numesc reprezentative deoarece înlocuiesc
mărfurile şi pot circula în locul acestora, în condiţiile legii.)
2. după modul în care circulă: titluri nominative, titluri la ordin,
titluri la purtător.
3. în funcţie de cauză lor: titluri cauzale, titluri abstracte.
Secţiunea 3. Cambia
Subsecţiunea 1. Sediul materiei şi condiţii de valabilitate – de

fond şi de formă:
Sediul materiei: Legea nr. 58 din 1 mai 1934 asupra cambiei şi
biletului la ordin.
4
O Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, op. cit., vol. II, p. 74, V. Luha,
Trăsături generale ale titlurilor de credit, în „Revista de drept comercial,
nr. 7-8, /1998 p. 160 şi urm. Asupra distincţiei faţă de titlurile de creanţă
civile, a se vedea I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român,
vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 82-87.
5
Conosamentul este un set de documente doveditoare ale mărfii pe
perioada transportului ce conţin o sumară descriere a bunurilor şi destinaţia
lor. Conosamentul este semnat de către transportator, care se angajează să
livreze marfa în aceeaşi stare în care a primit-o. Definiţie conform
dicţionarului online: http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.
6
Document ce atestă existenţa unor mărfuri într-un depozit. Recipisa
de depozit nu justifică recepţia mărfurilor, ci numai prezenţa acestora în
depozit (faptul că aceste produse au intrat în depozit) .
7
A se vedea Legea nr. 1642/1881 privind legislaţia magazinelor
generale, M. Of. nr. 71/ 28 iunie 1881 şi Legea nr. 153/1937 pentru
magazinele generale şi warantarea mărfurilor şi cerealelor, M. Of. nr. 81 din
7 aprilie 193.
421

Condiţiile de valabilitate ale cambiei – condiţii de fond:
Cambia cuprinde:
1. Denumirea de cambie trecută în însuşi textul titlului şi
exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu.
2. Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată.
3. Numele aceluia care trebuie să plătească (tras).
4. Arătarea scadenţei.
5. Arătarea locului unde plata trebuie făcută.
6. Numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută.
7. Arătarea datei şi a locului emiterii.
8. Semnătura celui care emite cambia (trăgător).
* Titlul căruia îi lipseşte vreuna din elementele arătate mai sus nu
are valoarea unei cambii, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege,
după cum urmează:
9 Cambia fără arătarea scadenţei este socotită plătibilă la vedere,
9 În lipsa unei prevederi speciale, locul arătat lângă numele trasului
este socotit loc de plată şi, în acelaşi timp, loc al domiciliului trasului,
9 Cambia care nu arată locul unde a fost emisă se socoteşte
semnată în locul arătat lângă numele trăgătorului,
9 Dacă în cambie sunt arătate mai multe locuri de plată, posesorul
cambiei o va putea prezenta pentru acceptare sau plată la oricare din
aceste locuri.
Modalităţi de tragere a cambiei: Cambia poate fi:
9 trasă la ordinul trăgătorului însuşi,
9 trasă asupra trăgătorului însuşi,
9 trasă pentru contul unui terţ.
Într-o cambie plătibilă la vedere sau la un anume timp de la vedere,
trăgătorul poate stipula că suma va fi producătoare de dobândă. În orice
altă cambie această stipulaţiune se socoteşte nescrisă. Cifra dobânzii va
trebui să fie arătată în cambie; în lipsa acestei arătări stipulaţiunea se
socoteşte nescrisă. Dobânda curge de la data emisiunii cambiei, dacă o
altă dată nu este arătată.
9 Dacă cambia poartă:
* semnături ale unor persoane incapabile de a se obliga prin
cambie,
*semnături false sau semnături ale unor persoane imaginare, ori
422

* semnături care pentru orice alt motiv nu ar putea obliga
persoanele care au semnat cambia, sau în numele cărora ea a fost
semnată, obligaţiile celorlalţi semnatari rămân totuşi valabile.
9 Orice semnătură cambială trebuie să cuprindă numele şi
prenumele sau firma celui care se obligă. Este totuşi valabilă semnătura în
care prenumele este prescurtat sau arătat numai prin iniţială.
9 Cine pune semnătura sa pe cambie, ca reprezentant al unei
persoane pentru care nu avea împuternicirea de a lucra, e ţinut personal în
temeiul cambiei şi, dacă a plătit, are aceleaşi drepturi pe care le-ar fi avut
pretinsul reprezentant. Aceeaşi regulă se aplică reprezentantului care a
depăşit împuternicirea sa.
Subsecţiunea 2. Girul
Girul:
* Cambia, chiar dacă nu a fost expres trasă la ordin, este
transmisibilă prin gir.
* Dacă trăgătorul a înscris în cambie cuvintele: „nu la ordin” sau o
expresiune echivalentă, titlul este transmisibil numai în forma şi cu
efectele unei cesiuni ordinare.
* Girul poate fi făcut chiar în folosul trasului, indiferent dacă a
acceptat sau nu, al trăgătorului sau al oricărui alt obligat. Aceştia pot să
gireze din nou cambia.
* Girul trebuie să fie necondiţionat. Orice condiţiune la care ar fi
supus se socoteşte nescrisă.
* Girul parţial este nul.
* Girul „la purtător” este echivalentul unui gir în alb.
* Girul trebuie să fie scris pe cambie sau pe un adaus (foaie de
prelungire) al acesteia. El trebuie să fie semnat de girant.
* Girul este valabil chiar dacă beneficiarul nu este arătat sau dacă
girantul a pus numai semnătura (gir în alb). În acest din urmă caz girul
pentru a fi valabil trebuie să fie scris pe dosul cambiei sau pe adaus.
* Girul transmite toate drepturile izvorâte din cambie.
Dacă girul este în alb posesorul poate:
1) să-l completeze cu propriul său nume sau cu numele altei
persoane;
2) să gireze cambia din nou în alb sau în ordinul unei anume
persoane;
423

3) să predea cambia unui terţiu fără să completeze girul în alb şi
fără s-o gireze.
* Girantul, dacă nu s-a stipulat altfel, răspunde de acceptare şi de
plată. El poate interzice un nou gir; în acest caz el nu răspunde faţă de
persoanele cărora cambia a fost ulterior girată.
* Deţinătorul unei cambii este socotit posesor legitim, dacă justifică
dreptul sau printr-o serie neîntreruptă de giruri, chiar dacă ultimul gir este
în alb.
* Girurile şterse se socotesc, în această privinţă, nescrise.
* Dacă un gir în alb este urmat de un alt gir, semnatarul acestuia
este socotit că a dobândit cambia prin efectul unui gir în alb.
* Dacă o persoană a pierdut, prin orice întâmplare, posesiunea unei
cambii, noul posesor care justifică dreptul său în modul arătat în alineatul
precedent, nu este ţinut să predea cambia, afară numai dacă a dobândit-o
cu rea-credinţă, sau dacă a săvârşit o greşeală gravă în dobândirea ei.
* Posesorul cambiei sau chiar un simplu deţinător, poate prezenta
trasului, până la scadenţă, cambia spre acceptare, la domiciliul acestuia.
* Atribuţii trăgător:
În orice cambie trăgătorul:
9 poate stipula că ea va trebui să fie prezentată spre acceptare,
fixând sau nu un termen pentru prezentare.
9 poate interzice în cambie prezentarea spre acceptare, afară numai
de cazul în care cambia este plătibilă la un terţiu sau este plătibilă într-o
altă localitate decât aceea a domiciliului trasului, sau dacă este plătibilă la
un anume timp de la vedere.
9 poate să stipuleze că prezentarea spre acceptare nu va putea avea
loc înaintea unei anume date.
În afară de cazul când trăgătorul a interzis prezentarea spre
acceptare, oricare din giranţi poate stipula că va trebui să fie prezentată
cambia spre acceptare, fixând sau nu un termen pentru prezentare.
* Prin acceptare trasul se obligă a plăti cambia la scadenţă.
* În caz de neplată posesorul, chiar dacă este trăgător, are împotriva
acceptantului o acţiune cambială directă pentru tot ce poate fi cerut în
temeiul art. 53 şi 54 din lege8,
8
Art. 53: Posesorul poate cere pe cale de regres:
424

* Trasul care a acceptat rămâne obligat chiar dacă nu a avut
cunoştinţă de falimentul trăgătorului.
Subsecţiunea 3. Avalul – caracteristici:

* Plata unei cambii poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga
sumă sau numai pentru o parte din ea. Această garanţie poate fi dată de un
terţiu sau chiar de un semnatar al cambiei.
* Avalul se dă pe cambie sau pe adaus. El se exprimă prin cuvintele
„pentru aval” sau prin orice altă formulă echivalentă şi este semnat de
avalist.
* Avalul este socotit că rezultă din simpla semnătură a avalistului
pusă pe faţa cambiei, afară numai dacă semnătura este a trasului sau a
trăgătorului.
* Avalul trebuie să arate pentru cine este dat. În lipsa acestei arătări
se socoteşte dat pentru trăgător.
* Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat.
* Obligaţiunea sa este valabilă chiar dacă obligaţiunea pe care a
garantat-o ar fi nulă din orice altă cauză decât un viţiu de formă.
* Când avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile izvorând
din ea împotriva celui garantat, cum şi împotriva acelora care sunt ţinuţi
către acesta din urmă, în temeiul cambiei.
1. Suma arătată în cambia neacceptată sau neplătită, împreună cu

dobânda, dacă a fost stipulată.
2. Dobânda legală socotită cu începere de la scadenţă.
3. Cheltuielile de protest, acelea ale încunoştiinţărilor făcute, precum
şi alte cheltuieli justificate.
Dacă regresul este exercitat înainte de scadenţă, va fi dedus un scont
la suma arătată în cambie. Acest scont va fi calculat potrivit scontului Băncii
Naţionale, în vigoare, la data regresului, la locul domiciliului posesorului.
Art. 54: Acel care a plătit prin regres cambia poate cere de la giranţii
săi:
1. Întreaga sumă plătită.
2. Dobânda legală la această sumă, socotită cu începere din ziua când
a plătit suma.
3. Cheltuielile pe care le-a făcut.
425

Subsecţiunea 4. Clasificarea cambiilor şi plata acestora
Clasificarea cambiilor după scadenţă: O cambie poate fi trasă:
9 La vedere; este plătibilă la prezentare, trebuie prezentată spre
plată în termen de un an de la data sa; trăgătorul poate reduce sau prelungi
acest termen. Aceste termene pot fi reduse de giranţi.
9 La un anume timp de la vedere;
9 La un anumit timp de la data emisiunii;
9 La o zi fixă.
Cambiile cu alte scadenţe sau cu scadenţe succesive sunt nule.
Scadenţa unei cambii la un anume timp de la vedere este
determinată, fie de data acceptării, fie de aceea a protestului.
În lipsa protestului, acceptarea nedată este socotită faţă de
acceptant ca fiind făcută în ultima zi a termenului prevăzut pentru
prezentare spre acceptare.
Scadenţa unei cambii, trasă la una sau mai multe luni de la data
emisiunii sau de la vedere, e socotită la data corespunzătoare din luna în
care plata trebuie să fie făcută. În lipsă de dată corespunzătoare, scadenţa
va fi în ultima zi a acestei luni.
Când o cambie este trasă la una sau mai multe luni şi jumătate de
la dată sau de la vedere, se socotesc mai întâi lunile întregi şi apoi
jumătatea.
Când o cambie este plătibilă la o zi fixă într-un loc, unde
calendarul este deosebit de acela al locului de emisiune, data scadenţei se
consideră fixată după calendarul locului de plată.
Când o cambie trasă între două locuri, având calendare deosebite,
este plătibilă la un anume timp de la data emisiunii, scadenţa se stabileşte
socotindu-se din ziua care, potrivit calendarului locului de plată,
corespunde zilei de emisiune.
Termenele de prezentare a cambiilor se socotesc potrivit regulilor
alineatului precedent.
Aceste reguli nu sunt aplicabile dacă într-o clauză a cambiei sau
numai din simplele arătări ale titlului rezultă intenţiunea de a se adopta
reguli deosebite.
Plata cambiei
Cambia trebuie să fie prezentată spre plată la locul şi adresa
indicată în cambie.
426

În lipsa arătării unei adrese cambia trebuie să fie prezentată pentru
plată:
1. La domiciliul trasului sau al persoanei desemnate în cambie să
plătească pentru el.
2. La domiciliul acceptantului prin intervenţiune sau al persoanei
desemnate în cambie să plătească pentru acesta.
3. La domiciliul celui indicat la nevoie.
Secţiunea 4. Biletul la ordin – sediul materiei şi caracterizare

succintă
Sediul materiei: art. 104 – art. 107 din Legea nr. 58 din 1 mai 1934
asupra cambiei şi biletului la ordin. Regim juridic asemănător cambiei.
Biletul la ordin cuprinde:
1) denumirea de bilet la ordin trecută în însuşi textul titlului şi
exprimată în limba întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu;
2) promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată;
3) arătarea scadenţei;
4) arătarea locului unde plata trebuie făcută;
5) numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută;
6) arătarea datei şi a locului emiterii;
7) semnătura emitentului.
* Titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiunile arătate la articolul
precedent nu va fi socotit bilet la ordin, afară de cazurile arătate în
alineatele ce urmează.
* Biletul la ordin a cărui scadenţă nu este arătată, este socotit
plătibil la vedere.
* În lipsa unei arătări speciale, locul emisiunii titlului este socotit
loc de plată şi, în acelaşi timp, loc al domiciliului emitentului.
* Biletul la ordin nu arată locul unde a fost emis, se socoteşte
semnat în locul arătat lângă numele emitentului.9
9
Sunt aplicabile biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu
natura acestui titlu, dispoziţiunile relative la cambie, privind: girul (art. 13-23);
scadenţa (art. 36-40); plata (art. 41-46); acţiunea sau executarea cambială (art. 47),
şi regresul în cazul de neplată (art. 48-55 şi 57-65); protestul (art. 66-73); plata prin
intervenţiune (art. 74 şi 78-82); copiile (art. 83 şi 86); alterările (art. 88);
prescripţiunea (art. 94); zilele de sărbătoare legală, calendarul termenelor şi
inadmisibilitatea termenului de graţie (art. 95-98); subscrierea prin punere de deget
(art. 99); acţiunea decurgând din îmbogăţire fără cauză (art. 65); anularea şi
înlocuirea titlului (art. 89-93).
427

* Sunt de asemenea aplicabile biletului la ordin dispoziţiile privind
cambia plătită de un an al treilea sau într-o localitate alta decât aceea a
domiciliului trasului (art. 4 şi 30), stipulaţiunea de dobândă (art. 5),
deosebirile în indicarea sumei de plată (art. 6), efectele unei semnături
puse în condiţiunile arătate la art. 7, efectele semnăturii unei persoane
care lucrează fără împuternicire sau depăşind împuternicirea (art. 10) şi
cambia în alb (art. 12).
* Sunt de asemenea aplicabile biletului la ordin dispoziţiunile
privitoare la aval (art. 33 – 35), în cazul prevăzut de ultimul alineat al
art. 34, dacă avalul nu arată pentru cine a fost dat, el se socoteşte dat
pentru emitent.
* Emitentul unui bilet la ordin este ţinut în acelaşi mod ca
acceptantul unei cambii.
* Biletele la ordin, plătibile la un anume timp de la vedere, trebuie
prezentate spre viză emitentului în termenele fixate la art. 26. Termenul
de la vedere curge de la data vizei subscrise de emitent pe biletul la ordin.
Refuzul emitentului de a pune viza datată se constată prin protest (art. 28), a
cărui dată serveşte ca punct de plecare pentru termenul de la vedere.
Secţiunea 5. CEC-ul
Subsecţiunea 1. Sediul materiei: Legea nr. 59 din 1 mai 1934
asupra cecului.
Subsecţiunea 2. Condiţii de fond: Cecul cuprinde:
1. Denumirea de cec, trecută în însuşi textul titlului şi exprimată în
limba întrebuinţată pentru redactarea acestui titlu.
2. Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani.
3. Numele celui care trebuie să plătească (tras).
4. Arătarea locului unde plata trebuie făcută.
5. Arătarea datei şi a locului emiterii.
6. Semnătura celui care emite cecul (trăgătorul).
Titlul căruia îi lipseşte una din condiţiile arătate mai sus nu va fi
socotit cec, cu excepţiile prevăzute expres de lege după cum urmează:
– În lipsa unei arătări speciale, locul arătat lângă numele trasului
este socotit loc de plată. Dacă mai multe locuri sunt arătate lângă numele
trasului, cecul este plătibil la primul loc arătat.
428

– În lipsa acestora, sau a oricăror alte arătări, cecul este plătibil la
locul unde trasul are principalul său stabiliment.
– Cecul care nu arată unde a fost emis se socoteşte semnat la locul
arătat lângă numele trăgătorului.
Subsecţiunea 3. Condiţii de formă:

Dacă cecul poartă:
– semnăturile unor persoane incapabile de a se obliga prin cec,
– semnături false sau semnături ale unor persoane imaginare, ori
– semnături care pentru orice alt motiv nu ar putea obliga
persoanele care au semnat cecul, sau în numele cărora a fost semnat,
obligaţiunile celorlalţi semnatari rămân totuşi valabile.
– Cecul nu poate fi tras decât asupra unui bancher. Excepţie: Cu
toate acestea cecul tras şi plătibil în străinătate este valabil ca cec chiar
dacă trasul nu este bancher.
– Cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la tras,
disponibil asupra căruia are dreptul de a dispune prin cec, pe baza unei
convenţiuni exprese sau tacite. Titlul emis fără observarea acestor
condiţiuni valorează totuşi ca cec.
– Cecul nu poate fi acceptat. Menţiunea de acceptare trecută pe cec
se socoteşte nescrisă. Orice menţiune de certificare, vedere sau alta
echivalentă, scrisă pe titlu şi semnată de tras, are numai efectul
confirmării existenţei disponibilului şi împiedică pe trăgător de a-l putea
retrage înainte de a fi trecut termenul de prezentare.
Subsecţiunea 4. Modalităţi de plată a CEC-ului: Cecul poate fi

stipulat plătibil10:
– Unei anumite persoane cu sau fără clauza expresă „la ordin”.
– Unei anumite persoane cu clauza „nu la ordin”, sau o
expresiune echivalentă „La purtător”.
– Cecul stipulat plătibil unei anumite persoane, cu menţiunea „sau
la purtător”, ori o altă expresiune echivalentă, este socotit cec la purtător.
10
Dacă într-un cec suma de plată este scrisă în litere şi în cifre, în caz
de deosebire suma de plată este cea scrisă în litere.
Dacă suma de plată este scrisă de mai multe ori, fie în litere, fie în
cifre, în caz de deosebire suma de plată este cea mai mică.
429

– Cecul fără arătarea beneficiarului este socotit cec la purtător.
– Cecul poate fi la ordinul trăgătorului însuşi.
– Cecul poate fi tras pentru contul unui terţ.
– Cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi, în afară de
cazul unui cec tras între deosebite stabilimente ale aceluiaşi trăgător. În
acest caz cecul nu poate fi la purtător.
Subsecţiunea 5. Obligaţiile semnatarului CEC-ului:

– Orice semnătură a unui cec trebuie să cuprindă numele şi
prenumele sau firma celui care se obligă. Este totuşi valabilă semnătura în
care prenumele este prescurtat sau arătat numai prin iniţiale.
– Cine pune semnătura sa pe un cec, ca reprezentant al unei
persoane pentru care nu are împuternicirea de a lucra, este ţinut personal,
în temeiul cecului şi, dacă a plătit, are aceleaşi drepturi pe care le-ar fi
avut pretinsul reprezentat.
– Aceeaşi regulă se aplică reprezentantului care a depăşit
împuternicirea sa.
– Orice persoană se poate obliga prin cec, prin mandatar, chiar
dacă mandatul este conceput în termeni generali, în ce priveşte dreptul
mandatarului de a emite sau semna cecuri.
* Trăgătorul răspunde de plată. Orice clauză, prin care trăgătorul se
descarcă de această răspundere, se socoteşte nescrisă.
În caz de pierderea, sustragerea sau distrugerea cecului, posesorul
va putea înştiinţa despre aceasta pe tras şi să ceară anularea titlului
printr-o cerere adresată preşedintelui tribunalului comercial al locului în
care cecul este plătibil.
Cererea va trebui să arate menţiunile esenţiale ale cecului.
Preşedintele tribunalului, după examinarea cererii şi a elementelor
produse, cum şi a dreptului posesorului, va pronunţa în cel mai scurt timp
posibil o ordonanţă prin care, specificând datele cecului, îl va declara nul
în mâinile oricărui s-ar găsi şi va autoriza a se face plata cecului după
15 zile de la publicarea ordonanţei în Monitorul Oficial, dacă între timp
detentorul cecului nu a făcut opoziţie.
Ordonanţa trebuie să fie notificată atât trăgătorului, cât şi trasului
şi publicată în Monitorul Oficial, la stăruinţa şi pe cheltuielile
petiţionarului.
430

Cu toată înştiinţarea, plata cecului, făcută deţinătorului mai înainte
de notificarea ordonanţei, liberează pe tras.
Subsecţiunea 6. Girul
Cecul stipulat plătibil unei anumite persoane, cu sau fără clauza
expresă „la ordin”, este transmisibil prin gir.
Cecul stipulat plătibil unei anumite persoane, cu clauza „nu la
ordin” sau o expresiune echivalentă, este transmisibil numai în forma şi
cu efectele unei cesiuni ordinare.
Girul poate fi făcut chiar în folosul trăgătorului sau a oricărui alt
obligat. Aceştia pot să gireze din nou cecul.
Girul trebuie să fie necondiţionat. Orice condiţiune la care este
supus se socoteşte nescrisă.
Girul parţial este nul.
Este de asemenea nul girul trasului.
Girul „la purtător” este echivalent unui gir în alb.
Girul în folosul trasului are valoarea unei chitanţe, în afară de
cazul când trasul are mai multe stabilimente şi dacă girul este făcut în
folosul unui stabiliment, altul decât acela asupra căruia cecul a fost tras.
Girul trebuie scris pe cec sau pe un adaos al acestuia (allongé); el
trebuie să fie semnat de girant.
Girul este valabil dacă beneficiarul nu este arătat sau girantul a
pus numai semnătura (gir în alb). În acest din urmă caz, girul pentru a fi
valabil trebuie să fie scris pe dosul cecului sau pe adaos (allongé).
Girul transmite toate drepturile rezultând din cec.
Dacă girul este în alb, posesorul poate:
1. Să-l completeze cu propriul său nume sau cu numele unei alte
persoane.
2. Să gireze cecul din nou în alb sau unei anumite persoane.
3. Să predea cecul unui terţiu fără să-l gireze şi fără să completeze
girul în alb.
Girantul, dacă nu există clauză contrarie, răspunde de plată. El
poate interzice un nou gir; în acest caz el nu răspunde către persoanele
cărora cecul a fost ulterior girat.
Deţinătorul unui cec transmisibil prin gir este socotit legitim,
dacă justifică dreptul său printr-o serie neîntreruptă de giruri, chiar dacă
ultimul gir este în alb. Girurile şterse se socotesc în această privinţă
431

nescrise. Dacă un gir în alb este urmat de un alt gir, semnatarul acestuia
este socotit că a dobândit cecul prin gir în alb.
Girul pus pe un cec la purtător face pe girant răspunzător, potrivit
dispoziţiunilor referitoare la regres; el nu transformă însă titlul într-un cec
la ordin.
Dacă girul cuprinde menţiunea „valoare pentru acoperire”,
„pentru încasare”, „pentru procură”, sau orice altă menţiune care implică
un simplu mandat, posesorul poate să exercite toate drepturile izvorâte
din cec, dar nu-l poate gira decât cu titlu de procură.
Cei obligaţi nu pot opune, în acest caz, posesorului decât
excepţiunile ce ar fi putut opune girantului.
Mandatul cuprins într-un gir „pentru procură” nu încetează prin
moartea mandantului, prin incapacitatea sau restrângerea capacităţii
acestuia.
Girul, făcut posterior protestului sau unei alte constatări
echivalente, sau după expirarea termenului de prezentare, produce numai
efectele unei cesiuni ordinare.
Girul fără dată este socotit, până la dovada contrarie, ca fiind
făcut înaintea protestului sau constatării echivalente, sau înaintea expirării
termenului la care se referă alineatul precedent.
Subsecţiunea 7. Avalul
Plata unui cec poate fi garantată printr-un aval, pentru întreaga
sau numai pentru parte din sumă. Această garanţie poate fi dată de un terţ,
altul decât trasul sau chiar de un semnatar al cecului.
Avalul se dă pe cec sau pe adaos. El se exprimă prin cuvintele
„pentru aval”, sau orice altă formă echivalentă; el este semnat de avalist.
El este socotit că rezultă din simpla semnătură a avalistului pusă
pe faţa cecului, afară numai dacă semnătura este a trăgătorului.
Avalul trebuie să arate pentru cine este dat. În lipsa acestei arătări
el se socoteşte dat pentru trăgător.
Avalistul este ţinut, în acelaşi mod, ca şi persoana pentru care a
dat avalul.
Obligaţiunea sa este valabilă chiar dacă obligaţiunea pe care a
garantat-o ar fi nulă pentru orice alt motiv decât un viciu de formă.
432

Când avalistul plăteşte cecul, el dobândeşte drepturile rezultând
din cec împotriva persoanei pentru care a garantat şi împotriva acelora
care sunt ţinuţi către acesta din urmă, în temeiul cecului.
Subsecţiunea 8. Cecul circular – definiţie şi caracteristici

Definiţie: conform art. 79: „Cecul circular este un titlu de credit
la ordin, emis de o bancă sau un alt institut de credit, anume autorizate,
pentru sume ce le are disponibile de la primitorii cecurilor în momentul
emisiunii, plătibil la vedere în oricare din locurile arătate de emitent.
Caracteristici:
Banca sau institutul de credit, autorizate a emite cecuri circulare,
vor trebui să depună la Banca Naţională a României, cel mai târziu până a
doua zi de la emitere, o cauţiune în titluri de stat, garantate de stat, sau
lombardabile la Banca Naţională, socotite la cursul zilei, de 40% din
valoarea cecurilor circulare emise zilnic, cauţiune asupra căreia posesorii
unor asemenea cecuri au un privilegiu special.
Cauţiunea nu se va putea elibera de Banca Naţională decât contra
prezentării cecului respectiv, cu menţiunea „achitat”.
Elementele cecului circular: „Cecul circular cuprinde:
1. Denumirea de „cec circular” în cuprinsul titlului;
2. Promisiunea necondiţionată de a plăti la vedere o anumită sumă
de bani;
3. Numele şi prenumele primitorului;
4. Arătarea datei şi locului în care cecul circular a fost emis;
5. Semnătura băncii sau instituţiunii emitente.
Titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiunile mai sus arătate nu
are valoare de cec circular.
Posesorul decade din dreptul de regres, dacă nu prezintă titlul la
plată în termen de 30 de zile de la emisiune.
Acţiunea contra emitentului se prescrie prin trecere de 3 ani de la
data emisiunii.
Girul în favoarea emitentului stinge cecul.
Banca sau institutul de credit poate încredinţa emiterea de cecuri
circulare unui bancher corespondent cu condiţia însă ca cecul emis să
poarte viza băncii sau institutului autorizat, iar corespondentul să semneze
ca reprezentant al acelei bănci sau institut.
433

Sunt aplicabile cecului circular, în măsura în care nu se derogă
prin prezenta lege şi nu sunt necompatibile cu aceasta, toate dispoziţiunile
din legea cambială referitoare la gir, plată, protest, regres, prescripţie,
cum şi cele relative la titlurile cu semnături false sau ale unor persoane
incapabile.
De asemenea se vor aplica cecului circular dispoziţiile
necontrarii referitoare la cecul barat, numai în cont, netransmisibil şi de
călătorie.
În procedura de anulare şi înlocuirea cecului circular se vor
aplica dispoziţiile art. 67, cu următoarele modificări:
9 Cererea trebuie adresată preşedintelui tribunalului unde
emitentul are un stabiliment.
9 Notificarea ordonanţei se va face de unul din stabilimentele
cele mai apropiate emitentului care, pe cheltuiala petiţionarului, va
înştiinţa de îndată despre aceasta toate stabilimentele locurilor de plată
unde cecul este plătibil.
9 Opoziţia se va face la instanţa care a dat ordonanţa,
comunicându-se petiţionarului şi reprezentantului emitentului copie de pe
opoziţie odată cu citaţia.
9 Emitentul care a plătit cecul circular, cu toată înştiinţarea
despre pierderea sau sustragerea cecului, nu răspunde de plata făcută
înainte de notificarea ordonanţei de anulare. De asemenea, emitentul, care
a plătit un cec circular chiar după primirea notificării, nu este responsabil
dacă plata a fost făcută de un stabiliment căruia, dintr-un fapt neimputabil
emitentului, nu i-a putut ajunge la cunoştinţă notificarea ordonanţei de
anulare.
În caz de pierderea, sustragerea sau distrugerea unui cec circular
netransmisibil nu se va putea folosi procedura de anulare, însă primitorul
are dreptul de a obţine, după 20 de zile de la înştiinţare, plata cecului de la
stabilimentul la care s-a făcut înştiinţarea.
434

CAPITOLUL VIII
BURSELE DE MĂRFURI, BURSELE DE VALORI,
PIAŢA DE CAPITAL – NOŢIUNI GENERALE
Secţiunea 1. Bursele de mărfuri:
Subsecţiunea 1. Sediul materiei: Legea nr. 357/2005 privind

bursele de mărfuri, M. Of. nr. 1115 din 9 decembrie 2005, Decizia din
7 iulie 2006 a Camerei de Comerţ şi industrie a României, de aprobare a
Regulamentului privind avizarea, supravegherea, controlul şi sancţionarea
activităţii burselor de mărfuri, M. Of. nr.753 din 5 septembrie 2006,
Bursele de mărfuri înfiinţate în temeiul prezentei legi administrează
pieţe de interes public şi asigură membrilor şi clienţilor condiţii
centralizate de negociere pentru operaţiuni de:
a) vânzări şi cumpărări la vedere ori la termen pe piaţa la disponibil,
având ca obiect bunuri fungibile şi mobile prin natura lor sau bunuri
fungibile şi mobile prin anticipaţie, precum şi orice alte bunuri calificate
de Bursa de mărfuri ca fiind tranzacţionabile;
b) vânzări şi cumpărări la vedere ori la termen pe piaţa la
disponibil, având ca obiect titluri reprezentative de mărfuri, de tipul
recipisei de depozit, warantului, conosamentului şi al altora asemenea,
agreate şi calificate de Bursa de mărfuri;
c) vânzări şi achiziţii de mărfuri, servicii sau lucrări pe piaţa
licitaţiilor;
d) vânzări şi achiziţii de creanţe comerciale pe piaţa creanţelor;
e) vânzări şi achiziţii de mărfuri şi/sau produse pe o piaţă mixtă.
Regulamentul privind avizarea, supravegherea, controlul şi
sancţionarea activităţii burselor de mărfuri, reglementează avizarea
burselor de mărfuri, în art. 7, astfel: „Înainte de înfiinţare, fondatorii
societăţilor comerciale organizatoare ale unei burse de mărfuri, prin
435

reprezentanţii lor special desemnaţi în acest scop, vor solicita avizul
prealabil de legalitate şi de oportunitate al Comisiei.”
Ulterior, în capitolul 3 sunt stabilite Regulamentele Bursei de
mărfuri: „art. 14 – „Sunt considerate regulamente operaţionale acele
regulamente ale unei burse de mărfuri care sunt opozabile membrilor,
clienţilor bursei şi terţilor în activitatea desfăşurată pe pieţele administrate
de acea bursă.”
Documentele necesare avizării de legalitate sunt prevăzute de
art 15 astfel: „art. 15 – În vederea avizării de legalitate a unui regulament
operaţional, societatea organizatoare a acelei burse de mărfuri va
transmite Comisiei, prin grija administratorilor săi, următoarele docu-
mente:
a) cerere de avizare, în baza hotărârii adoptate de consiliul de
administraţie al Bursei de mărfuri;
b) proiectul de regulament operaţional pentru care se solicită
avizul;
c) dovada achitării tarifului de avizare.”
Capitolul 5 reglementează Supravegherea şi controlul, în art. 24,
„în exercitarea atribuţiilor de supraveghere şi control Comisia poate
solicita accesul la documentele prevăzute la art. 27 din Legea
nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri.”
Capitolul 6 reglementează situaţiile în care membrii Comisiei
sau ai Colegiului se află în conflict de interese. Art. 25: „Un membru
al Comisiei şi al Colegiului, care are un interes material sau care se află
într-un conflict de interese, este obligat să se abţină de la votul asupra oricărei
probleme legate de activitatea unei anumite burse de mărfuri, fiind însă
considerat prezent la stabilirea cvorumului necesar luării unei decizii.”
Art. 26: „În sensul prezentului regulament un membru al Comisiei
şi al Colegiului are un interes material sau se află în conflict de interese în
orice situaţie care se referă la patrimoniul sau interesele personale ori ale
familiei acestuia (soţului/soţiei, rudelor şi afinilor până la gradul al II-lea
inclusiv), dacă decizia ce urmează a fi adoptată îl priveşte în mod direct
sau indirect pe el ca persoană fizică ori persoană juridică ale căror
activităţi le reprezintă.”
Tot regulamentul stabileşte în cap. 10 situaţiile de retragere a
avizului prealabil şi de oportunitate. Art. 31: „Comisia va putea retrage
436

avizul prealabil şi de oportunitate acordat unei burse de mărfuri în
a) nu mai este îndeplinită una dintre condiţiile care au stat la baza
avizării;
b) societatea se află în curs de reorganizare judiciară sau în
faliment;
c) în orice altă situaţie, la cererea societăţii.”
Legea 357/2005 privind bursele de mărfuri stabileşte modul de
înfiinţare, organizare şi funcţionare a burselor de mărfuri, care, la
înfiinţare, solicită avizul prealabil şi de oportunitate al Colegiului de
conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României,
Colegiul de conducere al C.C.I.R. este definit în lege ca fiind
autoritatea abilitată să avizeze, să supravegheze, să controleze şi să
sancţioneze bursele de mărfuri.
Subsecţiunea 2. Definiţie şi caracteristici ale Bursei de mărfuri:

definite în art. 2 din lege, astfel:
1. bursele de mărfuri se înfiinţează ca societăţi pe acţiuni;
2. bursele de mărfuri sunt organisme cu drept de autoreglementare.
3. Bursa de mărfuri, ca organism cu putere de autoreglementare, are
dreptul să reglementeze, cu respectarea prevederilor prezentei legi,
propriile activităţi în legătură cu pieţele pe care le administrează,
activităţile desfăşurate de membri şi clienţi pe pieţele administrate de
Bursa de mărfuri şi să asigure respectarea propriilor reglementări.
Alte caracteristici conform art. 4:
„Bursele de mărfuri administrează pieţe la disponibil, pieţe mixte,
pieţe ale licitaţiilor şi pieţe ale creanţelor, precum şi orice alte tipuri de
pieţe, dacă Bursa de mărfuri îndeplineşte condiţiile prevăzute în legislaţia
specifică acestora.”
„Bursa de mărfuri poate să desfăşoare şi activităţi secundare, fără a
se limita la acestea, cum ar fi: realizarea, administrarea şi comercializarea
sistemelor informatice specifice burselor de mărfuri, organizarea de
seminarii şi cursuri în scopul pregătirii participanţilor în domeniul
burselor de mărfuri”.
437

Subsecţiunea 3. Definiţie şi condiţii pentru înfiinţarea burselor
de mărfuri:
Definiţie: „ Bursa de mărfuri este societatea comercială pe acţiuni
având ca obiect principal de activitate administrarea pieţelor organizate,
potrivit prezentei legi”, conform art.4.
Condiţii pentru înfiinţarea burselor de mărfuri, care trebuie
îndeplinite cumulativ, pe toată durata funcţionării sale (art. 5):
a) să se constituie ca societate comercială pe acţiuni, conform
prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare;
b) obiectul principal de activitate să fie administrarea pieţelor
dezvoltate de Bursa de mărfuri;
c) să emită numai acţiuni nominative;
d) acţionarii să fie numai persoane juridice;
e) capitalul social minim să reprezinte echivalentul în lei a cel puţin
1.000.000 euro, stabilit pe baza cursului de referinţă al pieţei valutare,
comunicat de Banca Naţională a României, din data subscrierii;
f) capitalul social să fie integral subscris şi vărsat în numerar la
momentul înfiinţării;
g) actul constitutiv să nu permită unui acţionar să deţină direct sau
prin persoane juridice interpuse mai mult de 5% din drepturile de vot;
h) actul constitutiv să nu permită niciunui membru al consiliului de
administraţie al Bursei de mărfuri să deţină participări, de orice fel ar fi
acestea, într-o altă bursă de mărfuri;
i) actul constitutiv să prevadă obligativitatea elaborării regula-
mentelor şi procedurilor specifice activităţii Bursei de mărfuri;
j) actul constitutiv să conţină obligativitatea avizării regulamentelor
de către Colegiul de conducere al C.C.I.R.
Subsecţiunea 4. Societăţile de brokeraj:

9 Societăţile de brokeraj au ca obiect principal de activitate
prestarea serviciilor de brokeraj în calitate de intermediari profesionişti,
pe piaţa la disponibil, piaţa mixtă şi pe piaţa creanţelor. Poate acţiona ca
societate de brokeraj şi persoana juridică ce are organizat în structura sa
un departament specializat pentru aceste activităţi.
9 Societăţile de brokeraj pot, de asemenea, să desfăşoare activităţi
secundare, dar fără a se limita la acestea, cum ar fi acordarea de
438

consultanţă clienţilor cu privire la activităţile şi operaţiunile desfăşurate
pe pieţele administrate de Bursa de mărfuri.
9 Acceptarea unei societăţi de brokeraj de către consiliul de
administraţie al Bursei de mărfuri este condiţionată de îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a) să fie constituită legal ca societate comercială, conform
prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi comple-
tările ulterioare;
b) să aibă în obiectul de activitate, prevăzut în actul constitutiv,
prestarea serviciilor de brokeraj în conformitate cu legislaţia în vigoare;
c) să deţină calitatea de membru acţionar sau membru afiliat la
Bursa de mărfuri;
d) să îndeplinească condiţiile de capital social minim necesar
pentru a presta servicii de brokeraj;
e) cel puţin o persoană din conducerea executivă să deţină atestat
de broker eliberat de Bursa de mărfuri pe pieţele căreia prestează servicii
de brokeraj;
f) să aibă angajată cel puţin o persoană care deţine atestat de broker
eliberat de Bursa de mărfuri pe pieţele căreia prestează servicii de
brokeraj şi care are în atribuţiile sale exclusiv prestarea acestor servicii;
g) să îndeplinească cerinţele minime de personal şi dotare tehnică
stabilite în regulamentele Bursei de mărfuri.
9 Societăţile de brokeraj, prin brokerii care acţionează în numele
acestora, negociază oferte, efectuează tranzacţii, încheie contracte şi
răspund de transmiterea tuturor informaţiilor privind predarea mărfii şi
plata preţului. Societăţile de brokeraj sunt obligate să păstreze confiden-
ţialitatea în legătură cu persoana în numele căreia negociază pe piaţa la
disponibil, cu excepţiile prevăzute de legislaţia în vigoare şi
regulamentele Bursei de mărfuri.
9 Societăţile de brokeraj sunt obligate să trateze distinct, ca bunuri
ale clientului, toate sumele şi alte bunuri primite, cu scopul de a constitui
garanţii şi de a efectua tranzacţii ori de a încheia contracte, precum şi
rezultatele obţinute din asemenea operaţiuni în numele clientului
respectiv. Asemenea sume sau alte bunuri ale clientului sunt înregistrate
în evidenţe separate şi nu sunt confundate cu fondurile societăţii de
brokeraj respective ori utilizate în folosul altui client pentru a constitui
439

garanţii, în vederea efectuării de tranzacţii ori încheierii de contracte sau
pentru a obţine ori acorda credite.
9 Societăţii de brokeraj îi este interzis:
a) să se asocieze cu altă societate de brokeraj pentru negocierea în
comun a tuturor ofertelor primite sau a unei părţi din acestea, fără acordul
clientului său;
b) să ofere garanţii speciale în ceea ce priveşte tranzacţio-
narea/contractarea în afara celor privind negocierea cu diligenţă a
ofertelor primite;
c) să primească o ofertă de la o persoană aflată în una dintre
procedurile prevăzute de Legea nr. 64/1995 privind procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului, republicată, cu modificările şi
d) să efectueze tranzacţii sau să încheie contracte fără plata tarifelor
ori a comisioanelor cuvenite Bursei de mărfuri;
e) să negocieze o ofertă pe piaţa la disponibil, piaţa mixtă sau pe
piaţa creanţelor fără constituirea garanţiilor solicitate.
9 Societăţile de brokeraj au dreptul să solicite şi să primească de la
clienţii lor orice măsură de protecţie împotriva riscului financiar propriu,
rezultând din garantarea tranzacţiilor efectuate ori din încheierea
contractelor prin intermediul lor.
Subsecţiunea 5. Şedinţele de bursă:

9 La bursele de mărfuri, în cadrul fiecărei pieţe organizate,
şedinţele de bursă se desfăşoară în mod distinct, conform regulilor
stabilite pentru fiecare piaţă în parte.
9 Şedinţele de bursă sunt conduse de un coordonator de şedinţă,
numit de preşedintele director general al Bursei de mărfuri.
9 Atribuţiile coordonatorului de şedinţă sunt stabilite prin regu-
lamentele operaţionale ale Bursei de mărfuri pentru fiecare piaţă în parte.
9 Sunt nule de drept contractele de bursă încheiate pe piaţa la
disponibil dacă uneia dintre părţile contractante nu i s-a acordat de
consiliul de administraţie al Bursei de mărfuri dreptul de tranzacţionare.
9 În cazul în care autorităţile contractante achiziţionează produse,
servicii sau lucrări prin intermediul burselor de mărfuri, acestea din urmă
au obligaţia de a respecta prevederile legislaţiei în vigoare privind
440

achiziţiile publice atunci când aplică procedurile de atribuire a contractelor
de achiziţie publică în numele autorităţilor contractante respective.
Subsecţiunea 6. Operaţiuni de bursă:

9 Operaţiunile de bursă reprezintă, fără a se limita la acestea,
ansamblul de reguli comerciale privind:
a) înregistrarea, negocierea ofertelor şi efectuarea tranzacţiilor
pentru încheierea de contracte spot şi forward pe piaţa la disponibil;
b) înregistrarea, negocierea ofertelor şi efectuarea tranzacţiilor pe o
piaţă mixtă;
c) înregistrarea comenzilor, negocierea ofertelor şi încheierea
contractelor de vânzare sau achiziţie de mărfuri, servicii ori lucrări pe
piaţa licitaţiilor;
d) înregistrarea, negocierea ofertelor şi încheierea contractelor de
cesiune de creanţă pe piaţa creanţelor.
9 Mecanismele specifice efectuării operaţiunilor de bursă sunt
prevăzute în regulamentele operaţionale ale fiecărei burse de mărfuri, în
temeiul puterii lor de autoreglementare conferite de prezenta lege.
9 Bursa de mărfuri reglementează cel puţin: proceduri de
înregistrare a ofertelor şi a comenzilor, modul de desfăşurare a şedinţelor
de tranzacţionare şi de licitaţii, proceduri de efectuare a tranzacţiilor şi de
atribuire a contractelor şi proceduri de diseminare a informaţiilor.
Subsecţiunea 7. Tranzacţionarea şi încheierea contractelor:

9 Pe piaţa la disponibil pot înregistra oferte membrii acţionari,
precum şi membrii afiliaţi.
9 Pe piaţa licitaţiilor pot înregistra comenzi membrii acţionari,
membrii afiliaţi şi orice persoane juridice/fizice sau alte entităţi care au
încheiat în prealabil un contract de prestări servicii cu Bursa de mărfuri.
9 Pe piaţa mixtă pot înregistra oferte membrii acţionari, membrii
afiliaţi, precum şi clienţii bursei.
9 Pe piaţa creanţelor pot înregistra oferte membrii acţionari,
membrii afiliaţi, precum şi clienţii bursei.
9 Pot răspunde comenzilor şi ofertelor prevăzute expres de lege
orice persoane fizice sau juridice interesate, în condiţiile stabilite prin
reglementările Bursei de mărfuri.
441

9 Pot răspunde ofertelor prevăzute de lege membrii acţionari,
membrii afiliaţi, precum şi clienţii bursei, în condiţiile stabilite prin
reglementările Bursei de mărfuri.
Subsecţiunea 8. Brokerii:
9 Brokerii sunt persoane fizice aflate în relaţii de muncă exclusiv
cu o societate de brokeraj, privind negocierea ofertelor şi efectuarea
tranzacţiilor pe piaţa la disponibil, pe piaţa mixtă şi încheierea
contractelor pe piaţa creanţelor.
9 Brokerii sunt atestaţi de consiliul de administraţie al Bursei de
mărfuri pe baza promovării examenului cursului de brokeri organizat de
Bursa de mărfuri sau de organismele de formare profesională recunoscute
de aceasta.
9 Brokerului îi este interzis:
a) să fie angajat, administrator sau cenzor/auditor la o altă societate
de brokeraj, la o societate de servicii de investiţii financiare sau instituţie
de credit ori să deţină participări de orice fel ar fi acestea la astfel de
societăţi;
b) să negocieze oferte şi să efectueze tranzacţii pe piaţa la
disponibil în numele şi pe contul lui, în mod direct ori prin persoane
interpuse şi/sau să încheie contracte pe piaţa creanţelor în numele şi pe
contul lui, în mod direct ori prin persoane interpuse;
c) să negocieze oferte pentru persoane juridice aflate în una dintre
procedurile prevăzute în Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările şi
d) să negocieze oferte în mod discreţionar fără acordul clientului;
e) să negocieze ofertele clienţilor altfel decât în strictă conformitate
cu instrucţiunile primite de la aceştia.
Secţiunea 2. Bursele de valori
Subsecţiunea 1. Sediul materiei: Legea nr. 297/2004 privind piaţa
de capital, M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004, HG nr. 65/1991 privind
împuternicirea Băncii Naţionale a României de a organiza Bursa de
valori, M. Of. nr. 20 din 28 ianuarie 1991,
conform prevederilor HG 65/1991, Banca Naţională a României
este împuternicită să organizeze Bursa de valori ca societate pe acţiuni, în
condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale. Înfiinţarea
442

Bursei pe valori din Bucureşti se va face astfel încât aceasta să poată
desfăşura operaţiunile specifice imediat ce vor fi îndeplinite condiţiile
tehnice şi formele de funcţionare.
Subsecţiunea 2. Scurt istoric al Bursei de Valori Bucureşti 1
Misiunea RASDAQ:
RASDAQ se doreşte a fi o piaţă eficientă, cu reguli corecte,
atractivă şi compatibilă cu standardele europene, să devină factor de
influenţă a tendinţelor economice şi instituţionale şi să se constituie într-
un mediu de dezvoltare şi iniţiativa antreprenorială prin oferirea de
servicii, mecanisme şi norme pentru mobilizarea, atragerea şi alocarea
eficientă a resurselor financiare, în condiţii de transparenţă şi siguranţă.
9 1995 Piaţa RASDAQ este rezultatul direct al cooperării
româno-americane, legiferată, prin semnarea în 1995, a unui
Memorandum de Înţelegere între Guvernele României şi SUA, prin
care Agenţia pentru Dezvoltare Internaţională a Statelor Unite (USAID) a
derulat în România proiectul „Dezvoltarea pieţei româneşti de capital”.
9 1996 Piaţa Naţională a Valorilor Mobiliare RASDAQ a fost
oficial lansată la 25 octombrie. Acest eveniment a reprezentat un pas
important în construcţia Pieţei de Capital din România. La acel moment,
Bursa de Valori Bucureşti deja constituită nu avea capacitatea preluării
responsabilităţii tranzacţionării unui asemenea număr de emitenţi, nici din
punct de vedere tehnic, nici din cel al criteriilor de listare, mai restrictive,
specifice unei burse de valori.
9 1997 RASDAQ a lansat prima licitaţie specială în România,
destinată derulării operaţiunilor de vânzare a acţiunilor deţinute de
Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului
(APAPS).
9 1997 – 2000 RASDAQ a depăşit Bursa de Valori Bucureşti în
valoarea anuală de tranzacţionare.
9 1998 La data de 31 iulie a fost lansat indicele RASDAQ
Compozit.
9 1999 RASDAQ a publicat primul buletin lunar (pe internet) cu
cei mai importanţi indicatori şi evenimente ale lunii anterioare, statistici,
1
Sursa: http://www.rasd.ro/BER/DespreBER.aspx
443

rapoarte ale emitenţilor, activitatea societăţilor de valori mobiliare,
evoluţia preţurilor etc.
9 2000 Implementarea platformei RASDAQ de tranzacţionare a
certificatelor de depozit bancar a marcat punctul de referinţă pentru
începutul diversificării valorilor mobiliare oferite de Piaţa de Capital din
România.
9 2002 RASDAQ a iniţiat un proces complex de transformare
într-o bursa modernă. Acesta presupune schimbări de structură a
acţionariatului, control, proceduri, transparenţă şi protecţia investitorilor.
9 2002 Noul Regulament de Integritate şi Transparenţă a fost
aprobat de CNVM. Cei mai performanţi emitenţi au fost invitaţi să facă
parte din Categoriile de Excelenţă în conformitate cu criterii financiare şi
de piaţă. Au fost impuse, de asemenea, limitări mai stricte ale variaţiei
zilnice a preţurilor.
9 2002 Au fost lansaţi oficial doi indici (RAQ-I şi RAQ-II), care
urmăresc evoluţia zilnică a preţurilor acţiunilor pentru Categoriile de
Excelenţă.
9 2002 Bursa Electronică RASDAQ a promovat conceptul de
parteneriat cu emitenţii, în special pentru Categoriile de Excelenţă, în
baza unui acord de principiu din partea societăţilor. Prevederile acestor
acorduri se referă la standardele de transparenţă ale emitenţilor, care nu
au fost impuse în anii precedenţi.
9 2002 La data de 10 octombrie a avut loc pentru prima dată în
România Gala Premiilor Pieţei de Capital, eveniment menit să
celebreze valorile care şi-au făcut simţită prezenţa în piaţa românească de
capital pe ansamblu. Au fost scoase la rampă performanţe ale unor
companii listate pe cele două componente ale pieţei româneşti de capital,
precum şi contribuţiile unor instituţii sau personalităţi la dezvoltarea
pieţei de capital din România (societăţi de avocatură, de consultanţă,
personalităţi politice, mass-media etc).
9 2002 În data de 28 noiembrie, Bursa Electronică RASDAQ a
organizat Seminarul de Instruire pentru emitenţi în domeniul
Standardelor Internaţionale de Contabilitate (IAS). În baza unei
colaborări cu firma de audit şi consultanţă DELOITTE & TOUCHE,
reprezentanţi ai peste 20 de companii listate au avut posibilitatea de a
participa la un schimb de experienţă pe tema IAS. Acest eveniment face
parte din acţiunile întreprinse de Bursa Electronică RASDAQ în scopul
444

aproprierii de emitenţi şi de promovare a avantajelor apartenenţei la una
din Categoriile de Excelenţă RASDAQ.
9 2003 Bursa Electronică RASDAQ, în strânsă colaborare cu
CNVM, s-a angajat într-un proces de restructurare, în vederea
menţinerii la cotă a companiilor care îndeplinesc cerinţele minime de
listare.
9 2003 18-20 aprilie, a avut loc la Sinaia prima Convenţie Anuală
a Brokerilor din România care a hotărât să mandateze Bursa Electronică
RASDAQ şi Bursa de Valori Bucureşti pentru a pregăti cadrul de
reglementare şi operaţional necesar aderării pieţei valorilor mobiliare din
România la structurile pieţei de capital ale Uniunii Europene. Brokerii au
adus unele modificări statutului Asociaţiei Naţionale a Societăţilor de
Valori Mobiliare (ANSVM) şi statutului Bursei Electronice RASDAQ
(BER). De asemenea, pentru a răspunde noilor prevederi legale, societatea
cu răspundere limitată „RASDAQ” a fost transformată în societatea pe
acţiuni „Bursa Electronică RASDAQ”.
9 2003 22 mai, Bursa Electronică RASDAQ şi Bursa de Valori
Bucureşti şi-au anunţat oficial intenţia de unificare a celor două pieţe.
9 2003 29 august, la Constanţa a avut loc seminarul cu tema
„Finanţarea Afacerilor pe Piaţa de Capital”, proiect sponsorizat de
Agenţia Americană de Dezvoltare Internaţională (USAID) şi, în asociere
cu Bursa Electronică RASDAQ (BER) şi Bursa de Valori Bucureşti
(BVB). Obiectivul întâlnirii a fost prezentarea metodelor de finanţare de
pe pieţele de capital, cu accent pe avantajele aduse societăţilor, precum şi
acţionarilor acestora.
9 2003 În cadrul primei ediţii a Forumului Pieţei de Capital,
comunitatea brokerilor din România a adoptat, pentru prima dată, o
strategie de dezvoltare comună a celor două burse, în jurul viziunii
„Piaţa românească – cea mai performantă piaţă de capital din
regiune, în scopul integrării cu succes a României în Uniunea
European”.
9 Ianuarie 2004 – BER în colaborare cu BVB au lansat publicarea
Buletinului lunar al pieţei de capital, realizat într-o formă grafică
deosebită, distribuit gratuit către personalităţi şi instituţii, în vederea
creşterii vizibilităţii pieţei de capital.
9 24 martie 2004 – un nou emitent a revenit în cadrul BER, după o
tranzacţionare de 6 ani la BVB: NAVROM Galaţi (COVG). Activând în
445

domeniul transporturilor fluviale, NAVROM este integral privatizată şi
deţine un „free float” de 31,37% din capitalul social.
9 14 aprilie 2004 – o noua bancă se deschide către investitori pe
piaţa de capital: EUROM BANK (simbol EURB). La data listării,
emitentul avea un capital social de 386 mld. ROL. Listată iniţial la
categoria de bază, datorită lichidităţii crescute, societatea EUROM
BANK a fost promovată, în luna noiembrie, la Categoria a II-a BER.
9 Mai 2004 – Este implementat modului de tranzacţionare a
obligaţiunilor corporative şi municipale, realizat de specialiştii BER şi
autorizat de CNVM prin Decizia CNVM nr. 2078/28.04.2004.
9 2004 a marcat demararea consolidării la nivel tehnic a celor
două burse, prin translatarea tranzacţionării unui prim grup de
5 emitenţi listaţi la BER, pe platforma tehnică administrată de BVB:
Aversa Bucureşti, Comcereal Alexandria, Electromagnetica Bucureşti,
Severnav Dr. Turnu Severin şi UPET Târgovişte.
9 15 iulie 2004 Cu sprijinul CNVM, se realizează o eficientizare a
operaţiunilor corporative aferente emitenţilor listaţi la BER, prin
realizarea unei proceduri care vizează reducerea semnificativă a
timpului de suspendare a emitenţilor de la tranzacţionare.
9 22 iulie 2004 Alte 5 societăţi se suspendă de la tranzacţionare
pentru a fi translatate pe platforma tehnică administrată de Bursa de
Valori Bucureşti: Altur Slatina, Braiconf Brăila, Aker Brăila, Socep
Constanţa şi Rompetrol Vega.
9 Iulie 2004 marchează un moment important în piaţa de capital
din România, prin intrarea în vigoare a noii legi a pieţei de capital.
9 Iulie 2004 – În cadrul adunărilor generale ale BVB şi BER, sunt
adoptate hotărâri similare privind constituirea Comitetului Comun de
Dezvoltare (CCD) format din membrii Consiliului de Administraţie al
BER şi membrii Comitetului BVB, având ca obiectiv continuarea stra-
tegiei de dezvoltare a pieţei de capital, plecând de la cea adoptată în iulie
2003.
9 August 2004 – Demararea unor activităţi intense de colaborare
a instituţiilor pieţei cu CNVM în vederea elaborării regulamentelor
în aplicarea noii legi a pieţei de capital: regulamentul privind
constituirea Fondului de Compensare al Investitorilor,
9 Decembrie 2004. Maxime istorice, indici: în data de
17 decembrie, Indicele RASDAQ Compozit a înregistrat un maxim
446

istoric de 1.783,59 puncte, în creştere cu 39,29% faţă de începutul anului.
În data de 15 decembrie, Indicele RAQ-I a înregistrat un maxim istoric de
1.988,77 puncte, în creştere cu 59,44 % faţă de începutul anului.
Valoarea zilnică de tranzacţionare la BER a fost în decembrie de 42
miliarde ROL, cu 60,96 % mai mult decât luna noiembrie a aceluiaşi an.
9 Februarie 2005 – În cadrul colaborării BER – BVB, demarează
operaţiunile de modernizare a platformei tehnice administrate de BVB,
prin translatarea emitenţilor BER găzduiţi de BVB, de pe platforma
Horizon pe platforma ARENA – realizată „in-house” de specialiştii BVB.
9 Iunie 2005 – devine funcţională prima piaţă de tip ATS, pe
sistemul BVB, care are scopul de a găzdui tranzacţionarea emitenţilor cu
o lichiditate redusă. Scopul creării acestui segment de piaţă, cu orar de
funcţionare în afara celui de funcţionare a BVB, este de a evita orice risc
de suprasolicitare a sistemului BVB datorat translatării unui număr foarte
mare de emitenţi ai BER.
9 Iunie 2005 – 307 societăţi listate
Subsecţiunea 3. Bursa electronică RASDAQ S.A.
A fost lansată oficial la 25 octombrie 1996, ca Piaţă Naţională de
Valori Mobiliare RASDAQ, pentru a răspunde necesităţii existenţei unui
mediu instituţional şi tehnic corect şi transparent pentru tranzacţionarea
tuturor acţiunilor distribuite în cadrul Programului de Privatizare în Masă.
RASDAQ este rezultatul direct al cooperării româno-americane,
legiferată prin semnarea în 1994 a unui Memorandum de Înţelegere de
către guvernele României şi SUA, prin care Agenţia pentru Dezvoltare
Internaţională a Statele Unite (USAID) se obligă să deruleze în România
proiectul „Dezvoltarea pieţei româneşti de capital”, pentru sprijinirea
programului de reforma al Guvernului României. Guvernul României s-a
obligat, la rândul său, să promoveze o orientare către sectorul privat al
instituţiilor pieţei de capital şi să asigure valorile mobiliare într-un volum
care să justifice asistenţa acordată de USAID.
Sistemul ales – NASDAQ – s-a considerat a fi cel mai potrivit,
având în vedere caracteristicile noii pieţe româneşti de capital: număr
mare de societăţi listate, condiţii mai puţin restrictive de listare, sistem cu
formatori de piaţă (market makers) – oferind lichiditate şi vizibilitate
emitenţilor – şi, nu în ultimul rând, număr extrem de mare de acţionari
distribuiţi arbitrar în teritoriu – lucru ce impunea un sistem pentru
447

vânzare/cumpărare uşor accesibil de la distanţă, din orice oraş. Succesul
arhitecturii concepute pentru sistemul RASDAQ este dovedit de
contribuţia importantă adusă la procesul de concentrare a acţionariatului,
măsurată prin faptul că pe parcursul primilor 6 ani de existenţă, prin
această piaţă au fost încheiate peste 1,7 milioane de tranzacţii cu
11 miliarde de acţiuni emise de un număr de aproximativ 5000 de
emitenţi, în valoare totală de aproape 1,8 miliarde de dolari, într-un mediu
de tranzacţionare eficient, fiind, prin numărul emitenţilor şi al
acţionarilor, piaţa cu cea mai mare dimensiune din Europa şi una dintre
primele pieţe din lume. Prin amploarea şi implicaţiile sale, RASDAQ s-a
identificat cu economia românească şi a parcurs împreună cu aceasta
toate suişurile şi coborâşurile tranziţiei, a resimţit toate crizele financiare
şi politice şi a marcat pozitiv fiecare moment de creştere.
Sistemul de tranzacţionare RASDAQ este un sistem electronic de
mare capacitate şi performanţă. Este un sistem de negociere, în care
participanţii afişează cotaţii de cumpărare şi/sau vânzare pentru fiecare
valoare mobiliară în care sunt interesaţi (tip „quote-driven”). În prezent,
circa 3.000 de societăţi comerciale – societăţi mici, în dezvoltare, dar şi
companii mari, care au devenit nume de referinţă – au posibilitatea de a-şi
tranzacţiona acţiunile la Bursa Electronică RASDAQ.
RASDAQ operează folosind tehnologie de înaltă clasă într-un
sistem în care formatorii de piaţă se află în competiţie pentru a oferi cele
mai bune preţuri de vânzare şi cumpărare. În prezent sunt înregistraţi ca
participanţi direcţi 67, dintre care 66 de societăţi de servicii de investiţii
financiare şi o bancă.
Standardele foarte ridicate ale sistemului de comunicare şi ale
platformei de tranzacţionare, precum şi sistemul „quote-driven”, bazat pe
activitatea formatorilor de piaţă aflaţi în competiţie, diferenţiază
RASDAQ de bursele tradiţionale. Investitorii nu se mai întâlnesc faţă în
faţă pentru a tranzacţiona valori mobiliare, beneficiind, totodată şi de
avantajele competiţiei dintre formatorii de piaţă.
Bursa Electronică RASDAQ este o piaţă electronică, iar
tehnologiile înalte utilizate – hardware, software şi telecomunicaţii – au
reprezentat un element cheie în dezvoltarea ei. Informaţiile legate de
activitatea de tranzacţionare sunt transmise simultan la peste 90 de
terminale din întreaga ţară. Bursa Electronică RASDAQ furnizează
tuturor participanţilor la piaţă acces egal la informaţiile de piaţă.
448

