Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Save to My Library
Look up keyword
Like this
2Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
saeculum53

saeculum53

Ratings: (0)|Views: 18 |Likes:
Published by Antica Claudia

More info:

Published by: Antica Claudia on Nov 21, 2012
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/30/2014

pdf

text

original

 
1
SAECULUM 1/2009SAECULUM 1/2009SAECULUM 1/2009SAECULUM 1/2009SAECULUM 1/2009
      P      R      O      P      R      O      P      R      O      P      R      O      P      R      O
editorial
EMINESCU ªI „FABRICA DE SFINÞI”
Mircea Dinutz Mircea Dinutz Mircea Dinutz Mircea Dinutz Mircea Dinutz 
Am citit cu un interes aparte
Iluziile literaturii române 
,a lui Eugen Negrici, carte ce încearcã sã rãspundã unormari nedumeriri acumulate de-a lungul timpului, provoca-toare ºi distrugãtoare de staze, o carte vie, demistifica-toare cu metodã, crudã ºi exactã, atât cât omeneºte eposibil, cuceritoare în planul expresiei, dar – pentru cei împietriþi într-un respect fãrã capãt cu adevãratrevoltãtoare. Autorul „
se situeazã în sinceritate 
”, spunelucrurilor pe nume, fãrã menajamente, semnalândscrupulos erorile de percepþie (cu motivaþia de rigoare),prejudecãþile, superstiþiile, viziunile deformate, cu fermaconvingere cã valorile estetice sunt relative, întrucâtdepind „
de ceasul istoriei 
” ºi se degradeazã „
asemenea organismelor biologice 
”. În fond, o atare atitudine nudiferã, în esenþã, de teoria mutaþiei valorilor esteticesusþinutã în perioada interbelicã de Eugen Lovinescu.Prin ricoºeu, Eugen Negrici sancþioneazãcanonulcanonulcanonulcanonulcanonulCãlinescuCãlinescuCãlinescuCãlinescuCãlinescu care a „înþepenit”, pentru câteva generaþii, tablade valori la anul 1941, narcotizând spiritul critic ºi împingând în plan secund luciditatea atât de necesarãprocesului de re-evaluare. Fireºte, nu ar fi singura cauzã. Într-un interviu acordat lui Ovidiu ªimonca („Observatorcultural” din sãptãmâna 18 – 24 septembrie 2008), fãrãsã-ºi retracteze afirmaþiile, autorul acestui tom memorabilafirmã la un moment dat: „
…îmi pare rãu cã am scris aceastã carte 
”. Mai interesant mi se pare cum îºimotiveazã acest regret, la fel de sincer ca ºi impulsul dea scrie cartea: „
Literatura noastrã este atât de vulnerabilã ºi a fost de atâtea ori rãnitã, încât solicitã protecþie, fie ea ºi sub forma minciunii 
”. E un rãspuns dulce perfid,care mascheazã oarecum tristeþea celui care s-a vãzutnevoit sã destrame, oricât de dureros ar fi simþit asta,iluzie dupã iluzie, darnununununu se îndoieºte de adevãrurilesusþinute. Este o carte exemplarã în multe privinþe, chiarcu unele exagerãri evidente, poate ºi câteva tezediscutabile, dar e limpede cã ea înseamnã câþiva paºifermi înainte în stabilirea unui diagnostic solid, fãrã decare nu poate exista ºansa vindecãrii, cu observaþia cã – în interviul pomenit mai sus – autorul e mai nuanþat ºi(ceva) mai prudent faþã de carte. Cine ºtie, poate va urmao a doua ediþie!Pentru cã nu ne-am propus aici sã facem o cronicãde carte, o sã ne rezumãm la Eminescu discutat aici lasubcapitolul (atenþie!)
Fabrica de sfinþi. Prinþi geniali,purtãtori de torþe, fãclii naþionale 
, cu o tentã ironic –sarcasticã plecând încã de la titlu. În cazul lui Eminescu,vom vedea, tãiºul ironiei este mult atenuat, în raport cualte nume importante impuse de tradiþie ºi vom încercasã înþelegem motivele. De la început îºi propune sã înþeleagã ºi ne facã înþelegem mecanismele ºimomentele de producere a mitului Eminescu:
Prefaþa 
din1899 a lui Titu Maiorescu la volumul de
Poezii 
, evocarea
În Nirvana 
, din acelaºi an, a lui I. L. Caragiale, „
puterea generatoare de analogii care zace în plasma poeticã a Luceafãrului Luceafãrului Luceafãrului Luceafãrului Luceafãrului 
”, cel mai discutat / istovit text eminesciandin sistemul de învãþãmânt românesc, datele fizice ºibiografice parcã anume alese pentru a susþine imagineapoetului genial „
dispãrut în plinã putere creatoare 
”.Dispariþia fizicã a celor care l-au cunoscut nemijlocit afacilitat desprinderea lui Eminescu din „
durata profanã 
ºi integrarea treptatã a acestuia „
în universul transfenome- nal 
”. Nu în ultimul rând, ori de câte ori identitatea neamuluia fost ameninþatã, valorile spirituale au fost maculate, s-a recurs – de fiecare datã – la mitul salvator (Eminescu),mereu altfel, cu modificãri sensibile de la o etapã la alta,tocmai pentru a compensa lipsa noastrã de ideal, lipsade credinþã ºi voinþa „
zidirii pânã la capãt 
” în numele unorvalori morale supreme. Ne proiectãm în acesta, chiar dacã
 
