Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword or section
Like this
5Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Spatiul gol

Spatiul gol

Ratings: (0)|Views: 32 |Likes:

More info:

Categories:Topics, Art & Design
Published by: Oana Cristiana Banuta on Oct 20, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/02/2013

pdf

text

original

 
1
PETER BROOK
SPAŢIUL
GOL
 
Teatrul mort
putea
iau orice
spaţiu
gol
şi
 
-l numesc
scenă
 
goală.Un
om
traversează
 acest
spaţiugol
în timp ce altcineva îl
 priveşte,
 
şi
asta e tot ceea ce trebuie ca actul teatral
 
înceapă.Şi,
 
totuşi,
cînd vorbim despre teatru, nu despre asta este vorba.Cortine
roşii,
proiectoare, vers alb, rîsul, întunericul, toate se suprapun într-un modconfuz, într-o imagine
neclară
 
reprezentată
printr-uncuvînt bun la toate. Noivorbim despre cinema
 
omoară
teatrul, dar prin aceasta ne referim la acelteatru
aşa
cumera el cînd s-a
născut
filmul, un teatru cu
casă
de bilete, foaier, strapontine,luminilerampei,
schimbări
de decor, antracte,
muzică,
ca
şi
cum teatrul ar fi, prin
definiţie,
toate acestea
şi
ceva în plus.Voi încerca
desfac cuvîntul în patru
şi
 
 
diferenţiez
 patru
înţelesuri
diferite - în
aşa
felîncît
vorbim despre Teatrul Mort, Teatrul Sacru,Teatrul Brut
şi
Teatrul Imediat.Uneori, acestemoduri ale teatrului
există
cu
adevărat,
unul
lîngă
 altul, în West End în Londra sau în afara lui Times Square din Londra.Alteori, sînt la sute de kilometriunul de altul, cel Sacru în
Varşovia
 
şi
cel Brut înPraga,
şi
alteori sînt
metaforice:două
dintreele îmbinîndu-se într-o
singură
 
seară,
într-un singur act.Uneori, într-un singur moment, sînt îmbinatetoate patru - Sacru, Brut, Imediat
şi
Mort.Teatrul Mort, la prima vedere, poate fi luat debun, pentru
este teatru prost..
Şi
cumacesta este tipul de teatru pe care îl vedem cel maiadesea -
şi
el este strîns legat de
dispreţuitul,
multatacatul teatru comercial - pare o pierderede timp
să
-l mai critici. Dar numai
dacă
realizezi
că
mortalitatea / este
dezamăgitoare
 
şi
poate
apărea
oriunde, abia atunci
îţi
dai seama de gravitatea problemei.
Condiţia
Teatrului Mort, cel
 puţin,
este de natura
evidenţei.
Peste tot în lume, publiculdeteatru se
împuţinează.Mai
apar din cînd în cînd curente noi, autori buni
şi
 
aşa
maideparte,dar,în.ansamblu, teatrul nu numai
că
nu
reuşeşte
 
să
educe sau
să
 
instruiască,
dar abia
dacă
mai
distrează.
Teatrul a fost adesea numit
"tîrfă",
prin asta
înţelegîndu
-se
că
arta sa este
impură,
dar
astăzi
denumirea este
adevărată
în alt sens - tîrfele
îţi
 iau banii
şi
-
ţi
 
oferă
apoi o
mică
 
 plăcere.Criza
de peBroadway, criza din Paris, criza din WestEnd sînt toate la fel:nu e nevoie de
agenţii
de bilete ca
ne
spună
 
teatrul a devenit o afacere
moartă
 
şi
 
publicul a
înţeles
asta. De fapt,
dacă
publicul ar solicita într-
adevăr 
 
distracţia
 despre care
vorbeşte
adesea, pentru aproape noi
toţi
ar fi greu
 
ştimde
unde
  începem.Un
adevărat
teatru al bucuriei nu
există
 
şi
asta nu pentru
o comedie
vulgară
 sau un musical prost nu
reuşesc
 
să
-
şi
merite banii - Teatrul Mort
îşi
 
găseşte
 loc
şi
în
operă
sau tragedie, în piesele lui Molieresau
Brecht.Fireşte,
 
nicăieri
altundeva nu apare mai sigur, mai confortabil, maiviclean Teatrul Mort decît în operele lui William Shakespeare.Teatrul Mort merge lasigur cu
 
2
Shakespeare. Vedem piesele sale cu actori buni,
făcute
într-un mod care pare cel bun - sîntvii
şi
pline deculoare, e
şi
 
muzică,
 
toată
lumea e bine
îmbrăcată
 
(costumată),
 
aşa
cum se presupune
trebuie
fieteatrul clasic cel mai bun.
Şi,
 
totuşi,
în secret,
simţim
 
e foarte plictisitor -
şi
însufletulnostru îl bla
măm
pe Shakespeare, sau teatrul în general, sau chiar pe noi
înşine.
Ca lucrurile
fie
şi
 mai proaste, mai
există
 