Investitorii – fie persoane fizice, fie juridice – pot beneficia de servicii de
acces vizual „query only” care le oferă posibilitatea de a-şi plasa ordinele
în conformitate cu informaţiile primite în timp real.2
Subsecţiunea 4. Instituţiile Pieţei de capital

§ 4.1. Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
Comisia Naţionala a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.) este auto-
ritatea administrativă autonomă cu personalitate juridică ce funcţionează în
baza Statutului C.N.V.M. aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, aprobată prin
Legea nr. 514/2002, modificată şi completată prin Legea nr. 297/2004.
C.N.V.M. reglementează şi supraveghează piaţa de capital, piaţa
instrumentelor financiare derivate, precum şi instituţiile şi operaţiunile
specifice acestora. C.N.V.M. raportează Comisiilor pentru buget, finanţe
şi bănci ale Senatului şi Camerei Deputaţilor, Comisiei economice a
Senatului şi Comisiei pentru politică economică, reformă şi privatizare a
Camerei Deputaţilor, asupra activităţii desfăşurate.
C.N.V.M. este compusă din şapte membri, dintre care un
preşedinte, doi vicepreşedinţi şi patru comisari.
§ 4. 2. Asociaţia brokerilor (ANSVM)
Preluând modelul NASDAQ, proprietarul iniţial al sistemului de
tranzacţionare a fost Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori
Mobiliare – ANSVM. Este o asociaţie profesională, non-profit, rolul sau
constând în promovarea celor mai înalte standarde de conduită în dome-
niu, reprezentarea intereselor membrilor săi, perfecţionarea pregătirii
profesionale şi dezvoltarea pieţei de capital.
Asociaţia a fost înfiinţată în 1995. Membrii săi sunt societăţile de
servicii de investiţii financiare active pe piaţa românească de capital,
autorizate de CNVM. Consiliul Director al ANSVM este constituit din 4
membri şi un preşedinte, aleşi pentru mandate de 2 ani.
§ 4. 3. Bursa Electronică RASDAQ (BER)
A fost iniţial constituită ca o structură tehnică afiliată ANSVM,
având ca obiect de activitate administrarea sistemului de tranzacţionare, sub
forma unei societăţi cu răspundere limitată aflată în proprietatea ANSVM.
După integrarea operaţională cu ANSVM din 2002, RASDAQ SRL a
2
Sursa: http://www.rasd.ro/BER/DespreBER.aspx
449

preluat şi dezvoltat departamentele de emitenţi şi supravegherea pieţei,
alături de activităţile tehnice aferente. În prezent este societate pe acţiuni,
având ca acţionari ANSVM şi membrii săi. Niciun acţionar nu poate deţine
mai mult de 5% din drepturile de vot şi nu se distribuie dividende.
§ 4. 4. Bursa de Valori Bucureşti
Prezenţa investitorilor puternici pe o piaţă în formare, cum este
aceea din România, este o miză extrem de importantă, iar Bursa de Valori
Bucureşti şi-a asumat misiunea de a contribui la întărirea încrederii lor în
potenţialul reprezentat de companiile româneşti.
Bursa de Valori Bucureşti are rolul de a încuraja dezvoltarea unei
pieţe de capital lichide şi eficiente, care să ofere condiţii egale de operare
şi totală siguranţă tuturor investitorilor.
Organizată pe principiile autoreglementării, Bursa de Valori
Bucureşti îşi adoptă regulile şi procedurile de funcţionare necesare, care
sunt supuse apoi aprobării Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.
§ 4. 5. Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi
Depozitare (SNCDD)
Creată pentru a funcţiona în calitate de depozitar central pentru
valori mobiliare, SNCDD oferă servicii de custodie pentru valorile
mobiliare şi posibilitatea de a înregistra transferurile de proprietate a
acestora între participanţii la sistemul SNCDD. În îndeplinirea acestei
misiuni, SNCDD funcţionează în strânsă legătură cu celelalte instituţii ale
pieţei de capital, precum şi cu băncile de decontare şi cu Banca Naţională.
Servicii oferite de SNCDD: înregistrarea şi decontarea tranzac-
ţiilor, compensarea plăţilor, transferul valorilor mobiliare între registrele
independente şi utilizatorii direcţi, custodie, depozitare, servicii de
registru pentru emitenţi.
Membră a ANNA (Asociaţia Agenţiilor Naţionale de Numerotare)
şi a CEECSDA (Asociaţia Depozitarilor Centrali de Valori Mobiliare din
Centrul şi Estul Europei), SNCDD are relaţii stabilite cu ISSA
(International Securities Services Association), cu Thomas Murray –
Londra, cu numeroşi custozi globali (ING Barings, Citibank, Chase
Manhattan Bank, Societé Generalé, The Bank of New York etc.), precum
şi cu Global Custodian Association. Aceste relaţii sunt concretizate în
schimburi de informaţii, includerea datelor relevante despre piaţa
românească de capital, date furnizate de SNCDD, în cataloagele
internaţionale de profil.
450

SNCDD este de asemenea autoritatea naţională care poate furniza
servicii de registru companiilor listate pe piaţa de capital din România.
Subsecţiunea 5. Obiectul de activitate al Bursei de valori
Obiectul de activitate al Bursei de valori din Bucureşti va fi
crearea condiţiilor de funcţionare şi implementare a pieţei secundare de
capital, în cadrul mai larg al pieţei de capital din România.
În acest scop, Bursa de valori va acţiona pentru crearea cadrului
legislativ, instituţional şi organizatoric privind operaţiunile de pe piaţa de
capital din România şi va asigura, într-o perioada viitoare, vânzarea acţiu-
nilor societăţii în vederea trecerii Bursei de valori în proprietate privată.
Regulamentul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, nr. 2 din
26 august 2002, privind transparenţa şi integritatea pieţei RASDAQ,
M. Of. nr. 712 din 1 octombrie 2002, cu modificările şi completările
ulterioare, stabileşte în cap. 1 art. 3 – categoriile de listare astfel: „Pe piaţa
RASDAQ se tranzacţionează acţiuni care îndeplinesc cumulativ urmă-
toarele condiţii:
a) sunt emise de societăţi deţinute public şi sunt sub formă
dematerializată;
b) sunt înregistrate la Oficiul de Evidenţă a Valorilor Mobiliare;
c) emitentul acţiunilor are contract de furnizare de servicii cu o
societate de registru independent autorizată de C.N.V.M.
ulterior, prin Regulamentul nr.2 /2004 de modificare şi completare
a Regulamentului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 2/2002
privind transparenţa şi integritatea pieţei RASDAQ, sintagma „piaţa
RASDAQ” se înlocuieşte cu sintagma „bursa electronică RASDAQ”,
denumită prescurtat BER.
Secţiunea 3. Piaţa de capital
Subsecţiunea 1. Sediul materiei: Legea nr. 297/2004 privind piaţa
de capital, M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004, cu modificările şi
completările ulterioare, care se aplică activităţilor şi operaţiunilor desfă-
şurate pe teritoriul României şi care reglementează:
1. înfiinţarea şi funcţionarea pieţelor de instrumente financiare, cu
instituţiile şi operaţiunile specifice acestora,
451

2. înfiinţarea şi funcţionarea organismelor de plasament colectiv, în
scopul mobilizării disponibilităţilor financiare prin intermediul investi-
ţiilor în instrumente financiare.
*autoritatea competentă care aplică prevederile legii: Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, denumită în continuare C.N.V.M., prin
exercitarea prerogativelor stabilite în statutul său.
Subsecţiunea 2. Excepţii în aplicarea Legii nr. 297/2004 privind

piaţa de capital
Prevederile legii nu se aplică instrumentelor pieţei monetare, care
sunt reglementate de Banca Naţională a României, şi titlurilor de stat care
sunt emise de Ministerul Finanţelor Publice, dacă emitentul alege pentru
tranzacţionarea acestora o altă piaţă decât cea reglementată, definită
conform art. 125. (O piaţă reglementată este un sistem pentru
tranzacţionarea instrumentelor financiare, şi care:
a) funcţionează regulat;
b) este caracterizată de faptul că reglementările emise şi supuse
aprobării C.N.V.M. definesc condiţiile de funcţionare, de acces pe piaţă,
condiţiile de admitere la tranzacţionare a unui instrument financiar;
c) respectă cerinţele de raportare şi transparenţă în vederea asi-
gurării protecţiei investitorilor stabilite de prezenta lege, precum şi regle-
mentările emise de C.N.V.M., în conformitate cu legislaţia comunitară.)
Prevederile prezentei legi nu se aplică în cazul administrării
datoriei publice în care sunt implicate Banca Naţională a României,
băncile centrale ale statelor membre şi alte entităţi naţionale din statele
membre cu funcţii similare acestora, Ministerul Finanţelor Publice,
precum şi alte entităţi publice.
Subsecţiunea 3. Supravegherea pieţelor reglementate:

9 C.N.V.M. supraveghează pieţele reglementate în scopul asigu-
rării transparenţei, funcţionării corespunzătoare a activităţii de tran-
zacţionare şi a protecţiei investitorilor.
9 C.N.V.M. stabileşte reguli pentru înregistrarea şi arhivarea
datelor cu privire la tranzacţionarea instrumentelor financiare pe pieţele
reglementate, precum şi termenele şi condiţiile de păstrare a acestor
informaţii.
452

9 În exercitarea prerogativelor sale de supraveghere şi control ale
pieţelor reglementate, C.N.V.M. poate numi un inspector ale cărui
principale atribuţii sunt:
a) urmăreşte respectarea reglementărilor legale incidente;
b) participă, fără drept de vot, la adunarea generală a acţionarilor şi
la şedinţele consiliului de administraţie al operatorului de piaţă, putând
formula observaţii şi putând cere ca acestea să fie incluse în procesul-
verbal al şedinţei;
c) are acces liber în toate incintele, la toate documentele,
informaţiile şi evidenţele operatorului de piaţă;
d) informează şi propune C.N.V.M. măsuri pentru orice situaţie
constatată.
9 Operatorul de piaţă va asigura mijloacele şi condiţiile necesare în
vederea îndeplinirii atribuţiilor inspectorului, prevăzute de lege.
Subsecţiunea 4. Sisteme alternative de tranzacţionare:

9 Sistemul alternativ de tranzacţionare poate fi administrat de către
intermediarii autorizaţi sau de către operatorul de piaţă, denumiţi, în
continuare, operatori de sistem.
9 Valorile mobiliare care nu îndeplinesc cerinţele de admitere la
tranzacţionare pe o piaţă reglementată pot fi tranzacţionate în cadrul unui
sistem alternativ de tranzacţionare.
9 Operatorii de sistem supun avizării C.N.V.M. intenţia de consti-
tuire a sistemului alternativ de tranzacţionare şi solicită aprobarea
acesteia.
9 Se supun aprobării C.N.V.M. administrarea sistemului, descrie-
rea completă a caracteristicilor acestuia şi regulile de funcţionare.
9 Regulile de funcţionare a sistemului alternativ de tranzac-
ţionare vor cuprinde cel puţin următoarele:
a) procedurile de tranzacţionare;
b) procedurile referitoare la informaţiile puse la dispoziţia
participanţilor şi publicului, înainte şi după tranzacţionare;
c) tipul şi numărul participanţilor, precum şi condiţiile de acces la
sistemul alternativ de tranzacţionare;
d) instrumentele financiare tranzacţionate.
9 C.N.V.M. poate solicita modificarea procedurilor emise de
operatorul sistemului alternativ de tranzacţionare.
453

9 Sistemul alternativ de tranzacţionare trebuie să fie astfel
structurat încât:
a) să asigure derularea ordonată şi corectă a operaţiunilor;
b) să asigure intermediarilor acces nediscriminatoriu la sistemul
alternativ de tranzacţionare şi un tratament egal participanţilor;
c) să garanteze că procedurile aplicabile sistemului sunt în măsură
să asigure posibilitatea de a obţine cel mai bun preţ, la un moment dat;
d) să asigure suficiente informaţii cu privire la ordinele date şi
tranzacţiile încheiate, în conformitate cu standarde minime de transpa-
renţă;
e) să respecte cerinţele C.N.V.M. cu privire la prevenirea şi
detectarea abuzurilor pe piaţă, prevenirea spălării banilor şi a finanţării de
acte de terorism.
9 Participanţii la sistemul alternativ de tranzacţionare vor fi
informaţi de către operatorul de sistem cu privire la obligaţiile lor de
compensare-decontare a tranzacţiilor în cadrul sistemului.
9 Operatorul de sistem monitorizează respectarea de către
participanţi a contractelor încheiate de aceştia.
9 C.N.V.M. va emite norme generale privind constituirea,
supravegherea şi funcţionarea sistemelor alternative de tranzacţionare.
9 C.N.V.M. poate numi un inspector pentru delegarea puterilor de
supraveghere şi control ale sistemelor alternative de tranzacţionare.
Operaţiuni de piaţă sunt distinct reglementate în titlul V,
începând cu art. 173-208 din legea nr. 297/2004 privind piaţa de
capital:
– Ofertele publice
– Oferta publică de vânzare
– Oferta publică de cumpărare
– Oferta publică de preluare voluntară
– Oferte publice concurente
– Ofertele publice de preluare obligatorii
Tot legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital reglementează în
final auditul financiar, măsuri de administrare specială şi lichidarea
administrativă, precum şi răspunderi şi sancţiuni.
454

CAPITOLUL IX
CONCURENŢA ÎN AFACERI ŞI PROTECŢIA
CONSUMATORULUI DIN PERSPECTIVA
RELAŢIILOR DE AFACERI
Secţiunea 1. Concurenţa în afaceri
MOTO: „Concurenţa este aceea care

impune un preţ just mărfurilor şi care
stabileşte raporturi corecte între ele”
Montesquieu, secolul al XVIII-lea
Subsecţiunea 1. Definiţie1 „un complex de reglementări specifice

destinate să asigure, în raporturile de piaţă interne şi internaţionale,
existenţa şi exerciţiul normal al competiţiei dintre agenţii economici, în
lupta pentru câştigarea, extinderea, păstrarea clientelei”
* definiţia include toate categoriile de preocupări ale dreptului
concurenţei comerciale, ca disciplină distinctă, pluridisciplinară – care
vizează elemente de drept substanţial (fond) şi elemente de procedură
(drept procesual), şi anume: libera concurenţă, economia de piaţă,
modalităţi de realizare a concurenţei.
Subsecţiunea 2. Sediul materiei şi acquis-ul comunitar în

domeniul concurenţei aferent capitolului 6 – Concurenţa2
România a făcut progrese în transpunerea acquis-ului comunitar în
acest domeniu. Legislaţia română anti-trust este, în mare, conformă cu
1
O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale. Concurenţe onestă,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1992, p16.
2
Roxana-Daniela Păun, Uniunea economică şi monetară. Istoric.
Perspective. Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, secţiunea „Evoluţii
în procesul negocierilor pe capitole” p. 245-290.
455

cea comunitară, cadrul legislativ în materie fiind dezvoltat prin adoptarea
unei legislaţii secundare.
Autorităţile de implementare (integrator este Consiliul Concurenţei)
a acestei legislaţii au acţionat în sensul întăririi şi respectării regulilor
anti-trust, acţionând prompt în momentul sesizării celor mai mici
distorsiuni ale concurenţei.
România a adoptat normele ce privesc regimul preţurilor şi
tarifelor reglementate care se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei şi
cele care modifică şi completează unele prevederi ale legii monopolului
de stat.
După adoptarea în ianuarie 2000 a noii legi a ajutorului de stat
(Legea nr.143/1999 privind ajutorul de stat), precum şi a legislaţiei
secundare, România trebuie să asigure aplicarea acesteia, precum şi
elaborarea unui studiu global privind diferenţierea ajutorului necesar în
diferite regiuni asistate. Comisia acordă sprijin pentru România în
redactarea unei hărţi a regiunilor defavorizate. Acest capitol a fost închis
provizoriu, întreaga activitate fiind atent monitorizată de către Comisia
Europeană.
Astfel, printre actele normative adoptate în perioada 2003-2005
pentru a asigura compatibilizarea legislaţiei naţionale cu normele şi
directivele europene în materie se află:
9Legea nr.603/22 decembrie 2003, pentru modificarea şi
completarea Legii nr.143/1999 privind ajutorul de stat (M.Of. nr.930 din
23 decembrie 2003);
9Legea nr.184/17 mai 2004, privind aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr.121/2003 pentru modificarea şi completarea
Legii concurenţei nr.21/1996, (M.Of. nr.461 din 24 mai 2004);
9Legea nr.538/25 noiembrie 2004, privind modificarea şi comple-
tarea Legii concurenţei nr.21/1996 (M.Of. nr.1130 din 30 noiembrie
2004);
În privinţa capitolului nr. 6 – Concurenţa – aplicarea acquis-ului
comunitar s-a realizat încă din momentul încheierii negocierilor în
semestrul II 2004, pe perioada preşedinţiei olandeze.
România a trebuit să depună eforturi suplimentare pentru întărirea
continuă a capacităţii instituţionale şi pregătirii personalului atât în cadrul
Consiliului Concurenţei, cât şi în cadrul Oficiului Concurenţei. A fost
necesară abordarea problemelor generate de alinierea schemelor de
456

ajutoare de stat incompatibile cu acquis-ul, precum şi punerea în aplicare
a regulilor concurenţiale cu privire la schemele de ajutor care nu au fost
notificate, precum şi cu privire la ajutorul existent.
Măsurile cheie au inclus măsuri pe termen scurt şi mediu.
a) Măsuri pe termen scurt:
• A fost necesară îmbunătăţirea cooperării între Consiliul
Concurenţei şi Oficiul Concurenţei şi întărirea responsabilităţilor acestor
două autorităţi în relaţiile cu ministerele din România şi cu celelalte
autorităţi relevante;
• Legislaţia din domeniul concurenţei a trebuit să prevaleze asupra
oricărei legislaţii anticoncurenţiale. În special, autorităţilor din domeniul
concurenţei a trebuit să li se acorde dreptul de a se opune legislaţiei în
baza căreia este acordat ajutorul de stat.
• În domeniul legislaţiei anti-trust, au fost necesare abrogarea
cerinţei notificării individuale şi concentrarea resurselor asupra cazurilor
care reprezintă cele mai serioase distorsionări ale concurenţei. A fost
necesară o abordare pro-activă, inclusiv efectuarea de investigaţii din
oficiu, precum şi o politică de sancţionare cu caracter preventiv.
• A fost necesară completarea cadrului legislativ cu privire la
normele substanţiale de implementare a ajutorului de stat. A fost nevoie
de îmbunătăţirea expertizei şi ameliorarea calităţii deciziilor pronunţate în
domeniul ajutorului de stat, precum şi creşterea transparenţei ajutorului de
stat.
• A fost necesară îmbunătăţirea evidenţierii acordării ajutorului de
stat. Totodată s-a impus o abordare fermă şi pro-activă pentru asigurarea
aplicării şi îndeplinirii efective a regulilor privind ajutorul de stat, inclusiv
în privinţa ajutorului care nu a fost notificat, a ajutorului existent, precum
şi a legislaţiei conform căreia autorităţile, la diferite niveluri, acordă
ajutorul de stat.
• Sporirea transparenţei pentru ajutorul de stat acordat în sectorul
oţelului, ca şi pentru ajutorul acordat sub formă de scutire/reducere de
taxe fiscale, prin fixarea unor plafoane pentru aceste ajutoare de stat, a
reprezentat o altă măsură pe termen scurt.
• Creşterea gradului de conştientizare de către autorităţile din
cadrul administraţiei care acordă ajutorul de stat în privinţa politicilor şi a
reglementărilor legislative din acest domeniu.
457

b) Măsuri de termen mediu:
• Pregătirea, în special în sistemul judiciar, a constituit o prioritate
pe termen mediu, fiind corelată cu creşterea gradului de cunoaştere a
reglementărilor, în special de către cei care acordă ajutoarele de stat, de
către membrii comunităţii de afaceri şi ai sistemului judiciar.
Comisia Europeană este exigentă în privinţa aplicării angaja-
mentelor asumate, respectiv încetarea favorizării anumitor întreprinderi
sau producţia anumitori bunuri având în vedere că aceste acţiuni pot
afecta comerţul dintre statele membre.
Ajutorul de stat reprezintă problema cea mai sensibilă în relaţia
României cu Uniunea Europeană, având în vedere precedentul care a
funcţionat din 1990 până în prezent. Astfel, în ultimii 14 ani au fost
acordate ajutoare de stat în valoarea totală de 17 miliarde euro care nu au
produs efectele economice scontate.
În procesul de negociere au fost prezentate Comisiei Europene
31 proiecte de decizii în privinţa ajutoarelor de stat şi cinci evaluări
tehnice. Dintre acestea, au fost definitivate 21 decizii în cadrul
negocierilor, restul de măsuri fiind asumate suplimentar.
Activarea clauzei de salvgardare în domeniul concurenţei se
poate realiza dacă Comisia Europeană va constata o lipsă de efi-
cienţă în controlul exercitat de Consiliul Concurenţei asupra oricărui
potenţial ajutor de stat sau a nerespectării angajamentelor asumate,
de a nu se acorda ajutoare de stat combinatelor siderurgice vizate în
cadrul Strategiei Naţionale de Restructurare a sectorului pe perioada
2005-2008.
În acest proces, un rol important îl ocupă şi ministerele economice,
autorităţile centrale şi locale care autorizează ajutoarele de stat.
Astfel, Consiliul Concurenţei a autorizat în anul 2004 ajutoare de
stat în valoare de 2,6 miliarde euro, cifră care indică stadiul actual al
economiei, care încă nu poate funcţiona la capacitatea cerută de o
economie de piaţă, fără ajutorul, intervenţia statului.
Acest fapt este confirmat din nou de cifre, care indică faptul că în
România, ponderea ajutorului de stat este de peste 4% din P.I.B., în vreme
ce în Uniunea Europeană, acesta nu depăşeşte 0,5-1% din P.I.B. şi vizează
preponderent domenii precum cercetarea, dezvoltarea regională sau mediul.
În România, ajutorul de stat este îndreptat către restructurare, eficientizare a
întreprinderilor, mai precis subvenţionarea lor pentru a putea să-şi vândă
458

produsele. Acest lucru nu mai este însă permis de către Uniunea
Europeană, motiv pentru care multe firme beneficiare ale ajutoarelor de stat
vor fi nevoite să returneze banii, inclusiv dobânzile aferente.
Valoarea ajutorului de stat în 2004 pe obiective (lei)
Obiective Nr. Decizii Valoarea autorizată Pondere, %
Restructurare 29 30.204.184.200.261 28%
Dezvoltare regională 20 696.275.672.844 0,6%
Proiecte mari de investiţii 1 2.791.240.366.000 3%
IMM-uri 2 326.670.000.000 0,4%
Industria extractivă 3 5.855.425.952.080 5%
Servicii 7 18.301.177.495.083 17%
Ocuparea forţei de muncă 1 0 0%
Instruire 1 0 0%
Total fără siderurgie - 58.174.973.686.268 54%
Restructurare siderurgie - 49.912.399.000.000 46%
Perioade de tranziţie obţinute în negocieri

În negocierile cu Uniunea Europeană s-au obţinut trei perioade de
tranziţie: două pentru zonele libere şi defavorizate şi una pentru
restructurarea sistemului siderurgic.
1. Pentru zonele libere s-a obţinut o perioadă de tranziţie de cinci
ani, până la 31 decembrie 2011, privind exceptarea de la plata redevenţei
datorate administraţiei zonelor libere, a agenţilor economici care operează
în zone libere şi care au încheiat contracte comerciale cu administraţia
înainte de 1 iulie 2002. Aceste ajutoare vor trebui acordate în limita
ajutorului de stat pentru investiţiile regionale.3
3
Perioadă de tranziţie pentru aplicarea impozitului pe profit (conform
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 24/1998) pentru întreprinderile cărora li s-a
dat certificatul de investitor permanent într-o zonă defavorizată înainte de 1 iulie 2003:
a) Pentru 3 zone defavorizate (Brad, Valea Jiului, Bălan) până la
31 decembrie 2008;
b) Pentru 22 de zone defavorizate (Comănesti, Bucovina, Altân Tepe,
Filipesti, Ceptura, Albeni, Schela, Motru Rovinari, Rusca Montană, Bocsa,
Moldova Nouă-Anina, Baraolt, Apuseni, Stei-Nucet, Borod Suncuius-Dobresti-
Vadu Crisului, Popesti-Derna-Alesd, Ip, Hida-Surduc – Jibou-Bălan, Sărmăsag-
Chiejd-Bobota, Baia Mare, Borsa Viseu, Rodna) până la 31 decembrie 2009;
459

2. Pentru zonele defavorizate s-a obţinut posibilitatea de a menţine
exceptarea de la plata impozitului pe profit, acordată agenţilor economici
care au primit certificatul de investitor în zona defavorizată până la 1 iulie
2003, în condiţiile respectării limitelor impuse de ajutorul de stat pentru
investiţii regionale astfel: pentru 3 zone defavorizate – până la
31 decembrie 2008, pentru 22 zone defavorizate – până la 31 decembrie
2009, pentru 3 zone defavorizate – până la 31 decembrie 2010.
3. Perioadă de tranziţie pentru restructurarea sistemului siderurgic
până la 31 decembrie 2008.
Facilităţi rămase în vigoare
1. Deducerea unei cote suplimentare de 20% din valoarea
investiţiilor realizate până la data de 31 decembrie 2006,
2. Scutirea de la plata impozitului pe teren sau reducerea acestuia
pentru terenul aferent investiţiilor pe toată perioada executării acestora,
până la punerea în funcţiune, dar nu mai mult de trei ani de la data
începerii lucrărilor,
3. Scutirea de la plata taxelor vamale a utilajelor tehnologice,
instalaţiilor, echipamentelor, aparatelor de măsură şi control,
automatizărilor şi produselor de software achiziţionate din import,
necesare pentru realizarea investiţiei.
Diferenţa dintre volumul ajutoarelor de stat acordate în anul 2004
faţă de 2003 este de peste un miliard de euro, în ciuda faptului că tendinţa
normală ar fi aceea de scădere degresivă. În 2003, Consiliul Concurenţei
a emis 68 de decizii, din care ponderea majoritară (54%) o deţin cele
privind alocările specifice în cadrul schemelor de ajutor de stat existente.
În 2004 şi pe primele şase luni ale acestui an, Consiliul
Concurenţei a emis un număr de 130 de decizii în domeniul ajutorului de
stat, din care 97 au fost de autorizare a acestuia. Cuantumul ajutorului de
stat autorizat în 2004 este de peste 108,087,4 mii de miliarde lei, respectiv
circa 2,6 miliarde euro.
În ianuarie-iunie 2005, Consiliul Concurenţei a emis 40 de decizii
în domeniul ajutorului de stat, dintre care 33 au fost de autorizare
c) Pentru 3 zone defavorizate (Cugir, Zimnicea, Copsa Mică) până la

31 decembrie 2010
460

(82,5%), 3 de interzicere (7,5%), iar pentru 4 măsuri de sprijin modificate
(10%) s-a considerat că nu este vorba de ajutor de stat.
Din totalul deciziilor de autorizare, patru au fost pentru
restructurarea unor întreprinderi aflate în dificultate (12%), 28 servicii de
interes economic general (82%) şi doar una pentru dezvoltare regională.
Cuantumul ajutorului de stat autorizat în perioada ianuarie-iunie
2005 este de circa 756,7 milioane euro. În luna august 2005 erau
înregistrate în lucru peste 20 notificări.
Sectoare economice esenţiale din punct de vedere concurenţial
Consiliul Concurenţei a elaborat o listă a sectoarelor esenţiale
pentru economia românească, din punct de vedere concurenţial. Lista
conţine o analiză a sectoarelor în care menţinerea unui mediu concuren-
ţial normal trebuie considerată ca având o deosebită importanţă pentru
România.
Lista sectoarelor nu este exhaustivă, alte sectoare relevante pentru
economia românească, putând fi incluse în viitor. Sectoarele au fost
identificate pe baza politicilor de liberalizare a Uniunii Europene.
Aceste sectoare sunt: Energie, Transport, Construcţii, Siderurgie,
Informaţii, Comunicaţii şi Tehnologie, Construcţii de maşini, Turism,
Sectorul bancar, Asigurări, Sectorul Farmaceutic, Servicii poştale, Media,
Tranzacţii imobiliare.
Concluzii:
1. De la încheierea negocierilor privind capitolul „Concurenţă” s-au
luat câteva decizii majore. A fost dată o hotărâre de guvern prin care se
atrage atenţia tuturor autorităţilor care acordă ajutor de stat să coopereze
cu Consiliul Concurenţei şi să urmărească fiecare măsură luată.
2. Pentru prima oară apare amenda în cazul furnizorilor de ajutoare
de stat ce nu-şi îndeplinesc obligaţiile.
3. Există un comitet interministerial privind concurenţa, care are
menirea de a armoniza poziţia diferitelor instituţii în materie de ajutor de
stat, iar ministerele economice sunt obligate să prezinte notificări care
urmează a fi evaluate de Consiliu.
Comitetul executiv de integrare europeană urmăreşte toate condiţiile
impuse prin clauza de salvgardare, iar Consiliul Concurenţei se află în
contact permanent cu Comisia Europeană pentru toate aspectele pe care le
monitorizează în privinţa ajutorului de stat, a zonelor libere şi defavorizate.
461

Consiliul Concurenţei a deschis totodată un număr de 13 inves-
tigaţii pe ajutoare de stat, în condiţiile în care, până în 2004, nu a fost
făcută nicio astfel de verificare.
Capitolul 6: Concurenţa
Acquis-ul privind concurenţa acoperă atât politica anti-trust, cât şi
politica de control a ajutorului de stat. El include regulile şi procedurile
pentru a combate comportamentul anticoncurenţial al companiilor
(înţelegeri restrictive şi abuzul de poziţie dominantă), şi de a preveni
acordarea de către autorităţile guvernamentale a ajutorului de stat care
distorsionează concurenţa pe Piaţa Internă. În general, regulile privind
concurenţa sunt direct aplicabile în întreaga Uniune şi Statele Membre
trebuie să coopereze în totalitate cu Comisia în aplicarea acestor reguli.
Progrese de la ultimul Raport Periodic
De la Raportul Periodic al anului trecut, România a înregistrat
progrese continue în acest domeniu.
În domeniul anti-trust, România a adoptat amendamente substanţiale
ale Legii române privind concurenţa în mai 2004. Noua legislaţie anulează
cerinţa notificării individuale în baza exceptărilor în bloc şi elimină
posibilitatea acordării de exceptări pentru practicile anticoncurenţiale
constând în abuzul de poziţie dominantă. De asemenea, măreşte pragul
cifrei de afaceri declanşând astfel obligaţia de a notifica fuziunile. În scopul
de a reconcentra resursele, noua lege pune capăt suprapunerii
competenţelor prin crearea unei autorităţi unice privind concurenţa.
Consiliul Concurenţei, care este organismul naţional cu atribuţii în
luarea deciziei, a desfăşurat o activitate de reglementare semnificativă
prin elaborarea legislaţiei de implementare şi a continuat să-şi mărească
numărul de cazuri de aplicare a legislaţiei în domeniul anti-trust. Pentru
perioada de raportare, Consiliul Concurenţei a adoptat în total un număr
de 226 de decizii, din care: 18 decizii în domeniul înţelegerilor restrictive,
9 decizii privind abuzul de poziţie dominantă, 199 decizii privind
fuziunile. Ca urmare a investigaţiilor în sectorul asigurărilor şi al
ţigaretelor, Consiliul Concurenţei a impus unele amenzi semnificative. De
asemenea, Consiliul Concurenţei şi-a continuat activităţile de formare
profesională şi activitatea sa de promovare a culturii concurenţiale.
În domeniul ajutorului de stat, au fost aduse modificări substanţiale
asupra Legii române a ajutorului de stat în decembrie 2003 şi august
462

2004. Noua variantă a Legii renunţă la vechea clasificaţie a ajutoarelor de
stat în favoarea unei abordări similare celei existente în legislaţia
comunitară. Legea stipulează, de asemenea, că ajutorul de stat prevăzut în
proiectele de acte normative sau instrumente administrative trebuie
notificat şi acordat doar după autorizarea sa de către Consiliul
Concurenţei. Ca urmare a adoptării noii Legi a ajutorului de stat, o mare
parte din activitate s-a desfăşurat în vederea emiterii sau modificării unei
părţi semnificative din regulile de implementare. Modificările aduse
legislaţiei romane cu privire la zonele libere şi la zonele defavorizate au
fost adoptate în iunie şi august 2004, urmărind armonizarea măsurilor de
ajutor fiscal din aceste domenii.
Cu privire la activităţile de implementare, Consiliul Concurenţei a
aprobat 92 de decizii dintre care 43 au fost decizii de aprobare, 14 au fost
decizii condiţionate şi 33 nu au fost ajutor de stat. În perioada de raportare
au fost luate 2 decizii negative.
Capacitatea administrativă a fost dezvoltată în continuare ca
urmare a fuziunii dintre cele 2 autorităţi de concurenţă: în prezent
Consiliul Concurenţei este singura autoritate în materie de ajutor de stat.
Ca urmare a reorganizării, Consiliului Concurenţei i-au fost
repartizate 350 de posturi şi de asemenea este reprezentat la nivelul a 41
judeţe şi în municipiul Bucureşti. Birourile sale teritoriale vor monitoriza
acordarea ajutoarelor de stat de la bugetele locale, unde fondurile sunt
administrate autonom.
Evaluările Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi
politica în domeniul concurenţei:
1. Raportul anual privind ajutorul de stat pe anul 2003 a fost
înaintat de către România în septembrie 2004. Măsurile au continuat să
depăşească perioada de raportare în vederea asigurării în mai mare
măsura a obligaţiei de notificare ex-ante. Consiliul Concurenţei a format
un grup de lucru inter-ministerial pe probleme de ajutor de stat, care s-a
reunit de două ori în perioada de raportare. La acesta au participat
reprezentanţi ai autorităţilor care acordă ajutor de stat şi reprezentanţi ai
altor organisme interesate, iar discuţiile s-au concentrat asupra schimbului
de informaţii şi asupra dialogului profesional. Activităţile de pregătire
profesională au fost organizate pentru personalul Consiliului Concurenţei,
al autorităţilor care acordă ajutor de stat şi al judecătorilor.
463

Cu privire la sectorul siderurgic, România a actualizat şi a aprobat
Strategia Naţională de Restructurare a Siderurgiei în aprilie 2004.
Evaluare generală
Nivelul alinierii legislaţiei, cât şi numărul de cazuri de aplicare a
legislaţiei în domeniul anti-trust sunt, în mare măsură, satisfăcătoare.
Legea română a Concurenţei conţine principiile regulilor comunitare anti-
trust cu privire la înţelegerile restrictive, abuzul de poziţie dominantă şi
controlul fuziunii. Cu toate acestea, sunt necesare în continuare,
îmbunătăţiri ale legislaţiei române, în special cele referitoare la noul
Regulament Procedural al Comisiei Europene nr. 1/2003, în vederea
asigurării unei implementări mai eficiente. Eforturi suplimentare trebuie
făcute pentru punerea în practică a unei politici de sancţiuni descurajantă
şi accentuarea prevenirii unor serioase distorsionări a concurenţei.
Consiliul Concurenţei trebuie să aibă un rol proactiv accentuat, atât în
ceea ce priveşte activităţile de implementare, cât şi acţiunea de promovare
a concurenţei, în vederea continuării liberalizării economiei şi deschiderii
pieţelor.
În vederea întăririi activităţilor de implementare, autoritatea
română de concurenţă trebuie să utilizeze mai bine instrumentele de
investigaţie, în special inspecţiile inopinante.
Noua lege a ajutorului de stat prezintă fundamentul pentru
controlul corespunzător al ajutorului de stat. Adoptarea în fine a legislaţiei
privind implementarea trebuie urgent confirmată. De asemenea, România
are nevoie să asigure că toate proiectele de ajutor de stat, inclusiv acelea
din zonele sensibile privind privatizarea şi marile companii de stat, devin
subiectul unui control strict al ajutorului de stat efectuat de Consiliului
Concurenţei.
Trebuie încă îmbunătăţit numărul de cazuri de aplicare a legii
privind ajutorul de stat (enforcement record). Consiliul Concurenţei
trebuie să devină proactiv în mod accentuat în eforturile sale de
îmbunătăţire a evaluării măsurilor de ajutor de stat. În prezent, legislaţia
nu este corect aplicată, iar analiza deciziilor de ajutor de stat trebuie
îmbunătăţită. Mai mult, măsurile de ajutor fiscal nu par a fi încă subiectul
unui control suficient al ajutorului de stat. Consiliul Concurenţei trebuie
să finalizeze evaluarea tuturor măsurilor de ajutor de stat existente şi să
asigure ca acestea sunt în conformitate cu legea, în special, în domeniul
464

ajutorului fiscal. Eforturi suplimentare sunt necesare pentru asigurarea
notificării ex-ante a tuturor măsurilor noi de ajutor de stat, pentru o
îmbinare corespunzătoare între control şi implementarea regulilor de
ajutor de stat privind cazurile de restructurare, amânări la plata şi măsurile
legate de privatizare. Este de asemenea importantă continuarea proactivă
a implementării actuale a deciziilor.
Hotărârea de a stabili o singură autoritate pentru concurenţă va
uşura pe mai departe întărirea cadrului administrativ al aplicării regulilor
anti-trust şi a celor legate de ajutorul de stat. Totuşi, în ceea ce priveşte
resursele umane, au fost ocupate doar o parte din posturile create în anul
2003. Experienţa Consiliului Concurenţei în ceea ce priveşte ajutorul de
stat şi anti-trust trebuie perfecţionată şi întărite eforturile de cooperare în
interiorul administraţiei şi activităţile de conştientizare şi de pregătire
profesională a judecătorilor.
În sectorul siderurgic, transparenţa în ceea ce priveşte ajutorul de
stat, trebuie respectată aşa cum a fost stabilită prin Protocolul 2 al
Acordului European. Deşi a fost făcut un pas înainte prin adoptarea unei
Strategii Revizuite de Restructurare sunt necesare clarificări noi, în
special cu privire la suma şi intensitatea ajutorului de stat acordat
companiilor individuale în vederea refacerii viabilităţii lor.
Concluzii
În Avizul său din 1997, Comisia a concluzionat că au fost
înregistrate progrese semnificative în privinţa armonizării legislaţiei în
domeniul anti-trust. De asemenea, Comisia a concluzionat că, în privinţa
ajutorului de stat, nu au fost înregistrate multe progrese şi ca sunt
necesare eforturi semnificative în vederea îndeplinirii cerinţelor în
domeniul controlului ajutorului de stat pe termen mediu, în special cu
privire la stabilirea transparenţei printr-un inventar al ajutoarelor de stat
credibil şi adoptarea regulilor necesare pentru o monitorizare credibilă a
ajutorului de stat.
De la Aviz, au fost făcute progrese în ceea ce priveşte transpunerea
acquis-ului comunitar atât în domeniul ajutorului de stat, cât şi în
domeniul anti-trust, dar nivelul de implementare nu a ţinut pasul cu
aceasta şi în prezent rămâne scăzut. Cunoştinţele şi respectarea regulilor
de ajutor de stat rămân foarte limitate, printre autorităţile care acordă
ajutor de stat.
465

Negocierile la acest capitol continuă. România nu a cerut nicio
perioadă de tranziţie în acest domeniu.
În vederea pregătirii pentru aderare, o atenţie specială trebuie
acordată finalizării alinierii cu acquis-ul comunitar, întărirea capacităţii
administrative şi îmbunătăţirea numărului de cazuri de aplicare a regulilor
anti-trust şi, în special, al regulilor de ajutor de stat. În privinţa anti-trust,
Consiliul Concurenţei trebuie să-şi concentreze eforturile spre prevenirea
distorsiunilor serioase ale concurenţei.
În privinţa ajutorului de stat, eforturi semnificative trebuie făcute
pentru rezolvarea problemei alinierii schemelor incompatibile de ajutor
de stat şi întărirea regulilor de ajutor de stat. Calitatea deciziilor de ajutor
de stat trebuie considerabil îmbunătăţită. Conştientizarea principiilor
ajutorului de stat trebuie întărită printre autorităţile care acorda ajutor de
stat.
În vederea asigurării respectării Protocolului 2 al Acordului
European sunt necesare noi ajustări ale strategiei naţionale de
restructurare, dar cu respectarea planurilor de acordare a ajutoarelor de
stat companiilor din domeniul siderurgic.
Legislaţia necesară pentru alinierea completă la acquis-ul în
domeniul ajutorului de stat era în proces de elaborare la data raportului pe
anul 2004. Mai mult, au fost făcuţi primii paşi în vederea creşterii
numărului de cazuri de aplicare a legislaţiei în materie de ajutor de stat
(enforcement record). Aceste eforturi trebuie întărite pentru a atinge un
nivel satisfăcător al implementării.
2. Raportul de monitorizare al Comisiei Comunităţilor
Europene Bruxelles, 16.05.2006 referitor la Capitolul 6 – Politica în
domeniul concurenţei prezintă ultimele progrese în materie, care
demonstrează eforturile autorităţilor în domeniu şi al guvernului în
ansamblul său pentru recuperarea decalajelor semnalate în raportul din
2004 şi în preluarea acquis-ului comunitar aferent capitolului de
concurenţa în legislaţia naţională. Mai mult, s-a urmărit nu numai
preluarea acquis-ului comunitar, ci şi aplicarea, implementarea
prevederilor respective în practică, cu influenţe semnificative pentru
lumea afacerilor din România.
Astfel, în privinţa datelor referitoare la aplicarea ajutorului de stat,
Consiliului Concurenţei a îmbunătăţit, în mod considerabil, calitatea
466

evaluării şi a analizei normelor privind ajutorul de stat. Progrese
considerabile sunt de remarcat atât în privinţa restricţiilor autorităţilor
care acordă ajutorul de stat, cât şi a controlului exercitat de Consiliul
Concurenţei, care a deschis o anchetă exofficio şi a continuat eforturile
pentru a asigura o mai bună respectare a obligaţiei de notificare exante.
Aceasta s-a aplicat mai multor cazuri de ajutor de stat pentru
salvare şi restructurare şi normelor de acordare a ajutoarelor legate, în
special, de privatizarea întreprinderilor. Mecanismul de consultare
prealabilă (în cadrul căruia Comisia acordă consiliere tehnică neoficială
cu privire la proiectele de decizii înainte de adoptarea acestora) a avut
succes. Un grup de lucru interministerial pentru probleme privind ajutorul
de stat şi o celulă operativă interministerială sprijină activitatea
Consiliului Concurenţei asigurând notificarea tuturor planurilor de ajutor
de stat de la toate ministerele. Consiliul Concurenţei a iniţiat punerea în
aplicare a deciziilor sale de a recupera ajutorul ilegal.
În privinţa ajutorului de stat acordat industriei siderurgice,
autorităţile române continuă să coopereze îndeaproape cu Comisia la
punerea în aplicare a programului naţional de restructurare a industriei
siderurgice. Începând cu luna octombrie 2005, Autoritatea Română
pentru Concurenţă nu a autorizat niciun ajutor acordat oţelăriilor incluse
în programul naţional de restructurare. Cu toate acestea, punerea în
aplicare a condiţiilor şi obligaţiilor de restructurare trebuie accelerate; la
fel şi recuperarea ajutorului ilegal acordat societăţilor care nu fac parte din
programul de restructurare (referiri aferente Capitolul 15 – Politica
industrială).
Notificarea ex-ante a tuturor normelor privind ajutorul de stat
referitoare la cazuri de restructurare, întârzieri de plată sau norme
referitoare la privatizare nu sunt îndeplinite la standardele solicitate. Sunt
necesare norme pentru a introduce disciplină în rândul autorităţilor care
acordă ajutorul de stat.
Trebuie îmbunătăţită cooperarea dintre autorităţile care acordă
ajutoare de stat, precum Ministerul Finanţelor Publice sau autoritatea de
privatizare AVAS şi Consiliul Concurenţei. În plus, în unele cazuri s-a
permis apariţia şi dezvoltarea unor probleme grave care au pus societăţile
în imposibilitatea de a-şi menţine producţia şi a-şi păstra forţa de muncă
fără noi ajutoare de stat.
467

Concluzie
S-au înregistrat progrese semnificative în ceea ce priveşte aplicarea
ajutorului de stat.
Totuşi, în acest domeniu sunt necesare eforturi sporite şi acţiuni
rapide pentru a elimina la timp deficienţele, înaintea aderării. Eforturile
trebuie continuate, în special, pentru a finaliza la timp evaluarea măsurilor
de ajutor existente. Autorităţile care acordă ajutorul de stat trebuie să
asigure controlul strict ex-ante al regimului de ajutor al Consiliului
Concurenţei.
„Mecanismul interimar” pentru ajutorul de stat prevede ca normele
privind ajutorul de stat ale unei ţări aderente, care vor continua să se
aplice şi după aderare, să fie considerate ajutoare existente în
conformitate cu articolul 88 alineatul (1) . Cu privire la acest mecanism,
Anexa V a Actului de Aderare menţionează că „referitor la România,
alineatul (1) litera (c) se aplică doar normelor privind ajutorul de stat
evaluate de autoritatea de monitorizare a Statului român, după această
dată, aprobate de Comisie pe baza monitorizării continue a angaja-
mentelor pe care România şi le-a asumat prin negocierile de aderare, că
ajutorul de stat acordat de România în perioada dinaintea aderării a atins
un nivel satisfăcător.” Activitatea de monitorizare a Comisiei şi eforturile
asumate de autorităţile române indică faptul că acest nivel a fost atins în
prezent şi, prin urmare, Comisia va aplica alineatul (1) litera (c) din
Anexa V la Actul de Aderare începând cu luna mai 2006.
Subsecţiunea 3. Concurenţă licită (leală4 – neloială5) – sediul

materiei
Legea încurajează şi ocroteşte competiţia licită: economia de piaţă
presupune competiţie corectă, onestă între producătorii de mărfuri,
prestatorii de servicii, executanţii de lucrări, între cei care asigură
circulaţia bunurilor şi distribuirea lor consumatorilor.6
4
Termen uzitat de Yolanda Eminescu în Tratat de proprietate
industrială, vol 3 Bucureşti, 1984, p 19.
5
Termen uzitat de legiuitorul român în reglementările speciale – Legea
nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.
6
O Căpăţână, Caracteristici ale libertăţii de a exercita concurenţa
comercială, în revista „Dreptul” nr. 5, 1998, p 105-111
468

Sediul materiei: Legea nr. 21/1996 – legea concurenţei,
republicată, M.Of. nr. 742 din 16 august 2005, care „are drept scop
protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu
concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor”,
conform art. 1.
Art. 4 din Legea nr. 21/1996 prevede în alin. 1 că:
„Preţurile produselor şi tarifele serviciilor şi lucrărilor se determină
în mod liber prin concurenţă, pe baza cererii şi ofertei. Preţurile şi tarifele
practicate în cadrul unor activităţi cu caracter de monopol natural sau al
unor activităţi economice, stabilite prin lege, se stabilesc şi se ajustează cu
avizul Ministerului Finanţelor Publice, cu excepţia celor pentru care, prin
legi speciale, sunt prevăzute alte competenţe.”
Actul normativ nu presupune însă utilizarea concurenţei în mod
discreţionar şi arbitrar. Abuzul este intolerabil şi sancţionat de lege, fie că
se manifestă sub forma practicilor monopoliste, fie că se manifestă în acte
de concurenţa neloială, ilicită.
Subsecţiunea 4. Practici monopoliste – abuzul de poziţie

dominantă – sediul materiei
Practicile monopoliste urmăresc acapararea pieţei sau a unui
segment determinat al pieţei de către agenţii economici cei mai puternici
într-un anumit domeniu al producţiei de mărfuri, sau prestaţiilor de
servicii. Mecanismele pieţei libere sunt astfel grav perturbate, relaţiile
oligopolitice tinzând să devină monopoliste.7 În acest context, este
interzis abuzul de poziţie dominantă apreciată după următoarele criterii:
1. independenţa globală de comportament pe piaţă sau pe un sector
de piaţă a agentului economic în cauză;
2. puterea economică de a acţiona pe piaţă fără a ţine seama de
iniţiativele şi măsurile adoptate de concurenţi referitor la preţuri,
producţie şi distribuţie.
* sediul materiei în legislaţia naţională pentru abuzul de poziţie
dominantă: art. 6, Legea nr. 21/1996 – legea concurenţei, republicată,
M. Of. nr. 742 din 16 august 2005, care enumeră şi faptele
7
O Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, partea generală, ediţia
a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, Anexa 1, Noţiuni introductive
privind practicile monopoliste, p. 438 – 440.
469

anticoncurenţiale, situaţiile considerate practici abuzive şi definite de
legiuitor ca fiind abuz de poziţie dominantă:
„Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante
deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa
românească ori pe o parte substanţială a acesteia, prin recurgerea la fapte
anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea
activităţii economice ori prejudicierea consumatorilor. Asemenea
practici abuzive pot consta, în special, în:
a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare
sau de cumpărare, a tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile şi
refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari;
b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în
dezavantajul utilizatorilor ori consumatorilor;
c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii
inegale la prestaţii echivalente, provocând, în acest fel, unora dintre ei, un
dezavantaj în poziţia concurenţială;
d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către
parteneri, a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin
natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul
acestor contracte;
e) practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de
ruinare, în scopul înlăturării concurenţilor, sau vânzarea la export sub
costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri
majorate consumatorilor interni;
f) exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte un alt agent
economic faţă de un asemenea agent sau agenţi economici şi care nu
dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi ruperea
relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se
supună unor condiţii comerciale nejustificate.”
Dacă, prin măsurile luate şi prin sancţiunile aplicate de Consiliul
Concurenţei, unui agent economic abuzând de poziţia sa dominantă, nu se
obţin restabilirea situaţiei şi prevenirea repetării abuzului, Consiliul
Concurenţei, pentru motiv de afectare gravă a unui interes public major,
poate cere Curţii de Apel Bucureşti să ordone măsurile adecvate pentru
lichidarea poziţiei dominante pe piaţă a acestuia, instanţa judecătorească
putând dispune, după caz:
470

a) invalidarea unor contracte sau a unor clauze contractuale prin
intermediul cărora se exploatează abuziv poziţia dominantă;
b) invalidarea actului sau a actelor de realizare a unei concentrări
creatoare de poziţie dominantă, chiar atunci când prin actul sau actele
juridice în cauză s-ar fi constituit o nouă persoană juridică;
c) limitarea sau interdicţia accesului pe piaţă;
d) vânzarea de active;
e) restructurarea prin divizare a agentului economic.
Subsecţiunea 5. Concurenţă neleală (neloială) – definiţie şi sediul
materiei
Definiţie şi sediul materiei: Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, cu modificările şi completările ulterioare, M. Of.
nr. 24 din 30 ianuarie 1991,
Art. 2: „Constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei legi, orice
act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau
industrială.”
Obligaţia comercianţilor stipulată în art. 1 astfel: „Comercianţii sânt
obligaţi să-şi exercite activitatea cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor
cinstite.”
Încălcarea acestei obligaţii atrage „răspundere civilă, contra-
venţională ori penală, în condiţiile prezentei legi.”, conform art. 3.
Enumerarea practicilor se regăseşte în art. 4 şi 5 din actul normativ
indicat.
„Comerciantul care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi
obligat să înceteze sau să înlăture actul şi, după caz, să plătească
despăgubiri pentru daunele pricinuite.”, conform art 6.
Pentru ca un act sau fapt să fie calificat ca unul de concurenţă
neloială nu trebuie ca acesta să fie numai unul ilicit, adică interzis expres
de un anumit act normativ, ci poate fi doar un act sau fapt reprobabil, prin
raportare la uzanţele cinstite ce trebuie practicate în raporturile
comerciale, uzanţe care sunt considerate ca fiind izvoare de drept.
În general, actele sau faptele de concurenţă neloială au ca scop
atragerea şi menţinerea prin mijloace necinstite a clientelei unui agent
economic rival (concurent)8.
8
A se vedea Titus Prescure, Curs de dreptul concurenţei comerciale, Editura
Rosetti în colecţia „Biblioteca Universitară de Drept”, Bucureşti, 2004, p 100
471

Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor
activităţi comerciale ilicite, Republicată, M. Of. nr.133 din 20 iunie 1991
Constituie activităţi comerciale ilicite şi atrag răspunderea
contravenţională sau penală, după caz, faţă de cei care le-au săvârşit,
următoarele fapte:
a) efectuarea de acte sau fapte de comerţ de natura celor prevăzute
în Codul comercial sau în alte legi, fără îndeplinirea condiţiilor stabilite
prin lege;
b) vânzarea ambulantă a oricăror mărfuri în alte locuri decât cele
autorizate de primării sau prefecturi;
c) condiţionarea vânzării unor mărfuri de cumpărarea altor mărfuri;
d) expunerea spre vânzare sau vânzarea de mărfuri sau orice alte
produse fără specificarea termenului de valabilitate ori cu termenul de
valabilitate expirat;
e) efectuarea de acte sau fapte de comerţ cu bunuri a căror
provenienţă nu poate fi dovedită, în condiţiile legii;
f) nedeclararea de către agenţii economici la organele fiscale,
înainte de aplicare, a adaosurilor comerciale şi a celor de comision;
g) cumpărarea de mărfuri sau produse în scop de revânzare, de la
unităţile de desfacere cu amănuntul, de alimentaţie publică, cantine,
unităţi de turism şi alte unităţi similare;
h) omisiunea întocmirii şi afişării, în unitate, la locurile de
desfacere sau servire, de către agenţii economici a preţurilor şi tarifelor, a
categoriei de calitate a produselor sau serviciilor ori, acolo unde este
cazul, a listei de preţuri şi tarife;
i) refuzul furnizorului de a încheia contractul pentru livrarea
produselor necesare consumului populaţiei, stabilite prin hotărâri ale
Guvernului şi repartizate pe bază de balanţă;
j) livrarea sau cumpărarea, fără repartiţie, a produselor prevăzute la
lit. i), în defavoarea titularilor de repartiţie;
k) neexpunerea la vânzare a mărfurilor existente, vânzarea
preferenţială, refuzul nejustificat al vânzării acestora sau al prestării de
servicii cuprinse în obiectul de activitate al agentului economic;
l) acumularea de mărfuri de pe piaţa internă în scopul creării unui
deficit pe piaţă şi revânzării lor ulterioare sau al suprimării concurenţei
loiale;
472

m) depăşirea, de către agenţii economici cu capital majoritar de
stat, a nivelurilor maxime de preţuri de vânzare cu ridicata sau de tarife
stabilite prin hotărâri ale Guvernului;
n) depăşirea de către orice agent economic a adaosurilor maxime
stabilite prin hotărâri ale Guvernului, la formarea preţurilor de vânzare cu
amănuntul, indiferent de numărul verigilor prin care circulă mărfurile, cât
şi depăşirea adaosurilor comerciale şi celor de comision stabilite şi
declarate de către agenţii economici la organele fiscale;
o) vânzarea cu lipsă la cântar sau măsurătoare;
p) falsificarea ori substituirea de mărfuri sau orice alte produse,
precum şi expunerea spre vânzare sau vânzarea de asemenea bunuri,
cunoscând că sunt falsificate sau substituite.
Subsecţiunea 6. Concurenţa neleală (neloială) în relaţiile de

afaceri cu elemente de extraneitate (relaţiile de comerţ exterior)
§ 6.1. Definiţie şi sediul materiei: HG nr.228/1992 privind
protejarea producătorilor naţionali şi a pieţei interne de competiţia
neloială rezultată din importul unor produse la preţ de dumping sau
subvenţionat, precum şi de exportul la preţuri sub nivelul celor practicate
pe piaţa internă, M. Of. nr.133 din 17 iunie 1992.
– deşi nu există o definiţie consacrată în lege a dumpingului, este
reglementat importul unor produse la preţ inferior valorii lor normale,
care poate fi supus taxelor antidumping.
– actul normativ defineşte, în art. 1, preţul inferior valorii normale
a unui produs similar pe piaţa internă a exportatorului astfel: „Prin preţ
inferior valorii normale se înţelege un preţ inferior preţului comparabil
practicat în cursul operaţiunilor comerciale normale pentru un produs
similar pe piaţa internă a exportatorului, iar în cazul absenţei unui astfel
de preţ:
– un preţ inferior preţului comparabil cel mai ridicat utilizat pentru
exportul unui produs similar de către ţara exportatoare către o ţară terţă în
cursul unei operaţiuni comerciale normale, sau
– un preţ inferior costurilor de producţie ale produsului respectiv
în ţara de origine, plus un supliment rezonabil, reprezentând cheltuielile
de comercializare şi profitul.”
§ 6. 2. Structuri instituţionale: Consiliul Concurenţei –
reglementat în capitolul 4 din Legea 21/1996 legea concurenţei,
473

republicată, M. Of. nr. 742 din 16 august 2005, Oficiul Concurenţei,
reglementat de HG nr.767/2003 privind organizarea şi funcţionarea
Oficiului Concurenţei în subordinea Ministerului Finanţelor Publice,
M. Of. nr. 481 din 4 iulie 2003, OUG nr.36/2001 privind regimul preţurilor
şi tarifelor reglementate, care se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei,
M. Of. nr. 115 din 7 martie 2001, aprobată prin Legea nr. 205/2002,
§ 6. 3. Practici anticoncurenţiale – sediul materiei şi definiţie
Sediul materiei şi definiţie: reglementate în capitolul 2, art. 5 din
legea 21/1996 legea concurenţei, republicată, astfel:
„Sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii
economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de
asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca
obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea
concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele
care urmăresc:
a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de
vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum
şi a oricăror alte condiţii comerciale;
b) limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării
tehnologice ori investiţiilor;
c) împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare,
pe criteriu teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe alte criterii;
d) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii
inegale la prestaţii echivalente, provocând, în acest fel, unora dintre ei, un
dezavantaj în poziţia concurenţială;
e) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către
parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin
natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul
acestor contracte;
f) participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la
orice alte forme de concurs de oferte;
g) eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau
împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de
către alţi agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la
sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare
rezonabilă.”
474

„Pot fi exceptate de la interdicţia stabilită expres de lege
înţelegerile, deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici sau
practicile concertate care îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute la lit.
a) – d) şi una dintre condiţiile prevăzute la lit. e), după cum urmează:
a) efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau sunt
suficiente pentru a compensa restrângerea concurenţei provocată de
respectivele înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici sau
practici concertate;
b) beneficiarilor sau consumatorilor li se asigură un avantaj
corespunzător celui realizat de părţile la respectiva înţelegere, decizie
luată de către o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată;
c) eventualele restrângeri ale concurenţei sunt indispensabile
pentru obţinerea avantajelor scontate, iar prin respectiva înţelegere,
decizie luată de către o asociaţie de agenţi economici sau practică
concertată părţilor nu li se impun restricţii care nu sunt necesare pentru
realizarea obiectivelor enumerate la lit. e);
d) respectiva înţelegere, decizie luată de o asociaţie de agenţi
economici sau practică concertată nu dă agenţilor economici sau
asociaţiilor de agenţi economici posibilitatea de a elimina concurenţa de
pe o parte substanţială a pieţei produselor ori serviciilor la care se referă;
e) înţelegerea, decizia luată de o asociaţie de agenţi economici sau
practica concertată în cauză contribuie ori poate contribui la:
1. ameliorarea producţiei ori distribuţiei de produse, executării de
lucrări ori prestărilor de servicii;
2. promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătăţirea
calităţii produselor şi serviciilor;
3. întărirea poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi
mijlocii pe piaţa internă;
4. practicarea, în mod durabil, a unor preţuri substanţial mai reduse
pentru consumatori.”
Subsecţiunea 7. Concentrarea economică – sediul materiei şi
definiţie
Sediul materiei şi definiţie – art. 10 din legea 21/1996 legea
concurenţei:
„Concentrarea economică se realizează prin orice act juridic,
indiferent de forma acestuia şi care, fie operează transferul proprietăţii sau
475

al folosinţei asupra totalităţii ori a unei părţi a bunurilor, drepturilor şi
obligaţiilor unui agent economic, fie are ca obiect sau ca efect să permită
unui agent economic ori unei grupări de agenţi economici de a exercita,
direct sau indirect, o influenţă determinantă asupra unui alt agent
economic sau mai multor alţi agenţi economici.”
„O operaţiune de concentrare economică are loc atunci când:
a) doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi,
fuzionează;
b) una sau mai multe persoane care deţin deja controlul cel puţin
asupra unui agent economic ori unul sau mai mulţi agenţi economici
dobândesc, direct sau indirect, controlul asupra unuia sau mai multor alţi
agenţi economici ori asupra unor părţi ale acestora, fie prin luare de
participare la capital, fie prin cumpărare de elemente de activ, prin
contract sau prin alte mijloace.”
„Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect
crearea sau consolidarea unei poziţii dominante, conduc sau ar putea
conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a con-
curenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.”, conform art. 12.
„Prevederile capitolului 10 din legea 21/1996 nu se aplică
operaţiunilor de concentrare economică, atunci când cifra de afaceri
cumulată a agenţilor economici implicaţi nu depăşeşte echivalentul în lei
a 10.000.000 euro şi nu există cel puţin 2 agenţi economici implicaţi în
operaţiune care să realizeze pe teritoriul României, fiecare în parte, o cifră
de afaceri mai mare decât echivalentul în lei a 4.000.000 euro.
(Echivalentul în lei se calculează la cursul de schimb comunicat de Banca
Naţională a României, valabil pentru ultima zi a exerciţiului financiar din
anul anterior operaţiunii.)” – art. 14.
Nu constituie o operaţiune de concentrare economică9 situaţiile
în care:
a) controlul este dobândit şi exercitat de către un lichidator
desemnat prin hotărâre judecătorească sau de către o altă persoană
mandatată de autoritatea publică pentru îndeplinirea unei proceduri de
încetare de plăţi, redresare, concordat, lichidare judiciară, urmărire silită
sau altă procedură similară;
9
Conform art. 11 din Legea nr. 21/1996 – legea concurenţei.
476

b) băncile şi alte instituţii de credit, instituţiile financiare şi
societăţile financiare, societăţile de servicii de investiţii financiare sau
societăţile de asigurare şi reasigurare, a căror activitate normală include
tranzacţii şi negocieri de titluri pe cont propriu sau pe contul terţilor,
deţin, cu titlu temporar, participări de capital la un agent economic pe
care le-au dobândit în vederea revânzării lor, cât timp ele nu exercită
drepturile de vot aferente acestor participări astfel încât să determine
comportamentul concurenţial al respectivului agent economic ori le
exercită numai în vederea revânzării acestei participări, cu condiţia ca
revânzarea respectivei participări să intervină în termen de un an calculat
de la data dobândirii; la cerere, Consiliul Concurenţei poate proroga
termenul, dacă solicitantul dovedeşte că revânzarea participării dobândite
nu a fost rezonabil posibilă în termenul fixat;
c) controlul este dobândit de persoanele sau agenţii economici
menţionaţi în lege, cu condiţia ca drepturile de vot aferente participării
deţinute să nu fie exercitate, mai ales la numirea de membri în organele
de administrare, conducere executivă, supraveghere şi control ale
agentului economic la care deţin participarea, decât în scopul salvgardării
valorii integrale a acestei investiţii, fără a determina direct sau indirect
comportamentul concurenţial al agentului economic controlat;
d) agenţii economici, inclusiv cei care fac parte din grupuri
economice, realizează operaţiuni de restructurare sau reorganizare a
propriilor activităţi.
Pentru stabilirea compatibilităţii lor cu un mediu concurenţial
normal, operaţiunile de concentrare economică se apreciază după
următoarele criterii:
a) necesitatea de a menţine şi de a dezvolta concurenţa pe piaţa
românească, ţinând seama de structura tuturor pieţelor în cauză şi de
concurenţa existentă sau potenţială dintre agenţii economici situaţi în
România sau în străinătate;
b) cota de piaţă deţinută de către agenţii economici în cauză,
puterea lor economică şi financiară;
c) alternativele disponibile pentru furnizori şi utilizatori, accesul lor
la pieţe şi la surse de aprovizionare, precum şi orice bariere instituite prin
acte normative sau de altă natură la intrarea pe piaţă;
d) tendinţa cererii şi a ofertei pentru bunurile şi serviciile în cauză;
477

e) măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor sau ale
consumatorilor;
f) contribuţia la progresul tehnic şi economic.
Pentru stabilirea compatibilităţii lor cu un mediu concurenţial
normal, operaţiunile de concentrare economică se apreciază după
următoarele criterii:
a) necesitatea de a menţine şi de a dezvolta concurenţa pe piaţa
românească, ţinând seama de structura tuturor pieţelor în cauză şi de
concurenţa existentă sau potenţială dintre agenţii economici situaţi în
România sau în străinătate;
b) cota de piaţă deţinută de către agenţii economici în cauză,
puterea lor economică şi financiară;
c) alternativele disponibile pentru furnizori şi utilizatori, accesul lor
la pieţe şi la surse de aprovizionare, precum şi orice bariere instituite prin
acte normative sau de altă natură la intrarea pe piaţă;
d) tendinţa cererii şi a ofertei pentru bunurile şi serviciile în cauză;
e) măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor sau ale
consumatorilor;
f) contribuţia la progresul tehnic şi economic.
Concentrările economice care depăşesc pragurile prevăzute la art.
14 sunt supuse controlului şi trebuie notificate Consiliului Concurenţei.
Subsecţiunea 8. Consiliul Concurenţei – reglementat de capito-

lul 4, începând cu art. 16.
Definiţie: „Se înfiinţează Consiliul Concurenţei, autoritate
administrativă autonomă în domeniul concurenţei, cu personalitate
juridică, care îşi exercită atribuţiile potrivit legii, cu sediul în municipiul
Bucureşti.
* Structura organizatorică şi de personal a Consiliului Concurenţei,
atribuţiile de conducere şi de execuţie ale personalului său se stabilesc
prin regulamentele interioare adoptate de acesta.
* Componenţa Consiliului Concurenţei:
Plenul Consiliului Concurenţei este un organ colegial şi este
format din 7 membri: – un preşedinte,
– doi vicepreşedinţi şi
– patru consilieri de concurenţă.
478

Numirea membrilor Plenului Consiliului Concurenţei se
realizează de către Preşedintele României, la propunerea Guvernului.
Durata mandatului membrilor Plenului Consiliului
Concurenţei este de 5 ani, aceştia putând fi reînvestiţi cel mult încă o dată.
La numirea primului Plen al Consiliului Concurenţei, după
intrarea în vigoare a legii, un vicepreşedinte şi 2 consilieri de concurenţă
vor avea un mandat de 2 ani şi jumătate, stabilit prin decretul de numire
în funcţie.
Preşedintele, vicepreşedinţii şi consilierii de concurenţă
trebuie:
9să aibă o independenţă reală şi
9să se bucure de o înaltă reputaţie profesională şi probitate civică.
Pentru a fi numit membru al Consiliului Concurenţei se cer:
9studii superioare,
9înaltă competenţă profesională,
9o bună reputaţie şi
9vechime de minimum 10 ani în activităţi din domeniile:
economic, comercial, al preţurilor şi concurenţei sau juridic.
Preşedintele trebuie să fi îndeplinit o funcţie de conducere cu
largi responsabilităţi, în care a făcut dovada competenţei sale profesionale
şi manageriale.
Calitatea de membru al Consiliului Concurenţei este incom-
patibilă:
9cu exercitarea oricărei alte activităţi profesionale sau de
consultanţă,
9cu participarea, directă sau prin persoane interpuse, la conducerea
sau administrarea unor entităţi publice ori private sau cu deţinerea de
funcţii ori de demnităţi publice, cu excepţia activităţii didactice din
învăţământul superior.
9Ei nu pot fi desemnaţi experţi sau arbitri nici de părţi şi nici de
instanţa judecătorească sau de către o altă instituţie.
Membrii Plenului Consiliului Concurenţei nu reprezintă
autoritatea care i-a numit şi sunt independenţi în luarea deciziilor.
Membrii Plenului Consiliului Concurenţei şi inspectorii de
concurenţă nu pot face parte din partide sau alte formaţiuni politice.
Mandatul de membru al Plenului Consiliului Concurenţei
încetează:
479

a) la expirarea duratei;
b) prin demisie;
c) prin deces;
d) prin imposibilitate definitivă de exercitare, constând într-o
indisponibilitate mai lungă de 60 de zile consecutive;
e) la survenirea unei incompatibilităţi dintre cele prevăzute expres
de lege;
f) prin revocare, pentru încălcarea gravă a prezentei legi şi pentru
condamnare penală, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă,
pentru săvârşirea unei infracţiuni.
Membrii Plenului Consiliului Concurenţei sunt revocabili, în
cazurile expres prevăzute de lege, de către autoritatea care i-a numit. Până
la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti penale ei pot fi suspendaţi
din funcţie de către aceeaşi autoritate.
Membrii Consiliului Concurenţei sunt obligaţi să notifice de
îndată Consiliului survenirea oricărei situaţii de incompatibilitate sau
impediment prevăzute de lege, ei fiind de drept suspendaţi din funcţie din
momentul survenirii acestei situaţii, iar dacă situaţia se prelungeşte peste
10 zile consecutive, mandatul încetează.
Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, fiecare membru al
Consiliului Concurenţei este obligat să depună în faţa Preşedintelui
României, în prezenţa celorlalţi membri numiţi şi după citirea decretului
prezidenţial de numire în funcţie, un jurământ.10
Preşedintele Consiliului Concurenţei prestează cel dintâi jură-
mântul.
Actele efectuate de oricare dintre membrii Consiliului
Concurenţei înainte de prestarea jurământului sunt nule de drept.
Consiliul Concurenţei îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi
ia decizii în plen şi în comisii, cu majoritatea voturilor membrilor.
În aplicarea prezentei legi, Consiliul Concurenţei examinează
în plen:
10
,,Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr interesele României,
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, să-mi îndeplinesc cu
onoare, demnitate, loialitate, responsabilitate şi fără părtinire atribuţiile ce-mi
revin. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
480

a) rapoartele de investigaţie, cu eventualele obiecţii formulate la
acestea, şi decide asupra măsurilor de luat;
b) autorizarea concentrărilor economice;
c) sesizarea instanţelor judecătoreşti în aplicarea prevederilor
legale;
d) punctele de vedere, recomandările şi avizele de formulat în
aplicarea dispoziţiilor prezentei legi;
e) categoriile de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi
economici şi practici concertate propuse pentru exceptare;
f) proiectele de reglementări propuse spre adoptare;
g) raportul anual asupra situaţiei concurenţei;
Sistemul de vot în Consiliul Concurenţei pentru luarea
deciziilor:
În formaţiunile deliberative fiecare membru dispune de un vot; în
caz de partaj egal al voturilor, soluţia votată de preşedinte prevalează.
Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei în plen conform
prevederilor legale se semnează de către preşedinte, în numele Consiliului
Concurenţei; ele vor putea fi atacate în termen de 30 de zile de la
publicare sau, după caz, de la comunicare, în procedura de contencios
administrativ la Curtea de Apel Bucureşti; sentinţa va fi pronunţată fără
drept de apel, împotriva ei putând fi declarat recurs la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Preşedintele Consiliului Concurenţei poate delega puteri de
reprezentare oricăruia dintre vicepreşedinţi, consilierii de concurenţă,
inspectorii de concurenţă sau altor persoane, mandatul trebuind să
menţioneze expres puterile delegate şi durata exercitării lor.
În vederea exercitării atribuţiilor sale, Consiliul Concurenţei îşi
elaborează şi îşi adoptă regulamentul de organizare, funcţionare şi
procedură şi îşi constituie aparatul propriu, la nivel central şi local.
Funcţia de preşedinte al Consiliului Concurenţei este asimilată
celei de ministru, cea de vicepreşedinte celei de secretar de stat, iar cea de
consilier de concurenţă celei de subsecretar de stat.
Atribuţiile Consiliului Concurenţei
Atribuţiile Consiliului Concurenţei sunt reglementate de art. 26 din
lege astfel:
a) efectuează, la iniţiativa sa sau în urma unei plângeri, sesizări sau
notificări, investigaţiile privind aplicarea reglementărilor legale;
481

b) ia deciziile prevăzute de lege pentru cazurile de încălcare a
dispoziţiilor exprese ale legii, constatate în urma investigaţiilor efectuate
de către inspectorii de concurenţă, în baza prevederilor legii şi abilitării cu
puteri de inspecţie prin ordin al preşedintelui;
c) certifică, la cererea agenţilor economici sau a asociaţiilor de
agenţi economici şi, atunci când consideră necesar, în urma declanşării
unei investigaţii, pe baza dovezilor prezentate, că nu există temei pentru
intervenţia sa în baza reglementărilor legale;
d) ia decizii de acordare a dispenselor în cazurile de exceptări
individuale de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici
sau practici concertate, care se încadrează în prevederile exprese ale legii,
precum şi decizii în cazurile de concentrări economice;
e) ia decizii de retragere a beneficiului exceptării de la unele
prevederi legale, stabilit prin regulament al Consiliului Concurenţei
pentru unele categorii de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi
economici sau practici concertate, atunci când constată că acestea nu mai
îndeplinesc prevederile legale în materie;
f) asigură aplicarea efectivă a deciziilor proprii;
g) efectuează, din proprie iniţiativă, investigaţii utile pentru
cunoaşterea pieţei;
h) sesizează Guvernul asupra existenţei unei situaţii de monopol
sau a altor cazuri, asemenea celor prevăzute la art. 4 alin. (2) şi (3)11, şi
11
Art.4 (2) „În sectoarele economice sau pe pieţele unde concurenţa este
exclusă sau substanţial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenţei unei
poziţii de monopol, Guvernul poate, prin hotărâre, să instituie forme
corespunzătoare de control al preţurilor pentru o perioadă de cel mult 3 ani, care
poate fi prelungită succesiv pe durate de câte cel mult un an, dacă împrejurările
care au justificat adoptarea respectivei hotărâri continuă să existe.
(3) Pentru sectoare economice determinate şi în împrejurări
excepţionale, precum: situaţii de criză, dezechilibru major între cerere şi
ofertă şi disfuncţionalitate evidentă a pieţei, Guvernul poate dispune măsuri
cu caracter temporar pentru combaterea creşterii excesive a preţurilor sau
chiar blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi adoptate prin hotărâre pentru
o perioadă de 6 luni, care poate fi prelungită succesiv pentru durate de câte
cel mult 3 luni, cât timp persistă împrejurările care au determinat adoptarea
respectivei hotărâri”.
482

propune acestuia adoptarea măsurilor necesare pentru remedierea
disfuncţionalităţilor constatate;
i) sesizează instanţele judecătoreşti asupra cazurilor în care acestea
sunt competente;
j) urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale şi a altor acte normative
incidente în domeniul de reglementare al prezentei legi;
k) sesizează Guvernului cazurile de imixtiune a organelor
administraţiei publice centrale şi locale în aplicarea prezentei legi;
l) emite aviz conform pentru proiectele de acte normative care pot
avea impact anticoncurenţial şi propune modificarea acelora care au un
asemenea efect;
m) face recomandări Guvernului şi organelor administraţiei
publice locale pentru adoptarea de măsuri care să faciliteze dezvoltarea
pieţei şi a concurenţei;
n) propune Guvernului sau organelor administraţiei publice locale
luarea de măsuri disciplinare împotriva personalului din subordinea
acestora, în cazul în care acesta nu respectă dispoziţiile obligatorii ale
Consiliului Concurenţei;
o) realizează studii şi întocmeşte rapoarte privind domeniul său de
activitate şi furnizează Guvernului, publicului şi organizaţiilor
internaţionale specializate informaţii privind această activitate;
p) reprezintă România şi promovează schimbul de informaţii şi de
experienţă în relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de profil
şi cooperează cu autorităţile de concurenţă străine şi comunitare;
r) stabileşte şi aprobă misiunea, strategia generală şi programele de
activitate ale autorităţii de concurenţă;
s) ia orice alte decizii în îndeplinirea atribuţiilor ce decurg din lege.
Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni, emite
ordine, ia decizii şi formulează avize, face recomandări şi elaborează
rapoarte în aplicarea prevederilor prezentei legi.
Consiliul Concurenţei adoptă regulamente, în special cele care
privesc:
a) organizarea, funcţionarea şi procedura;
b) autorizarea concentrărilor economice;
c) exceptarea unor categorii de înţelegeri, decizii ale asociaţiilor
agenţilor economici sau practici concertate;
d) regimul dispenselor;
483

e) constatarea şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de prezenta lege;
f) tarifele pentru notificări, solicitări de dispense, de acces la
documentaţie şi eliberare de copii sau extrase;
g) inspectorii de concurenţă;
h) regimul disciplinar al personalului.
Consiliul Concurenţei adoptă instrucţiuni, în special, cele care
privesc:
a) notificările de concentrări economice;
b) solicitările de dispense şi prorogarea de dispense;
c) calcularea cifrei de afaceri şi a plafoanelor valorice prevăzute de
lege;
d) definirea pieţei relevante în scopul stabilirii părţii substanţiale de
piaţă;
e) plata taxelor şi a tarifelor stabilite prin prezenta lege şi prin
regulamente.
Consiliul Concurenţei emite ordine prin care stabileşte
plafoanele valorice revizuibile periodic, prevăzute de prezenta lege, pune
în aplicare, suspendă sau abrogă propriile reglementări adoptate, dispune
efectuarea de investigaţii, ordonă inspecţii şi măsurile de luat în privinţa
agenţilor economici.
Deciziile sunt acte individuale de administrare, gestiune şi
disciplină internă, de aplicare de sancţiuni, de autorizare, de acordare şi de
prorogare de dispense.
Avizele sunt formulate, recomandările şi propunerile sunt
făcute, punctele de vedere sunt formulate, rapoartele sunt elaborate şi
comunicate, după caz publicate, conform dispoziţiilor prezentei legi.
Proiectele de regulamente şi instrucţiuni, precum şi
modificările acestora necesită avizul Consiliului Legislativ, după care
sunt adoptate în Plenul Consiliului Concurenţei şi puse în aplicare prin
ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei.
Reglementările Consiliului Concurenţei pot fi atacate în
contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de
zile de la comunicare, respectiv publicarea actului atacat.
Consiliul Concurenţei va comunica punctul său de vedere
asupra oricărui aspect în domeniul politicii concurenţiale, la cererea:
a) Preşedinţiei României;
484

b) comisiilor parlamentare, senatorilor şi deputaţilor;
c) organelor administraţiei publice centrale şi locale;
d) organizaţiilor profesionale, patronale şi sindicale interesate,
incluzând printre acestea şi Camera de Comerţ şi Industrie a României;
e) organizaţiilor pentru protecţia consumatorilor;
f) instanţelor judecătoreşti şi parchetelor.
Cu privire la politica de privatizare, respectiv politicile de
ramură sau sectoriale, Consiliul Concurenţei va consulta ministerele de
resort şi alte organe ale administraţiei publice centrale sau locale, precum
şi organizaţiile patronale în cauză.
În îndeplinirea atribuţiilor sale Consiliul Concurenţei se va
consulta cu organele administraţiei publice centrale sau locale şi va
solicita informaţii şi asistenţă din partea acestora.
Consiliul Concurenţei, ca autoritate naţională în domeniul
concu-renţei, va fi responsabil de relaţia cu instituţiile Comunităţii
Europene, în conformitate cu prevederile incidente din legislaţia
comunitară.
Consiliul Concurenţei întocmeşte anual un raport privind
activitatea sa şi modul în care agenţii economici şi autorităţile publice
respectă regulile concurenţei, potrivit legii.
Raportul se adoptă în Plenul Consiliului Concurenţei şi se dă
publicităţii.
Taxa instituită prin lege este taxa de autorizare a concentrărilor
economice, care se plăteşte în cazul emiterii unei decizii de autorizare, la
o cotă de 0,1% din cifra de afaceri cumulată a agenţilor economici
implicaţi în concentrarea economică autorizată şi se calculează pe baza
cifrei de afaceri pentru exerciţiul financiar precedent deciziei de
autorizare a concentrării economice, determinată conform reglementărilor
Consiliului Concurenţei.
Subsecţiunea 9. Ajutorul de stat – sediul materiei şi definiţie

Sediul materiei: Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat,
republicată, M. Of. nr. 744 din 16 august 2005, şi legislaţia secundară:
Ordinul nr.146/2006 pentru punerea în aplicare a Regulamentului
privind ajutorul de stat sub forma compensărilor acordate anumitor
întreprinderi cărora le-a fost încredinţată prestarea unor servicii de interes
economic general, emis de Consiliul Concurenţei, M. Of. 549 din
485

26 iunie 2006, Regulamentul din 9 iunie 2006 privind ajutorul de stat
sub forma compensărilor acordate anumitor întreprinderi cărora le-a fost
încredinţată prestarea unor servicii de interes economic general, emis de
Consiliul Concurenţei M. Of. nr. 549 din 26 iunie 2006, Raportul din
2006 privind ajutoarele de stat acordate în România în perioada
2002 – 2004, emis de Consiliul Concurenţei, în temeiul art. 4212 din
Legea nr. 146/1999, M. Of. 138 bis din 14 februarie 2006.
Definiţie, conform art. 1 din legea 143/1999: „ajutorul de stat
este orice măsură de sprijin acordată de către stat sau de către unităţile
administrativ-teritoriale, din resurse de stat sau resurse ale unităţilor
administrativ-teritoriale, ori de alte organisme care administrează surse
ale statului sau ale colectivităţilor locale, indiferent de formă, care distor-
sionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea
anumitor întreprinderi, a producţiei anumitor bunuri, a prestării anumitor
servicii sau care afectează comerţul dintre România şi statele membre ale
Uniunii Europene, fiind considerat incompatibil cu un mediu concurenţial
normal.”
Subsecţiunea 10. Memorandumul cuprinzând patru proiecte de

scheme de ajutor de stat aplicabile României stat membru.13
Guvernul a adoptat, în şedinţa din 8 noiembrie 2006, un
Memorandum propus de Ministerul Finanţelor, cuprinzând patru proiecte
de scheme de ajutor de stat, care să confere continuitate în acordarea
ajutoarelor de stat după data aderării la Uniunea Europeană.
Prin elaborarea acestor scheme de ajutor de stat se urmăreşte
crearea unui cadru legislativ care să susţină mediul de afaceri din
România şi să încurajeze realizarea de investiţii, ceea ce va conduce, după
aderare, la reducerea discrepanţelor atât între regiunile din România, cât
şi între România şi alte state europene.
12
Art. 42, lg 143/1999: „Consiliul Concurenţei întocmeşte un raport
anual privind ajutoarele de stat acordate în România, pe care îl înaintează
spre aprobare Guvernului. Raportul se transmite Comisiei Europene şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, în vederea asigurării
transparenţei în acest domeniu.”
13
Guvernul României – Biroul de presa – 10.11.2006
486

1. Proiectul de schemă de ajutor de stat privind dezvoltarea
regională are ca obiectiv dezvoltarea regională prin stimularea
realizării de investiţii şi crearea de noi locuri de muncă. Bugetul total
al acestei scheme este echivalentul în lei a 1.125 milioane euro, iar
bugetul mediu anual este de 225 milioane de euro. Durata schemei de
ajutor de stat este de 5 ani, respectiv perioada 2007-2011, cu posibilitatea
prelungirii.
Numărul total estimat al agenţilor economici care urmează să
beneficieze de ajutor de stat în temeiul acestei scheme este de 125,
numărul mediu anual de beneficiari fiind de 25.
Schema de ajutor se aplică pentru agenţii economici care
îndeplinesc una dintre următoarele condiţii: realizează investiţii cu o
valoare care depăşeşte echivalentul în lei a un milion de euro; creează cel
puţin 50 de noi locuri de muncă, ca urmare a realizării investiţiei iniţiale,
într-o zonă în care rata şomajului este mai mare decât media naţională
calculată pe ultimele 12 luni. Investiţiile sau locurile de muncă nou create
pot fi realizate în toate sectoarele de activitate cu excepţia pescuitului,
industriei carbonifere, siderurgiei, transportului, construcţiilor de nave
maritime, fibrelor sintetice, producerii iniţiale a produselor agricole
cuprinse în Anexa 1 a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene.
Această schemă de ajutor de stat nu se aplică agenţilor economici
care se află în una din următoarele situaţii:
9sunt considerate „firme în dificultate”, în sensul liniilor directoare
comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea şi restructurarea
firmelor aflate în dificultate;
9sunt firme împotriva cărora a fost emisă o decizie de recuperare a
unui ajutor de stat, dacă această decizie de recuperare nu a fost deja
executată.
În temeiul acestei scheme agenţii economici nu pot beneficia de
următoarele tipuri de ajutor de stat:
• Ajutoare în favoarea activităţilor legate de export, şi anume
ajutoarele legate direct de cantităţile exportate, de stabilirea şi operarea
unei reţele de distribuţie sau pentru alte cheltuieli de export;
• Ajutor care favorizează utilizarea produselor naţionale în
detrimentul produselor de import;
• Ajutor pentru întreprinderile mici nou create;
• Ajutor pentru operare.
487

Comisia Europeană va fi informată în termen de 20 de zile
lucrătoare cu privire la orice alocare specifică acestei scheme.
2. Proiectul de schemă de ajutor de stat privind dezvoltarea
regională prin stimularea investiţiilor directe vizează agenţii economici
care creează unităţi noi, extind unitatea existentă, diversifică rezultatul unei
unităţi prin adăugarea unor produse suplimentare noi sau o schimbare
fundamentală în procesul global de producţie al unei unităţi existente.
Bugetul mediu anual al acestei scheme este echivalentul în lei a
180 milioane de euro. Durata schemei de ajutor de stat este de 5 ani,
respectiv perioada 2007-2011.
Numărul mediu anual estimat al agenţilor economici care urmează
să beneficieze de ajutor de stat în temeiul acestei scheme este 24.
Prevederile acestei scheme de ajutor se aplică agenţilor economici
care îndeplinesc una din următoarele condiţii:
• realizează investiţii cu o valoare care depăşeşte echivalentul în lei
a 50 milioane euro în una din regiunile Nord-Est, Sud-Est, Sud-Muntenia
şi Sud-Vest-Oltenia şi 100 milioane de euro în una din regiunile Vest,
Centru, nord-vest şi Bucureşti-Ilfov;
• investiţia iniţială creează cel puţin 100 de noi locuri de muncă
într-o zonă în care rata somajului este mai mare decât media naţională
calculată pe ultimele 12 luni.
Ajutoarele de stat care depăşesc echivalentul în lei a 30 de
milioane euro acordate în regiunea Bucureşti-Ilfov şi 37,5 milioane euro
acordate în celelalte regiuni se notifică Comisiei Europene, caz cu caz.
3. Proiectul de schemă privind acordarea de ajutoare de
minimis prevede acordarea de ajutoare tuturor agenţilor economici, din
toate domeniile de activitate, cu excepţia:
– sectorului transporturilor rutiere;
– activităţile legate de produse din pescuit şi acvacultură;
– activităţile legate de producţia primară a produselor agricole;
– ajutoarelor de stat pentru export, care privesc ajutoarele legate
de cantitatea exportată, de organizarea reţelei de distribuţie sau privind
alte cheltuieli curente legate de activitatea de export;
– ajutoarelor de stat care favorizează utilizarea produselor
naţionale în detrimentul produselor de import;
– sectorului carbonifer;
– sectorului siderurgic.
488

Agenţii economici care beneficiază de „ajutorul de minimis” nu
trebuie să fi primit, pe o perioada de trei ani fiscali, ajutoare de minimis
care depăşesc plafonul de 200.000 euro.
Ajutoarele de minimis nu sunt supuse procedurii de notificare către
Comisia Europeană. Ministerul Finanţelor Publice va furniza, însă, la
solicitarea scrisă a Comisiei Europene, în termen de 20 de zile sau la
termenul stabilit în solicitare, toate datele pe care Comisia Europeană le
consideră necesare pentru a aprecia dacă au fost respectate condiţiile
impuse.
Durata schemei e de 5 ani, între 2007-2011, cu posibilitatea
prelungirii. Numărul estimativ al agenţilor economici care vor beneficia
de ajutor de minimis este de 1.000, iar numărul total pe durata de aplicare
a schemei este de 5.000.
Bugetul total al acestei scheme de ajutor este echivalentul în lei a
unui miliard de euro, iar bugetul mediu anual alocat este echivalentul în
lei a 200 milioane euro.
4. Proiectul de schemă de ajutor privind stimularea activităţii
întreprinderilor mici şi mijlocii are ca beneficiari IMM-urile care
efectuează investiţii în imobilizări corporale şi necorporale, achiziţionarea
unor servicii de consultanţă şi a altor servicii şi activităţi în legătură cu
întreprinderile mici şi mijlocii.
Prevederile prezentei scheme se aplică tuturor întreprinderilor mici şi
mijlocii cu excepţia celor care desfăşoară activităţi în sectorul mineritului,
siderurgiei, producţiei de fibre sintetice, transporturilor şi a construcţiilor
navale şi pescuitului. De asemenea, sunt exceptate şi ajutoarele legate de
activităţile de export, ajutoarele de stat care favorizează utilizarea
produselor naţionale în detrimentul produselor din import.
Nivelul maxim al ajutorului de stat acordat fiecărui beneficiar nu
poate depăşi echivalentul în lei a 1 milion euro, iar bugetul mediu alocat
este de 250 milioane euro. Numărul estimat al agenţilor economici care
pot beneficia de această schemă de ajutor de stat este de circa 250.
Durata schemei este de 1 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2007, cu
posibilitatea prelungirii.
Schema de ajutor este exceptată de la obligaţia notificării către
Comisia Europeană, însă Comisia Europeană va fi informată în termen de
20 de zile lucrătoare cu privire la intenţia de al implementa o astfel de
schemă, în vederea publicării în Jurnalul Oficial a Comunităţilor Europene.
489

Subsecţiunea 11. „Strategia naţională de luptă antifraudă
pentru protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene în
România”
Conform HG nr. 793/2005 privind aprobarea Strategiei naţionale
de luptă antifraudă pentru protecţia intereselor financiare ale Uniunii
Europene în România, M. Of. nr. 743 din 16 august 2005, modificate prin
HG nr. 1211/2006 pentru modificarea anexei la HG nr. 793/2005 privind
aprobarea Strategiei naţionale de luptă antifraudă pentru protecţia
intereselor financiare ale Uniunii Europene în România, M. Of. 797/21
sept. 2006.
§ 11.1. Motivaţia elaborării Strategiei:
1. necesitatea de a armoniza reglementările din legislaţia naţională
cu normele europene în domeniu,
2. necesitatea de a pregăti cadrul normativ, instituţional şi
operaţional pentru momentul aderării,
3. nevoia de a eficientiza controlul financiar şi controlul fiscal care
se exercită în legătură cu fondurile europene.
§ 11.2. Finalitatea Strategiei: realizarea unei mai bune coordonări
a instituţiilor cu atribuţii în domeniu, rolul primordial în această acţiune
revenindu-i Departamentului pentru Lupta Antifraudă.
* necesitatea Strategiei a fost afirmată prin Acordul de cooperare
încheiat între Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) şi
Departamentul de Inspecţie al Primului-Ministru, devenit ulterior
Departamentul pentru Lupta Antifraudă, prin adoptarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 49/2005 privind stabilirea unor măsuri de
reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale, acord ce a intrat în
vigoare în luna octombrie 2004.
* iniţiatorul Strategiei şi principalul responsabil pentru elaborarea şi
implementarea acesteia: Departamentul pentru Lupta Antifraudă, sprijinit
în activitatea de elaborare de către:
a) reprezentanţii Programului SIGMA (Support for Improvement
in Governance and Management) al Comisiei Europene,
b) reprezentanţii Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OECD),
c) Unitatea de Politici Publice din cadrul Secretariatului General al
Guvernului.
490

§ 11.3. Scopul Strategiei: crearea unui cadru normativ insti-
tuţional şi operaţional coerent şi eficient, compatibil cu normele euro-
pene, pentru protejarea efectivă şi echivalentă a intereselor financiare ale
Uniunii Europene în România.
§ 11.4. Conţinutul Strategiei:
1. delimitează frauda împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene de corupţie.
2. se referă strict la frauda împotriva intereselor financiare ale
Uniunii Europene,
* acest aspect reiese nu numai din definiţia „corupţiei” adoptată de
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, ci şi din legislaţia naţională
în domeniu.
§ 11.5. Principiile Strategiei:
– eficienţă în lupta antifraudă;
– responsabilitatea instituţională şi managerială;
– competenţă profesională a personalului implicat în lupta
antifraudă;
– transparenţa activităţilor desfăşurate de instituţiile implicate în
lupta antifraudă.
§ 11.6. Obiectivele Strategiei: Obiective generale şi specifice:
– obiective generale: „Strategia are drept obiective generale
dezvoltarea unui sistem integrat de coordonare a luptei antifraudă privind
protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene în România şi
întărirea capacităţii administrative a instituţiilor cu atribuţii în prevenirea,
identificarea, investigarea, sancţionarea fraudei şi recuperarea
prejudiciului produs prin comiterea acesteia.”
– obiective specifice:
A. Prevenirea fraudării fondurilor comunitare prin acţiuni de
comunicare şi relaţii publice:
– eficientizarea cooperării privind comunicarea între instituţiile cu
atribuţii în domeniul fondurilor comunitare şi, în acelaşi timp, între
acestea şi beneficiarii fondurilor Uniunii Europene, instituţiile Uniunii
Europene, ambasadele statelor membre, societatea civilă;
– creşterea gradului de informare a opiniei publice în vederea
prevenirii fraudei;
– creşterea gradului de transparenţă în alocarea fondurilor
europene nerambursabile.
491

B. Controlul financiar public:
– îmbunătăţirea controlului financiar public intern în vederea
eficientizării activităţilor de identificare a fraudelor şi neregulilor;
– întărirea responsabilităţii manageriale a conducătorilor agenţiilor
de implementare a programelor cu finanţare europeană;
– dezvoltarea competenţelor profesionale ale personalului implicat
în activităţi legate de controlul financiar;
– dezvoltarea şi implementarea standardelor de audit extern în
conformitate cu standardele internaţionale în domeniu.
C. Controlul fiscal:
– dezvoltarea unei capacităţi adecvate de coordonare şi asigurare a
calculării, colectării plăţii şi controlului resurselor proprii, precum şi de
raportare către Uniunea Europeană;
– crearea unui cadru legislativ pentru colectarea şi controlul
taxelor de producţie ce vor fi percepute asupra cotelor de zahăr şi
izoglucoză;
– elaborarea actelor normative necesare asigurării conformităţii cu
reglementările comunitare în domeniul colectării şi controlului resurselor
proprii.
D. Cercetarea şi urmărirea penală a cazurilor de fraudă:
– armonizarea dispoziţiilor procedural-penale cu ansamblul
normativ penal în materie;
– armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar în
domeniul protecţiei intereselor financiare ale Uniunii Europene;
– întărirea capacităţii administrative a instituţiilor cu atribuţii în
domeniul protecţiei intereselor financiare ale Uniunii Europene;
– pregătirea şi perfecţionarea continuă a celor implicaţi în
activitatea de urmărire penală, precum şi în activitatea de judecată a
infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităţii Europene.
E. Recuperarea prejudiciului:
– îmbunătăţirea cadrului legislativ în domeniul recuperării
fondurilor de preaderare;
– pregătirea cadrului legislativ şi operaţional cu privire la procesul
de recuperare în domeniul resurselor proprii, după aderarea efectivă a
României la Uniunea Europeană;
– dezvoltarea competenţelor personalului implicat în evaluarea
prejudiciilor cauzate prin fraudă.
492

F. Coordonarea luptei antifraudă:
– consolidarea instituţională a Departamentului pentru Lupta
Antifraudă;
– dezvoltarea activităţii de culegere şi analiză a datelor relevante
pentru protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, în cadrul
Departamentului pentru Lupta Antifraudă;
– îmbunătăţirea coordonării luptei antifraudă cu privire la
protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene în România;
– dezvoltarea competenţelor profesionale ale personalului Depar-
tamentului pentru Lupta Antifraudă şi ale celorlalte instituţii implicate în
protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene în România;
– îmbunătăţirea sistemului de comunicare a neregulilor;
– crearea unui sistem informaţional cu privire la cazurile de fraudă.
Secţiunea 2. Protecţia consumatorului din perspectiva relaţiilor de
afaceri
Subsecţiunea 1. Noţiunea de protecţie a consumatorilor – sediul
materiei şi definiţie
Sediul materiei şi definiţie: OG nr. 21/1992, privind protecţia
consumatorilor, republicată, M. Of. nr. 75 din 23 martie 1994, defineşte
protecţia consumatorilor, în art. 1, astfel: „Statul, prin mijloacele
prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de consumatori,
asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii,
informării lor complete despre caracteristicile esenţiale ale acestora,
apărării şi asigurării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor
fizice împotriva unor practici abuzive, participării acestora la funda-
mentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.”
În noţiunea de protecţie a consumatorului intră: protecţia vieţii, a
sănătăţii şi a securităţii consumatorilor; protecţia intereselor economice
ale consumatorilor şi protecţia juridică,
Mai mult, legea interzice expres producerea, importul şi
comercializarea produselor falsificate sau contrafăcute.
Subsecţiunea 2. Drepturile consumatorilor
a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau
de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea
sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime;
493

b) de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor
esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă
în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi
de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori;
c) de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de
produse şi servicii de calitate;
d) de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea
necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind, în acest scop,
mijloace prevăzute de lege;
e) de a se organiza în asociaţii pentru protecţia consumatorilor, în
scopul apărării intereselor lor.
Subsecţiunea 3. Obligaţiile operatorilor economici:

§ 3.1. Obligaţii producători
§ 3.2. Obligaţii distribuitori
§ 3. 3. Obligaţii prestatorii de servicii
§ 3.1. Obligaţii producători:
– să răspundă pentru prejudiciul actual şi cel viitor cauzat de
produsul cu defect, precum şi pentru cel cauzat ca rezultat cumulat al
produsului cu defect cu o acţiune sau o omisiune a unei terţe persoane;
– să pună pe piaţă numai produse sigure şi, dacă actele normative
în vigoare prevăd, acestea să fie testate şi/sau certificate;
– să pună pe piaţă numai produse care respectă condiţiile prescrise
sau declarate;
– să oprească livrările, respectiv să retragă de pe piaţă sau de la
consumatori produsele la care organele abilitate sau specialiştii proprii au
constatat neîndeplinirea caracteristicilor prescrise, declarate sau care ar
putea afecta viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor, dacă această
măsură constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconfor-
mităţile respective;
– să asigure, atât pe durata de fabricaţie, cât şi după scoaterea din
programul de fabricaţie, pentru perioada cel puţin egală cu durata medie
de utilizare, calculată de la data vânzării ultimelor produse, direct sau prin
terţi abilitaţi, piesele de schimb aferente şi service-ul necesar produselor
de folosinţă îndelungată.
494

§ 3.2. Obligaţii distribuitori
– să se asigure că produsele oferite spre comercializare sunt sigure
şi respectă condiţiile prescrise sau declarate;
– să nu comercializeze produse despre care deţin informaţii sau
consideră că pot fi periculoase;
– să anunţe, imediat, autorităţile publice competente, precum şi
producătorul despre existenţa pe piaţă a oricărui produs de care au
cunoştinţă că este periculos;
– să retragă de la comercializare produsele la care organele abilitate
de lege au constatat că nu îndeplinesc caracteristicile prescrise sau
declarate, dacă aceasta constituie singurul mijloc prin care se pot elimina
neconformităţile respective;
– să asigure condiţiile tehnice stabilite de producător pe timpul
transportului, manipulării, depozitării şi desfacerii produselor.
§ 3. 3. Obligaţii prestatorii de servicii:
– să folosească, în cadrul serviciilor prestate, numai produse şi
proceduri sigure şi, după caz, dacă actele normative în vigoare prevăd,
acestea să fie testate şi/sau certificate, şi să anunţe imediat existenţa pe
piaţă a oricărui produs despre care au cunoştinţă că este periculos;
– să presteze numai servicii care nu afectează viaţa, sănătatea sau
securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora;
– să respecte condiţiile prescrise sau declarate, precum şi clauzele
prevăzute în contracte;
– să asigure, la prestarea serviciilor, condiţiile stabilite de
producător, de actele normative în vigoare, precum şi cele specifice
desfăşurării activităţii;
serviciul defectuos prestat.
Subsecţiunea 4. Organele care asigură protecţia consumatorului:
organe ale administraţiei publice pentru protecţia consumatorilor sunt:
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Asociaţiile pentru
protecţia consumatorilor, Organisme consultative.
§ 4.1. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor
Sediul materiei: HG nr. 755/2003 privind organizarea şi
funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor,
M. Of. nr. 490 din 8 iulie 2003.
495

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor se
organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în
coordonarea primului-ministru care coordonează şi realizează strategia şi
politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, acţionează
pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vieţii, sănătăţii,
securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor.
Conţinutul activităţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorului:
9coordonează şi realizează strategia şi politica Guvernului în
domeniul protecţiei consumatorilor,
9acţionează pentru prevenirea şi combaterea practicilor care
dăunează vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale
consumatorilor.
9asigură armonizarea cadrului legislativ naţional cu reglementările
din Uniunea Europeană în domeniul protecţiei consumatorilor.
9desfăşoară activitatea de informare şi educare a cetăţenilor
privind drepturile pe care le au în calitate de consumatori.
9evaluează efectele pe piaţă ale sistemelor de supraveghere a
produselor şi serviciilor destinate consumatorilor.
9efectuează activităţi de analiză şi marcare a metalelor preţioase şi
aliajelor lor şi de expertizare a acestora şi a pietrelor preţioase.
9autorizează persoanele fizice şi juridice, în condiţiile legii, să
efectueze operaţiuni cu metale preţioase, aliaje ale acestora şi pietre preţioase.
Atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului sunt
expres reglementate de lege în art. 3 din HG nr. 755/2003 privind organizarea
şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.
Printre atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorului, „suplimentar faţă de procesul de notificare a măsurilor
naţionale care transpun directive comunitare, Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Consumatorilor comunică Comisiei Europene toate
măsurile legislative adoptate în domeniile guvernate de directivele
comunitare transpuse, potrivit domeniilor sale de responsabilitate.”
§ 4. 2. Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor
Definiţie: „Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor sunt
considerate organizaţii neguvernamentale, ca persoane juridice, conform
496

legii, şi care, fără a urmări realizarea de profit pentru membrii lor, au ca
unic scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor sau
ale consumatorilor, în general”, conform art. 31, capitolul 6 din lege.
Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor pot fi parteneri sociali
cu drept de reprezentare în consiliile consultative cu rol în domeniul
protecţiei consumatorilor, în care organele administraţiei publice sunt
reprezentate, dacă îndeplinesc condiţiile prezentei ordonanţe.
Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor care apără drepturile şi
interesele legitime ale consumatorilor, în general, sunt, de drept, parteneri
sociali în consiliile consultative prevăzute în prezenta ordonanţă, dacă:
a) la nivel naţional, au cel puţin 3.000 de membri şi filiale în cel
puţin 10 judeţe;
b) la nivel judeţean şi local, dacă au desfăşurat o activitate în
domeniul protecţiei consumatorilor pe o perioadă de cel puţin 3 ani.
Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor care sunt constituite în
scopul apărării intereselor numai ale membrilor lor pot deveni parteneri
sociali cu drept de reprezentare în organismele consultative cu rol în
domeniul protecţiei consumatorilor şi în care organele administraţiei
publice sunt reprezentate, numai dacă au cel puţin 800 membri.
Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au următoarele drepturi
şi obligaţii, conform Legii nr. 21//1992, privind protecţia consumatorilor,
republicată, M. Of. nr. 75 din 23 martie 1994:
a) de a fi sprijinite logistic de către organismele administraţiei
publice centrale şi locale, în vederea atingerii obiectivelor lor;
b) de a primi sume de la bugetul de stat şi de la bugetele locale;
c) de a solicita autorităţilor competente luarea de măsuri în vederea
opririi producţiei sau retragerii de pe piaţă a produselor ori serviciilor care
nu asigură nivelul calitativ prescris în documentele stabilite de lege sau
care pun în pericol viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor;
d) de a solicita agenţilor economici realizarea de produse şi servicii
în condiţii speciale, în vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor cu
handicap sau de vârsta a treia;
e) de a fi consultate cu ocazia elaborării actelor normative,
standardelor sau specificaţiilor care definesc caracteristicile tehnice şi
calitative ale produselor şi serviciilor destinate consumatorilor;
497

f) de a solicita şi de a obţine informaţii asupra preţului şi
caracteristicilor calitative ale produselor sau serviciilor, de natură să ajute
consumatorul la luarea unei decizii asupra achiziţionării acestora;
g) de a informa opinia publică, prin mass-media, asupra
deficienţelor de calitate ale produselor şi serviciilor, precum şi asupra
consecinţelor vătămătoare ale acestora pentru consumatori;
h) de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale consumatorilor;
i) de a solicita serviciilor sau organelor administraţiei publice,
efectuarea de analize şi încercări ale produselor destinate consumatorilor
şi de a publica rezultatele;
j) de a iniţia acţiuni proprii, în vederea identificării cazurilor în care
agenţii economici nu respectă drepturile consumatorilor prevăzute de
lege, precum şi a cazurilor de neconformitate a produselor sau serviciilor,
şi de a sesiza, în cadrul unei proceduri de urgenţă, serviciile sau organele
de specialitate ale administraţiei publice abilitate să acţioneze în
consecinţă.
§ 4. 3. Organisme consultative
Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor –
reglementat de capitolul 7 din OG nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, republicată.
La nivel central şi local – judeţ, oraş, comună – se constituie
câte un consiliu consultativ pentru protecţia consumatorilor. Acesta are
caracter consultativ şi asigură, la nivelurile respective, cadrul
informaţional şi organizatoric necesar:
a) stabilirii şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor;
b) corelării acţiunilor diverselor organisme ale administraţiei
publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale care au rol în
realizarea protecţiei consumatorilor.
Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor este
format din:
a) reprezentanţi ai tuturor serviciilor descentralizate şi ai organelor
administraţiei publice care au competenţe cu caracter general sau special
în domeniul protecţiei consumatorilor şi au structuriorganizatorice la
nivelul respectiv;
b) prefect sau primar, după caz, sau reprezentanţi ai acestora;
498

c) reprezentanţi ai asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor;
d) reprezentanţi ai altor organisme, după caz.
Guvernul stabileşte, în mod concret, componenţa, atribuţiile şi
modul de organizare şi funcţionare ale Consiliului consultativ pentru
protecţia consumatorilor, pe fiecare nivel în parte.
În aplicarea prevederilor OG nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, republicată, conform art. 58, Guvernul va lua măsurile
necesare pentru organizarea executării prevederilor prezentei ordonanţe,
precum şi pentru elaborarea de norme metodologice privind:
a) condiţiile de realizare a expertizelor tehnice, în cazul unor vicii
ascunse, pe categorii de produse şi servicii;
b) modul de înlocuire, remediere sau restituire a contravalorii,
pentru produsele sau serviciile care prezintă deficienţe;
c) măsuri de prevenire şi limitare a prejudicierii consumatorilor,
precum şi condiţiile în care acestea pot fi luate de către organele
administraţiei publice prevăzute la art. 49 din prezenta ordonanţă;
d) conţinutul şi competenţa de aprobare a documentelor care atestă
nivelul calitativ al produselor şi serviciilor;
e) informarea şi educarea în domeniul protecţiei consumatorilor;
f) condiţiile în care asociaţiile pentru protecţia consumatorilor
constituite, potrivit art. 34 din prezenta ordonanţă, pot deveni parteneri
sociali cu drept de reprezentare;
g) desfăşurarea activităţii consiliilor consultative pentru protecţia
consumatorilor;
h) măsurile suplimentare pentru protecţia unor categorii de
consumatori, cum ar fi: copii, vârstnici, persoane cu handicap, segmente
de populaţie aflate în situaţia de risc financiar ridicat, precum şi alte
categorii de consumatori expuşi în mod deosebit riscului.
Memorandumul de înţelegere între Guvernul României şi
Comunitatea Europeană privind participarea României la cadrul general
pentru finanţarea acţiunilor Comunităţii în sprijinul politicii consu-
matorilor pentru anii 2004 – 2007, semnat la Bruxelles la22 octombrie
2004 şi ratificat prin Legea nr. 105/2005, M. Of. nr. 393 din 10 mai 2005,
prevede că România va participa la cadrul general pentru finanţarea
acţiunilor Comunităţii Europene în sprijinul politicii consumatorilor
pentru anii 2004 – 2007.
499

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor răspunde
pentru realizarea activităţilor prevăzute în memorandumul de înţelegere,
în calitate de autoritate de implementare, iar Ministerul Finanţelor Publice
va încheia cu Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor
convenţii în vederea stabilirii modului în care se va efectua finanţarea.
Astfel, Anexa 1 prevede Regulile care guvernează contribuţia
financiară a României la cadrul general pentru finanţarea acţiunilor
Comunităţii Europene în sprijinul politicii consumatorilor pentru anii
2004 – 2007, Anexa 2 prevede regulile privind controlul financiar,
recuperarea şi alte măsuri antifraudă, incluzând aspecte legate de
controale şi măsuri antifraudă ale Comisiei, informare şi consultare,
măsuri administrative şi penalităţi, dar şi recuperare şi comunicare
directă.
Acest act normativ vine să demonstreze, odată în plus, colaborarea
excelentă la nivel instituţional, legislativ şi practic a instituţiilor naţionale
şi europene care gestionează politica şi mecanismele de protecţie a
consumatorilor.
500