2
SAECULUM 1/2009SAECULUM 1/2009SAECULUM 1/2009SAECULUM 1/2009SAECULUM 1/2009
      P      R      O      P      R      O      P      R      O      P      R      O      P      R      O
ne e greu sã recunoaºtem, neîmplinirile ºi frustrãrile,nevoia de puritate ºi adevãr robust.Cu toate cã e convins cã ne-am afla în normalitatedacã am vedea în Eminescu un mare poet al veacului alXIX-lea, „
un romantic defazat 
”, în multe privinþe, desuet în raport cu poezia veacului urmãtor, de multe ori îndrãzneaþã ºi performantã, totuºi acest lucru nu s-a întâmplat ºi asta, probabil, pentru nu luãm în conside-raþie suficientprocesul receptãriiprocesul receptãriiprocesul receptãriiprocesul receptãriiprocesul receptãrii, al cãrui mecanismse cere, la rându-i, demontat ºi înþeles, dar nici nu þinemcont „
de consecinþele schimbãrii orizontului de aºteptãri 
(conteazã aici contribuþiile teoretice ale lui H. G. Gadamerºi H. G. Jauss). „
Strigãtele tribale de admiraþie 
”, consec-venþa cu care cei „
sãraci cu duhul 
” îºi lustruiesc neputin-þele native ºi dobândite transformându-se într-un fel deapãrãtori neînduplecaþi ai unei statui înãlþate pe un soclumult deasupra pãmântului, nu fac altceva decât sã ne îndepãrteze de un Eminescu viu ºi energizant. Foartedeparte de a-l declara pe Eminescu „
idiot naþional 
” saude a vedea în acesta o cauzã pierdutã, Eugen Negrici searatã conºtient de faptul cãmitulmitulmitulmitulmitul – în acest caz – „
nu meritã rãnit 
”, tocmai pentru cã a ajuns „
un simbol identitar 
”, tocmai pentru cã „
valorile expresivitãþii 
” rãmânde neclintit. Spre sfârºitul acestui subcapitol, care seanunþa, mai degrabã, demolator, reputatul universitarbucureºtean face urmãtoarea observaþie de bun-simþ: „
viitoare carte despre Eminescu va trebui sã explice puterea misterioasã de reverberaþie în timp a poeziei, cauzele efectului ei persistent 
”.Fireºte, n-am îmbrãþiºat cu aceeaºi convingere toateideile avansate în prezenta apariþie editorialã. Spreexemplu, chiar dacã tradiþia (literarã) e mult mai firavã laromâni decât ne-am fi aºteptat ºi decât ne-am fi dorit,asta nu înseamnã cã avem dreptul sã o ignorãm sau,mai rãu, sã o dispreþuim, sã întoarcem trufaº spateletrecutului. Nu cred – cu toatã sinceritatea – cã poþi existapãºind doar înainte, fãrã rãdãcini, fãrã o minimã continui-tate. Dacã lumea ruralã – de pildã – nu mai e o realitatela fel de puternicã aºa cum era în urmã cu 50–60–100 deani, asta nu înseamnã cã avem dreptul sã eradicãmliteratura de gen din programele ºcolare sau s-o minimali-zãm. Criteriul trebuie sã rãmânã unul singur – cel al valoriiestetice. În al doilea rând, nu-mi vine cred un canonestetic, prin caracterul sãu exemplar, deschide calea uneigândiri dogmatice ºi uscate (observaþie fãcutã ºi deCarmen Muºat), pentru cãnununununu existenþa canonului duceautomat la asemenea consecinþe nocive, ci modul cumeste înþeles / receptat: ca un organism viu sau unulmistificat. Ergo! Pentru aºa ceva nu avem nevoie nici de
sfinþi 
”, cu atât mai puþin de o „
fabricã de sfinþi 
”. O cauzãsugeratã de unii comentatori ar fi ºi suficienþa perspecti-velor critice, care se limiteazã la evaluarea din interes,pentru „
consum intern 
”, refuzând comparaþiile cu valoricerte ale literaturii universale. Nu putem exista într-oculturã autarhicã, mai ales în aceastã perioadã, ºi nicimãcar într-una semi – autarhicã. În al treilea rând, cauza majorã a mortificãrii spirituluicritic se aflã în sistemul de învãþãmânt din ultimele 6–7decenii, subordonat politicului la modul drastic, pânã îneseu1989, fãrã mutaþii calitative în anii din urmã. Elevul / stu-dentul nu e învãþat sã gândeascã, sã aprecieze cu mintealui, sã-ºi caute propriile motivaþii, ci i se transmit –printr-un mecanism comod, ruginit – cliºee, poncife, locuricomune supãrãtoare, judecãþi de valoare „
de-a gata 
”, vi-ziuni eronate, ceea ce conduce – prin acumulãri aberante – la o tensionatã „
crizã de încredere 
”. Nimic nu mai eadevãrat „
cu adevãrat 
”, pentru cã nimeni (aproape) numai preia pe cont propriu opere ºi autori, o ierarhie încontinuã miºcare. Sã adãugãm aici partea nefastã a mass-mediei, o suprasaturatã lume a faptelor ºi obiectelor cenu mai lasã loc reveriei ºi iluziilor care, orice s-ar spune,au rostul lor, fie cã acestea sunt din zona literelor sau nu.Avem dreptul (ºi datoria) sã-l iubim pe Eminescu, sã-lrespectãm, oricât dorim, cu condiþia unei luciditãþi mereu în alertã ºi a unui spirit critic mereu treaz care neinterzicã accesul la „
fabrica de sfinþi 
”. Pentru aceasta, înprimul rând, se cer identificate cu rigoare maladiile culturiiromâne, dupã care – sperãm – va urma un lung ºi decisivproces de vindecare.
 
