CUVÂNT ÎNAINTE

Deşi perspectiva istorică îşi asociază, în mod firesc, reperele cronologice, o istorie
a gândirii, doctrinelor şi metodologiei cercetării sociologice nu mai poate opera decât
parţial cu acest criteriu, din mai multe cauze.
În primul rând pentru faptul că nu tot ceea ce s-a publicat în numele sociologiei sau
în zonele adiacente acesteia mai rezistă, peste timp, la severul examen al calităţii
ştiinţifice, impus de epistemologia contemporană. De aceea, unii autori obscuri, afirmaţi
mimetic în raza de semnificaţie a unor curente, nu-şi mai pot găsi locul într-o istorie a
sociologiei redactată din raţiuni şi cu finalităţi didactice. La aceştia ne-am raportat
selectiv, reţinând doar contribuţiile care fie mai pot avea relevanţă pentru sociologia
modernă, fie constituie elemente remarcabile pentru biografia sociologiei ca ştiinţă. Dacă
luăm, deci, ca sistem de referinţă autorii, subliniem că am reţinut numai ideile cu valoare
de patrimoniu pe care evoluţia gândirii sociologice le-a validat: creaţiile conceptuale,
inovaţiile conceptuale şi categoriale, metodele de analiză a socialului care au contribuit
la stimularea cercetării fundamentale şi aplicative, resemantizarea unor concepte ori
reuşitele în elaborarea unor diagnoze care au avut impact semnificativ asupra
restructurării orizonturilor teoretico-metodologice ale doctrinelor cu largă audienţă la
momentele respective.
Pe de altă parte, exigenţele specifice unui curs universitar ne-au amplificat
imperativul selectării stocului de informaţii pe care prelegerile îl pot conţine.
În consecinţă, din raţiuni metodice, am optat pentru o istorie a doctrinelor
sociologice care s-au dovedit a fi repere de importanţă cardinală în evoluţia sociologiei
de la începuturile sale până în cel mai imediat prezent; cu excepţia experienţelor aflate în
curs şi care nu s-au constituit, încă, într-un corpus unitar şi coerent de enunţuri valide
ştiinţific. În acest context,dată fiind aspiraţia de “obiectivitate” a sociologiei încă de la
apariţia sa, prima parte a cursului grupează orientările cu nuanţe explicit sau implicit
sociologistice ca exerciţii de desprindere a sociologiei de haloul metafizic care i-a fost
arondat în condiţiile “naşterii” sale la modul epistemic.
Diversitatea acestora se raportează la o sferă de echivalenţe care le poate asigura
o unitate implicită: aspiraţie spre macrosociologie şi tendinţa de realizare a unor sisteme
explicative care să vizeze întreaga societate ca sistem social global.
Această etapă, preponderent doctrinară, din “timpul interior” al maturizării
semantice a sistemului de concepte şi categorii proprii demersului sociologic, noi o
considerăm ca fiind etapa clasică a sociologiei, numită de unii reprezentanţi ai genului şi
“pure” sau “teoretice”. Este, în fapt, perioada modernă. Sub raport epistemic ea se
încheie odată cu publicarea de către E. Durkheim a lucrării “ Les regles de la methode
sociologiques”(1895) care a orientat cercetarea spre aspecte concrete ale realităţii
sociale, fondând direcţiile metodologiei, ale metodelor şi tehnicilor de cercetare, care se
vor dezvolta ulterior în strânsă legătură cu exigenţele de ansamblu ale evoluţiei spaţiului
social global.

1
 Reacţia faţă de dezvoltare, preponderent teoretică, la limita riscului de a se distanţa
semnificativ de ritmurile şi proporţiile reale ale evoluţiei sistemului social, s-a concretizat
în orientarea empiristă pe care noi o abordăm în registru comparativ dintre tradiţiile
europene şi preocupările de profil americane.
Empirismul, prin proliferarea tehnicilor de culegere a datelor, a antrenat acelaşi
risc pe care l-a generat şi sociologismul: dizolvarea individului în social. Dacă în
orientările sociologiste subiectivitatea a fost în mod programatic exclusă din orizontul
generalizărilor teoretice, rezervându-ise o poziţie subalternă faţă de acestea, empirismul
a condus la obturarea adevăratului rol al individului în creaţia socială prin subordonarea
lui estimărilor statistice şi tehnicilor matematice de culegere şi interpretare a datelor.
Punctul culminant l-a atins transformarea individului din sursă de inovaţie socială în
simplă cifră statistică!
În sensul “reconcilierii” exclusivismelor programatice dintre sociologia “pură-
teoretică” şi sociologia “empirică – de teren”. Max Weber constituie punctul de plecare
al unui postmodernism (avant la lettre) în dezvoltarea sociologiei. Noi îl considerăm ca
întemeietor al sociologiei interpretative pe coordonatele căreia va evolua sociologia
fenomenologică, interacţionalismul simbolic, etnometodologia şi chiar sociobiologia.
În ultima parte sunt grupate orientările sociologice care-şi propun recuperarea
subiectivităţii şi introducerea ei, ca fapt de ştiinţă, într-o ordine a umanului.
Istoria sociologiei româneşti nu face parte din curs (cu excepţia lui D. Gusti),
deoarece i-am rezervat, în complementaritate, o tratare simultană în cadrul orelor de
aplicaţii şi lucrări de seminarii. Cu aceleaşi scopuri, bibliografia care nu a mai putut fi
prezentată pe larg în prelegeri, este citată pentru a se constitui într-un instrument operativ
de regăsire, în timp util, a informaţiei aferente curentelor sociologice sintetizate şi
articulate în prezentul curs.
Pornind de la premisele enunţate şi oprindu-ne(atât cât, din raţiuni didactice este
posibil) asupra reperelor tematice exponenţial reprezentative, am considerat că este
legitim sub raport ştiinţific să avem ca obiectiv reconstituirea timpului interior al
sociologiei plecând de la secvenţele definitorii pentru maturizarea sa conceptuală şi
metodologică, nu de la timpul (obiectiv, cronologic) al societăţii şi nici de la timpul
(subiectiv) al sociologilor, în mod fatal marcaţi de o existenţă (fizică) episodică, efemeră
la scara eternităţii. De aceea, am “cules”, cu precădere, “fărâma de perenitate” care ne
determină să recunoaştem că nu mai putem face sociologie fără a ne raporta la sistemul
de referinţă pe care-l constituie creatorii de şcoli de reflexie sociologică şi de metode,
tehnici şi procedee de cercetare care nu mai sunt, încă, valide până în cel mai imediat
prezent.
Fără a subestima cele trei criterii de clasificare a doctrinelor sociologice:
a) centrarea demersului sociologic pe creaţia conceptuală;
b) centrarea pe problematica metodologiei de cercetare concretă;
c) Implicarea nemijlocită a sociologiei în optimizarea structurilor sociale, noi le
considerăm doar posibile capitole ale unei istorii globale ce aşteaptă încă a fi
scrise.
În concepţia noastră, o astfel de istorie universală a sociologiei ar trebui să
cuprindă: 1) istoria doctrinelor sociologice europene şi americane: 2) istoria doctrinelor
2
sociologice orientale şi extrem orientale; 3) istoria sociologiei româneşti; 4) geneza şi
dinamica epistemică a metodologiei cercetării sociologiei. Din acest vast program
prezenta lucrare reprezintă doar prima parte.
Cât priveşte marxismul, noi nu l-am inclus din certe raţiuni metodice: marxismul şi
neomarxismul nu aparţin sociologiei, ci doar economiei, filozofiei, politologiei unde
trebuie studiate în registrul comparativ. Ca om care a studiat marxismul, care a parcurs şi
o consistentă literatură marxistă şi marxologică, autorul consideră că atât marxismul cât
şi încercările de dezvoltare a acestuia nu pot fi asimilate în sistemul conceptual al
sociologiei ca disciplină de studiu, instituţie şi profesie. Faptul că situaţia clasei
muncitoare din Anglia a fost citată ca prima lucrare de sociologie după opinia noastră, se
datorează unei superficialităţi în raportarea la textul marxist propriu-zis.
După cum se ştie, o cercetare de teren, cum pretinde a fi cea invocată anterior,
trebuie să aibă la bază un eşantion reprezentativ care să cuprindă întreg universul
anchetei . Situaţia în speţă nu se bazează pe un eşantion reprezentativ, materialul fiind
rezultatul unor simple culegeri de date din raţiuni pur propagandistice pentru a justifica
efectele sociale ale polarizării progresive a societăţii engleze de atunci. Ea nu reflectă,
deci, întreaga clasă muncitoare, ci reprezintă interes numai pentru susţinerea unor
premise pe care se-ntemeia mişcarea muncitorească aflată, la acea vreme, într-o formă
incipientă de organizare.
Într-o ediţie viitoare, vom include şi câteva aspecte ale încercărilor marxismului de
a fi singura sociologie ştiinţifică şi câteva categorii care pot fi inserate în sistemul
conceptual al sociologiei cu riscul glazurării ideologice a demersului, în încercările de
evaluare a sensului mişcării istorice ireversibile.
Formulăm aceste rezerve deoarece sociologiei îi revine rolul de a pune diagnosticul
social al tuturor transformărilor în curs: ea este, prin urmare, eminamente sincronică.
Marxismul este eminamente diacronic şi animat de aspiraţii mesianice. Din experienţa
practică a doctrinei filosofico-economice şi politice noi cunoaştem toate secvenţele ca
subiecţi participanţi direcţi la acest experiment social de proporţii zonale în timpul căreia
sociologiei i s-a interzis dreptul la exprimare sub etichetarea ei ca pseudo-ştiinţă
burgheză.
În concluzie: nu este de competenţa sociologiei, ci a altor ştiinţe social-umaniste de
a studia şi acest capitol al ştiinţelor sociale şi al practicii social-istorice. Aşteptăm, deci,
cu interes studiile de istorie a economiei, filosofiei, politologiei, propagandei etc., pe care
numai specialiştii acestor domenii le pot introduce în circuitul ştiinţific de profil.
Atât perspectiva, cât şi maniera de abordare, beneficiază de asumarea libertăţilor
oferite de principiul autonomiei universitare materializate într-o opţiune metodică
personală. Cu responsabilitate integral asumată, consider că modesta noastră reuşită nu
poate fi decât o opţiune metodică în orientarea lecturilor şi aprofundarea studiului
sociologiei în primul rând de către studenţii de la secţia de profil cărora le mulţumesc
pentru sugestiile constructive, pe care le-au avansat, cu maturitate şi încărcătură ideatică.
Cu speranţa că (şi) prin acest curs vom contribui la multiplicarea dialogurilor,
eminamente ştiinţifice, promovate de prestigioasa Universitate timişoreană cu celelalte
universităţi din ţară, mulţumim anticipat celor care vor avea răgazul (alţii decât studenţii)
să parcurgă prelegerile şi să ne ofere sugestii pentru o altă viitoare ediţie. Pentru sprijinul
3
primit la prezenta ediţie mulţumim Catedrei de profil, referenţilor din alte centre
universitare şi prestigioasei Edituri didactice şi pedagogice care a susţinut cu generozitate
lansarea lucrării în circuitul ştiinţific de specialitate.

AUTORUL

4
 PRECURSORI, IZVOARE, ELEMENTE DE SOCIOLOGIE
ŞI GÂNDIRE SOCIOLOGICĂ
ÎN FILOSOFIA SOCIALĂ ŞI FILOSOFIA ISTORIEI DIN
ANTICHITATE PÂNĂ ÎN MOMENTUL CONSTITUIRII
SOCIOLOGIEI CA DISCIPLINĂ AUTONOMĂ

