Stiluri şi traiectorii de viaţă

Posibil titlu al temei de cercetare

Autoeducarea eleganţei, prezenţei şi iniţiativei în propria existenţă

1. Vreau – este un cuvânt magic, ce declanşează în noi, dacă este folosit în sens
propriu, desfăşurarea comportamentului pro-activ, de producere a evenimentelor.
Acest cuvânt nu trebuie scos din vocabular, nici în forma canonică, de dicţionar, nici
ca parafrază şi prelungiri operaţionale – combinat şi împletit cu forme diverse ale
verbelor de acţiune. Substituirea lui frecventă cu: „să vedem”, „încerc”, „am să văd
eu…” este pernicioasă şi, în timp, cu consecinţe dezastruoase asupra vieţilor tinerilor
în formare. Şi adulţii, chiar dacă, formal, nu mai sunt tineri, au dreptul la opţiunea
autodepăşirii, a emoţiei noutăţii şi…a fericirii. (Nu ştiu cine a luat dreptul adulţilor la
tinereţe, - tradus mot à mot prin speranţă, vis şi îndrăzneală, dar asta e o altă poveste,
culturală, dificilă şi de care, poate, ne vom mai ocupa.). Vom demonstra, în
continuare, forţa vrerii, ca motor şi sprijin în incertitudinea vieţii. Vrerea creează…
probabilitate, şi permite exploatarea ferestrelor de oportunitate.

2. Vreau în mod constant, organizat, şi am meditat asupra lucrurilor, stărilor şi

întîmplărilor care vreau să mi se întâmple. Mai mult, sunt capabil de a separa dorinţa,
frustrarea, dorul şi visul cu ochii deschişi de vrere – care este terestră, cuminte,
metodică şi…posibilă. Chiar dacă nu imediat. Vreau să devin medic, avocat, vreau să
iau note mari la examene, vreau să iau carnetul de conducere…vreau să fac o salată
foarte bună care să-i placă prietenei mele. Vreau acum, dar pentru clipa următoare,
pentru lucruri care se vor întâmpla peste o zi, un an…sau niciodata…dar, acum, eu le
vreau, şi sunt foarte conştient că ele sunt posibile, şi trec la acţiune pentru ca să le
împlinesc. Vreau este foarte aproape de dorinţă, dar dincolo de ea…este mai aproape
de scop strategic, plan şi acţiune. Pot spune că vreau şi pot să duc la îndeplinire, vreau
dar nu am încă mijloacele, iar pentru asta construiesc, muncesc, lupt. Vreau are
valenţe motivaţionale şi instrumentale, iar „vreau în mod constant şi organizat” este
esenţa motivaţională a mergerii către scop, a practicării Căii, Dao sau Tao, ca exerciţiu
zilnic, ca o virtute în cel mai deplin înţeles conferit de Aristotel acestei stări mentale şi
de comportament (vezi Etica Nicomahică…).

3. Vreau în mod constant, organizat, lucruri bune pentru mine, şi care fac bine şi
celorlalţi din jur – principiul economic al lui Pareto, comportamentul etic, morala de
diverse extracţii – scurtă discuţie despre valorile din societatea şi şcoala românească –
mai multe elemente sunt în cursul despre educaţie imaginativă.

4. Riscuri, piedici în calea exerciţiului vrerii constante şi organizate

• A renunţa şi a nu mai vrea destul cât să te pună pe tine în mişcare, sau să

pună în mişcare oamenii care sunt necesari sau te pot împiedica în exerciţiul
vrerii tale şi a mergerii către scop.
• A nu mai continua din lipsa perspectivei, a neputinţei în parcurgerea etapelor
sau paşilor pe care îi crezi, la un moment dat, necesari. Aici este nevoie mai
multă reflecţie, evaluare a situaţiei, utilizarea unor criterii, şi, mai ales,
folosirea imaginaţiei. De multe ori credem că pentru a ajunge la râu trebuie să

1
 urci muntele, sau să treci prin pădurea fioroasă…sau să plăteşti o taxă. De
cele mai multe ori, aceste piedici nu există decât în mintea noastră, sunt
uneori constructe sociale, norme, reguli…nu spun acum să călcăm legile, să
facem lucruri condamnabile, ci să găsim căile posibile – ocolind, negociind
şi….făcând altfel ca de obicei – rupând rutina, obişnuinţa, cotidianul care ne-
a intrat în sânge. Tinerii pot face asta…iar adulţii care vor să rămână sau să
redevină tineri, trebuie să reînveţe, întâi de toate dezbărându-se de obiceiurile
păguboase şi reflexele mentale neproductive pe care le-au dobândit. (de
introdus elemente de re-engineering)
• Stilul de viaţă frustrant – suferinţa, frustrarea, neîmplinirea, pe lângă că sunt
rele, mai produc şi obişnuinţă…de câte ori nu ţi-a spus mama: „nu-ţi mai
plânge de milă!” – mare adevăr este aici.

