• Embed Doc
  • Copy Link
  • Readcast
  • Collections
  • CommentGo Back
 
Colin Falconer
RISC
pentru prietenie pentru Arnie şi pentru Orsom Forsom: Bakes, The Pelican şi Thommo.de la OrthorMULŢUMIRIAş vrea să-mi exprim recunoştinţa faţă de fotograful australian Tony Ashby, care şi-apetrecut ultimii zece ani în locuri ca Beirut, Belfast, Croaţia şi Sarajevo, imortalizândimagini uluitoare riscându-şi viaţa. Îi mulţumesc pentru că mi-a acordat o parte dintimpul lui, descriindu-mi experienţele prin care a trecut. Sper că într-o zi, curajul şimunca sa se vor bucura de recunoaşterea pe care o merită.Am studiat de asemenea însemnările personale ale altor corespondenţi de război,pentru a înţelege caracterele şi motivaţiile bărbaţilor şi femeilor implicaţi în luptelerespective.
În
orice caz, acest roman nu are nici o legătură cu personajele sau întâmplările redatede vreun corespondent de război, viu sau mort.Aş dori de asemenea să mulţumesc editorului meu, George Lucas din Londra, care m-a încurajat în permanenţă şi lui Tim Cunrow din Sydney, care este nu numai agentulliterar, ci şi prietenul meu.Şi soţiei mele, Helen, care-mi îndură toanele, mă inspiră şi este alături de mine. Jajce, Bosnia-Herţegovina octombrie 1992În momentul acela, am ştiut că o să murim.Nu-mi era frică. Cred că suferisem prea mult, atâta timp. Mă temeam de altăsuferinţă şi-mi venea să urlu. Trecuserăm prin atâtea şi iată că, în sfârşit, moartea îşiarăta colţii. De data aceasta nu mai exista scăpare.Erau patru, cu caschete măslinii din lână, păr lung şi barbă. Cetnici, mai mult casigur. Aveau pistoale-mitralieră Kalaşnikov şi cuţite Bowie la curea. Unul din ei îşipusese pe spate un RPG1. Aerul era atât de rece şi liniştit încât îi auzeai cum tragpiedica pistoalelor chiar de la o sută de metri.
Îmi a
mintesc că mă gândeam doar la peştişorul acela de aur din punguţa de plastic.Ce ciudat lucra mintea mea. Îmi părea rău pentru peştele acela prost la fel ca pentrunoi toţi, de fapt.Îmi amintesc că cineva fâlfâia un steag în aer şi striga ceva în sârbo-croată, dar ştiamcă n-o să ne ajute la nimic. Nu suportam să mă uit la Ryan. Era prima oară când îlvedeam speriat. Bineînţeles, nu la fel ca alţii. Părea cât se poate de calm, dar ochii luierau morţi. Nu-l văzusem niciodată pe Ryan fără sclipirea aceea visătoare... pasionalăzugrăvită pe faţa lui când eram în primejdie. Savura întotdeauna situaţiile limită.Probabil că atunci îşi făcea griji numai pentru el.Ryan striga ceva, nu ştiu ce anume, apoi îmi amintesc doar că frunzele maronii au început să pălească şi am simţit o durere în şold. Am încercat să ţip, dar nu-mirecăpătamAruncător de proiectile (n.t.).răsuflarea. Maşina înainta poticnindu-se în jos şi ori de câte ori se opintea, o durereascuţită, agonizantă îmi sfre-delea corpul. Voiam să sar, dar nu puteam să mă mişc.Pe urmă am simţit cum alunec. Când am atins pământul, durerea deveniseinsuportabilă. Nu ştiam ce să fac. Nu vedeam decât o lumină albă, orbitoare şi îmi înţepenise tot corpul. Nu puteam să respir. Mi se pare că am zăcut aşa ore-n şir, deşipoate că n-au fost decât câteva minute. Când durerea a trecut, nu mi-a mai păsat demoarte. Nu voiam decât să scap de agonie şi să dorm acolo peste muşchiul şifrunzele reci.Auzeam cetnicii strigându-se unii pe alţii pe potecă, scârţâind cu cizmele lor pe
 