Ştiinţele - atât ale naturii, cât şi cele ale societăţii s-au constituit şi există, ca atare, în calitate de
laturi funcţionale ale cunoaşterii. Acumularea de informaţie a determinat, progresiv, lărgirea sferei de
cuprindere a programelor analitice cu noi discipline de studiu, diversificarea limbajelor reflectându-se
într-o diversificare epistemologică, corespunzătoare. Totuşi, nivelul ştiinţific al cunoaşterii este o fază
relativ recentă în evoluţia spiritualităţii, multă vreme cunoaşterea fiind grevată de cunoaşterea comună,
adică tributară speculaţiilor, subiectivităţii şi spontaneităţii.
În aceste circumstanţe, decantarea teoretică a cunoaşterii sociale a cumulat o particularitate foarte
importantă: problematica umană a fost preluată de către alte ştiinţe, datorită lipsei de maturitate
categorială, conceptuală şi metodologică a ştiinţelor social-umaniste.
Istoria sociologiei este, de fapt, istoria acestei relaţii în spaţiul căreia filosofia socială şi filosofia
istoriei constituie zonele în care pot fi descoperiţi precursorii cei mai importanţi ai sociologiei.
În ceea ce ne priveşte, ne propunem să prezentăm succesiunea principalelor curente şi doctrine
sociologice care au fost validate de gândirea şi practica cercetării sociologice de la apariţia sociologiei
până în cel mai imediat prezent. Accentele, uneori polemice, trebuie înţelese ca tot atâtea încercări de a
sugera câmpuri problematice de reflexie pentru viitorii sociologi.
Filosofia istoriei, ca ramură relativ specializată a reflexiei filosofice a tuturor marilor gânditori de
la care au rămas doctrine închegate, sau numai teme cu încărcătură umană, respectiv seturi de idei vizând
condiţia umană privită la confluenţa dintre natură şi cultură. Diversitatea doctrinară are, totuşi, multe
aspecte similare: aprecieri privind economia, raporturile dintre individ şi societate, geneza puterii şi
metodele de guvernare, rolul idealului în viaţa practică a individului, morala. În ordine cronologică, cităm
lucrările “Statul şi legile” şi “Republica” aparţinând lui Platon (427-347 î.e.n) şi “Etica Nicomahică” a lui
Aristotel (385-322 î.e.n) în care se definesc pentru prima dată caracteristicile omului ca fiinţă socială. În
lucrarea “Constituţia atenienilor” Aristotel merge şi mai departe cu analiza, propunându-şi să explice
“natura” sau esenţa vieţii sociale reale. La capătul acestui demers explicativ, în care foloseşte şi date
concrete prin care caută să probeze aprecierile speculative, propune noţiunea de “entelehie”, care ar
constitui esenţa socialului şi care ar conferi acestuia distincţie faţă de celelalte domenii ale realităţii.
La Aristotel realitatea socială reprezintă patru niveluri de structurare:
1) Philia: corespunde sociabilităţii din sociologia contemporană şi definea modul în care
individul făcea uz în comportamentul său de valorile polisului;
2) Coinoma: cuprindea raza de acţiune şi arealul valoric pe care îl ocupau grupurile particulare;
3) Politeia: denumită şi coinoma politike, definea domeniul de instituţionalizare a valorilor care
vertebrau grupurile particulare în cadrul comunităţii etnice-sociale globale. În acest sens statul
era identificat cu societatea globală care cuprindea pe toţi indivizii, fie ei cetăţeni sau nu;
4) Nomos: era conceptul cu care Aristotel definea ansamblul regulilor de conduită, adică
echivalentul a ceea ce sociologia modernă numeşte ”modele de comportament” legitimate la
nivelul unui spaţiu social concret determinat. Tot în spaţiul semantic al acestui concept mai
intrau şi obiceiurile, practicile, moravurile, dreptul, morala – respectiv, echivalentul
”controlurilor sociale” din societatea contemporană. Nomosul era, aşadar, legea care trasa
cadrul normativ propriu polisului garantând coerenţa civismului şi calitatea acestuia. Intuiţiile
sociologice ale lui Aristotel demonstrează şi deschiderile acesteia la nivelul spaţiului social
global.
5
 Hobbes, Thomas (1588 – 1679), tributar gândirii mecaniciste specifice vremii sale, a elaborat o
concepţie despre viaţa socială prin prisma metodelor geometriei şi matematicii. În filosofia socială,
Thomas Hobbes a plecat de la ipoteza conform căreia “starea naturală” a societăţii (anterioară statului)
este marcată de anarhie, concurenţă, agresiune şi individualism (homo homini lupus). Statul este rezultat
al contractului social pe care oamenii îl realizează ca instrument de instituire şi promovare a păcii sociale,
care pune capăt “războiului tuturor contra tuturor” (bellum omnium contra omnes). Indiferent sub ce
formă s-ar instituţionaliza, statul rămâne o putere totalitară care impune pacea socială prin limitarea
formelor de exprimare civică a individului: integrarea socială necesită renunţări individuale.
Spinoza (Benedict) Baruch (1632 – 1677) poate fi considerat ca precursor al sociologiei
îndeosebi prin lucrarea “Etica demonstrată în mod geometric”, centrată pe noţiunea de libertate. Ca fidel
continuator al raţionalismului cartezian, Spinoza consideră că libertatea constă în înţelegerea necesităţii:
înţelegând interdependenţa universală a lucrurilor şi fenomenelor, omul poate să stăpânească eficient în
egală măsură natura exterioară, materială, cât şi natura interioară, morală. Regăsindu-şi echilibrul interior
prin ecranarea pasiunilor, omul urcă, progresiv, câte o treaptă a libertăţii (prin înţelegere), treapta supremă
a libertăţii fiind înţelegerea faptului că omul este o parte comună cu natura şi eternitatea, etapă denumită
“amor Dei intellectualis” (iubirea intelectuală a lui Dumnezeu).
Secolul al XVII-lea a marcat contribuţii numeroase şi valoroase în sfera “sugestiilor tematice” cu
conţinut sociologic. Cristoph Cellarius (1634 – 1707), de exemplu, periodizând istoria omenirii în:
historia antiqua, historia medii aevi, historia nova, a contribuit la acreditarea ideii de raţionalitate aferentă
evoluţiei omenirii: dincolo de fruntariile cronologice ale generaţiilor, societatea se îndreaptă în sensul
unui plus de raţionalitate şi ordine. Ideea aceasta va fi relevată în 1681 de Bossuet în “Discours sur
l’Histoire universelle” în care este definit pentru prima dată progresul ca sens al tuturor transformărilor ce
au loc în spaţiul social. Acest sens al progresului excede, însă, opţiunile valorice ale oamenilor: el este
controlat de “Dumnezeu însuşi” ca autor al Creaţiei, cu care se identifică Umanitatea.
Giovanni Battista (Giambattista) Vico (1668 – 1784), unul din întemeietorii istoriei, în lucrarea
“Principi d’una scienza nuova”, considerând istoria ca rezultat al activităţii oamenilor, a descoperit legile
care guvernează dezvoltarea istorică. Ca fondator al teoriei “ciclul istoric”, Vico a argumentat evoluţia
“naturală” (fără intervenţia Divinităţii) a societăţii pe baza unei legi universale în conformitate cu care
toate popoarele lumii trec, periodic, prin trei (cicluri) stadii de dezvoltare: 1) “vârsta zeilor”, în care
puterea o deţin preoţii şi se manifestă concret, în mentalul colectiv de tip religios; 2) “vârsta eroilor”
caracteristică apariţiei statului prin laicizarea eşalonului decizional ca urmare a instituţionalizării unor
proiecte de dezvoltare în funcţie de interesele aristocraţiei; este vorba de statul aristocratic; 3) “vârsta
oamenilor” defineşte stadiul maturităţii civice caracteristice statului democratic care deschide era raţiunii.
După parcurgerea integrală a acestui stadiu, urmează o fază de decadenţă, la capătul căreia ciclul se reia.
Secolul al XVIII-lea aduce încă o contribuţie importantă la multiplicarea izvoarelor sociologiei
prin “L’Esprit de lois” (1748), lucrare care l-a afirmat în circuitul ştiinţific al vremii sale pe Montesquieu,
Charles Louis de Secondat (1689 – 1755). Convins că forţa motrice a dezvoltării sociale ar fi legislaţia a
preconizat separarea puterilor în stat ca premisă pentru raţionalizarea relaţiilor sociale prin asigurarea
egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii. Înlocuirea domniei oamenilor cu domnia imparţială a legii este
singura soluţie pentru cultivarea bunelor moravuri în toate segmentele societăţii. În concepţia sa,
moravurile şi legislaţia fiecărui popor sunt determinate de factori geografici (climă, sol, poziţie
geografică, etc.); această idee argumentată din perspectiva juridică şi etică îl plasează pe Montesquieu
printre fondatorii determinismului geografic şi poate fi considerat, în acelaşi timp, şi ca un precursor al
temei lui Georg Simmel referitoare la spaţiul social.
Idei deosebit de valoroase a avansat Montesquieu în ceea ce priveşte natura guvernării şi a genezei
sociale a legilor. Ca instrumente ale guvernării, legile exprimă raporturi necesare care derivă din natura
lucrurilor. Ca manifestare practică a unor necesităţi obiective de viaţă comunitară, legile reprezintă
tendinţe generale, nu se limitează la situaţii particulare, dar le asigură acestora protecţia normativă
corespunzătoare. Cu Montesquieu se încheie seria precursorilor gândirii sociologice doctrinare, dar
“spiritul general” poate fi considerat ca o contribuţie nemijlocit sociologică, deoarece el reprezintă, în
ordine istorică, prima contribuţie la interpretarea societăţii într-o viziune integratoare.

6
 Turget, Anne Robert Jaques (1727 – 1781) deşi economist prin formaţie, ca om politic şi-a făcut
cunoscute ideile referitoare la progresul mondial în mediile intelectuale ale Sorbonei. În lucrarea
“Reflecţii asupra formării şi distribuţiei bogăţiilor” este dezvoltată teza progresului istoric neîntrerupt al
tuturor domeniilor societăţii, ca urmare a unei relaţii de condiţionare strânsă între viaţa materială şi viaţa
ştiinţifică, artistică, morală a întregii societăţi.
Voltaire (Francois-Marie Arouet), (1694 – 1778) este revendicat ca sursă de constituire (şi) a
sociologiei, pentru concepţia despre “filosofia istoriei” bazată pe ideea dezvoltării progresive a societăţii.
Disociindu-se de dualismul cartezian şi de teoria ideilor înăscute, Voltaire a adus cele mai convingătoare
argumente din secolul său în scopul cercetării naturii cu mijloace experimentale. Aceeaşi deschidere
către real a înregistrat-o şi în negarea fanatismului, a prejudecăţilor, a privilegiilor, considerate surse
inerţiale în dezvoltarea liberă a personalităţii umane ca premisă pentru creşterea moralităţii în viaţa
întregii societăţi.
Leibniz, Gottfried Wilhelm (1646 – 1716) întemeiator al iluminismului german, ca savant cu
preocupări enciplopedice, are un valoros aport şi la apariţia sociologiei prin definirea societăţii ca un
macrocosmos cu grupări multiple, unele echivalente între ele, dar dispuse în spaţiul social în ierarhii
variabile. În controversele care se vehiculau în epocă, Leibniz a intervenit pentru a înlătura prejudecata
conform căreia societatea globală ar fi identică cu statul. De altfel, Nettelbladt cel mai fidel discipol al său
a opus regimen societatis (totalitatea activităţilor sociale, în primul rând activităţile cu conţinut
economic) şi regimen civitattis (totalitatea grupurilor “de bază” care se ierarhizează, progresiv, culminând
cu statul). Lui îi datorăm distincţia, încă insuficient explicată, dintre societatea civilă (burgerliche
Gesellscahft) şi stat. Primul care a definit, în termeni care rezistă şi astăzi, specificul dintre societatea
civilă şi stat, acea primă distincţie a fost făcută de A.I.Schlozer.
Pe baza acestei distincţii, Fichte, Johann Gotlieb (1762 – 1814) a avansat ideea posibilităţii
dispariţiei statului dizolvat în societate ca urmare a generalizării, la nivelul tuturor segmentelor de opinie,
a normelor morale promovate de cultura şi civilizaţia specifice păturilor sociale superioare. Krause (1781
– 1842) a completat această distincţie făcută de Sclotzer cu diferenţa dintre grupurile de fond şi grupurile
cu scopuri limitate, din care face parte şi statul.
Hegel, Georg Wilhelm Friedrich (1770 – 1831), cel mai important reprezentant al filosofiei
clasice germane, în sfera preocupărilor sale enciclopedice a formulat aprecieri cu incidenţă sociologică
prin aplicarea sistemului complex al categoriilor logico-filosofice la studiul vieţii sociale. În acest sens
este recunoscut ca fondator al dialecticii concepută de Hengel ca “paradigmă” în explicarea dezvoltării
întregii lumi spirituale, materiale şi sociale. În concepţia sa actul dialectic începe de la o abstracţie
nedeterminată (teza) care prin alteritate se transformă în natura (antiteza) şi se încheie cu depăşirea
contradicţiei dintre natură şi ideie (sinteza) la nivelul abstracţiei finale îmbogăţită cu încărcătura umană
acumulată de parcurgerea celor trei stadii. Pe aceste repere explicative, Hegel a descoperit şi formulat
principiile dialecticii: unitatea şi lupta contrariilor, trecerea cantităţii în calitate şi negarea ca sens al
dezvoltării şi ca semn al progresului. Istoria universală apare, în opera lui Hegel, ca un proces logic şi
progresiv rezultat al autodezvoltării. În plan logic toate sistemele de gândire se succed urmând,
implacabil, în sens progresiv, aducând un plus de progres şi adevăr. Comparându-şi sistemul cu toate care
l-au precedat, Hegel ajunge la concluzia că sistemul său, ca “depăşire a contradicţiilor”, este întruchiparea
“adevărului absolut”. Pe plan social, această “depăşire a contradicţiei” ar corespunde, după Hegel,
apariţiei monarhice prusace ca realizare practică a “spiritului absolut”. Procesul dezvoltării istorice se
împlineşte, de fiecare dată, cu “împăcarea contrariilor”, iar antiteza dintre familie şi societatea civilă este
“depăşită” prin apariţia statului. Explicaţiile pertinente privind rolul muncii în geneza spaţiului social, a
raportului dintre cunoaştere şi practică, întregesc setul de contribuţii hegeliene la crearea climatului
spiritual care va favoriza apariţia sociologiei. Deşi de mai mică importanţă, mai semnalăm prezenţa în
operele fiziocraţilor1 a ideilor privind preponderenţa societăţii economice asupra statului, iar in ceea ce
priveşte filosofia socială, ea conţine aprecieri cu privire la economie, la raporturile dintre individ şi
societate, morală, valori, regimuri politice, idealuri, natura societăţii şi specificul metodelor de guvernare.
Tot în Europa, în Anglia, A. Ferguson (1732 – 1816) a lansat în circuitul ştiinţific o istorie a
societăţii civile, lucrare apărută în 1767.

7
 Contextul social are o anumită semnificaţie îndeosebi în ceea ce priveşte “vocaţia” iniţială care i-a
fost arondată sociologiei.
Constituindu-se ca ştiinţă în spaţiul socio-cultural al Franţei, este firesc să relevăm câteva repere
ale transformărilor social-politice cu impact asupra mentalului colectiv şi asupra mişcării de idei
anterioare lui A. Comte, Ctitorul unanim acceptat al fundamentelor sociologiei, căreia i-a atribuit acest
nume individualizând-o în contextul ştiinţelor existente în vremea sa. Bineînţeles, nu putem face
abstracţie de faptul că Franţa cumula, pe atunci, prerogativele unui adevărat “laborator” al transformărilor
pentru întreaga Europă. Remarcăm, în acest context, faptul că aplicarea în practică a rezultatelorprimei
revoluţii ştiinţifico-tehnice a antrenat o modificare a rangului de prestigiu a celor două clase social rivale:
nobilimea feudală, deţinătoare a tuturor pârghiilor puterii, dar în declin economic ireversibil, şi burghezia,
noua clasă socială în irezistibila ascensiune economică, dar nedeţinând, încă, nici o poziţie în eşalonul
puterii. Aspiraţia, nedisimulată, a burgheziei, de a modifica raportul de forţe, dincolo de obişnuita retorică
reformistă avea nevoie şi de o platformă teoretică suficient de matură şi coerentă elaborată care să
confirme legitimitatea reformării structurilor sociale. Nevoia unui echilibru social între atâtea tendinţe
divergente care traversau secolul al XIX – lea, bulversat de “industrialism” şi opţiuni valorice
exclusiviste, era obiectivă la scara societăţii, dar tot aşa resimţită şi la nivelul subiectivităţii reflexive a
intelectualităţii. De aceea, este eminamente falsă ipoteza apariţiei sociologiei ca rezultat al
"devotamentului” faţă de ştiinţă a unor personalităţi. În replică, suntem convinşi că ne aflăm în aria
adevărului, în acelaşi timp ştiinţific şi logic (la scara evoluţiei ireversibile a societăţii umane) afirmând că
dacă A. Comte nu ar fi redactat proiectul epistemologic al sociologiei, această “fiică spirituală a Franţei”
s-ar fi născut, poate, sub autoritatea altei paternităţi; Europa avea nevoie de sociologie în aceeaşi măsură
în care are nevoie comunitatea mondială de sociologie ca principal instrument de diagnostic al
controversabilelor transformări care anticipează profilul societal şi structural al mileniului al III-lea. Prin
reîntoarcerea Bourbonilor pe tronul Franţei (21 martie 1814), ca urmare a victoriei celei de a şasea coaliţii
împotriva lui Napoleon, tensiunile sociale din interior s-au amplificat întrucât momentul era resimţit ca
tentativă de restaurare a opresiunii politice şi clericale. Aşa se explică posibilitatea de revenire a lui
Napoleon (21 martie 1815) susţinută de francezi (cu excepţia aristocraţiei şi a clerului) încheiată, totuşi,
cu cea de a şaptea coaliţie internaţională împotriva sa, care-i va grăbi sfârşitul prin înfrângerea de la
Waterloo (18 iunie 1815), fapt care a avut drept urmare propagarea tensiunilor sociale din interiorul
Franţei, dincolo de fruntarii, în întreaga Europă. Restauraţia, prin discriminarea economică generată de
“repunerea în drepturi” a vechii nobilimi revenite în ţară, şi prin discriminarea politică exercitată sub
forma privării de dreptul la vot al burgheziei, au creat o criză de încredere faţă de restauraţie materializată
într-o criză de autoritate a vechilor structuri sociale ale aristocraţiei. Încercările teoretice, de factură
metafizică (filosofia socială, filosofia istoriei), intrate, deja, într-un “crach” explicativ impuneau şi ele un
nou corpus de principii teoretico-metodologice în masură să pună un “diagnostic” realist problemelor
multiplu condiţionate ale vieţii comunitare atât la nivel naţional, cât şi la nivel continental. Noul porpus
de principii trabuia să asigure nu numai cadrul conceptual corespunzător explicării cauzelor, ci şi
metodele eficiente necesare realizării practice a scopurilor de emancipare socială şi naţională, tot mai
intens nutrite în spaţiul social francez. În aceste condiţii, sociologia nici nu putea să nu fie o expresie
teoretică a necesităţii obiective de reformă socială. Vocaţia reformatoare şi critică a sociologiei nu a fost,
de aceea, o expresie programatică a unei individualităţi, fie ea chiar şi A. Comte, ci decantarea teoretică a
unei necesităţi obiective inerente mişcării istorice ireversibile. Ca seismograf al tendinţelor latente şi
manifeste ale spaţiului social sociologia va cumula şi alte valenţe, pe care vom încerca să le descifrăm în
succinta retrospectivă pe care şi-o propune istoria gândirii sociologice de la începuturi până în cel mai
imediat prezent.

8
Bibliografie:

1. Aristotel: Metafizica, Fizica, Despre suflet, Organon, Politica, Poetica, Etica Nicomatică;
2. Platon: Republica;
3. Hobbes, Thomas: Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat eclesiastic şi civil (1650);
4. Spinoza, Baruch (Benedict): Etica demonstrată în mod geometric (finalizată în 1675, dar publicată postum, iar
în traducere românească în 1929);
5. Vico, Giovanni Battista (Giambatista): Principiile unei ştiinţe noi despre natura comună a naţiunilor (1725);
6. Montesquieu, Charles Louis de Secondat: Consideraţii asupra cauzelor grandorii şi decadenţei romanilor
(1734, traducere în româneşte 1830); Spiritul legilor (1748, traducere în româneşte 1858, 1970);

Apariţii mai recente:

▪ Oeuvres Completes, ed. Par Edouard Laboulaxe, Paris, Garnier Freres, 7 vol. 1875-1879
▪ Oeuvres Completes, texte presente et adnote par Roger Caillois, Biblioteque de la Pleiade, Paris,
Gallimard, t.I, 1949;
▪ J.Starobinski: Montesqieu par lui-meme, Paris, Le Seuille, 1957;
▪ L’Esprit des lois, texte establi et presente par Jean Brethe de la Gressaye, Paris, Les Belles-Lettres, 4
tomes, 1950-1961;
▪ Congres Montesquieu de Bordeaux, 1955, actes du Congres Montesquieu, reuni a Bordeaux du 23 aug –
26 mai 1955 pour commemoree la mort de Montesquieu, Bordeaux, Delmes, 1956;

Despre Montesquieu:
▪ J.H.Laski: The rise of European Liberalism, An Essay in Interpretation, London, Allen&Umwin, 1936;
▪ Leroy, Maxime: Histoire des idees sociales en France, I. De Montesquieu a Robespierre, Paris, Gallimard,
1946;
▪ Kingsley, Martin: French Liberal Thought in the Eighteenth Century, London, Turnstile Press, 1954;
▪ Meinecke, Friedrich: Die Enstehung des Historismus, Munchen, Berlin, R. Oldemburg, 2 vol, 1936;
▪ C.E. Vangham: Studies in the History of Political Philosophy before and after Rousseau, ed. By A.G. Little,
Manchester University Press, 2 vol, 1939
▪ L.Althousser: Montesquieu, la politique et l’histoire, Paris, PUF, 1959;
▪ P.Barriere: Un grand provincial: Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede e de Montesquieu,
Bordeaux, Delmas, 1946;
▪ J.Dedieu: Montesquieu, l’homme et l’oeuvre, Paris, Boivin, 1943;
▪ E.Durkheim: Montesquieu et Rousseau precurseurs de la sociologie, Paris, M.Riviere, 1953;
▪ Ch.Eisermann: L’Esprit des lois et la separation des pouvoires, in Melanges Carre de Malberg, Paris,
1933;
▪ Sorrel: Montesquieu, Paris, Hachette, 1887;

7. Turget, Anne Robert Jaques: Reflecţii asupra formării şi distribuţiei bogăţiilor (1766);
1. 8 .Voltaire, Francois-Marie Arouet: Scrisori filosofice (1734); Tratat despre toleranţă (1763); Dicţionar
filosofic (1764);
8. Leibnitz, Gotfried Wilhelm: De arte combinatoria (1666); Noi eseuri asupra intelectului uman (1704, editată în
1765); Teodiceea (1710)Monadologia (1714, editată postum în 1720);
9. Fichte, Johann Gottlieb: Bazele teoriei ştiinţei (1794); Despre menirea omului (1800); Cuvântări către naţiunea
germană (1807-1808);
10. Hegel, Georg Wilhelm Friederich: Fenomenologia spiritului (1807, traducere în româneşte 1965);
Ştiinţa logicii (1812-1816, traducere în româneşte 1966); Enciclopedia ştiinţelor filosofice (1817,
traducere în româneşte 1962); Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural şi de
ştiinţă a statului (1821, traducere în româneşte 1969); Prelegeri de istorie a filosofiei (1805-1830,
traducere în româneşte 1963-1964); Filosofia istoriei (1822-1831 traducere în româneşte 1969);
Prelegeri de filosofia religiei (1832, traducere în româneşte 1969).

9
 POZITIVISMUL SOCIOLOGIC – DISCONTINUITATE
EPISTEMICĂ RADICALĂ ÎN ABORDAREA
FENOMENALITĂŢII SOCIALE

Ca orientare sociologică, pozitivismul sociologic se afirmă în contextul apariţiei economiei de tip

industrial care, valorificând rezultatele descoperirilor ştiinţifice şi tehnice, a creat motivaţii puternice
pentru gândirea liberă, creatoare şi a promovat premise pentru o nouă situare a omului în spaţiul social
global. Abordarea contemplativă şi evaluarea abstractă a evoluţiei sociale se dovedeau a fi depăşite de
imperativul noului tip de progres social generat de fenomenul industrial.
Saint-Simon preconizase trecerea la un nou tip de societate printr-o mişcare violentă iniţiată de cei
marginalizaţi; o societate în care progresul să aibă consecinţe benefice pentru toate categoriile de cetăţeni.
Dacă în epoca industrială, ordinea se bazase pe ierarhiile impuse de religia catolică, iar progresul
viza cu precădere aspectul moral, progresul rapid impus de ritmurile industrializării cerea regândirea
întregii problematici a genezei şi dinamicii spaţiului social global. Mobilitatea structurilor sociale
moderne trebuia articulată atât cu exigenţele progresului, cât şi cu nevoia ordinii sociale de tip nou.
Ca răspuns la aceste exigenţe obiective, Auguste Comte (1798 – 1857) a creat sistemul categorial
căruia i-a arondat şi importante obiective de reformă socială. În acest sens, el este fondatorul
pozitivismului sociologic, dar şi al sociologiei (ca ştiinţă), termen pe care l-a folosit pentru prima dată în
volumul al IV-lea al Cursului de filozofie pozitivă apărut în anul 1839-1840. În volumul al VI-lea (1842),
termenul de “fizică socială” nu mai apare, fiind integral înlocuit cu cel de sociologie considerată ca ştiinţă
socială generală alături de matematică, fizică, chimie, biologie, astronomie. Pe baza principiului
generalizării descrescânde şi al complexităţii crescânde, A. Comte clasifică ştiinţele astfel: Matematica,
Astronomia, Fizica, Chimia, Biologia, Sociologia. Rezultă că sociologia este ştiinţa cea mai complexă,
deoarece dincolo de conţinutul său ştiinţific propriu-zis, mai conţine şi finalitatea umană, indică, deci, şi
sensul progresului pentru om a tuturor domeniilor realităţii obiective.
În concepţia sa, Umanitatea este guvernată de legea celor trei stări: starea teologică, metafizică, şi
starea pozitivă. Starea pozitivă presupune despărţirea în egală măsură de speculaţiile gândirii religioase,
de abstracţiile metafizicii, cât şi de coloratura subiectivă pe care o favorizează psihologia în evaluarea
fenomenelor sociale. Această “lichidare” a psihologiei, criticată de exegeţii operei sale, avea ca scop
asigurarea caracterului riguros al noii ştiinţe a sociologiei propusă de A. Comte ca ştiinţă cu cea mai mare
complexitate problematică.
Obiectul sociologiei îl constituie, deci, “l’être social” sau “le Grande Être” prin care A. Comte
înţelege Umanitatea, adică toţi oamenii de la începutul speciei umane, până în prezent. “Individul izolat
este o abstracţie scolastică, numai specia este o realitate”, cunoaşterea individului nefiind posibilă decât
prin definirea cadrului general, material, spiritual şi valoric în care devine posibilă personalitatea
individului şi afirmarea sa ca individualitate creatoare.
Ca disciplină de studiu, sociologia cuprinde două ramuri:
a) STATICA SOCIALĂ: studiază geneza societăţii şi structura instituţională a sa, de la familie,
la biserică şi stat – acestea fiind considerate principalele instanţe de socializare pentru
individ. Prin analogie, statica socială este un fel de anatomie a societăţii. Finalizarea
explicativă a acestei ramuri vizează descoperirea condiţiilor constante ale existenţei
societăţii, respectiv: echilibrul social, ordinea socială. "Statica socială" este expusă în lecţia a
50-a, din volumul VI de Filosofie pozitivă, în contextul definirii sociabilităţii fiinţei umane şi
a modului în care este satisfăcută această nevoie de sociabilitate. Dotat cu o “sociabilitate
esenţialmente spontană”, care explică înclinaţia spre viaţa în comun, urcând pe treptele
civilizaţiei omul îşi afirmă tot mai pregnant interese egoiste care pun în discuţie “interesul
general” pe care se bazează existenţa societăţii. Din acest paradox al dezvoltării sociale
izvorăsc două tendinţe: una conservatoare, alimentată de egoism, şi alta orientată spre
10
 legimitarea unor forme specifice de inovaţie, alimentată de creşterea altruismului ca urmare a
educaţiei religioase şi a ridicării nivelului general de cultură prin aportul ştiinţelor “pozitive”
(experimentale). Exemplul tipic al acestor tendinţe îl constituie familia, în care se reflectă
toate categoriile de relaţii proprii organismului social: autoritatea părinţilor dă putere
tradiţiei, iar sursa principală a disciplinei sociale o constituie autoritatea paternă. În acest
sens, societatea trebuie considerată ca un grup de familii, nu ca sumă de indivizi,deoarece
familia este cea mai stabilă unitate socială ea bazându-se pe diviziune naturală a funcţiilor
sociale ale oamenilor. Diviziune socială a muncii pe care se-ntemeiază cooperarea socială,
arată faptul că organizarea socială eficientă este posibilă numai prin valorificarea
diversităţilor individuale. Dar tocmai din această cauză ordinea socială rămâne artificială şi
mult mai vulnerabilă decât cea familială. Accentuarea specializării, ca urmare a diviziunii
muncii, necesită coordonarea generală a tuturor tipurilor de activitate, necesitate căreia îi
corespunde procesul de guvernare. Legea sociologică a guvernării este formulată de A.
Comte, astfel: "Diversele feluri de operaţiuni particulare se plasează în mod firesc sub
conducerea neîntreruptă a celor de grad de generalitate imediat superior”. Inegalitatea socială
fiind generată de diversitatea gradelor de generalitate a ideilor care orientează activitatea
socială, evitarea conflictelor este posibilă tot prin aportul ideilor, îndeosebi a celor referitoare
la interesul general: acestea pot reliefa diversitatea reală pe care se sprijină o unitate socială
autentică şi longevivă.
b) DINAMICA SOCIALĂ: are ca obiectiv de studiu evoluţia spirituală a omenirii în vederea
descoperirii legilor dezvoltării sociale şi a criteriilor progresului. “Legea socială a
supremaţiei puterii practice este o aplicaţie a celei mai generale legi a ordinii naturale:
fenomenele cele mai nobile sunt subordonate fenomenelor celor mai grosolane…
preponderenţa socială a forţei materiale, departe de a constitui o anomalie deplorabilă, este la
fel de normală ca şi dominarea ordinii sociale de către cea organică şi a acesteia de către
ordinea anorganică. Când modalitatea modernă va accepta normalitatea preponderenţei
sociale a forţei materiale, fatalitatea legii va putea să devină o sursă incompatibilă a
dezvoltării intelectuale şi a perfecţionării morale”1.
Spre deosebire de Saint-Simon, care considera că orice regim social este aplicarea practică a unui
sistem filosofic, A. Comte consideră că regimul social este o emergenţă a condiţiilor materiale şi
spirituale ale întregului sistem social global. Regimul de funcţionare a sistemului este o creaţie umană,
dar numai prin integrarea tuturor componentelor vieţii sociale devine funcţional şi eficient. De aceea,
studierea regimurilor sociale dezvăluie dinamica reală a structurilor sociale, a intereselor şi a motivaţiilor
individuale şi comunicare. Deviza sub care trebuie explorat spaţiul social este: “Iubirea ca principiu,
ordinea ca bază şi progresul ca ţel”. “Dinamica socială” este prezentă ca “teorie generală a progresului
natural al omenirii în cea de a 51-a lecţie a Cursului de Filosofie pozitivă”. Cauza fundamentală a
progresului o constituie perfecţionarea neîntreruptă a forţelor intelectuale care generează intensificarea şi
amplificarea interdependenţelor din spaţiul social. Ca urmare, ideile sunt cele care au legimitate să
conducă societatea, iar deţinătorii acestora trebuie să fie recunoscuţi ca o clasă cu autoritate şi funcţiuni
specifice celor trei “stări”: “Toate feluritele noastre speculaţii sunt neapărat supuse fie la individ, fie la
specie, să treacă succesiv prin trei stări diferite, pe care denumirile obişnuite de teologie, metafizică şi
pozitivă le vor putea îndestul califica… De la început indispensabiă, în toate privinţele, cea dintâi stare
trebuie să fie socotită numai ca provizorie şi trecătoare; cea de a doua, care nu-i, în realitate, decât o
modificare dizolvantă, nu comportă vreodată decât o destinare trecătoare, spre a se ajunge treptat la o a
treia; tocmai într-aceasta, singura deplin normală, constă sub orice raport, regimul definitiv al raţiunii
umane33. În faza teologică puterea speculativă o deţineau preoţii, iar puterea activă militarii. În faza
metafizică, filozofii aveau prerogativele culturale ale puterii speculative, în timp ce oamenii legii
(magistraţii) deţineau puterea activă. În faza pozitivă specifică societăţilor moderne, savanţii se manifestă
în sfera speculativă (teoretică), în timp ce adevărata putere activă o reprezintă cei care aplică ştiinţa în
12
A. Comte: Systeme de politique positive on traite de sociologie instituant la religion de l’humanite vol.2, Paris, Libraires
des corps des Pent et chausses et de Mines, 1852, p. 274 - 275
3
A. Comte: Discurs asupra spiritului pozitiv. Ordine şi progres, Iaşi, 1913, p. 28
11
practică, denumiţi de A. Comte cu numele de “industriali”. Aceştia, prin aportul lor la ridicarea gradului
de civilizaţie, contribuie la relevarea importanţei educaţiei intelectuale în viaţa societăţii, ceea ce are ca
efect polarizarea interesului social către ştiinţă, şi către modalităţile de aplicare practică a ei. În
consecinţă, cooperarea tot mai accentuată în viaţa socială favorizează afirmarea solidarităţii sociale în
sensul menţinerii valorilor care orientează interesul general. Aplicarea valorilor ştiinţei la nivelul tuturor
structurilor sociale constituie momentul de triumf al libertăţii spirituale ca resursă nelimitată pentru
progresul natural al omenirii.
În concepţia lui A. Comte, sociologia nu trebuie confundată cu un proiect al noii societăţi, ci
trebuie înţeleasă ca o platformă teoretică de investigare calificată a tendinţelor de evoluţie şi de înnoire
socială. Progresul social fiind ireversibil, cunoaşterea condiţiilor în care se realizează şi accelerarea
ritmurilor dezvoltării sociale reprezintă nu o problemă teoretico-filosofică, ci una practică. Implicarea
sociologiei în practica de reconstrucţie şi reformă socială indică finalitatea spiritului pozitiv: spiritul
pozitiv este o etapă distinctă în evoluţia umanităţii şi se caracterizează prin orientarea gândirii spre real,
spre utilitate şi spre rigoare ştiinţifică. Distanţându-se de dogmatism, el face posibil relativismul axiologic
şi dezvoltarea liberă, inovativă, a spaţiului social, prin subordonarea afectivităţii de către raţiune. Raţiunea
este aceea care face posibilă ştiinţa, iar prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice societatea poate fi
organizată eficient prin folosirea metodelor pozitive: observaţie, experiment, comparaţie. Pe baza sintezei
superioare a cunoaşterii operată de sociologie oamenii pot cunoaşte tendinţele reale de evoluţie socială şi
se implică responsabil în redimensionarea structurilor sociale în funcţie de ritmurile cerute de
modernizarea permanentă a societăţii. Implicarea oamenilor, dincolo de aspectele raţionale, presupune şi
motivaţii corespunzătoare. În acest sens, dacă în contextul stării teologice motivaţia se realizează prin
religie, aceasta capacitându-i pe oameni dincolo de sensul social şi uman al acţiunii lor, în epoca modernă
motivaţia este de natură profană.
Dacă acceptăm faptul că fiecărei etape de dezvoltare a societăţii umane i-au corespuns “tehnici
sociale” specifice de legitimare a comportamentelor, atunci apare clar că primele structuri organizate în
plan social s-au bazat pe “tehnica magiei” structurile fiind susţinute de “tehnicile sociale ale ritualurilor
teologice”, iar în faza industrialismului tehnicile sociale aflate în ascensiune au fost cele ale ştiinţei.
Aceste noi tehnici sociale permit angajarea cercetării sociale în rezolvarea problemelor, fapt care-l arată
pe A. Comte ca precursor al “ingineriei sociale”, profesie cunoscută, ca atare, de abia în prezent.
Cercetarea ştiinţifică trebuie orientată spre transformarea spaţiului social prin “educaţia morală”, aceasta
fiind prima secvenţă într-un proces ce se îndreaptă spre o creştere economică generalizată ca urmare a
asimilării organice a rezultatelor ştiinţei şi tehnicii. Eficienţa preliminară a acestui proces nu este, însă,
posibilă decât prin subordonarea creşterii economice unei “sociocraţii” prin care A. Comte înţelegea
cadrul normativ capabil să motiveze o participare generală la viaţa socială pe baza unui umanism al
întrajutorării şi altruismului reciproc între grupurile şi clasele sociale. O teorie sociologică asupra
finalităţii practice a ştiinţei poate asigura “încrederea socială” şi “bunăstarea colectivă” ca rezultat al
corelaţiei optime între aspectele statice cu cele dinamice ale creşterii economice. Acest lucru este posibil
întrucât sociologia este “ştiinţa dintre faptele disparate ale societăţii” care construieşte “unitatea
limbajului claselor” şi grupărilor sociale.
Cunoaşterea ştiinţifică, proprie spiritului pozitiv, face posibilă integrarea teoriei cu practica, istoria
umanităţii fiind o istorie a succesiunii faptelor reale, nu a abstracţiilor asociate “condiţiei umane”. Ca
“embleme culturale ale societăţii”, ştiinţele îşi pot valorifica întreaga lor forţă transformatoare numai prin
aportul sociologiei care conferă finalitate umană şi motivaţie practică acţiunii umane normate de raţiune,
făcând corecţia efectelor negative ale tehnostructurii.
Discipolii lui A. Comte au constituit două mişcări diferite:
1. mişcare lui Paul Lafitte (1823 – 1893) – grupa pe cei mai consecvenţi adepţi ai gândirii
comtiste care nu admitea nici o modificare a doctrinei originale a lui A. Comte. Ei pledau
pentru dezvoltare şi o sistematizare a setului de idei iniţiale;
2. mişcarea condusă de E. Littre (1801 – 1881) – deşi accepta fondul general al concepţiei
comtiste, respingea premisele religioase şi argumentele de natură neştiinţifică în abordarea
socialului. Luând atitudine faţă de excluderea psihologiei din rândul ştiinţelor socio-

12
 umane, E. Littre a creat un curent de opinie care a avut ca finalitate începutul unei orientări
psihologice care va marca dezvoltarea viitoare a sociologiei.
J. St. Mill, ca reprezentant marcant al pozitivismului sociologic, introduce, începând cu anul 1842
termenul de sociologie în circuitul ştiinţific din Anglia, afirmându-se ca un fervent propagator al ideilor
comtiste, în confruntare cu doctrina organicismului promovată de H. Spencer. Premisa de la care a plecat
St. Mill este următoarea: adevărata putere activă în societate o reprezintă ideile, în măsura în care acestea
se constituie în ghid al activităţii practice de generare a progresului social general. Acceptând “legea celor
trei stări” şi separarea obiectivului epistemic al sociologiei într-un domeniu al staticii, respectiv al
dinamicii sociale, J. St. Mill reliefează mai mult “legile de co-prezenţă” şi cele de “succesiune”,
disociindu-se de accepţiunea comtiană a raportului dintre acestea şi comportamentul uman. Mai mult, a
propus chiar o nouă disciplină, numită etologie: “ştiinţa care determină tipul de caracter produs în
conformitate cu legile psihologice generale, de către orice set de circumstanţe, fizice şi morale” 44. În
consecinţă, recunoaşte statutul epistemic al psihologiei – studiul “deviaţiilor” comportamentului uman de
la standardele universale ale “naturii umane”, care nu pune în discuţie (cum credea A. Comte) existenţa
sociologiei, căreia îi rezervă prerogativele studierii indivizilor în grupuri umane prin referire la “legile
generale ale societăţii”. Spre deosebire de psihologie care are un caracter inductiv, sociologia este o ştiinţă
deductivă. Pentru a se supune criteriului “ştiinţificului”, adică acela al verificabilităţii şi testării
rezultatelor, ea trebuie să aspire spre metode inductive, eventual să adapteze metodele ştiinţelor naturii la
stadiul societăţii, şi atunci va deveni ştiinţă comparabilă ca prestigiu cu toate celelalte, recunoscute deja,
ca atare.
Depărtându-se critic de ipoteza lui “homo oeconomicus” (Pantaleone), considerat o simplă şi
irelevantă “ficţiune epistemologică”, J. St. Mill consideră că omul, ca obiect de studiu al sociologiei, nu
poate fi redus la un “agent raţional economic”, întrucât acţiunea specific umană comportă o determinare
mult mai complexă şi o condiţionare multiplă. Între componentele acţiunii umane există şi o condiţionare
multiplă. Între componentele acţiunii umane o reţea densă de corespondenţe, al căror studiu relevă
existenţa “legilor de corespondenţă” sau de “co-prezenţă” din societate. Aceste legi reflectă “generalitatea
naturii umane”, în raport cu care acţiunile umane concrete sunt “derivaţii” în sensul că ele conţin şi ceea
ce este contingent în împrejurările existenţei nemijlocite în care identitatea de comportament este exclusă.
Din această cauză, legile acţiunii au un caracter statistic. Pe de altă parte, existenţa socială a individului
necesită studiul probabilistic, bazat pe legea numerelor mari, a acţiunii, studiu care îi revine sociologiei ca
ştiinţă socială bazată pe o logică specifică. Această logică este dezvoltată pe larg, în cartea a VII-a din
SYSTEM OF LOGIC. Consecinţa este următoarea: sociologia nu mai este o ştiinţă “generală”, ci o ştiinţă
socială complementară economiei, psihologiei, politicii şi etologiei, legile sale trebuind să treacă acelaşi
examen de “validare logico-empirică sau inductivă”. Propoziţiile cu conţinut sociologic trebuie
considerate ştiinţific numai după ce au trecut prin “canoanele procedurii dovezii” pe baza metodei
“variaţiilor concomitente” propuse de autor. “Logica sociologiei” propusă de J. St. Mill, chiar dacă nu s-a
impus în sociologie, a deschis un câmp problematic care va fi atacat de reprezentanţii “Cercului de la
Viena” (pozitivismul logic sau empirismul logic), iar în cel mai imediat prezent de R. Boudon.
Printre alte teze care-şi menţin, încă, valoarea ştiinţifică şi azi, mai amintim: civilizaţia este o
realitate multiplu condiţionată, în care variabila etnică este totdeauna importantă, însă odată cu creşterea
nivelului de civilizaţie scade, treptat, importanţa individului. Totuşi, numai în acest nou mediu individul
poate beneficia de maximum de moralitate, bunăstare şi siguranţă individuală. Individului îi revine
sarcina de a lupta împotriva riscului de subordonare a personalităţii sale, tendinţele dominatoare ale
masei, consolidate ca putere de presă, reclamă, mass-media şi alte pârghii de influenţare psihologică a
comportamentelor sociale ale indivizilor.
P. Barth, ca principal critic, consideră că limita principală a lui A. Comte constă în subordonarea
spiritului faţă de industrie, în loc să pledeze pentru dominaţia acestuia faţă de social.

ELEMENTE DE METODOLOGIE
4
J. St. Mill: A System of Logic, Rationative and Inductive, vol. 2, London, Longmans, 1856, p. 452
13
 Ca metodologie, pozitivismul nu mai are un sens univoc şi unitar în literatura de profil, iar în afara
acestui perimetru are asociate şi unele nuanţe peiorative. În filosofie, de exemplu, “pozitivismul logic”
promovat în jurul lui Moritz Sclick, este cunoscut ca produs al Cercului de la Viena, care s-a constituit
sub influenţa empiro-criticismului lui E. Mach. În prezent, pozitivismul logic mai este cunoscut şi sub
numele de neopozitivism şi cumulează şi lucrările lui B. Russel asupra fundamentelor logice ale
matematicii, Tractatus logico-philosophicus al lui Ludwig Wittgenstein, dezvoltat ulterior de R. Carnap,
C. Neurath, Ph. Frank, H. Reichenbach, ş.a., prin lucrări devenite referenţiale în analiza logică a
limbajului; mai puţin în sociologie.
Ca principal reprezentant al filosofiei neopozitiviste a ştiinţelor sociale, E. Nagel a impus, în anii
’60 “o metodologie de origine pozitivistă” în cercetarea socială, plecând de la precizarea următoarelor
norme pe care ar trebui să le satisfacă cunoaşterea ştiinţifică: 1) să organizeze sau să clasifice “evidenţele
factuale” pe baza unui set de principii explicative; 2) această organizare şi clasificare să aibă un caracter
sistematic şi să fie completă; 3) să fie constantă, adică să “evite conflictele dintre judecăţi… introducând
o explicare sistematică a faptelor, asigurându-se de condiţiile şi consecinţele evenimentelor, punând în
evidenţă relaţiile dintre propoziţii; 4) să fie precis determinată, adică să poată permite pe de o parte
predicabilitatea, iar pe de altă parte, falsificabilitatea; 5) să neglijeze pe cât posibil “valorile imediate ale
lucrurilor” pentru a putea deveni abstractă; 6) să poată fi controlată şi criticată. Dorind să fie cât mai
convingător în ceea ce priveşte “demnitatea epistemică” a sociologiei, E. Nagel consideră că toate cele
patru tipuri de explicaţii: 1) deductiv; 2) probabilistic; 3) funcţional sau teleologic; 4) genetic, sunt perfect
valabile şi în sociologie, cu precizarea că explicaţiei sociologice îi este mai proprie explicaţia teleologică
sau funcţională. Acestea se-ntâmplă deoarece în cunoaşterea socială legile ei experimentale au un caracter
preponderent statistic, iar termenii pe care îi utilizează sunt, încă, precari sub raport semantic: “Pe scurt,
termenii folosiţi de cercetarea socială empirică posedă frecvent o conotaţie indeterminată; ei codifică mai
puţine distincţii rafinate şi detaliate decât o fac termenii prin care sunt exprimate legile ştiinţifice naturale,
şi itemii subsumaţi lor sunt, în consecinţă, mult mai departe de a fi omogeni decât în ştiinţele naturale” 5.
Din această cauză, generalizările statistice rămân, pe moment, principala formă de explicaţie sociologică
şi rezerva de creştere a pertinenţei ştiinţifice a categoriilor sociologice. Tot în această direcţie a pledat şi
H. L. Zetterberg, convins că formalizarea completă a teoriei sociologice ar permite transcrierea termenilor
teoretici în “termeni pozitivi” observaţionali făcând posibilă chiar o axiomatizare a sociologiei. Acest
aspect a fost amendat critic cu argumente greu de trecut cu vederea de către un reprezentant 6 actual al
“reconstrucţiei paradigme sociologice” de care ne vom ocupa în ultima parte a cursului nostru.
Conform unor exegeţi7 “regula filosofică principală a analizei desfăşurate de neopozitivism este
aşa-numita regulă a fenomenalismului, care accentuează fundamentul experienţial al oricărei cunoaşteri
viabile sau valide. În felul acesta, prin asertarea unicităţii experienţei ca bază a oricărei cunoaşteri,
neopozitivismul se opune filosofiei clasice realiste (realismul: universalia sunt realia) şi tuturor
concepţiilor “metafizice”… neopozitivismul elimină judecăţile de valoare sau normative, pornind de la
presupoziţia că datorită lipsei lor de conţinut sau de consistenţă empirică nu pot deveni propoziţii valide,
adică supuse testării experienţiale”.
Cu referire la destinul actual al pozitivismului, A. Giddins8 subliniază faptul că pozitivismul
sociologic nu este reductibil la cel filosofic: "unele din problemele ridicate de diferite direcţii concurente
sau convergente ale gândirii pozitiviste din filosofie nu sunt, totuşi, relevante ca atare pentru problemele
puse în analiza sociologică. Dacă "pozitivismul" a însemnat ceva oarecum diferit pentru filosofi şi
sociologi, aceasta se datorează în parte faptului că introducerea presupoziţiilor pozitiviste în sociologie
crează o serie de dificultăţi specifice, care nu pot fi rezolvate la nivelul cercetării filosofice generalizate”.

5
E. Nagel: The Structure of Science. Problems in the Logicof Scientific Explanation, London, Routledge and K. Paul, 1961,
p. 506
6
P. Naville: Notes sur O. Neurath, H. Zettergerg et L’empirisme proposionel, în “Epistemologie sociologique”, nr. 15-16,
1973, p. 4
7
Vlăsceanu, L.: Metodologia cercetării sociologice, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 43
8
A. Giddins (ed): Pozitivism and sociology, london, Heinemann, 1974, 9.3.
14
 Pozitivismul sociologic a condus la instituirea unei practici metodologice “obiective” orientate de
următoarele principii metodologice.
1) metodele, tehnicile, procedeele care şi-au dovedit valabilitatea în ştiinţele naturii pot fi luate
“more geometrice” pentru a fi utilizate şi în cercetarea socială. Sociologia poate deveni ştiinţă numai
urmând modelele de cercetare specifice ştiinţelor naturii;
2) faptele şi fenomenele sociale care-şi propun să le explice, “între experienţa socială existentă şi
reconstrucţia teoretică a acestei experienţe nu există o relaţie de derivare” sau de comunicare directă, ci
fiecare îşi are propria existenţă independentă. În calitate de analist obiectiv, cercetătorul social trebuie să-
şi păstreze totala neutralitate prin neimplicarea personală în fenomenul studiat. Ipoteza de cercetare,
urmează a fi verificată pe baza faptelor independente recoltate prin cercetarea de teren; apoi, prin
generalizări empirice, cercetătorul cumulează prerogativele formulării “legilor sociale” care vor contribui
la raţionalizarea experienţei sociale;
1. metoda fiind, în viziunea pozitivismului sociologic, un instrument de explorare a spaţiului
social, cunoaşterea sociologică are un caracter tehnic, instrumental, în sensul că tinde să
conducă la o “inginerie socială”. Componenţele sociologiei se restrâng, în exclusivitate,
asupra mijloacelor, sfera scopurilor îi excede prerogativele teoretice-metodologice.
Raţionalitatea practicii sociale pe care şi-o propune sociologia vizează aspectul tehnic, nu
pe cel normativ, deoarece cunoaşterea sociologică poate deveni ştiinţifică numai dacă
rămâne neutră sub aspect axiologic;
2. în cercetarea fenomenelor sociale, dimensiunea lor istorică nu prezintă importanţă,
atitudinea pozitivistă în cercetare presupunând abordarea sincronică, statică, a obiectelor de
studiu.
După deceniul al XX-lea, pozitivismul sociologic a luat forma operaţionismului, iniţiat de George
A. Lundberg, care şi-a propus să ofere o explicaţie pertinentă pentru necesitatea trecerii de la pozitivismul
“clasic” la forma contemporană a practicii sociologice “obiective”:”… datorită curioaselor asociaţii care
se fac în legătură cu termenul de “pozitivism” am preferat întotdeauna să caracterizez punctul meu de
vedere ca fiind cel al ştiinţelor naturii, în loc să risc o identificare a acestuia cu vreuna din şcolile
filosofice tradiţionale, printre care se situează şi pozitivismul, cel puţin de la A. Comte încoace9”. Trebuie
făcută precizarea că G. A. Lundberg a plecat, în întemeierea operaţionalismului fizicist fundat de
fizicianul Peroz W. Bridgman, conform căruia: “esenţa unei explicaţii constă în reducerea unei situaţii la
elementele cu care suntem atât de familiarizaţi întrucât le acceptăm ca atare, iar curiozitatea odată cu
aceasta ni se odihneşte” 10.
Dincolo de împrumuturile teoretice sau metodologice, operaţionalismul lui G. A. Lundberg a
contribuit la cristalizarea unei “probleme fundamentale pentru sociologie: formularea de propoziţii
testabile prin raportare la realitatea socială empirică”11.
Spre deosebire de empirism (şi el tot o variantă a pozitivismului sociologic), operaţionalismul
promovat de G. A. Lundberg îşi întemeiază legitimitatea pe “modelul teologic de bază”, specific societăţii
moderne în care relaţiile sociale se caracterizează prin “instrumentalitate”, fapt demonstrat în lucrarea
“Poate ştiinţa să ne salveze?”12: “Dezvoltarea noastră tehnologică şi metodele noastre de comunicare au
rezultat dintr-o interdependenţă fundamentală care domină vieţile noastre. Această stare de lucru cere să
organizăm relaţiile noastre sociale în acord cu modelul tehnologic de bază, mai curând decât invers. Iar
modelul tehnologic de bază se sprijină, fără îndoială, pe ştiinţa naturii. Pe această bază mai curând decât
pe vreo presupusă superioritate absolută ori intrisecă a ştiinţei ca o filozofie a vieţii, cred că putem trage
următoarea concluzie: în epoca noastră şi în câteva secole care vor urma de bine sau de rău, ştiinţele, fie
ele fizice sau sociale, vor fi în tot mai mare măsură punctul de referinţă acceptat pentru validitatea
(adevărul), tuturor formelor de cunoaştere”. Elaborarea instrumentelor şi metodelor de observaţie şi
măsurare a socialului a contribuit la depăşirea limbajului difuz prin operaţii concrete de măsurare a
problemelor sociale, exemplu: în locul controverselor despre natura inteligenţei, teste de măsurarea
9
G. A. Lundberg: The natural science trend in sociology, în “The American Journal of Sociology”, vol. LXI, 3, 1955, p. 191
10
P. W. Bridgman: The logic of modern physics, New-York, Mac Millan, 1927, p. 37
11
Vlăsceanu, L: Op. Cit., p. 49
12
G. A. Lundberg: Can Science Save Us?, în Reading in General Sociology, Boston, H. Miflin Companz, 1964, p. 12
15
inteligenţei. Operaţionalizarea conceptelor, ca secvenţă indispensabilă a cercetării practice, de teren,
impune traducerea lor în dimensiuni, variabile şi indicatori, dar dobândesc valoare epistemologică numai
prin elaborarea unui sistem coerent al conceptelor operaţionale. Pentru raelizarea acestui sistem este
necesară conferirea unui caracter axiomatic întregii teorii sociologice, obiectiv care numai în viitor va fi
realizat, prezentul formulându-l ca deziderat.
În prezent, dezvoltarea analizei operaţionale constituie forma cea mai actuală a neopozitivismului
sociologic şi contribuie eficient la perfecţionarea tehnicilor şi a procedeelor de colectare, prelucrare şi
măsurare a datelor cercetării concrete, de teren. Cercetările empirice pot beneficia de aportul
operaţionalismului la dezvoltarea practicii sociologice.
Deschiderea pozitivismului şi neopozitivismului spre cercetarea empirică nu trebuie confundată cu
empirismul, care este un curent sociologic diferit şi pe care-l vom analiza într-unul din capitolele
următoare.

16
 REPERE BIBLIOGRAFICE

AUGUST COMTE (1798 – 1857):

Născut la Montpellier, în 1798 unde, după terminarea studiilor liceale începe Şcoala Politehnică şi este
exclus în 1815. A început studii de matematică pe care nu le-a finalizat, apoi medicină la Montpellier, fără să
finalizeze nici acest tip de studii, pentru ca ulterior să vină la Paris ca secretar al lui Saint-Simon, ce care se
disociază în 1824, pentru ca în 1826 să înceapă redactarea doctrinei personale cunoscută sub numele de
pozitivism, activitate întreruptă temporar din motive de sănătate, pentru a fi reluată în 1828. Între timp, începând
cu 1826, predă cursul de "Filosofie pozitivă” la care va asista Humboldt, Hippolyte, Carnot, Charles Fourier,
Esquirol (medic). Primul curs de Filosofie pozitivă apare în 1830. Între 1831 – 1848 a predat un curs liber de
astronomie. În 1848 fondează “Societatea pozitivistă”, care grupa discipolii şi unde se preda şi un curs de “Istoria
umanităţii”. Din 1845 concepţia sa relevă o orientare spre misticism, vorbind de “Le Grand Etre”, “religia
umanităţii”, prin care încearcă o corectare a orientării spre “real” prin organizarea societăţii pe principiile
ştiinţei.
Opere principale: Cours de philosophie positive (1839 – 1842); Discours sur l’esprit positif (1844);
Calendrier positiviste (1849); Le Systeme de politique (1852 – 1854); Catechisme positiviste (1852); Appel aux
conservateurs (1855); Synthese subjective (1856).

Bibliografie:

1. A.Comte: Cours de philosophie positive, 5-e edition, identique al la premiere, 6 vol. Paris, Schleicher, Freres
editurs, 1907/1908;
2. A.Comte: discours sur l’esprit positiv, edite par H. Guihier, in Oeuvres chiosies, Paris, Aubier, 1943 ou cell
10/18, Paris, Union Generale d’Editions, 1963;
3. A.Comte: Oeuvres chiosies, avec une introduction par H. Gouhier, Paris, Aubier, 1943. Ce recueil contient les
deux premiers lecons du Cours de philosophie positive, la preface personnelle qui ouvre le tome IV du Cours et
le Discours sur l’esprit positif;
4. A.Comte: Sociologie, textes chiosis par J. Laubier, Paris, PUF, 1957;
5. M.Leroy: Histoire des idees sociales en France, Paris, Gallimard, t.II, De Babeuf a Toqueville, 1950, t.III,
D’Auguste Comte a P.J.Prodhon, 1954;
6. J.Delvale: Reflexions sur la pensee comtienne, Paris, Alcan, 1932;
7. P.Ducasse: Essai sur les origines intuitives du positivisme, Paris, Alcan, 1939;
8. R.P.Gruber: A.Comte, fondateur du positivisme, Paris, 1892;
9. J.Lacroix: La sociologie d’Auguste Comte, Paris, PUF, 1956;
10. F.S. Marvin: Comte, the Fondateur of Sociology, London, Chapman&Hall, 1936;
11. J.S. Hill: A. Comte and positivism. An arbor, University of Michigan, Press, 1961;
12. A.Comte: Oeuvres chiosies, Paris, Aubier, 1943;
13. A.Comte: Cours de philosophie positive et astronomique et la philosophie de la physique, Paris, Alfred Costes,
1924;
14. A.Comte: Cours de philosophie positive, Paris, 1908, VIII, La partie dogmatique de la philosophie sociale;
15. A.Comte: Cours de philosophie positive, Tom V-eme, Paris, 1908, La partie historique de la philosophie sociale;
16. O.Neurath: Empiricism and Sociology, edited by M.Neurath and R.S.Cohen, Dordrecht – Boston, D.Reidel
Publishing Company, 1973;
17. A.Giddens: Pozitivism and Its Critics, in T.Bottmore and R.Nisbet (ed) A.History of Sociological Analysis,
London, Henemenn, 1979;
18. A.Comte: La philosophie positive, Resume par E.Rigolage, I, Paris, Ernest Flamarion, XVII, 193 pagini;
19. A.Comte: La philosophie positive, tom 3, Sociologie, Paris, Ernest Flamarion, XIII, 305 pagini;
20. A.Comte: Sociologie, Tom4, Temps modernes, PUF;
21. A.Comte: Plan der Wissenschaftlichten Arbaiten, die fur eine Reform der Gesellschaft, notwending sind,
Munchen, C.Hauser, Verlag, 1973;
22. A.Comte: La science sociale, Paris, Gallimard, 1972;
23. Claudian Alexandru: Originea socială a filosofiei lui A. Comte, Bucureşti, 1936;
24. Sudeţeanu, Constantin: Inttroducere în sociologia lui A. Comte, Arad, 1925;
25. Uta, Mihail: La lois de trois etats dans la philosophie d’Auguste Comte, Paris, 1928;
26. J.Galtung: Methodology and Ideology. Essays, in Methodology vol.1. Copenhagen, C.Eylers, 1977;
27. P.Lazarsfeld: Philosophie des scenoes sociales, Paris, Gallimard, 1970.

17
 TEORII ALE EVOLUŢIONISMULUI SOCIOLOGIC

Ca primă soluţie, declarat preponderent ştiinţifică în interpretarea realităţii sociale, pozitivismul a

fost urmat, în ordine istorică, de organicism. Întemeietorul acestei orientări a fost H. Spencer, care a
lansat în circuitul ştiinţific analogia dintre mediul social şi organismul biologic; această teză va domina
gândirea socială a întregului secol al XIX-lea.
Interpretând societatea ca o prelungire a lumii organice H. Spencer, prin perspectiva integratoare
deschisă în abordarea socialului, este autorul primei tipologii sociale şi fondator al curentului cunoscut în
sociologie sub numele de evoluţionism organicist.
Ca variantă (în multe privinţe) a pozitivismului sociologic organicismul evoluţionist al lui H.
Spencer defineşte geneza şi rolul legilor care guvernează evoluţia socială plecând nu de la aspectele
spirituale, ci de la datele concrete oferite de antropologie, biologie, istorie, morală, psihologie si
cosmologie. Pe baza acestui material faptic a formulat principiul conform căruia toate fenomenele sunt un
rezultat al mişcării şi transformării materiei aflate sub impactul a două tendinţe diametral opuse: tendinţa
de omogenizare şi cea de eterogenizare. Dezvoltarea presupune transformarea omogenului în eterogen,
proces valabil în toate domeniile Existenţei. Legea fundamentală a întregii Existenţei este evoluţia, care
vizează integrarea unor elemente disparate într-o unitate funcţională; complexitatea dezvoltării comportă,
însă, şi momente episodice de involuţie şi de stagnare, caracterizate prin disoluţie.
Ca parte componentă a Universului, societatea se subordonează aceloraşi principii de funcţionare
care explică atât existenţa indivizilor, cât şi a colectivităţilor. Societatea este treapta cea mai complexă de
existenţă a organismului viu, între care se pot stabili 5 tipuri de analogii: 1) atât corpul animal, cât şi
organismul social sunt rezultatul cumulării progresive, a unor componente de ordin material şi funcţional,
având ca efect creşterea dimensiunilor şi a complexităţii lor; 2) Evoluţia, prin diferenţierea treptată a
indivizilor, impune necesitatea unei structuri care să facă posibilă integrarea părţilor componente într-un
tot funcţional; 3) Ca şi funcţiile corpului biologic, cele ale corpului social se diferenţiază, evoluând către
specializări foarte riguroase pe baza cărora se alcătuiesc corpuri profesionale distincte. Ele prefigurează
apariţia claselor sociale; 4) Organismul social, ca şi cel biologic, are o viaţă mai mare decât a celulelor
care îl compun: Franţa, de exemplu a existat şi acum câteva sute de ani, dar compusă din alte elemente
decât cele de azi; 5) Şi organismul social şi cel animal prezintă două tipuri de corelaţii:corelaţii
funcţionale între părţi şi corelaţii între toate acestea şi structura generală a organismului, care impune
unele cerinţe funcţionale globale. În acest sens, la nivelul societăţii, tendinţa proprie fiecărui individ de a
se dezvolta, pentru a nu limita cadrul de afirmare a celorlalţi, necesită un echilibru de structură prin
corelarea funcţiunilor diferite şi complementare la nivelul ansamblului funţional. Societatea nu se reduce
la suma indivizilor, ci la totalitatea tipurilor de interdependenţe care conferă permanenţă şi eficienţă
relaţiilor dintre indivizi, similare cu relaţiile energetice dintre ţesuturile unui organism.
Din punct de vedere structural, societatea umană a parcurs două faze distincte:
1) faza militară: caracterizată prin promovarea unor constrângeri instituţionale în scopul
realizării coeziunii sociale. Unitatea socială, profund dependentă de condiţiile mediului, este
un rezultat al colaborării obligatorii în această perioadă şi presupune subordonarea
necondiţionată a indivizilor faţă de voinţa conducătorilor. Conformismul este modelul
comportamental al tipulşui militar în care socializarea se realizează prin preluarea mecanică a
valorilor sociale de către fiecare membru al colectivităţii sociale. Solidaritatea de grup are o
motivaţie supraindividuală şi se relizează prin metode coercitive; de aceea are o finalitate
conservatoare.
Faza (tipul) de societate militară este exemplificată prin invocarea preocupărilor de polarizare a
tuturor activităţilor în raport cu o mentalitate cazonă devenită coextensivă spaţiului social din: Sparta,
Egipt, Rusi, Peru. Structura socială din aceste societăţi definea împărţirea populaţiei în militari
(războinici) şi pătura socială care asigură subzistenţa (muncitori, meşteşugari, agricultori, sclavi). Această
dihotomie, valabilă la nivelul structurii sociale, se regăseşte la nivelul economic sub forma tipului
18
latifundiar de proprietate, iar la nivel organizaţional sub forma “legitimărilor” instituţionale care asigură
obedienţa întregii societăţi faţă de autoritatea unui stat centralizat. Instrumentul principal prin care se
exercită şi se conservă autoritatea centrală îl constituie controlul social total: acesta distribuie şi
redistribuie în permanenţă statusurile sociale în scopul menţinerii ”distanţelor” sociale, a inegalităţilor
sociale, care pot asigura o “evoluţie” a mentalităţilor sociale dominante: conformismul, acceptarea, rutina,
loialitatea. În acest mod se poate cultiva convingerea că toate condiţiile prezente sunt “naturale şi lipsite
de alternativă”. Inocularea unei astfel de mentalităţi a condus, însă, la descurajarea iniţiativei prin
excesiva dependenţă faţă de autoritatea “în exerciţiu” şi la un curent de opinie profund defavorabil faţă de
“inovaţie”, inclusiv faţă de inovaţia organizatorică.
2) faza industrială a societăţii a promovat tipul industrial ca reprezentant al unor opţiuni
valorice, fundamental diferite. Diversificarea activităţilor cu caracter economic, implicând din
ce în ce mai mult iniţiativele individuale şi capacitatea de creaţie a acestora a antrenat
deplasarea accentului de la structurile de grup la autoritatea indivizilor. Societatea industrială
este, astfel, o societate descentralizatăîn care autoritatea este mai difuză, iar cooperarea dintre
indivizi are un caracter voluntar. Întarirea rolului iniţiativelor particulare a făcut posibilă
apariţia unei structuri profesional-organizatorice în măsură să coordoneze activităţile
economico-industriale fără să se mai subordoneze intereselor exclusive ale statului. În această
fază, rolul statului este acela de a-I garanta cetăţeanului drepturile şi libertăţile sale
fundamentale. Pledând pentru restrângerea atribuţiilor statului şi creşterea gamei libertăţilor
individuale. H. Spencer consideră că “statul există în profitul indivizilor”. Ca fază superioară
de evoluţie a societăţii umane, societatea industrială nu se poate dispensa de structurile fazei
militare, datorită ameninţărilor exterioare. De aceea, atâta timp cât există ameninţarea
războiului, un minim de constrângeri sunt necesare şi în societatea industrială pentru a-i
asigura protecţie normativă în vederea funcţionării ei eficiente. Dispariţia totală a războiului ar
face posibilă anihilarea oricărei tendinţe conservatoare, de întoarcere la o societate bazată pe
constrângere.
Făcând referire la cultura vremii sale, H. Spencer, în ordine cronologică, dă exemplul societăţilor
“sensibile” faţă de problematica industrializării (Atena, oraşele hanseatice, Olanda, SUA, Anglia), în care
“coordonarea“ de către o “forţă centralizată” a fost înlocuită printr-o autoritate de tip nou care-şi
realizează obiectivele prin “cooperare”. În acest mod, explică H. Spencer, controlul centralizat poate fi
substituit cu mai multă eficienţă prin autoreglare şi descentralizare, varietatea credinţelor permiţând
constituirea unor organizaţii voluntare în care ierarhiile sociale sunt constituite nu pe baza statului
moştenit, ci a meritului, ceea ce de-abia în 1958 M. Joung va considera legitim prin formula
“meritocraţiei”13. În societatea industrială (cea a viitorului) ca dominantă este recunoscută doar
autoritatea productivă, nu cea constrângătoare, adică relaţiile de cooperare (partnership), afirmarea şi
finalizarea convingerilor individuale, tendinţa inovaţiei şi mobilitatea socială. Modelul societăţii
industriale propuse de H. Spencer este cel al Angliei victoriene, la care poate accede fiecare societate prin
raportarea la “modelul englez de dezvoltare socială”. Acest “unic” model de dezvoltare socială trebuie să
polarizeze eforturile tuturor societăţilor care doresc să se sincronizeze cu proporţiile şi ritmurile evoluţiei
spre “modernitate”, pe care H. Spencer o identifică, în mod neechivoc, cu “modelul englezesc” de
dezvoltare.
Depăşind sfera problematicii sociologiei, h. Spencer face şi unele recomandări liberalismului
vremii sale: “Funcţia liberalismului în trecut era de a pune o limită puterii regilor. Rostul adevărului
liberalism în viitor va fi de a pune o limită puterii Parlamentului”.
În rezumat, H. Spencer prin “formula pozitivism-evoluţionistă a ştiinţei sociale” intenţionează o
orientare a cercetării sociale spre un demers “metodic, urcând de la cauzele apropiate la cauzele
îndepărtate şi coborând de la efectele prime la cele secundare şi terţiare”14. În acest context, fundamentele
ştiinţei sociale se constituie prin analogie metodologică cu celelalte ştiinţe, deja legitime din punct de
vedere al criteriilor epistemologice în vigoare. Ca referenţial epistemologic se propune biologia, care ne
conduce la ideea conform căreia societatea este un agregat uman complex ale cărui proprietăţi sunt o
13
M. Young: The rise of meritocracz, London, Penguin, 1979
14
H. Spencer: Introduction a la science sociale, Paris, F. Alcan, 1891, p. 22
19
sinteză (nu o sumă) a proprietăţilor părţilor. Societatea reprezintă o calitate organizatorică distinctă faţă
de o simplă însumare a părţilor. Ipoteza acestei concepţii o constituie omologia structurală între toate
componentele cosmosului, în raport cu care societatea reprezintă o formă concretă de manifestare.
Analogia metodologică se poate rezuma în următorele aspecte: 1) procesul generator de
schimbare îl constituie creşterea, progresivă, a masei, respectiv a celor ocupaţi nemijlocit în activităţi
sociale; 2) schimbarea eficientă se realizează prin diferenţierea “naturală” a părţilor şi complicarea
structurilor care impune recunoaşterea unor noi funcţiuni, respectiv antrenează o “specializare funcţională
crescândă”; 3) interdependenţa se relevă ca singura variantă de relaţionare a părţilor rezultate din
diferenţierile structurale generate de evoluţie, cu noile exigenţe funcţionale promovate de sensul
dezvoltării ireversibile; 4) cel mai important element în rentabilizarea raportului dintre structurile
organizatorice şi sistemul social global îl constituie constanţa funcţiilor care asigură echilibrul dinamic al
întregului spaţiu social.
Consecinţele considerării principiilor sociologice ca făcând parte din aceeaşi clasă valorică cu
principiile ştiinţei biologice, corelează cu nişte dificultăţi generale, după cum urmează: 1) variabilitatea
umană reclamă cercetarea raporturilor dintre “proprietăţile umane” şi proprietăţile “enviromentale”,
exigenţă care este compatibilă numai cu prerogativele epistemico-metodologice ale sociologiei.
Raportarea la reperele praxiologice ale situaţiei conferă cunoaşterii sociologice un caracter de relativitate;
2) necesitatea debarasării cercetătorului social de “habitudinile de gândire din studiul fenomenelor mai
simple”, pentru a atinge “acea indiferenţă liniştită” pe care o abordează cercetătorii din fizică sau chimie;
3) depăşirea “riscului epistemologic” pe care-l reprezintă apartenenţa sociologului la propriul obiect de
studiu (societatea): “aparţinând unei naţiuni, unui grup social, unei rase, el nu se poate feri de prejudecăţi,
interes personal atunci când este un tip mediocru, iar când este un tip excepţional, nu reuşeşte decât
imperfect”15.
În afara acestora, H. Spencer mai enumeră şi alte … dificultăţi cu caracter special: “alcătuirea
socială … e aşa de compactă încât nu poţi lucra asupra unei părţi fără să atingi mai mult sau mai puţin
toate celelalte părţi ( … ) nu există nici un fenomen care să nu-şi aibă originea în fenomenele vieţii
omeneşti individuale”16. Aceste elemente pledează pentru renunţarea la analizele de tip cauză-efect, în
favoarea generalizărilor statistice, care şi-au dovedit pertinenţa ştiinţifică în cercetările sociale unde se
“lucrează cu o uniformitate aproximativă” generată de faptul că societatea este o realitate
“superorganizată”. Superorganizarea, în concepţia lui H. Spencer, este o limită “naturală” a creşterii
organice şi a agregării sociale: “Oamenii nu se ridică la starea de agregat social, decât cu condiţia de a se
crea între ei inegalităţi sociale în ceea ce priveşte autoritatea, precum şi acţiunea unui organism care face
supunerea obligatorie”17. Dincolo de această limită apare o situaţie conflictuală între cele douămari
“paliere” ale realităţii sociale organizate: palierul coordonator şi cel coordonat. Caracteristică societăţii
2industriale”, această stare conflictuală (contradicţie) relevă existenţa, la nivelul coordonator a unui
sistem operaţional operativ (executiv) şi a unuia regulativ care cuprinde dimensiunile: organizaţionale,
administrative, juridice, ecleziastice. Legea fundamentală a naturii fiind adaptarea, ea se manifestă şi în
viaţa socială, cu precizarea că adaptarea socială este produsul unui proces cu un pronunţat conţinut
psihologic, fapt care explică diferenţierea spaţiului social într-un “corp social” şi un “corp politic”. În plan
practic, aceste două “corpuri” au instituţionalizat două principale forme adaptive la fenomenalitatea
socială: coordonarea şi cooperarea. Comparându-le pe criteriul “eficienţei sociale” (funcţionale), H.
Spencer consideră că la “progresul social” cooperarea a contribuit mult mai mult decât coordonarea.
Alternanţa dintre coordonare şi cooperare în viaţa socială concretă demonstrează faptul că evoluţia socială
este stadială, are ca sens progresul social, se realizează prin trecerea de la o omogenitate indefinită şi
incoerentă, la o eterogenitate definită şi coerentă.
O variantă a organicismului o constituie “darwinismul social” care a mers mai departe cu
analogia societate – organism biologic, introducând în explicarea vieţii sociale legi proprii biologiei.
Astfel, “lupta pentru existenţă” de exemplu, sau “lupta interspecifică” şi “intraspecifică” aplicate la
spaţiul social au condus la depăşirea orizontului de legitimitate epistemică a sociologiei. De aceea, ne
15
H. Spencer: Introduction a la science sociale, Paris, F. Alcan, 1891, p. 75-78
16
H. Spencer: Individ contra statului (trad.), Bucureşti, Cultura Naţională, 1924, p. 88-104
17
Idem op. Cit., p. 64
20
rezumăm doar la a aminti pe reprezentanţii săi cei mai importanţi: E. A. Lange, O. Ammon, L. Woltman
(Germania), L. Gumplovicz, G. Ratzenhofer (Austria), G. Vacher de Lapioge (Franţa), W. G. Summer
(SUA), M. Vaccaro (Italia).
Alfred Espinas a propus o variantă a organicismului bazată pe extrapolarea mecanică a
caracteristicilorexistenţei animale asupra vieţii sociale vorbind de “societăţi animale”. Diferenţa dintre
viaţa socială şi convieţuirea animală este una de grad, ambele fiind susceptibile de o clasificare pe trei
niveluri de complexitate: 1) societăţi de nutriţie; 2) societăţi de reproducere; 3) societăţi ale vieţii de
relaţie. Fiecare nivel superior valorifică funcţiunile nivelului care îl precedează: “societatea de realaţiune
e totdeauna grefată pe societate de reproducere care, la rândul ei, e grefată pe cea de nutriţie”. Societatea
umană se intemeiază pe patrimoniul de idei, prin prisma cărora toate celelalte funcţiuni pot fi ţinute sub
control, ea devenind, în final un “organism de idei”.
Cu valoare istorică, gândirea lui A. Espinas a oferit câteva sugestii pentru formularea premiselor
neoevoluţionismului.
Spre deosebire de pozitivism, preocupat cu precădere de descifrarea “naturii” societăţii,
evoluţionismul sociologic şi-a orientat interesul epistemic asupra destinului societăţii umane. Obiectivul
principal al evoluţioniştilor “nu era de a explica ceea ce realmente s-a îmtâmplat, ci ceea ce s-ar fi putut
întâmpla dacă procesul s-ar fi desfăşurat netulburat. Nu explicarea faptelor istorice individuale şi nici
studiul societăţilor particulare sau al grupurilor culturale. În consecinţă, pentru cei mai mulţi evoluţionişti,
naţiunea nu exista (cel mult recunoşteau prejudecăţile naţionale), iar categoria de bază era pentru ei, ca şi
pentru filozofii din epoca raţiunii, “omenirea”18. Concepând societatea ca un “organism natural” evoluţia
se relevă a fi un substitut al istoriei, în plan ideologic oscilând între conservarea ordinii sociale şi o
concepţie reformist liberală cu accente social-democrate.
Avâvd în vedere principalele funcţii epistemologice ale evoluţionismului, mai remarcăm două
categorii de caracteristici:
A. Caracteristici generale
1) resemantizarea categoriilor şi reformularea principiilor sale în funcţie de descoperirile din
ştiinţele naturii;
2) antropologismul – este evident în tentativa sociologilor evoluţionişti de a “deriva” o concepţie
despre societate dintr-o teorie a naturii umane;
3) analiza sociologică de tip evoluţionist este empirică, sub acest aspect apropiindu-se de
pozitivism, de care, totuşi, se deosebeşte prin aspiraţia de a elabora o teorie a schimbării
sociale;
4) spre deosebire de pozitivism, care asistă asupra conţinutului pozitiv şi al mecanismelor
transformărilor sociale, evoluţionismul este preponderent orientat spre descifrarea sensului
istoric al consecinţelor schimbării sociale generale şi ireversibile;
B. Caracteristici speciale
1) construirea demersului teoretico-metodologic pe baza principiului unităţii materiale a lumii,
care legitimează reducerea legităţilor biologice la legile şi regularităţile din viaţa socială;
2) postularea unei naturi umane care demonstrează faptul că evoluţia socială este un proces unic
în cadrul căreia există, însă, diferenţe sub aspectul formelor de manifestare. Denumite, cu un
concept generic, “variabilitatea socială”, aceste diferenţe se constituie ca “diviziuni şi
subdiviziuni în cadrul aceleiaşi naturi umane”. Stadiul patologic al acestor “diviziuni” îl
constituie “argumentele” antropologico-resiste şi determinist-geografice;
3) reducerea cauzelor schimbării la explicarea mecanismelor acesteia evaluate prin prisma
raporturilor dintre structuri şi funcţiile specifice fiecărei “secvenţe a evoluţiei”.
Spre deosebire de concepţiile evoluţioniste “clasice” în care sensul schimbării este liniar şi
progresist îndreptat spre “modelul englez” luat ca standard, concepţiile neoevoluţioniste iau ca punct de
plecare premisa “dezvoltării policentrice”. Potrivit acesteia, există nu numai forme diferite de dezvoltare
socială, ci şi viteze diferite de evoluţie în cadrul aceluiaşi stadiu de dezvoltare.
După primul război mondial, evoluţionismul ca paradigmă sociologică a cedat mai întâi în faţa
funcţionalismului antropologic al lui B. Malinovski, a antropologiei culturale difuzioniste americane, dar
18
J. Szacki: Histories of Sociological Thought, London, Aldwich Press, 1979, p. 208
21
ca forme de reconstrucţie a evoluţionismului: “În prezent, există în ştiinţele sociale, inclusiv în sociologia
funcţionalistă, o reînviere a evoluţionismului la scară mare. Ceea ce distinge “noul” evoluţionism de cel
“vechi” este conştiinţa divergenţelor în privinţa dezvoltării şi a radiaţiei adaptării, pe care evoluţioniştii
secolului XIX-lea n-au putut s-o trezească”19.
Ca rezultat al apropierii dintre evoluţionism, după 1964 funcţionalismul sociologic a devenit
evoluţionism funcţionalist, unii exegeţi avansând teza existenţei unei varietăţi de abordări
neoevoluţioniste: “noul evoluţionism care se naşte în America intenţionează să facă aceste abordări
variate relevante una faţă de cealaltă, să sintetizeze contribuţiile lor pozitive şi să depăşească dificultăţile
unei abordări utilizând punctul de vedere al celeilalte”20.
Cea mai recentă “variantă” din punct de vedere al istoriei gândirii sociologice, a evoluţionismului
sociologic o constituie neoevoluţionismul “probabilistic” al lui G. L. Lenski. Preocupat de descifrarea
mecanismelor grupale şi sociale ale schimbării, G. Lenski şi-a dedicat cea mai mare parte a cercetărilor
găsirii unui referenţial conceptual şi metodologic pentru construirea unei sociologii a schimbării şi
conflictului.
Plecând de la premisa că “Schimbarea şi conflictele sociale, adică fenomenele cele mai presante
ale anilor noştri”21 trebuie să deţină prioritatea preocupărilor sociologice, G. Lenski consideră că dacă
termenul de “Regină a ştiinţelor” pare prea pretenţios, atunci cel de “integrator al ştiinţelor sociale”
trebuie să-l acceptăm ca fiind, cu siguranţă, meritat de sociologie. Unitatea cunoaşterii sociale, din ce în
ce mai imperativ reclamată de “practicienii” decidenţi din diverse sectoare ale spaţiului social, este
necesară din cauza naturii analoage a multor aspecte ale evoluţiei organice şi ale evoluţiei socio-culturale;
noua teorie sintetică conţine multe ipoteze sugestive pentru sociologie. Mai mult decât atât, ea furnizează
un “model care ilustrează cum constatările dispersate şi neorganizate ale ştiinţelor sociale pot fi asamblate
intr-un cadru teoretic de referinţă. Astfel, dacă acceptăm postulatul unităţii esenţiale a naturii,
recunoscând că societăţile umane sunt o parte a lumii naturale şi că evoluţia socio-culturală este o
extensie a evoluţiei organice, atunci urmează că teoria societăţilor umane şi a evoluţiei lor trebuie legată,
eventual, cu teoria biologică de bază”22. Definind societăţile umane “moduri de adaptare prin intermediul
cărora anumite tipuri de organisme şi-au sporit şansele de multiplicare şi supravieţuire” 23 pe baza
“succesului reproductiv”, evoluţia este analizată prin prisma a patru categorii: continuitate, inovaţie,
extincţie şi evoluţie propriu-zisă; dacă nevoile specific umane sunt “derivate” în raport cu cele biologice,
legile evoluţiei afectează în egală măsură natura şi societatea. În această perspectivă, unitatea de bază a
sociologiei evoluţioniste nu mai trebuie s-o constituie societatea, ci populaţia, iar sursele de schimbare la
nivelul populaţiilor sunt altele: limbajul, tehnologia, organizarea socială, ideologiile. În spaţiul social
contemporan, locul privilegiat îl deţine tehnologia, deoarece inovaţia tehnică are aceeaşi importanţă, prin
efectele sale, cu mutaţia genetică. Prin analogie, difuziunea “inovaţiei genetice” este denumită cu
termenul “hibridare biologică”, pe baza căreia devine posibilă selecţia intersocietală. Rezultatul acestei
selecţii este “extincţia socio-culturală” prin care sociologul american înţelege “distrugerea societăţilor
prin război” ca o “evoluţie cel puţin probabilă”. Ca argument în sprijinul acestei teze se aduce afirmaţia
conform căreia războiul a definit normalitatea socială întrucât, la scara evoluţiei, maximizarea adaptării a
fost rezultatul “fuziunii” inter-societale şi nu al “fuziunii” intra-societale. În acest context devine evident
faptul că teoria evoluţionistă a conflictului social al lui G. Lenski este în fond, o reluare, în alţi termeni,
a teoriei lui L. Gomplowicz. Singurul proces evolutiv nelimitat, în concepţia lui G. Lenski, îl reprezintă
dezvoltarea tehnologică în raport cu care organizarea societală şi structurile sociale sunt analizate ca
variabile dependente. Pentru K. E. Boulding24 modelul evoluţionar constă esenţialmente într-un proces de
creare, de apariţie de noi specii şi selecţia constantă a speciilor prin procesul de mutaţie spre o succesiune
de stări ale echilibrului ecologic”. Particularizat la evoluţia socială acest model face posibilă distincţia
19
R.A. Nisbet: Social Change and History. Aspects of the Western Theory Development, New York, Univ. Press, 1969, p. 236
20
S. N. Eisenstadt: Social Change and Development in Readings in Social Evolution and development, London, Pergamon
Press, 1970, p. 181
21
G. Lenski: Human Societies, A. Macro Level Introduction to Sociology, New York, McGraw Hill, 1970, p. 24
22
G. Lenski: op. cit. p. 48-49
23
G. Lenski: op. cit. p. 9
24
K. E. Boulding: A Primer on Social Dynamics. History as Dialectics and Development, New York, The Free Press, 1970, p.
19
22
între procese sociale dialectice şi procese sociale non-dialectice. Dacă primele sunt generate de structuri
conflictuale de grup, cele din urmă sunt continui, cumulative şi evolutive: “În cadrul evoluţiei sociale
există procese dialectice, dar ele sunt temporare şi neimportante, fiindcă se produc ca urmare a impactului
schimbărilor mici şi selecţiei micilor mutaţii sociale. Prin urmare, în cea mai mare parte, marile schimbări
sociale sunt non-conflictuale”25. Disociindu-se, parţial, de G. Lenski, acest autor o face cu scopul de a
propune un model sociologic al “dezvoltării integrate ecodinamice” care să fie perceput ca o “alternativă”
la marxism, în calitatea acestuia de “teorie socială generală”26.
Întrucât proiecţiile ideologice atât ale evoluţionismului clasic, cât şi ale diverselor variante de
neoevoluţionism exced competenţele sociologiei, ne rezumăm la această succintă trecere în revistă a celor
mai importante teze ale curentului care a făcut obiectul acestei prelegeri. Nu înainte de a mai aminti
concluzia unui reputat exeget al acestui curent de reflexie sociologică: “Teoria evoluţionistă este o creaţie
a optimismului victorian. Profetul anilor ’20 nu mai putea fi însă Spencer, ci Spengler. Când Hobhouse
făcea atât de atent distincţia între ceea ce trebuie şi ceea ce este, lumea era convinsă deja că între avansul
tehnologic şi progresul moral nu e nici o legătură. Or, marea speranţă a evoluţionismului victorieni era de
a întemeia o morală şi o politică evoluţioniste”27. În prezent circulă şi următoarea aprecierea lui D. G.
MacRae, care încă din 1961 afirma că H. Spencer este autorul “pe care nimeni nu-l citeşte, toţi abuzează
de el şi căruia toţi îi sunt îndatoraţi”28