5. Oportunităţi – comunicarea socială, practicarea zilnică a căutării înţelegerii şi a

bunei vecinătăţi cu ceilalţi – cu nevoile, aspiraţiile şi dorinţele lor, care, de cele mai
multe ori, ne includ şi pe noi – şi e bine să fie aşa, numai că trebuie să evaluăm, de
fiecare dată, în ce relaţii şi comunicare intrăm sau la care participăm. Deci, avem
oportunitatea, profund umană, de a alege.

6. Manifestarea propriei prezenţe la viaţa noastră, prin exerciţiu conştient.

Deschiderea spre ceilalţi, participarea la evenimentele sociale, la activităţile de grup şi

la munca în echipă. În psihologie „prezenţa” se manifestă, la fel ca şi în artele
marţiale, prin adecvarea reacţiilor la context, perceperea acută şi exactă a situaţiei
actuale şi a potenţialelor evoluţii. Aş numi această stare în care ştii exact ce eşti, ce
faci şi ce va urma ca un „experiment de sine” permanent – nu este obositor, dacă a
devenit obişnuinţă prin practică şi meditaţie – fie acestea, la început, inerent, stângace.
A fi prezent înseamnă şi a câştiga timp pentru lucrurile importante din viaţa noastră –
rezultatele academice, activitatea, munca…dar şi sportul, plimbarea, excursiile,
relaxarea în diverse ocazii, distracţia şi bucuria – muzicii, artei…a prietenului sau
prietenei care ne este alături. Totuşi, pentru a ajunge aici…ne trebuie timp şi efort
concertat. Desfăşurarea experimentului de sine, sau a prezenţei, înseamnă trăire
intensă, echilibru şi bucurie de fiecare clipă.

7. Dezechilibrul poate surveni în orice moment, dar este o manifestare, un simptom

al unor greşeli de atitudine şi de trai zilnic anterior.

Aproape axiomă (1) – totul vine din trecut, mai precis,

din trecutul emoţional al nostru, din modelele
mentale pe care ni le-am construit în timp şi care sunt
însoţite de practici nocive – pierderea de vreme,
violenţa, însingurarea, tristeţea, comunicarea
ineficientă.

8. Despre acumularea neîmplinirii

Ca orice acumulare de tensiune psihică, are şi urmări organice complementare, şi se

manifestă prin simptome pe care de cele mai multe ori le trecem cu vederea, le

2
ignorăm sau le interpretăm greşit, utilizând clişeele ce abundă – avem o sensibilitate,
e de vină stresul, munca prea multă, probleme în familie, la şcoală sau la serviciu,
şeful rău, nevasta cicălitoare, colegii răuvoitori…de fapt, lucrurile nu sunt chiar aşa.
Sau nu numai aşa. Dar să începem cu unele semne, simptome, care ne spun că aceste
acumulări se produc şi pot ajunge la cote de alarmă – stări de confuzie, dezorientare,
ecouri şi regrete, melancolie…o stare de aşteptare permanentă ca să se întâmple ceva,
să vină cineva…poate că vine, poate că nu, poate să se întâmple ceva favorabil nouă,
sau nu…soluţia e alta. Trebuie să creăm evenimente, să avem propria agendă, să fim
noi înşine…încă un clişeu.
Acumularea de tensiune psihică, de frustrări şi de neîmpliniri nu este neapărat rea în
sine – poate deveni factor motivant…cu o condiţie: să nu devină distructivă. Şi asta se
întâmplă pentru că nu reflectăm îndeajuns asupra propriilor nevoi – vă rog să mă
credeţi pe cuvânt, acestea nu se manifestă imediat, nu sunt uşor de aflat, cel puţin în
prima etapă a…exerciţiului de autocunoaştere. Ele pot fi foarte simple, banale, uşor
de împlinit, dar vitale; pericolul de a le neglija este cu atât mai mare, iar consecinţele
lipsei, absenţei sau a nesatisfacerii lor sunt, aproape întotdeauna, catastrofale.