ANEXE
501

502

Anexa 1
Camera de Comerţ şi Industrie a României
CODUL
PRINCIPIILOR DE ETICĂ ÎN AFACERI

pentru
MEMBRII CCIR
Adoptat de Adunarea Generală a Membrilor CCIR

la 30.06.2004, Bucureşti
503

Camera de Comerţ şi Industrie a României (CCIR) are onoarea să
se adreseze, pe această cale, membrilor săi, cu rugămintea de a examina
cu bunăvoinţă, a avea în vedere şi a respecta în activitatea lor, Codul
Principiilor de etică în afaceri pentru membrii Camerei, elaborat în
cooperare cu Programul pentru o Bună Conducere Corporativă al
Departamentului Comerţului al S.U.A. In conţinutul Codului se regăsesc
şi principiile de etică în afaceri din state ale Uniunii Europene.
În mod practic, Codul se adresează tuturor operatorilor economici
care alcătuiesc comunitatea românească a oamenilor de afaceri.
Codul Principiilor de Etică în Afaceri pentru Membrii CCIR are ca
misiune principală îmbunătăţirea mediului de afaceri, promovarea unui
climat sănătos, marcat de corectitudine şi cinste, de respect reciproc între
partenerii de afaceri şi, totodată, de combatere a fenomenelor de corupţie,
în interesul tuturor membrilor CCIR şi al societăţii în ansamblu.
I. PREVEDERI GENERALE
1. Principiile eticii în afaceri corespund unei bune practici în
relaţiile economice şi comerciale interne şi internaţionale, bazate pe
corectitudine, loialitate, profesionalism. Aceste principii nu au vocaţia de
a se substitui, pe plan naţional şi internaţional, textelor legale din
reglementările în vigoare.
2. Membrii Camerei sunt invitaţi să respecte obligaţiile impuse de
actele normative şi relaţiile contractuale, să nu împiedice îndeplinirea
obligaţiilor altor oameni de afaceri, să fie disponibili la colaborări
avantajoase pe pieţe interne şi din diverse ţări ale lumii, îndeosebi din
Uniunea Europeană.
3. Membrii Camerei se vor strădui să nu îşi asume obligaţii de
afaceri pe care, principial, nu sunt în măsură să le îndeplinească.
4. În întreaga lor activitate, membrii Camerei vor ţine seama de
faptul că prosperitatea şi dezvoltarea unei întreprinderi sunt fondate, în
mare măsură, pe încrederea pe care aceasta o inspiră asociaţilor,
acţionarilor, clienţilor şi partenerilor de afaceri.
II. RELAŢII PRINCIPIALE CU PARTENERII DE AFACERI

În îndeplinirea acestei exigenţe majore, membrii Camerei sunt
invitaţi să acţioneze în următoarele direcţii:
504

1. Eforturi constante pentru câştigarea reputaţiei de partener de
afaceri de încredere, integru şi competent.
2. Cultivarea respectului faţă de toţi partenerii de afaceri,
neutilizarea intimidărilor, ameninţărilor şi violenţelor în raporturile cu
aceştia, indiferent de dimensiunea firmei, de profilul activităţii, de natura
proprietăţii şi a capitalului.
3. Promovarea concurenţei loiale în raporturile de afaceri, neîncu-
rajarea formelor de concurenţă monopolistă sau neloială în afacerile
proprii sau ale altor operatori economici.
4. Abţinerea de la promovarea în contracte a unor clauze abuzive în
relaţia cu consumatorii/clienţii care nu au furnizori alternativi.
5. Căutarea unei soluţii amiabile, prin negocieri, mediere şi
compromisuri, în cazul diferendelor apărute pe parcursul realizării
raporturilor de afaceri.
6. Respectarea deciziilor definitive şi irevocabile, date în litigiile con-
tractuale, de instanţele judecătoreşti, Curtea de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă CCIR, comisiile de arbitraj de la camerele de co-
merţ şi industrie teritoriale, alte organisme jurisdicţionale interne şi
internaţionale.
7. Utilizarea formelor corecte de reclamă şi publicitate şi abţinerea
de la acte şi fapte care ar putea prejudicia imaginea, interesele sau
produsele altor operatori economici.
8. Respectarea drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală
ale tuturor partenerilor de afaceri şi luarea de măsuri pentru protecţia
propriilor drepturi specifice.
III. PREVENIREA ŞI COMBATEREA CORUPŢIEI

În activitatea lor de afaceri, membrii Camerei sunt invitaţi să
acţioneze pentru:
1. Realizarea afacerilor în deplină transparenţă, asigurându-se, în
condiţiile legii, accesul la informaţii privind produsele şi serviciile oferite
de firmă. Este contrară principiilor eticii utilizarea afacerilor pentru
desfăşurarea de activităţi clandestine sau având ca unic scop obţinerea de
beneficii, facilităţi, preferinţe, subvenţii sau alocaţii de la bugetul statului.
2. Prevenirea oricărei situaţii în care conducătorii firmei şi/sau
angajaţii acesteia oferă sau cer mită pentru indiferent ce serviciu sau
505

contract. Plăţile firmei să reprezinte suma convenită şi cuvenită pentru
serviciul furnizat.
3. Evitarea intrării în conflict de interese cu propria firmă prin alte
afaceri, realizarea sponsorizărilor în condiţii de transparenţă şi în strictă
conformitate cu legea.
4. Înregistrarea corectă a operaţiunilor financiare ale firmei în
documentele contabile, în condiţii de transparenţă stabilite de
reglementările legale în vigoare .
5. Neangajarea în activităţi comerciale sau financiare de orice fel
având ca finalitate acte teroriste, traficul de arme sau droguri, spălarea de
bani, alte forme de crimă organizată.
IV. RELAŢIILE CU ASOCIAŢII/ACŢIONARII FIRMEI

În relaţiile cu asociaţii/acţionarii firmei, membrii Camerei sunt
invitaţi să asigure:
1. Înscrierea în actul constitutiv al firmei, în condiţii de transparenţă,
a unor prevederi clare privind rolul, responsabilităţile, drepturile şi
obligaţiile asociaţiilor/acţionarilor, ale Consiliului de Administraţie, ale
conducerii executive, în condiţiile legii.
2. Respectarea întocmai a drepturilor asociaţilor/acţionarilor,
inclusiv ale acţionarilor minoritari.
3. Informarea asociaţilor/acţionarilor firmei despre evoluţia
economică şi operaţiunile acesteia, prin punerea la dispoziţie, în mod
sistematic şi la cerere, de informaţii privind firma, de rapoarte contabile şi
financiare verificate şi validate potrivit reglementărilor în vigoare.
4. Respectarea regulilor de cvorum şi a drepturilor de vot în
adunarea generală pentru toate categoriile de asociaţi/acţionari.
V. RELAŢIA CU ANGAJAŢII FIRMEI

În raporturile dintre firmă şi angajaţii săi, membrii Camerei sunt
invitaţi să acţioneze pentru:
1. Evitarea practicilor discriminatorii în recrutarea, selecţionarea,
angajarea, aprecierea, promovarea şi plata drepturilor angajaţilor.
2. Consultarea angajaţilor asupra condiţiilor de muncă şi a
problemelor lor specifice, concomitent cu aplicarea strictă a normelor de
protecţie a muncii.
506

3. Reflectarea, în mod clar şi transparent, în contractele colective de
muncă, a politicii firmei privind salarizarea şi condiţiile de muncă, prin
negocieri echitabile cu reprezentanţii sindicatului sau ai salariaţilor.
4. Crearea de noi locuri de muncă prin dezvoltarea afacerilor firmei.
Se recomandă să se manifeste sensibilitate faţă de problemele şomajului,
şi, împreună cu sindicatele, reprezentanţii salariaţilor, agenţiile de
angajare a forţei de muncă şi autorităţile, să se realizeze acţiuni pentru
diminuarea efectelor neocupării forţei de muncă.
VI. RELAŢII CORECTE CU CLIENŢII ŞI COMUNITATEA LOCALĂ

Membrii Camerei sunt invitaţi să acţioneze pentru:
1. Protejarea drepturilor consumatorilor prin produse şi servicii
corespunzătoare calitativ, la nivelul exigenţelor pieţei. Respectarea
normelor de fabricaţie, a standardelor internaţionale, pentru ca produsele
şi serviciile oferite de firmă să nu dăuneze sănătăţii consumatorilor.
2. Adoptarea de noi procedee de fabricaţie performante, prezentarea
corectă şi exhaustivă a indicaţiilor de utilizare a produselor/serviciilor,
oferirea de despăgubiri clienţilor nemulţumiţi de produsele sau serviciile
oferite.
3. Aplicarea legilor şi reglementărilor în vigoare privind conser-
varea şi protecţia mediului, prevenirea creării de surse de poluare prin
activitatea proprie.
4. Promovarea toleranţei faţă de comunitatea locală în diversitatea
sa religioasă, naţională, culturală, în funcţie de posibilităţile proprii,
realizarea de acţiuni, proiecte şi programe în sprijinul comunităţii locale,
inclusiv prin sponsorizări, donaţii, mecenat etc., în domeniul educaţional,
cultural, de mediu etc.
VII. RELAŢIA CU AUTORITĂŢILE

În relaţiile cu autorităţile, membrii Camerei sunt invitaţi să asigure:
1. Menţinerea reputaţiei firmei de bun contribuabil, prin achitarea
obligaţiilor fiscale, depunerea bilanţurilor şi a situaţiilor financiare legale,
în condiţiile legii.
2. Transparenţa necesară la licitaţiile organizate pentru diverse
contracte, cu furnizarea tuturor informaţiilor despre firmă cerute de lege.
507

3. Promovarea colaborării cu instituţiile statului pentru definirea,
elaborarea şi aplicarea de strategii şi politici vizând sectorul de activitate
în care se încadrează firma, pentru utilizarea unor programe sau fonduri
destinate României de organisme ale Uniunii Europene.
4. Realizarea colaborărilor necesare pentru un parcurs optim al
firmei prin îndeplinirea formalităţilor de obţinere a autorizaţiilor,
licenţelor, avizelor şi aprobărilor cerute de lege.
VIII. RELAŢII DE COLABORARE CU CAMERA DE COMERŢ ŞI

INDUSTRIE A ROMÂNIEI
În realizarea misiunilor firmei, a activităţilor pe care le desfăşoară,
membrii Camerei sunt invitaţi să colaboreze cu CCIR prin:
1. Recurgerea la serviciile Camerei fără tentative de intervenţii
ilicite sau de corupţie a angajaţilor acesteia.
2. Participarea la activităţile organizate de Cameră, în conformitate
cu Statutul acesteia, în interesul dezvoltării activităţii de afaceri şi al
exercitării drepturilor legitime de membru al Camerei.
3. Participarea la formularea de propuneri de îmbunătăţire sau de
promovare a unor acte normative în interesul comunităţii de afaceri,
apelând la sprijinul CCIR.
4. Abţinerea de la acte sau fapte care ar putea compromite sau
zădărnici eforturile CCIR, desfăşurate în interesul comunităţii de afaceri.
În perspectivă, corelat cu evoluţia economiei româneşti pe
coordonatele integrării europene, ale îndeplinirii exigenţelor unei
economii de piaţă funcţionale, preluarea voluntară, liber consimţită, de
către membrii Camerei a principiilor prezentului Cod va contribui la
realizarea afacerilor în România într-un climat propice performanţei şi
competiţiei autentice.
508

Anexa 2
GLOSAR DE TERMENI
POLITICA DE OCUPARE A FORŢEI DE MUNCĂ ÎN UE
Strategia coordonată pentru ocuparea forţei de muncă constă în

coordonarea strategiilor economice europene pentru stabilitate şi
dezvoltare, cu măsuri specifice care urmăresc crearea locurilor de muncă.
Ea urmăreşte formarea forţei de muncă, precum şi prevenirea
excluderii acesteia de pe piaţa muncii şi din societate, crearea unui climat
optim pentru noile locuri de muncă prin adaptarea sistemelor de ajutor de
şomaj şi impozitare, prin reducerea obstacolelor administrative şi prin
modernizarea metodelor de lucru.
Politici de ocupare a forţei de muncă sunt, în principal, politici
macroeconomice care se adresează categoriilor globale macroeconomice,
cum ar fi cererea globală de consum, investiţia globală etc. Includem aici
politicile regionale, sociale, de educaţie, industriale, financiare, monetare
etc.
Planul naţional de acţiune pentru ocuparea forţei de muncă,
denumit în continuare PNAO, reprezintă un obiectiv prioritar al alinierii
la strategia europeană în domeniul ocupării forţei de muncă în contextul
pregătirii României pentru aderarea la Uniunea Europeană, el a fost
realizat pe baza liniilor directoare ale strategiei europene privind ocuparea
forţei de muncă, adoptate anual de Consiliul Uniunii Europene.
Politicile de piaţa muncii sunt formate din toate politicile macro şi
micro care încearcă sa regleze cererea şi oferta de pe piaţa muncii.
Politicile de piaţa muncii încearcă să influenţeze direct deciziile
referitoare la ocupare şi includ, în principal, următoarele politici:
− legislaţia muncii (sau toate politicile care reglementează
condiţiile de ocupare ale indivizilor cum ar fi salariul minim, programul
de muncă, durata şi condiţiile concediului anual, ale concediului de
maternitate, regulamente referitoare la angajări şi concedieri, protecţia
muncii şi condiţiile de sănătate, pensionare anticipată, muncă cu program
redus, promovarea formării continue etc.);
− politicile „active” (care constau în serviciile de
mediere/plasare, de informare şi consiliere privind cariera, de formare
profesională, subvenţiile pentru angajare, instruire în tehnici de căutare a
unui loc de muncă, de promovare a iniţiativei private etc.);
− politicile „pasive” care înlocuiesc salariile pentru cei care au
devenit involuntar şomeri.
509

Piaţa muncii, denumită şi piaţa forţei de muncă, poate fi definită
ca fiind spaţiul economic în care se întâlnesc, se confruntă şi se negociază
în mod liber, cererea de forţă de muncă exprimată de către deţinătorii de
capital şi oferta de forţă de muncă reprezentată de posesorii de forţă de
muncă. (PNAO a fost publicat in Monitorul Oficial nr 637/ 2002).
Cererea de forţă de muncă este formulată de deţinătorii de capital
(agenţi economici, instituţii) şi reprezintă nevoia de muncă salariată la un
moment dat.
Oferta de forţă de muncă corespunde numărului şi calităţii
persoanelor care doresc să presteze o munca remunerată care are
următoarea componenţă:
− Populaţia în vârstă de muncă – reprezintă populaţia civilă
cuprinsă între limita minimă de 16 ani şi vârsta de pensionare, rezidentă
pe teritoriul de referinţă şi considerată ca putând participa la procesul
muncii sociale.
− Populaţia inactivă – reprezintă totalitatea persoanelor care nu
participă la procesul muncii sociale (pensionari, femeile casnice, persoane
inapte de muncă, elevi, studenţi).
− Populaţia activă civilă – reprezintă totalitatea persoanelor care
participă la procesul muncii sociale, desfăşurând o activitate profesională,
dar şi a persoanelor în vârstă de muncă care doresc să muncească şi sunt
disponibile pentru a fi încadrate.
− Populaţia activă civilă ocupată – reprezintă totalitatea
persoanelor care dispun de un loc de muncă ce le permite exercitarea unei
activităţi economico-sociale aducătoare de venit.
Ocuparea forţei de muncă este un indicator economic, care
exprimă gradul de participare al populaţiei active la realizarea activităţilor
dintr-o ţară (zonă, regiune, judeţ…)
Diferenţa între totalul populaţiei active şi populaţia activă ocupată
defineşte numărul de şomeri dintr-o ţară ( zonă, regiune, judeţ…)
Şomajul este o stare negativă a economiei, concretizată într-un
dezechilibru important al pieţei muncii prin care oferta de forţă de muncă
este mai mare decât cererea de forţă de muncă din partea agenţilor
economici.
Din punct de vedere psiho-social, şomajul constituie un factor de
extindere a sărăciei, de stimulare a stării infracţionale, de alterare a stării
de sănătate, de marginalizare şi descurajare a unor categorii de resurse
umane şi, în final, de instabilitate economică şi de conflicte sociale.
Şomer – persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele
condiţii:
− este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16
ani şi până la îndeplinirea condiţiilor de pensionare;
510

− starea de sănătate şi capacităţile fi zice şi psihice o fac aptă
pentru prestarea unei munci;
− nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează din
activităţi autorizate potrivit legii venituri mai mici decât indemnizaţia de
şomaj ce i s-ar cuveni potrivit legii;
− este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare
dacă s-ar găsi un loc de muncă;
− este înregistrată la ANOFM sau la alt furnizor de servicii de
ocupare, care funcţionează în condiţiile prevăzute de lege.
Politici de resurse umane la nivelul organizaţiilor:
a) politici de angajare sau de ocupare definite anterior;
b) politica şanselor egale garantează tuturor, indiferent de vârstă,
religie, sex sau stare civilă, şanse egale în ceea ce priveşte angajarea,
recompensarea, promovarea, accesul la informaţie, dezvoltarea carierei,
accesul la o funcţie de conducere etc.
c) politica implicării şi participării – asigură participarea
angajaţilor la luarea deciziilor;
d) politica recompenselor – reglementarea drepturilor de natură
salarială;
e) politica de dezvoltare a angajaţilor încurajează permanent
angajaţii cu studii medii să urmeze forme superioare de învăţământ, iar pe
cei cu studii superioare să urmeze cursuri postuniversitare, pentru a le da
posibilitatea să-şi sporească competitivitatea profesională şi avansarea în
carieră, acordându-le în acest sens concediu de studii plătit;
f) politica relaţiilor cu angajaţii se referă la dreptul de a-şi
reprezenta şi susţine interesele în faţa directorului executiv, individual sau
prin reprezentanţi ai salariaţilor, aleşi în mod democratic, ei făcând parte
din comisia de disciplină şi din comisia paritară.
g) politica de protecţie şi sănătate asigură locuri de muncă sigure
şi care respectă normele de igienă, sănătate şi protecţie a muncii;
h) politica de utilizare a resurselor umane se realizează pe baza
strategiei de resurse umane, care indică intenţiile organizaţiei.
511

BURSELE DE MĂRFURI, CONFORM REGLEMENTĂRILOR
DIN LEGEA 357/2005
PRIVIND BURSELE DE MĂRFURI
1. agent de bursă – persoana fizică împuternicită de o persoană

juridică sau de o persoană fizică să negocieze oferte, să efectueze
tranzacţii şi să încheie contracte în numele şi pe contul persoanei
juridice/fizice care l-a împuternicit;
2. broker – persoana fizică, atestată potrivit regulamentelor
operaţionale ale bursei de mărfuri în cadrul căreia îşi desfăşoară
activitatea, care are, în atribuţia sa exclusivă, negocierea ofertelor,
efectuarea tranzacţiilor şi încheierea contractelor în numele şi pe contul
unei societăţi de brokeraj sau în numele societăţii de brokeraj şi pe contul
clienţilor acesteia pe piaţa la disponibil, pe piaţa mixtă, respectiv în
numele şi pe contul clienţilor pe piaţa creanţelor;
3. bursa de mărfuri – societatea comercială pe acţiuni, constituită
conform prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, autonomă în raport
cu participanţii la piaţă şi care prestează servicii de utilitate publică pentru
membrii şi clienţii săi, precum şi pentru orice altă persoană juridică sau
fizică a cărei activitate interferează cu pieţele administrate de bursa de
mărfuri;
4. bunuri fungibile – bunurile determinate generic, care pot fi
înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii contractuale;
5. bunuri mobile prin anticipaţie – bunurile care, prin natura lor,
sunt imobile, dar părţile contractante le consideră ca fiind mobile, cum
sunt recoltele viitoare;
6. client al bursei – persoana juridică sau fizică a cărei activitate
de bază este comerţul cu mărfurile care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa
la disponibil sau al contractelor pe piaţa licitaţiilor ori pe o piaţă mixtă sau
producătorul ori beneficiarul mărfurilor sau care utilizează respectivele
mărfuri în desfăşurarea activităţii sale de bază;
7. comandă – ansamblul format din ofertă, procedura de vânzare
sau de achiziţie ce va fi utilizată pentru stabilirea ofertelor răspuns
câştigătoare, condiţii de calificare a persoanelor juridice şi fizice care
răspund la ofertă, caietul de sarcini cuprinzând specificaţiile tehnice,
condiţii de contractare sau contractul şi, dacă este cazul, alte documente
cum ar fi: cuantumul garanţiei, preţul maxim sau minim acceptat de cel
512

care înregistrează comanda. Comanda este valabilă pentru piaţa licitaţiilor
sau pentru piaţa mixtă;
8. contract de bursă – un contract spot, un contract forward, un
contract de vânzare ori furnizare de mărfuri, servicii sau lucrări, un
contract de cesiune de creanţă, încheiat în conformitate cu reglementările
bursei de mărfuri ori un contract de vânzare-cumpărare pe piaţa mixtă;
9. contract spot – un contract de vânzare-cumpărare, cu clauze
prestabilite de bursa de mărfuri, cu executare imediată sau cu executare în
cel mult 10 zile lucrătoare de la data manifestării acordului ferm de voinţă
al părţilor prin tranzacţia efectuată la bursa de mărfuri;
10. contract forward – un contract de vânzare-cumpărare, cu
termen suspensiv, ale cărui clauze sunt prestabilite de bursa de mărfuri;
termenul unui contract forward poate fi stabilit de partea ce iniţiază oferta
până la 18 luni, dar nu mai puţin de 10 zile lucrătoare;
11. drept de tranzacţionare – dreptul acordat de consiliul de
administraţie al bursei de mărfuri membrului acţionar, membrului afiliat
sau unui client al bursei de a negocia oferte şi de a efectua tranzacţii pe
piaţa la disponibil, pe o piaţă mixtă şi/sau de a negocia oferte şi de a
încheia contracte pe piaţa licitaţiilor şi/sau pe piaţa creanţelor;
12. manipularea pieţei – acţiunea sau inacţiunea unui membru
acţionar, a unui membru afiliat, a unui client al bursei ori angajat,
administrator, acţionar al acesteia de natură a induce în eroare, sub orice
formă, volumul şi calitatea ofertei sau a unei comenzi, în măsura în care
acestea influenţează elementele unui contract de bursă în scopul obţinerii
directe ori indirecte de avantaje sau profituri;
13. membru acţionar – societatea comercială sau persoana juridică,
având calitatea de acţionar al unei burse de mărfuri, care deţine dreptul de
tranzacţionare la acea bursă de mărfuri;
14. membru afiliat – o terţă persoană juridică ce îndeplineşte
condiţiile impuse de consiliul de administraţie al bursei de mărfuri,
dobândind astfel dreptul de tranzacţionare la acea bursă de mărfuri;
15. ofertă – manifestarea fermă de a contracta, materializată printr-
o instrucţiune de vânzare sau de cumpărare în care sunt consemnate cel
puţin marfa, preţul în formă determinată sau în formă determinabilă şi
modalitatea de negociere a ofertei pe o piaţă administrată de o bursă de
mărfuri;
16. piaţa la disponibil – piaţa în care se negociază oferte şi se
efectuează tranzacţii pentru încheierea contractelor spot şi forward;
17. piaţa licitaţiilor – piaţa deschisă organizată pentru vânza-
rea/achiziţia de mărfuri, servicii sau lucrări ce necesită specificaţii tehnice
pentru a fi identificabile şi vandabile;
513

18. piaţa creanţelor – piaţa deschisă organizată pentru vânzarea
sau achiziţia creanţelor;
19. piaţa mixtă – o piaţă la disponibil incipientă; piaţa mixtă se
organizează ori de câte ori se urmăreşte trecerea unei mărfi de pe piaţa
licitaţiilor pe piaţa la disponibil. Piaţa mixtă prezintă atât caracteristici ale
pieţei la disponibil, cât şi ale celei a licitaţiilor, administrată de bursa de
mărfuri pentru o perioadă de timp;
20. servicii de brokeraj se referă la prestarea pe cont propriu şi pe
contul clienţilor a următoarelor activităţi:
a. negocierea ofertelor şi efectuarea tranzacţiilor pe piaţa la
disponibil şi/sau pe piaţa mixtă;
b. negocierea ofertelor şi încheierea contractelor pe piaţa
creanţelor;
21. societate de brokeraj – societatea comercială constituită în baza
Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
recunoscută ca intermediar profesionist în bursa de mărfuri, deţinând
calitatea de membru acţionar al unei burse de mărfuri sau de membru
afiliat al acesteia, având ca obiect de activitate prestarea serviciilor de
brokeraj;
22. tranzacţie – acordul de voinţă cu privire la încheierea unuia sau
mai multor contracte spot sau forward identice, inclusiv din punct de
vedere al preţului; efectuarea unei tranzacţii pe piaţa la disponibil sau pe
piaţa mixtă este echivalentă cu încheierea unui contract pe piaţa licitaţiilor
sau creanţelor.
514

PIAŢA DE CAPITAL CONFORM LEGII NR. 297/2004
(1) În înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi

expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
1. acţionar semnificativ – persoana care, nemijlocit şi singură ori
prin intermediul sau în legătură cu alte persoane acţionând în mod
concertat, exercită drepturi aferente unor acţiuni care cumulate fie ar
reprezenta cel puţin 10% din capitalul social al emitentului, fie i-ar
conferi cel puţin 10% din totalul drepturilor de vot în adunarea generală;
2. agent pentru servicii de investiţii financiare – o persoană fizică
autorizată de C.N.V.M., care acţionează ca reprezentant exclusiv al unei
societăţi de servicii de investiţii financiare în executarea de operaţiuni cu
instrumente financiare în numele şi pe seama acelei societăţi;
3. B.N.R. – Banca Naţională a României;
4. C.E.C.C.A.R. – Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor
Autorizaţi din România;
5. C.N.V.M. – Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare;
6. contracte futures – contracte standardizate care creează pentru
părţi obligaţia de a vinde sau de a cumpăra un anumit activ suport la data
scadenţei şi la un preţ convenit la momentul încheierii tranzacţiei;
7. contracte options – contracte standardizate care, în schimbul
plăţii unei prime, creează pentru cumpărătorul opţiunii dreptul, dar nu şi
obligaţia, de a cumpăra sau de a vinde un anumit activ suport la un preţ
prestabilit, numit preţ de exercitare, până la sau la data expirării;
8. contracte de report – contracte în care o parte cumpără valori
mobiliare cu plata imediată, cu revânzarea simultană, la termen şi pe un
preţ determinat, a unor valori mobiliare de aceeaşi specie şi cu remiterea
efectivă a valorilor mobiliare date în report, în conformitate cu dispoziţiile
art. 74 – 76 din Codul comercial;
8.1. dată de registru – data înregistrării dobândirii de valori mobiliare
de către deţinătorii care beneficiază de drepturile conferite de acestea;
9. dată de referinţă – data calendaristică, stabilită de consiliul de
administraţie, care serveşte la identificarea acţionarilor care participă la
adunarea generală, votează în cadrul acesteia şi beneficiază de dividend.
Data de referinţă trebuie să fie ulterioară publicării convocării adunării
generale a acţionarilor;
9.1. dată de înregistrare – data calendaristică, stabilită de adunarea
generală a acţionarilor, care serveşte la identificarea acţionarilor asupra
515

cărora se răsfrâng efectele hotărârilor adunării generale a acţionarilor.
Data de înregistrare trebuie să fie ulterioară datei întrunirii adunării
generale;
10. depozitar – o entitate autorizată de C.N.V.M. să desfăşoare
activităţi de înregistrare, depozitare, compensare şi decontare a valorilor
mobiliare sau a altor instrumente financiare;
11. drept de preferinţă – dreptul unui acţionar de a subscrie cu
prioritate la majorarea capitalului social, proporţional cu numărul de
acţiuni deţinute la data de referinţă la un preţ inferior preţului acţiunilor
oferite public;
12. emisiune:
a) operaţiunea prin care valorile mobiliare de acelaşi tip şi de
aceeaşi clasă sunt oferite de către emitent spre subscripţie investitorilor
potenţiali;
b) totalitatea valorilor mobiliare de acelaşi tip şi de aceeaşi clasă
emise de un emitent la o anumită dată;
13. emitent – persoană juridică care, în condiţiile legii, a emis,
emite sau intenţionează să emită valori mobiliare;
14. entităţi reglementate – entităţile reglementate şi supravegheate
de C.N.V.M., care includ, fără a se limita la acestea: pieţe reglementate,
Fondul de compensare a investitorilor, societăţi de servicii de investiţii
financiare, societăţi de registru, societăţi de compensare, decontare,
depozitare, consultanţi de plasament în investiţii financiare, auditori
financiari;
15. eveniment important – apariţia oricărei împrejurări privind unul
sau mai mulţi emitenţi de valori mobiliare ori referitoare la una sau la mai
multe emisiuni ori tipuri de valori mobiliare care, dacă ar fi făcute
publice, ar putea influenţa semnificativ preţul sau alte aspecte privind
tranzacţionarea respectivelor valori mobiliare;
16. informaţii privilegiate – informaţii de orice natură privitoare la
un emitent sau la oricare dintre valorile mobiliare emise de acesta,
inaccesibile publicului ori care nu au devenit încă publice şi a căror
divulgare ar putea influenţa preţul sau alte aspecte ale operaţiunilor cu
valori mobiliare ale emitentului ori ale persoanelor afiliate;
17. instrumente financiare derivate – contractele futures, options,
precum şi alte active calificate de C.N.V.M. ca instrumente financiare
derivate;
18. instrumente financiare, altele decât valorile mobiliare:
a) titlurile de participare la organismele de plasament colectiv în
valori mobiliare;
b) instrumentele financiare derivate;
c) contractele de report;
516

d) alte instrumente financiare calificate astfel de C.N.V.M.;
19. investitor – orice persoană fizică sau juridică, care, pe cont şi
risc propriu, cumpără, deţine, vinde şi/sau schimbă instrumente financiare
cu intenţia de a obţine profit din dividende ori dobânzi la instrumentele
financiare respective sau la creşterea valorii de piaţă a acestora;
20. investitor sofisticat – un investitor care are capacitatea de a
evalua riscul investiţional şi resursele necesare pentru a-şi asuma acest
risc;
21. marjă – garanţia constituită şi menţinută de investitor la o
societate de servicii de investiţii financiare pentru derularea de achiziţii de
valori mobiliare sau de alte instrumente financiare pe credit ori
desfăşurarea de operaţiuni cu instrumente financiare derivate;
22. O.E.V.M. – Oficiul de Evidenţă a Valorilor Mobiliare;
23. ofertă publică de cumpărare – oferta unei persoane de a
cumpăra valori mobiliare sau drepturi aferente acestora, difuzată prin
mijloace de informare în masă ori comunicată pe alte căi, dar sub condiţia
posibilităţii egale de receptare din partea proprietarilor respectivelor
valori mobiliare;
24. ofertă publică de preluare – o ofertă publică de cumpărare de
valori mobiliare făcută de o persoană fizică sau juridică în vederea
preluării unei societăţi comerciale deţinute public;
25. ofertă publică de vânzare – oferta unei persoane de a vinde
valori mobiliare sau alte drepturi aferente acestora, difuzată prin mijloace
de informare în masă ori comunicată pe alte căi, sub condiţia posibilităţii
egale de receptare din partea a minimum 100 de persoane nedeterminate
în vreun fel de către autorul ofertei;
26. organism cu putere de autoreglementare – o persoană juridică
autorizată de C.N.V.M. să reglementeze activitatea membrilor săi în ca-
drul organismului şi să urmărească respectarea de către aceştia a prezentei
ordonanţe de urgenţă, a normelor C.N.V.M. şi a regulilor proprii;
27. persoană afiliată – o persoană controlată de o entitate sau care
controlează direct ori indirect această entitate. Persoanele aflate, în acelaşi
timp, în relaţii de afiliere faţă de aceeaşi entitate sunt considerate că se
află în relaţie de afiliere;
28. persoană implicată – soţul sau orice rudă ori afin până la
gradul al treilea, inclusiv al persoanei care deţine o poziţie de control,
astfel cum este definită mai jos, administratorii şi conducerea executivă a
unei societăţi deţinute public sau persoana juridică în care o astfel de
persoană fizică, singură sau împreună cu alte persoane implicate, deţine o
poziţie de control;
29. persoane care acţionează în mod concertat – două sau mai
multe persoane care au încheiat un acord în vederea obţinerii sau
517

exercitării în comun a drepturilor de vot pentru a înfăptui o politică
comună. Până la proba contrară următoarele persoane sunt prezumate că
acţionează în mod concertat:
a) persoanele implicate;
b) persoanele afiliate;
c) o societate cu membrii consiliului său de administraţie şi cu
persoanele implicate;
d) o societate cu fondurile ei de pensii;
e) *** Abrogat;
f) administratorii unei societăţi emitente de valori mobiliare,
obiect al unei oferte publice;
30. piaţă reglementată – piaţă pentru valori mobiliare şi alte
instrumente financiare, care:
a) funcţionează regulat şi operează în mod ordonat;
b) respectă regulile emise sau autorizate de C.N.V.M., care
definesc condiţiile de acces pe piaţă, de operare şi de admitere la cota
oficială a anumitor valori mobiliare sau a altor instrumente financiare;
c) respectă cerinţe de raportare şi transparenţă în vederea
asigurării protecţiei investitorilor;
31. poziţie de control – orice participare la capital care conferă unui
acţionar sau unui grup de acţionari care acţionează în mod concertat cel puţin
o treime din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a emitentului;
32. poziţie majoritară – orice participare la capital care conferă
acţionarului semnificativ sau unui grup de acţionari care acţionează în mod
concertat fie mai mult de jumătate din totalul drepturilor de vot în adunarea
generală a emitentului, fie drepturi de vot suficiente pentru a alege şi a revoca
majoritatea membrilor consiliului de administraţie şi a cenzorilor emitentului;
33. poziţie majoritară absolută – orice participare la capital care
conferă acţionarului semnificativ sau unui grup de acţionari care acţionează
în mod concertat fie mai mult de 75% din totalul drepturilor de vot în
adunarea generală a emitentului, fie drepturi de vot suficiente pentru a alege
şi a revoca toţi membrii consiliului de administraţie şi cenzorii emitentului;
34. preluare – dobândirea unei poziţii majoritare;
35. servicii de investiţii financiare – activităţi profesionale
constând în operaţiuni cu valori mobiliare, instrumente financiare sau
drepturi aferente acestora, pe cont propriu sau în numele unor terţi, şi
servicii accesorii sau conexe;
36. societate de registru – o societate pe acţiuni autorizată de
C.N.V.M. să desfăşoare activităţi de registru pentru societăţile deţinute public
şi pentru alţi emitenţi;
37. societate de servicii de investiţii financiare – o persoană juridică
autorizată de C.N.V.M. să presteze servicii de investiţii financiare;
38. societate de tip închis – societatea comercială care nu îndeplineşte
condiţiile pentru a fi calificată drept societate deţinută public;
518

39. societate deţinută public – o societate comercială pe acţiuni
constituită prin subscripţie publică sau o societate ale cărei valori mobiliare
au făcut obiectul unei oferte publice regulat promovate şi încheiate cu succes;
40. valori mobiliare – instrumente financiare negociabile transmisibile
prin tradiţiune sau prin înscriere în cont, care conferă drepturi egale pe
categorie, dând deţinătorilor dreptul la o fracţiune din capitalul social al
emitentului sau un drept de creanţă general asupra patrimoniului emitentului,
şi sunt susceptibile de tranzacţionare pe o piaţă reglementată. Valorile
mobiliare includ:
a) acţiuni;
b) titluri de stat, obligaţiuni emise de administraţia publică centrală
sau locală şi societăţi comerciale, precum şi alte titluri de împrumut cu
scadenţă mai mare de un an;
c) drepturi de preferinţă la subscrierea de acţiuni şi drepturi de
conversie a unor creanţe în acţiuni;
d) alte instrumente financiare, cu excluderea instrumentelor de plată,
care dau dreptul de a dobândi valori mobiliare echivalente celor menţionate
mai sus prin subscriere, schimb sau la o compensaţie bănească;
e) orice alte instrumente financiare calificate de C.N.V.M. ca valori
mobiliare;
41. vânzarea în lipsă – vânzarea unor valori mobiliare care nu sunt
proprietatea vânzătorului la data vânzării, dar pe care acesta le achiziţionează
înainte de predare;
42. vot cumulativ – metoda prin care fiecare acţionar are dreptul de
a-şi atribui voturile cumulate (voturile obţinute în urma înmulţirii voturilor
deţinute de către orice acţionar, potrivit participării la capitalul social, cu
numărul administratorilor ce urmează să formeze consiliul de administraţie)
uneia sau mai multora dintre persoanele propuse pentru alegerea consiliului
de administraţie.
(2) În caz de îndoială calificarea unei persoane, instituţii, situaţii,
informaţii, operaţiuni sau a unui act juridic ori instrument negociabil cu
privire la includerea în sau excluderea din sfera termenilor şi expresiilor cu
semnificaţia stabilită la alin. (1), în vederea determinării incidenţei
dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă, se poate face de către C.N.V.M.
din oficiu sau la cererea părţii interesate.
(3) Termenii, abrevierile şi expresiile nedefinite la alin. (1) şi care sunt
definite în legislaţia privind pieţele reglementate de mărfuri şi instrumente
financiare derivate, respectiv în legislaţia privind organismele de plasament
colectiv în valori mobiliare, au înţelesul prevăzut în cuprinsul acestora.
(4) În caz de litigiu actele individuale emise de C.N.V.M. cu privire la
vreuna dintre calificările prevăzute la alin. (2) pot fi atacate cu recurs în faţa
Curţii Supreme de Justiţie – Secţia de contencios administrativ.
519

CONCURENŢA ÎN AFACERI
În înţelesul prezentelor norme1, termenii de mai jos au următoarele

semnificaţii:
a) abuz de poziţie dominantă – faptă săvârşită de o persoană
juridică aflată în poziţie dominantă, pentru a-şi menţine sau pentru a-şi
îmbunătăţi poziţia pe piaţă şi care afectează activitatea economică sau
care prejudiciază consumatorii;
b) concurenţă – mod de manifestare a economiei de piaţă,
caracterizat prin confruntarea economică a mai multor agenţi economici
pe aceeaşi piaţă, pentru atingerea unor obiective economice specifice:
profit, vânzări şi/sau cota de piaţă;
c) monopol natural – situaţie existentă pe o piaţă determinată, cu o
singură firmă, ofertantă a unor bunuri sau a unor servicii care nu se pot
realiza/presta în condiţii de eficienţă de către unităţi concurenţiale sau care
ar putea deveni concurenţiale pe termen scurt ori mediu, datorită utilizării
unor tehnologii specifice sau unor investiţii având costuri ridicate;
d) monopol zonal – situaţie de monopol natural, existentă pe un
segment reglementat de piaţă, determinat din punct de vedere geografic;
e) piaţă internă de gaze naturale – spaţiul economic de desfăşurare
a tuturor operaţiunilor comerciale din sectorul gazelor naturale, care are în
compunere următoarele segmente:
– segmentul reglementat al pieţei interne de gaze naturale;
– segmentul concurenţial al pieţei interne de gaze naturale;
f) poziţie dominantă – situaţie în care se află un agent economic pe
o piaţă determinată, care are posibilitatea să se comporte pe piaţă
independent faţă de furnizori, consumatori sau de concurenţii săi.
Definiţii conform Regulamentului privind exceptarea acordurilor
de transfer de tehnologie de la aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) din
Legea concurenţei nr. 21/1996. Acest regulament transpune în legislaţia
românească Regulamentul (CE) nr. 772/2004 al Comisiei privind
aplicarea articolului 81, paragraful 3 din Tratatul (CE) unor categorii de
1
DECIZIE Nr. 620 din 30 aprilie 2004 pentru aprobarea Normelor
privind prevenirea abuzului de poziţie dominantă pe piaţa internă de gaze
naturale EMITENT: AUTORITATEA NAŢIONALĂ DE REGLEMENTARE ÎN
DOMENIUL GAZELOR NATURALE, M. Of. nr. 416 din 10 mai 2004.
520

acorduri prin transfer de tehnologie, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene (JOUE) nr. L 123 din 27 aprilie 2004.
(1) În înţelesul prezentului regulament2, termenii şi expresiile de
mai jos semnifică după cum urmează:
a) acord – o înţelegere, o decizie luată de asociaţii de agenţi
economici sau o practică concertată;
b) acord de transfer de tehnologie – un acord de licenţă de brevet, un
acord de licenţă de know-how, un acord de licenţă de drepturi de autor pentru
programe de calculator (software) sau o combinaţie a acestora, inclusiv orice
acord de acest tip care conţine prevederi referitoare la vânzarea şi la
cumpărarea de produse sau care se referă la licenţa pentru alte drepturi de
proprietate intelectuală ori la cesiunea de drepturi de proprietate intelectuală,
cu condiţia ca aceste prevederi să nu constituie obiectul principal al acordului
şi să fie direct legate de fabricarea produselor prevăzute în contract. De
asemenea, sunt considerate acorduri de transfer de tehnologie: cesiunea de
brevete, de know-how, de drepturi de autor pentru programe de calculator sau
o combinaţie a acestor elemente sub condiţia ca o parte din riscul legat de
exploatarea tehnologiei să fie suportată de cedent, îndeosebi atunci când
nivelul remunerării cesiunii depinde de cifra de afaceri realizată de cesionar
pentru produsele obţinute folosindu-se tehnologia cedată, de cantitatea de
produse fabricate sau de numărul de operaţiuni realizate cu ajutorul
tehnologiei în cauză;
c) acord reciproc – acordul de transfer de tehnologie prin care 2
agenţi economici îşi acordă reciproc, în acelaşi contract sau în contracte
separate, o licenţă de brevet, o licenţă de know-how, o licenţă de drepturi
de autor pentru software sau o combinaţie a acestora, când licenţele se
referă la tehnologii concurente ori când pot fi folosite pentru producţia de
produse concurente;
d) acord nereciproc – acordul de transfer de tehnologie prin care
un agent economic acordă altui agent economic o licenţă de brevet, o
licenţă de know-how sau o licenţă de drepturi de autor pentru programe de
calculator (software) ori o combinaţie a acestora sau prin care 2 agenţi
economici îşi acordă reciproc o astfel de licenţă, cu condiţia ca aceste
licenţe să nu se refere la tehnologii concurente şi să nu poată fi folosite
pentru producţia de produse concurente;
e) produs – un bun sau un serviciu, incluzând atât bunurile şi
serviciile intermediare, cât şi bunurile şi serviciile finale;
f) produse prevăzute în contract – produse executate folosindu-se
tehnologia sub licenţă;
2
ORDIN Nr. 82 din 4 mai 2005 pentru punerea în aplicare a
Regulamentului privind exceptarea acordurilor de transfer de tehnologie de la
aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996
EMITENT: CONSILIUL CONCURENŢEI publicat în: Monitorul Oficial
nr. 429 din 20 mai 2005.
521

g) drepturi de proprietate intelectuală – drepturi de proprietate
industrială, know-how, dreptul de autor şi drepturile conexe;
h) brevete – brevete de invenţie, cereri de brevete, modele de
utilitate, cereri de înregistrare de modele de utilitate, desene, topografii ale
circuitelor integrate, certificate de protecţie suplimentară pentru produsele
farmaceutice sau alte produse susceptibile de a beneficia de acestea şi
certificate pentru atestarea de noi soiuri de plante;
i) know-how – un pachet de informaţii practice nebrevetate,
rezultând din experienţă şi testare, care sunt secrete, substanţiale şi
identificate: secret înseamnă că nu este general cunoscut sau uşor
accesibil; substanţial înseamnă că este important şi util pentru fabricarea
produselor contractuale; identificat înseamnă că este descris într-o
manieră suficient de cuprinzătoare pentru a face posibilă verificarea
îndeplinirii criteriilor de secret şi substanţialitate;
j) agenţi economici concurenţi – agenţi economici care se
concurează pe piaţa relevantă a tehnologiilor şi/sau pe piaţa relevantă a
produsului, înţeles fiind că:
(1) agenţi economici concurenţi pe piaţa relevantă a tehnologiilor
sunt agenţii economici care acordă sub licenţă tehnologii concurente fără
să încalce drepturile reciproce de proprietate intelectuală (concurenţi
efectivi pe piaţa tehnologiilor); piaţa relevantă a tehnologiilor cuprinde
tehnologiile considerate de licenţiaţi ca fiind interschimbabile sau
substituibile cu tehnologia sub licenţă, din punct de vedere al
caracteristicilor, al redevenţelor şi al destinaţiei lor;
(2) agenţi economici concurenţi pe piaţa relevantă a produsului
sunt agenţii economici care, în absenţa acordului de transfer de
tehnologie, operează ambii pe pieţele produsului şi pe pieţele geografice
pe care sunt vândute produsele prevăzute în contract fără a încălca
drepturile reciproce de proprietate intelectuală (concurenţi efectivi pe
piaţa produsului) sau care sunt dispuşi, pe considerente realiste, să
efectueze investiţiile suplimentare necesare sau să suporte costurile de
conversie necesare pentru a pătrunde, la momentul dorit, pe pieţele
produsului şi pe pieţele geografice în cauză, fără a încălca drepturi
reciproce de proprietate intelectuală, în condiţiile unei creşteri modeste,
dar permanente, a preţurilor relative (concurenţi potenţiali pe piaţa
produsului); piaţa relevantă a produsului în cauză cuprinde produsele
considerate de cumpărători ca fiind interschimbabile sau substituibile cu
produsele prevăzute în contract, din punct de vedere al caracteristicilor
produselor, al preţului şi al utilizării lor;
k) sistem de distribuţie selectivă – un sistem de distribuţie în care
licenţiatorul se obligă să nu cedeze licenţa de fabricare a produselor
prevăzute în contract decât unor licenţiaţi selecţionaţi pe baza unor criterii
522

definite şi în care licenţiaţii respectivi se obligă să nu vândă produsele
prevăzute în contract distribuitorilor neagreaţi;
l) teritoriu exclusiv – un teritoriu pe care un singur agent economic
este autorizat să fabrice produsele prevăzute în contract utilizând
tehnologia sub licenţă, fără a se aduce atingere posibilităţii de a fi
autorizat şi un alt licenţiat pe acest teritoriu pentru a fabrica produsele
prevăzute în contract numai pentru un cumpărător determinat, atunci când
această a doua licenţă a fost acordată în scopul creării unei surse de
aprovizionare alternative pentru acel cumpărător;
m) grup de cumpărători exclusivi – un grup de cumpărători către
care un singur agent economic este autorizat să efectueze vânzări active
ale produselor prevăzute în contract pe baza tehnologiei sub licenţă;
n) îmbunătăţire disociabilă – îmbunătăţire care ar putea fi
exploatată fără a afecta tehnologia sub licenţă.
Termenii agent economic, licenţiator şi licenţiat includ şi agenţii
economici legaţi de aceştia.
Agenţii economici legaţi înseamnă:
a) agenţii economici în cazul cărora o parte la acord, direct sau
indirect:
(i) are puterea de a exercita mai mult de jumătate din drepturile de
vot; sau
(ii) are puterea de a numi mai mult de jumătate din numărul
membrilor consiliului de administraţie sau ai organismelor care îl
reprezintă legal; sau
(iii) are dreptul de a administra afacerile agentului economic;
b) agenţii economici care, direct sau indirect, au drepturile sau puterile
prevăzute la lit. a) asupra unei părţi la acordul de transfer de tehnologie;
c) agenţii economici în cazul cărora unul dintre agenţii economici
prevăzuţi la lit. b) are, direct sau indirect, drepturile ori puterile enumerate
la lit. a);
d) agenţii economici în cazul cărora una dintre părţile la acord,
împreună cu unul sau mai mulţi dintre agenţii economici prevăzuţi la lit.
a), b) sau c), ori în care 2 ori mai mulţi dintre cei din urmă deţin în comun
drepturile sau puterile enumerate la lit. a);
e) agenţii economici în cazul cărora drepturile sau puterile
enumerate la lit. a) sunt deţinute în comun de către:
(i) părţile la acord sau agenţii economici legaţi de acestea,
prevăzuţi la lit. a) – d); sau
(ii) una sau mai multe dintre părţile la acord ori unul sau
mai mulţi dintre agenţii economici legaţi de acestea, prevăzute la
lit. a) – d), şi unul sau mai mulţi terţi.
523

PROTECŢIA CONSUMATORILOR CONFORM OG NR. 21/1992,
REPUBLICATĂ
I. Termeni:
1. calitate – ansamblul de proprietăţi şi caracteristici ale unui
produs sau serviciu, care îi conferă aptitudinea de a satisface, conform
destinaţiei acestuia, necesităţile explicite sau implicite;
2. consumator – persoană fizică sau grup de persoane fizice
constituite în asociaţii, care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă
produse sau servicii, în afara activităţii sale profesionale;
3. agent economic – persoană fizică sau juridică, autorizată, care,
în cadrul activităţii sale profesionale, fabrică, importă, transportă sau
comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii;
4. producător:
a) agentul economic care fabrică un produs finit sau o
componentă a unui produs;
b) agentul economic care fabrică materie primă;
c) agentul economic care îşi aplică denumirea, marca sau un alt
semn distinctiv pe produs;
d) agentul economic care recondiţionează produsul;
e) agentul economic sau distribuitorul care prin activitatea sa
modifică caracteristicile produsului;
f) reprezentantul înregistrat în România al unui agent economic
care nu are sediul în România sau, în cazul inexistenţei acestuia,
importatorul produsului;
g) agentul economic care importă produse în vederea realizării
ulterioare a unei operaţiuni de vânzare, închiriere, leasing sau orice altă
formă de distribuţie specifică derulării afacerii;
h) distribuitorul produsului importat, în cazul în care nu se
cunoaşte importatorul, chiar dacă producătorul este menţionat;
i) distribuitorul produsului, în cazul în care importatorul nu poate
fi identificat, dacă nu informează persoana prejudiciată în termen de 30 de
zile de la cererea acesteia asupra identităţii importatorului;
5. distribuitor – agentul economic din lanţul de distribuţie;
6. vânzător – distribuitorul care oferă produsul consumatorului;
7. prestator – agentul economic care furnizează servicii;
524

8. produs – bun material a cărui destinaţie finală este consumul sau
utilizarea individuală ori colectivă; sunt considerate produse energia
electrică, energia termică, apa şi gazele livrate pentru consumul individual;
9. produs sigur – produsul care, folosit în condiţii normale sau
previzibile, nu prezintă riscuri sau care prezintă riscuri minime, ţinând
seama de întrebuinţarea acestuia; riscul se consideră acceptabil şi
compatibil cu un grad înalt de protecţie pentru siguranţa şi sănătatea
consumatorilor, în funcţie de următoarele aspecte:
a) caracteristicile produsului, ale ambalării şi ale instrucţiunilor de
montaj şi întreţinere;
b) efectul asupra altor produse, împreună cu care acesta poate fi
folosit;
c) modul de prezentare a produsului, etichetarea, instrucţiunile de
folosire şi orice alte indicaţii şi informaţii furnizate de producător;
d) categoria de consumatori expusă riscului prin folosirea
produsului;
10. produs periculos – produsul care nu poate fi definit ca produs
sigur;
11. produs cu defecte – produsul la care modul de prezentare,
utilizarea previzibilă şi data achiziţionării nu oferă siguranţă
consumatorului, producând pagube acestuia;
12. pagubă – prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui
produs periculos sau a unui produs cu defecte, precum şi cel creat de
servicii necorespunzătoare furnizate de prestator. Prejudiciul poate fi
material, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi
pierderea vieţii. În cazul utilizării unui produs cu defecte, se consideră
pagubă deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu
defecte, cu condiţia ca bunul respectiv să fie în mod normal destinat
folosinţei sau consumului privat şi să fi fost folosit de persoana
prejudiciată pentru uz sau consum personal, iar valoarea pagubei să nu fie
mai mică de 2 milioane lei;
13. produs de folosinţă îndelungată – produsul relativ complex,
constituit din piese şi subansambluri, proiectat şi construit pentru a putea
fi utilizat pe durată medie de utilizare şi asupra căruia se pot efectua
reparaţii sau activităţi de întreţinere;
14. serviciu – activitatea, alta decât cea din care rezultă produse,
efectuată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor;
15. declaraţie de conformitate – declaraţia făcută de către un
producător sau un prestator, prin care acesta informează, pe propria
răspundere, despre faptul că un produs sau un serviciu este conform cu un
document tehnic normativ;
525

16. clauză abuzivă – o clauză contractuală care nu a fost negociată
direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte
prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului şi contrar
cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor;
17. termen de garanţie – limita de timp, care curge de la data
dobândirii produsului sau serviciului, până la care producătorul sau
prestatorul îşi asumă responsabilitatea remedierii sau înlocuirii produsului
ori serviciului achiziţionat, pe cheltuiala sa, dacă deficienţele nu sunt
imputabile consumatorului;
18. termen de valabilitate – limita de timp, stabilită de producător,
până la care un produs perisabil sau un produs care, în scurt timp, poate
prezenta un pericol imediat pentru sănătatea consumatorului îşi păstrează
caracteristicile specifice, dacă au fost respectate condiţiile de transport,
manipulare, depozitare şi păstrare; pentru produsele alimentare acesta
reprezintă data limită de consum;
19. data durabilităţii minimale – data stabilită de producător până la
care un produs alimentar îşi păstrează caracteristicile specifice în condiţii de
depozitare corespunzătoare; produsele pentru care se stabileşte data
durabilităţii minimale nu trebuie să fie periculoase nici după această dată;
20. durata medie de utilizare – intervalul de timp, stabilit în
documente tehnice normative sau declarat de către producător ori
convenit între părţi, în cadrul căruia produsele de folosinţă îndelungată
trebuie să îşi menţină caracteristicile funcţionale, dacă au fost respectate
condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare;
21. viciu ascuns – deficienţa calitativă a unui produs livrat sau a
unui serviciu prestat care nu a fost cunoscută şi nici nu putea fi cunoscută
de către consumator prin mijloacele obişnuite de verificare;
22. practici comerciale abuzive – metode de vânzare restrictive sau
condiţionate care afectează interesele consumatorilor;
23. punere pe piaţă – acţiunea de a face disponibil pentru prima
dată, contra cost sau gratuit, un produs sau un serviciu în vederea
distribuirii sau utilizării.
II. Obligaţiile agenţilor economici: Agenţii economici sunt obligaţi:
a) producătorii:
produsul cu defect, precum şi pentru cel cauzat ca rezultat cumulat al
produsului cu defect cu o acţiune sau o omisiune a unei terţe persoane;
– să pună pe piaţă numai produse sigure şi, dacă actele normative
în vigoare prevăd, acestea să fie testate şi/sau certificate;
– să pună pe piaţă numai produse care respectă condiţiile prescrise
sau declarate;
526

– să oprească livrările, respectiv să retragă de pe piaţă sau de la
consumatori produsele la care organele abilitate sau specialiştii proprii au
constatat neîndeplinirea caracteristicilor prescrise, declarate sau care ar
putea afecta viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor, dacă această
măsură constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconfor-
mităţile respective;
– să asigure în producţie condiţii igienico-sanitare conform
normelor sanitare în vigoare;
b) distribuitorii:
– să se asigure că produsele oferite spre comercializare sunt sigure
şi respectă condiţiile prescrise sau declarate;
– să nu comercializeze produse despre care deţin informaţii sau
consideră că pot fi periculoase;
– să anunţe, imediat, autorităţile publice competente, precum şi
producătorul despre existenţa pe piaţă a oricărui produs de care au
cunoştinţă că este periculos;
– să retragă de la comercializare produsele la care organele
abilitate de lege au constatat că nu îndeplinesc caracteristicile prescrise
sau declarate, dacă aceasta constituie singurul mijloc prin care se pot
elimina neconformităţile respective;
– să asigure condiţiile tehnice stabilite de producător, precum şi
condiţiile igienico-sanitare pe timpul transportului, manipulării,
depozitării şi desfacerii, conform normelor în vigoare;
c) prestatorii de servicii:
– să folosească, în cadrul serviciilor prestate, numai produse şi
proceduri sigure şi, după caz, dacă actele normative în vigoare prevăd,
acestea să fie testate şi/sau certificate, şi să anunţe imediat existenţa pe
piaţă a oricărui produs despre care au cunoştinţă că este periculos;
– să presteze numai servicii care nu afectează viaţa, sănătatea sau
securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora;
– să respecte condiţiile prescrise sau declarate, precum şi clauzele
prevăzute în contracte;
– să asigure, la prestarea serviciilor, condiţiile tehnice stabilite de pro-
ducător, precum şi condiţiile igienico-sanitare, conform normelor în vigoare;
serviciul defectuos prestat.
III. Principalele drepturi ale consumatorilor sunt:
a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau
de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea
sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime;
b) de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor
esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă
527

