LP 4 Nursing in patologia tumorala Demersul paliativ, care se afla in complementaritatea celor preventive, terapeutice si de recuperare, vizeaza satisfacerea tuturor

nevoilor fundamentale si cuprinde, pe langa tratamentele medico-chirurgicale, toate ingrijirile "nursing' si toate sustinerile psihologice si spirituale, destinate sa aline suferintele somato-psihice, sa amelioreze calitatea vietii si sa asigure respectarea demnitatii conditiei umane. Trebuie sa avem in vedere faptul ca parerea unanima a expertilor este ca "pacientului trebuie sa i se comunice diagnosticul numai daca doreste sa stie. Studii realizate in Europa si SUA au aratat ca proportia celor care doresc sa stie diagnosticul este de circa 90-95%. In cazul bolnavilor cu afectiuni neoplazice, de exemplu, multi autori considera ca responsabilitatea comunicarii diagnosticului revine medicului curant, indiferent ca este vorba despre o sectie de medicina interna, chirurgie, neurologie, ginecologie etc, dar toate categoriile de personal medical ar trebui sa ajute in sustinerea unui pacient oncologic, cu atat mai mult cu cat este vorba de un caz pediatric. Cum ar trebui sa se procedeze? Inainte de a lua o decizie, ar trebui sa avem in vedere urmatoarele: 1. Aflarea diagnosticului de cancer poate fi un stres major sau o psihotrauma. Depinde de atitudinea medicului cum va reactiona pacientul. 2. Depresia, ca reactie la aflarea diagnosticului si prognosticului, influenteaza negativ evolutia pacientului. Exista pacienti optimisti si pesimisti. Cei pesimi sti evolueaza prost, fac complicatii, dupa aflarea adevarului. Si medicii sunt optimisti si pesimisti. Cei optimisti actioneaza astfel: ii spun bolnavului, care face un soc; are loc o cadere, dar in trei-patru saptamani bolnavul isi revine si incepe sa lupte cu boala. Avantajul este ca bolnavul stie adevarul si lupta cu boala in cunostinta de cauza. Medicii pesimisti cred ca bolnavul nusi va reveni din depresie si va evolua prost. Ii spun familiei adevarul si bolnavului altceva. 3. Informatiile comunicate apartinatorilor trebuie sa fie similare (chiar daca in alta forma) celor spuse bolnavului. Daca nu se actioneaza astfel, bolnavul sufera, devine suspicios. Medicul il vede impreuna cu apartinatorii, apoi il da afara din cabinet si ramane cu apartinatorii. Mai este si situatia in care medicul dore ste sa comunice diagnosticul bolnavului, dar apartinatorii se opun. In aceasta situatie, unii spun ca nu pot trece peste vointa familiei, fapt ce ar putea intra in contradictie cu deontologia medicala. 4. Bolnavul vrea sa stie diagnosticul atat cat mai are speranta. Cand nu mai are speranta, se lasa mintit. Vrea sa fie mintit de medic. 5. Pacientul poate fi mai rezistent decat apartinatorii. Ideea ca este mai usor sa comunici diagnosticul acestora si nu bolnavului nu este intru totul adevarata. Familia poate fi mai afectata din punct de vedere psihologic decat bolnavul. Acest fapt este valabil si pentru copiii bolnavi: parintii pot tulbura adaptarea psihologica a copilului la boala si tratament. 6. Prelungirea vietii depinde de tratament, iar tratamentul este dur. Este greu sa obtii cooperarea pacientului, daca nu-i spui ca-l 'chinui' pentru o afectiune foarte serioasa. 7. Prognosticul nu este sigur. Se stiu sansele de supravietuire din date statistice. Daca emite durata de supravietuire in termeni siguri pentru un bolnav anume, se greseste. 8. Ca regula, bolnavului i se spune diagnosticul doar daca acesta cere 'acest tip de informatie'. In general, pentru a comunica diagnosticul, trebuie sa se cunoasca bine bolnavul. Daca-l vede doar 'intre usi', nu are cum sa aprecieze ce si cum ii poate spune. 9. Personalul medical are obligatia sa comunice diagnosticul bolnavului intr-o forma adecvata acestuia. Nu are voie sa comunice familiei decat cu acordul bolnavului. In acelasi timp, medicul nu are voie sa forteze bolnavul sa constientizeze sfarsitul iminent. Cat de apropiat trebuie sa fie medicul de pacient ca sa poate aprecia just daca pacientul vrea sau nu sa cunoasca adevarul? 10. Strategia de comunicare recomandata este ca adevarul sa fie comunicat in etape. Pacientul nu poate asimila intr-o singura intalnire multe informatii vitale. Apoi, se foloseste o tehnica prin care pacientul sa ajunga singur la "adevar'. 11. In situatiile terminale, se spune ca medicul ajuta pacientul sa 'moara bine'. Din aceasta face parte si minciuna. Referitor la comunicarea diagnosticului de cancer, se vorbeste in termeni de adevar sau secret, minciuna sau adevar partial. Aceasta este o perspectiva limitata. Adevarul nu este stiut nici de medic, nici de bolnav. Medicul nu stie exact cum va evolua bolnavul si nici ce impact va avea asupra lui diagnosticul. De obicei nu se stie precis conditia psihica, sociala si profesionala a bolnavului. Bolnavul are problemele, suferinta, durerea, banuielile si informatiile culese de la alti medici sau de la alti bolnavi sau cunoscuti. ADEVARUL nu este in posesia nimanui. Adevarul bolii nu este acelasi cu al bolnavului. Pentru prelungirea vietii si a calitatii vietii pacientului, medicul trebuie sa gaseasca distanta psihologica adecvata fata de acesta. Comunicarea unei vesti proaste poate avea o mare incarcatura emotionala pentru medic/ asitenta, mai ales in situatia in care pacientul este tanar sau are asteptari mari in privinta eficientei tratamentului.