• Embed Doc
  • Readcast
  • Collections
  • CommentGo Back
 
WALTER SCOTTTALISMANULCAPITOLUL I — Spre deşertul sălbatic. Ei s-au retras, dar cu arme.Paradisul regăsitSoarele arzător al Siriei nu atinsese încă zenitul; un cavaler din ordinul Crucii Roşii, care îşi părăsiseîndepărtata ţară de la miazănoapte ca să intre în ostile cruciaţilor rătăcitori din Palestina, străbătea agale pustiul nisipos ce se întindea în preajma Mării Moarte, numită în acelaşi timp şi lacul Asfaltit, mare închisă,în care se varsă apele Iordanului, dar ea însăşi neavând nici o scurgere. Războinicul pelerin străbătuseanevoie, în cele dintâi ceasuri ale zilei, cărările râpoase care şerpuiau printre stânci; ieşind în cele din urmădin îngustimile primejdioase, ajunse în largul câmpiei, unde cetăţile blestemate chemaseră asupră-le cândvacrunta răzbunare a Celui Atotputernic. Oboseala, setea, primejdia care pândea la fiece pas, toate fură uitate înclipa când călătorul îşi aminti de cumplita întâmplare care prefăcuse într-un jalnic pustiu mănoasa vale aSodomei, odinioară udată de ape zburdalnice, ca şi grădina Domnului - acum un deşert uscat şi pârjolit, sortitsă rămână sterp pe vecie.Văzând mohorâta întindere de apă, atât de deosebită în privinţa limpezimii şi a nestatorniciei, de toatecelelalte, călătorul se cutremură şi se închină creştineşte; îşi aminti că sub undele domoale zăceau leşurile şiruinele măreţelor cetăţi de odinioară, care stăpâniseră largul câmpiilor; trăsnetele cerului sau neastâmpărulmăruntaielor pământului le săpaseră mormântul, şi dărâmăturile lor se scufundaseră în adâncul acestei măricare nu răbda la sânu-i nici o vieţuitoare, nu îngăduia ca vreo luntre să-i tulbure suprafaţa, Şi ca şi cum propriile-i străfunduri ar fi însemnat cel mai nimerit lăcaş pentru apele-i posomorite, nu-şi trimitea, ca oricarealtă mare, tributul în nemărginirea oceanului. întreg ţinutul înconjurător, ca şi pe vremea lui Moise, era numai pucioasă şi sare; ierburile n-aveau cum să răsară şi floarea nu lega rod; nici urmă de lăstar nicăieri. Pământul,ca şi apele lacului, avea de ce să se numească „Tărâmul Morţii", deoarece nu se înveşmânta în verdeaţă caoricare altă câmpie; până şi văzduhul era văduvit de locuitorii lui înaripaţi; aceştia o luau razna, pesemne casă scape de duhoarea catranului şi a pucioasei, pe care văpaia soarelui o împrăştia de pe suprafaţa apei,învolburarea de aburi preschimbându-se uneori în vârtejuri pustiitoare. Lespezi de spumă vâscoasă, care secheamă naft, pluteau deasupra apelor domoale şi întunecate, sporind volburile de aburi, ca şi cum ar fi vrut adeverească pe deplin înfricoşătoarea poveste a lui Moise.Soarele strălucea falnic, aproape de neînchipuit în cuprinsul acestei privelişti a deznădejdii, şi întreaga fireînsufleţită parcă se ferea de înverşunarea razelor sale, în afară de pelerinul singuratic care răscolea anevoienisipul mişcător al deşertului, părând singura făptură vie pe tot întinsul câmpiei. Îmbrăcămintea călăreţului şiechipamentul calului erau ciudat de nepotrivite pentru ţinutul pe care îl străbăteau. în afară de zalele cumâneci lungi, în afară de mănuşile bătute în plăcuţe de oţel şi de platoşa din acelaşi metal, mai avea un scut întrei colţuri atârnat de grumaz, un coif de oţel cu vizieră şi un fel de glugă împletită din sârmă, ce umplea goluldintre pieptar şi marginile coifului. Picioarele îi erau apărate de armuri mlădii, ce-i acopereau coapsele