în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi
de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori;
c) de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse
şi servicii de calitate;
d) de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea
necorespunzătoare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop
mijloace prevăzute de lege;
e) de a se organiza în asociaţii pentru protecţia consumatorilor, în
scopul apărării intereselor lor.
IV. Drepturi şi obligaţii ale Asociaţiilor pentru protecţia
consumatorilor: Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au
următoarele drepturi şi obligaţii:
a) de a fi sprijinite logistic de către organismele administraţiei
publice centrale şi locale, în vederea atingerii obiectivelor lor;
b) de a primi sume de la bugetul de stat şi de la bugetele locale;
c) de a solicita autorităţilor competente luarea de măsuri în vederea
opririi producţiei sau retragerii de pe piaţă a produselor ori serviciilor care
nu asigură nivelul calitativ prescris în documentele stabilite de lege sau
care pun în pericol viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor;
d) de a solicita agenţilor economici realizarea de produse şi servicii
în condiţii speciale, în vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor cu
handicap sau de vârsta a treia;
e) de a fi consultate cu ocazia elaborării actelor normative,
standardelor sau specificaţiilor care definesc caracteristicile tehnice şi
calitative ale produselor şi serviciilor destinate consumatorilor;
f) de a solicita şi de a obţine informaţii asupra preţului şi
caracteristicilor calitative ale produselor sau serviciilor, de natură să ajute
consumatorul la luarea unei decizii asupra achiziţionării acestora;
g) de a informa opinia publică, prin mass-media, asupra
deficienţelor de calitate ale produselor şi serviciilor, precum şi asupra
consecinţelor vătămătoare ale acestora pentru consumatori;
h) de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale consumatorilor;
i) de a solicita serviciilor sau organelor administraţiei publice,
efectuarea de analize şi încercări ale produselor destinate consumatorilor
şi de a publica rezultatele;
j) de a iniţia acţiuni proprii, în vederea identificării cazurilor în care
agenţii economici nu respectă drepturile consumatorilor prevăzute de lege,
precum şi a cazurilor de neconformitate a produselor sau serviciilor, şi de a
sesiza, în cadrul unei proceduri de urgenţă, serviciile sau organele de
specialitate ale administraţiei publice abilitate să acţioneze în consecinţă.
528

BREVETELE DE INVENŢIE*
În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos se

definesc după cum urmează:
a) brevet european – brevetul acordat conform Convenţiei
brevetului european;
b) cerere de brevet – cererea scrisă care conţine solicitarea expresă
de acordare a unui brevet de invenţie;
c) cerere internaţională – cererea de protecţie a unei invenţii,
înregistrată conform Tratatului de cooperare în domeniul brevetelor;
d) consilier în proprietate industrială – persoana specializată în
acordarea asistenţei în domeniul proprietăţii industriale (invenţii, mărci,
desene, modele etc.), care desfăşoară legal această activitate;
e) Convenţia brevetului european – Convenţia privind brevetul
european, încheiată la Munchen la 5 octombrie 1973, cu modificările şi
revizuirile ulterioare;
f) Convenţia de la Paris – Convenţia pentru protecţia proprietăţii
industriale din 20 martie 1883, Paris, astfel cum a fost revizuită şi modificată;
g) descriere – prezentarea în scris a invenţiei;
h) inventator – persoana care a creat invenţia;
i) mandatar autorizat – consilierul în proprietate industrială, care
poate avea şi calitate de reprezentare în procedurile în faţa Oficiului de
Stat pentru Invenţii şi Mărci;
j) OSIM – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci;
k) publicare – difuzarea informaţiei într-un mod accesibil publicului;
l) solicitant – persoana fizică sau juridică care cere acordarea unui
brevet de invenţie;
m) succesor în drepturi – orice persoană fizică sau juridică căreia i
s-a transmis fie dreptul la acordarea brevetului de invenţie, fie drepturile
care decurg dintr-un brevet de invenţie eliberat;
*
În temeiul Legii nr. 64 /1991privind brevetele de invenţie,
Republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Extras din
Regulamentul din 18 aprilie 2003 de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind
brevetele de invenţie aprobat prin HG nr. 499/2003 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie
M. Of. nr. 348 din 22 mai 2003.
529

n) revendicare – partea de brevet care cuprinde obiectul protecţiei
solicitate şi al cărei conţinut determină întinderea protecţiei;
o) titularul brevetului – persoana fizică sau juridică căreia îi
aparţine dreptul conferit prin brevet;
p) unitate – persoana juridică care funcţionează legal;
q) persoana care exploatează invenţia – persoana fizică sau
juridică care o pune în aplicare în mod legal. Persoana care exploatează
invenţia poate să fie identică cu titularul brevetului.
• ART. 3 Dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau
succesorului său în drepturi.
• ART. 4 În cazul în care invenţia a fost creată împreună de mai
mulţi inventatori, fiecare dintre aceştia are calitatea de coautor al
invenţiei, iar dreptul aparţine în comun acestora.
• Dacă mai multe persoane au creat aceeaşi invenţie, independent
una de alta, dreptul la brevet aparţine aceleia care a depus o cerere de
brevet a cărei dată de depozit este cea mai veche, iar dacă o prioritate a
fost recunoscută, aparţine persoanei a cărei cerere de brevet de invenţie
are cea mai veche dată de prioritate.
• Dispoziţiile alin. 2 sunt aplicabile numai dacă documentaţia
privind cererea sau, după caz, cea privind brevetul având data de depozit
sau de prioritate recunoscută cea mai veche a fost publicată conform legii.
• ART. 5 Dacă inventatorul este salariat, în lipsa unei prevederi
contractuale mai avantajoase acestuia, dreptul la brevetul de invenţie
aparţine:
a) unităţii, pentru invenţiile realizate de salariat în exercitarea unui
contract de muncă ce prevede o misiune inventivă încredinţată în mod
explicit, care corespunde cu funcţiile sale; inventatorul beneficiază de o
remuneraţie suplimentară stabilită prin contract;
b) salariatului, pentru invenţiile realizate de către acesta fie în
exercitarea funcţiei sale, fie în domeniul activităţii unităţii, prin
cunoaşterea sau folosirea tehnicii ori mijloacelor specifice ale unităţii sau
ale datelor existente în unitate, fie cu ajutorul material al acesteia, în lipsa
unei prevederi contractuale contrare.
• Dacă invenţia rezultă dintr-un contract de cercetare, în lipsa
unei clauze contrare, dreptul la brevet de invenţie aparţine unităţii care a
comandat cercetarea, inventatorul având dreptul la o remuneraţie
suplimentară stabilită prin act adiţional la contract.
• În cazurile prevăzute la alin. 1 lit. a) şi b) şi alin. 2, inventatorul
şi unitatea au obligaţia reciprocă să se informeze în scris asupra creării şi
stadiului realizării invenţiei şi să se abţină de la orice divulgare.
• Încălcarea obligaţiei de a informa atrage răspunderea persoanei
vinovate.
530

• În cazurile prevăzute la alin. 1 lit. a) şi la alin. 2, dacă, în termen
de 60 de zile de la data când salariatul a informat în scris unitatea asupra
redactării descrierii invenţiei, cererea de brevet nu a fost depusă la OSIM,
în lipsa altei convenţii între părţi, dreptul la acordarea brevetului de
invenţie aparţine salariatului, în condiţiile prevăzute la alin. 1 lit. b).
• În cazul prevăzut la alin. 1 lit. b), unitatea are un drept de preferinţă
la încheierea unui contract privind invenţia salariatului său, ce trebuie
exercitat în termen de 3 luni de la oferta salariatului; în lipsa acordului privind
preţul contractului, acesta urmează să fie stabilit de instanţele judecătoreşti.
• ART. 6 Persoanele fizice sau juridice străine având domiciliul
sau sediul în afara teritoriului României beneficiază de dispoziţiile
prezentei legi, în condiţiile tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind
invenţiile, la care România este parte.
Extras din REGULAMENT din 18 aprilie 2003 de aplicare a

Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie 3
Cap 4 – extras – drepturi:
Regula 68 – Excepţii privind încălcarea drepturilor
(1) Nu constituie încălcare a drepturilor prevăzute la art. 33 şi 34,
conferite titularului de către un brevet de invenţie care are ca obiect un
produs medicamentos:
a) actele premergătoare înregistrării unui medicament, prevăzute
de legislaţia naţională din domeniul medicamentului, cu condiţia ca
avizul de punere pe piaţă emis de instituţia în drept să fie aplicabil după
data de expirare a valabilităţii brevetului de invenţie;
b) actele privitoare la cercetarea şi dezvoltarea informaţiilor
cuprinse în brevet, sub condiţia ca acestea să fie destinate exclusiv
experimentărilor sau studiilor care urmăresc evaluarea datelor tehnice din
brevet.
(2) Orice experiment sau studiu efectuat de terţi, conform alin. (1)
lit. b), nu trebuie să fie executat pentru interese sau pentru scopuri
comerciale şi deci rezultatele obţinute nu pot fi exploatate comercial.
(3) De asemenea, în înţelesul art. 35, nu constituie un act de
încălcare a drepturilor prevăzute la art. 33 şi 34, conferite titularului de
către un brevet de invenţie, folosirea în învăţământ a informaţiilor din
acest brevet.
3
Conform cu http://www.osim.ro/legis/brevet/capit4.html
* Aprobat prin HG nr. 499/2003 pentru aprobarea Regulamentului de
aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie M. Of. nr. 348 din
22 mai 2003
531

SECŢIUNEA 1
Transmiterea drepturilor
Regula 69 – Cesiunea şi licenţa
(1) Drepturile prevăzute la art. 47 alin. 1 pot fi cesionate terţilor, în
totalitate sau în parte.
(2) Cesiunea este totală dacă poartă asupra întregului brevet.
(3) Cesiunea este parţială dacă este limitată numai la anumite
drepturi conferite de brevet ori numai la o anumită parte a invenţiei
protejată prin brevet.
(4) Cesiunea parţială conduce la un regim de coproprietate asupra
brevetului de invenţie, conform regulii 72.
(5) Odată cu cesiunea nu se transmit drepturile morale ale
inventatorului şi nici dreptul de prioritate.
(6) Licenţa este exclusivă când licenţiatorul se obligă să nu mai
transmită drepturile cu privire la exploatarea invenţiei şi altor persoane.
(7) În cazul licenţei exclusive, dacă nu se prevede altfel,
licenţiatorul îşi conservă dreptul de exploatare a invenţiei.
(8) Licenţa este neexclusivă dacă licenţiatorul îşi rezervă
posibilitatea de a acorda dreptul la exploatarea invenţiei şi altor persoane.
(9) Licenţa este totală dacă poartă asupra totalităţii drepturilor de
exploatare, totalităţii invenţiei brevetate şi întregului teritoriu; licenţa
poate fi limitată la o durată mai mică decât durata de protecţie a
brevetului de invenţie.
(10) Licenţiatul poate acorda sublicenţe numai cu consimţământul
licenţiatorului.
(11) Dacă în contractul de licenţă nu este stipulat altfel, licenţiatul
nu poate introduce în justiţie o acţiune în contrafacere, fără
consimţământul titularului brevetului.
(12) Totuşi beneficiarul unei licenţe exclusive poate introduce o
acţiune în contrafacere, dacă, după ce a notificat titularului brevetului
actele în contrafacere de care a luat cunoştinţă, acesta nu a acţionat în
termenul solicitat de licenţiat.
(13) În situaţii de urgenţă naţională sau alte situaţii de extremă
urgenţă, în vederea acordării unei licenţe obligatorii de către Tribunalul
Bucureşti nu este necesară dovada faptului că s-a încercat obţinerea unei
licenţe contractuale.
(14) Dacă titularul brevetului nu exploatează invenţia sau dacă
această exploatare nu este suficientă pe teritoriul României, importul
obiectului brevetului de către titular este considerat ca o exploatare a
brevetului în România.
(15) Cererea de brevet de invenţie publicată conform art. 23 alin. 1,
2 sau 4 şi brevetul de invenţie în vigoare pot face obiectul constituirii de
garanţii reale ori al unor măsuri de executare silită.
532

(16) În cazul transmiterilor de drepturi înregistrate de către un
solicitant sau titular străin, OSIM poate cere, după caz, o traducere în
limba română a exemplarului original autentificat al contractului de
transmitere de drepturi.
Regula 70 – Licenţe obligatorii
(1) Conform art. 48 alin. 1, 5 şi 7, există posibilitatea acordării unei
licenţe obligatorii oricărui solicitant pentru orice cerere de brevet de
invenţie sau oricărui titular pentru orice brevet de invenţie.
(2) Tribunalul Bucureşti poate să acorde o licenţă obligatorie în
condiţiile prevăzute la art. 48 şi 49 dacă eforturile întreprinse de solicitant
în scopul obţinerii unei licenţe contractuale, în condiţii comerciale
rezonabile, nu au ajuns la niciun rezultat.
(3) Beneficiarul licenţei obligatorii nu are calitatea de a intenta o
acţiune în contrafacere.
(4) O licenţă obligatorie este neexclusivă, iar întinderea şi durata
exploatării trebuie să fie limitate la scopurile pentru care a fost autorizată.
(5) Tribunalul Bucureşti decide cu privire la acordarea, retragerea,
întinderea, durata licenţei obligatorii, precum şi la remuneraţia cuvenită
titularului.
(6) Beneficiarul unei licenţe obligatorii, conform art.48 alin. 4,
poate fi Guvernul României ori terţii autorizaţi de către acesta, o persoană
fizică sau juridică.
(7) Obiectul unei licenţe obligatorii îl constituie numai informaţiile
din cererea de brevet de invenţie sau cele din brevetul de invenţie.
(8) Condiţiile prevăzute la art. 48 pentru acordarea unei licenţe
obligatorii pot fi aplicate numai dacă la data cererii adresate de persoana inte-
resată Tribunalului Bucureşti există o cerere de brevet de invenţie pentru care
OSIM nu a luat o hotărâre de respingere ori nu a fost retrasă sau considerată
ca fiind retrasă ori există un brevet de invenţie în vigoare pe teritoriul
României.
(9) În cazul în care titularul nu achită taxele anuale, pentru a
menţine în vigoare brevetul, beneficiarul licenţei obligatorii poate achita
aceste taxe în contul preţului licenţei.
(10) Licenţa obligatorie creează drepturi şi obligaţii numai între părţi.
(11) Cele două părţi implicate într-o licenţă obligatorie pot
transforma această licenţă în cesiune.
(12) În cazul în care invenţia din cererea de brevet de invenţie sau
din brevetul de invenţie, pentru care s-a acordat o licenţă obligatorie,
constituie informaţii clasificate, conform art. 42 alin. 2, acestea îşi vor
menţine în continuare caracterul atribuit.
(13) Este asimilată unei transmiteri înregistrarea schimbării de
titular rezultată din absorbţia, fuziunea, divizarea sau dizolvarea unei
persoane juridice.
533

MĂRCILE ŞI INDICAŢIILE GEOGRAFICE, ŞI ATRIBUŢIILE
OFICIULUI DE STAT PENTRU INVENŢII ŞI MĂRCI ÎN TEMEIUL LEGII
NR. 84/1998 PRIVIND MĂRCILE ŞI INDICAŢIILE GEOGRAFICE
Marca
În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos se
definesc după cum urmează:
a) marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la
deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de
cele aparţinând altor persoane; pot constitui mărci semne distinctive, cum
ar fi cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente
figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a
ambalajului său, combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a
acestor semne;
b) marca anterioară este marca înregistrată, precum şi marca
depusă pentru a fi înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor, cu
condiţia ca ulterior să fie înregistrată;
c) marca notorie este marca larg cunoscută în România la data
depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data priorităţii
revendicate în cerere; pentru a determina, dacă o marcă este larg cunoscută
se va avea în vedere notorietatea acestei mărci, în cadrul segmentului de
public vizat pentru produsele sau serviciile cărora marca respectivă se
aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România;
d) marca colectivă este marca destinată a servi la deosebirea
produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele sau
serviciile aparţinând altor persoane;
e) marca de certificare este marca ce indică faptul că produsele sau
serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în
ceea ce priveşte calitatea, materialul, modul de fabricaţie a produselor sau
de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici;
f) indicaţia geografică este denumirea servind la identificarea unui
produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazurile
în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi, în
mod esenţial, atribuite acestei origini geografice;
g) solicitantul este persoana fizică sau juridică în numele căreia
este depusă o cerere de înregistrare a unei mărci;
h) titularul este persoana fizică sau juridică în numele căreia marca
este înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor;
534

i) mandatarul autorizat, denumit în prezenta lege mandatar, este
consilierul în proprietate industrială, care poate avea şi calitatea de
reprezentare în procedurile în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi
Mărci;
j) Convenţia de la Paris este Convenţia pentru protecţia proprietăţii
industriale din 20 martie 1883, Paris, aşa cum a fost revizuită şi
modificată;
k) ţările Uniunii de la Paris sunt ţările cărora li se aplică Convenţia
de la Paris şi care sunt constituite în Uniunea pentru protecţia proprietăţii
industriale;
l) Aranjamentul de la Madrid este Aranjamentul de la Madrid
privind înregistrarea internaţională a mărcilor din 14 aprilie 1891, revizuit
la Stockholm la 14 iulie 1967;
m) Protocolul referitor la Aranjament este Protocolul de la Madrid
din 27 iunie 1989 referitor la Aranjamentul de la Madrid privind
înregistrarea internaţională a mărcilor.
Indicaţiile geografice
ART. 67. Indicaţiile geografice ale produselor sunt protejate în
România prin înregistrarea acestora la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi
Mărci, potrivit prezentei legi sau convenţiilor internaţionale la care
România este parte, şi pot fi folosite numai de persoanele care produc sau
comercializează produsele pentru care aceste indicaţii au fost înregistrate.
Nu sunt supuse procedurii de înregistrare, stabilită de prezenta
lege, indicaţiile geografice care au dobândit sau vor dobândi protecţie pe
calea unor convenţii bilaterale sau multilaterale încheiate de România.
Lista indicaţiilor geografice a căror protecţie este recunoscută în
România, pe baza convenţiilor prevăzute la alin. 2, va fi înscrisă la Oficiul
de Stat pentru Invenţii şi Mărci în Registrul Naţional al Indicaţiilor
Geografice şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
ART. 68
Au calitatea de a solicita Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci
înregistrarea unei indicaţii geografice asociaţiile de producători care
desfăşoară o activitate de producţie în zona geografică, pentru produsele
indicate în cerere.
Înregistrarea unei indicaţii geografice poate fi cerută la Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci, direct sau prin mandatar autorizat, cu
domiciliul sau cu sediul în România, şi va fi supusă taxei prevăzute de
lege.
ART. 69
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci înregistrează indicaţiile
geografice şi acordă solicitantului dreptul de utilizare a acestora după ce
535

Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei sau, după caz, autoritatea
competentă din ţara de origine a solicitantului certifică:
a) indicaţia geografică a produsului, care urmează a fi înregistrată;
b) produsele care pot fi comercializate sub această indicaţie;
c) aria geografică de producţie;
d) caracteristicile şi condiţiile de obţinere pe care trebuie să le înde-
plinească produsele pentru a putea fi comercializate sub această indicaţie.
ART. 70
Sunt excluse de la înregistrare indicaţiile geografice care:
a) nu sunt conforme dispoziţiilor art. 3 lit. f);
b) sunt denumiri generice ale produselor;
c) sunt susceptibile de a induce publicul în eroare asupra naturii,
originii, modului de obţinere şi calităţii produselor;
d) sunt contrare bunelor moravuri sau ordinii publice.
ART. 71
Dacă cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci decide înregistrarea indicaţiei geografice în
Registrul Naţional al Indicaţiilor Geografice şi acordarea dreptului de
utilizare a acesteia solicitantului.
Dreptul de folosire a indicaţiei geografice, dobândit prin
înregistrarea acesteia, aparţine membrilor asociaţiei înscrişi în lista
comunicată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
ART. 72
În termen de 2 luni de la data deciziei de înregistrare, Oficiul de
Stat pentru Invenţii şi Mărci publică indicaţia geografică în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială şi eliberează solicitantului certificatul de
înregistrare a indicaţiei geografice şi de acordare a dreptului de utilizare a
acesteia, cu plata taxei prevăzute de lege.
ART. 73
Înregistrarea unei indicaţii geografice pe numele unei asociaţii de
producători nu constituie obstacol la înregistrarea aceleiaşi indicaţii de
către orice altă asociaţie având calitatea cerută la art. 68.
ART. 74
Durata de protecţie a indicaţiilor geografice curge de la data
depunerii cererii la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi este
nelimitată.
Dreptul de utilizare a indicaţiei geografice se acordă solicitantului
pe o perioadă de 10 ani, cu posibilitatea de reînnoire nelimitată, dacă se
menţin condiţiile în care acest drept a fost dobândit.
Cererea de reînnoire este supusă taxei prevăzute de lege.
ART. 75
Persoanele autorizate să folosească o indicaţie geografică pentru
anumite produse au dreptul să o folosească în circuitul comercial, aplicată
536

numai pe aceste produse, în documente însoţitoare, reclame, prospecte, şi
pot să aplice menţiunea indicaţie geografică înregistrată.
ART. 76
Este interzisă folosirea unei indicaţii geografice sau imitarea ei de
către persoane neautorizate, chiar dacă se indică originea reală a
produselor ori dacă se adaugă menţiuni ca: gen, tip, imitaţie şi altele
asemenea.
Persoanele autorizate de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci să
utilizeze o indicaţie geografică pentru vinuri sau pentru produse spirtoase
pot să interzică folosirea acestei indicaţii de către orice altă persoană
pentru vinuri sau pentru produse spirtoase care nu sunt originare din locul
sugerat de indicaţia geografică respectivă, chiar în cazurile în care
originea adevărată a produsului este menţionată expres ori în cazurile în
care indicaţia geografică este utilizată în traducere sau este însoţită de
expresii, cum sunt: de genul, de tipul şi altele asemenea.
ART. 77
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei poate proceda, din oficiu
sau la sesizarea unei persoane interesate, la controlul produselor puse în
circulaţie sub indicaţia geografică înregistrată.
ART. 78
Dreptul de folosire a unei indicaţii geografice nu poate să facă
obiectul niciunei transmiteri.
ART. 79
Pe întreaga durată de protecţie a indicaţiei geografice oricare
persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului Bucureşti
anularea înregistrării acesteia, dacă înregistrarea indicaţiei geografice s-a
făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 69 şi 70.
Pentru nerespectarea condiţiilor de calitate şi a caracteristicilor
specifice produselor din zona la care se referă indicaţia geografică,
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei sau oricare altă persoană interesată
poate solicita Tribunalului Municipiului Bucureşti decăderea din drepturi
a persoanelor autorizate de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci să
folosească indicaţia geografică înregistrată.
Sentinţa Tribunalului Municipiului Bucureşti rămasă definitivă se
comunică Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către persoana
interesată. Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci radiază indicaţia
geografică din Registrul Naţional al Indicaţiilor Geografice şi publică
radierea acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen
de 2 luni de la comunicare.
Atribuţiile Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci
ART. 92
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci este organul de specialitate
al administraţiei publice centrale, unica autoritate care asigură pe teritoriul
537

României protecţia mărcilor şi indicaţiilor geografice, potrivit prezentei
legi.
ART. 93
În domeniul mărcilor şi indicaţiilor geografice, Oficiul de Stat
pentru Invenţii şi Mărci are următoarele atribuţii:
a) înregistrează, examinează şi publică cererile de înregistrare a
mărcilor;
b) examinează mărcile înregistrate sau depuse spre înregistrare la
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, conform Aranjamentului
de la Madrid sau Protocolului referitor la Aranjament, recunoscând sau
refuzând protecţia acestora pe teritoriul României;
c) înregistrează şi publică cererile de înregistrare a indicaţiilor
geografice şi acordă protecţie acestora pe teritoriul României;
d) eliberează certificate de înregistrare a mărcilor;
e) eliberează certificate de înregistrare a indicaţiilor geografice şi
acordă dreptul de utilizare a acestora;
f) organizează şi ţine Registrul Naţional al Mărcilor şi Registrul
Naţional al Indicaţiilor Geografice;
g) eliberează certificate de prioritate pentru mărci;
h) efectuează cercetări prealabile înregistrării unei mărci;
i) administrează, conservă şi dezvoltă colecţia naţională de mărci şi
de indicaţii geografice şi realizează baza de date informative în domeniu;
j) întreţine relaţii cu organe guvernamentale similare şi organizaţii
regionale de proprietate industrială; reprezintă România în organizaţii
internaţionale de specialitate;
k) editează publicaţia oficială privind mărcile şi indicaţiile
geografice ale produselor şi asigură schimbul de publicaţii cu
administraţiile naţionale similare străine şi cu organismele şi organizaţiile
internaţionale de profil;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege.
538

DREPTURILE DE AUTOR ÎN TEMEIUL LEGII NR. 8/1996 PRIVIND
DREPTURILE DE AUTORI ŞI DREPTURILE CONEXE
Drepturi de autor
♦ Prin reproducere, în sensul prezentei legi, se înţelege realizarea
uneia ori a mai multor copii ale unei opere, în orice formă materială,
inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau vizuale a unei opere,
precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace
electronice.
♦ Prin difuzare, în sensul prezentei legi, se înţelege distribuirea
către public a originalului ori a copiilor unei opere, prin vânzare,
închiriere, împrumut sau prin orice alt mod de transmitere cu titlu oneros
sau cu titlu gratuit.
♦ Nu se consideră difuzare distribuirea către public prin
împrumut, cu titlu gratuit, a unei opere, în cazul în care se realizează prin
intermediul bibliotecilor publice.
♦ Se consideră publică orice comunicare a unei opere, făcută într-
un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de
persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al
cunoştinţelor acesteia, indiferent dacă membrii care compun acel public
susceptibil de a recepţiona astfel de comunicări pot sau nu să o facă în
acelaşi loc sau în locuri diferite ori în acelaşi timp sau în momente diferite.
♦ Dreptul de a autoriza închirierea operei reprezintă dreptul
exclusiv al unui autor de a pune la dispoziţie pentru utilizare originalul
sau copiile operei pentru o perioadă de timp limitată, în schimbul unui
avantaj economic direct sau indirect.
♦ Împrumutul public constă în punerea la dispoziţia unei
persoane, cu titlu gratuit, pentru utilizare, a originalului sau a copiei unei
opere pentru o perioadă de timp determinată, prin intermediul unei
instituţii care permite accesul publicului în acest scop. Împrumutul public
nu necesită autorizarea prealabilă a autorului.
♦ Împrumutul public dă dreptul titularului dreptului de autor la o
remuneraţie echitabilă.
♦ Dreptul de comunicare publică prin intermediul înregistrărilor
sonore sau audiovizuale reprezintă dreptul exclusiv al autorului de a auto-
riza comunicarea către public a unor lecturi, interpretări muzicale sau sce-
539

nice ori a altor forme de fixare a operei sale în înregistrări sonore sau
audiovizuale.
♦ Dreptul de difuzare secundară reprezintă dreptul exclusiv al
autorului de a autoriza comunicarea către public a operei sale, ulterior primei
difuzări, prin oricare dintre mijloacele prevăzute la art. 13 lit. g), h), i), j) şi l).
♦ Sunt permise, fără consimţământul autorului şi fără plata
vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la
cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe,
să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe
autor sau pe titularii drepturilor de exploatare:
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare sau
administrative, în măsura justificată de scopul acestora;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză,
comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care
folosirea lor justifică întinderea citatului;
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în
publicaţii, în emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore
sau audiovizuale, destinate exclusiv învăţământului, precum şi
reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor publice de
învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase
din opere, în măsura justificată de scopul urmărit;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din
opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor,
arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care funcţionează
fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei opere este
permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării
grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a
bibliotecii sau a arhivei respective;
e) reproducerea, difuzarea sau comunicarea către public, în scopul
informării asupra problemelor de actualitate, de scurte extrase din articole
de presă şi reportaje radiofonice sau televizate;
f) reproducerea, difuzarea sau comunicarea către public de scurte
fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi a altor opere de
acelaşi fel, care au fost exprimate oral în public, cu condiţia ca aceste
utilizări să aibă ca unic scop informarea privind actualitatea;
g) reproducerea, difuzarea sau comunicarea către public a operelor
în cadrul informaţiilor privind evenimentele de actualitate, dar numai în
măsura justificată de scopul informaţiei;
h) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact
direct cu opera, difuzarea sau comunicarea către public a imaginii unei
opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată
permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei
540

este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, difuzări sau
comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;
i) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor
instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca
atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată.
♦ În cazurile prevăzute la lit. b), c), e), f) şi h) trebuie să se
menţioneze sursa şi numele autorului, dacă acesta apare pe lucrarea
utilizată, iar în cazul operelor de artă plastică sau de arhitectură, şi locul
unde se găseşte originalul.
♦ Nu constituie o încălcare a dreptului de autor, în sensul
prezentei legi, reproducerea unei opere fără consimţământul autorului,
pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii, cu condiţia ca
opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţă publică, iar reproducerea să nu
contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor
sau pe titularul drepturilor de exploatare.
♦ Pentru suporturile pe care se pot realiza înregistrări, sonor sau
audiovizual, cât şi pentru aparatele ce permit reproducerea acestora, în
situaţia prevăzută la alin. (1), se va plăti o remuneraţie stabilită conform
prevederilor prezentei legi.
♦ Transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără
plata unei remuneraţii, este permisă în următoarele cazuri:
a) dacă este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este
pusă la dispoziţia publicului;
b) dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu
condiţia ca rezultatul să nu creeze confuzie în ce priveşte opera originală
şi autorul acesteia;
c) dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de
autor.
♦ Regizorul sau realizatorul operei audiovizuale este persoana
fizică ce îşi asumă conducerea creării şi realizării operei audiovizuale, în
calitate de autor principal.
♦ Producătorul unei opere audiovizuale este persoana fizică sau
juridică ce îşi asumă responsabilitatea producerii operei şi, în această
calitate, organizează realizarea operei şi furnizează mijloacele necesare
tehnice şi financiare.
♦ Dreptul la adaptarea audiovizuală este dreptul exclusiv al
titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de a o
transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală.
♦ Prin prezenta lege, protecţia programelor pentru calculator
include orice expresie a unui program, programele de aplicaţie şi
sistemele de operare, exprimate în orice fel de limbaj, fie în cod-sursă sau
cod-obiect, materialul de concepţie pregătitor, precum şi manualele.
541

♦ Ideile, procedeele, metodele de funcţionare, conceptele
matematice şi principiile care stau la baza oricărui element dintr-un
program pentru calculator, inclusiv acelea care stau la baza interfeţelor
sale, nu sunt protejate.
Drepturile conexe dreptului de autor

♦ Drepturile conexe dreptului de autor nu aduc atingere
drepturilor autorilor. Nicio dispoziţie a prezentului titlu nu trebuie
interpretată în sensul unei limitări a exerciţiului dreptului de autor.
♦ Drepturile patrimoniale recunoscute în prezentul capitol pot fi
transmise, în tot sau în parte, potrivit dreptului comun. Aceste drepturi pot
să facă obiectul unei cesiuni exclusive sau neexclusive.
♦ În sensul prezentei legi, se consideră fixare încorporarea de
coduri, sunete, imagini ori de sunete şi imagini sau de reprezentări
numerice ale acestora, pe orice suport material, chiar electronic, care
permite perceperea, reproducerea ori comunicarea lor într-un mod
oarecare.
♦ Sunt recunoscuţi şi protejaţi ca titulari de drepturi conexe
dreptului de autor artiştii interpreţi sau executanţi, pentru propriile
interpretări sau execuţii, producătorii de înregistrări sonore, pentru
propriile înregistrări, şi organismele de radiodifuziune şi televiziune,
pentru propriile emisiuni.
Drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi
♦ În sensul prezentei legi, prin artişti interpreţi sau executanţi se
înţelege: actorii, cântăreţii, muzicienii, dansatorii şi alte persoane care
prezintă, cântă, dansează, recită, declamă, joacă, interpretează, regizează,
dirijează ori execută în orice altă modalitate o operă literară sau artistică,
un spectacol de orice fel, inclusiv folcloric, de varietăţi, de circ ori de
marionete.
♦ Artistul interpret sau executant are următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei
interpretări sau execuţii;
b) dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie
indicat ori comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a
înregistrării acestuia;
c) dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se
opune oricărei deformări, falsificări sau altei modificări substanţiale a
interpretării ori execuţiei sale sau oricărei încălcări a drepturilor sale, care
ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia sa;
d) dreptul de a se opune oricărei utilizări a prestaţiei sale, dacă prin
această utilizare se aduc prejudicii grave persoanei sale.
542

♦ Drepturile prevăzute la art. 96 nu pot face obiectul vreunei
renunţări sau înstrăinări.
♦ După moartea artistului interpret sau executant, exerciţiul
drepturilor prevăzute la art. 96 se transmite prin moştenire, potrivit
legislaţiei civile, pe durată nelimitată.
♦ Artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv
de a autoriza următoarele:
a) fixarea prestaţiei sale;
b) reproducerea prestaţiei fixate;
c) difuzarea prestaţiei fixate prin vânzare, închiriere, împrumut sau
prin orice alt mod de transmitere cu titlu oneros ori cu titlu gratuit;
d) prezentarea într-un loc public sau comunicarea publică a
prestaţiei fixate ori nefixate pe un suport;
e) adaptarea prestaţiei fixate;
f) emiterea sau transmiterea prin radiodifuziune ori prin televiziune
a prestaţiei sale, fixate sau nefixate pe un suport, retransmiterea prin
mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit sau prin orice alt
procedeu similar.
♦ Durata drepturilor patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau
executanţi este de 50 de ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului
următor celui în care a avut loc prima fixare sau, în lipsă, prima
comunicare către public.
Drepturile producătorilor de înregistrări sonore

♦ Se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă, în sensul
prezentei legi, orice fixare, exclusiv sonoră, a sunetelor provenite dintr-o
interpretare ori execuţie a unei opere sau a altor sunete ori a
reprezentărilor numerice ale acestor sunete, oricare ar fi metoda şi
suportul utilizate pentru această fixare. Nu se consideră înregistrare
sonoră o fixare audiovizuală sau partea sonoră a acesteia ori reprezentarea
sa numerică.
♦ Producătorul de înregistrări sonore este persoana fizică sau
juridică ce îşi asumă responsabilitatea organizării şi finanţarea realizării
primei fixări a sunetelor, fie că aceasta constituie sau nu o operă în sensul
prezentei legi.
♦ Producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial
exclusiv de a autoriza următoarele:
a) reproducerea propriilor înregistrări sonore;
b) difuzarea propriilor înregistrări sonore, prin vânzare, închiriere,
împrumut sau orice alt mod de transmitere cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit;
543

c) emiterea sau transmiterea prin radiodifuziune sau televiziune a
propriilor înregistrări sonore, retransmiterea prin mijloace fără fir, prin fir,
prin cablu, prin satelit sau prin orice alt procedeu similar, precum şi prin
orice alt mijloc de comunicare către public;
d) prezentarea într-un loc public a propriilor înregistrări sonore;
e) adaptarea propriilor înregistrări sonore;
f) importul pe teritoriul României al copiilor legal realizate ale
propriilor înregistrări sonore.
♦ De asemenea, producătorul de înregistrări sonore are dreptul
patrimonial exclusiv de a împiedica importul de copii ale propriilor
înregistrări sonore realizate fără autorizarea sa.
♦ Durata drepturilor patrimoniale ale producătorilor de
înregistrări sonore este de 50 de ani, începând cu data de 1 ianuarie a
anului următor celui în care a avut loc prima fixare.
♦ În cazul în care înregistrarea sonoră este adusă la cunoştinţă
publică în această perioadă, durata drepturilor patrimoniale expiră după
trecerea a 50 de ani de la data aducerii la cunoştinţă publică.
Comunicarea publică prin satelit
♦ În sensul prezentei legi, prin comunicare publică prin satelit se
înţelege introducerea, sub controlul şi responsabilitatea unui organism de
radiodifuziune sau de televiziune situat pe teritoriul României, a sem-
nalelor purtătoare de programe destinate captării de către public, într-un
lanţ neîntrerupt de comunicare ce conduce la satelit şi revine la pământ.
Retransmiterea prin cablu

♦ În sensul prezentei legi, prin comunicare publică realizată pe
calea retransmiterii prin cablu se înţelege retransmiterea simultană,
neschimbată şi integrală, prin cablu sau printr-un sistem de difuzare prin
unde ultrascurte, pentru recepţionarea de către public a unei transmisii ini-
ţiale de emisiuni de radio sau de televiziune difuzate publicului, cu sau
fără fir.
Organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor şi a
drepturilor conexe
♦ Organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor şi a
drepturilor conexe, denumite în cuprinsul legii organisme de gestiune
colectivă, sunt, în sensul prezentei legi, persoane juridice constituite prin
liberă asociere, care au ca obiect de activitate, în principal, colectarea şi
repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari.
♦ Organismele de gestiune colectivă prevăzute în prezentul
capitol sunt supuse reglementărilor privind asociaţiile fără scop lucrativ şi
544

pot dobândi personalitate juridică, în condiţiile legii, cu avizul Oficiului
Român pentru Drepturile de Autor.
♦ Aceste organisme sunt create direct de titularii drepturilor de
autor sau de drepturi conexe: autori, artişti interpreţi sau executanţi,
producători, organisme de radio şi de televiziune, precum şi alţi titulari ai
drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe, persoane fizice şi juridice.
Ele acţionează în limitele mandatului încredinţat şi pe baza statutului
adoptat după procedura prevăzută de lege.
♦ Organismele de gestiune colectivă pot fi create în mod separat
pentru gestionarea de categorii distincte de drepturi, corespunzând unor
domenii diferite de creaţie, precum şi pentru gestionarea de drepturi
aparţinând unor categorii distincte de titulari.
Funcţionarea organismelor de gestiune colectivă

♦ Organismele de gestiune colectivă au următoarele obligaţii:
a) să acorde utilizatorilor, prin contract, în schimbul unei
remuneraţii, autorizaţii neexclusive de utilizare a operelor sau prestaţiilor
titularilor drepturilor, sub formă de licenţă neexclusivă;
b) să elaboreze tabele pentru domeniul lor de activitate, cuprinzând
drepturile patrimoniale cuvenite, precum şi metodologiile ce trebuie
negociate cu utilizatorii în vederea plăţii acestor drepturi, în cazul acelor
opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală
de către titularii de drepturi;
c) să încheie, în numele titularilor de drepturi sau pe baza
mandatului acordat de organisme similare din străinătate, contracte
generale cu organizatorii de spectacole, organismele de radiodifuziune,
televiziune şi retransmitere prin cablu, având ca obiect autorizarea de
reprezentare şi de difuzare a operelor sau a prestaţiilor actuale şi viitoare
înscrise în repertoriul lor;
d) să reprezinte interesele membrilor lor, în ce priveşte exploatarea
operelor acestora, în afara teritoriului României, prin încheierea de
contracte bilaterale cu organisme similare din străinătate, precum şi prin
afilierea la organisme internaţionale neguvernamentale din domeniu;
e) să încaseze sumele datorate de utilizatori şi să le repartizeze între
titularii de drepturi, potrivit prevederilor din statut;
f) să informeze, la cerere, pe titularii drepturilor de autor sau ai
drepturilor conexe despre modul de utilizare a drepturilor lor şi să le
comunice raportul financiar anual şi raportul de verificare financiar-
contabilă;
g) să acorde asistenţă de specialitate titularilor de drepturi şi să îi
reprezinte în cadrul procedurilor legale ce privesc obiectul lor de
activitate;
545

h) să îndeplinească orice altă activitate conform mandatului primit
de la titularii dreptului de autor sau ai drepturilor conexe, în limitele
obiectului lor de activitate;
i) să ceară utilizatorilor comunicarea de informaţii şi înmânarea de
documente indispensabile pentru determinarea cuantumului remunera-
ţiilor şi al taxelor pe care le colectează.
♦ Gestiunea colectivă se exercită potrivit următoarelor reguli:
a) deciziile privind metodele şi regulile de colectare a remuneraţiei
şi a altor sume de la utilizatori şi cele de repartiţie a acestora între titularii
de drepturi, cât şi cele privind alte aspecte mai importante ale gestiunii
colective trebuie să fie luate de membri, potrivit statutului;
b) titularii ale căror drepturi sunt gestionate de un organism de
gestiune colectivă trebuie să primească periodic informaţii exacte, complete
şi detaliate despre toate activităţile organismului de gestiune colectivă;
c) în lipsa unei autorizaţii exprese din partea titularilor ale căror
drepturi le gestionează, nicio remuneraţie percepută de un organism de
gestiune colectivă nu poate fi utilizată în alte scopuri, cum ar fi cele
culturale, sociale ori pentru a finanţa activităţi de promovare, altele decât
acelea de a acoperi costurile reale ale gestiunii de drepturi în cauză şi de a
repartiza acestora sumele care au rămas după deducerea acestor costuri;
d) sumele colectate de un organism de gestiune colectivă, după
deducerea costurilor reale ale gestiunii colective, se impozitează potrivit
prevederilor legale în materie. După alte deduceri autorizate de titularii de
drepturi, în concordanţă cu dispoziţiile legale sumele respective se
repartizează între titulari proporţional cu utilizarea reală a operelor lor.
Atribuţiile Oficiului Român pentru Drepturile de Autor sunt

următoarele:
a) organizează şi administrează evidenţa repertoriului de opere şi
de autori primit de la organismele de gestiune colectivă pentru drepturile
de autor şi drepturile conexe;
b) acordă avize pentru constituirea ca persoane juridice, în
condiţiile legii, a organismelor de gestiune colectivă şi urmăreşte
aplicarea legislaţiei de către organismele a căror constituire a avizat-o;
c) avizează, în condiţiile legii, elaborarea şi negocierea tabelelor şi
a metodologiilor stabilite de organismele de gestiune colectivă cu
asociaţiile patronale de utilizatori;
d) exercită, la cererea şi pe cheltuiala titularilor unor drepturi
protejate, funcţii de observare şi de control asupra activităţilor ce pot da
naştere la încălcări ale legislaţiei dreptului de autor şi a drepturilor
conexe;
546

e) intervine, pe cale de mediere, în negocierile dintre organismele
de gestiune colectivă şi utilizatori, potrivit art. 131 alin. (4);
f) încheie procese-verbale de constatare a încălcărilor legii, în
condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, şi sesizează organele
competente în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu;
g) elaborează programe de instruire, de formare practică şi
teoretică în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe;
h) întreţine relaţii cu organizaţiile de specialitate similare şi cu
organizaţiile internaţionale din domeniu, la care statul român este parte.
Proceduri şi sancţiuni
♦ Încălcarea drepturilor recunoscute şi garantate prin prezenta
lege atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz,
potrivit legii. Dispoziţiile procedurale sunt cele prevăzute în prezenta
lege, care se completează cu cele de drept comun.
♦ Titularii drepturilor încălcate pot solicita instanţelor de judecată
sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor,
constatarea încălcării acestora şi pot pretinde repararea prejudiciului în
conformitate cu normele legale.
♦ În cazul încălcării unor drepturi recunoscute şi protejate prin
prezenta lege, titularii acestora pot cere instanţei de judecată sau altor
organe competente potrivit legii să dispună, de îndată, luarea unor măsuri
pentru prevenirea producerii unor pagube iminente sau pentru asigurarea
reparării acestora, după caz.
♦ De asemenea, titularii drepturilor încălcate pot cere instanţei de
judecată să dispună aplicarea oricăreia dintre următoarele măsuri:
a) remiterea, pentru acoperirea prejudiciilor suferite, a încasărilor
realizate prin actul ilicit sau, dacă prejudiciile nu pot fi reparate în acest
mod, remiterea bunurilor rezultate din fapta ilicită, în vederea valorificării
acestora, până la acoperirea integrală a prejudiciilor cauzate;
b) distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor aflate în proprietatea
făptuitorului, a căror destinaţie unică sau principală a fost aceea de
producere a actului ilicit;
c) scoaterea din circuitul comercial prin confiscarea şi distrugerea
copiilor efectuate ilegal; (excepţie: nu se aplică pentru construcţiile
arhitecturale, dacă distrugerea clădirii nu este impusă de circumstanţele
cazului respectiv.)
d) publicarea în mijloacele de comunicare în masă a hotărârii
instanţei de judecată, pe cheltuiala celui care a săvârşit fapta.
♦ ART. 140
Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la
2 ani sau cu amendă de la 200.000 lei la 3 milioane lei, dacă nu constituie
547

o infracţiune mai gravă, fapta persoanei care, fără a avea autorizarea sau,
după caz, consimţământul titularului drepturilor recunoscute prin prezenta
lege:
a) aduce o operă la cunoştinţă publică;
b) reprezintă scenic, recită, execută sau prezintă direct, în orice altă
modalitate publică, o operă;
c) permite accesul public la bazele de date pe calculator, care
conţin sau constituie opere protejate;
d) traduce, publică în culegeri, adaptează sau transformă o operă,
pentru a obţine o operă derivată;
e) fixează pe un suport prestaţia unui artist interpret sau executant;
f) emite ori transmite prin radiodifuziune sau prin televiziune o
prestaţie, fixată ori nefixată pe un suport, sau o retransmite prin mijloace
fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit ori prin orice alt procedeu similar
sau prin orice alt mijloc de comunicare către public;
g) prezintă într-un loc public înregistrările sonore ale unui producător;
h) emite ori transmite prin radiodifuziune sau prin televiziune
înregistrările sonore ale unui producător ori le retransmite prin mijloace
fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit sau prin orice alt procedeu similar
ori prin orice alt mijloc de comunicare către public;
i) fixează programe de radio sau de televiziune sau le retransmite
prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit sau prin orice alt
procedeu similar ori prin orice alt mijloc de comunicare către public;
j) comunică, într-un loc accesibil publicului cu plata intrării,
programe de radio sau de televiziune.
♦ ART. 141
Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
5 ani sau cu amendă de la 500.000 lei la 10 milioane lei fapta persoanei
care îşi însuşeşte, fără drept, calitatea de autor al unei opere sau fapta
persoanei care aduce la cunoştinţă publică o operă sub un alt nume decât
acela decis de autor, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
♦ ART. 142
o infracţiune mai gravă, fapta persoanei care, fără a avea consimţământul
titularului drepturilor recunoscute prin prezenta lege:
a) reproduce integral sau parţial o operă;
b) difuzează o operă;
c) importă, în vederea comercializării pe teritoriul României, copii
de pe o operă;
d) expune public o operă de artă plastică, de artă aplicată,
fotografică sau de arhitectură;
548

e) proiectează public o operă cinematografică sau altă operă
audiovizuală;
f) emite o operă prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir
a semnelor, sunetelor sau imaginilor, inclusiv prin satelit;
g) transmite o operă către public prin fir, prin cablu, prin fibră
optică sau prin orice alt procedeu similar;
h) retransmite o operă prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără
fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, inclusiv prin satelit, sau retransmite o
operă prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar;
i) emite sau transmite într-un loc accesibil publicului o operă
radiodifuzată sau televizată;
j) reproduce prestaţia unui artist interpret sau executant;
k) difuzează prestaţia unui artist interpret sau executant;
l) reproduce înregistrările sonore ale unui producător;
m) difuzează înregistrările sonore ale unui producător, inclusiv prin
închiriere;
n) importă, în vederea comercializării în România, înregistrările
sonore ale unui producător;
o) reproduce programe de radio sau de televiziune, fixate pe orice
fel de suport;
p) difuzează, inclusiv prin închiriere, programe de radio sau de
televiziune fixate pe orice fel de suport;
r) importă, în vederea comercializării în România, programe de
radio sau de televiziune fixate pe orice fel de suport.
♦ ART. 143
o infracţiune mai gravă, fapta persoanei care:
a) pune la dispoziţia publicului prin vânzare sau prin orice alt mod
de transmitere cu titlu oneros ori cu titlu gratuit mijloace tehnice destinate
ştergerii neautorizate sau neutralizării dispozitivelor tehnice care
protejează programul pentru calculator;
b) refuză să declare organelor competente provenienţa exempla-
relor unei opere sau provenienţa suporturilor pe care este înregistrată o
prestaţie ori un program de radio sau de televiziune, protejate în temeiul
prezentei legi, aflate în posesia sa în vederea difuzării.
♦ ART. 144
Acţiunea penală se pune în mişcare în cazul infracţiunilor
prevăzute la art. 140, 141 şi 142 lit. a), c), j), l), n) şi o), la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate în sensul prezentei legi.
Aplicarea legii. Dispoziţii tranzitorii şi finale
♦ Dispoziţiile prezentei legi se aplică în oricare dintre
A. operelor:
a) care nu au fost aduse încă la cunoştinţă publică şi ai căror autori
sunt cetăţeni români;
549

b) care nu au fost aduse la cunoştinţă publică şi ai căror autori sunt
persoane fizice sau juridice cu domiciliul ori cu sediul în România;
c) care au fost aduse la cunoştinţă publică prima dată în România
sau care au fost aduse la cunoştinţă publică pentru prima dată în altă ţară
şi simultan, dar nu mai târziu de 30 de zile, în România;
d) de arhitectură construite pe teritoriul României;
B. prestaţiilor artiştilor interpreţi sau executanţi:
a) care au loc pe teritoriul României;
b) sunt fixate în înregistrări sonore protejate de prezenta lege;
c) nu au fost fixate în înregistrări sonore, dar sunt transmise prin
emisiuni de radio sau de televiziune protejate de prezenta lege;
C. înregistrărilor sonore:
a) ai căror producători sunt persoane fizice ori juridice cu
domiciliul ori cu sediul în România;
b) a căror primă fixare pe un suport material a avut loc pentru
prima dată în România;
c) aduse la cunoştinţă publică prima dată în România sau aduse la
cunoştinţă publică pentru prima dată în altă ţară şi simultan, dar nu mai
târziu de 30 de zile, în România;
D. programelor de radio şi de televiziune:
a) emise de organisme de radiodifuziune şi de televiziune cu sediul
în România;
b) transmise de organisme transmiţătoare cu sediul în România.
♦ Existenţa şi conţinutul unei opere se pot dovedi prin orice
mijloace de probă, inclusiv prin includerea acesteia în repertoriul unui
organism de gestiune colectivă.
♦ Autorii şi alţi titulari de drepturi sau deţinătorii de drepturi
exclusive ale autorilor, la care se face referire în prezenta lege, au dreptul
să înscrie, pe originalele sau pe copiile autorizate ale operelor, menţiunea
de rezervare a exploatării acestora, constând în simbolul C înconjurat de
un cerc, însoţit de numele lor, de locul şi anul primei publicări.
♦ Utilajele, schiţele, machetele, manuscrisele şi orice alte bunuri
care servesc direct la realizarea unei opere ce dă naştere unui drept de
autor nu pot face obiectul unei urmăriri silite.
♦ Sumele datorate autorilor ca urmare a utilizării operelor lor
beneficiază de aceeaşi protecţie ca şi salariile şi nu pot fi urmărite decât în
aceleaşi condiţii. Aceste sume sunt supuse impozitării conform legislaţiei
fiscale în materie.
♦ Sunt scutite de taxa de timbru acţiunile şi cererile civile născute
din raporturile reglementate de prezenta lege, precum şi din căile de atac
aferente acestora, introduse de titularii dreptului de autor sau ai
drepturilor conexe ori de persoanele fizice sau juridice care îi reprezintă.
♦ Litigiile privind dreptul de autor şi drepturile conexe sunt de com-
petenţa organelor jurisdicţionale, potrivit prezentei legi şi dreptului comun.
550

GARANŢIA REALĂ ASUPRA FONDULUI DE COMERŢ ÎN TEMEIUL
LEGII NR. 99 DIN 26 MAI 1999 PRIVIND UNELE MĂSURI PENTRU
ACCELERAREA REFORMEI ECONOMICE. TITLUL VI – REGIMUL
JURIDIC AL GARANŢIILOR REALE MOBILIARE
♦ Art. 1 Prezenta ordonanţă de urgenţă stabileşte cadrul juridic

pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare, în baza
următoarelor principii:
a) asigurarea transparenţei procesului de privatizare;
b) formarea preţului de vânzare, în baza raportului dintre cerere şi
ofertă;
c) asigurarea egalităţii de tratament între cumpărători;
d) reconsiderarea datoriilor societăţilor comerciale, în vederea
sporirii atractivităţii ofertei de privatizare.
♦ ART. 2
Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă se aplică:
a) vânzării de acţiuni la societăţile comerciale la care statul sau o
autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, indiferent de
numărul acţiunilor pe care le deţine, inclusiv la societăţile naţionale,
companiile naţionale şi celelalte societăţi comerciale rezultate din
reorganizarea regiilor autonome de interes naţional sau local;
b) vânzării de active ale regiilor autonome şi ale societăţilor
comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale
este acţionar majoritar, inclusiv ale companiilor naţionale şi ale
societăţilor naţionale ori ale celorlalte societăţi comerciale rezultate din
reorganizarea unei regii autonome de interes naţional sau local.
♦ În înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă termenii şi
expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) societăţi comerciale înseamnă societăţile comerciale înfiinţate în
baza prevederilor Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, cu
modificările ulterioare, societăţile comerciale care au fost constituite de
autorităţile administraţiei publice locale în baza Legii administraţiei
publice locale nr. 69/1991, republicată, cu modificările ulterioare,
societăţile naţionale, companiile naţionale şi alte societăţi comerciale
rezultate din reorganizarea regiilor autonome de interes naţional sau local;
b) societăţi comerciale de interes strategic înseamnă societăţile
naţionale şi companiile naţionale; alte societăţi comerciale cu capital
551

majoritar de stat pot fi declarate de interes strategic prin hotărâre a
Guvernului;
c) acţiuni înseamnă valorile mobiliare emise de societăţi
comerciale; acţiunile pot fi ordinare sau preferenţiale, în conformitate cu
dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată,
cu modificările ulterioare;
d) active înseamnă bunuri sau ansambluri de bunuri din
patrimoniul unei societăţi comerciale sau regii autonome, care pot fi
separate şi organizate să funcţioneze independent, distinct de restul
activităţii societăţii sau regiei, cum ar fi unităţi şi subunităţi de producţie,
de comerţ sau de prestări de servicii, secţii, ateliere, ferme, spaţii
comerciale, spaţii de cazare sau de alimentaţie publică, spaţii pentru
birouri sau alte bunuri de acelaşi gen, inclusiv terenul aferent acestora;
e) cumpărător înseamnă orice persoană fizică sau juridică, română
sau străină. Cumpărător nu poate fi o persoană juridică română de drept
public sau o societate comercială la care statul român ori o autoritate a
administraţiei publice locale deţine mai mult de 33% din totalul acţiunilor
cu drept de vot în adunarea generală a acţionarilor;
f) minister de resort înseamnă ministerul sau organul administraţiei
publice centrale în al cărui domeniu de specialitate se încadrează obiectul
principal de activitate al societăţii comerciale sau sub a cărui autoritate
funcţionează regia autonomă;
g) instituţie publică implicată înseamnă Fondul Proprietăţii de Stat
sau orice minister de resort ori, după caz, o autoritate a administraţiei
publice locale, care are atribuţii de privatizare a unei societăţi comerciale;
h) autoritatea de mediu competentă este Ministerul Apelor,
Pădurilor şi Protecţiei Mediului sau o agenţie locală de protecţie a
mediului din subordinea acestui minister;
i) dosar de prezentare înseamnă ansamblul de date şi informaţii
privitoare la o societate comercială sau la un activ, furnizate în scris
potenţialilor cumpărători de acţiuni sau de active;
j) obligaţii de mediu reprezintă un set minim de obligaţii ce revin
societăţilor comerciale care se privatizează sau care se transmit o dată cu
vânzarea unui activ, din care rezultă obligaţia conformării cu legislaţia
privind protecţia mediului şi care se includ de către instituţia publică
implicată în dosarul de prezentare sau, după caz, în prospectul de ofertă
publică. Aceste obligaţii se stabilesc de către autoritatea de mediu
competentă, în baza bilanţului de mediu elaborat în cadrul procesului de
privatizare sau de vânzare a unui activ a cărui folosire are impact asupra
mediului. Bilanţul va fi elaborat în condiţiile stabilite prin normele
metodologice emise în baza prezentei ordonanţe de urgenţă;
552

k) agent de privatizare înseamnă orice persoană juridică, română
sau străină, specializată în activităţi financiare, precum: bănci, societăţi şi
fonduri de investiţii, societăţi financiare, societăţi care prestează servicii
de contabilitate, consultanţă, intermediere pe piaţa valorilor mobiliare ori
de lichidare şi repartizare a patrimoniului social etc., precum şi cabinete
sau societăţi profesionale de avocatură, indiferent dacă acestea acţionează
individual ori în asociere, cu menţiunea că persoanele juridice străine se
pot asocia cu o persoană juridică sau firmă română din categoriile sus-
menţionate;
l) închidere operaţională înseamnă ansamblul operaţiunilor de
natură tehnică şi organizatorică întreprinse de administratorii ori, după
caz, lichidatorii societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, din
împuternicirea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului de
administraţie, având ca finalitate încetarea activităţii economice a
societăţii şi conservarea activelor şi a altor bunuri ale acesteia până la
vânzarea lor potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă;
închiderea operaţională poate fi totală sau parţială, temporară sau
definitivă;
m) obligaţii bugetare înseamnă obligaţii rezultate din impozite,
taxe, contribuţii sau alte venituri bugetare, inclusiv majorări de întârziere
sau penalităţi aferente acestora şi dobânzi la credite garantate de stat,
datorate către bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele
locale şi bugetele fondurilor speciale;
n) creditor bugetar este titularul dreptului aferent unei obligaţii
bugetare.
Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare

♦ Prezentul titlu reglementează regimul juridic al garanţiilor reale
mobiliare, destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau
comerciale născute din orice contract încheiat între persoane fizice sau
juridice.
♦ În cuprinsul prezentului titlu următorii termeni au sensurile
menţionate mai jos:
a) debitor – persoana obligată să aducă la îndeplinire obligaţia
garantată printr-o garanţie reală mobiliară. În cuprinsul prezentului titlu
referirile la calitatea de „debitor” includ, de asemenea, locatarul unui
contract de închiriere sau utilizatorul unui contract de leasing, încheiate
pentru o perioadă mai mare de un an, cedentul unui drept de creanţă,
consignatarul unor bunuri şi debitorul din cadrul actelor juridice
prevăzute la art. 2 lit. b). Dacă legea sau contractul nu dispune altfel, prin
debitor, în sensul prezentului titlu, se înţelege şi proprietarul bunului cu
553

care s-a garantat îndeplinirea unei obligaţii, atunci când proprietarul nu
este ţinut să aducă la îndeplinire obligaţia garantată;
b) creditor – persoana în favoarea căreia s-a constituit garanţia
reală. În cuprinsul acestui titlu, referirile la calitatea de creditor includ, de
asemenea, şi locatorul dintr-un contract de închiriere sau locatorul ori
finanţatorul unui contract de leasing încheiat pentru o perioadă mai mare
de un an, cesionarul unui drept de creanţă, consignantul şi cel în favoarea
căruia a fost constituită o garanţie printr-un act juridic menţionat la art. 2
lit. b);
c) cont de depozit – depozit pe termen, depozit de economii, la
vedere, carnete de economii şi alte conturi similare deschise la o bancă;
d) închirierea, inclusiv orice leasing4, pentru un termen mai mare
de un an include:
– închirierea, inclusiv orice leasing, pe o perioadă nedeterminată;
– închirierea de bunuri, inclusiv orice formă de leasing, pe o durată
iniţială de un an sau mai puţin, dacă locatarul sau utilizatorul, cu acordul
locatorului sau al finanţatorului, deţine bunul în mod continuu pe o durată
mai mare de un an, calculată de la predarea bunului. Totuşi contractul de
închiriere nu se consideră mai mare de un an decât la împlinirea acestei
durate;
– închirierea de bunuri, inclusiv orice formă de leasing, pentru o
perioadă de un an sau mai scurtă, pentru care contractul prevede că poate
fi reînnoit pentru una sau mai multe perioade.
♦ Aplicarea dispoziţiilor prezentului titlu nu este afectată de
faptul că creanţa cu care se garantează este ea însăşi garantată printr-un
act juridic care nu cade sub incidenţa acestui titlu.
♦ Se consideră cuprinse în domeniul de aplicare al prezentului
titlu toate bunurile mobile, corporale sau necorporale.
♦ De asemenea, cade sub incidenţa prezentului titlu orice bun
mobil corporal sau bun mobil care este accesoriu al altui bun imobil, dar
care poate fi înlăturat sau extras din acesta, cu excepţia clădirilor şi a
materialelor de construcţii, chiar dacă părţile au denumit contractul
respectiv ipotecă.
♦ Prin clădiri se înţelege înălţarea unei structuri, deschiderea unei
mine sau începerea unei lucrări executate la suprafaţă sau în subteran.
Expresia materiale de construcţii înseamnă acele materiale care se
încorporează într-o clădire şi include bunurile ataşate unei clădiri în aşa
4
Excepţie: nu se aplică închirierii de bunuri de către locatorul sau
finanţatorul care nu are ca obiect de activitate închirierea de bunuri sau darea
de bunuri în leasing, precum şi închirierii de bunuri mobile accesorii unui
imobil, necesare pentru buna folosire a acestuia.
554

fel încât să nu poată fi desprinse decât numai prin producerea unor daune
cu o valoare mai mare decât a materialelor obţinute prin înlăturare.
♦ Prezentul titlu se aplică şi bunurilor prevăzute la art. 467 şi 468
din Codul civil.5
♦ Intră sub incidenţa prezentului titlu următoarele bunuri:
a) stocul de bunuri fungibile şi nefungibile;
b) soldurile creditoare ale conturilor de depozit, depunerile de
economii ori depozitele la termen deschise la instituţii bancare sau
financiare;
c) certificatele de depozit, conosamentele şi altele similare;
d) acţiunile şi părţile sociale din societăţile pe acţiuni şi cu
răspundere limitată;
e) drepturile de exploatare ale resurselor naturale şi de operare de
servicii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
f) drepturile rezultând din invenţii, mărci de fabrică şi alte drepturi
de proprietate intelectuală, industrială sau comercială;
g) drepturile de creanţă, garantate sau negarantate;
h) instrumentele negociabile, inclusiv cele garantate printr-o
ipotecă;
5
ART. 467 Cod civil
Animalele ce proprietarul fondului dă arendaşului pentru cultură,
sunt imobile pe cât timp li se păstrează destinaţia lor.
ART. 468
Obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi
exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaţie.
Astfel, sunt imobile prin destinaţie, când ele s-au pus de proprietar
pentru serviciul şi exploatarea fondului:
– animalele afectate la cultură;
– instrumente arătoare;
– seminţele date arendaşilor sau colonilor parţiari*); – *) Dijmaşi-
– porumbii din porumbărie;
– lapinii**) ţinuţi pe lângă casă; – **) Iepuri de casa.-
– stupii cu roi;
– peştele din iaz (heleşteie);
– teascurile, clădirile, alambicurile, căzile şi vasele;
– instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de
hârtie şi altor uzine;
– paiele şi gunoaiele.
Mai sunt imobile prin destinaţie toate efectele mobiliare***) ce
proprietarul a aşezat către fond în perpetuu. – ***) Lucruri mobile-
555

i) universalitatea bunurilor mobile ale debitorului, care poate
îngloba inventarul bunurilor circulante şi bunurile viitoare;
j) pădurea, recolta agricolă, mineralele şi hidrocarburile ce urmează
a fi extrase sau care au fost extrase;
k) poliţe de asigurare;
l) dreptul obţinut din închirierea sau arendarea unor bunuri
imobiliare;
m) echipamentele, instalaţiile, maşinile agricole sau altele
asemenea;
n) drepturi societare;
o) orice drept, exclusiv sau nu, de a tranzacţiona cu bunuri mobile
sau de a asigura servicii, care poate fi cedat de către titular, indiferent
dacă cedarea este supusă unor restricţii sau dacă necesită consimţământul
constituitorului sau autorizarea altei persoane;
p) bunurile mobile închiriate sau care fac obiectul unei operaţiuni
de leasing, pe o durată mai mare de un an;
q) orice alte asemenea bunuri.
Publicitatea şi ordinea de preferinţă a garanţiilor reale

Art 28
♦ Între o garanţie reală asupra stocurilor de mărfuri, inclusiv
asupra stocurilor viitoare, şi o garanţie asupra unor bunuri ale inventarului
în cauză, individualizate generic, are prioritate garanţia care a fost înscrisă
prima.
Art. 29
♦ Garanţiile reale şi sarcinile constituite pe bunuri mobile, care
cad sub incidenţa prezentului titlu, îndeplinesc condiţia de publicitate din
momentul înscrierii avizului de garanţie reală la Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare, denumită în continuare arhivă.
♦ Înscrierea la arhivă nu conferă validitate unei garanţii reale
lovite de nulitate.
♦ Prin înscrierea garanţiei reale creditorii pentru care se înscrie
ulterior o garanţie reală asupra aceluiaşi bun sunt prezumaţi că au
cunoştinţă despre existenţa garanţiei reale, proba contrarie nefiind
admisibilă.
♦ Fac excepţie de la prevederile art. 29 următoarele:
a) garanţia reală, dacă obligaţia garantată în momentul încheierii
contractului de garanţie asupra unor bunuri mobile corporale nu depăşeşte
echivalentul în lei al sumei de 300 euro, a cărei publicitate se poate face
fie prin luarea în posesie a bunului afectat garanţiei, fie prin înscrierea
unui aviz de garanţie la arhivă;
556

b) garanţia reală sau sarcina constituită pe sume de bani, valori
mobiliare sau titluri reprezentând bunuri, inclusiv certificate de depozit şi
conosamente negociabile, precum şi cecuri şi bilete la ordin, a cărei
publicitate se poate face numai prin posesia asupra instrumentului sau
prin andosarea acestuia, dacă transferul instrumentului în cauză necesită
posesia sau andosarea. Înscrierea la arhivă nu este o metodă validă de
publicitate în aceste cazuri;
c) garanţia reală sau sarcina reală pe valori mobiliare care, potrivit
regulilor pieţei de valori mobiliare, pot fi transferate prin simpla
înregistrare în registrele care deservesc piaţa pe care sunt vândute va fi
considerată ca fiind făcută publică din acest moment; înscrierea la arhivă
nu este o metodă validă de publicitate în aceste cazuri;
d) garanţia reală sau sarcina constituită asupra vapoarelor sau
avioanelor trebuie făcută publică prin înregistrarea unui formular de aviz
de garanţie reală în registrul în care se află înregistrat titlul de proprietate
asupra acestora. Registrul va trebui să evidenţieze garanţia reală la rubrica
în care se află înscris titlul de proprietate asupra bunului.
♦ Posesia bunului afectat garanţiei prevăzute la lit. a) şi b) trebuie
să fie publică.
♦ Posesia este publică dacă poate fi uşor cunoscută de către terţi.
♦ Dacă bunul afectat garanţiei se află în posesia legitimă şi sub
controlul creditorului sau al reprezentantului său, dar faţă de terţi se
creează aparenţa că posesia aparţine debitorului, posesia creditorului nu
constituie posesie publică.
♦ În cazul bunurilor date în consignaţie, care cad sub incidenţa
acestei reglementări, consignatarul este responsabil pentru înscrierea la
arhivă a unui formular de aviz de garanţie reală privind bunurile în cauză.
♦ În cazul în care consignatarul nu îşi îndeplineşte această
obligaţie, iar consignantului i se produc daune din această cauză,
consignatarul rămâne răspunzător pentru plata unor despăgubiri în
cuantum reprezentând cel puţin echivalentul în lei al sumei de 200 euro.
♦ Între o garanţie reală asupra stocurilor de mărfuri, inclusiv
asupra stocurilor viitoare, şi o garanţie asupra unor bunuri ale inventarului
în cauză, individualizate generic, are prioritate garanţia care a fost înscrisă
prima.
Art. 33
♦ Fac excepţie de la regula generală de stabilire a ordinii de
prioritate prevăzute la art. 28 următoarele:
a) garanţia reală constituită în favoarea vânzătorului bunului sau a
creditorului al cărui împrumut a făcut posibilă cumpărarea bunului.
Aceasta are prioritate asupra unei garanţii reale anterioare sau asupra altei
sarcini, dacă, înainte ca debitorul să obţină posesia bunului afectat
557

garanţiei, s-a înscris avizul de garanţie reală la arhivă, iar vânzătorul sau
creditorul îl înştiinţează pe creditorul garantat anterior despre vânzare şi
despre înscrierea garanţiei;
b) garanţia reală asupra recoltei sau asupra produselor ce se vor
obţine din valorificarea acesteia, constituită în scopul obţinerii de către
debitor a fondurilor necesare pentru a o produce sau constituită în
perioada de creştere a plantelor ori în cursul unei perioade de 6 luni
înainte de recoltare. Aceasta are prioritate asupra oricărei alte garanţii
reale sau sarcini din momentul înscrierii la arhivă;
c) garanţia reală constituită pe păsări, bovine, cabaline, ovine,
porcine şi peşte sau pe produsele lor, constituită în scopul asigurării
fondurilor care să îi permită debitorului să achiziţioneze nutreţuri,
medicamente sau hormoni, necesare pentru hrana sau tratarea animalelor
ori a peştelui. Aceasta are prioritate asupra oricărei alte garanţii reale sau
sarcini constituite pe acelaşi bun ori pe utilităţile lui, alta decât garanţia
reală dată vânzătorului de nutreţuri, medicamente sau hormoni.
Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare

♦ Înregistrarea operaţiunilor privind garanţiile reale mobiliare se
efectuează în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, denumită
în cuprinsul prezentului titlu arhivă.
♦ Arhiva este un sistem de evidenţă a priorităţii garanţiilor reale
mobiliare, structurată pe persoane şi bunuri.
♦ Guvernul, prin Autoritatea de Supraveghere, va concesiona, prin
licitaţie publică, dreptul de exploatare a arhivei către orice persoane fizice
sau juridice care întrunesc cerinţele stabilite prin regulament. Persoanele
autorizate formează corpul operatorilor arhivei, denumit în continuare
corpul operatorilor. Aceştia se pot constitui, potrivit legii, într-o asociaţie.
♦ Arhiva va fi organizată într-o bază de date unică, uşor
accesibilă.
♦ Arhiva va înscrie avizele de garanţii reale şi alte menţiuni, fără
a exercita controlul de legalitate sau de altă natură asupra acestora.
Înscrierea avizelor de garanţii reale este o obligaţie, iar personalul arhivei
nu are dreptul şi nici nu poate fi ţinut să ia măsuri cu privire la
corectitudinea informaţiilor introduse în arhivă.
♦ Baza de date va reflecta corect numai informaţiile introduse, pe
care trebuie să le ţină la zi.
♦ Avizele de garanţii reale vor fi indexate alfabetic, iar înscrierile
vor putea fi căutate după numele debitorului şi după numărul de serie în
cazul autovehiculelor.
♦ Înscrierea unui aviz de garanţie reală la arhivă nu va fi
condiţionată de prezentarea documentelor care să ateste plata de impozite
558

pe bunul grevat, pe împrumut acordat, ori a altor impozite de orice fel. De
asemenea, arhivarea nu va fi condiţionată nici de verificarea posesiunii
bunurilor afectate garanţiei.
Executarea garanţiilor reale

♦ În cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, creditorul
are dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei. În acest
scop, creditorul are dreptul să ia în posesie, în mod paşnic, bunul afectat
garanţiei sau produsele rezultate din valorificarea acestuia, precum şi
titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului
asupra bunului, fără a fi necesară vreo autorizaţie sau notificare prealabilă
şi fără a plăti taxe sau vreun tarif.
♦ În exercitarea dreptului de a lua în posesie bunul creditorul nu
poate tulbura ordinea publică, nici nu poate face uz de forţă fizică sau de
orice alt tip de intimidare asupra persoanei debitorului ori să recurgă la
orice alt mijloc de a-l constrânge pe debitor în momentul luării în posesie.
♦ În timpul intrării paşnice în posesia bunului, în nici un moment
creditorul nu poate fi însoţit de un funcţionar public sau poliţienesc.
♦ Pentru a putea lua în posesie bunul conform procedurii
prezentate mai sus, contractul de garanţie trebuie să includă următoarea
formulă, redactată cu caractere majuscule, având dimensiunea de cel
puţin 12 puncte (0,5 cm): „ÎN CAZ DE NEEXECUTARE CREDITORUL
POATE FOLOSI MIJLOACELE PROPRII PENTRU LUAREA ÎN POSESIE
A BUNULUI AFECTAT GARANŢIEI”.(art 63)
♦ Creditorul poate vinde orice bun afectat garanţiei, chiar în cazul
în care se află în posesia debitorului. În astfel de situaţie cumpărătorul
bunului are acelaşi drept de a intra în posesie ca şi creditorul garantat, în
condiţiile prezentului titlu conform art 65.
♦ În orice moment, până la vânzarea bunului de către creditor,
debitorul poate plăti creditorului totalitatea sumei datorate, cu cheltuielile
rezonabile făcute pentru luarea în posesie şi vânzarea bunului, stingând
astfel datoria. Creditorul este obligat să accepte plata, să înceteze imediat
orice măsură de executare silită şi să restituie bunul către debitor.
♦ Dacă nu este posibilă luarea în posesie a unui bun afectat
garanţiei în formă paşnică, creditorul garantat poate, prin intermediul
executorului judecătoresc sau, după caz, al executorului bancar ori cu
sprijinul oricărui alt organ de executare, să intre în posesia bunului.
Cererea creditorului va fi însoţită de o copie certificată de pe înscriere la
arhivă, o copie de pe contractul de garanţie şi de o descriere a bunului ce
urmează a fi luat în posesie. La solicitarea organului de executare
organele de poliţie sunt obligate să acorde tot sprijinul pentru luarea în
posesie a bunului.
559

ART. 68
♦ În termen de 48 de ore de la primirea cererii organul de
executare se va deplasa la locul unde se află bunul afectat garanţiei, va
intra în posesia acestuia şi îl va preda imediat creditorului. Organul de
executare va întocmi un proces-verbal, în două exemplare, din care unul
se va păstra la dosarul de executare, iar celălalt va fi înmânat debitorului,
care va semna de primire. În cazul în care este necesară folosirea forţei,
organul de executare este obligat să revină în cursul aceleiaşi zile, însoţit
de poliţie, pentru a intra în posesia bunului afectat garanţiei.
♦ Creditorul va suporta cheltuielile şi riscurile legate de
transportarea şi depozitarea bunurilor în cauză.
ART. 69
♦ Părţile pot cădea de acord, prin contractul de garanţie, asupra
modului de vânzare a bunurilor grevate, ca urmare a neîndeplinirii
obligaţiei.
♦ În lipsa unui asemenea acord, creditorul trebuie să vândă bunul
afectat garanţiei într-o manieră comercială rezonabilă care să asigure
obţinerea celui mai bun preţ. Metoda, maniera, locul şi momentul
vânzării trebuie să urmeze regulile comerciale adecvate, folosite de
persoanele care vând bunuri similare în mod obişnuit pe piaţa respectivă.
♦ Regulile comerciale adecvate pot fi: vânzarea directă către un
terţ, vânzarea prin licitaţie făcută publică în ziar, vânzarea pe pieţe publice
sau prin orice alt mod de vânzare rezonabil comercial pentru tipul de
bunuri supuse vânzării. Dintre diferitele metode de vânzare rezonabile
comercial creditorul o va alege pe aceea care să asigure obţinerea celui
mai bun preţ.
ART. 70
♦ Cumpărătorul ia în proprietate bunul afectat garanţiei, liber de
orice garanţie reală existentă sau de sarcini asupra acestui bun.
♦ Titlurile sau înscrisurile care constată dreptul de proprietate al
debitorului asupra bunului şi contractul de garanţie reală mobiliară,
împreună cu menţiunea stingerii garanţiei la arhivă fac dovada dreptului
de proprietate al cumpărătorului sau, după caz, al creditorului care şi-a
adjudecat bunul.
ART. 71
♦ Înainte de vânzare, sub sancţiunea nulităţii şi a răspunderii
pentru pagubele cauzate, creditorul trebuie să facă o notificare a vânzării
către debitor şi către ceilalţi creditori care şi-au înscris un aviz de garanţie
reală faţă de acelaşi debitor şi cu privire la acelaşi bun, precum şi
proprietarului bunului afectat garanţiei, dacă debitorul nu este proprietarul
acestuia.
560

♦ Notificarea va fi comunicată persoanelor menţionate la alin. (1)
la domiciliul lor, astfel încât să fie primită cu cel puţin 5 zile libere înainte
de vânzare, şi va indica locul, ziua şi ora la care va avea loc vânzarea,
precum şi condiţiile de vânzare.
♦ Notificarea se va face prin orice mod care asigură dovada
primirii ei şi, dacă este cazul, trebuie înmânată de către o persoană
majoră.
♦ Creditorul poate vinde bunul chiar înainte de notificare, în cazul
bunurilor perisabile.
ART. 72
♦ Creditorul trebuie să înceapă şi să încheie procedura de
executare a garanţiei într-un interval de timp rezonabil, în funcţie de tipul
de bunuri şi de regulile obişnuite practicate pe piaţa care asigură vânzarea
la cel mai bun preţ.
ART. 73
♦ Creditorul nu îşi poate adjudeca bunul afectat garanţiei în
cadrul vânzării iniţiate de el fără ca în prealabil să fi dat posibilitatea
terţilor de a participa la vânzare, în afara cazului în care părţile au
convenit altfel. Bunul adjudecat de către creditor va fi liber de orice
sarcini, cu excepţia celor înregistrate anterior înscrierii garanţiei sale.
ART. 74
♦ În cazul în care rezultatele obţinute din valorificarea bunului ca
urmare a executării sunt insuficiente pentru a acoperi în întregime plata
obligaţiei garantate, debitorul rămâne obligat pentru diferenţa de plată. În
acest caz creditorul îşi va putea satisface diferenţa de creanţă ca simplu
creditor chirografar.
ART. 75
♦ În termen de 5 zile libere de la primirea notificării, debitorul,
creditorul sau proprietarul bunului, dacă are un interes, poate face
opoziţie la vânzarea bunului.
♦ Instanţa va soluţiona opoziţia în termen de 3 zile libere.
Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile libere de
la comunicarea hotărârii. Recursul nu suspendă executarea acestei
hotărâri.
♦ Instanţa poate dispune încetarea executării pornite de creditor,
dacă debitorul a plătit potrivit art. 66, precum şi restituirea bunului de
către debitor. Dacă instanţa constată că vânzarea ar urma să se facă cu
încălcarea dispoziţiilor art. 69 alin. (2) şi (3), va stabili condiţiile şi
regulile corespunzătoare şi va încuviinţa vânzarea.
ART. 76
♦ Când creditorul are cunoştinţă de faptul că debitorul nu este
proprietarul bunului afectat garanţiei, acesta trebuie să remită
561

proprietarului bunului afectat garanţiei ceea ce mai rămâne din bun în
urma vânzării.
♦ În cazul în care creditorul nu cunoaşte această împrejurare,
acesta este exonerat de orice răspundere, dacă a restituit debitorului ceea
ce rămâne din vânzarea bunului.
ART. 77
♦ Părţile pot conveni ca vânzarea bunului afectat garanţiei să
aibă loc fără ca partea garantată să ia bunul în posesie.
♦ În cadrul unei astfel de vânzări părţile pot conveni ca debitorul
să rămână în posesia bunurilor în calitate de locatar. Dreptul debitorului
va fi opozabil oricărui terţ dobânditor al bunului.
ART. 78
♦ Dacă bunul afectat garanţiei este vândut, creditorul va distribui
rezultatele vânzării în următoarea ordine:
a) plata cheltuielilor rezultate din menţinerea, conservarea, luarea
în posesie şi vânzarea bunului;
b) plata dobânzilor şi a creanţei garantate care are primul rang de
prioritate, chiar dacă aceasta nu a devenit exigibilă.
♦ Orice sumă rămasă după satisfacerea creditorului cu gradul de
prioritate cel mai înalt va fi distribuită celorlalţi creditori în ordinea de
prioritate a fiecăruia, stabilită potrivit prevederilor cap. III, chiar dacă
creanţele acestora nu au devenit exigibile. Numai după plata integrală a
unui creditor se poate proceda la plata următorului.
♦ În termen de 3 zile de la primirea rezultatelor vânzării bunului
afectat garanţiei creditorul care l-a vândut va preda orice surplus
debitorului sau reprezentantului său. Dacă plata surplusului nu poate avea
loc, suma respectivă va fi depusă într-un cont bancar, urmând ca debitorul
să fie înştiinţat despre aceasta de către creditor.
♦ Orice înţelegere dintre creditor şi debitor prin care s-ar stabili o
altă destinaţie a sumelor va fi nulă de drept.
ART. 79
♦ Creditorii şi debitorii nu pot interveni pentru a schimba ordinea
de prioritate stabilită prin prezentul titlu.
ART. 80
♦ Dacă obligaţia garantată nu a fost plătită, iar bunul afectat
garanţiei sau produsele obţinute din vânzarea lui reprezintă sume depuse
într-un cont la o bancă, creditorul o va notifica în legătură cu intenţia sa
de a-şi satisface creanţa din sumele depuse în acel cont.
♦ Creditorul va anexa la notificare o copie de pe contractul de
garanţie şi va furniza băncii toate informaţiile privind suma ce urmează a
fi reţinută.
562

ART. 81
♦ În ziua primirii notificării banca este obligată să verifice dacă
contractul de garanţie a fost înscris la arhivă, gradul de prioritate al
acestuia şi conformitatea semnăturii debitorului de pe contractul de
garanţie cu cea aflată în evidenţele sale.
♦ Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), banca va
putea continua să accepte depuneri în contul debitorului, dar nu va mai
onora niciun ordin de plată primit după notificare.
ART. 82
♦ După blocarea contului, potrivit art. 81 alin. (2), banca va plăti
creanţa debitorului garantat din sumele acestui cont, potrivit celor
solicitate de creditor.
♦ Dacă, potrivit ordinii de prioritate reglementate prin prezentul
titlu, un alt creditor are un rang de prioritate mai mare asupra contului de
depozit, banca trebuie să plătească mai întâi creditorul cu gradul de
prioritate cel mai înalt, chiar dacă creanţa acestuia nu a devenit exigibilă.
♦ Banca nu răspunde pentru plăţile astfel efectuate atât timp cât
respectă cu stricteţe dispoziţiile prezentului titlu şi instrucţiunile primite
de la creditor odată cu notificarea.
♦ Banca este obligată să înştiinţeze debitorul, în termen de 24 de
ore, despre fiecare acţiune întreprinsă în legătură cu contul său şi va
proceda la deblocarea conturilor acestuia imediat ce vor fi plătite sumele
pretinse de creditor.
ART. 83
♦ Când garanţia reală este reprezentată prin titluri care atestă
drepturi reale asupra unor bunuri mobile, inclusiv recipise de depozit şi
warant, creditorul poate să vândă bunurile şi să distribuie preţul, potrivit
prevederilor prezentului capitol.
♦ În caz de neplată, creditorul garantat cu o garanţie asupra unor
titluri de valoare negociabile are dreptul de a executa garanţia împotriva
giranţilor şi avaliştilor.
ART. 84
♦ Creditorul garantat cu o garanţie reală asupra unor drepturi de
creanţă poate exercita următoarele drepturi, la alegerea sa:
a) să intre, în mod paşnic, în posesia documentelor care constată
drepturile de creanţă. În acest scop creditorul poate folosi mijloace
paşnice pentru încasarea sumelor din creanţele constituite ca garanţie
până la concurenţa sumei datorate, potrivit dispoziţiilor prezentului
capitol;
b) să preia sau să cedeze altei persoane drepturile de creanţă asupra
cărora s-a constituit garanţia reală, până la concurenţa creanţei garantate,
restul urmând a fi transmis celorlalţi creditori ori debitorului, potrivit
563

regulilor de distribuire a sumelor rezultate din vânzare, stabilite în
prezentul capitol.
ART. 85
♦ Când bunul afectat garanţiei, constând într-o creanţă bănească,
este cesionat, cesionarul trebuie să notifice cesiunea, în scris, debitorului
cedat. Notificarea se poate face fie prin act sub semnătură privată, fie prin
intermediul instanţei sau printr-un act autentificat de notarul public.
Notificarea trebuie să facă menţiune despre creanţa cedată, suma de plată,
numele său, modul şi locul plăţii.
♦ Din momentul în care debitorul primeşte notificarea, acesta se
poate elibera de obligaţie numai prin efectuarea plăţii către cesionar în
modul indicat în notificare.
♦ Cu toate acestea, dacă debitorul cere ca cesionarul să prezinte
dovada cesiunii, iar acesta nu o face în termen de 15 zile de la data cererii,
debitorul poate să continue efectuarea plăţilor către cedent.
♦ Dovada cesiunii se poate face prin copia certificată de pe
contractul de cesiune sau de pe contractul de garanţie ori prin copia de pe
înregistrarea cesiunii la arhivă.
ART. 86
♦ Măsurile întreprinse de creditor în vederea executării garanţiilor
reale mobiliare, potrivit prevederilor prezentului titlu, nu se suspendă ca
urmare a declanşării procedurii reorganizării judiciare sau a falimentului.
♦ În vederea executării garanţiei sale creditorul care a îndeplinit
formalităţile de publicitate prevăzute de prezentul titlu pentru
opozabilitate faţă de terţi poate solicita judecătorului-sindic luarea în
posesie. Judecătorul-sindic va dispune ca administratorul sau, după caz,
lichidatorul să predea creditorului bunul afectat garanţiei.
♦ După luarea bunului în posesie creditorul îşi poate exercita
dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei, potrivit
dispoziţiilor prezentului titlu, fără a fi necesară intervenţia judecătorului-
sindic, a lichidatorului sau, după caz, a administratorului.
♦ După vânzarea bunului afectat garanţiei creditorul este obligat
să transfere surplusul, prin intermediul administratorului sau al
lichidatorului, în contul averii debitorului.
♦ Orice constituire de garanţii reale mobiliare după deschiderea
procedurii de reorganizare sau de faliment al debitorului este nulă, cu
excepţia cazului în care a fost încuviinţată de judecătorul-sindic ori a altor
cazuri prevăzute de lege.
ART. 87
♦ Creditorul care intră în posesia bunului afectat garanţiei cu
încălcarea prevederilor prezentului capitol va plăti debitorului o sumă
echivalentă cu 30% din valoarea obligaţiei garantate, va restitui bunul sau
564

dreptul, dacă este posibil, şi va despăgubi debitorul pentru orice pagube
rezultând din luarea în posesie cu rea-credinţă.
ART. 88
♦ Dacă creditorul vinde bunul afectat garanţiei cu încălcarea
prevederilor prezentului capitol va plăti debitorului o sumă echivalentă cu
30% din valoarea obligaţiei garantate existente la momentul vânzării sau
diferenţa dintre preţul pieţei şi preţul de vânzare, în funcţie de care dintre
ele este mai ridicat, şi, în plus, va despăgubi debitorul pentru orice daune
rezultând din vânzarea cu rea-credinţă.
♦ Creditorul poate reţine rezultatele obţinute ca urmare a unei astfel
de vânzări, după ce îşi va plăti debitorului sumele cuvenite potrivit alin. (1).
♦ Cu toate acestea, creditorul nu va mai avea dreptul să pretindă
restul de plată din obligaţia garantată.
ART. 89
♦ Pentru a determina valoarea de piaţă a bunului în vederea
stabilirii despăgubirilor cuvenite debitorului, creditorul garantat şi
debitorul trebuie să îşi numească fiecare câte un expert. Dacă diferenţa
dintre valorile de apreciere a ambelor expertize este mai mică de 20%,
valoarea de piaţă va fi considerată ca fiind media aritmetică a celor două
aprecieri. Dacă diferenţa valorilor celor două expertize este mai mare de
20%, experţii vor numi un al treilea expert pentru aprecierea bunului.
Valoarea estimată de piaţă va fi considerată media aritmetică dintre cele
mai apropiate două estimări din cele trei.
Operaţiuni internaţionale
ART. 90
♦ Condiţiile de validitate a unei garanţii reale asupra unui bun
mobil corporal sau asupra unui titlu de valoare negociabil, care se află în
posesia creditorului, sunt supuse legii locului unde era situat bunul sau
titlul de valoare la data încheierii contractului de garanţie reală.
♦ Regulile referitoare la opozabilitatea şi la ordinea de preferinţă
a garanţiei reale prevăzute la alin. (1) sunt stabilite de legea locului unde
era situat bunul la data constituirii garanţiei reale.
ART. 91
♦ Garanţia reală asupra unui bun mobil corporal care este
opozabilă potrivit legii locului unde se află bunul la data constituirii sale
îşi continuă rangul de prioritate în România, dacă s-a făcut înregistrarea la
arhivă:
a) în termen de cel mult 60 de zile de la data la care bunul a fost
adus în România;
b) în termen de cel mult 15 zile de la data la care creditorul a
cunoscut că bunul a fost adus în România;
565

c) înainte să înceteze rangul de prioritate dobândit potrivit legii
locului unde se afla bunul când s-a constituit garanţia.
(2) Cu toate acestea, garanţia reală nu va fi opozabilă, dacă bunul a
fost vândut, închiriat sau dat în leasing unui terţ care l-a dobândit fără să fi
cunoscut existenţa garanţiei şi mai înainte de a fi devenit opozabilă în
orice mod, potrivit prezentului titlu.
ART. 92
♦ Garanţia locatorului sau a finanţatorului, care este opozabilă
indiferent de existenţa unor formalităţi de publicitate potrivit legii locului
unde se afla bunul la data încheierii contractului de închiriere sau de
leasing, conservă rangul de prioritate, dacă s-a făcut înregistrarea la arhivă
potrivit prezentului titlu:
a) în termen de cel mult 60 de zile de la data la care bunul a fost
adus în România;
b) în termen de cel mult 15 zile de la data la care locatorul sau
finanţatorul a cunoscut că bunul a fost adus în România; sau
c) înainte să înceteze rangul de prioritate dobândit potrivit legii
locului unde se afla bunul atunci când s-a încheiat contractul de închiriere
sau de leasing.
♦ Cu toate acestea, garanţia nu este opozabilă dacă, mai înainte să
fi fost înregistrată potrivit prezentului titlu, bunul a fost vândut, închiriat
sau dat în leasing unui terţ care nu a cunoscut existenţa acesteia.
♦ Garanţia locatorului sau a finanţatorului, care nu este opozabilă
potrivit legii locului unde era situat bunul la data încheierii contractului,
se poate înregistra la arhivă potrivit prezentului titlu.
ART. 93
♦ Regulile privind condiţiile de validitate, publicitatea şi rangul
de prioritate ale garanţiei reale sunt supuse legii locului unde se afla
debitorul la data constituirii acesteia, în cazul:
a) bunurilor mobile incorporale sau al bunurilor mobile corporale
care, potrivit destinaţiei lor, sunt deplasate în alt stat;
b) titlurilor de valoare negociabile care nu sunt în posesia
debitorului.
♦ Condiţiile de validitate, publicitatea şi rangul de prioritate ale
garanţiei locatorului sau finanţatorului asupra bunurilor mobile corporale
închiriate sau date în leasing, prevăzute la alin. (1) lit. a), sunt supuse legii
locului unde se afla locatorul sau finanţatorul la data încheierii
contractului.
♦ În sensul prezentului titlu, prin locul unde se afla locatorul sau
finanţatorul se înţelege sediul profesional, domiciliul sau reşedinţa
persoanei fizice ori sediul social al persoanei juridice.
566

ART. 94
În cazul în care debitorul, locatarul sau utilizatorul îşi schimbă
domiciliul sau sediul, astfel cum acestea sunt definite la art. 93 alin. (3),
sau în cazul în care debitorul constituie o garanţie în favoarea unei
persoane aflate într-un alt stat, închirierea, leasingul sau garanţia reală
care a dobândit un rang de prioritate potrivit prezentului titlu îşi conservă
rangul din România, dacă garanţia reală sau leasingul este înregistrat în
străinătate:
a) în termen de 60 de zile de la data la care debitorul, locatarul sau
utilizatorul se stabileşte în străinătate sau de la data la care debitorul
constituie garanţia în favoarea unei persoane aflate în străinătate;
b) în termen de cel mult 15 zile de la data la care creditorul a luat
cunoştinţă că debitorul, locatarul sau utilizatorul s-a stabilit în străinătate
ori că a constituit garanţia în favoarea unei persoane aflate în străinătate;
c) înainte de data la care, potrivit prezentului titlu, garanţia reală
sau înregistrarea locatorului sau a finanţatorului îşi pierde rangul de
prioritate.
ART. 95
♦ Dacă legea care reglementează rangul garanţiei reale
menţionate la art. 94 nu prevede formalităţi de publicitate şi bunul nu este
în posesia creditorului, garanţia reală are rang inferior:
a) garanţiei asupra unui cont debitor plătibil în România;
b) garanţiei asupra unui bun mobil corporal sau asupra unui titlu
negociabil, care a fost constituită atunci când bunul se afla în România.
♦ Cu toate acestea, garanţia îşi conservă rangul de prioritate, dacă
este înregistrată, potrivit prezentului titlu, înaintea constituirii garanţiei
menţionate la alin. (1) lit. a) sau b).
ART. 96
♦ Condiţiile de validitate, opozabilitatea şi rangul de prioritate ale
garanţiei reale asupra resurselor minerale, petrolului sau gazelor ori
asupra unui cont rezultat din vânzarea acestora la sursă, care se naşte de la
data extragerii bunurilor sau de la data la care sumele obţinute din
vânzare sunt virate în cont, sunt supuse legii locului unde se află
exploatarea.
567

PROCEDURA INSOLVENŢEI CONFORM LEGII NR. 85/2006 PRIVIND
PROCEDURA INSOLVENŢEI, M. OF. 359 DIN 21 APRILIE 2006
Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru

acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.
În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au
următoarele semnificaţii:
1. insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se
caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata
datoriilor exigibile:
a) insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul,
după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai
mulţi creditori;
b) insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul
nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate, cu fondurile
băneşti disponibile la data scadenţei;
2. averea debitorului reprezintă totalitatea bunurilor şi drepturilor
sale patrimoniale - inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei
-, care pot face obiectul executării silite, în condiţiile reglementate de
Codul de procedură civilă;
3. procedura colectivă este procedura în care creditorii recunoscuţi
participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în
modalităţile prevăzute de prezenta lege;
4. data deschiderii procedurii reprezintă:
a) în cazul cererii debitorului de deschidere a procedurii, data
pronunţării încheierii prevăzute la art. 32 alin. (1);
b) în cazul cererii creditorului de deschidere a procedurii, data pro-
nunţării sentinţei judecătorului-sindic, prevăzută la art. 33 alin. (4) sau (6);
5. debitorul este persoana fizică sau persoana juridică de drept
privat, care face parte din una dintre categoriile prevăzute la art. 1, al cărei
patrimoniu este în stare de insolvenţă;
6. prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii
insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului
debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile;
7. prin creditor se înţelege persoana fizică sau juridică ce deţine un
drept de creanţă asupra averii debitorului şi care a solicitat, în mod expres,
instanţei să îi fie înregistrată creanţa în tabelul definitiv de creanţe sau în
568

tabelul definitiv consolidat de creanţe şi care poate face dovada creanţei
sale faţă de patrimoniul debitorului, în condiţiile prezentei legi. Au
calitatea de creditor, fără a depune personal declaraţiile de creanţă,
salariaţii debitorului;
8. creditorul îndreptăţit să participe la procedura insolvenţei este
acel creditor care a formulat şi i-a fost admisă, total sau în parte, o cerere
de înregistrare a creanţei sale pe tabelul definitiv al creanţelor contra
debitorului şi care are dreptul de a participa şi de a vota în adunarea
creditorilor, inclusiv asupra unui plan de reorganizare judiciară admis de
judecătorul-sindic, de a fi desemnat în calitate de membru al comitetului
creditorilor, de a participa la distribuţiile de fonduri rezultate din
reorganizarea judiciară a debitorului sau din lichidarea averii debitorului,
de a fi informat ori notificat cu privire la desfăşurarea procedurii şi de a
participa la orice altă procedură reglementată de prezenta lege;
9. creanţele garantate sunt creanţele persoanelor care beneficiază
de o garanţie reală asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, indiferent
dacă acesta este debitor principal sau terţ garantat faţă de persoanele
beneficiare ale garanţiilor reale;
10. creanţele salariale sunt creanţele ce izvorăsc din raporturi de
muncă între debitor şi angajaţii acestuia. Aceste creanţe sunt înregistrate
din oficiu în tabelul de creanţe de către administratorul judiciar/lichidator;
11. creanţele bugetare reprezintă creanţele constând în impozite,
taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesoriile
acestora;
12. valoare-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei, pentru a
putea fi introdusă cererea creditorului. Acesta este de 10.000 lei (RON),
iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii pe economie;
13. creditorii chirografari sunt creditorii debitorului care nu au
constituite garanţii faţă de patrimoniul debitorului şi care nu au privilegii
însoţite de drepturi de retenţie, ale căror creanţe sunt curente la data
deschiderii procedurii, precum şi creanţe noi, aferente activităţilor curente
în perioada de observaţie;
14. activităţile curente reprezintă acele fapte de comerţ şi
operaţiuni financiare propuse a fi efectuate de debitor în perioada de
observaţie, în cursul normal al comerţului său, cum ar fi:
a) continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de
activitate;
b) efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi aferente acestora;
c) asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite curente;
15. perioada de observaţie este perioada cuprinsă între data
deschiderii procedurii şi data confirmării planului sau, după caz, a intrării
în faliment;
569

16. tabelul preliminar de creanţe cuprinde toate creanţele născute
înainte de data deschiderii procedurii curente, scadente, sub condiţie sau
în litigiu, acceptate de către administratorul judiciar în urma verificării
acestora. În tabel vor fi menţionate atât suma solicitată de către creditor,
cât şi suma acceptată şi rangul de preferinţă. În cazul procedurii
simplificate, în acest tabel se vor înregistra şi creanţele născute după
deschiderea procedurii şi până la momentul intrării în faliment;
17. prin tabel definitiv de creanţe se înţelege tabelul care cuprinde
toate creanţele asupra averii debitorului la data deschiderii procedurii,
acceptate în tabelul preliminar şi împotriva cărora nu s-au formulat
contestaţii în conformitate cu prevederile art. 73, precum şi creanţele
admise în urma soluţionării contestaţiilor. În acest tabel se arată suma
solicitată, suma admisă şi rangul de prioritate a creanţei;
18. tabelul suplimentar cuprinde toate creanţele născute după data
deschiderii procedurii generale şi până la data începerii procedurii
falimentului, acceptate de către lichidator în urma verificării acestora. În
tabel vor fi menţionate atât suma solicitată de către creditor, cât şi suma
acceptată şi rangul de preferinţă;
19. tabelul definitiv consolidat va cuprinde totalitatea creanţelor ce
figurează ca admise în tabelul definitiv de creanţe şi cele din tabelul
suplimentar necontestate, precum şi cele rezultate în urma soluţionării
contestaţiilor la tabelul suplimentar. În situaţia în care s-a dispus intrarea
în faliment după confirmarea unui plan de reorganizare, urmează a se
întocmi o variantă actualizată a tabelului definitiv consolidat, în concor-
danţă cu programul de plată a creanţelor, cuprins în planul de reorganizare,
şi cu deducerea sumelor achitate pe parcursul desfăşurării acestuia;
20. reorganizarea judiciară este procedura ce se aplică debitorului,
persoană juridică, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform
programului de plată a creanţelor. Procedura de reorganizare presupune
întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan, numit plan
de reorganizare, care poate să prevadă, împreună sau separat:
a) restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;
b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital
social;
c) restrângerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din averea
debitorului;
21. categoria de creanţe defavorizate este prezumată a fi categoria de
creanţe pentru care planul de reorganizare prevede cel puţin una dintre
modificările următoare pentru oricare dintre creanţele categoriei respective:
a) o reducere a cuantumului creanţei;
b) o reducere a garanţiilor sau a altor accesorii, cum ar fi
reeşalonarea plăţilor în defavoarea creditorului;
570

c) valoarea actualizată cu dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a
României, dacă nu este stabilit altfel prin contractul privind creanţa
respectivă sau prin legi speciale, este mai mică decât valoarea la care a
fost înscrisă în tabelul definitiv de creanţe;
22. prin program de plată a creanţelor se înţelege tabelul de creanţe
menţionat în planul de reorganizare care cuprinde cuantumul sumelor pe
care debitorul se obligă să le plătească creditorilor, prin raportare la
tabelul definitiv de creanţe şi la fluxurile de numerar aferente planului de
reorganizare, şi care cuprinde:
a) cuantumul sumelor datorate creditorilor conform tabelului
definitiv de creanţe pe care debitorul se obligă să le plătească acestora;
b) termenele la care debitorul urmează să plătească aceste sume;
23. prin procedura falimentului se înţelege procedura de insolvenţă
concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea
lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, fiind urmată de
radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat;
24. procedura generală reprezintă procedura prevăzută de prezenta
lege, prin care un debitor care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 1
alin. (1), fără a le îndeplini simultan şi pe cele de la art. 1 alin. (2), intră,
după perioada de observaţie, succesiv, în procedura de reorganizare
judiciară şi în procedura falimentului sau, separat, numai în reorganizare
judiciară ori doar în procedura falimentului;
25. procedura simplificată reprezintă procedura prevăzută de
prezenta lege, prin care debitorul care îndeplineşte condiţiile prevăzute la
art. 1 alin. (2) intră direct în procedura falimentului, fie odată cu
deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o perioadă de observaţie de
maximum 60 de zile, perioadă în care vor fi analizate elementele arătate
la art. 1 alin. (2) lit. c) şi d);
26. administratorul special este reprezentantul desemnat de
adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică,
să efectueze în numele şi pe seama acestuia actele de administrare
necesare în perioadele de procedură când debitorului i se permite să-şi
administreze activitatea şi să le reprezinte interesele în procedură pe
perioada în care debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare. Adunarea
generală a acţionarilor, asociaţilor sau membrilor persoanei juridice va fi
convocată de administratorul judiciar ori de lichidator, pentru desemnarea
administratorului special, în termen de maximum 20 de zile de la
deschiderea procedurii sau, după caz, de la ridicarea dreptului debitorului
de a-şi administra averea. Adunarea generală va fi prezidată de
administratorul judiciar sau de lichidator, după caz;
27. administratorul judiciar este persoana fizică sau juridică,
practician în insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnat să exercite
571

atribuţiile prevăzute la art. 20 în perioada de observaţie şi pe durata
procedurii de reorganizare;
28. lichidatorul este persoana fizică sau juridică, practician în
insolvenţă, autorizat în condiţiile legii, desemnată să conducă activitatea
debitorului şi să exercite atribuţiile prevăzute la art. 25 în cadrul
procedurii falimentului, atât în procedura generală, cât şi în cea
simplificată;
29. Buletinul procedurilor de insolvenţă reprezintă publicaţia
editată de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, care are drept scop
publicarea citaţiilor, convocărilor, notificărilor şi comunicărilor actelor de
procedură efectuate de instanţele judecătoreşti, administratorul judi-
ciar/lichidator după deschiderea procedurii prevăzute de prezenta lege;
30. ridicarea dreptului de administrare atrage suspendarea
mandatului administratorului special sau al consiliului de administraţie al
debitorului. În cazul ridicării dreptului de administrare al debitorului,
conducerea acestuia este preluată de administratorul judiciar sau de
lichidator, după caz;
31. prin contract financiar calificat se înţelege orice contract având
ca obiect operaţiuni cu instrumente financiare derivate realizate pe pieţele
reglementate, pieţele asimilate sau pieţele la buna înţelegere, astfel cum
sunt acestea reglementate;
32. prin consumator captiv se înţelege consumatorul care, din con-
siderente tehnice, economice sau de reglementare, nu poate alege
furnizorul;
33. operaţiunea de compensare bilaterală (netting) presupune
realizarea, în legătură cu unul sau mai multe contracte financiare
calificate, a uneia sau a mai multora dintre următoarele operaţiuni:
a) încetarea unui contract financiar calificat şi/sau accelerarea
oricărei plăţi sau îndepliniri a unei obligaţii ori realizări a unui drept în
baza unuia sau a mai multor contracte financiare calificate având ca temei
un acord de compensare bilaterală (netting);
b) calcularea sau estimarea unei valori de compensare, valori de
piaţă, valori de lichidare ori valori de înlocuire a oricăreia dintre
obligaţiile sau drepturile la care se referă lit. a);
c) conversia într-o singură monedă a oricărei valori, calculată
potrivit lit. b);
d) compensarea, până la obţinerea unei sume nete (off-set), a oricăror
valori calculate potrivit lit. b) şi convertite potrivit prevederilor lit. c);
34. prin acord de compensare bilaterală (acord de netting) se
înţelege:
a) orice înţelegere sau clauză în cadrul unui contract financiar
calificat dintre două părţi, prin care se prevede un netting al unor plăţi ori
572

o îndeplinire a unor obligaţii sau o realizare a unor drepturi prezente ori
viitoare rezultând din sau având legătură cu unul ori mai multe contracte
financiare calificate (acord master de netting);
b) orice acord master de netting între două părţi, prin care se
prevede netting-ul între două sau mai multe acorduri master de netting
(acord master-master de netting);
c) orice înţelegere de garantare subsecventă ori în legătură cu unul
sau mai multe acorduri master de netting;
35. prin înţelegere de garantare se înţelege orice contract/instru-
ment de garantare a unui acord de netting sau a unor contracte financiare
calificate, incluzând fără limitare: gajuri, scrisori de garanţie, garanţii
personale şi altele asemenea.
ART. 4
(1) Toate cheltuielile aferente procedurii instituite prin prezenta
lege, inclusiv cele privind notificarea, convocarea şi comunicarea actelor
de procedură efectuate de administratorul judiciar şi/sau de lichidator, vor
fi suportate din averea debitorului.
(2) Plăţile se vor face dintr-un cont deschis la o unitate a unei
bănci, pe bază de dispoziţii emise de debitor sau, după caz, de
administratorul judiciar, iar în cursul falimentului, de lichidator.
(3) Disponibilităţile băneşti vor putea fi păstrate într-un cont
special de depozit bancar.
(4) În lipsa disponibilităţilor în contul debitorului, se va utiliza
fondul de lichidare, plăţile efectuându-se pe baza unui buget previzionat
pe o perioadă de cel puţin 3 luni, aprobat de judecătorul-sindic.
(5) Judecătorul-sindic va putea autoriza, pe baza documentelor
justificative ataşate la raportul lunar al administratorului judiciar/lichi-
datorului, elaborat potrivit art. 21 alin. (1), plata, din fondul de lichidare a
cheltuielilor ce au depăşit bugetul previzionat.
(6) Fondul prevăzut la alin. (4) va fi constituit prin:
a) majorarea cu 20% a taxelor percepute de oficiile registrului
comerţului de pe lângă tribunale pentru operaţiunile de înregistrare;
b) majorarea cu 20% a taxelor percepute pentru operaţiunile de
înregistrare în registrul societăţilor agricole şi, în cazul asociaţiilor şi
fundaţiilor ce desfăşoară activităţi economice, în registrul asociaţiilor şi
fundaţiilor.
(7) Sumele prevăzute la alin. (1) vor fi virate de oficiile registrului
comerţului, prin Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în contul
Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, denumită în
continuare U.N.P.I.R., iar taxele prevăzute la alin. (6) lit. b) vor fi achitate
la orice unitate bancară în contul menţionat.
573

(8) U.N.P.I.R. va comunica la Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului şi la instanţele judecătoreşti pe lângă care funcţionează
registrul societăţilor agricole, respectiv registrul asociaţiilor şi fundaţiilor,
numărul contului şi unitatea la care acesta este deschis şi orice modificări
ulterioare ale acestuia.
(9) Sumele menţionate la alin. (1) vor fi considerate cheltuieli de
lichidare în conformitate cu art. 121 şi art. 123 pct. 1 şi vor fi înscrise în
planul de distribuire prevăzut la art. 122 alin. (1).
CAP. 2- art 5
Participanţii la procedura insolvenţei
(1) Organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti,
judecătorul-sindic, administratorul judiciar şi lichidatorul.
(2) Organele prevăzute la alin. (1) trebuie să asigure efectuarea cu
celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi
realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi
participanţi la aceste acte şi operaţiuni.
Lichidatorul -ART. 24
(1) În cazul în care dispune trecerea la faliment, judecătorul-sindic
va desemna un lichidator, aplicându-se, în mod corespunzător, dispoziţiile
art. 19, 21, 22, 23 şi ale art. 102 alin. (5).
(2) Atribuţiile administratorului judiciar încetează la momentul
stabilirii atribuţiilor lichidatorului de către judecătorul-sindic.
(3) Poate fi desemnat lichidator şi administratorul judiciar
desemnat anterior.
ART. 25
Principalele atribuţii ale lichidatorului, în cadrul prezentei legi,
sunt:
a) examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază
procedura simplificată în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui
raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la
insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi a
existenţei premiselor angajării răspunderii acestora în condiţiile art. 138,
şi supunerea acelui raport judecătorului-sindic într-un termen stabilit de
acesta, dar care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea
lichidatorului, dacă un raport cu acest obiect nu fusese întocmit anterior
de administratorul judiciar;
b) conducerea activităţii debitorului;
c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase
încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor
transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate
574

de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a
prejudicia drepturile creditorilor;
d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor
corespunzătoare pentru conservarea lor;
e) menţinerea sau denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
f) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de
obiecţiuni la acestea, precum şi întocmirea tabelelor creanţelor;
g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate
din transferul de bunuri sau de sume de bani efectuat de acesta înaintea
deschiderii procedurii, încasarea creanţelor; formularea şi susţinerea
acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru
aceasta putând angaja avocaţi;
h) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în
contul averii debitorului;
i) vânzarea bunurilor din averea debitorului, în conformitate cu
prevederile prezentei legi;
j) încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea
fidejusorilor, renunţarea la garanţii reale sub condiţia confirmării de către
judecătorul-sindic;
k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o
soluţionare de către acesta;
l) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-
sindic.
575

ACTIVITATEA DE ASIGURARE ŞI SUPRAVEGHEREA ASIGURĂRILOR
CONFORM LEGII NR. 32 DIN 3 APRILIE 2000
În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au

următoarele semnificaţii:
A. Definiţii comune
1. activitatea de asigurare – activitatea exercitată în sau din
România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea,
negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea
de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare,
precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin
activitatea desfăşurată;
2. asigurare – operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe
principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr
de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, şi îi indemnizează pe
cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele
încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a
activităţii desfăşurate;
3. asigurat – persoana care are un contract de asigurare încheiat cu
asigurătorul;
4. asigurător – persoana juridică română autorizată în condiţiile
prezentei legi să exercite activităţi de asigurare, sucursala sau filiala unui
asigurător dintr-un stat terţ, precum şi sucursala unei societăţi de asigurare
sau a unei societăţi mutuale dintr-un stat membru, care a primit o
autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine;
5. catastrofă – un eveniment sau o serie de evenimente care
provoacă pagube substanţiale într-o perioadă scurtă de timp;
6. coasigurare – operaţiunea prin care doi sau mai mulţi asigurători
subscriu acelaşi risc, fiecare asumându-şi o cotă-parte din acesta;
7. fond de rezervă liber vărsat – totalul sumelor cu care membrii
societăţii mutuale au contribuit la fondurile acesteia;
8. acţionar semnificativ – orice persoană care, nemijlocit şi singură
ori prin intermediul sau în legătură cu alte persoane fizice ori juridice,
exercită drepturi ce decurg din deţinerea unor acţiuni care, cumulate,
reprezintă cel puţin 10% din capitalul social al unui asigurător/rea-
sigurător ori îi conferă acesteia cel puţin 10% din totalul drepturilor de vot
în adunarea generală a acţionarilor sau care dau posibilitatea să exercite o
influenţă semnificativă asupra conducerii unui asigurător, reasigurător,
576

broker de asigurare şi/sau de reasigurare în care are poziţia semnificativă,
după caz;
9. persoane semnificative – membrii consiliului de administraţie
şi/sau ai consiliului director şi/sau ai consiliului de supraveghere,
conducerea executivă, actuarul, conducătorii activităţilor de asigurări de
viaţă şi de asigurări generale, în cazul asigurătorilor cu activitate
compozită, persoanele desemnate în funcţii de conducere specifice
domeniului asigurărilor, care vor fi stabilite prin norme emise în aplicarea
prezentei legi, după caz, precum şi conducerea executivă a
intermediarului în asigurări şi/sau în reasigurări şi membrii Consiliului
director al Fondului de protecţie a victimelor străzii;
10. conducerea executivă a asigurătorului/reasigurătorului – per-
soanele fizice, cel puţin două, dintre care una, potrivit actelor constitutive
şi/sau hotărârilor organelor statutare ale asigurătorului sau reasi-
gurătorului, este înlocuitoarea de drept a persoanei împuternicite să
conducă şi să coordoneze activitatea zilnică, precum şi învestite cu
competenţa de a angaja răspunderea asigurătorului sau reasigurătorului;
nu intră în această categorie persoanele care asigură conducerea
nemijlocită a compartimentelor din cadrul asigurătorului sau
reasigurătorului, precum şi cele care conduc sucursale sau alte sedii
secundare. În cazul sucursalelor asigurătorilor sau reasigurătorilor din
statele membre, care desfăşoară activitate pe teritoriul României, în baza
dreptului de stabilire, conducerea executivă este reprezentată de
persoanele împuternicite de aceştia să conducă activitatea sucursalei şi să
angajeze legal în România asigurătorul sau reasigurătorul;
11. conducerea executivă a intermediarului în asigurări şi/sau în
reasigurări – persoana sau, în cazul intermediarilor care au formă juridică
de societate pe acţiuni, persoanele fizice, cel puţin două, dintre care una,
potrivit actelor constitutive şi/sau hotărârilor organelor statutare ale
intermediarului în asigurări şi/sau în reasigurări, este înlocuitoarea de
drept a persoanei împuternicite să conducă şi să coordoneze activitatea
zilnică, precum şi învestite cu competenţa de a angaja răspunderea
intermediarului în asigurări şi/sau în reasigurări; nu intră în această
categorie persoanele care asigură conducerea nemijlocită a
compartimentelor din cadrul intermediarului în asigurări şi/sau în
reasigurări, a sucursalelor şi a altor sedii secundare. În cazul sucursalelor
intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări din statele membre, care
desfăşoară activitate pe teritoriul României, în baza dreptului de stabilire,
conducerea executivă este reprezentată de persoana/persoanele
împuternicite de aceştia să conducă activitatea sucursalei şi să angajeze
legal în România intermediarul în asigurări şi/sau în reasigurări;
577

