fîntul Grigorie de Nazianz s-a născut, probabil, în anul 329 d. Hr. la Nazianz, în sud-vestulCapadociei, ca fiu al lui Avraam şi al Sarrei, care mai tîrziu s-au călugă rit, Avraam devenind EpiscopulGrigorie de Nazianz, iar ea monahia Nonna. După el se mai născuseră din aceiaşi părinţi sora luiGrigorie, Gorgonia, şi un frate, Cezar. Mama lui l-a făgăduit, din pîntecele ei, lui Dum nezeu. Ajuns latinereţe, a studiat în şcolile din Cezareea Capadociei, unde a cunoscut pe Vasile, viitorul episcop alacestui oraş. Tot cu Vasile a continuat studiile în Ce zareea Palestinei, în Alexandria şi, la sfîrşit, înAtena. Atena l-a cucerit cu totul prin retorii ei. Dar n-a uitat faptul că era făgăduit de mama sa luiDumnezeu. Urmă rea cîştigarea unei cît mai bogate cunoaşteri. Dar se gîndea în acelaşi timp să odăruiască toată lui Dumne zeu. Prin 357, puţin mai tîrziu decît Vasile, a părăsit Atena, spre a se întoarce acasă prin Constantinopol. Prin 362, la dorinţa comunităţii din Nazianz, dar contrar voii sale, afost hirotonit preot de tatăl său. Simţind ca prea grea această sarcină, a fugit la prietenul său Vasile,aflat într-o mînăstire, dar nu peste mult timp s-a întors la tatăl său, în Nazianz, pentru a-l ajuta înpăstorirea eparhiei acestuia. În anii 363 şi 364 eparhia era tulburată de ispita ereziilor semiariene.Grigorie l-a ajutat pe tatăl său să restabilească unitatea fermă în Ortodoxie. În 370, prin influenţatatălui lui Grigorie, fu ales şi Vasile Epis cop al Cezareei Capadociei. În 372 fu hirotonit şi Grigo rieEpiscop de Nazianz, dar iarăşi se refugie într-un munte, socotind prea grea noua sarcină. Mişcat, însă,de tatăl său îmbătrînit, veni curînd pentru a prelua grija pastorală a eparhiei. La 374 tatăl său muri învîrstă de aproape 100 de ani. În 375 se retrase şi el în Seleucia din Isauria, într-o viaţă contemplativă.Acolo rămase mai mulţi ani. Tot acolo primi şi vestea morţii prietenului său Vasile, care a avut loc la 1ianuarie 379. În primele luni ale anului 379, ascultă chemarea stăruitoare a co munităţii ortodoxe dinConstantinopol, redusă de perse cuţia împăratului arian Valens, dar la 19 ianuarie 379 scăpată de elprin suirea pe tron a împăratului Teodosie. Marele predicator făcu să se înmulţească în scurtă vre menumărul credincioşilor ortodocşi. Atacurile arienilor asupra micii capele ortodoxe Anastasia sporirărîvna lui Grigorie şi revenirea multor oameni la credinţa ortodo xă. Filosoful cinic Maxim fu cîştigat şi el

pentru Orto doxie, ceea ce-i aduse o cuvîntare de laudă din partea lui Grigorie. Dar Patriarhul Petrudin Alexandria, voind să-l facă pe acesta Episcop al Constantinopolului prin hirotonirea lui de nişteepiscopi egipteni aflaţi în oraş, pentru a-şi exercita prin el autoritatea asupra capitalei bizantine şiasupra Imperiului, întîmpină opoziţia împă ratului Teodosie. La 26 noiembrie 380, împăratul luăbiserica din Constantinopol din posesia arienilor şi la 27 noiembrie introduse pe Grigorie în Catedralaoraşu lui, în biserica Sfinţilor Apostoli. Grigorie era acum, în fapt, episcop al capitalei, dar formal nuacceptă acest titlu. De abia în mai 381, cînd se deschise Sinodul II ecumenic din Constantinopol, selăsă înscăunat sărbăto reşte în scaunul de episcop, dar numai pentru puţine zile. La propunerea sa, furecunoscut ca Episcop de Constantinopol Paulin din Antiohia, pentru care fură cîştigaţi şi episcopiiegipteni în iunie 381. În urma aces tui fapt îşi trimise şi Roma recunoaşterea, căci avea legăturispeciale cu Alexandria. Atunci Grigorie îşi luă rămas bun de la Constantinopol, printr-o strălucităcuvîntare către episcopi şi către poporul din capitală. Poate Grigorie era socotit ca prea categoric încombate rea tuturor nuanţelor ariene. El păstori Episcopia din Nazianz pînă în 383 cînd, după ce ladorinţa lui aceasta alese ca urmaş pe vărul şi prietenul său Eulaliu, se retrase probabil la casa sanatală din Arianz, dedicîndu-se scrisului, pînă la moartea sa din 389 sau 390 (Aceste date sînt luatedin Otto Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Literarur, III Band, 1923, p. 165-169).

ele cinci cuvîntări care poartă numerele

27-31

în ediţia Benedictină Mauritană (reprodusă în P. G.36) se numesc în mod comun “Cuvîntări teologice”. Aceasta nu pentru că sînt o expunere completă a învăţăturii creştine, sau a teologiei în sensul actual al cuvîntului,

ci pentru că se ocupă deDumnezeu Însuşi, în unitatea şi Treimea Sa.