pământul îngheţat. Mi se părea că erau doar la câţiva metri depărtare. Pe urmă amauzit răpăitul armelor şi cineva a ţipat. Îmi amintesc că am încercat să strig ceva, o înjurătură, probabil.În rest nu mai ştiu nimic. Probabil că am leşinat. N-am aflat ce s-a întâmplat cuadevărat decât mult mai târziu.Arsenalul Regimentului al Şaptelea, Park Avenue, New York 30 aprilie 1995— Nu ai dat importanţa cuvenită poveştii, zise Davc Crbsby. Este ca şi când ai răsfoiun roman şi ai citi doar ultima pagină.— Doamna mă întreba de Ryan, atâta tot, protestă Webb. Încercam să-i răspund la întrebare. Sunt sigur că n-ar vrea să afle toate amănuntele sordide.— Sunt ziaristă, interveni Wendy Doyle. Poveştile sordide sunt singurele care măinteresează.Crosby îi făcu semn unui chelner în haină neagră, care se fâţâia printre mese să-i maiaducă un whisky.— Păcat că nu este aici astă-seară.— Nu ştiu de ce sunteţi atât de posomorâţi, spuse Doyle, cu accentul ei strident deBelfast. Mie ar trebui să-mi fie dor de el, nu vouă. Sunt singura de aici care m-amculcat cu el.Webb îşi sprijini mâinile de masă:— De fapt, cred că ar trebui să vă spun ceva, tuturor.Vorbele lui risipiră tensiunea. Ceilalţi zâmbiră stânjeniţi. Erau prea multe fantome laacest banchet, care sărbătorea cea de-a douăzecea aniversare a foştilor cores-pondenţi de război din Vietnam. Şaizeci şi opt de scaune goale, câte unul pentrufiecare din cei care nu se întorseseră din acea ţară cumplită şi fierbinte. Pe faţa demasă, se înşirau cărţi de vizită, cu litere aurite, în onoarea lor: Flynn, Durrows,Cantwell, Fall şi ceilalţi. Trecuseră douăzeci de ani de când tancul 843 năvălise pe porţile Palatului Doc Lap.Acum se adunaseră pentru ultima oară în holul vechiului fort britanic în stil Tudor. Ceide la marină păzeau uşile. Era o atmosferă potrivită pentru noaptea lor de amintiri.Argintul şi cristalul sclipeau sub candelabrele uriaşe. Vechea Glorie strălucea pestetot. Oricine n-a fost acolo merită să fie iertat dacă crede că noi suntem cei care amcâştigat, se gândi Webb.Invitaţii nu erau doar din Statele Unite, ci şi din Marea Britanie, Franţa, Germania,Australia, Japonia; adică toţi cei care beneficiaseră de acreditare MACV. Îmbătrâniserăacum, se lăţiseră în talie, erau îmbrăcaţi în costume; în afară de câteva suflete rebeleca Crosby, care apăruse în vechea sa uniformă de camuflaj. Mâncaseră somonafumat şi pui, ascultând discursurile ţinute în cinstea lor cu unamestec de ironie şi mândrie tristă.Acum stăteau toţi trei la masă, printre sticle şi pahare, depănându-şi regretele şivictoriile prăfuite, ca nişte foşti jucători de fotbal. Webb, singurul britanic din grup, înalt, grizonat, un nonconformist, în cămaşă kaki şi blugi. Crosby, vechi fotograf derăzboi, la fel de activ ca în tinereţe, cu părul încărunţit strâns într-o coadă de calatârnându-i pe spate; şi Lee
Cochrane
, cel mai tânăr veteran din Casa Groazei, acumcorespondent de ştiri pentru unul din posturile de televiziune. Semăna mai mult cuun avocat în costumul său impecabil. Singurul semn al trecu-tului era insigna VVAprinsă la rever.Wendy Doyle era la grădiniţă, când ei îşi începuseră cariera. Fusese invitată să ţină ocuvântare. Lui Webb i se păruse o alegere inspirată. Îl urmase pe Crosby pe podium şivorbise despre rolul corespondenţilor de război în 1995, arătând că cei din generaţiaVietnam fuseseră primii şi ultimii ziarişti cărora li se permisese să-şi bage nasul pestetot. Reprezentau într-adevăr un grup select. Doyle îşi câştigase un renume bine-meritat după reportajele ei din Somalia şi Bosnia iar cuvintele ei îi animaseră - nu semai simţeau ca nişte relicve ale unui trecut inutil.
 