12. portofoliu de asigurări – totalitatea sau o parte din contractele
de asigurări încheiate de un asigurător;
13. prime brute subscrise – primele încasate şi de încasat, inclusiv
primele de reasigurare încasate şi de încasat, aferente tuturor contractelor
de asigurare şi contractelor de reasigurare, care intră în vigoare în
exerciţiul financiar, înainte de deducerea oricăror sume din acestea;
14. prime nete subscrise – primele brute subscrise din care se
deduc sumele plătite şi de plătit drept prime de reasigurare;
15. prime brute încasate – totalul primelor încasate, inclusiv
primele de reasigurare încasate în perioada de referinţă, înainte de
deducerea oricăror sume din acestea;
16. prime nete încasate – primele brute încasate din care se deduc
sumele plătite drept prime de reasigurare;
17. reasigurare – operaţiunea de asigurare a unui asigurător sau
reasigurător de către un reasigurător;
18. reţinere proprie – partea din risc care rămâne în sarcina
asigurătorului după deducerea reasigurării;
19. societate mutuală de asigurări – persoană juridică civilă ai
cărei asociaţi sunt deopotrivă asiguraţi şi asigurători.
20. state membre – statele membre ale Uniunii Europene şi
celelalte state aparţinând Spaţiului Economic European;
21. autorităţi competente – autorităţile naţionale care, prin lege sau
alte reglementări, sunt abilitate să supravegheze piaţa asigurărilor;
22. stat terţ – stat care nu este stat membru al Uniunii Europene
sau al Spaţiului Economic European;
23. unitate de cont – euro aşa cum este definită în art. 4 din Statutul
Băncii Europene de Investiţii. Pentru echivalentul în lei se va utiliza
cursul ROL/EUR comunicat de Banca Naţională a României pentru data
de 31 decembrie a anului de raportare financiară;
24. suport durabil – orice mijloc care permite clientului să stocheze
informaţia adresată lui, într-o modalitate accesibilă pentru utilizări viitoare,
într-o perioadă de timp corespunzătoare scopului pentru care a fost
furnizată informaţia şi care permite reproducerea exactă a acesteia de pe
dischete, CD-ROM, DVD, unităţile centrale ale computerelor pe care poşta
electronică este stocată, cu excepţia site-urilor Internet, care nu îndeplinesc
criteriile de stocare şi reproducere a informaţiei.
B. Definiţii pentru asigurători
25. stat membru gazdă – statul membru, altul decât statul de
origine, în care asigurătorul sau reasigurătorul îşi desfăşoară activitatea;
26. stat membru de origine – statul membru în care este situat
sediul social al asigurătorului sau al reasigurătorului;
578

27. asigurător dintr-un stat terţ – asigurător al cărui sediu real se
află în afara Uniunii Europene, ale cărui filiale deschise în cadrul Uniunii
Europene funcţionează pe baza unei autorizaţii de la autoritatea
competentă a statului membru gazdă. Prin sediu real se înţelege centrul
principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă
hotărârile organelor respective sunt adoptate potrivit dispoziţiilor
transmise de acţionari sau asociaţi din alte state;
28. societate-mamă – persoana juridică aflată faţă de o entitate cu
personalitate juridică, denumită în continuare filială, în una dintre
a) deţine direct şi/sau indirect majoritatea drepturilor de vot dintr-o
filială;
b) are dreptul să numească sau să revoce majoritatea membrilor
organelor de administrare sau de control ori majoritatea conducătorilor
unei filiale şi este în acelaşi timp acţionar sau asociat al acelei filiale;
c) are dreptul de a exercita o influenţă dominantă asupra unei filiale
la care este acţionar sau asociat, în virtutea unor clauze cuprinse în
contracte încheiate cu persoana juridică respectivă sau a unor prevederi
cuprinse în actul constitutiv al acelei persoane juridice, în situaţia în care
legislaţia care guvernează statutul filialei permite existenţa unor astfel de
clauze ori prevederi;
d) este acţionar sau asociat al unei filiale şi în ultimii 2 ani a numit
singur, ca rezultat al exercitării drepturilor sale de vot, majoritatea
membrilor organelor de administrare sau de control ori majoritatea
conducătorilor filialei;
e) este acţionar sau asociat al unei filiale şi controlează singur, în
baza unui acord încheiat cu ceilalţi acţionari sau asociaţi, majoritatea
drepturilor de vot în acea filială, precum şi orice entitate care, în opinia
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, exercită o influenţă dominantă
asupra unei alte entităţi;
29. sucursală – agenţia ori sucursala unui asigurător sau
reasigurător. Orice prezenţă permanentă a unui asigurător sau reasigurător
pe teritoriul unui stat membru trebuie să fie tratată ca o agenţie ori
sucursală, chiar dacă prezenţa nu ia forma unei agenţii sau sucursale, dar
consistă, în principal, într-o reprezentanţă condusă de personalul acelei
entităţi ori de o persoană independentă care are un mandat permanent de a
acţiona în numele şi pentru acea entitate;
30. interes de participare – drepturile în capitalul altor entităţi,
reprezentate sau nu prin certificate, care prin crearea unei legături
durabile cu aceste entităţi sunt destinate să contribuie la activităţile
entităţii. Deţinerea de către o entitate a unui procentaj de cel mult 20%
579

din capitalul unei alte entităţi se prezumă că reprezintă un interes de
participare;
31. participaţie – deţinerea directă sau prin control a cel puţin 20%
din drepturile de vot ori din capitalul unei societăţi;
32. societate participativă – o entitate care este fie o societate-
mamă, fie altă societate care deţine o participaţie, fie o entitate aflată în
legătură cu o altă entitate printr-o relaţie definită prin:
a) conducerea unitară asupra entităţii în cauză şi una sau mai multe
entităţi cu care nu are legătură, ca urmare a unui contract încheiat cu acea
entitate ori în temeiul unor prevederi din actele constitutive sau din
statutul acelor entităţi; sau
b) prezenţa majoritară a aceloraşi persoane în consiliul de
administraţie, conducerea executivă ori în consiliul de supraveghere ale
entităţii în cauză şi ale uneia sau mai multor entităţi cu care nu are
legătură, în cursul anului financiar şi până la întocmirea situaţiilor
financiare consolidate;
33. societate afiliată – o filială sau o altă societate în care se deţine
o participaţie ori o entitate aflată în legătură cu o altă entitate printr-o
relaţie definită prin:
a) conducerea unitară asupra entităţii în cauză şi una ori mai multe
entităţi cu care nu are legătură, ca urmare a unui contract încheiat cu acea
entitate sau în temeiul unor prevederi din actele constitutive ori din
statutul acelor entităţi; sau
b) prezenţa majoritară a aceloraşi persoane în consiliul de
supraveghere a entităţii în cauză şi a uneia sau mai multor entităţi cu care
nu are legătură, în cursul anului financiar şi până la întocmirea situaţiilor
financiare consolidate;
34. holding de asigurare – o societate-mamă a cărei activitate
principală constă în achiziţionarea şi deţinerea de participaţii în filiale,
atunci când aceste filiale sunt exclusiv sau în principal societăţi de
asigurare, societăţi de reasigurare ori societăţi de asigurare din state terţe,
cel puţin una dintre aceste filiale fiind o societate de asigurare;
35. holding mixt de asigurare – o societate-mamă, alta decât o
societate de asigurare sau o societate de asigurare dintr-un stat terţ ori o
societate de reasigurare sau un holding de asigurare, care include printre
filialele sale cel puţin o societate de asigurare;
36. localizarea activelor – existenţa activelor, mobiliare sau
imobiliare, într-un stat membru; activele reprezentate de creanţe sunt
considerate situate în statul membru în care sunt realizabile;
37. congruenţa activelor – acoperirea obligaţiilor subscrise într-o
anumită monedă cu active exprimate sau realizabile în aceeaşi monedă;
580

38. legături ,,strânse” – relaţii existente între două ori mai multe
persoane fizice şi/sau juridice aflate în una dintre următoarele situaţii:
a) participaţie, care înseamnă deţinerea directă sau indirectă a 20%
ori mai mult din drepturile de vot sau din capitalul unei entităţi; sau
b) control, care înseamnă relaţia dintre o societate-mamă şi o filială
sau o relaţie similară între orice persoană fizică sau juridică şi o entitate,
aşa cum sunt ele definite la pct. 28. Toate filialele directe sau indirecte
sunt considerate filiale ale aceleiaşi societăţi-mamă;
c) două sau mai multe persoane fizice ori juridice sunt legate
permanent printr-o relaţie de control de una şi aceeaşi persoană;
39. reasigurător – persoana juridică română autorizată în condiţiile
prezentei legi să exercite activităţi de asigurare, precum şi sucursala unei
societăţi ori a unui holding de asigurare sau a unui holding mixt de
asigurare dintr-un stat membru care a primit o autorizaţie de la autoritatea
competentă a statului membru de origine, care practică în principal
activitate de reasigurare;
40. sediu – sediul social al unui asigurător, reasigurător,
intermediar în asigurări şi/sau în reasigurări, persoană juridică, precum şi
agenţia sau sucursala acestora, după caz;
41. angajament – obligaţia asumată printr-un contract de asigurare;
42. stat membru al sucursalei – statul membru în care este situată
sucursala care îşi asumă o obligaţie printr-un contract de asigurare;
43. stat membru al angajamentului – statul membru în care
asiguratul, persoană fizică, îşi are reşedinţa sau statul membru în care
asiguratul, persoană juridică, îşi are sediul;
44. stat membru al furnizării de servicii – statul membru al
angajamentului, dacă acesta este asumat de un asigurător sau o sucursală
a acestuia, situată în alt stat membru;
45. filială – entitatea, persoană juridică, aflată faţă de societatea-
mamă în una dintre situaţiile prevăzute la pct. 28. Toate filialele directe
sau indirecte sunt considerate filiale ale aceleiaşi societăţi-mamă, din
punct de vedere al supravegherii consolidate;
46. piaţa reglementată:
a) în cazul unei pieţe situate într-un stat membru – un sistem
multilateral, administrat de către un operator de piaţă, ce reuneşte sau
facilitează reunirea unor terţe părţi care achiziţionează sau vând
instrumente financiare – în cadrul sistemului şi în concordanţă cu regulile
nediscreţionare ale acestuia – într-o manieră ce rezultă din contract, în
conformitate cu instrumentele financiare admise să fie tranzacţionate cu
respectarea acestor reguli sau sisteme, şi care este autorizat de către
autoritatea competentă din statul membru şi funcţionează în conformitate
cu cerinţele autorităţii competente din statul membru;
581

b) în cazul unei pieţe situate într-un stat terţ – o piaţă financiară
recunoscută de statul membru de origine al asigurătorului, care îndepli-
neşte cerinţe asemănătoare. Orice instrumente financiare tranzacţionate
pe această piaţă trebuie să fie de o calitate comparabilă cu cea a
instrumentelor tranzacţionate în cadrul pieţelor reglementate sau în cadrul
pieţelor din statul membru respectiv;
47. suma la risc – diferenţa dintre indemnizaţia de asigurare şi
rezerva matematică stabilită pentru contractele de asigurare care acoperă
riscul de deces;
47.1. actuar – persoana fizică înregistrată în Registrul actuarilor, în
conformitate cu prevederile prezentei legi şi a normelor emise în aplicarea
acesteia, specializată în evaluarea riscului prin metode statistice care, în
domeniul asigurărilor, sunt folosite pentru calcularea primelor, rezervelor
tehnice şi a anuităţilor;
48. reprezentanţe de despăgubiri – unităţi desemnate în fiecare stat
membru de către asigurătorii din România autorizaţi să practice clasa
nr. 10 de la lit. B din anexa nr. 1, exclusiv răspunderea transportatorului,
care au în sarcină administrarea şi soluţionarea cererilor de despăgubire
ca urmare a unui accident de autovehicul;
48.1. organism de compensare – entitate care acordă despăgubiri
persoanelor păgubite ca urmare a unui accident survenit pe teritoriul unui
stat membru, altul decât cel de reşedinţă al persoanei păgubite, provocat
de un autoturism înregistrat şi asigurat pe teritoriul unui stat membru;
49. grup – grupul de societăţi format dintr-o societate-mamă,
filialele acesteia şi entităţile în cadrul cărora societatea-mamă sau filialele
acesteia deţin o participaţie, precum şi orice entitate aflată faţă de
societatea-mamă în una dintre situaţiile prevăzute la pct. 32;
50. tranzacţii intragrup – totalitatea tranzacţiilor pe care o societate
de asigurare, o instituţie de credit sau o societate de investiţii din cadrul
unui conglomerat financiar le desfăşoară direct sau indirect cu o altă
societate din cadrul aceluiaşi grup sau cu orice persoană fizică sau
juridică ce are legături strânse cu societăţile din cadrul grupului, în
vederea îndeplinirii obligaţiilor sale, indiferent de natura acestora;
51. conglomerat financiar – un grup în cadrul căruia este
îndeplinită una dintre condiţiile:
a) o societate de asigurare, o instituţie de credit sau o societate de
investiţii se află la conducerea grupului ori cel puţin o filială a grupului
este o societate de asigurare, o instituţie de credit sau o societate de
investiţii;
b) atunci când o societate de asigurare, o instituţie de credit sau o
societate de investiţii se află la conducerea grupului, aceasta este fie o
societate-mamă a unei entităţi din cadrul sectorului financiar, a unei
582

entităţi care deţine o participaţie la o entitate din cadrul sectorului
financiar sau a unei entităţi aflate faţă de societatea-mamă în una dintre
situaţiile prevăzute la pct. 32;
c) atunci când la conducerea grupului nu se află o societate de
asigurare, o instituţie de credit sau o societate de investiţii, dar activitatea
grupului se desfăşoară, în principal, în cadrul sectorului financiar,
respectiv peste 40% din totalul bilanţului grupului este aferent entităţilor
din cadrul sectorului financiar;
d) cel puţin una dintre entităţile din cadrul grupului aparţine
sectorului asigurărilor şi cel puţin una dintre entităţile din cadrul grupului
aparţine sectorului bancar sau sectorului de investiţii;
e) atât activităţile consolidate din sectorul asigurărilor ale entităţilor
din cadrul grupului, cât şi activităţile consolidate din sectorul bancar şi
din sectorul de investiţii ale entităţilor din cadrul grupului sunt
semnificative.
Orice subgrup al unui grup care îndeplineşte aceste condiţii va fi
considerat conglomerat financiar;
52. holding financiar mixt – o societate-mamă, alta decât o
societate de asigurare, o instituţie de credit sau o societate de investiţii
care, împreună cu filialele sale, dintre care cel puţin una este o societate
de asigurare, o instituţie de credit sau o societate de investiţii cu sediul
social în Uniunea Europeană, constituie un conglomerat financiar;
53. control – relaţia dintre o societate-mamă şi o filială sau o relaţie
similară, conform uneia dintre relaţiile descrise la pct. 38, între orice
persoană fizică sau juridică şi o societate;
54. stat membru în care este situat riscul:
a) statul membru în care se află imobilul, atunci când acoperirea
prin contractul de asigurare se referă fie la acest imobil, fie la imobilul în
cauză şi bunurile aflate în acesta, atât timp cât aceste bunuri sunt asigurate
prin acelaşi contract de asigurare;
b) statul membru al înmatriculării, când contractul de asigurare se
referă la autovehicule de orice fel;
c) statul membru în care contractul de asigurare, cu o durată de 4
luni sau mai mică, acoperă riscuri de călătorie în străinătate, indiferent de
clasa de asigurare în care sunt încadrate acestea;
d) statul membru în care asiguratul îşi are domiciliul sau, în cazul
asiguratului persoană juridică, statul membru în care îşi are sediul social.
54.1. asigurător cu activitate compozită – asigurător autorizat să
desfăşoare simultan activitate de asigurări de viaţă şi activitate de
asigurări generale;
583

C. Definiţii pentru intermediari
55. intermediari în asigurări – persoanele fizice sau juridice,
denumite în continuare broker de asigurare, agent de asigurare, subagent
sau agent de asigurare subordonat, care desfăşoară activitate de interme-
diere în asigurări în schimbul unui/unei comision/remuneraţii, autorizat
sau înregistrat în condiţiile stabilite de prezenta lege şi de normele emise
în aplicarea acesteia, precum şi intermediarii din statele membre care
desfăşoară pe teritoriul României activitate de intermediere în asigurări,
conform dreptului de stabilire şi libertăţii de a presta servicii, după caz;
56. intermediar în reasigurări – persoana fizică sau juridică
română autorizată în condiţiile prezentei legi, denumită în continuare
broker în reasigurare, care intermediază, în schimbul unui/unei comi-
sion/remuneraţii, în principal, activitatea de reasigurare, precum şi
intermediarii din statele membre care desfăşoară pe teritoriul României
activitate de intermediere în reasigurări, conform dreptului de stabilire şi
libertăţii de a presta servicii, după caz;
57. broker de asigurare:
a) persoana juridică română, autorizată în condiţiile prezentei legi,
care negociază pentru clienţii săi, persoane fizice sau juridice, asiguraţi
ori potenţiali asiguraţi, încheierea contractelor de asigurare sau de
reasigurare şi acordă asistenţă înainte şi pe durata derulării contractelor
ori în legătură cu regularizarea daunelor, după caz;
b) un intermediar dintr-un stat membru care desfăşoară activităţi de
intermediere pe teritoriul României, conform dreptului de stabilire şi
libertăţii de a presta servicii;
57.1. asistenţi în brokeraj – persoane fizice sau juridice care în
baza unui contract cu un broker de asigurare şi/sau de reasigurare primesc
o împuternicire în legătură cu un mandat de brokeraj al acestuia şi, sub
acoperirea contractului de răspundere profesională a brokerului în cauză,
trebuie să întreprindă anumite activităţi necesare pentru ducerea la
îndeplinire a mandatului de brokeraj;
57.2. mandat de brokeraj – contractul dintre un asigurat sau un
potenţial asigurat, în calitatea de mandant, şi brokerul de asigurare şi/sau
de reasigurare, în calitate de mandatar, prin care se încredinţează
mandatarului negocierea sau încheierea contractelor de asigurare sau de
reasigurare, acordarea de asistenţă înainte şi pe durata derulării
contractelor ori în legătură cu regularizarea daunelor, după caz;
58. agent de asigurare – persoana fizică sau juridică împuternicită,
în baza autorizării unui asigurător ori reasigurător, să încheie în numele şi
în contul asigurătorului sau reasigurătorului, contracte de asigurare ori de
reasigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat
584

încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător/reasigurător, broker de
asigurare şi/sau de reasigurare;
58.1. subagenţi – persoane fizice, altele decât conducătorul
agentului de asigurare persoană juridică, care au calitatea de angajaţi cu
contract de muncă cu persoana juridică şi care acţionează în numele
acesteia;
58.2. agent de asigurare subordonat – persoana fizică sau juridică
ce, pe lângă activitatea sa profesională principală, intermediază în numele
şi în contul unuia sau mai multor asigurători produse de asigurare care
sunt complementare la produsele furnizate de instituţiile de credit şi
instituţiile financiare nebancare care acţionează într-o piaţă reglementată;
59. stat membru de origine al intermediarului:
a) în cazul în care intermediarul este o persoană fizică – statul
membru în care este situată reşedinţa acestuia şi în care îşi desfăşoară
activitatea;
b) în cazul în care intermediarul este o persoană juridică – statul
membru în care este situat sediul social sau, în cazul în care legislaţia
statului respectiv nu prevede existenţa unui sediu social, statul membru în
care este situat sediul central;
60. stat membru gazdă al intermediarului – statul membru, altul
decât statul membru de origine, în care un intermediar în asigurări sau în
reasigurări îşi desfăşoară activitatea în baza dreptului la stabilire şi a
libertăţii de a presta servicii;
61. sucursala unui intermediar în asigurări sau în reasigurări –
dezmembrământ fără personalitate juridică al unui intermediar în
asigurări sau în reasigurări care, în baza unui mandat, este împuternicită
să desfăşoare, parţial sau total, activitatea de asigurare ori de reasigurare;
62. activitatea de intermediere în asigurări – activitatea de
introducere, propunere ori îndeplinire a altor activităţi preliminarii
încheierii contractelor de asigurare sau oferirea de asistenţă pentru
administrarea ori îndeplinirea unor contracte, îndeosebi în cazul unei
daune. Aceste activităţi nu vor fi considerate activităţi de intermediere în
asigurări, în cazul în care sunt îndeplinite de către un asigurător sau de un
angajat al acestuia care acţionează sub responsabilitatea asigurătorului.
Nu vor fi considerate activităţi de intermediere în asigurări nici
următoarele: furnizarea de informaţii în mod ocazional, în contextul unei
alte activităţi profesionale al cărei scop nu constă în oferirea de asistenţă
clienţilor în vederea încheierii sau administrării unui contract,
administrarea daunelor unui asigurător pe baze profesionale, precum şi
regularizarea daunelor;
63. activitatea de intermediere în reasigurări – activitatea de
introducere, propunere ori îndeplinire a altor activităţi preliminarii
585

încheierii contractelor de reasigurare sau oferirea de asistenţă pentru
administrarea ori îndeplinirea unor contracte, îndeosebi în cazul unei daune.
Aceste activităţi nu vor fi considerate activităţi de intermediere în
reasigurări, în cazul în care sunt îndeplinite de către un reasigurător sau de
un angajat al acestuia care acţionează sub responsabilitatea reasigurătorului.
Nu vor fi considerate activităţi de intermediere în reasigurări nici
următoarele: furnizarea de informaţii în mod ocazional, în contextul unei
alte activităţi profesionale al cărei scop nu constă în oferirea de asistenţă
clienţilor în vederea încheierii sau administrării unui contract,
administrarea daunelor unui reasigurător pe baze profesionale, precum şi
regularizarea daunelor;
64. bancassurance – activitatea de intermediere a produselor de
asigurări care sunt complementare la produsele instituţiilor de credit şi
instituţiilor financiare nebancare, desfăşurată prin reţeaua acestor instituţii
în condiţiile prevăzute prin norme emise în aplicarea prezentei legi;
65. locul obişnuit de staţionare – teritoriul statului în care
autovehiculul este înmatriculat sau:
– în cazul în care nu se solicită înmatriculare pentru un anumit tip
de autovehicule, dar autovehiculul deţine plăcuţe de asigurare sau un
semn distinctiv similar plăcuţei de înmatriculare, teritoriul statului în care
a fost emisă plăcuţa de asigurare ori a fost emis semnul; sau
– în cazul în care nici plăcuţa de înmatriculare, nici plăcuţa de
asigurare şi nici semnul distinctiv nu se cere pentru un anumit tip de
vehicule, teritoriul statului în care persoana care deţine autovehiculul îşi
are reşedinţa permanentă.
586

Anexa 3
Mediul de afaceri din România – referinţe utile
Politica Guvernului României în ceea ce priveşte mediul de afaceri

este centrată pe susţinerea întreprinzătorilor privaţi şi pe stimularea liberei
iniţiative.
Măsurile privind consolidarea mediului de afaceri sunt corelate cu
cele privind stimularea iniţiativei private şi a investiţiilor. Acţiunile
Guvernului sunt îndreptate spre consolidarea unui mediu de afaceri stabil
şi predictibil, eliminarea monopolurilor de stat nejustificate din punct de
vedere economic sau al considerentelor de siguranţa naţională şi
privatizarea utilităţilor publice, consolidarea liberei competiţii, creşterea
transparenţei mediului de afaceri şi a politicilor guvernamentale, respectiv
a politicii monetare, precum şi liberalizarea pieţei muncii.
Principalele domenii de acţiune menţionate în cadrul programului
de guvernare fac referire la relaxarea fiscală, pieţele financiare,
combaterea corupţiei, eliminarea barierelor administrative, consolidarea
mediului de afaceri, politica de concurenţă.
Link-uri către diferitele secţiuni
Comerţ exterior
România înregistra la 11 luni în 2006 un comerţ exterior în valoare
de 60,5 mld. Euro din care exporturi în valoare de 23,8 mld. Euro şi
respectiv importuri de 36, 6 mld. Euro. Două treimi din relaţia comercială
se desfăşoară pe relaţia cu Uniunea Europeană. Odată cu integrarea în
UE, România aplică politica comercială comună.
Pe plan intern principala instituţie responsabilă de elaborarea şi
implementarea politicii comerciale este Departamentul de Comerţ
Exterior (www.dce.gov.ro) din cadrul Ministerului Economiei şi
Comerţului (www.minind.ro) .
Alte organisme cu responsabilităţi în domeniul comerţului interior:
Centrul Român pentru Promovarea Comerţului (www.traderom.ro) –
instituţie publică de interes naţional, al cărei obiect principal de activitate
îl reprezintă promovarea exporturilor, prezentarea potenţialului economic,
cercetarea de piaţă internă şi internaţională şi publicistica în domeniul
comerţului interior şi exterior, facilitarea comerţului.
Eximbank România (www.eximbank.ro) – instituţie înfiinţată
pentru susţinerea cu instrumente financiar-bancare a exportatorilor
români în vederea facilitării accesului şi menţinerii acestora pe pieţele
587

externe, inclusiv pe cele cu grad de risc crescut, contribuind astfel la
dezvoltarea economiei romaneşti, a activităţii de comerţ exterior şi la
crearea de noi locuri de muncă.
Investiţii străine
În perioada 2004-2005, investiţiile străine directe s-au ridicat la
10 miliarde de euro, suma care depăşeşte totalul investiţiilor străine
directe înregistrate între anii 1990-2003. În 2005 ponderea investiţiilor
străine directe în PIB a fost de 6,6%.
În primele 10 luni ale anului 2006 investiţiile străine directe au fost
de aproximativ 8 miliarde euro, cu 90% mai mult decât în aceeaşi
perioadă a anului trecut.
Instituţia specializată abilitată să aplice politica Guvernului pentru
promovarea şi atragerea investiţiilor străine directe în economie este
Agenţia Română pentru Investiţii Străine – ARIS (www.arisinvest.ro).
Consiliul Investitorilor Străini – (www.fic.ro) este o organizaţie
non-profit ce are în componenţă reprezentanţi a peste 100 de companii
multinaţionale având ca obiectiv dezvoltarea cadrului legal în comerţ şi
impozitare, promovarea unei etici a afacerilor corecte şi proiectarea unei
imagini favorabile a investiţiilor străine şi afacerilor în general.
Politica economică
Ministerul Economiei si Comerţului (www.minind.ro) este organul
de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică,
care realizează politica Guvernului în domeniile privind creşterea
economică, industrie, energie, resurse minerale, producţia de apărare,
comerţ, integrare europeană şi relaţii externe.
Fiscalitate
Politica fiscală este centrată pe asigurarea unui rol stimulativ şi
orientativ al impozitelor şi taxelor, în scopul creşterii şi dezvoltării eco-
nomice, al consolidării fiscale şi al dezvoltării şi întăririi clasei de mijloc.
În domeniul reformei fiscale, înlocuirea impozitării progresive a
veniturilor cu cota unică de 16%, introdusă la 1 ianuarie 2005, a pus
bazele unei creşteri economice susţinute, atragerii de investiţii străine
directe şi restrângerii economiei subterane.
Principalele caracteristici ale politicii fiscal-bugetare în perioada
2005-2008 sunt subordonate obiectivelor de susţinere a creşterii
economice şi de reducere a inflaţiei.
Ministerul Finanţelor Publice (www.mfinante.ro) este instituţia
cu rol de sinteză în desfăşurarea activităţii structurilor financiare şi fiscale
din România.
588

Politica monetară
Elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de
schimb sunt realizate de către banca centrală – Banca Naţională a
României (BNR) (www.bnr.ro), instituţie publică independentă, unica
instituţie autorizată să emită însemne monetare, ca mijloace legale de
plată pe teritoriul României.
Obiectivul fundamental al BNR este asigurarea şi menţinerea
stabilităţii preţurilor.
Alături de atribuţiile legate de politica monetară, BNR autorizează,
reglementează şi supraveghează prudenţial instituţiile de credit, promo-
vează şi monitorizează buna funcţionare a sistemelor de plăţi pentru
asigurarea stabilităţii financiare, stabileşte regimul valutar şi supra-
veghează respectarea acestuia şi administrează rezervele internaţionale
ale României.
De asemenea, BNR sprijină politica economică generală a statului,
fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind
asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Politica în domeniul IMM-urilor
Întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) au contribuit la dezvoltarea
sectorului privat din România, prezentând şi un mare grad de
adaptabilitate la cerinţele pieţei şi la cadrul juridic.
Sectorul IMM este în prezent cel mai important factor în
dezvoltarea pieţei libere din România , reprezentând şi sectorul cu cea
mai mare absorbţie a forţei de muncă, dând dovadă de flexibilitate şi
mobilitate în adaptarea la cerinţele pieţei. Din totalul numărului de
întreprinderi, 97% sunt IMM-uri.
Legea 346/2004 privind înfiinţarea şi dezvoltarea IMM-urilor a
creat un cadru prielnic înfiinţării şi dezvoltării de micro-întreprinderi
(maxim 9 angajaţi), întreprinderi mici (10-49 angajaţi), întreprinderi
mijlocii (50 – 249 angajaţi).
Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi
Cooperaţie (www.animmc.ro/imm) are ca scop realizarea Programului de
guvernare în domeniul dezvoltării sectorului întreprinderilor mici şi
mijlocii, a celui cooperatist şi în domeniul comerţului interior.
Politica vamală
În prezent, Autoritatea Naţionala a Vămilor (www.customs.ro) este
organizată şi funcţionează în conformitate cu prevederile H.G. nr.
165/2005, având sarcina de a înfăptui politica vamală a Guvernului.
Autoritatea Naţionala a Vămilor are în subordine 10 Direcţii Regionale
Vamale. ANV se află în subordinea Ministerului Finanţelor Publice –
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
589

Înregistrarea firmelor
Oficiului Naţional al Registrului Comerţului (www.onrc.ro)
evidenţiază situaţia juridică şi financiară a tuturor comercianţilor, oferă
informare economică, statistică şi comercială, simplifică procedurile de
înregistrare şi autorizare a funcţionării firmelor.
Registrul Comerţului este organizat pe 2 niveluri: la nivel local este
reprezentat de cele 42 de oficii teritoriale, organizate în subordinea Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului şi care funcţionează pe lângă fiecare
Tribunal şi la nivel naţional este reprezentat de Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului care funcţionează în subordinea Ministerului Justiţiei.
Printre serviciile oferite de ONRC se numără identificarea de firme
şi verificarea existenţei unei firme, statistici despre comercianţi şi
clasamente pe diferite criterii ale firmelor, în funcţie de capitalul social
subscris, cifra de afaceri, numărul de salariaţi, profitul brut/net,
participarea străină.
Camere de comerţ
Camera de Comerţ şi Industrie a României (www.ccir.ro) –
reuneşte întreaga reţea de 42 de camere de comerţ şi industrie teritoriale,
camere de comerţ bilaterale şi asociaţii profesionale.
CCIR este o organizaţie neguvernamentală, cu caracter autonom,
care susţine interesele comunităţii de afaceri în dialogul cu instituţiile
statului şi organismele internaţionale.
CCIR acţionează pentru crearea unui mediu de afaceri stabil,
coerent şi propice dezvoltării sectorului privat, unei economii de piaţă
reale, durabile şi deschise spre exterior.
Statistică
Statistica oficială în România este organizată şi coordonată de
Institutul Naţional de Statistică (http://www.insse.ro), organ de
specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică,
aflat în subordinea Guvernului şi finanţat de la bugetul de stat.
INS urmăreşte producerea unor informaţii statistice operative
necesare factorilor de decizie ai strategiei economico-sociale, asimilarea
indicatorilor statistici specifici economiei de piaţă şi implementarea
metodologilor de cercetare şi calcul în concordanţă cu standardele şi
practica internaţională, cooperarea cu alte institute naţionale de statistică
în vederea dezvoltării unui sistem statistic durabil şi alinierea la
standardele UE.
590

Anexa 4
Perioadele de tranziţie cuprinse în Tratatul de aderare

a României la Uniunea Europeană
Anexa VII la Act/Protocol cuprinde măsurile tranzitorii convenite

în cadrul negocierilor.
Capitolul 2 – Libera circulaţie a persoanelor perioadă de tranziţie
de 2+3+2 ani privind libera circulaţie a lucrătorilor
Până la sfârşitul unei perioade de doi ani după data aderării,
actualele state membre vor aplica măsuri de drept intern, sau măsuri
rezultate din acorduri bilaterale, care reglementează accesul cetăţenilor
români pe piaţa forţei de muncă din fiecare din aceste state. Actualele
state membre pot continua să aplice aceste măsuri până la expirarea unei
perioade de cinci ani după data aderării. La sfârşitul perioadei de cinci, un
stat membru care menţine măsuri de drept intern sau măsuri care rezultă
din acorduri bilaterale poate continua, în cazul în care pe piaţa forţei de
muncă din respectivul stat membru se produc sau există riscul să se
producă perturbări grave, precum şi după ce notifică Comisia, să aplice
aceste măsuri până la sfârşitul unei perioade de şapte ani după data
aderării.
Capitolul 3 – Libera circulaţie a serviciilor o perioadă de tranziţie
de cinci ani pentru transpunerea Directivei nr. 97/9/CE, privind schemele
de compensare a investitorilor
Prin derogare de la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 97/9/CE,
cuantumul minim al compensării (20 000 Euro) nu se aplică în România
până la 31 decembrie 2011. România asigură că sistemul său de
compensare pentru investitori prevede o despăgubire în valoare de minim
4500 EUR de la 1 ianuarie 2007 şi până la 31 decembrie 2007, de minim
7000 EUR de la 1 ianuarie 2008 şi până la 31decembrie 2008, de minim
9000 EUR de la 1 ianuarie 2009 şi până la 31 decembrie 2009, de minim
11000 EUR de la 1ianuarie 2010 şi până la 31 decembrie 2010 şi de
minim 15000 EUR de la 1 ianuarie 2011 şi până la 31 decembrie 2011.
Capitolul 4 – Libera circulaţie a capitalurilor o perioadă de
tranziţie de 7 ani pentru achiziţionarea de teren agricol, păduri şi teren
forestier de către cetăţenii UE şi Spaţiul Economic European (SEE);
România poate menţine în vigoare, timp de şapte ani de la data
aderării, existente la momentul semnării prezentului Protocol, restricţiile
591

stabilite de legislaţia sa privind dobândirea proprietăţii asupra terenurilor
agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere de către cetăţenii statelor
membre sau ai statelor care sunt parte la Acordul privind Spaţiul
Economic European (ASEE), precum şi de către societăţi comerciale
constituite în conformitate cu legislaţia altui stat membru sau a unui stat
parte a ASEE şi care nu sunt nici stabilite, nici înregistrate în România. În
niciun caz, un cetăţean/resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat
mai puţin favorabil în ceea ce priveşte dobândirea de teren agricol, păduri
sau teren forestier decât la data semnării Tratatului de aderare sau nu
poate fi tratat în mod mai restrictiv decât un cetăţean al unei ţări terţe.
Agricultorilor care desfăşoară activităţi independente, care sunt
cetăţeni/resortisanţi ai unui alt stat membru şi care doresc să se stabilească
şi să aibă reşedinţa în România nu li se aplică dispoziţiile paragrafului
precedent sau orice alte proceduri, decât cele care se aplică cetăţenilor
români.
• o perioadă de tranziţie de 5 pentru dreptul de achiziţie asupra
terenului pentru reşedinţa secundară.
România poate menţine în vigoare, timp de cinci ani de la data
aderării, restricţiile stabilite de legislaţia sa, existente la momentul
semnării prezentului Protocol, cu privire la dobândirea proprietăţii asupra
terenurilor pentru reşedinţe secundare de către cetăţenii/resortisanţii
statelor membre sau ai statelor care sunt parte la Acordul privind Spaţiul
Economic European (ASEE), nerezidenţi în România, precum şi de către
societăţile comerciale constituite în conformitate cu legislaţia altui stat
membru sau a unui stat membru al ASEE şi care nu sunt stabilite, şi nici
nu au o sucursală sau reprezentantă pe teritoriul României.
Cetăţenilor/resortisanţilor statelor membre şi cetăţenilor/resor-
tisanţilor statelor care sunt parte la Acordul privind Spaţiul Economic
European cu drept legal de rezidentă în România nu li se aplică
dispoziţiile paragrafului precedent sau orice alte norme sau proceduri,
altele decât cele care se aplică cetăţenilor români.
Capitolul 6 – Politica în domeniul concurentei – o perioadă de
tranziţie pentru aplicarea impozitului pe profit (conform Ordonanţei de
Urgentă a Guvernului nr. 24/1998) pentru întreprinderile cărora li s-a dat
certificatul de investitor permanent într-o zonă defavorizată înainte de
1 iulie 2003:
o Pentru 3 zone defavorizate (Brad, Valea Jiului, Bălan) până la
31 decembrie 2008;
o Pentru 22 de zone defavorizate (Comăneşti, Bucovina, Altân
Tepe, Filipeşti, Ceptura, Albeni, Schela, Motru Rovinari, Rusca Montană,
Bocsa, Moldova Nouă-Anina, Baraolt, Apuseni, Stei-Nucet, Borod
Suncuius-Dobresti-Vadu Crisului, Popeşti-Derna-Aleşd, Ip, Hida-Surduc-
592

Jibou-Bălan, Sărmăşag-Chiejd-Bobota, Baia Mare, Borşa Vişeu, Rodna)
până la 31 decembrie 2009;
o Pentru 3 zone defavorizate (Cugir, Zimnicea, Copşa Mică)
până la 31 decembrie 2010
• o perioadă de tranziţie până la 31 decembrie 2011 pentru
aplicarea unor scutiri de la plata redevenţei pentru zonele libere, pentru
firmele care au semnat contracte comerciale cu Administraţiile Zonelor
Libere înainte de 1 iulie 2002;
• o perioadă de tranziţie pentru restructurarea sistemului
siderurgic până la 31 decembrie 2008.
Capitolul 7 – Agricultura
• o perioadă de tranziţie de 8 ani până la 31 decembrie 2014
pentru defrişarea suprafeţelor de 30 000 ha ocupate cu hibrizi interzişi şi
replantarea acestora cu soiuri din specia Vitis vinifera, cu recunoaşterea
dreptului de replantare;
pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de tăiere şi alinierea la
cerinţele europene a unităţilor de procesare a cărnii (26 unităţi);
pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de procesare a cărnii de
pasăre (2 unităţi);
• o perioadă de tranziţie de 3 ani până la 31 decembrie 2009,
pentru modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de procesare a laptelui
(28 unităţi), precum şi pentru organizarea centrelor de colectare şi a celor
de standardizare lapte;
• o perioadă de tranziţie de 3 ani până la 31 decembrie 2009,
pentru conformarea la cerinţele comunitare a fermelor de animale de lapte
şi la calitatea laptelui crud obţinut;
• o perioadă 3 ani până la 31 decembrie 2009 – pentru utilizarea
produselor de protecţie a plantelor omologate în prezent în România şi
care conţin următoarele substanţe active incluse în Anexa I a Directivei
91/414/CEE: sulf, acetoclor, dimetoat şi, respectiv, 2 ani până la
31 decembrie 2008 pentru substanţa activa 2,4 D, cupru (sub forma de
sulfat, oxiclorura sau hidroxid).
Capitolul 9 – Politica în domeniul transporturilor – perioadă de
tranziţie de 2+3 ani pentru Regulamentul EEC 3118/93 privind cabotajul
rutier (la cererea statelor membre ale Uniunii)
Până la sfârşitul celui de-al treilea an de la data aderării,
transportatorii stabiliţi în România sunt excluşi de la prestarea serviciilor
de transport rutier naţional de marfă în celelalte state membre, iar
transportatorii stabiliţi în celelalte state membre sunt excluşi de la
prestarea serviciilor de transport rutier naţional de marfă în România.
593

Înainte de sfârşitul celui de-al treilea an de la data aderării, statele membre
informează Comisia în cazul în care vor prelungi această perioadă pentru
cel mult doi ani sau în care, de la acea dată, vor aplica în întregime
articolul 1 din regulament. În lipsa unei asemenea notificări se aplică
articolul 1 din regulament. Numai transportatorii stabiliţi în acele state
membre în care se aplică articolul 1 din regulament pot presta servicii de
transporturi rutiere de marfă în celelalte state membre în care se aplică, de
asemenea, articolul 1.
pentru aplicarea integrală a prevederilor referitoare la greutăţile maxime
ale Directivei 96/53, care stabileşte dimensiunile maxime admise în
traficul naţional şi internaţional şi greutăţile maxime admise în traficul
internaţional. Perioada de tranziţie este acordată pentru depăşirea greutăţii
maxime pe axa motoare (nu şi pentru depăşirea greutăţii totale) şi se
aplică pentru reţeaua de drumuri secundare nereabilitată. Sunt prevăzute
următoarele suprataxe pentru vehiculele cu suspensie mecanică:
o între 10 şi 10,5 tone: 0.11 euro/km
o între 10,5 şi 11 tone: 0.30 euro/km
o între 11 şi 11,5 tone: 0.44 euro/km
Pentru vehiculele cu suspensie pneumatică taxele vor fi cu cel puţin
25% mai reduse. Pentru reţeaua de tranzit principală nu a fost acordată
perioadă de tranziţie întrucât cea mai mare parte a reţelei respective va fi
reabilitată până la data aderării.
• o perioadă de tranziţie de 4 ani până la 31 decembrie 2010 în
care nu se aplică în România vehiculelor angajate exclusiv în operaţiunile
de transport intern nivelurile tarifelor minime prevăzute de anexa I la
Directiva 1999/62/CE.
Capitolul 10 – Impozitarea
• o derogare de la aplicarea art. 24(2) din Directiva 77/388/EEC
privind regimul special aplicabil micilor întreprinzători în ceea ce priveşte
aplicarea pragului de impozitare de 35 000 Euro cifră de afaceri anuală
pentru plătitorii de TVA.
• o derogare de la Directiva 77/388/EEC, potrivit art. 28 alin. 3
(b) şi Anexei F pct. 17, pentru aplicarea scutirii cu drept de deducere a
transportului internaţional de persoane.
privind aplicarea accizei minime totale aplicate la preţul de vânzare cu
amănuntul (care include toate taxele) al ţigaretelor din categoria de preţ
cea mai vândută, cu condiţia ca în această perioadă România să-si
ajusteze treptat cotele accizelor la acciza minimă totală prevăzută de
Directiva 92/79/CEE privind apropierea taxelor pentru ţigarete
594

• o derogare pentru acordarea unui regim special pentru accizarea
băuturilor alcoolice distilate din fructe, obţinute de fermieri şi destinate
autoconsumului, echivalent a 50 litri băuturi spirtoase /gospodărie/an, cu
concentraţie de 40% în volum, prin aplicarea unei cote de 50% din acciza
standard aplicată în România.
• următoarele perioade de tranziţie pentru aplicarea Directivei
2003/96/CE:
o până la 1 ianuarie 2011, să alinieze nivelul naţional de
impozitare a benzinei fără plumb utilizată drept carburant la nivelul
minim de 359 EUR pentru 1000 l. Începând de la 1 ianuarie 2008, cota
efectivă de impozitare aplicată benzinei fără plumb utilizată drept
carburant nu poate fi mai mică de 323 EUR pentru 1000 l;
o până la 1 ianuarie 2013, să alinieze nivelul naţional de impo-
zitare a motorinei utilizată drept carburant la nivelul minim de 330 EUR
pentru 1000 l. Cota efectivă de impozitare aplicată motorinei utilizată
drept carburant nu poate fi mai mică de 274 EUR pentru 1000 l începând
de la 1 ianuarie 2008 şi de 302 EUR pentru 1000 l începând de la
1 ianuarie 2011;
zitare a gazului natural utilizat pentru încălzire în scopuri necomerciale la
nivelul minim de impozitare stabilit;
zitare a păcurei grele utilizate în termoficare la nivelul minim de
impozitare stabilit;
o până la 1 ianuarie 2009, să adapteze nivelul naţional de impo-
zitare a păcurei grele utilizată în alt scop decât în termoficare, la nivelul
minim de impozitare stabilit.
De la 1 ianuarie 2007, cota efectivă de impozitare aplicată
produselor din păcură nu poate fi mai mică de13 EUR pentru 1000 kg.
o până la 1 ianuarie 2010 pentru alinierea nivelului naţional de
impozitare a energiei electrice la nivelele minime de impozitare stabilite
la anexa I tabelul C. De la 1 ianuarie 2007, cotele efective de impozitare
aplicate energiei electrice nu pot fi mai mici de 50% din cota minimă în
materie la nivel comunitar.
pentru aplicarea Directivei 2003/49/CE. Pe durata acestei perioade de
tranziţie, cota impozitului pe plăţile de dobândă sau redevenţe efectuate
către o societate asociată din alt stat membru sau către un sediu
permanent situat în alt stat membru al unei societăţi asociate dintr-un stat
membru nu trebuie să depăşească 10%.
595

Capitolul 14 – Energia
pentru constituirea stocului minim, dată la care România va atinge un
nivel de stocare de 67,5 zile.
• o derogare de 25% din nivelul stocului minim de petrol si/sau
produse petroliere, întrucât România este tară producătoare de petrol şi, în
prezent, consumul este acoperit în proporţie de cca. 50% din producţia
internă. Astfel, România va asigura un stoc minim corespunzător
consumului pe 67,5 zile, fată de 90 de zile, cât prevede acquis-ul.
Capitolul 22 – Protecţia mediului înconjurător
Directiva 94/63/EC privind controlul emisiilor de compuşi
organici volatili (COV), rezultaţi din depozitarea benzinei şi
distribuţia sa de la terminale la staţiile de distribuţie a benzinei
• o perioadă de tranziţie de 1 an, până la 31 decembrie 2007,
pentru:
o 115 instalaţii de depozitare la 12 terminale, care tranzitează o
cantitate de benzina cuprinsa intre 25 000 –50 000t/an;
cantitate de benzina mai mica de 25 000 t/an;
o 36 instalaţii de încărcare şi descărcare a containerelor mobile la
12 terminale, care tranzitează o cantitate de benzină cuprinsă între
25 000 – 150 000t/an;
18 terminale, care tranzitează o cantitate de benzina mai mica de
25 000 t/an;
o 31 containere mobile (cisterne auto);
o 116 instalaţii de încărcare în instalaţii de depozitare la staţiile de
distribuţie a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzina mai mare de
1 000 mc/an;
distribuţie a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzina cuprinsa
intre 500-1 000 mc/an;
distribuţie a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzina mai mica de
500 mc/an;
• o perioadă de tranziţie de 2 ani, până la 31 decembrie 2008,
pentru:
o 4 instalaţii de depozitare la 1 terminal, care tranzitează o
cantitate de benzina între 25 000 – 50 000 t/an.
cantitate de benzină mai mică de 25 000 t/an;
596

11 terminale, care tranzitează o cantitate de benzină mai mică de
25 000 t/an;
o 101 containere mobile (cisterne auto)
distribuţie a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzină mai mare de
1 000 mc/an;
distribuţie a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzină cuprinsă
între 500-1000 mc/an;
distribuţie a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzină mai mică de
500 mc/an
pentru:
o 526 instalaţii de depozitare la 63 de terminale, care tranzitează
o cantitate de benzină mai mică de 25 000 t/an
o 114 instalaţii de încărcare şi descărcare a containerelor mobile
la 58 de terminale, care tranzitează o cantitate de benzină mai mică de
25 000 t/an;
o 432 containere mobile (cisterne auto);
distribuţie a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzină mai mare de
1 000 mc/an;
distribuţie a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzină cuprinsă
între 500-1 000 mc/an;
distribuţie a benzinei, care tranzitează o cantitate de benzină mai mică de
500 mc/an
Directiva Parlamentului şi Consiliului 94/62/CE privind
ambalajele şi deşeurile de ambalaje, modificată prin Directiva
Parlamentului şi Consiliului 2004/12/CE
pentru atingerea obiectivului global de valorificare de 50% şi a
obiectivului de reciclare de 15 % pentru plastic, prevăzute în Directiva
Parlamentului şi Consiliului 94/62/CE;
• o perioadă de tranziţie de 5 ani, până la 31.12.2013,
considerând anul 2008 ca an de referinţă, pentru atingerea obiectivului
global de valorificare de 60%, pentru atingerea obiectivului global de
reciclare de 55%, pentru atingerea obiectivului de reciclare de 60% pentru
sticla şi de 22,5% pentru plastic;
597

• o perioada de tranziţie de 3 ani, până la 31.12.2011, pentru
atingerea obiectivului de reciclare de 15% pentru lemn.
Directiva Consiliului nr. 2000/76/CE privind incinerarea deşeurilor
• o perioadă de tranziţie de 1 an, până la 31 decembrie 2007,
pentru închiderea a 52 instalaţii existente pentru incinerarea fracţiei de
deşeuri periculoase rezultată din activităţi medicale;
• o perioadă de tranziţie de 2 ani, până la 31.12.2008, pentru
închiderea a 58 instalaţii existente pentru incinerarea fracţiei de deşeuri
periculoase rezultată din activităţi medicale.
Directiva Consiliului 99/31/CE privind depozitarea deşeurilor
• perioade de tranziţie până la 16. iulie 2017, calculate după
expirarea perioadei de tranziţie acordată statelor membre, începând cu
luna iulie 2009, pentru aplicarea art. 14 (c) şi pct. 2, 3, 4 şi 6 ale anexei 1,
pentru 101 depozite urbane de deşeuri clasă “b”:
o 26 depozite până la 16 iulie 2010
• o perioadă de tranziţie de la 1 ianuarie 2007 la 31 decembrie
2009, pentru depozitarea temporară a deşeurilor industriale periculoase;
• perioade de tranziţie, până la 31 decembrie 2013, pentru
interzicerea depozitarii deşeurilor lichide, interzicerea depozitarii deşeu-
rilor cu anumite proprietăţi (corozive şi oxidante) şi privind prevenirea
infiltrării de apă în depozitul de deşeuri (numai apa de suprafaţă), după
cum urmează:
o până la 31.12.2013, pentru 23 de depozite din industria
energetică, chimică şi metalurgie
o până la 31.12.2011, pentru 2 depozite din industria minieră
o până la 31.12.2010, pentru 4 depozite din industria minieră
Directiva Consiliului nr. 2002/96/CE privind deşeurile de
echipamente electrice şi electronice (DEEE)
pentru atingerea ţintei de colectare de 4 kg DEEE/locuitor/an;
pentru atingerea ţintelor de reciclare şi valorificare.
598

Regulamentul (CEE) nr. 259/93 privind supravegherea şi
controlul transportului de deşeuri în, dinspre şi înspre Comunitatea
Europeană
• până la 31.12.2015, toate transporturile către România de
deşeuri destinate valorificării, listate în Anexa II a Regulamentului (CEE)
259/93, vor fi notificate autorităţilor competente şi procesate în
concordantă cu Articolele 6, 7, şi 8 ale Regulamentului;
• prin derogare de la art. 7(4) al Regulamentului (CEE) 259/93,
autorităţile competente române pot obiecta asupra transporturilor de deşeuri
pentru valorificare, listate în anexele II, III şi IV ale Regulamentului şi
asupra transporturilor de deşeuri pentru valorificare, nelistate în aceste
anexe, destinate unei instalaţii care beneficiază de o derogare temporară de
la anumite prevederi ale Directivei 96/61/CE privind prevenirea şi controlul
integrat al poluării (IPPC), ale Directivei 2001/80/CE privind limitarea
emisiilor anumitor poluanţi în aer proveniţi de la instalaţiile mari de ardere
şi Directivei 2000/76/CE privind incinerarea deşeurilor, pe perioada în care
se aplica derogarea temporara instalaţiei de destinaţie;
• prin derogare de la articolul 7(4) al Regulamentului (CEE) nr.
259/93, pana la 31.12.2011, autorităţile competente române pot ridica
obiecţii la transporturile către România pentru valorificare a anumitor
deşeuri listate în anexa III ca şi a deşeurilor listate în anexa IV şi a
deşeurilor nelistate în anexele II, III şi IV ale regulamentului. 3.1.
România poate extinde perioada de tranziţie solicitata până nu mai târziu
de 31 decembrie 2015, în conformitate cu procedura definită în art. 18 al
Directivei Consiliului 75/442/CEE, modificată de Directiva 91/156/CEE.
Directiva Consiliului 91/271/CEE privind epurarea apelor
uzate urbane
• o perioadă de tranziţie până la 31 decembrie 2015, pentru 263
de aglomerări cu mai mult de 10 000 l.e., reprezentând 61,9% din
încărcătura biodegradabila totală;
• o perioadă de tranziţie până la 31 decembrie 2018, pentru 2346
aglomerări cu mai puţin de 10 000 l.e., reprezentând 38,1% din
încărcătura biodegradabila totală.
Directiva Consiliului 98/83/CE privind calitatea apei destinate
consumului uman
• o perioadă de tranziţie până la 31 decembrie 2010:
o pentru oxidabilitate, amoniu, nitraţi, turbiditate, aluminiu, fier,
metale grele, pesticide, mangan pentru localităţile cu populaţie peste
100.000 locuitori;
o pentru oxidabilitate şi turbiditate pentru localităţile cu populaţie
cuprinsă între 10 000 si100 000 locuitori;
599

o pentru oxidabilitate şi mangan pentru localităţile sub 10.000
locuitori;
• o perioadă de tranziţie până la 31 decembrie 2015:
o pentru amoniu, nitraţi, aluminiu, fier, metale grele, pesticide şi
mangan pentru localităţile cu populaţie cuprinsa intre 10 000 şi 100 000
locuitori;
o pentru amoniu, nitraţi, turbiditate, aluminiu, fier, metale grele şi
pesticide pentru localităţile sub 10 000 locuitori.
Directiva Consiliului nr. 76/464/CEE privind poluarea cauzată
de anumite substanţe periculoase deversate în mediul acvatic al
Comunităţii (si cele 7 Directive „fiice”)
• o perioadă de tranziţie de 3 ani, până la 31 decembrie 2009, pentru
o 5 substanţe periculoase: hexaclorbenzen, hexaclorbutadiena, 1,
2 – diclor-etan, tricloretilena, triclorbenzen şi 21 unităţi industriale
aparţinând industriei chimice (anorganică, organică, a cauciucului,
petrochimică, celuloză şi hârtie);
o două substanţe periculoase: cadmiu şi mercur şi 27 unităţi
industriale;
o o substanţă periculoasă: lindan şi 3 unităţi industriale.
Directiva Consiliului 96/61/CE privind prevenirea şi controlul
integrat al poluării
• perioade de tranziţie pentru:
o 3 instalaţii existente până la 31.12. 2008
o 16 instalaţii existente până la 31.12.2009,
o 23 instalaţii existente până la 31.12. 2012,
o 13 instalaţii existente până la 31.12. 2013,
o 69 instalaţii existente până la 31.12. 2014
o 14 instalaţii existente până la 31.12. 2015.
Directiva Consiliului 88/609/CEE privind limitarea emisiilor
anumitor poluanţi în atmosferă de la instalaţiile mari de ardere
(amendată prin Directiva Consiliului 2001/80/CE)
• o perioadă de tranziţie până la 31 decembrie 2013 pentru
implementarea prevederilor referitoare la valorile limită de emisie de SO2
pentru 34 instalaţii existente,
• o perioadă de tranziţie până la 31.12.2013 pentru
implementarea prevederilor referitoare la valorile limită de emisie de
NOx pentru 64 instalaţii existente,
• o perioadă de tranziţie până la 31.12.2013 pentru
implementarea prevederilor referitoare la valorile limită de emisie la
pulberi pentru 22 instalaţii existente
• perioadă de tranziţie de la 31.12. 2016 până la 31.12.2017 pentru
valoarea limita de emisie a oxizilor de azot pentru 6 instalaţii mari de ardere.
600

Anexa IX a Tratatului de aderare
Cuprinde angajamente specifice asumate şi cerinţe acceptate de către
România la închiderea negocierilor de aderare din 14 decembrie 2004.
Capitolul 6 – Politica în domeniul concurentei
1. Asigurarea unui control efectiv de către Consiliul Concurentei al
oricărui potenţial ajutor de stat, inclusiv al ajutoarelor fiscale, sociale şi al
eşalonărilor la plata energiei.
2. Consolidarea fără întârziere a implementării legislaţiei în
domeniul ajutorului de stat. Asigurarea unei implementări satisfăcătoare a
legislaţiei atât în domeniul antitrust cât şi al ajutorului de stat.
3. Adoptarea, până la mijlocul lunii decembrie 2004, a variantei
revizuite a Strategiei de restructurare a industriei siderurgice şi a
Planurilor individuale de viabilitate în conformitate cu obligaţiile
prevăzute în Protocolul 2 al Acordului European. În acest context,
România si-a asumat următoarele angajamente:
a. Să nu mai acorde sau plătească, în perioada 1 ianuarie 2005 –
31 decembrie 2008, ajutoare de stat companiilor prevăzute în Strategia de
restructurare a industriei siderurgice.
b. Să respecte nivelul ajutorului de stat agreat în contextul
Protocolului 2 al Acordului European pentru companiile prevăzute în
Strategia de restructurare a industriei siderurgice.
c. Să respecte reducerile de capacităţi pentru produse finite, de 2,05 mi-
lioane tone, prevăzute pentru întreaga perioadă de restructurare (1993-2008).
4. Continuarea dezvoltării capacităţii administrative a Consiliului
Concurentei prin alocarea de resurse financiare adecvate şi suficiente,
precum şi prin calificarea corespunzătoare a personalului.
Capitolul 24 – Justiţie şi Afaceri Interne
5. Implementare, fără nicio întârziere a Planului de Acţiune
Schengen amendat, conform acquis-ului şi conform termenelor.
6. Accelerarea în mod considerabil a eforturilor în ceea ce priveşte
modernizarea echipamentului şi infrastructurii la frontiera verde, albastră şi
în punctele de trecere a frontierei, precum şi continuarea întăririi capacităţii
de analiză a riscului, pentru a asigura un înalt nivel al controlului şi
supravegherii viitoarelor frontiere externe ale UE. Aceasta trebuie să fie
reflectată într-un singur plan multi-anual de investiţii, realizat până în
martie 2005 şi care să permită Comisiei să evalueze anual progresele până
la data aderării României la spaţiul Schengen. În plus, România trebuie să
accelereze considerabil planurile de recrutare a celor 4,438 de agenţi şi
ofiţeri de politie de frontieră şi, în special, să asigure că nivelul ocupării
posturilor la frontierele cu Ucraina, Moldova, litoralul Mării Negre va fi
realizat cât mai aproape de 100%, până la data aderării. De asemenea,
România trebuie să implementeze toate măsurile necesare pentru a combate
efectiv imigraţia ilegală, inclusiv prin întărirea cooperării cu ţările terţe.
601

