RelaTia parinTi-copii din perspectiva istorica
In cursul dezvoltarii ontogenetice, fiinta umana trece prin etape succesive care-i permit sa treaca
de la situatia de dependenta totala (biologica si sociala) la cea de independenta.
Perioada de gestatie este relativ lunga la om (280 zile), timp in care cresterea embrionului si apoi
a fatului este vertiginoasa. In aceasta perioada produsul de conceptie se afla intr-o dependenta totala
de organismul mamei, relatie ce a fost comparata cu parazitismul din biologie. In momentul nasterii,
prin sectiunea cordonului ombilical, nou-nascutul devine independent biologic, dar este inca foarte
dependent social. El are nevoie de prezenta mamei, care este indispensabila. Relatia cu mama si apoi
cu familia transforma copilul intr-un individ independent social la sfarsitul adolescentei. Tanarul se
poate separa insa de familie doar atunci cand a devenit si independent economic (figura 1). Perioada
corespunde maturizarii fizice, cognitive si sexuale si este considerata a fi varsta de peste 18 ani. Pana
la aceasta data, copilul se afla sub controlul familiei, care isi propune sa-i rezolve toate nevoile lui, de
la cele mai simple (hrana, imbracaminte), pana la cele mai complexe (implinirea personalitatii,
program educational adecvat si integrarea sociala). Abia dupa aceea sarcina familiei s-a incheiat.
Examinand situatia cuplului parinti-copii de-a lungul timpului, se poate spune ca desi din punct de
vedere aI trecerii de la dependenta la independenta fiintei umane nimic nu s-a schimbat, conceptia
societatilor si diferitelor culturi referitoare la relatia parinti-copii si rolul de tutela al familiei a suferit
modificari.
In lucrarea Istoria culturilor si civilizatiilor, de Ovidiu Drimba, sunt evocate si variate aspecte ale
relatiei parinti-copii in societatile oranduirilor sclavagiste si feudale.
Figura 1. Dezvoltarea biologica si sociala a copilului si dependenta lui la diferite varste (dupa J.
Dunovschi)
In Codul lui Hamurabi se mentiona ca in societatea sumeriana era permis tatalui sa-si vanda copiii
ca sclavi; sclava care daruia stapanului ei un copil devenea libera.
In Egiptul antic, citindu-1 pe G. Nolli, O. Drimba scria ca: Poate ca nici un alt popor din Orientul
antic nu a avut despre familie o conceptie atat de sanatoasa si de moderna ca vechii egipteni.Ei
aveau un numar mare de copii, dar nu practicau obiceiul de a-i abandona pe cei nedoriti. Copilul era
alaptat pana la varsta de 3 ani pentru ca exista credinta, ca in timpul alaptarii mama nu mai putea
deveni gravida.
In societatea antica ebraica se noteaza autoritatea absoluta a tatalui asupra celorlalti membri ai
familiei. El putea sa-si vanda fiicele ca sclave si sa-si ucida fiii razvratiti sau neascultatori (cu
incuviintarea comunitatii). Nu aveau insa dreptul sa vanda copiii de sex masculin. Copiii erau
considerati o binecuvantare la vechii evrei si erau inconjurati cu dragoste si grija. Copiii erau invatati
sa se supuna hotararilor familiei si era prevazuta pedeapsa cu moartea pentru copilul care lovea sau
isi blestema parintii.
In societatea antica persana, regimul familial si viata de fiecare zi a familiei era din multe puncte
de vedere la un nivel moral superior altor popoare ale orientului antic. Femeia datora ascultare
absoluta sotului ei. Nasterea unui baiat era intampinata ca o mare bucurie. Avortul era pedepsit cu
moartea, iar femeia adultera era iertata daca era insarcinata. Educarea copiilor in primii 5 ani de viata
intra in sarcina mamei.
In societatea antica indiana prima indatorire morala, dupa cea religioasa, era ca familia sa aiba
multi copii caci a avea copii insemna continuarea cultului stramosilor. Avortul era considerat o crima
tot atat de grea ca si asasinarea unui preot. Nasterea era considerata insa un eveniment impur si
parintii, impreuna cu copilul, erau supusi unui ritual de purificare la 10 zile dupa nastere.
Oferit dew ww.referat-e.n et GRATUIT
Leave a Comment