şigenunchii, în timp ce tălpile îi erau vârâte în încălţări acoperite cu plăci de oţel, ca şi apărătoarele braţelor. Ospadă lungă şi lată, cu plăsele zdravene, lucrate în chip de cruce, pe care o purta pe un şold, părea pereche cuun pumnal mare, atârnat pe celălalt şold. Călăreţul strângea la oblâncul şeii, cu capătul rezemat în scară,lancea lungă cu vârful oţelit, arma lui de căpetenie care, la fiece mişcare a calului, se lăsa către spate, în timpce flamura flutura în adierea domoală, răsucindu-se în vârfuri. La toată această îmbrăcăminte greoaie se cadsă adăugăm un fel de pelerină de postav brodat, ieşită de soare şi de întrebuinţare, veşmânt ce părea foartefolositor, deoarece împiedica razele de foc ale soarelui să cadă de-a dreptul peste armură, care altfel ar fidevenit cu desăvârşire nesuferită călăreţului. Armele nobilului cruciat închipuiau în felurite locuri, cusut pestofă, dar ieşit de soare şi de vechime, un leopard culcat, cu însemnarea: „Dorm, nu mă treziţi!" Se mai puteau desluşi pe scut armele aceluiaşi blazon, aproape şters de numeroase lovituri. Coiful uriaş, rotund, n-avea nici un fel de podoabă. Păstrând aceeaşi greoaie îmbrăcăminte de oţel, cu care se puteau apăra la nevoie,cruciaţii din miazănoapte păreau că înfruntă cu tot dinadinsul clima şi ţinutul în care veneau să se războiască.îmbrăcămintea calului nu era mai puţin greoaie şi mai puţin nesuferită decât aceea a călăreţului. Dobitocul purta o şa groasă, bătută cu plăci de oţel, iar în dreptul grumazului, sub coamă, un fel de platoşă; altă îm- brăcăminte, ţesută din fire de oţel, îi apăra crupa şi coapsele. Călăreţul purta de asemenea, la oblâncul şeii, un baltag ca un ciocan de oţel, şi acesta o armă de căpetenie. Frâul şi hamurile erau împletite cu lanţuri, iar capuldobitocului era apărat de o glugă de zale, care avea deschizături în dreptul ochilor şi al nărilor, iar în mijloculfrunţii purta un corn, care, ivit parcă din ţeasta calului, îi da întrucâtva înfăţişarea inorogului din poveste.
1
 
O îndelungată folosinţă îi obişnuise însă, atât pe călăreţ cât şi pe neobositul lui fugar, cu toată această panoplie de arme. Într-adevăr, mulţi războinici, rătăcind din apus spre meleagurile Palestinei, piereau maiînainte de a se fi obişnuit cu asprimea climei arzătoare; pentru mulţi însă, acea căldură nu era prea greu deîndurat, obişnuindu-se într-o oarecare măsură cu ea, printre aceştia aflându-se şi călăreţul singuratic carestrăbătea în clipa aceea ţărmurile pustii ale Mării Moarte.Firea îl înzestrase desigur cu o putere puţin obişnuită, dacă purta cămaşa de zale cu uşurinţa cu care ar fi purtat o îmbrăcăminte ţesută din fire de păianjen. în afară de aceasta, era un om îndelung răbdător; sănătatealui putea să înfrunte orice fel de climat, ca şi oboseala şi lipsurile, oricât ar fi fost de nemiloase. Pornirile luierau în strânsă. legătură cu vânjoşia trupească; se simţea pururi cuprins de neastâmpăr, în cele mai vitregeîmprejurări şi, sub înfăţişarea sa liniştită şi rece, se frământa o nepotolită sete de avânt Şi de faimă, înnăscutăîn firea vestitelor vlăstare ale seminţiei normande, ceea ce le făcea să cucerească lauri în toate ungherele Eu-ropei. Totuşi, nu oricui îi era dat să primească din partea norocului o răsplată strălucită, şi aceea pe care odobândise singuraticul nostru călător timp de doi ani cât cutreierase ca un războire aprig Palestina, se puteasocoti o faimă trecătoare şi, pe deasupra, câteva