Dacă ai destulă tărie să rezişti, asta se face cu un consum permanent de energie, iar
eliberarea, descătuşarea, pot fi şi ele nocive pe moment. Deversarea preaplinului, la
fel ca în cazul unui baraj vechi, se face în mod violent şi cu mult rău adiacent – social,
comunicaţional, relaţional. Accidentele emoţionale care intervin în momentele pre-
conştientizării lipsei, deficitului, sunt frecvente. Ne aflăm în vâltoarea unor
evenimente, interioare şi sociale, pe care nu mai putem să le controlăm, pentru că ies
din rutină şi chiar din cunoaşterea noastră uzuală. Primul pas spre libertate ne face rău
– cum face rău prima gură de apă unui muribund însetat.

9. Zidini Ashqan – în traducere liberă din limba arabă înseamnă pasiune

eliberatoare, care creşte în intensitate. Aceasta este o cale bună, este calea clasică a
binelui şi frumosului îngemănate – kalos kei agathos. Cu o condiţie, totuşi – să fie
urmată de echilibru, pace şi interiorizare, care să asigure consolidarea celor câştigate.
Frumuseţea drumului urmat cu plăcere şi fără oboseală, cu efort dar fără conştiinţa
zădărniciei, cu suferinţă chiar, dar cu credinţa necesităţii, utilităţii şi valorii acestui
efort. De fapt, toţi sportivii de performanţă cunosc aceste lucruri, şi toţi marii artişti,
bunii manageri şi lideri politici…aş zice că mai toţi oamenii creativi şi care au avut o
producţie semnificativă pe lumea asta, de orice natură ar fi aceasta.

10. Visul cu ochii deschişi – este o caracteristică a adolescenţei, care se estompează

cu vârsta…iar maturitatea este, prin definiţia…profund nocivă a culturii în care trăim,
o vârstă a opreliştilor, tabuurilor culturale, a lui comme il faut…mic burghez şi
frustrant. Unii trăiesc foarte bine aşa, în mărginirea lor, alţii, dimpotrivă, au ieşiri,
condamnabile social, şi pedepsite exemplar de acea societate aşa zis creştină – vezi
anexa, obligatoriu pejorativă, a atitudinilor…bovarice, sau a Damei cu căţelul…
exemplele din literatură abundă.

Aproape axiomă (2) – visul şi sinceritatea în a-l urma

prezintă riscuri majore în cultura şi în societatea
noastră, europeană, presupus creştină şi pragmatică.

11. De aceea, energia visului trebuie combinată cu claritatea prezenţei, a

prudenţei şi…planificării propriei vieţi. Dar nu în sensul comun, planning, şi alte

3
clişee din cărţile de tipul „fericirea în cincizeci de pagini” – fericirea şi pasiunea sunt
căi dificile, riscante şi piedicile sunt uneori pline de tentaţie – a abandonului, a
deturnărilor de la scop, a oboselii şi glasului parşiv care îţi spune – „vezi, ştiai tu…nu
se poate…asta nu există…”. Acelaşi glas parşiv mai poate spune să te opreşti, fiindcă
este greşit ceea ce faci – ştii, chestia cu „Imoral, ilegal…sau îngraşă”. De fapt, este
autoritatea parentală, manifestare a socialului şi normativităţii (vezi analiza
tranzacţională). Există tentaţia de a te opri…numai un pic, să admiri peisajul…să te
autocontempli, „mamă, ce bun sunt”…nu eşti bun în acest sens, al autosatisfacerii
unui orgoliu mărunt – dar poţi fi adevărat, autentic…şi pentru asta îţi trebuie
umilinţă, nu umflare în pene.