— Unde este acea vestită sticlă de Bushmills? îl întrebă Doyle pe Webb.Bărbatul băgă mâna sub masă şi scoase o sacoşă maro de hârtie.— Ryan mi-a dat-o înainte să plece în Bosnia. Am păstrat-o pentru o ocazie potrivită.— Probabil că este ceai, zise
Cochrane
. Ryan n-a dat de băut în viaţa lui.— Uită-te la dop, îl sfătui Crosby. S-ar putea să fie urină.— Urină
rece de trei ani, spuse Cochrane.
Webb chemă chelnerul şi ceru cinci pahare. Scoase dopul şi mirosi prudentconţinutul.
 — Miroase bine, zise el.
— Ce este eticheta aceea lipită pe spate? întrebă Crosby.
 — Ceva scris de Ryan, spuse Webb.
Îi dădu sticla lui Crosby, care citi, clătină din cap şi i-o dădu mai departe lui Cochrane,fără să comenteze.— Isuse! exclamă el.Chelnerul sosi cu paharele şi Webb turnă două măsuri în fiecare. Le ridicară,aşteptând-o pe Doyle să guste mai întâi.—A înghiţit lichidul, remarcă Cochrane. Deci nu poa te fi prea rău.— Pentru o urină rece, zise ea, merge!— La fel ca el, spuse Crosby. Cum se numea povestea aceea a lui Oscar Wilde?Portretul lui Dorian Gray Undeva, pe aici, trebuie să fie o pictură în ulei a ticălosu lui.Este chel, zbârcit, cu o burtă mare, plină de bere şi tuse de fumător înrăit.— Să revenim la povestea noastră, propuse Doyle.— Şi de data aceasta, ia-o de la început, spuse Crosby. Webb clătină din cap.
 — începutul, spuse el. Începutul a fost c
ând l-am văzut prima oară în primejdie de moarte. S-a întâmplat latrei minute după ce l-am cunoscut, pe stradă, lângă apartamentul său din Saigon.
Saigon, decembrie 1969
„Am aranjat primirea corespondenţilor de război pe câmpul de luptă... şi le-amsugerat să se îmbrace în uniforme albe, pentru a indica puritatea caracterului lor."precizare atribuită generalului taberei unioniste. Irvin McDowell, în timpul RăzboiuluiCivil American.
1
Mirosea a benzină, fructe putrede şi tăiţei; avioane de război camuflate şi rachete seodihneau la sol; tehnicieni în cămăşi fără mânecă mişunau în carlingă; un Phantom F-4 îşi luă zborul şuierând ameninţător. Căldura era ca o lovi-tură fizică; îţi tăiarespiraţia.Şi numai cu o zi înainte fusese în Surrey, unde era rece şi înnorat.O'Leary era la aeroport, să-l întâmpine. Webb îl cunoştea din şcoală. În timp ce el îşifăcea ucenicia la un ziar neînsemnat din Surrey, O'Leary primise o bursă la Oxford şiapoi fusese angajat de agenţia Reuters, la Londra. Când aflase că devenisecorespondent de presă la Saigon, lui Webb îi venise ideea să-şi încerce norocul. Îiscrisese, cerându-i ajutor şi, spre mirarea - şi groaza lui -O'Leary îi răspunsese că arputea să-i găsească un adăpost şi ceva de lucru, dacă reuşea să ajungă la S
aigon.
Intrară în oraş într-un Mini Moke gălbui, de culoarea rahatului de copil, trecând pelângă vile franceze părăginite, cu obloane verzi, baricade din saci de nisip, panouri cufete orientale bând Coca-Cola, canale negre ca smoala, bananieri. Străzile erauaglomerate cu Honde, biciclete, maşini vechi, taxiuri Renault micuţe, prinse cusârme. Grupuri de vizitii care trăgeau siclo se adunau la colţurile străzilor; veterani derăzboi cu membre ciuntite se târau pe trotuar ca nişte crabi printre mormanele d
egunoi în descompunere.
Se uita pe fereastră, gândindu-se la viaţa lui. La douăzeci şi doi de ani, îşi cheltuise
of 00

Leave a Comment

You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...
You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...