indulgenţe papale. În acest timp, puţinii bani pe ca îi avuseseîn pungă se topiseră cu atât mai grabnic cu cât nu folosise de nici unul din mijloacele prin care cruciaţii binevoi să-şi reîntregească veniturile ştirbite, pe spinarea localnicilor palestinieni. Nu căuta să stoarcă nici unfel de dar din partea nefericiţilor locuitori ai ţinutului, în schimbul făgăduielii că nu se vor atinge de avutul lor în timpul războaielor cu sarazinii, şi nici n-avusese prilejul să se îmbogăţească prin vreo răscumpărare a cineştie cărui prins mai de vază. Mica suită, ce-l însoţise dincolo de hotarul ţării în care se născuse, se răzleţise, pemăsură ce i se micşorau şi mijloacele de întreţinere şi singurul scutier ce-i mai rămăsese era bolnav la pat, şideci în neputinţă de a-şi urma stăpânul. Aşadar, călătorea singur, fără tovarăşi, după cum am arăta mai sus.Aceasta nu-l supăra însă câtuşi de puţin pe cruciatul nostru, obişnuit să-şi privească spada drept cel maicredincios tovarăş şi gândurile cucernice drept cei mai buni însoţitori. Omul, însă, nu se poate lipsi îndelungăvreme de hrană şi de odihnă, chiar când are o făptură de fier şi o fire răbdătoare ca cea a cavalerului ci blazonul leopardului adormit. Pentru aceasta, după ce lăsă Mare Moartă la oarecare depărtare în urmă-i, spredreapta, salută cu bucurie pilcul de doi sau trei palmieri ce se zăreau în depărtare dovadă că în apropierea lor se afla izvorul, în preajma căruia avea să-şi facă popasul de amiază. De asemenea, calul, care înduraîndeajuns goana, luând pildă răbdarea şi resemnarea stăpânului începu să-şi înalţe capul, fremătând din nări şiiuţind pasul, ca cum ar fi simţit de departe mirosul şi răcoarea apei lângă care avea să se odihnească şi să seadape. Dar, mai înainte de a fi ajuns în locul dorit, cal şi călăreţ erau sortiţi altor osteneli şi altor primejdii.În timp ce cavalerul Leopardului îşi aţintea privirea asupra mănunchiului de palmieri aflat încă îndeajuns dedeparte, i se păru că, între trunchiurile lor înlănţuite, se mişcă ceva. Curând, această îndepărtată nălucire sedesprinse dintre copacii care îi ascunsese întrucâtva mişcările, şi porni în goană spre călăreţ; abia atunci putuacesta să-şi dea seama că spre el venea un războinic călare; în cele din urmă, după turban, suliţa lungă şi burnusul verde, recunoscu numaidecât în el un călăreţ sarazin. „în pustiu, nimeni nu întâlneşte un prieten",zice un proverb oriental. Totuşi, cruciatului îi păru prea puţin că păgânul, care înainta întru întâmpinarea lui, pe agerul fugar din Barbaria, ca şi cum ar fi fost purtat pe aripi de şoim, venea ca prieten sau ca vrăjmaş; poate că, apărător dârz al crucii, l-ar fi vrut mai degrabă duşman. Pentru orice împrejurare, îşi desprinselancea din scară, o apucă cu mâna dreaptă, aşezând-o pe spinarea calului, cu vârful înainte, înfăşură dârlogii pe braţul stâng, şi înviorând cu pintenii agerimea fugarului, se pregăti să înfrunte pe străin cu liniştea şiîncrederea în sine a războinicului obişnuit să învingă. La rându-i, sarazinul porni în goana calului, aşa cumfac de obicei călăreţii arabi; îşi strunea fugarul mai degrabă cu ajutorul picioarelor şi cu mişcările trupului,decât cu ajutorul frâului, pe care îl ţinea fără întrebuinţare în mâna stângă; astfel că nimic nu-l împiedica să seslujească de pavăza rotundă, îmbrăcată în piele de rinocer şi bătută în cuie de argint, pe care o purta pe braţ, jucând-o încoace şi încolo, ca şi cum