Aproape axiomă (3) – autenticitatea este o condiţie strict necesară

pentru a visa adevărat - visul tău

12. Singurătatea – fiindcă exerciţiul de sine al prezenţei în propria viaţă este o cale
mai puţin practicată – nu aş cădea în aroganţa de a spune că este calea celor aleşi, mai
ales că asta are o conotaţie religioasă care este străină acestui material. Drumul
pasiunii, care este în primul rând pasiunea de a cunoaşte, are aspecte multiple, care
trebuie armonizate. Neglijarea unor aspecte slăbeşte capacitatea de a progresa (deşi,
aici progresul trebuie luat strict metaforic, este mai degrabă vorba de aprofundarea
cunoaşterii). Singurătatea nu este o povară, dar, ca orice stare ce predispune la
ciclarea aceloraşi idei, sentimente şi trăiri, lipseşte persoana de impulsurile externe,
care o ţin trează, alertă şi adecvată valului de oportunitate al lumii în care trăieşte. De
aceea, reprezintă un risc, de adormire, ca orice stare a omului lipsit de stimuli
externi…este de dorit să nu se prelungească, ci să alterneze cu starea de veghe,
vigilenţă şi receptare a inspiraţiei, realizate prin comunicarea eficientă cu oamenii.
Indiferent pe ce căi s-ar face aceasta. Singurătatea prelungită va toci sensibilitatea la
ceilalţi şi va ascuţi sensibilitatea la zgomotele şi perturbaţiilor ce vin din interior; iar
această sensibilitate, dacă este prea mare, devine contraproductivă metacogniţiei
(capacitatea de a reflecta asupra propriei gândiri), creativităţii şi iniţiativei personale.

13. Controlul asupra evenimentelor şi a contextului proprie noastre vieţi. Iarăşi,

nu este vorba de controlul obişnuit, care înseamnă a stăpâni, a înfrâna de multe ori, a
dirija şi a…porunci. Nu este bine nici măcar ţie să-ţi porunceşti, să faci sacrificiu de
sine (deşi este şi acesta inclus în practica zilnică a binelui) - trebuie doar să te educi ca
să vrei lucrurile bune pentru tine. În rest, nu poţi controla nimic din ce te depăşeşte ca
graniţă a trupului şi minţii tale…sau trebuie să gândeşti în aceşti termeni, pentru a te
proteja de înfumurare şi de dorinţa de a-i stăpâni pe ceilalţi. Vei vedea, că dacă urmezi
calea bună a exerciţiului prezenţei, toate vin de la sine, iar oamenii vor fi bucuroşi să
se manifeste în cadrul pe care tu li-l oferi, spre binele tău şi al lor. Suntem foarte
obişnuiţi cu un control static, într-un sistem cu parametri concentraţi în anumite
puncte – să le spunem bani, putere, poziţie socială, lege, normativitate. Controlul
dinamic are o cu totul altă natură, şi poate fi modelat doar cu teoria sistemelor cu
parametri distribuiţi, cu ajutorul logicilor fuzzy şi a teoriei probabilităţilor. Este vorba,
totuşi, de planificare şi organizare, dar lucrarea se exercită asupra propriei persoane, şi
nu asupra celorlalţi sau a lucrurilor - deşi, interent, reflectarea acţiunilor tale se
manifestă în exteriorul tău.

Aproape axiomă (4) – nu trebuie să lupţi pentru a organiza totul – nu

trebuie organizat nimic în afara ta, şi aproape totul înlăuntrul tău.

4
14. Capacitatea de control dinamic

Poate fi exersată aşa cum se exersează înnotul, scrima, dansul…natural, prin exerciţiu
dedicat (pentru aceasta) şi permanent. Nu dansezi în timp ce…predai lecţii la clasă,
sau nu practici scrima în timpul rezolvării problemelor administrative. Mintal, da –
trebuie să dansezi cu clienţii în timpul vânzărilor şi cu concurenţa trebuie practicată
scrima…iar înnotul în hârtii este curent în civilizaţia noastră. Cele menţionate ca arte,
anterior, sunt foarte aproape de starea de a te plia pe nevoile celuilalt, de a-i ghici
intenţiile şi de a fi în armonie cu el. Chiar dacă îţi este duşman – cu atât mai mult,
dacă îţi este prieten, iubit sau iubită, coleg de muncă sau camarad de arme. În dans,
surpriza descoperirii mişcării şi a iniţiativei celuilalt este încă un pas spre cunoaştere,
spre bucuria intensă a noutăţii şi a surprizei – la fel şi scrima, în forma ei perfectă –
kendo, calea săbiei japoneze. Înnotul te fortifică şi îţi dă puterea liniştită a apei, care,
murmurând pe la urechi, şi masând fiecare fibră a ta, spălându-te, te învaţă.

Greşeli şi perturbări ale dansului social, şi al practicării perfecţionării

Până şi cei mai buni dansatori fac greşeli, perturbă dansul şi încurcă partenerul.
Partenerul de dans poate fi prietena, adversarul, colegul de proiect, superiorul
ierarhic…instituţiile finanţatoare şi decidenţii.

Aproape axioma (5) – avem nevoie vitală de a fi

surprinşi, iar cele mai mari surprize ţi le oferă
oamenii.