şi
un spectator mort, care din motivele sale nu se
concentrează
 
şi
chiar nu se
distrează(nu
se simte bine), la fel ca
şi
 
cărturarul
care iese de la un spectacol
obişnuit
cuo
 pie
 
clasică
zîmbind pentru
că
nimic nu l-a împiedicat
-
şi
confirme teoriile lui dragi, în timp ce-
şi
 
recită
în
şoaptă
replicile favorite. În sufletul
său,
el
îşi
 
doreşte
sincer un teatru mai nobil-ca-
viaţa
 
şiconfundă
un fel de
satisfacţie
 
intelectuală
cu
experienţa
 
reală
 
după
care
rîvneşte.
Din
 păcate,
 el
înclinăgreutatea
 
ştiinţei
sale spre
 plictiseală
 
şi
astfel Teatrul Mort
îşi
vede de drum mai departe. Oricine
urmăreşte
succesele reale care apar în fiecare an, va observa un fenomen curios.
 Neaşteptăm
ca
a
 numitul "hit"
fie mai plin de
viaţă,
mai rapid, mai
strălucitor 
decît un fiasco - dar nu se
întîmplă
 mereu
aşa.Aproape
în fiecare stagiune din
oraşele
care iubesc teatrul se produce unsuccescare
sfidează
aceast
ă
lege; o
 piesă
e un succes nu în ciuda, ci din cauza plictiselii. Laurmaurmei, cultura e
asociată
cu un anumit sens al datoriei, costumele istorice
şi
replicile lungi cu
senzaţia
de
 plictiseală:aşa
 
că,
 
dimpotrivă,
tocmai nivelul exact al plictiselii e o
garanţie
 
suficientă
a unui eveniment. Sigur, dozajul e atît de subtil încît e foarte greu
-i
stabileşti
formula
exactă
-
dacă
e preamult, publicul
 pleacă
din
sală,
 
dacă
e prea
 puţin
 
consideră
 
că
subiectul e
neplăcut
de
 puternic.Toti,
autorii mediocri par
-
şi
 
găsească
drumul
fără
 
greş
 
către
 
reţeta
 
corectă
-
şi
 ei
 perpetuează
Teatrul Mort cu succese plictisitoare, aclamate de
toată
lumea. Spectatoriirîvnesc la teatru
după
ceva pecare îl numesc "mai frumos" ca
viaţa
 
şi
din
această
 
cauză
sînt gata
să
 confunde cultura, sau insemnele culturii, cu ceva pe care nu îl cunosc, dar îl presimt în modobscur
 
există
-
aşa
 
că,
în mod tragic,se
înşeală
singuri cînd
înalţă
ceva
rău
la rangul de
succes.Dacă
vorbim despre
mort 
,
 
observăm
 
că
 
diferenţa
atît de
clară
între
viaţă
 
şi
moarte, la om,este într-un fel
voalată
în alte domenii.Un doctor poate spune imediat
dacă
mai e o
urmă
de
viaţă
 saunumai
nişte
 
rămăşiţe
într-un
corp;ştim,
 
însă,
mai
 puţin
 
 
observăm
cum o idee,o atitudine sau
oformă
poate trece de la viu la muribund. E greu
dai o
definiţie,
darchiar
şi
un copil pricepe cumstau lucrurile.
 
dau un exemplu.În
Franţa
 
există
 
două
modurimoarte de a juca tragedia
clasică.Unul
este cel
tradiţional,
implicînd folosirea unei voci speciale, o
anumită
 
manieră,
o privire
distinsăşi
o prezentare
muzicală
 
elevată.Celălalt
nu e altceva decît o versiune
fără
tragere de
inimă
a
aceluiaşilucru.Gesturile
imperiale
şi
valorile regale dispar rapid din
viaţa
 cotidi
ană,
 
aşa
 
că
fiecare
generaţie
le
consideră
din ce în ce mai false, mai lipsite de sens.Asta îlconduce pe un actor
tînăr 
spre o
căutarefurioasă
 
şi
 
nerăbdătoare
a ceea ce el
numeşte
 
adevăr.El
 vrea
-
şi
joace replicile mai realist,
le
facăsă
sune ca vorbirea
reală,
dar
îşi
 
seama
 formalismul scriiturii este atît de rigid încît se opune acestui tratament. El este
forţat
 
 
facă
un compromis jenant care nu e nici reconfortant, ca vorbirea
obişnuită,
nici
sfidător 
 histrionic, precum ceea ce numim noi
cabotin.Aşa
 
că
interpretarea lui e
slabă,
iar pentru
puternic
 
3
este cabotinul, acesta
rămîne
în amintire cu o anume nostalgie.Inevitabil,cineva
reclamă
 mereu ca tragedia
fie
 jucată
 