ar fi avut de gând să înfrunte cu talgerul acela şubred năprasnicelelovituri ale unei lănci apusene. Nu-şi pregătea suliţa, aşa cum făcuse vrăjmaşul; o apucă totuşi cu mânadreaptă de mijlocul lemnului şi în cele din urmă începu s-o învârtească pe deasupra capului, înaintând dreptspre duşman, cu toată iuţeala, aştepta parcă să-l vadă pe acesta făcând acelaşi lucru, pornind în goană înîntâmpinarea lui; dar cavalerul creştin, obişnuit cu felul de a lupta al războinicilor din Orient, nu înţelegea să-şi obosească fugarul într-o goană zadarnică. Dimpotrivă, se opri, dându-şi seama că, dacă ar fi trebuit să primească lovitura duşmanului, greutatea armelor şi cea a calului îi dădeau putinţa de a lovi el însuşifulgerător. Prevăzător şi temându-se poate de aceleaşi urmări, călăreţul sarazin, când ajunse la douăaruncături de suliţă, de creştin, îşi struni calul spre stânga, c-o dibăcie de neasemuit şi făcu de două oriînconjurul cavalerului; acesta însă, învârtindu-se pe loc, astfel încât să-şi înfrunte mereu potrivnicul din faţă,zădărnicea oarecum gândul acestuia de a-l lovi pe neaşteptate, astfel că sarazinul se văzu silit să dea pintenicalului şi să se tragă înapoi c-o sută de paşi. A doua oară, asemenea hultanului ce se năpusteşte asupraşoimului, maurul porni în goană şi din nou se văzu silit să fugă înapoi, fără să fi putut da o singură lovitură.
2
 
în cele din urmă, pentru a treia oară, se năpusti în acelaşi chip; dar cavalerul creştin, dornic să sfârşeascăaceastă luptă ciudată, în care neastâmpărul obositor al vrăjmaşului ar fi putut să-i istovească şi lui puterile,apucă dintr-o dată baltagul greu pe care-l purta atârnat la oblânc şi, cu braţul său sigur, călăuzit de o privireageră, îl aruncă drept în capul emirului - căci vrăjmaşul nu părea să fie din neam de rând. Sarazinul zări latimp uriaşa armă ce venea în zbor şi ridică uşoara-i pavăză între cap şi baltag; puterea cu care fusese zvârlit baltagul, împinse însă pavăza până în dreptul turbanului şi, cu toate că lovitura nu-şi nimerise ţinta de-adreptul, fu de ajuns ca să-l azvârle jos din şa. Mai înainte ca creştinul să fi avut vremea să se folosească decăderea lui, vrăjmaşul se ridică sprinten în picioare şi, chemându-şi calul, care se apropie îndată, sări în şafără să fi atins scările, şi dobândi iar poziţia prielnică din care voise să-l doboare cavalerul Leopardului. Dar cruciatul îşi ridicase şi el baltagul de pe pământ şi războinicul răsăritean, care nu uita cu câtă putere şiîndemânare se folosise de el, părea că se fereşte acum cu luare aminte de atingerea năprasnicei arme a căreitărie o simţise puţin mai înainte, pregătindu-se în acelaşi timp să urmeze lupta, cu alte arme, ce puteau fiaruncate de departe. Într-adevăr, îşi împlântă suliţa în nisip, la oarecare depărtare de vrăjmaş, şi desprinse dincurele arcul scurt, pe care îl purta în spate; apoi, dând pinteni calului, mai făcu de două sau de trei oriînconjurul cruciatului, de astă dată ceva mai departe; cât dăinui goana aceasta, zvârli şase săgeţi asupracreştinului, cu o mână atât de sigură, încât numai trainicele zale ale acestuia fură în stare să-l apere, ca să nufie rănit în şase locuri. A şaptea săgeată păru însă c-a nimerit într-un loc mai puţin ferit, deoarece creştinul serostogoli numaidecât de pe cal.Dar, care nu fu uimirea sarazinului când, descălecând din goană ca să vadă în ce stare se găsea vrăjmaşul pecare îl socotea învins, se simţi deodată