Nu trebuie să ne temem de ei, ci să-i căutăm şi să învăţăm de la ei. Iubita te învaţă

noutatea şi surpriza la dans, adversarul te învaţă mintea lui surprinzătoare în timpul
luptei, iar apa te învaţă să îţi placă să fii cu tine însuţi, care eşti…o surpriză.

În dragoste, care poate fi luată şi în sens larg, de comuniune şi înţelegere a celuilalt,

aşteptarea febrilă…sau liniştită, încrezătoare (mai bine) a mişcării celuilalt ne umple
de nelinişte, dar şi de fericire – când celălalt face un lucru inedit, original, autentic şi
pentru noi, şi numai pentru noi. Acţiunile unice, personale, sunt imediat recunoscute,
şi apreciate pe măsură. Reciprocitatea este şi devine, se perfecţionează, ca regulă şi
stil în…dans. Care este o activitate socială importantă, cu orice tip de partener –
afaceri, muncă, influenţă de orice tip, în sens direct sau metaforic.Nici nu ştiam că
este posibil să facă acel lucru, mărunt, poate repetat şi intrat în obişnuinţa celuilalt,
dar după care tânjim, fără să ştim. Aceasta ne deschide perspective nebănuite, clarifică
şi iluminează. Ne ajută să ne organizăm, acel tip de organizare interioară care dă
semnificaţie noianului de informaţie pe care îl receptăm din lume.

Dacă este ceva de organizat, deci, şi vrem să păstrăm controlul în sens clasic asupra
evenimentelor, trebuie să construim capacitatea noastră nu de a face faţă
evenimentelor, este deja la diateza pasivă, de victimă potenţială – ci de a face …
surfing pe evenimente, a găsi valul, a-l simţi şi a-i folosi forţa pentru noi. Trăirile şi

5
emoţiile, evenimentele şi oferta cotidiană de situaţii de comunicare sunt valurile, iar
organizarea e în noi.

Ca orice lucru…această navigare prin viaţă poate fi făcută mai bine, mai rău sau…cu
artă. Pasiunea este cea care şlefuieşte arta spre perfecţiune – este simplu, arta de a trăi
controlat şi organizat, de a naviga elegant.

Aproape axiomă 6 – eleganţa vieţii tale este scop în

sine, şi nu mijloc.

De aceea, căutarea esteticului vieţii şi a gesturilor pe care le facem, a activităţii

noastre trebuie urmată neabătut – trebuie să trăim frumos…iar frumosul şi binele sunt
una. Orice abatere duce la dizarmonie, suferinţă, boală şi moarte. Iar moartea este de
mai multe feluri…sunt pe lume oameni morţi care se manifestă, iar de multe ori,
agresiv şi energic…totuşi, glumind un pic…”şi morţii dau din picere…”.

15. Despre structura eleganţei

Esteticul, frumosul, trebuie studiate şi analizate cu mare atenţie. Pentru a le cunoaşte

metodic, trebuie să ne aplecăm asupra elementelor componente – eleganţa şi frumosul
naturii, a obiectelor, a trăirilor, a faptelor. Mai apoi, este eleganţa luptei, a dăruirii şi a
suferinţei. Eleganţa morţii, vine, atunci când nici nu te aştepţi…dar trebuie să fii
pregătit.

Aproape axiomă 67– structura ce tinde spre

perfecţiune a eleganţei vieţii tale este adevărata
organizare spre care trebuie să tinzi, şi care îţi
organizează toate celelalte obiective şi acţiuni.
Perfecţiunea înseamnă adevăr, bunătate şi dragoste.

Concluzie
Pentru aceasta, practicarea artelor frumoase este strict
necesară.
Locul de muncă al omului umil care tinde să transforme în
artă orice fapt şi gest, orice gând şi acţiune în artă şi frumos
este cel potrivit, şi acesta este prefecţionarea artei de a trăi,
adevărat, deplin şi simplu. Simplitatea înseamnă claritate şi
uşurinţă în a înţelege tu cine eşti, şi nicidecum sărăcie
interioară; a deveni simplu, în această accepţie, este locul
de muncă al omului demn de acest nume. Munca la propria
eleganţă şi împlinire nu înseamnă nicidecum autism, izolare,
hermetism – ci doar simplitate, bunătate, iubire şi
deschidere spre oameni şi lume.

6
Ultima axiomă – practicarea dragostei este de
aproapele şi de umanitate este cea mai frumoasă
şi mai adevărată artă de pe pământ.
1