7. Dezvoltarea unei Strategii şi a unui Plan de Acţiune privind
reforma sistemului judiciar actualizată şi integrată, incluzând cele mai
importante măsuri pentru implementarea Legii privind organizarea
judiciară, Legii privind statutul magistraţilor şi Legii privind Consiliul
Superior al Magistraturii, care au intrat în vigoare la 30 septembrie 2004.
Ambele documente actualizate trebuie să fie transmise UE până în martie
2005; resursele financiare şi umane adecvate pentru implementarea
Planului de Acţiune trebuie să fie asigurate şi implementate fără nicio
întârziere, conform calendarului stabilit. România trebuie să demonstreze,
până în martie 2005, operaţionabilitatea integrală a noului sistem pentru
distribuţia aleatorie a cazurilor.
8. Accelerarea considerabilă a luptei împotriva corupţiei şi, în special,
împotriva corupţiei la nivel înalt, prin asigurarea aplicării riguroase a
legislaţiei anti-corupţie în vigoare şi independenta efectivă a Parchetului
Naţional Anticorupţie (PNA) şi prin transmiterea anuală, începând cu
noiembrie 2005, a unui Raport convingător privind activitatea Parchetului
Naţional Anticorupţie în lupta împotriva corupţiei la nivel înalt. PNA trebuie
să primească resursele financiare, umane şi de formare, precum şi
echipamentul necesar pentru a-si putea îndeplini funcţiile pentru a fost creat.
9. Realizarea unei auditări independente privind rezultatele şi
impactul generat de prezenta Strategie Naţională Anticorupţie; reflectarea
concluziilor şi recomandărilor acestei auditări în noua strategie
multianuală, care trebuie să fie un document cuprinzător, în vigoare până
în martie 2005, însoţit de un Plan de acţiune cu ţinte clar definite, cu
rezultate care trebuie obţinute, precum şi cu prevederi bugetare adecvate;
implementarea Strategiei şi a Planului de Acţiuni trebuie supravegheate
de o autoritate clar determinată şi independentă; Strategia trebuie să
includă angajamentul de revizuire a procedurii penale, până la sfârşitul lui
2005, pentru a se asigura că toate cazurile de corupţie sunt soluţionate în
manieră rapidă şi transparentă, pentru a garanta sancţiunile adecvate care
au un efect de descurajare. De asemenea, trebuie să conţină măsuri care
să reducă considerabil numărul autorităţilor care au atribuţii de prevenire
sau investigare a corupţiei, până la sfârşitul lui 2005, astfel încât să fie
evitate suprapunerile în ceea ce priveşte responsabilităţile.
10. Asigurarea unui cadru legal clar privind sarcinile şi cooperarea
dintre jandarmerie şi politie, inclusiv implementarea legislaţiei, până în
martie 2005, dezvoltarea şi implementarea unui plan de recrutare clar,
până la jumătatea anului 2005, pentru ambele instituţii, cu scopul de a
face progrese considerabile, până la data aderării, în ocuparea celor 7.000
de posturi vacante în politie şi 18.000 de posturi vacante în jandarmerie.
11. Dezvoltarea şi implementarea unei strategii multi-anuale coerente
de combatere a criminalităţii, care să includă acţiuni concrete care să
modifice statutul României de tară de origine, tranzit şi destinaţie a
victimelor traficului şi transmiterea anuală, începând din martie 2005, a
unor statistici credibile privind modul în care criminalitatea este combătută.
602

Anexa 5
Societatea românească –
Configuraţia sărăciei şi a excluziunii sociale
în societatea românească6
O perspectivă istorică
În secolul al XIX-lea România era o ţară predominant agrară,
subdezvoltată în raport cu standardele europene. Ea era caracterizată mai
ales printr-o sărăcie rurală datorată în mod special structurii proprietăţii şi
unui sistem de exploataţie semifeudal.
Prima jumătate a secolului al XX-lea a continuat procesul de dez-
voltare modernă a României început pe la mijlocul secolului al XIX-lea,
diminuând decalajul care o despărţea de Europa Occidentală. Societatea
românească era în continuare caracterizată prin predominarea ruralului,
prezentând un nivel ridicat de sărăcie mai ales în această zonă.
Socialismul s-a axat pe un program de modernizare rapidă a
societăţii, centrat obsesiv pe industrie şi urbanizare. A fost încurajată o
deplasare masivă a populaţiei de la agricultură spre industrie, de la sat la
oraş. Proporţia populaţiei ocupate în industrie explodează în 25 de ani.
Oraşele cunosc o dezvoltare rapidă, oferind pentru toţi condiţii de locuit
relativ modeste, dar superioare ruralului, bazate pe un sistem de utilităţi
publice cvasiindustrial. Investiţiile în industrie şi în dezvoltare urbană au
atins un punct de vârf la jumătatea anilor '70. Standardul de viaţă al
populaţiei a crescut rapid până în acel moment, mai ales la oraş şi în
sistemul industrial, satul fiind în continuare mai degrabă neglijat, dar într-
o restrângere continuă. Separaţi brutal de pământul lor, tinerii îşi găsesc
oportunităţi atractive în oraş şi industrie. Politica de utilizare completă a
forţei de muncă, de control strict al diferenţierii veniturilor (în 1989
salariul minim era de 66% din salariul mediu), de cuprindere masivă în
sistemul şcolar a întregii populaţii, de suport social pentru acoperirea
nevoilor de bază (îngrijire medicală, locuinţă) a avut ca rezultat, pe fondul
unui standard de viaţă în general modest, o restrângere spectaculoasă a
zonelor de sărăcie şi de excluziune socială. Chiar şi populaţia de romi,
caracterizată tradiţional printr-un nivel ridicat de marginalizare/exclu-
ziune socială, datorită politicii de şcolarizare şi de forţare a ocupării sala-
riale, a cunoscut un proces rapid de incluziune într-un mod de viaţă
modern.
De la jumătatea anilor '70 sistemul socialist intră într-o criză
economică cronică, care se accentuează rapid după 1980. Investiţiile
6
Conform HG nr. 829/2002 privind aprobarea Planului naţional
antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale, M. Of. nr. 662 din sept. 2002
603

industriale, proiectate iraţional, după o logică accentuat politică şi mai
puţin economică, se dovedesc a fi slab eficiente, suportul statului fiind
vital pentru menţinerea în funcţiune a unor zone tot mai largi din
economie. În ciuda principiilor politice ale regimului, se produce o
scădere substanţială a locurilor de muncă din industrie, în condiţiile în
care zona serviciilor rămâne cronic subdezvoltată. La oraş, mai ales în
oraşele mici şi mijlocii, creşte şomajul mascat. Populaţia de la sat este
descurajată să se mai deplaseze spre industrie şi spre oraş. Datorită
scăderii oportunităţilor de la oraş se conturează chiar o migraţie inversă
spre rural, limitată însă sever de lipsa pământului disponibil pentru
gospodăriile private şi a locurilor de muncă. Încetinirea programului de
industrializare cuplată cu criza economică generată de ineficienţa globală
a economiei stopează şi inversează sensul procesului de absorbţie a
sărăciei. Se prefigurează un nou val de sărăcie care îi loveşte la început pe
cei mai prost plasaţi: cei cu nivel scăzut de educaţie şi lipsiţi de calificare,
provenind mai ales din segmentul de romi tradiţional marginalizat, tinerii
din mediul rural pe care oraşul şi industria nu-i mai primesc, dar şi
locuitorii oraşelor mici, care dispun de oportunităţi ocupaţionale tot mai
limitate.
Populaţia României a fost surprinsă de noul val de sărăcire tocmai
într-un moment critic al tranziţiei spre un mod modern de viaţă. Datorită
cumulării unor multipli factori destabilizatori - dezrădăcinarea din mediul
tradiţional, lipsa de oportunităţi de ocupare şi prin aceasta lipsa de acces
la multe beneficii sociale condiţionate de poziţia de salariat - valul de
sărăcire a afectat în mod accentuat unele zone ale colectivităţii, fiind
însoţit de un proces rapid de dezagregare socială, manifestată prin
anomie, dezorganizarea familiei, alcoolism, deresponsabilizare faţă de
propria familie, alienare cronică de sistemul ocupaţional.
Politica agresivă de forţare a natalităţii adoptată de regimul
socialist în 1966 a reprezentat un şoc puternic mai ales pentru segmentele
sociale fragilizate de tranziţia stopată spre o societate modernă prosperă.
Incapabile de a-şi planifica cu mijloace proprii natalitatea, în condiţiile
presiunii violent pronataliste, segmentele de populaţie cele mai sărace, cu
un grad ridicat de dezorganizare socială, sunt victime ale unei creşteri
bruşte a natalităţii nedorite, fapt care amplifică enorm sărăcia şi
dezorganizarea socială.
Tranziţia: o nouă explozie a sărăciei şi excluziunii sociale
La începutul tranziţiei economia românească se caracteriza prin
distorsiuni structurale majore, cu sectoare artificial dezvoltate, dominată
de complexe industriale rigide, care au aglomerat disproporţionat popu-
laţia în anumite centre economice; largi zone rurale cu infrastructură slab
dezvoltată şi populaţie îmbătrânită; o populaţie al cărei consum a fost
sacrificat de-a lungul a peste 10 ani pentru a compensa criza cronicizată a
economiei.
604

Perioada de tranziţie de după 1989, care ne apare din perspectiva
prezentului în mod special confuză şi dezarticulată, a generat un val
accentuat de sărăcire, cu efecte amplificate de terenul social debilizat de
15 ani de criză a sistemului socialist. Factorul cel mai important a fost, cel
puţin în prima fază, căderea economiei datorită configuraţiei ei iraţionale,
dar şi a strategiei politice de restructurare şi privatizare care pe de o parte
a indus un management dezastruos, împingând întreprinderile de stat spre
faliment, angajând masiv suportul statului pentru menţinerea lor în
funcţie, iar pe de altă parte s-a dovedit incapabilă a asigura o dezvoltare
rapidă a sectorului privat.
Se poate vorbi despre o adevărată explozie a sărăciei, desfăşurată
în toate direcţiile:
– Un proces de sărăcire a majorităţii populaţiei, produs atât prin
erodarea veniturilor şi prin degradarea acumulărilor (în mod special a
stocului locativ), dar şi prin creşterea aspiraţiilor de consum datorită
contactului cu piaţa mondială şi cu societăţile occidentale.
Extinderea sărăciei severe. Un segment important al colectivităţii
se confruntă cu o sărăcie severă. Persoanele din această zonă sunt
constant victime ale reaşezării preţurilor şi ale crizelor din diferite zone
ale producţiei şi consumului. Ele înregistrează un deficit permanent de
consum, reuşind cu greu şi cu sacrificii să facă faţă nevoilor zilnice;
stocul de bunuri acumulate se erodează, deficitul sever de venituri
nepermiţând înnoirea sau reabilitarea lui. În mod special, nevoia de
reparaţii a locuinţei generează cel mai adesea situaţii grave de criză.
Exemplul cel mai elocvent este dificultatea cu care o mare masă a popu-
laţiei urbane se confruntă datorită creşterii rapide a costului utilităţilor
publice: căldură, apă caldă, apă rece, electricitate. Chiar şi parţial
compensate pentru cei mai săraci, ele vor produce un stres economic
considerabil, putând împinge pe mulţi în situaţie de criză.
Probabil că şocul cel mai puternic va fi resimţit de cei cu venituri
ceva mai ridicate decât nivelul de compensare şi care vor trebui în lunile
de iarnă să plătească mai mult din veniturile lor lunare pentru acoperirea
acestor costuri. Riscul este fie acumularea de datorii imense, fie
deconectări masive, voluntare sau forţate. Acumularea de datorii, mai ales
la întreţinere, aruncă unele familii în situaţii disperate, riscul imens fiind
pierderea unicei ancore într-o viaţă normală: locuinţa.
Sărăcia extremă a cunoscut o explozie gravă. Pe lângă situaţiile cu
impact emoţional enorm - copiii străzii, familii fără locuinţă, trăind în
stradă sau în preajma gropilor de gunoi ori în locuinţe mizere, mai
degrabă improvizate - un număr mare de persoane se află în situaţii critice
care îi pot arunca în datorii acumulate la întreţinere, cu reduceri severe ale
alimentaţiei, în imposibilitatea de acces la o îngrijire medicală minimală
în caz de nevoie. În această categorie probabil că se plasează câteva
procente din populaţie.
605

Excluziunea socială este probabil procesul cu efecte sociale
negative, datorită paralizării capacităţilor de redresare. Sărăcia extremă
generează, prin permanentizare şi reproducere la nivelul tinerei generaţii,
excluziune socială greu reversibilă. Dar şi alte procese decât sărăcia pot
duce la excluziune: criminalitatea, atât pentru autori, cât şi pentru victime,
intrarea în sisteme criminale şi degradante uman, copiii străzii, evoluţia în
colectivităţi de tip închis, bazate pe patternuri de viaţă mai degrabă
marginale prin natura lor, care blochează capacitatea de a fructifica
oportunităţile oferite de o societate modernă. Sunt câteva grupuri cu risc
ridicat de excluziune socială: copiii şi tinerii ajunşi în stradă, tinerii care
ies din casele de copii, familiile care şi-au pierdut locuinţa, cu şanse
minime de a mai obţine o locuinţă cu condiţii absolut minimale, familiile
dezorganizate, familiile cu şomeri cronici, cazurile de alcoolism şi
dependenţă de drog; în fine, o parte semnificativă a populaţiei de romi
care cumulează un mănunchi larg de handicapuri sociale: educaţie
scăzută, lipsă de calificare, o istorie de neparticipare la economia formală,
număr mare de copii, lipsă de locuinţă, lipsă de pământ în proprietate
pentru locuitorii de la ţară.
Specificitatea sărăciei şi excluziunii sociale în România actuală
Sărăcia şi excluziunea socială în România nu sunt un produs
marginal al unui sistem care funcţionează rezonabil de eficient, ci rezultatul
eşecului sistemului: mai întâi criza profundă a proiectului socialist şi mai
apoi erorile de strategie a tranziţiei, responsabilă de căderea dezastruoasă a
economiei şi de deficitul de politică socială de compensare.
− O industrie dezvoltată megalomanic şi iraţional, supusă unui
proces de restructurare şi privatizare care nu a reuşit să producă relan-
sarea, ci mai degrabă definitivarea dezagregării, şi care conţine largi zone
intrate într-o lungă agonie, cu şanse mici de privatizare reconstructivă
− O agricultură care revine la proprietatea privată, dar cu loturi de
teren fragmentat până la absurd, lipsită de tehnologie şi necapitalizată, cu
demoralizarea şi inhibarea încercărilor de cooperativizare. Un sat a cărui
activitate economică asigură mai degrabă simpla supravieţuire, incapabil
să producă eficient şi competitiv
− Un sistem de producere a utilităţilor publice care nu a fost nici
restructurat, dar nici retehnologizat, a cărui criză a intrat într-o fază
explozivă după 12 ani de tranziţie
− O administraţie publică folosită mult timp ca instrument de
promovare a modelului falimentar socialist, care îşi revine cu greu de pe
urma complexelor moştenite şi a suspiciunilor distructive, supusă
atacurilor continue ale grupurilor de interese
− O societate care se eliberează de iluziile modelului socialist
(câte mai rămăseseră până în 1989), dar pradă a unor noi iluzii generate
de modelul naiv al unei societăţi în care o economie de piaţă
nereglementată şi în fapt slab susţinută este soluţia minune la toate
606

problemele; care a înlocuit iluzia necredibilă a unui colectivism primitiv
şi opresiv cu justificarea unui individualism care nu cunoaşte nici lege şi
nici morală. Sărăcia şi excluziunea socială în România actuală nu ating
grupuri marginale slab integrate într-o economie bine organizată şi
eficientă, ci largi segmente ale colectivităţii lovite de căderea economiei.
Situaţia este în mod special gravă la nivelul unor grupuri largi, cuprinse în
procesul de modernizare în cadrul proiectului socialist, dar oprite la
jumătatea drumului şi împinse înapoi în dezorganizare socială.
Persistenţa sărăciei
Unul dintre avantajele României în tranziţie l-a constituit faptul că,
cel puţin în momentul primului şoc, sărăcia era mai degrabă o stare
tranzitorie, rezultată din erodarea veniturilor. Marea masă a săracilor se
plasa în jurul sau imediat sub pragul de sărăcie, înviorarea economiei
putând rapid să scoată din sărăcie o proporţie mare dintre ei. Suplimentar,
scăderea veniturilor era amortizată de o acumulare anterioară de bunuri.
Un factor cu efecte masiv pozitive l-a constituit vânzarea la preţuri
modice a locuinţelor proprietate de stat chiriaşilor lor, cvasitotalitatea
populaţiei devenind astfel proprietară a locuinţei.
Sărăcia şi degradarea capacităţilor de incluziune socială
Deficitul de venituri nu era dublat de regulă de un deficit de
capacităţi. Cea mai mare parte a noilor săraci aveau un nivel rezonabil de
educaţie, de calificare, o istorie de participare în sistemul muncii.
Criza economică prelungită este de natură să amplifice chiar şi un
deficit minim de venit, combinându-l cu cel de capacităţi. După 12 ani de şoc
economic, la deficitul de venituri şi la erodarea bunurilor acumulate se
adaugă efectele negative cumulate, mult mai greu de absorbit, ale degradă-
rii/subdezvoltării capacităţilor. Mulţi dintre şomeri au devenit şomeri cronici,
neputând să îşi reorienteze capacităţile profesionale, pierzând progresiv
contactul cu piaţa muncii. Nu de puţine ori a rezultat un proces de dezagre-
gare a vieţii personale, a familiei, a contactelor cu viaţa socială normală.
Poate cel mai grav, noua generaţie a apărut cu un deficit sever de
capacităţi de inserţie eficientă pe piaţa muncii: educaţie scăzută şi de o
valoare redusă, lipsă de calificare, lipsa experienţei de activitate econo-
mică sistematică. Sărăcirea s-a agravat prin convertirea în excluziune
socială persistentă, deficitului de consum asociindu-i-se deficitul de
capacităţi, fapt care, la rândul său, cronicizează sărăcia.
Polarizarea socială
Sărăcirea a fost accentuată de creşterea polarizării sociale. După pri-
mul şoc de sărăcire al tranziţiei, polarizarea socială a crescut rapid: coefi-
cientul Gini, măsura standard a inegalităţii sociale, a crescut de la 20 la 30.
Polarizarea socială nu a avut loc numai între diferitele segmente ale
colectivităţii, ci şi între zone geografice. Au apărut colectivităţi căzute econo-
mic, zone şi judeţe care au fost afectate mai accentuat de procesul de sărăcire.
607

Mecanismele şi factorii care au produs explozia sărăciei şi
excluziunii sociale
Pentru conturarea mai clară a naturii sărăciei este nevoie să fie
trecute în revistă pe scurt mecanismele şi sursele responsabile de explozia
sărăciei şi a excluziunii sociale.
− Erodarea rapidă a veniturilor salariale datorită crizei economiei,
atât ca valoare, cât şi ca număr. Salariul mediu real a ajuns în anul 2001 la
63,1% din valoarea sa în 1989, apropiindu-se de valoarea nivelului minim
decent de trai al unei persoane singure locuind în mediul urban
(metodologie ICCV).
− Accentuarea polarizării salariale, care, de cele mai multe ori, nu
exprimă diferenţe de eficienţă economică propriu-zisă, reprezintă o sursă
importantă a sărăcirii unui larg segment al salariaţilor. Raportul salariului
minim faţă de salariul mediu s-a deteriorat de la 56,5% în 1989 la 24,2% în
2000 şi 31% în 2001.
În jur de 25% dintre salariaţi au un salariu mai mic decât 50% din cel
mediu (octombrie 1997 - 1999, INS).
Ca rezultat al acestor două procese a apărut sărăcia salarială: familii
cu unul sau chiar doi salariaţi care au venituri insuficiente. Rata sărăciei în
rândul salariaţilor era în anul 2000 de 16,9%, iar rata sărăciei severe de
4,7%.
− Reducerea numărului de locuri salariale de muncă
Numărul de salariaţi a scăzut în 2000 la aproape jumătate din cel al
anului 1989 (55,7%). Celelalte forme de ocupare nu au reuşit să
compenseze scăderea locurilor de muncă salariale. Rata de ocupare a
scăzut astfel în 2000 cu aproximativ 20% faţă de 1989. O masă mare din
veniturile salariale au fost înlocuite cu beneficii sociale mai scăzute
(ajutor de şomaj, pensii prin pensionări timpurii) sau chiar cu nimic, după
epuizarea perioadei de atribuire a ajutoarelor de şomaj. În cazul familiilor
cu şomeri rata sărăciei atingea valoarea de 47,2%, iar rata sărăciei severe
- 23,3% . Cei mai mulţi care nu îşi găsesc un loc pe piaţa muncii îngroaşă
economia subterană, cu toate efectele negative ale acesteia. Sectorul
informal a fost într-o continuă creştere: astfel, ponderea lui s-a ridicat
doar în 3 ani de la 16,6% (1995) la 20,8% (1998) (date ale INS). Salariile
în sectorul informal sunt sensibil mai scăzute, iar lucrătorii nu au nici un
fel de asigurare, fiind adesea supuşi abuzurilor de tot felul.
− Veniturile celor care au recurs la activităţi economice pe cont
propriu au stat sub semnul incertitudinii. Insuficienţa capitalului de start şi
mai ales instabilitatea mediului economic au făcut dificil de pus în
practică/de perfecţionat spiritul antreprenorial şi iniţiativa privată, în ciuda
unor deschideri legislative timpurii, astfel încât doar un segment restrâns
al acestora şi-a putut asigura un nivel de trai satisfăcător. În cazul
întreprinzătorilor pe cont propriu rata sărăciei înregistra în anul 2000 o
valoare de 43,6%, iar rata sărăciei severe de 21,9% . Pentru agricultori
608

rata sărăciei era de 44,2%, iar rata sărăciei severe de 19% . În fapt, marea
majoritate a lucrătorilor pe cont propriu se află în agricultură. În anul
2000 rata de ocupare în agricultură se apropia de 40%, în timp ce
contribuţia acestei ramuri la realizarea PIB a fost de mai puţin de 15% .
− Fragmentarea proprietăţii pământului, complementar cu lipsa
de mijloace tehnice şi a capitalului, face ca imensa majoritate a
agricultorilor să practice o agricultură de supravieţuire, fără şanse de a
intra într-un ciclu de prosperitate.
− Erodarea mai rapidă a beneficiilor sociale decât a veniturilor
salariale a dus la o creştere a polarizării economice între persoanele active
economic şi cele dependente de suportul social. Această categorie a
cunoscut un proces de sărăcire mult mai accentuat. Între anii 1990 şi 2000
pensia medie, ca de altfel şi ajutorul de şomaj, a pierdut 10 puncte
procentuale faţă de salariul mediu. Alocaţia pentru copii s-a diminuat de
trei ori în raport cu anul 1990, ajungând de la 10% (1989) din salariul
mediu la 3,2% (2000). Paralel numărul de beneficiari de transferuri
sociale a înregistrat un trend crescător. În 1998 numărul pensionarilor, de
departe grupul cel mai larg care depinde de suportul social, a depăşit
numărul de salariaţi, pentru ca în luna octombrie 2001 raportul
salariaţi/pensionari să ajungă la 1:1,44. În mod special s-a agravat situaţia
familiilor cu mulţi copii, afectate de scăderi mai accentuate ale tuturor
veniturilor: riscul ca părinţii să fie şomeri sau să aibă salarii apropiate de
salariul minim este mai ridicat aici; erodarea accentuată a alocaţiei pentru
copii de asemenea afectează mai sever familiile cu mulţi copii.
− Dezorganizarea controlului social a reprezentat, alături de
căderea economiei şi de diminuarea suportului social pentru cei în
dificultate, un factor cu o contribuţie masivă la sărăcirea populaţiei, deşi
imposibil de cuantificat.
− Explozia criminalităţii a avut efecte dezastruoase asupra
bunăstării colective: a afectat, adesea decisiv, echilibrul bunăstării
victimelor şi i-a împins în situaţii de marginalitate, adesea fără cale de
întoarcere, şi pe autorii infracţiunilor şi familiile lor. O pondere cu o
creştere rapidă a fost reprezentată de diferitele forme de escrocare, ale
căror victime preferate au fost cei mai săraci: de la jocurile piramidale la
escrocarea prin faliment a băncilor şi fondurilor de investiţii, până la
deposedarea de locuinţă prin înşelăciune. Reacţia extrem de târzie şi
şovăielnică a organismelor de stat a încurajat în fapt explozia unor
asemenea forme de infracţionalitate.
Corupţia, care a explodat şi ea în perioada tranziţiei, reprezintă un
mecanism redistributiv regresiv extrem de important. Ea creşte masiv
polarizarea socială: sărăceşte marea masă a populaţiei şi îmbogăţeşte un
grup restrâns. Corupţia explozivă a afectat direct şi indirect bunăstarea
609

populaţiei: costuri suplimentare pentru servicii publice, împiedicarea
funcţionării normale şi eficace a economiei şi a vieţii sociale, mita şi
comisionul convertindu-se în costuri imense reflectate în preţuri ridicate,
ineficienţă economică, falimentarea şi distrugerea unor întreprinderi. La
acestea se adaugă scăderea resurselor bugetare prin evaziune fiscală, dar
şi prin acoperirea, de la buget, a fraudării băncilor şi întreprinderilor.
− Scăderea gradului de acoperire a populaţiei cu servicii sociale
fundamentale
O reformă incertă şi insuficient de coerent gândită a dus la o
polarizare accentuată a accesului la serviciile medicale. Un segment al
populaţiei beneficiază de servicii medicale de calitate tot mai ridicată, în
timp ce alte segmente nu au adesea acces nici la pachetul minim de
asistenţă medicală. În mod special accesul la aceste servicii este dificil la
săracii neasiguraţi medical, la cei din zone geografice izolate cu o
acoperire slabă în servicii medicale, la romi.
Degradarea culturii sanitare este un factor important al scăderii
capacităţii de absorbţie a serviciilor de îngrijire medicală.
Accesul la educaţie prezintă şi el o polarizare accentuată. Dacă
participarea la formele universitare de educaţie a crescut rapid în ultimii
12 ani, participarea la formele preuniversitare a scăzut. Există situaţii din
păcate suficient de frecvente de neînscriere în sistemul şcolar, de abandon
înainte de finalizarea studiilor primare şi gimnaziale. Învăţământul
vocaţional este insuficient dezvoltat şi lipsit de o orientare clară.
Scăderea participării şcolare nu se datorează numai sărăciei, un
factor foarte important de altfel, dar şi unei erodări a semnificaţiei sociale
şi personale a învăţământului care se continuă cu studii universitare.
– Politica de reparaţii şi, în mod special, de restituire a
proprietăţilor, confuză şi adesea cu măsuri disproporţionate, a generat un
mediu politic tensionat, a afectat relansarea economică, a alimentat din
plin corupţia şi abuzul. La costurile sociale ale restructurării economiei şi
ale dezorganizării inevitabile unui proces de schimbări sociale profunde
trebuie adăugate şi cele ale reparaţiilor pentru nedreptăţile făcute de
regimul socialist, dintre care restituţia proprietăţilor a reprezentat probabil
ponderea cea mai ridicată. Paradoxul moral al politicii reparatorii este că
costurile sale sunt suportate nu de cei care au cauzat nedreptăţile, ci de
populaţia actuală şi chiar de generaţiile viitoare. Ceea ce este însă mai
grav, în absenţa unei politici de protecţie a chiriaşilor, este faptul că
restituţia locuinţelor a fost responsabilă de împingerea în sărăcie extremă
a unui segment de populaţie prin evacuarea forţată din locuinţe, fără
oferirea de alternative de locuire.
În conformitate cu Ordonanţa Guvernului nr. 40/1999 şi Legea
nr. 241/2001 referitoare la retrocedarea bunurilor preluate în mod abuziv
610

de către stat, în anul 2004 contractele cu chiriaşii (care au fost prelungite
pe termen de 5 ani) devin nule, iar proprietarii vor proceda, probabil, în
majoritatea cazurilor la evacuarea chiriaşilor.
Costul restituţiilor, în natură sau prin compensare, va fi suportat şi
în viitor de întreaga populaţie, prin angajarea resurselor bugetului pe o
perioadă nedefinită, în detrimentul programelor sociale.
Grupuri cu risc ridicat de sărăcie persistentă şi excluziune
socială severă
Următoarele grupuri sunt în situaţii de risc ridicat, trebuind să facă
obiectul unei politici concentrate de suport:
− copii aflaţi în una dintre următoarele situaţii:
− abandonaţi, în instituţii, în familii de plasament sau pur şi
simplu în stradă, cu dificultăţi accentuate de dezvoltare normală şi de
inserţie în viaţa adultă;
− neglijaţi sever/abuzaţi, victime ale violenţei, chiar ale
exploatării, în propria familie;
− trăind în condiţii de sărăcie extremă, cu deficite masive de
dezvoltare normală;
− familii ai căror membri se confruntă cu şomajul cronic, lipsa
oportunităţilor de ocupare, trăind adesea în locuinţe improvizate sau
mizere;
− familii cu mulţi copii care nu pot asigura un minim de viaţă
pentru copiii lor;
− femei victime ale violenţei domestice; victime ale traficului de
persoane şi exploatării sexuale, lipsite de accesul la o locuinţă minimă şi
la oportunităţi de ocupare normală;
− comunităţi/zone căzute economic, cu resurse marginale de venit
din activităţi economice;
− populaţia romă săracă.
În concluzie, se poate estima că România nu se confruntă cu o
stare de sărăcie/excluziune produsă de o evoluţie în parametrii unei
dinamici normale a unei societăţi, ci cu o explozie a sărăciei şi a
excluziunii sociale generată de o puternică criză cumulată a socialismului
şi tranziţiei, întinsă pe mai mult de un sfert de secol. Riscul fundamental
nu îl reprezintă extensia sărăciei, care în mare parte este mai degrabă nu
foarte profundă, ci tendinţa ei de cronicizare, prin degradare a
capacităţilor şi a patternurilor social-culturale de viaţă.
Problema la care această strategie trebuie să răspundă nu este numai
aceea de a face faţă unor procese mai mult sau mai puţin marginale de
sărăcire şi excluziune, ci aceea de absorbţie a efectelor sociale dezastruoase
ale unui regim socialist iraţional, urmat de o tranziţie confuză, în care nu o
dată importante decizii strategice s-au dovedit a fi fost eronate.
611

Anexa 6
Împărţirea regională a României conform legii nr. 151/1998 privind

dezvoltarea regională
Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România împarte

România în 8 regiuni, după cum urmează:
• Regiunea 1 (Nord Est): Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava,
Vaslui;
• Regiunea 2 (Sud Est): Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea,
Vrancea;
• Regiunea3 (Sud Muntenia): Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu,
Prahova, Teleorman, Ialomiţa;
• Regiunea 4 (Sud Vest): Oltenia, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea;
• Regiunea 5 (Vest): Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş;
• Regiunea 6 (Nord- Vest): Bihor, Bistriţa Năsăud, Cluj, Maramureş,
Sălaj, Satu-Mare;
• Regiunea 7 (Centru Alba): Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu;
• Regiunea 8 (Bucureşti Ilfov): Municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov.
612

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
CURSURI, TRATATE ŞI MONOGRAFII

1. Angheni Smaranda Volonciu Magda, Stoica Camelia, Drept comercial,
ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
2. Angheni Smaranda, Volonciu Magda, Stoica Camelia, Drept comercial,
Editura Universitară, Bucureşti, 2005.
3. Bălescu C, Curs de drept comercial şi industrial, Bucureşti, 1940.
4. Belu Magdo Monna-Lisa, Drept comercial, în Colecţia Dreptul
Afacerilor, Editura HG, Bucureşti, 2003.
5. Brehoi Ghe, Popescu Andrei, Ştefănescu Ion Traian, Dreptul muncii, elemente
fundamentale, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 1994.
6. Bujor Valeriu, Pop Octavian, Criminalitatea în domeniul fiscal, Editura
Mirton, Timişoara, 2002.
7. Bulai Costică, Manual de drept penal, Editura ALL, 1998.
8. Cărpenaru Stanciu D, Drept comercial român, ediţia a V-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2005.
9. Căpăţână Octavian, Dreptul concurenţei comerciale. Concurenţa
patologică. Monopolismul. Concurenţa onestă, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993.
10. Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică, Oniciuc Oana, Mitran
Ruxandra, Popescu Gabriela, Contractul de asigurare, Colecţia
Naţională nr. 29, Bucureşti, 2000.
11. Căpăţână Octavian, Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală,
ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
12. Deak F, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Editura
Actami, Bucureşti, 1999.
13. Dongoroz Vintilă, Drept penal, reeditat, Editura Lumina Lex, 1998.
14. Eminescu Yolanda, Tratat de proprietate industrială, vol. 3 Bucureşti, 1984.
15. Finţescu I.N., Curs de drept comercial, vol. 1, Bucureşti, 1929.
16. Florescu Grigore, Societăţile mixte în România, Editura Litera,
Bucureşti, 1977, p. 95-115.
613

17. Florescu Grigore, Drept comercial român, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2003.
18. Florescu Grigore, Drept comercial român, Vol.1, Societăţile comerciale,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.
19. Georgescu I. L, Drept comercial român, 2 vol., Editura „Socec”,
Bucureşti, 1946.
20. Georgescu I. L, Drept comercial român, 2 vol., Editura All Beck,
Bucureşti, 2002.
21. Georgescu I. L, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Probele. Contractul de vânzare-cumpărare comercială,
revăzută şi completată de I. Băcanu, E.L.L, 1994.
22. Georgescu Tita Gabriel, Regimul juridic al operaţiunilor de leasing,
Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
23. Ghimpu Sanda, Ţiclea Alexandru, Dreptul muncii, ediţia a II-a, revizuită
şi adăugită, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.
24. Griga Ioan, Drept penal. Partea generală I, Editura Fundaţiei România
de Mâine, 2006.
25. Lefter Cornelia, Societatea cu răspundere limitată în dreptul comparat,
Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993.
26. Mazilu Dumitru, Dreptul comerţului internaţional, Partea generală şi
partea specială, Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
27. Mihai Emilia, Dreptul concurenţei, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
28. Mihai Emilia, Concurenţa economică, libertate şi constrângere juridică,
Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
29. Neagu Ion, Tratat de procedură penală, Editura PRO, 1997.
30. Streteanu Florin, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei
31. Ungureanu Carmen Tamara, Dreptul european privat al afacerilor,
Editura Junimea, Iaşi, 2002.
32. Şaguna Dan Drossu, Niculescu Mihail Romeo, Societatea comercială
europeană: unitatea în diversitate, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.
33. Abbott Keith, Pendlebury Norman, Wardman Kevin, Business Law, Ed.
Fixed term regulations, London , 2002.
34. Alfandari Elié, Droit des affaires – les cadres généraux – concurrence –
prix-monnaie – credit, l˝entreprise – notion, organisation, traitement
des difficultés, les activités – production – distribution – consommation,
Litec, Paris, 1993.
35. Bernard Audit, Droit international privé, Ed. Economica, Ediţia
a III-a, nr. 1073, 2000.
614

36. Bond Hellen J, Kay Peter, Business Law, Ed. Blackstone Press Limited,
London, 2003.
37. Duchaine C, Juge à Monaco, Paris, Ed. Lafon, 2002.
38. Merle Philippe, Droit commercial. Sociétés commerciales, Ed. Daloz,
Paris, 2003.
39. Reau Carmen Tranica, Probleme juridice privind societăţile comerciale
pe acţiuni în dreptul comerţului internaţional, Universitatea din
Bucureşti, 1997.
40. Ribstein Larry E., Business Association, New York, Mattew Bender, 1990.
41. Sutheland Edwin H, Cressey Donald R, Principles of Criminology, Ed.
A V-a, Philadelphia, J.B. Lippincott, 1955.
42. Sutheland Edwin H, „White collar crime”, Philadelphia, 1939.
43. Farrar John H., Company law, London, Butterworths, 1985.
44. P. Meinhardt, Company law in Europe, Essex, Gower Press, 1975.
45. Le Gall Jean Pierre, Droit commercial: les groupements commerciaux:
société commerciales et G.I.E., banque et bourse, Paris, Dalloz, 1987.
46. Merle Philippe, Fauchon Anne, Droit commercial: sociétés commerciales,
Paris, Dalloz, 2000.
47. Guyon Yves, Droit des affaires: droit commercial générale et sociétés,
Paris, Economica, 1984.
48. Guyon Yves, Droit des affaires, Tome I, 8-éme edition, vol. 1, Ed
Economica, Paris, 1994.
49. Cozian Maurice, Viandier Alain, Droit des sociétés, Paris, LITEC, 1992.
50. Buttet Emile, L’EURL, Entreprise unipersonnelle à responsable limitée:
régime juridique, fiscal, social, Paris, Jurisdictionaires Joly, 1986.
51. Durand Patrick, Lastcha Jacques, Les groupements d’entreprises, Paris,
Librairie Technique, 1973.
52. G.Gindicelli-Delage, Droit pénale des affaires, Dalloz, 1996.
53. J.Renauld, Droit européen des sociétés, Bruxelles, 1969.
54. Marshall B. Clinard, Robert F. Meier, Sociology of Deviant Behavior,
Vth edition, New York, Chicago, San Francisco, Dallas, 1975.
55. Berger Vincent, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Ediţia a 4-a.
56. Nicolescu Ovidiu, Management comparat, Uniunea Europeană, SUA şi
Japonia, Editura Economică, 1998.
57. Turcu Ion, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993.
58. Turcu Ion, Teoria şi practica dreptului comercial român, 2 vol., Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
59. Păun Roxana-Daniela, Drept monetar european, Editura Fundaţiei
615

60. Păun Roxana-Daniela, Uniunea economică şi monetară. Istoric.
Perspective, Editura Universul Juridic, 2005.
61. Pătulea V., Turianu C, Curs rezumat de drept al afacerilor, Editura
Scripta, 1994.
62. Popescu Andrei, Dreptul internaţional al muncii, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2006.
63. Prescure Titus, Curs de dreptul concurenţei comerciale, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2004.
64. Răducan Oprea, Mihăilă Doina, Dreptul afacerilor – note de curs
pentru facultăţile de ştiinţe economice, Editura Naţional, 2004.
65. Rădulescu S.M., Banciu D, Sociologia crimei şi a criminalităţii, Editura
Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996.
66. Sitaru Dragoş, Alexandru, Dreptul Comerţului Internaţional – partea
generală, Editura Lumina Lex. Bucureşti, 2004.
67. Voicu Marin, Popoacă Mihaela, Tratat de jursiprudenţă română şi
europeană, vol. I; Convenţii internaţionale, vol. II, Editura Lumina
Lex, 2001.
68. Voicu Marin, Jurisprudenţa comunitară, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005.
69. Voicu Costică, Ungureanu Georgeta Ştefania, Voicu Adriana Camelia,
Investigarea criminalităţii financiar-bancare, Editura Polipress, 2003.
70. Voicu Costică, Boroi Alexandru, Dreptul penal al afacerilor, ediţia
a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
71. Filip Gh, Crăciun Dumitru, Mantale Mihai, Panaite Septimiu, Dreptul
muncii şi securităţii sociale, Editura Junimea, Iaşi, 2001.
72. Voiculescu Nicolae, Dreptul muncii – reglementări interne şi
comunitare, Editura Rosseti, Bucureşti, 2003.
73. Voiculescu Nicolae, Drept comunitar al muncii, Editura Rosseti,
Bucureşti, 2005.
74. Voiculescu Nicolae, Dreptul muncii – reglementări interne şi
comunitare, Ediţia a II-a completată şi revizuită, Editura Wolters
Kluwer, România, 2007.
75. Ţiclea Alexandru, Dreptul muncii. Contractul individual de muncă,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
76. Ţiclea Alexandru (coordonator), Codul Muncii adnotat şi comentat,
ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
616

STUDII, ARTICOLE, ALTE LUCRĂRI DE SPECIALITATE
1. Cărpenaru D Stanciu, David Sorin, Predoiu Cătălin, Piperea Gh,

Societăţile comerciale – reglementare, doctrină. jurisprudenţă, Editura
All Bucureşti, 2001.
2. Sealy L.S., Cases and materials in company law, Cambridge, The
University Press, 1971;
3. *** Enquète comparative sur les sociétés par actions, Kluwer, 1974.
4. Ghidul de preţuri de transfer pentru companii multinaţionale şi
administraţiile fiscale, elaborat de OECD (Organizaţia pentru Cooperare
Economică şi Dezvoltare), instrucţiuni elaborate după ediţia revăzută a
„Raportului OECD Preţurile de transfer şi Companiile Multinaţionale-
1979”, aprobate de Comitetul Afacerilor fiscale pe 27 iunie 1995 şi de
Consiliul OECD în vederea publicării pe 13 iunie 1995.
5. *** Étude comparative sur les personnes morales, en générale, les
sociétés commerciales, en particulier, Milano, 1973 .
6. C. Ducouloux-Favard, L’histoire des grandes sociétés en Allemagne, en
France et en Italie, în „Revue Internationale de Droit Compare”;
Selected corporation and partenerships statutes, rules and forms, St.
Paul, West Publishing, 1989.
7. Quo Vadis Jus Societatum, Culegere de studii cu ocazia comemorării
prof. Pieter Sanders, Haga, 1972.
8. Sociétés commerciales, Mémento Pratique Francis Lebvre, 1993.
9. Jacquemin A., Schrans G, Le droit économique, PUF, 1970.
10. Asupra unor definiţii din doctrina perioadei interbelice, Căpăţână O.,
Revista „Dreptul” nr. 9-11, 1990.
11. Caracteristicile generale ale societăţilor comerciale, în Revista
„Dreptul” nr. 9-12, 1990.
12. Les raports entre le fonds de comerce et l’immeuble, dans lequel il est
exploaté, „Revue trimestrielle de commerce”, de Blaise , 1966.
13. Unité en pluralité de la notion de sucursale, dex ans de conference
d’agregation, Cabrilac, Hommage a J. Hamel, 1961.
14. Les fonds de commerce en droit roumain et en droit français, Smaranda
Angheni în „Revue International de droit economique”, no. 2, Bruxelles,
1996.
15. Quelques aspects concernant le fonds de commerce en droit roumain et
en droit français, Smaranda Angheni, în „Revue Roumaine des
sciences juridique”, Tome VIII, no. 1, 1996.
617

16. Trăsăturile generale ale titlurilor de credit, Luha V, „Revista de drept
comercial” nr. 7-8, 1998.
17. Caracteristici ale libertăţii de a exercita concurenţa comercială,
Căpăţână Octavian, în Revista „Dreptul” nr. 5, 1998.
18. Neminet Liviana, Sinopis-uri de dreptul afacerilor, Editura Edusoft,
2006.
19. George Dimofte, Ciprian Rus, „Revista de drept penal” nr. 1, 2005
20. Persoana juridică – subiect activ al infracţiunii, Mirea Valerică, Revista
„Dreptul” nr. 12, 2005.
21. „Comerţul mondial sub impactul competiţiei globale. Puterea economică
a transnaţionalei. Concurenţa în ansamblul economic şi ocuparea
pieţelor”, Mazilu Dumitru, în „Revista de Drept Comercial” nr. 7-8,
2002.
22. Sistemul de franciză, perspective favorabile pe piaţa internă, Elise
Nicoleta Vâlcu, „Revista Română de Dreptul Afacerilor”, nr. 1, 2006.
23. Scurte comentarii ale reglementării generale de drept internaţional
privat în materia cambiei, biletului la ordin şi cecului, Radu-Bogdan
Bobei, ,,Revista Română de Dreptul Afacerilor”, nr. 3, 2005.
24. Libera concurenţă – principiu al dreptului comerţului internaţional,
Tiberiu Savu, „Revista Română de Dreptul Afacerilor”, nr. 6, 2005.
25. Armonizarea legislaţiei europene privind societăţile cu răspundere
limitată, Ioan Macovei, Nicoleta-Rodica Dominte, „Revista de drept
comercial” nr. 1, 2006.
DOCUMENTE INTERNAŢIONALE
• Principiile UNIDROIT (Institutul Internaţional pentru Unificarea

Dreptului Privat), aplicabile contractelor comerciale internaţionale
2004, Editura Minerva, Bucureşti, 2006, traducere avocat Ene Marilena,
prefaţă Vasiliu Eugen.
• Communication from the Commission to the Council, The European
Parliament, the Economic and Social Committee and the Committee of
Regions on “Taking Stock of Five Years of the European Employment
Strategy” COM (2002)
• Documentele Consiliului European de la Lisabona, Martie 2000 (http://
www.europa.eu.int/comm/employment_social/employment_strategy/ind
ex_en.htm.
• Council Decision of 22 July 2003 on guidelines for employment policies
of the Member States (2003/578/EC) – OJ L 197/13
618

• 10 SEC (2005) 622/2 COMMISSION STAFF WORKING PAPER –
“Working together for growth and jobs. Next steps in implementing the
revised Lisbonstrategy”
• „Integrated guidelines for growth and jobs (2005-2008)” - 2005/
0057(CNS)
ACTE NORMATIVE DE DREPT COMUN INTERNE

ŞI INTERNAŢIONALE
• Codul comercial (10 mai 1887)

• Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, M. Of. nr. 927 din
23 decembrie 2003.
• Legii nr 31/1990 privind societăţile comerciale, M Of. Nr. 1066/
17 noiembrie 2004.
• Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, M. Of.
nr. 49/ 4 februarie 1998.
• Decret –lege nr. 139 din 11 mai 1990 emis de către Consiliul Provizoriu
de Uniune Naţională privind Camerele de Comerţ şi Industrie din
România, M. Of. nr.65/1990.
• Legea nr. 356/2001 Legea patronatelor, M. Of. nr. 380/12 iulie 2001.
• Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, M. Of. nr. 429/
31 iulie 2001.
• Legea notarilor publici şi activităţii notariale nr. 36/1995, M Of. nr. 92
din 16 mai 1995.
• Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, M Of. nr. 201
din 3 martie 2006.
• Legea nr.451/2004 privind marca temporală, M. Of. nr. 1021/
5 noiembrie 2004.
• Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare, M. Of. nr. 752/15 octombrie 2002.
• Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, M. Of. 359 din
21 aprilie 2006.
• Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, cu
modificările şi completările ulterioare, M. Of nr. 161/ 23 aprilie 1998.
• Legea 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, M. Of. nr. 193/
26 martie 2003.
• Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu
modificările şi completările ulterioare, M. Of. nr. 60 din 26 martie 1996.
619

• Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, M. Of. 571/29 iunie 2004.
• Legea nr. 31/2006 privind securitizarea creanţelor, M. Of. nr. 225/
13 martie 2006.
• Legea nr. 32/2006 privind obligaţiunile ipotecare, M. Of. nr. 264/
23 martie 2006.
• H.G. nr. 396/2002 privind unele măsuri referitoare la procedura de
elaborare a proiectelor de acte normative cu relevanţă asupra mediului de
afaceri, M. Of. nr 292/30 aprilie 2002.
• Regulament nr. 2 din 9 februarie 2006 privind pieţele reglementate şi
sistemele alternative de tranzacţionare, emis de CNVM, M. Of. nr. 228/
14 martie 2006.
• Regulament nr. 13 din 20 iulie 2006, privind obligaţiunile ipotecare,
emis de CNVM, M. Of. nr. 640/ 25 iulie 2006.
• Legea nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri, M. Of. nr. 1115/
9 decembrie 2005.
• Decizia din 7 iulie 2006 a Camerei de Comerţ şi Industrie a României,
M. Of. nr. 753 din 5 septembrie 2006, privind aprobarea Regulamentului
privind avizarea, supravegherea, controlul şi sancţionarea activităţii
burselor de mărfuri, precum şi publicarea acestuia în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
• Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, M. Of. nr. 483/5 iulie
2002, cu modificările şi completările ulterioare.
• OG nr.85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi
executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare, M. Of.
nr 796/27 august 2004, aprobată prin Legea nr. 399/2004, M. Of. nr. 940/
14 octombrie 2004.
• Legea nr. 58 din 1 mai 1934 asupra cambiei şi biletului la ordin cu
modificările şi completările ulterioare, M. Of. nr.100/1934.
• Legea nr. 59/1934 asupra Cecului cu modificările şi completările
ulterioare, M. Of. nr. 100/1934.
• Legea nr. 178 din 30 iulie 1934 pentru reglementarea contractului de
consignaţie, M. Of. nr. 173/1934.
• Legea nr.300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor
familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent,
M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004.
• Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca
regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările şi completările
ulterioare, M. Of. nr. 98 din 8 august 1990.
620

• Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi
comerciale ilicite, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
M. Of. nr. 133 din 20 iunie 1991.
• Legea nr. 11/1991, privind combaterea concurenţei neloiale, cu modificările
şi completările ulterioare, M. Of. nr. 24 din 30 ianuarie 1991.
• Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, M. Of. nr. 148 din
10 aprilie 2000.
• Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, cu modificările şi completările
ulterioare, M. Of. nr. 927 din 23 decembrie 2003.
• Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor,
M. Of. nr. 904 din 12 decembrie 2002.
• Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării
întreprinderilor mici şi mijlocii, M. Of. nr. 681 din 29 iulie 2004.
• Ordonanţa Guvernului nr. 40/2000 privind acreditarea agenţiilor de
credit în vederea administrării fondurilor pentru acordarea de
microcredite, aprobată prin Legea nr. 376/2002, cu modificările şi
completările ulterioare.
• Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în
registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi
persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la
autorizarea funcţionării persoanelor juridice, M. Of. nr. 839 din
13 septembrie 2004.
• Hotărârea Guvernului nr. 1.189/2001 privind aprobarea Planului de
• Hotărârea Guvernului nr. 209/2002 pentru modificarea anexei la
Hotărârea Guvernului nr. 1.189/2001 privind aprobarea Planului de
M. Of. nr. 196 din 22 martie 2002.
• Ordonanţa Guvernului nr. 14/2002 privind constituirea şi funcţionarea
parcurilor ştiinţifice şi tehnologice, M. Of. nr. 82 din 1 februarie 2002.
• OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de
concesiune de servicii, M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006 aprobată prin
Legea nr. 337 din 17 iulie 2006, M. Of. nr. 625 din 20 iulie 2006.
• Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 945/2003 pentru aprobarea
Instrucţiunilor privind metodologia de calcul al impozitului pe veniturile
microîntreprinderilor, M. Of. nr. 548 din 30 iulie 2003.
621

• Ordonanţa Guvernului nr. 38/2002 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului, aprobată prin Legea nr. 82/2003, M. Of. nr. 194 din
26 martie 2003.
• Hotărârea Guvernului nr. 32/2002 privind aprobarea Planului de acţiuni
pe anii 2002 şi 2003 al Programului de guvernare, M. Of. nr. 61 din
29 ianuarie 2002.
• Hotărârea Guvernului nr. 396/2002 privind unele măsuri referitoare la
procedura de elaborare a proiectelor de acte normative cu relevanţă
asupra mediului de afaceri, M. Of. nr. 292 din 30 aprilie 2002.
• Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă, M. Of. nr. 103 din 6 februarie 2003.
• Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de
consum şi a cooperaţiei de credit, M. Of. nr. 252 din 18 octombrie 1996.
• Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, M. Of.
nr. 172 din 28 februarie 2005.
• Legea nr. 566/2004 Legea cooperaţiei agricole, M. Of. nr. 1236 din
22 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
• OUG nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, M Of.
nr. 330 din 14 iulie 2000.
• OUG nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe M Of. nr. 386
din 30 decembrie 1997, aprobată prin legea nr. 241/1998 pentru
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/1997 privind
stimularea investiţiilor directe, cu modificările şi completările ulterioare,
• OUG nr.88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, M. Of.
nr. 81 din 29 decembrie 1997, aprobată prin Legea nr. 44 din
20 februarie 1998 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, cu modificările
şi completările ulterioare, M. Of. nr. 88 din 25 februarie 1998.
• OUG nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, cu
modificările şi completările ulterioare, M. Of. nr. 125 din 19 iunie 1997.
• Decret – Lege nr. 66/1990 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei meşteşugăreşti, emis de Consiliul Frontului Salvării
Naţionale, M. Of. nr. 23 din 9 februarie 1990.
• HG nr. 829/2002 privind aprobarea Planului naţional antisărăcie şi
promovare a incluziunii sociale, M of. nr. 662 din 6 sept. 2002, cu
622

• HG nr. 1827/2005 privind aprobarea Programului de implementare a
Planului naţional antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale (PNAinc)
pentru perioada 2006 – 2008, M. Of. nr. 64 din 24 ianuarie 2006.
• HG nr. 1386/2004 privind aprobarea Strategiei naţionale pentru ocuparea
forţei de muncă, 2004 – 2010, M. Of. nr. 834 din 9 septembrie 2004.
Reglementările în vigoare cu privire la operaţiunile de leasing
• Ordonanţa nr. 51/28.08.1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile

de leasing.
• Legea nr. 90/28.04.1998 pentru aprobarea OG nr. 51/1997 privind
operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.
• Modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.
• Norme privind înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor de leasing.
• Propunere de ordonanţă de modificare a Legii nr. 99/1999 privind
activităţile de leasing şi societăţile de leasing.
• Ordonanţa nr. 51/1997 republicată privind operaţiunile de leasing şi
societăţile de leasing.
• Legea nr. 414/26.06.2002 privind impozitul pe profit (M.O.
456/27.06.2002).
• HG nr. 859/16.08.2002 pentru aprobarea instrucţiunilor privind
metodologia de calcul a impozitului pe profit (MO 640/29.08.2002).
• OMFP 1784/2002 pentru aprobarea precizărilor privind unele măsuri
referitoare la închiderea exerciţiului financiar pe anul 2002 la persoanele
juridice care, potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991,
republicată, au obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale (M.O.
21/16.01.2003).
• HG 22/16.01.2003 privind unele modificări şi completări ale
metodologiilor contabile şi fiscale (M.O. 44/24.01.2003).
• OG 36/30.01.2003 privind corelarea unor dispoziţii din legislaţia
financiar – fiscală (M.O. 68/02.02.2003).
623

ADRESE WEB
1. www.bnr.ro: Site-ul oficial al Băncii Naţionale a României.

2. www.europa.eu.int: Site-ul oficial al Uniunii Europene.
3. www.mapn.ro: Site-ul Ministerului Apărării Naţionale.
4. www.mie.ro: Site-ul Ministerului Integrării Europene.
5. www.infoeuropa.ro: Site-ul Delegaţiei Comisiei europene la
Bucureşti.
6. www.ier.ro: Site-ul Institutului European din România.
7. www.cnp.ro: Site-ul oficial al Comisiei Naţionale de Prognoză
8. www.osim.ro: Site-ul oficial al Oficiului de Stat pentru Invenţii
şi Mărci,
9. http://oami.europa.eu/: Site-ul oficial al Oficiul European de
Mărci, OHIM sau OAMI.
10. www.wipo.int: Site-ul oficial care consacră sistemul de la
Madrid pentru înregistrarea mărcilor.
624

354

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

354

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

ROXANA-DANIELA PĂUN

Universitatea SPIRU HARET

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revin exclusiv

Redactor: Cosmin COMĂRNESCU

Universitatea SPIRU HARET

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

AFIS Sistemul Informatic Antifraudă

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Capitolul 2. Faptele de comerţ, fondul de comerţ

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Secţiunea 1. Mediul de afaceri – modificări legislative interne ale Codului

Capitolul 7. Titluri comerciale de valoare (titluri de credit),

Secţiunea 1. Noţiune, sediul materiei, caracteristici ........................................... 420

Universitatea SPIRU HARET

Capitolul 8. Bursele de mărfuri, bursele de valori,

Secţiunea 1. Bursele de mărfuri: .......................................................................... 435

Universitatea SPIRU HARET

Capitolul 9. Concurenţa în afaceri şi protecţia consumatorului

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Secţiunea I. Conţinutul dreptului afacerilor

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Secţiunea IV. Obiectul de studiu al dreptului afacerilor

V.1. Izvoare normative: în categoria legilor sunt incluse

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Contractele încheiate între agenţii economici, menţionaţi la alin. 1, vor

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Secţiunea I. Fapte de comerţ

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

§ 4.1. Opinii în doctrina clasică

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET