CLASICIIFILOSOFÎEI UNIVERSALEAR1STOTELETICA w NICOMAHICAEDITURACDA ŞTIINŢIFICĂ SI ENCICLOPEDICĂ* *^ o oBUCUREŞTI, 1988nanimo Pippidii Ttavro. TOJV £vsstotelnu a. Da-1 săude-alEu-.stăzii sa-dinnesciprasader-per-.N.,?23. ert,işa ea, iar ea taTraducere, studiu introductiv, comentarii si index de STELLA PETECELClarissimo magnanimo professori D. M. Pippidi„DATORIA" DE A FI FERICIToî) yvpfi 5e Katct loug TiapaivoOvtag av8pdmiv« tppoveîv âv9pa>7:ov ovia o68£ 9vriTot tov Ovtrcov, â'k'k' âq>'ooov evSe'/stai a9avcm£eiv Kai Trema TIOISÎV icpoq TO £fjv Katâ TO KpâTiatov tcbv £v auT$(EA<.. A", 7, 1177 b 3l-34)Dintre cele trei tratate de morală atribuite lui Aristotel de tradiţia manuscrisă, singurul a cărui autenticitate nu a fostniciodată pusă la îndoială este Etica Nicomahică 1. Datorită celebrului studiu al lui W. Jaeger 2, care la timpul său arevoluţionat exegeza aristotelică, autenticitatea celui de-al doilea tratat, Etica Endemică (atribuită pînă atunci lui Eu-demos, discipol al lui Aristotel) poate fi considerată astăzi şi ea unanim recunoscută, începînd cu cei mai prestigioşisavanţi. Cit despre Marea Etică (în realitate un opuscul din care deţinem doar două cărţi, cunoscut sub titlul latinescde Magna M or alia], serioase incertitudini planează ^încă asupra ei, suscitînd cele mai variate ipoteze, de laacceptarea aproape fără rezerve a paternităţii aristotelice8, pînă la negarea sa absolută 4.1 Rezervele formulate de J. Ziircher (Aristoteles' Werk und Geist, Pader-born, 1952), care atribuie luiTheophrastos reelaborarea într-o manieră personală a majorităţii operelor din Corpus aristotelicum, printre care şiE.N-, nefiind îondate, nu le luăm în consideraţie.2 Aristoteles. Grundlegung einer Geschichte seincr Entwichhirig, Berlin, 1923.3 F. Dirlmeier, Aristoteles. "Magna Mor alia, liber setzt und kommentiert, Berlin, 1958, teză acceptată şi de I.Diiring, Aristoteles. Darstellung und Inter-pretation scines Denkens, Heidelberg, 1966.4 P. L. Donini, L'etica dei Magna Moralia, Torino, 1965. Oricum, aşa cum pe bună dreptate remarcă C.Mazzarelli (Aristotele. Etica Nicomachea, introduzione, traduzione e parafrasi, Milano, 1979, 60), această operă,chiar în cazul că ar fi autentică, nu aduce nimic nou faţă de celelalte două; în ceea ce ne priveşte, deşi înclinăm s-o privim ca o lucrare post-aristotelică, bazată probabil pe un nucleu original, considerăm problema încă deschisă.ARISTOTELŞi totuşi Etica Nicomahică, la rîndul ei, a pus cercetătorilor numeroase probleme, începînd cu titlul5, datarea, iden-titatea cărţilor V—VII cu IV—VI din Etica Endemică, dublele redactări, presupusele interpolări etc.6 Fără a ne opriasupra acestor aspecte (semnalate, dealtfel, în comentariul nostru de cîte ori am considerat că este cazul), vom amintică E.N., ca şi celelalte opere aristotelice păstrate, reprezintă ^un curs pregătit pentru discipolii săi, destinat audierii şi
nu'puHicărli7 (ceea ce explică firesc reluări de teze sau de contexte întregi, variante interpretative, stratificări,intercalări de note marginale, exprimări eliptice sau obscure etc.), în timp ce, din scrierile destinate publicului larg (acăror armonie şi eleganţă stilistică erau recunoscute în antichitate, cum ne informează, ds pildă, Cicero), nu ne~au parvenit dec.ît fragmente disparate. Ceea ce ne interesează sub acest unghi este în primul rînd momentul reprezentatde Etica Nicomahică în evoluţia gîndirii aristotelice 8, ca şi raportul ei atit cu celelalte opere ds morală 9, cît si cuansamblul lucrărilor asupra5 Cea mai plauzibilă dintre interpretările titlului de 'H9iKdrămîne aceea că Nikomachos, fiul lui Aristotel, ar fi participat, sub conducerea lui Theophrastos, la publicarea E.N,(probabil între anii 310—300 î.e.n.), după moartea filosofului (322 î.e.n.). Pentru discuţia problemei, cf. R. A. Gau-thier-J. Y. Jolif, Aristote. L'Etique ăNicomaque, Paris, 1970, 2 voi., introduction, traduction et cormmntaire (t. I, l,Introduction, 85 — 89); C. Mazzarelli, op. cit., 61 etc.6 Pentru o analiză aprofundata a acestor problems, cărora li s-a dedicat o întreagă literatură exegetică, cf. R. A.Gauthier-J: Y. Jolif, op.cit., 63 — 69; P. L. Domni, Aristotele, Milano, 1976, 490-515; C. Mazzarelli, op.cit., 58-62;cf. şi F. Dirlrasier, op.cit., I. Diiring, op.cit. etc.7 Detalii în acest sens la Gauthier-Jolif, op.cit., I, 70 — 74 (cap. L'Etique ă Nicomaque, cahier de cours}.8 Stabilirea după criterii riguroase a cronologiei operei aristotelice, datorata, după Jaegsr, unei lucrări nu mai puţincelebre, rămasă pînâ azi punct de referinţă fundamental pentru comentatori (F. Nuyens, L'evolution de la psychologie d'Aristote, Louvain, 1948), situează atît E.E. cît şi E.N. în faza intermediară a gîndirii filosofului („la phase de l'instrumentisme mecaniste"), în care sufletul şi corpul, deşi considerate încă două „lucruri" de esenţa di-ferită, nu se mai află într-un raport antagonic (specific fazei iniţiale, cea a idealismului transcendent), ci completadaptate unul altuia, corpul fiind conceput ca instrumant al sufletului (op.cit., 161 J. La rîndul său^ţîmnd seamade faptul că, în acsastă psrioadă, viziunea lui Aristotel este cu precădere cea a unui biologist, D'. Ross, Aristotle.Parva naturalia, Oxford, 1955, 12, o numeşte (complementar, am spune) „the biological period".9 în afară de cele citate, printre ele ss numără Protreptikos, exhortaţie spre înţslepciuns (despre a căreiximportanţă ca prima operă de morală a lui Aristotel, v. Gauthier-Jolif, op.cit., I, 13 sqq), precum şi dialoguri ca Eudemos,IImultiplelor domenii cercetate simultan (politică, retorică, poetică, fizică, biologie, logică, psihologie, metafizică), lacare (cum va releva textul însuşi) filosoful nu se limitează să facă frecvente referiri; aplicîndu-i întreaga gamă ainstrumentelor de investigaţie specifice altor domenii, de la date observa-ţionale pînă la riguroase demonstraţiilogice, el conferă fundament ştiinţific şi totcdată supleţe metodei de cercetare, ca şi progresiei întregii structuriideatice şi compoziţionale a Eticii Niconiahice, integrînd-o, prin numeroase interferenţe, în unitatea dinamică agîndirii sale.10 Asemenea aspecte vor contribui la reliefarea viziunii specifice a tratatului de faţă, prin care Aristotel,iniţiator de sistem, trasează magistral prima elaborare etică coerentă n din filosofia greacă, la care se vor raportainevitabil toate eticile de mai tîrziu.Despre dreptate, Despre filozofie, ce aparţin perioadei iniţiale, influenţate de platonismul tîrziu (din Timaios şi Legi),toate pierdute, cunoscute de noi în stare fragmentară.10 Gauthier-Jolif, op.cit., I, 61, subliniază nepreţuitul aport al cronologiei stabilite de F. Nuyens în reliefareaunităţii gîndirii lui Aristotel şi a valorii ştiinţifice a E.N. : morala conţinută în acest tratat, departe de a fiseparată de psihologia şi metafizica sa, este strîns legată de ele, aşa cum strîns legată este şi de observaţiile lui încelelalte domenii cercetate; Aristotel este prin excelenţă un căutător de adevăr, care, studiind o problemă, pune în joctoate resursele oferite în momentul respectiv de spiritul său, dar care, niciodată satisfăcut, repune mereu în discuţie bazele înseşi ale soluţiilor anterioare, încredinţat că astfel poate ridica, pe fundamente mai solide, un nou edificiu.Aceleaşi trăsături îl determină pe J. Tricot (Aristote. Etique ă Nicomaque, introduction, notes et index, Paris,1983, 7) să avertizeze că, departe de a fi ceea ce se înţelege frecvent prin „operă de morală", adică o culegere deobservaţii mai mult sau mai puţin banale asupra virtuţii şi fericirii, E.N. este o operă severă, concentrată, o expuneresistematică ce relevă aceeaşi grijă de a pune în relaţie faptele şi principiile, aceeaşi rigoare în înlănţuirearaţionamentelor, ca şi celelalte tratate din Corpus aristotelicum.11 în acest sens, rapoi'ată la E.E. (redactată la Assos, cu un deceniu înainte), E.N., deşi păstrează în substanţăaceeaşi orientare (renunţarea la idealismul transcendent, prezent încă în Protr. şi Eudem., în favoarea unei noiconcepţii antropologice, axată pe morala acestei vieţi), prezintă o schimbare de perspectivă ce reflectă maturizareaideilor aristotelice, configurarea unei conştiinţe mult mai precise a scopului propus şi a metodelor de a-şi abordasubiectul. Privitor la această evidentă evoluţie, marcată atît pe plan conceptual cît şi în expresie, Gauthier-Jolif,op.cit., I, 54, observă că „E.E. este prima eboşă, iar E.N. expresia desăvîrşită" a moralei ce corespunde noii concepţiidespre om, elaborată de Aristotel în această perioadă de tranziţie (concepţie ce rămîne pe de o parte ierarhică,asigurînd sufletului o superioritate incontestabilă asupra corpului — instrumentul său —, pe de alta proclamă colaborarea lor, fără a le descoperi încă unitatea substanţială din De anima).
- III ,ARISTOTELProblema fundamentală a eticii aristotelice gravitează în jurul naturii şi mijloacelor de realizare a Binelui suprem,instituit ca scop absolut, spre care tinde totul12. Nu este vorba de Binele în sine, abstract şi transcendent, profesat deşcoala platonică, prin a cărui analiză critică Aristotel îşi defineşte net poziţia 13, ci de binele realizabil în practică,deci de un binePentru precizări de detaliu asupra remanierii şi completării cursurilor ţinute la Assos şi Mitylene, ca şi a redactării denoi cursuri (printre care E.N.), odată cu revenirea la Atena şi înfiinţarea Lyceului (334 î.e.n.), cf. F. Nuyens, op.cit.,189 - 193.12 Cf. intra, I, 1094 a 3. Binele „spre care aspiră toate" este cel a căruirealizare o constituie procesul evolutiv a tot ce devine. Fugara aluzie de aici,care mai tîrziu va fi dezvoltată în ample explicaţii, include omul, încă de laînceput, în concepţia teleologică globală despre univers, caracteristică luiAristotel (cf., în acest sens, J. P. Lerner, La notion de finaliîe chez Ar., Paris,1969, 131, n. 5; ibid., 162—167, despre originalitatea teleologici aristotelice).\Aceasta concepţie situează omul într-o triplă ipostază: circumscris în lumeaS contingenţei (adică a ceea ce este supus schimbării, devenirii), el face partei integrantă din natură (a cărei finalitate este imanentă), reprezentînd treapta j supremă în ierarhia fiinţelor naturale; ca fiinţă socială, omul se află circumscrisi în sfera cetăţii (polis), al cărei scop general îl constituie binele colectiv, iden-\ tificabil cu binele individual; cayfiinţă raţională, în om există o connatura-1 litate cu divinul (prin intelectul său, nous), spre care tinde conştient ca spreţ un reper ideal, ca spre un model de imitat spre propria-i desăvîrşire. Acest; triplu raport în care se află omul determină triplul raport al eticii; cu fizica,î politica, metafizica.! 