Atunci a luat trenul spre Santos Lugares for Ernesto Sabato - Abaddon Exterminatorul

Embed Doc
Copy Link
Readcast
Collections

CommentGo Back

ERNESTO SABATO

ABADDON,Exterminatorul

CÎTEVA ÎNTÎ

MPLĂRIPETRECUTE IN ORAŞUL BUENOS AIRES LA ÎNCEPUTUL ANULUI 1973

Şi aveau ca împărat al lor pe îngerul adîncului al cărui nume, înevreieşte, este Abaddón, ceea ce înseamnă Exterminatorul.

Apocalipsul

după Ioan

E posibil să mor chiar mîine şi pe pămînt n-o sa ramînă nimeni care sămă fi înţeles întru totul. Unii or să mă considere mai rău, iar alţii mai bundecît sînt. Cîţiva vor spune că eram un om bun; alţii că am fost o canalie.Dar amindoua aceste opinii vor fi la fel de greşite.

LERMONTOV: Un erou al timpului nostru

ÎN DUPĂ-AMIAZA ZILEI DE 5 IANUARIE, stînd în faţa cafenelei din stradaGuido, colţ cu Junin, Bruno l-a văzut venind pe Sábato şi, cînd se pregăteasă-i vorbească, şi-a dat seama că avea să se petreacă un lucruinexplicabil: în ciuda faptului că se uita direct la el, Sábato a trecut maideparte, ca şi cînd nu l-ar fi văzut. Era prima dată cînd se întîmpla aşaceva şi, judecînd totul după prietenia care-i lega, trebuia exclusă ideeaunui act deliberat, consecinţă a vreunei grave neînţelegeri.L-a urmărit atent cu privirea şi l-a văzut cum traversa strada plină depericole, fără a se feri o clipă de automobile, fără acele uitături în dreaptaşi-n stînga, fără acele şovăiri care caracterizează o persoană atentă şiconştientă de nenorociri. Timiditatea lui Bruno era atît de mare, încît rareori îndrăznea să-itelefoneze. Acum însă, după ce a trecut mult timp fără a-l fi întîlnit în„Biela" sau în „Roussillon" şi după ce a aflat de la chelnerii din cele douăcafenele că în tot acest interval nu apăruse deloc, s-a hotărît să-l suneacasă. „Nu se simte prea bine", i s-a răspuns în doi peri.„Nu, nu va ieşi curînd din casă." Bruno ştia că de mai multe ori pe lunăSábato cădea în ceea ce el însuşi numea „un puţ", dar niciodată mai multca acum nu şi-a dat seama că acest fapt ascundea un adevăr teribil. A început să-şi amintească de unele poveşti cu vrăjitori pe care i le spusesecîndva, de un anume Schneider şi despre dedublare. O mare nelinişte apus stăpînire pe el, ca şi cînd, în mijlocul unui pămînt necunoscut,noaptea, brusc, s-ar fi prăbuşit deasupra lui şi ar fi fost nevoit să seorienteze, după micile lumini ce pîlpîiau în depărtare, în căsuţe cu oameninecunosuţi şi după strălucirea unui incendiu care se agita în orizonturi mai îndepărtate şi inaccesibile.

ÎN DIMINEAŢA ACELEIAŞI ZILE, între nenumăratele întîmplări care au loc într-un mare oraş, se petreceau trei demne de a fi semnalate, căci aveau olegătură asemănătoare celei pe care o au întotdeauna personajeleaceleiaşi drame, chiar dacă de multe ori nu se cunosc între ele, chiar dacăunul dintre acestea este un simplu beţiv.

Î

n de demultul „Bar Chichin" din strada Amiral Brown colţ cu Pinzon,patronul de acum, don Jesus Mourente, în timp ce se pregătea să-nchidă, is-a adresat singurului muşteriu care mai rămăsese lipit de bară:― Gata, Loco, trebuie să închid.Natalicio Barragân a dat peste cap păhăruţul cu rachiu de trestie şi aieşit legănîndu-se. În stradă, ca întotdeauna, a repetat miracolul zilnic de atraversa neatent marele bulevard străbătut la ora aceea de automobile şiautobuze nebune. După aceea, ca şi cînd ar fi mers pe puntea unui vasprins în largul mării de furtună, s-a îndreptat spre Dana Sud, tăind pestrada Brandsen.Ajungînd în Pedro de Mendoza, apele din Riachuelo, în locurile în carereflectau lumina vapoarelor, i s-au părut pline de sînge. Ceva l-a făcut să-şiridice ochii pînă cînd, peste pădurea de catarge, a văzut un monstruroşiatic înălţîndu-se pe bolta cerului şi curgînd, imens, pînă la gura rîului,unde îşi pierdea coada uriaşă plină de solzi.S-a proptit de peretele de zinc şi s-a frecat la ochi, tulburat, încercîndsă se odihnească. După cîteva clipe de zadarnică încercare de a reflecta,gîndurile lui învălmăşindu-se mai rău, printre tot felul de nimicuri şiamintiri palide, ca printre buruieni, şi-a deschis iarăşi ochii. Din nou, dedata asta mai limpede, a văzut dragonul acoperind firmamentul dimineţii,şarpe uriaş şi flămînd care fierbea într-un abis de tuş sîngeriu.

L-a apucat groaza.Cineva, din fericire, tocmai se apropia. Un marinar.