Acesta era sensul de atunci al cuvîntului “teologie”.Aceste cinci cuvîntări au contribuit în mod special să se dea autorului lor numele de “GrigorieTeologul”.În mai multe manuscrise Cuvîntarea 29 este intitu lată Prima cuvîntare despre Fiul, iar Cuvîntarea 30,A doua cuvîntare despre Fiul. Toate cinci formau pentru Sfîntul Grigorie un tot. Un grup de manuscriseprezintă cele cinci Cuvîntări, în ordinea 27-31, o altă grupă nu cuprinde Cuvîntarea 28, ci aceasta esteplasată după Cuvîntarea 31, sau se află şi mai departe de ele. Toată lumea admite că “Cuvîntărileteologice” au fost pronun ţaţe la Constantinopol. Auditoriul căruia îi sînt adresate este al unui oraşmare, cu pieţele lui publice, cu sărbăto rile, cu cursele, cu spectacolele lui.După sosirea din Atena, Sfîntul Grigorie n-a mai pă răsit Capadocia, decît între jumătatea anului 379 şimij locul lui 381, cînd s-a aflat în Constantinopol. Cele cinci Cuvîntări teologice au fost ţinute înaceastă perioadă. Ele expun şi apără învăţătura trinitară, împlinind misiu nea pe care şi-a asumat-ovenind în acest oraş. Am vă zut că, sub împăratul arian Valens, creştinii ortodocşi deveniseră un grupmic. Acesta fiind ucis în războiul din Adrianopol (la 9 august 378), fratele său Graţian, ca re era deja împăratul Occidentului, a predat partea de Răsărit a imperiului unuia din generalii săi, Teodosie (19ianuarie 379), care s-a manifestat ca apărător deschis al Ortodoxiei. Comunitatea ortodocşilor l-arugat atunci pe Grigorie, cunoscut ca celebru teolog şi ca mare predicator, să vină la Constantinopoldin Seleucia, ţinutul Isauriei, unde, deşi hirotonit episcop, se retrăsese la 375. Du pă unele ezitări,Grigorie veni la începutul lui 379. Avea atunci 50 de ani. Cuvântările acestea se pare să fi fost ros tite între iulie şi noiembrie 380, în capela Anastasia.Am tradus aceste Cuvîntări după ediţia critică, lu crată după mai multe manuscrise însoţite de otraducere franceză, publicată de Paul Gallay, cu o introducere şi note la editura „Cerf”.Fără să numească pe adversarii pe care îi combate în aceste Cuvîntări, se ştie că ei sînt aderenţii luiEunomie de Cyzic, sau acesta însuşi. Acesta era un urmaş al lui Arie, care considera pe Fiul luiDumnezeu o creatură. Ca şi Grigorie de Nyssa şi Teodoret, Grigorie de Nazi anz îl denunţă pe Eunomie(neindicat cu numele) ca pe cel ce a prefăcut misterul dumnezeirii într-o tehnologie sau dexteritate delimbaj, expresie a unei virtuozităţi logice. Ucenic al lui Aetie, şef al Arienilor extremişti (anomei),Eunomie apare la 360, ca diacon, la un Sinod din Constantinopol, fiind adjunct al lui Aetie. Urmînd luiAetie, se agită cînd la Cyzic, unde era episcop, cînd la Constantinopol, grupînd în jurul lui, ca un şef desec tă, pe cei ce se despărţeau de Biserică. În 383, împăratul Teodosie îl alungă din Constantinopol, înCapadocia, unde muri între 394 şi 395. El a dezvoltat o foarte bogată activitate teologică, dar spre

deosebire de ceilalţi trei capadocieni (Vasile, Grigorie de Nyssa, Grigorie Teolo gul) susţinea cu puterearianismul pe care cei trei s-au văzut obligaţi să-l combată. E în aceasta o contradicţie. Cum ar avea olume creată o cunoştinţă exactă a Celui necreat? Contradicţia aceasta provenea dintr-o confuzie ce ofăcea Eunomie între naştere şi creaţie.