3
SAECULUM 1/2009SAECULUM 1/2009SAECULUM 1/2009SAECULUM 1/2009SAECULUM 1/2009
      P      R      O      P      R      O      P      R      O      P      R      O      P      R      O
eseu
Ce e formidabil, pentru mine, în biodiversitatea Petre Stoica,este capacitatea spaþiului ºi a timpului de a avea viaþã psihicã.Trecutul acest microscopic fluture cu cap de rechinse ascunde în cutii ºi cutiuþe se ascunde în plicuri îngãlbenite în macrameuri în portþigaretese ascunde în perne în haine în petalele florilor presateºi lasã în ele un praf dizolvatTrecutul pare sã aibã un cod moral, acum revelant acumirevelant. Trecutul nu este doar ca un fluture microscopic cucap de rechin, el chiar ca un om cu cap de rechin se ascundedezamãgit chiar din faþa propriilor iluzii, în care nu mai crede!se retrage dupã tapetele pereþilor somnoleazã în portrete ºimobilese închide în cuferele din pod în sobele umile de tuci în magazii întunecate joacã zaruri cu umbreleºi întinde pânza de pãianjen în care gândurile se zbat îngroziteSã nu fie acest trecut o realitate, sã fie un vis? Omul dinbiodiversitatea Petre Stoica sã-ºi fãureascã un vis din cele maililiale întâmplãri ºi gânduri, care, pânã la urmã, sã-l târascã într-un iremediabil eºec?ªi de-ar fi vorba de un vis, ºi de n-ar fi vorba de o epopeenaturalistã, ºi dacã ar fi vorba doar de o strategie modernistã,fiinþa ce umple biodiversitatea Petre Stoica n-ar fi un erbivorparadisiac, fãrã gândire proprie!… Fiziologia trecutului, rod almiºcãrii astrelor ºi al palpitului existenþial, actantul lui PetreStoica o sesizeazã în felul în careprezenþa lui se extinde-n podoabele cavoului în trenuriletrase pe linii moarte în barãcile abandonate în sticlelerostogolite de valurile mãrii care au ºi ele un trecutºi urmele lui se numescmucegai ruginã nisip – asteriscuri tãioase pe degeteCine spune cã omul modern este un produs întârziat alistoriei are destule argumente prin care sã justifice aceastãopþiune: omul modern are o conºtiinþã încãrcatã, greu, dacãnu imposibil de limpezit, posedã o incapacitate aproapefunciarã de a se destãinui ºi comunica, înlãnþuit fiind în propriulsãu trecut ºi în propria sa singurãtate care-l face sã se considereun proscris? Aºa sã fie? Atunci absenþa modernitãþii în ce-arconsta? Într-o inconºtienþã vegetalã, de erbivor paradiziac, într-o beþie a libertãþii într-o grãdinã edenicã, fãrã voci, fãrãsemeni, unde un singur fruct, mãrul, este interzis, ºi o singurãidee este interzisã: aceea de a cunoaºte ce este dincolo de tineºi în tine! În biodiversitatea Petre Stoica, omul – ºi timpul dinom! – e conºtient ºi înzestrat cu o deosebitã capacitate de înþelegere a propriei tragedii. Încãrcat cu cantitatea de timp cea apus în el, reprezentând ºi esenþa societãþii ºi a biodiversitãþiidin care face parte, actantul pomenit mai sus poate depãºi –prin vis! – propriul trecut, poate depãºi timpul ce s-a ruinat ºia trecut pe linii moarte precum trenurile expirate, din care s-austins ºi urmele ce se numeau mucegai, ruginã… Agoniatimpului continuã sã se desãvârºeascã:Trecutul sporeºte în draperiile ºi cearºafurile hotelului în scaunele pianele ºi scrumierele restaurantelor în castanii ºi felinarele strãzilor singuraticeºi sfârtecã viscerele îndrãgostitului pãrãsitVisul – teribil! – trecând dincolo de trecutul hodorogit ºiepuizat, e capabil sã transforme într-o realitate vie ceva cepãrea iremediabil pierdut!… Astfel, trecutul recuperat…trezeºte glasul morþilor adunã ºi scade cifre fatidice întreþine cu mister respiraþia istoriei scormoneºte conºtiinþaconsolideazã sau îngroapã stâlpii gloriei
CINE JOACÃ ZARURI CU UMBRELE?CINE MODIFICÃ TABLA ÎNMULÞIRII?
D.R. Popescu D.R. Popescu D.R. Popescu D.R. Popescu D.R. Popescu 
ªi de ce? Vor sã câºtige ce? Vor sã încurce legile universului,vor sã modifice preþul mãlaiului în târg, sau sã croiascã o altãlume? Aceasta-i întrebarea! Ei, bine, aceºti inºi sunt niºte„teroriºti imberbi, suavi, care sug litera psihanalizei ºi vâneazãgolul din statui!” Dacã totul e un joc, o nãstruºnicie gratuitã,dacã modificarea tablei înmulþirii e doar o nebunie inofensivã?Petre Stoica nu ne dã nici un rãspuns! Dacã tot ce întreprindteroriºtii suavi ne poate pune în faþa unor fapte ºi rezultate decare ei nu ºtiu c-ar putea exista? Mai ales cã în acest timp prinferestrele marilor clãdiri vine acelaºi miros banal de tomateputrede, amestecat cu melodiile mamiferelor…Parcã pornit din timpuri strãvechi – sã vâneze un zimbru,sau sã întâlneascã un titan, un zeu! – Petre Stoica nu se despartede acele vremi, în care „aerul otrãveºte ugerul caprei milenareºi apa sparge branhiile peºtelui biblic”, iar „umbra te pândeºteasemenea cãtuºei”, nu, nu se desparte de ele, ºi nici debanalitatea lor milenarã! Mai mult, nu le uitã deloc, ci lereîntemeiazã, le rescrie, le redefineºte, ca ºi cum împãrãþia pecare o cãuta exista în preajma sa, ca ºi cum zimbrul, titanul ºizeul trãiau liniºtiþi în luminile ºi umbrele biodiversitãþii PetreStoica, printre bogãþiile obiºnuite, ºi chiar banale, ale acestuispaþiu cu grãdini, livezi, turnuri, unde metafizica umbla înfãºuratã în cârpe, iar poetul moþãia pe bicicletã… Nimic nu eprea vechi, nici mãcar gestul lui Jean-Paul Sartre – care îngenuncheazã în faþa grãsuþului Cohn Bendit! nimic nu eprea nou în acest spaþiu banal al absolutului în care pãmântulºi stelele dialogheazã în preajma unor oameni parcã neatinºide timp ºi în preajma unor zei imberbi ºi suavi, care vor sãmodifice tabla înmulþirii, iar poetul moþãie, moþãie pe bicicletã,fiindcã, fiindcã, totuºi…„ninge ºi acum ca pe vremea titanilorcare scriau cu tandreþe numele omului”.

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->