înşfăcat de grumaz; cavalerul se prefăcuse înadins că e rănit, ca să-şiademenească potrivnicul; totuşi, şi în această luptă, iscusinţa şi vitejia războinicului din Orient îl scăpară dinmâna duşmanului. Scoase de pe umăr cureaua de care se încleştase cu străşnicie cavalerul Leopardului şi,desprinzându-se astfel din strânsoare, sări numaidecât în şa, pe spatele calului care, urmărindu-i parcă toatemişcările cu o înţelepciune într-adevăr omenească, o luă la goană în aceeaşi clipă. Dar sarazinul îşi pierdusesabia şi tolba, legată de cureaua pe care fusese silit s-o lepede; de asemenea, îşi pierduse şi turbanul în luptă.Această întâmplare îl hotărî parcă să caute o împăcare... Se apropie de creştin, cu mâna dreaptă întinsă, dar fără ameninţare. — Pogoare pacea între neamurile noastre - rosti el în limba franceză, ce slujea de obicei ca mijloc deînţelegere între cruciaţi şi vrăjmaşii lor... Pentru ce ne-am război? Hai să facem pace. — Nu mă împotrivesc - răspunse cavalerul Leopardului - dar ce mă poate încredinţa că n-ai să-ţi schimbihotărârea? — Cuvântul unui propovăduitor al înţelepciunii Profetului n-a fost călcat nicicând, şi numai ţie, vrednicenazarinean, s-ar cuveni să-ţi cer un cuvânt de întărire a celor hotărâte, dacă n-aş şti că mişelia se leagă rareoride vitejie.În faţa nobilei încrederi a mahomedanului, cruciatul se simţi ruşinat de îndoielile ce-l încercaseră. — Pe crucea spadei mele - zise el, cu mâna încleştată pe prăsele - voi fi pentru tine un tovarăş credincios,viteaz sarazin, atâta vreme cât soarta va hotărî să fim împreună! — Pe Mahomed, profet al lui Dumnezeu, şi pe Allah, Dumnezeul profetului! răspunse fostul potrivnic - faţăde tine n-a rămas nici urmă de vrăjmăşie în inima mea. Şi-acum, să ne apropiem de unda izvorului, căciacesta-i ceasul odihnei şi buzele mele de-abia atinseseră şipotul înviorător în clipa când apropierea ta mi-aadus aminte de luptă.Cavalerul Leopardului se grăbi să primească cu toată bunăvoinţa această propunere, şi cei doi războinici,duşmani cu câteva clipe mai înainte, călărind în pace alături, se îndreptară spre mănunchiul de palmieri, fărăca în privirea lor să fi rămas vreo urmă de vrăjmăşie, fără ca prin vreo mişcate, să dea dovadă de neîncredere.CAPITOLUL IIIn vreme de război şi de primejdie, au fost întotdeauna şi zile paşnice, liniştite; şi aceasta cu atât mai mult întimpurile feudale, m care meşteşugul războiului era principala îndeletnicire a omenirii, ceea ce făcea carăstimpurile de pace, sau mai curând de încetare a focului, să fie mult preţuite de războinicii care le gustai atâtde rar şi care le iubeau cu atât mai mult cu cât erau mai trecătoare. Nu e nevoie să nutreşti mereu o vrăjmăşie faţă de un duşman cu care te-ai războit azi şi cu care poate ai să temai înfrunţi mâine împrejurările şi stările de lucruri erau atât de prielnice dezlănţuirilor de patimi înverşunate,încât potrivnicii, atât timp cât nu pândeau faţă-n faţă în luptă, sau nu erau aţâţaţi de gândul un răfuielineîmplinite, în scurtele răstimpuri de pace se bucurau unii de tovărăşia celorlalţi.Deosebirile de credinţă şi zelul fanatic care-i însufleţea atât pe apărătorii crucii cât şi pe cei ai semilunii, erauîmblânzite un simţământ firesc unor nobili războinici, cultivat de spiritul mentalitatea cavalerilor. Acest
3
of 00

Leave a Comment

You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...
You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...