Dacă Dum nezeu Tatăl e nenăscut, iar Fiul e născut, Fiul nu maie de o fiinţă cu Tatăl. Naşterea Lui e una cu crearea Lui. Se făcea o gravă confuzie în această teorie alui Euno mie. Fiul fiind născut, e neasemenea Tatălui. De aceea adepţii lui Eunomie se numeauanomei, ei nu admiteau că Fiul cel Unul Născut poate fi fără început, ca şi Tatăl. Ei socoteau că Fiul areun început, deci vine la existenţă în timp. Dar prin aceasta introduceau timpul în toată dumnezeirea.Apărea aici o nouă contradicţie: Dumne zeu e Creatorul tuturor, chiar al Fiului. Dar îi comunicăacestuia puterea creatoare, însă nu şi participarea la fiin ţa Sa. Fiul este în aceasta neasemenea cuTatăl. Iar prin aceasta e coborîtă însăşi valoarea omului în faţa lui Dumnezeu. Căci unirea cu Hristosnu mai este o unire cu Dumnezeu.Sfîntul Grigorie pune în evidenţă contradicţiile şi neajunsurile doctrinei lui Eunomie, apărînd stăruitordeofiinţimea lui cu Tatăl.(Am luat această scurtă expunere despre cuprinsul celor cinci

Cuvîntări

ale Sfîntului Grigorie, din “Intro ducerea” lui Gallay la cartea în care le publica).Sfîntul Vasile a consacrat trei cărţi în combaterea “Apologiei” lui Eunomie (Contra Eunomium). Acestai-a răspuns cu o “Apologie a Apologiei”, ceea ce l-a făcut pe Grigorie de Nyssa, fratele lui Vasile, săintre şi el în lupta împotriva lui Eunomie. Prin Cuvîntările din aceas tă carte îi răspunde şi Grigorie deNazianz.Din respingerile celor trei mari capadocieni se poate cunoaşte în linii mari teologia lui Eunomie. Dupăel, ra ţiunea umană poate cunoaşte şi exprima pe Dumnezeu. Căci prin ea, omul poate cunoaşte peDumnezeu cum El însuşi se cunoaşte. Omul chiar poate exprima pe Dum nezeu prin limbajul lui, căciacest limbaj este un produs al lui Dumnezeu. Cuvintele ne revelează adevărul lu crurilor şi al luiDumnezeu aşa cum este. De aceea în Cuvîntarea 28, Sfîntul Grigorie expune limitele cunoaş terii luiDumnezeu de către om.Afirmaţiile lui Eunomie se resimt de un anumit panteism. Deşi declara că lumea e creată deDumnezeu, pentru el ea e creată ca o realitate care are în sine ceea ce e şi în Dumnezeu.

Vorbire începătoare către eunomieni

CUVÎNTUL 27ÎNTÎIA CUVÎNTARE TEOLOGICĂ1. A

cest Cuvînt se adresează celor dibaci în cuvinte. Şi ca să încep de la Scriptură: “Iată eu vin împotriva ta, cel injurios şi în învăţătură şi în auzire şi în înţelegere”. Căci sînt unii care simţind ogreşeală în auzul şi limba, ba precum văd şi în mîini, din pricina cuvintelor noas tre, se bucură de “vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împo trivirile ştiinţei mincinoase” (I Tim. 6, 20) şi de “certurile decuvinte” care “nu duc la nimic folositor” (I 2 Tim. 6, 4). Aşa numeşte toată prisosinţa pretenţioasă decuvinte Pavel, propovăduitorul şi apărătorul “cuvîntului pres curtat” (Rom. 8, 27), ucenicul şi învăţătorul pescarilor. Dar aceştia despre care vorbim şi care au limba atît de abilă şi de destoinică în aataca în cuvinte dibace şi pri cepute, de ce nu se ocupă astfel şi cu faptele? Căci în scurtă vreme n-armai fi atît de sofişti şi nu s-ar mai scufunda în cuvinte prosteşti şi aiurite, ca să spun ceva de rîsdespre un lucru de rîs.

2. D

ar ei părăsind toată calea evlaviei nu privesc decît spre aceasta: “să lege şi să dezlege” (Dan. 5,10), cele ce li se propun, ca aceia care, în teatru, se arată luptînd, nu pentru a birui după legea luptei,ci pentru a înşela vederea celor nepricepuţi în acestea şi pentru aplauzele lor toată piaţa trebuie sărăsune de cuvintele lor şi toată adunarea să se obosească de flecăreala lor neplăcută, ca toatăsărbătoarea şi tot plînsul să se arate, cea dintîi nesărbătorească şi plină de tristeţe, iar ultimul,mîngîiat de o nenorocire mai mare; ca toată tulburarea femeiască, obişnuită cu simplitatea, să fie