13 Infra, I, 4 (1096 a 11 — 1097 b 14), unde, pentru a demonstra că Bi-nele, neputînd fi o idee universală şi separată, ceea ce l-ar face irealizabil pentru om, deci străin de obiectul eticii,filosoful critică doctrina platonică a Ideilor. Urmîndu-l pe Jaeger, Gauthier-Jolif, op.cit., I, 25, consideră că etapadecisivă ce consacră ruptura lui Aristotel cu această doctrină (admisă fără rezerve în Protr. şi Eudem.) ar data încă dela dialogul Despre filosof ie şi mai ales tratatul Despre Idei. CL, în acest sens, S. Mansion, La critique de la theoriedes Idees dans IIspl iSsrâv d'Ar., „îlev. philos. ", Louvain, 47, 1949, 169-202; J. Pepin, „REG", 77, 1964, 453-458. V,însă şi P. Aubenque (Le -probleme de l'etre chez Ar., Paris, 1962, 121 sqq.; 444 sq.), care, pornind de la examinareacriticii doctrinei Ideilor, atrage atenţia că, în general, Aristotel se arată în dezacord cu Platon nu atît asupra fondului problemei (el ajungînd adesea la teorii apropiate de cele platonice, dar pe o cale diferită), cit asupra metodei (s.n.).Spre deosebire de majoritatea exegeţilor, care văd prea tranşant un Aristotel platonizant urmat de unulantiplatonizant, Aubenque înclină să creadă că s-ar putea vorbi mai degrabă de un Aristotel dublu (s.n.), ceea ce ar explica tensiunile din opera lui, cu alte cuvinte contradicţiile. Considerăm, la rîndul nostru, acest punct de vederevalabil pentru întreaga sa operă, unde adesea distincţia dintre elementele fidele lui Platon şi cele originale, specificaristotelice, constituie o problemă delicată, clarificarea ei comportînd numeroase dificultăţi.: , . • IV . - - ' 'ETICA NICOMAHICAaccesibil omului 14.Dată fiind însă multitudinea scopurilor urmărite de activităţile umane şi ierarhia lor 15, echivalenţa binelui suprem cuscopul suprem pune problema identificării acestui bine-scop, ca şi a stabilirii ştiinţei fundamentale ce trebuie sădirijeze acţiunea morală în vederea atingerii lui. Cum Aristotel conclude că politica este ştiinţa în cauză16, face săintervină, încă de la început, raportul — de o importanţă capitală în înţelegerea eticii sale — dintre etic şi politic(privite ca inseparabile), transpunînd pe alt plan raportul dintre stat si individ, dintre om si cetăţean, dintre bineleindividual si cel al colectivităţii l7. Celebra definiţie a omului ca „fiinţă socială14 Cf. in f r a, I, 1097 a 24 şi n. 71, idee asupra căreia se revine constant în întreg tratatul; Aristotel insistă asuprafaptului că acest bine-scop, „principiu prim" de ordin moral, este un operabil (Ttpcuocov), adică ceea ce omul aredestinaţia de a realiza prin acţiunea practică, al cărei obiect este contingentul (cf. infra, l, 1095 a 16-l7; 1096 b 34;VI, 1140 b 16-l7; 1141 b 12; VII, 1151 a 16—17 etc. şi interpretarea lui P. L. Donini, L'etica dei Magna Moralia,ed. cit., 35—38). Discutînd problema sub multiplele ei aspecte, Gauthier-Jolil, op. cit., I, 20, afirmă în final că „de lamorala Binelui-în-sine la morala scopului operabil există întreaga distanţă ce separă platonismul de aristotelism" .15 Infra, I, 1094 a l-l7.16 Pentru interpretarea acestei afirmaţii ca tip de răspuns tradiţional la o întrebare nu mai puţin tradiţională (cf., de
of 00
Aristotel - Etica nicomahica
2,893 Reads
Info and Rating
| Category: | |
| Rating: | (1 Rating) |
| Upload Date: | 01/25/2009 |
| Copyright: | Attribution Non-commercial |
| Tags: |
Leave a Comment