"aşa
cum a fost
scrisă".
Mi se pare destul de corect,dar, din
 păcate,
cuvîntul
tipărit
ne spune ceea ce este scris pe hîrtie, nu
şi
cum a fost el
odinioarăadus
la
viaţă.
Nu
există
 
înregistrări,
benzi - numai
specialişti,
dar nici
măcar 
 unul dintre
aceştia,fireşte,
nu are
cunoştinţe
direct de la
sursă.Originalele
s-au dus - numai cîteva
imitaţii
au
supravieţuit,
precum actorii
tradiţionali
care
continuă
 
joace într-un mod
tradiţional,
 inspirîndu-se nu de la surse
adevărate,
ci din cele imaginare precum amintirea vocii unui actorde
odinioară
- o voce care, larîndul ei, era amintirea aceleia a unui predecesor.Am
văzut
 
odată
o
repetiţie
la Comedia
Franceză:un
actor foarte
tînăr 
 
stătea
în
faţa
unuiafoarte în
vîrstă
 
şi
elspunea
şi
mima rolul ca în
faţa
unei oglinzi.Aceasta nu trebuie
confundată
cumarea
tradiţie
a,
spunem, actorului No care transmite oral
cunoştinţele
de la
tată
la fiu.Aicievorba de a comunica sensul -
şi
sensul nu
aparţine
 
niciodată
trecutului.El poate fiverificat
 prinexperienţa
 
 prezentă
 
 personală
a
fiecărui
om.Dar
 
imiţi
 
aparenţele
 
interpretării
nu face decît
perpetueze o
manieră
- o
manieră
greu de asociat cu
ceva.Şi
în cazul luiShakespeare auzim mereu sau citim
acelaşi
sfat:
"Jucaţi
ceea ce e scris". Dar ce este scris ?
 Nişte
 hieroglife pe hîrtie.Cuvintele lui Shakespeare sînt
înregistrări
ale cuvintelor pecare el le-adorit
să
fie spuse, cuvinte
ieşind
ca sunte din gura oamenilor, cu o intensitate,
 pauză,
 
ritmşi
gesturi caparte a
semnificaţiei
lor.Un cuvînt nu
 porneşte
ca atare - este un produs finit care începeca impuls,stimulat de atitudinea
şi
comportamentul care
dictează
nevoia de expresie. Procesul apareîn în euldramaturgului; se
repetă
în actor.Ambii pot fi
conştienţi
de cuvinte, dar, atît pentru autor cît
şi,
apoi,pentru actor, cuvîntul e o
mică
parte a unei
formaţiuni
gigantice invizibile.Uniiscriitori
încearcă
 
fixeze în scris sensurile
şi
 
intenţiile
prin
indicaţiile
de regie
şi
 
explicaţii,
 
şi
 
totuşi
nuputem
nu
observăm
faptul
cei mai mari dramaturgi se
explică
cel mai
 puţin.Ei
 
realizează
 
 
oriceindicaţii
mai detaliate vor fi probabil
inutile.Înţeleg
 
singurul modpentru a afla calea
adevăratăcătre
rostirea unui cuvînt e printr-un proces paralel cu celcreator originar.Acesta nu poate fi niciocolit, nici simplificat.Din
 păcate,
atunci cînd un
îndrăgostit
 
vorbeşte
sau un rege
rosteşt
e ceva, ne
grăbim
 
le punem o
etichetă
:
îndrăgostitul
e "romantic", regele e "nobil" -
şi,
aproape
fără
 
 
nedăm
seama, vorbim dedragoste
romantică
 
şi
 
nobleţe
 
regală
sau
 princiară
ca
şi
cum acestea sîntlucruri pe care leputem
ţine
în
mînă
 
şi
ne
aşteptăm
ca
şi
actorii
le observe. Dar acestea nu
sîntsubstanţe,
 ele nu
există.Dacă
vrem
le
aflăm,
putem cel mult
le refacem pe ghicite din
cărţi
 
şi
tablouri.
Dacă
îi ceri unui actor
 
joace într-un "stil romantic", el se va avînta cu curaj, crezînd
căînţelege
ce vrei
să
spui.Ce poate el, de fapt,
să
 
folosească?
 
Intuiţie,
 
imaginaţie
 
şi
un album de amintiricare
laolaltă
îi pot da o
vagă
"romanticitate" pe care o va contopi cu o
imitaţie
 
deghizată
anu
ştiucărui
actor pe care îl
admiră
el.
Dacă
va
căut
a,
însă,
mai adînc în propria sa
experienţă,
rezultatular putea
nu se
 potrivească
cu textul;
dacă
va juca exact ceea ce crede el
este textul,va
ieşi
ceva imitativ
şi
 
convenţional.
În ambele
situaţii,
rezultatul este un compromis, de

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->