― Priveşte, a îngînat el cu glas tremurat.― Ce să privesc? l-a întrebat omul acela, cu bonomia pe care o au toţioamenii cu suflet bun atunci cînd întîlnesc un beţiv.― Priveşte acolo.Omul a privit în direcţia în care i se arătase.― Nu văd nimic.― Nimic!...După ce a mai privit o dată atent acea parte de cer, marinarul s-a îndepărtat, surîzînd cu bunăvoinţă. Loco l-a urmărit cîteva clipe, apoi s-asprijinit din nou de peretele de zinc, a închis ochii şi a-ncercat să-şi adunegîndurile. Cînd a privit din nou, groaza l-a

învăluit şi mai mult: monstrulscotea flăcări pe şapte guri. A căzut leşinat.Cînd s-a trezit, trîntit pe trotuar, era în plină zi. Primii muncitori plecaula lucru. Cu mare greutate, fără a-şi mai fi amintit de ciudata apariţie, s-a îndreptat spre cămăruţa lui.A doua întîmplare se referă la tînărul Nacho Izaguirre. Din întunecimeacu care-l ocroteau arborii din Avenida del Libertador, a văzut oprindu-se unmare Chevy Sport din care au coborît domnul Ruben Perez Nassif,preşedinte la INMOBILIARIA PERENÂS şi sora lui, Agustina Izaguirre. Eraaproape două spre dimineaţă. Au intrat într-o casă cu mai multe etaje.

Nacho a rămas la postul lui de observaţie pînă spre patru, cînd a plecatspre Belgrano, probabil spre casă. Mergea cu mîinile vîrîte adînc înbuzunarele pantalonilor lui reiaţi, cu umerii strînşi şi capul în pămînt. Înacelaşi timp, în beciul sordid al unei chesturi de cartier, după ce fusesetorturat zile în şir, sleit de puteri în urma loviturilor pe care le primise, vîrît într-un sac, sub cheaguri de sînge şi salivă, murea Marcelo Carranza, dedouăzeci şi trei de ani, acuzat de a fi făcut parte dintr-un grup de

guerrilleros.

MARTOR, MARTOR NEPU

TINCIOS, îşi spunea Bruno, oprindu-se în loculacela din Costanera Sur, unde cu cincisprezece ani în urmă, Martin îispusese: „aici am stat cu Alejandra". Ca şi cînd acelaşi cer încărcat de noriameninţători şi aceeaşi căldură de vară l-ar fi condus inconştient şi petăcute pînă în locul acela pe care nu-l mai văzuse de atunci. Ca şi cumanumite sentimente ar fi vrut să reînvie dintr-o parte a spiritului său, înacest mod indirect în care obişnuiesc s-o facă, prin mijlocirea unor locuride care cineva se simte atras şi le străbate fără să înţeleagă prea bine dece o face. Dar, cum nimic din noi nu poate reînvia exact aşa cum a fostcîndva, se simţea tulburat Căci nu mai sîntem cei care am fost, pentru cănoi clădiri au fost ridicate peste dărîmăturile celor măcinate de foc şibătălii, iar cele ce au mai rămas în picioare sînt pline de singurătate, ausuferit şi ele trecerea timpului, în timp ce aceia care le-au locuit abia demai trăiesc în amintirea confuză a cuiva sau în vreo legendă, stingîndu-sedefinitiv, uitaţi, înlocuiţi de noi pasiuni şi nefericiri: tragica soartă a unorcopii ca Nacho, teroarea şi moartea unor inocenţi ca Marcelo.Sprijinindu-se de parapet, ascultînd curgerea ritmică a rîului din spatelesău, Bruno contempla Buenos Aires-ul prin ceaţa

din care se ridicausiluetele zgîrie-norilor, decupate pe cerul cuprins de amurg.

Pescăruşii plecau şi veneau, ca întotdeauna, cu acea teribilă indiferenţăa forţelor naturii. Totul părea posibil. Pînă şi faptul că în acel timp, cîndMartin îi vorbea de dragostea lui pentru Alejandra, copilul acela care atrecut pe lîngă ei, dus de doică, ar fi putut să fie chiar Marcelo. Şi acum, întimp ce trupul lui de flăcău timid şi fără ocrotire, rămăşiţele trupului săufăceau parte din vreun stîlp de beton, ori erau numai cenuşă simpla într-uncuptor electric, pescăruşi identici executau într-uh cer asemănător aceleaşievoluţii ancestrale. Astfel trecea totul, totul era uitat şi în acest timp apelecontinuau să lovească ritmic în ţărmurile oraşului anonim.Să scrii cel puţin pentru a eterniza ceva: o dragoste, un act de eroismprecum cel a lui Marcelo, un extaz. Să fii de acord cu absolutul. Sau, poate(se gîndea el cu îndoiala-i caracteristică, cu acea cinste excesivă care-lfăcea să fie şovăitor şi, în cele din urmă, ineficace), poate că acest absolutera necesar numai pentru oameni ca el, incapabili de astfel de acteabsolute ale pasiunii şi eroismului. Pentru că nici tînărul acela care într-o zişi-a dat foc într-o piaţă din Praga, nici Ernesto Guevara, nici MarceloCarranza nu au simţit nevoia să scrie. Poate că scrisul, s-a gîndit pentru oclipă, era un subterfugiu pentru neputincioşi. Oare nu aveau dreptatetinerii care acum repudiau literatura? Nu-şi dădea seama, totul era foartecomplicat, căci altfel, cum spunea Sábato, ar fi trebuit să repudieze şi

of 00

Leave a Comment