25
K. E. Boulding: op. cit., p. 58
26
K. E. Boulding: Ecodinamics. A New Theory of Societal Evolution, London, Sage Publications inc., 1978, p. 21
27
J. W. Burrow: Evolution and Society. A Study in Victorian Social Theory, Cambridge, Cambriedge University Press, 1968,
p. 277
28
D.G. MacRae: Ideology and Society Papers, în Sociology and Politics, London, Heinemann, 1961, p. 33
23
 REPERE BIBLIOGRAFICE

S-a născut în 1820, la Derbz, şi-a încheiat cariera şi viaţa la Brighton, în 1903. Autor al sistemului de
filosofie a cărui redactare a început în 1855, când a publicat “Principes de pzchologie”. Acest sistem cuprinde şi
“Principes de biologie” (1864) şi “Principes de sociologie” (1877-1896). În franceză I-au apărut “Une lettre sur
la sphere propre de gouvernement” (1842); “La statique sociale” (1850); “L’Education intelectuelle, morale et
phzsique” (1861); “La classification des sciences” (1864); “La sociologie descriptive” (1873); “L’individu contre
L’Etat” (1884); “Des Principes de morale evolutioniste”; “Introduction a la science sociale”.

BIBLIOGRAFIE

1. Spencer, Herbert: First principles, london, William & Norgate, 1904;

2. Spencer, Herbert: Classification des sciences, Paris, Felix Alcan, 1893;
3. Spencer, Herbert: Introduction a la science sociale, Paris, Felix Alcan, 1928;
4. Spencer, Herbert: Les premiers principes, Paris, Germer Bailliere, 1883;
5. Spencer, Herbert: Legea şi cauza sa şi alte încercări, (trad.) Bucureşti, Ed. Leon Alcalaz, 1097;
6. Spencer, Herbert: Individul împotriva statului (trad. de I. Olimpiu Stefanovici-Svensk), Bucureşti, Editura Naţională,
1924;
7. Foille, Alfred: La pensee et les nouvelles ecoles antiintelectualistes, Paris, Felix Alcan, 1919;
8. Foille, Alfred: Humanitaires et libertaires au point de vue sociologiques et morale, Paris, F. Alcan, 1914;
9. F. Alcan: Les elementes sociologiques de la morale, Paris, Felix Alcan, 1905;
10. F. Alcan: La science sociale contemporane, Paris, Hachette, 1922;
11. Foille, Alfred: La propriete sociale et la democratie, Paris, Felix Alcan, 1906.

24
 VILFREDO PARETO ŞI TRADIŢIILE
GÂNDIRII SOCIOLOGICE ITALIENE

Ca reprezentant al unei multimilenare tradiţii ale gândirii sociale italiene, orientată preponderent
spre descifrarea naturii umane, Vilfredo Pareto este întemeietorul primei orientări sociologice italiene
centrate pe problematica naturii socialului, a societăţii.
Deplasarea de accent este datorată atât formaţiei sale ştiinţifice, cercetărilor în domeniul
economic, cât şi convingerilor sale privind posibilitatea construirii unei teorii globale a sistemului social
pe baza rigorii conceptuale a aparatului matematic. Metodologic, Vilfredo Pareto a intenţionat să
elaboreze un sistem conceptual şi o proiecţie praxiologică a sociologiei compatibile cu statutul
epistemologic al ştiinţelor naturii.
Astfel ca şi în ştiinţele naturii, unde primul pas îl reprezintă analiza elementelor componente ale
fenomenelor ce intră în arealul obiectelor epistemice respective, şi în sociologie, analiza tuturor
proprietăţilor acşiunilor sociale şi clasificarea lor trebuie să fie primul pas în reconstrucţia sa epistemică.
Diversitatea societăţilor umane şi caracterul concret al acţiunii sociale face dificilă descrierea
proprietăţilor generale ale fenomenelor sociale. Din această cauză, sociologul trebuie mai întâi să
“descompună acţiunile umane şi să clasifice elementele componente ale lor”.
Vilfredo Pareto propune următoarea structură a acţiunii sociale:
1) agentul - purtătorul individual sau colectiv al actţiunii (umane) sociale;
2) scopul – proiecţia anticipată a motivaţiei individuale sau comunicare a acţiunii;
3) mijloacele – necesare realizării practice a scopurilor. În funcţie de raportul scop şi mijloace,
acţiunile se pot clasifica:
a) acţiuni logice – caracterizate printr-o înaltă eficienţă determinată de adecvarea
dintre mijloace şi scop;
Exemplu: activitatea tehnologică, economică şi o parte a creaţiilor cultural
artistice ghidate de normele ”ştiinţei logico-experimentale”;
b) acţiuni non-logice – celelalte, ale căror rezultate n-au fost iniţial prevăzute de către
agent, dar care au apărut ca “efecte secundare” antrenate de evenimentele exterioare
cu efect perturbator;
c) acţiuni cu semnificaţii multiple: care fac posibilă diferenţierea dintre
mijloace/operaţii/scop/rezultat;
d) acţiuni cu scopuri simbolice, imaginare, a căror evaluare logico-empirică nu este
posibilă.

Schema integrată a acţiunilor umane a fost realizată după cum urmează:

AU sau NU scop logic
obiectiv subiectiv
A. Acţiuni logice + +
A. Acţiuni non-logice: - -
1) actele din obişnuinţă
2) acţiunile de politeţe prin care oamenii invocă motive pentru a le - +
justifica
3) tipul pur al acţiunii non-logice comparativ cu acţiunile din + -
zoologie
4) actele politice care se bazează pe tradiţie + +

Considerând faptele sociale ca “obiecte naturale”, Vilfredo Pareto plăteşte un tribut concepţiei
pozitiviste a lui A.Comte de care se desparte, totuşi, considerându-o o speculaţie “matafizică” deoarece a
abordat generalităţile vieţii sociale şi nu dinamica reală a spaţiului social. În acest context, pentru a se
25
putea elabora o sociologie logico-experimentală, Vilfredo Pareto recomandă un dublu demers: inductiv şi
deductiv. Pe cale inductivă, descifrarea fenomenelor elementare ar contribui la formarea unor concepte
clare, care, deşi nu reflectă întreaga complexitate socială, sunt singurele care pot servi ca bază reală
pentru construcţii teoretice mai ample. Aceste “elemente simple sunt acţiunea socială şi structura sa”.
Pe cale deductivă: recompunerea totalităţilor sociale în vederea ajungerii, succesive, la o teorie
sintetică, generală, asupra societăţii umane.
Parcurgerea drumului de la elemente ultime şi cele mai simple ale vieţii sociale descoperite
analitic, până la reconstrucţia riguros logică a întregului social, este denumită de autor “metodă logico-
experimentală”, pe baza căreia sociologia poate deveni o ştiinţă tot atât de exact ca şi fizica. Invocarea
aportului ştiinţei în fundamentarea tuturor activităţilor umane îl plasează pe Vilfredo Pareto pe linia
pozitivismului lui A. Comte: “savoir pour, prevoir, prevoir pour pouvoir”, dar îl şi singularizează prin
considerarea “scientizării” integrale a socialului ca un proces real, dar şi ca un mit modern. În societate
“cea mai mare parte a oamenilor se lasă conduşi de interese şi sentimente, şi nu de raţionamente”, de
aceea acţionează non-logic, fără să urmărească prevederile ştiinţei. Indivizii sunt ghidaţi, în practică, de
ceva mai puternic acre se află dincolo de raţiune, anume de reziduuri. Acestea sunt manifestări complexe
ale tendinţelor, sentimentelor, instinctelor care constituie o constantă a motivaţiilor umane.
După înfăptuirea lor oamenii încep să le justifice, să le fundamenteze logic, deci să le interpreteze,
rezultatul fiind ceea ce Vilfredo Pareto denumeşte cu conceptul de derivaţii. În esenţă, reziduurile
exprimă structura generală a naturii umane, iar derivaţiile definesc tendinţele de schimbare, precum şi
modificarea şi schimbarea reală a repartuzării reziduurilor. Reziduurile sunt manifestări ale sentimentelor
şi instinctelor, aşa cum ridicarea mercurului din tubul termometrului reprezintă o manifestare a unei
creşteri de temperatură. Acţiunea umană este determinată de starea afectivă a indivizilor, dar
componentele afectivităţii îşi fac prezenţa nu direct, ci imediat, ca motive ale acţiunii sociale. Cu excepţia
acţiunilor instrumentale (tehnice, economice), acţiunile sociale se derulează în orizontul interacţiunilor
concrete dintre indivizii care coacţionează, forma principală a interacţiunii fiind comunicarea prin
intermediulcăreia agenţii acţiunii sociale “raţionalizează” logic scopul acţiunilor lor. De aceea, reziduurile
reprezintă “indicatorul cel mai adecvat al relaţiilor sociale”, deoarece apar doar în limitele efective ale
interacţiunii umane. Factorii determinanţi ai societăţii sunt de natură psihică, dar devin importanţi doar
atunci când se afirmă ca “factori reziduali” prin protecţia lor social-simbolocă în spaţiul social.
Principalele tipuri de reziduuri sunt: 1) instinctul combinaţiilor; 2) reziduul persistenţei
agregatelor; 3) reziduul sociabilităţii = înclinaţia umană spre asociere, egalitate, nevoia de aprobare,
sentimentul, neifobia; 4) reziduul integrităţii individului şi a dependenţelor sale = predispoziţia spre
proprietate, teritorialitate, egoismul, nevoia de restabilire a echilibrului social; 5) reziduul exteriorizării –
nevoia individului de a-şi manifesta sentimentele prin acţiuni exterioare: exteriorizarea religioasă,
profetismul; 6) reziduul sexual: manifestare a instinctului sexual în cadrele modelelor culturale specifice
fiecărui nivel de civilizaţie.
Dintre toate reziduurile, cele mai importante sunt reziduurile combinaţiilor şi reziduurile
persistenţei agregatelor.
În esenţă, proiecţia praxiologică a individului în spaţiul social, adică delimitarea status-rolurilor
actorului, demonstrează faptul că societatea acestuia se manifestă sub două forme: a) cele exterioare,
variabile, poartă numele de “derivaţii” şi b) forme constante, care alcătuiesc “reziduurile”. În concepţia
lui Vilfredo Pareto, sociabilitatea este “o formă reziduală a disciplinei”, disciplina fiind o particularizare
socială a “gregarismului fiinţei umane”, în genere, dar şi o formă de stimulare şi dezvoltare a asocierii. Ca
unitate de măsură pentru evaluarea mărimii “unei clase de sentimente”, sociabilitatea cuprinde:
sentimentul de “noi”, nevoia de uniformitate, mila, cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei,
ascetismul.
Sentimentul de “noi” – este caracteristic “disciplinei orizontale” care se manifestă instituţional la
nivelul “asociaţiilor particulare”: secte, grupuri închise, asociaţii voluntare etc., şi se bazează pe aspiraţia
indivizilor spre maximizarea puterii lor personale într-un cadru de legitimitate colectivă. Prin intermediul
acestui cadru devine posibilă “expansiunea socială a intereselor membrilor”.
Nevoia de uniformitate – nu este “naturală”, ci un rezultat al trecerii de la “sentimentul de noi” la
o “conştiinţă minimală a colectivităţii”, la nivelul căreia se constituie un “nucleu al soluţiilor” specific
26
pentru fiecare colectivitate. Cum fiecare colectivitate îşi are “nucleul” propriu, între acestea se pot
promova mai multe tipuri de relaţii de sprijin, de complementaritate, de coordonare, de subordonare sau
de opoziţie. În cadrul disciplinei orizontale, aceste relaţii iau forma raporturilor dintre colectivităţi aflate
pe aceeaşi treaptă socială, iar în cadrul disciplinei ierarhice îmbracă forma subordonărilor, respectiv
supraordonărilor. Această nevoie de uniformitate, ca o creaţie preponderent socială, îmbracă mai multe
forma.
Imitaţia – defineşte acceptarea şi obiectivarea comportamentală atât la nivel individual, cât şi
comunitar, al unui “nucleu de soluţii”, care, uneori, se poate întinde la întreaga societate. Deşi reziduală
prin natura sa, imitaţia poate depăşi starea de formă reziduală a societăţii atunci când “soluţia nucleului”
este adoptată printr-un raţionament logico-experimental. Aceasta este o excepţie. În fond, în mod
frecvent, imitaţia este “reziduală” deoarece ea relevă înclinaţia naturală a individului de a-şi “justifica”
fiecare act. Această formă este forma instinctiv-afectivă (imitativă) sub care se manifestă nevoia de
uniformitate.
Neofobia – este forma cea mai elevată a “nevoii de uniformitate”, care se manifestă sub forma
respingerii conştiente a noului din teama (fobia) de a nu tulbura ordinea socială instituţionalizată prin
uniformitatea raportării la “nucleul soluţiilor”.
Mila şi cruzimea – sunt plasate de Vilfred Pareto la nivelul reziduurilor deoarece ele se întâlnesc,
cel mai adesea, nu în stare “pură”, ci sub forma unor “justificări” umanitare sau teorii, care să permită
ecranarea individualismului şi a egoismului. Cei “slabi”, de exemplu, cunoscându-şi vulnerabilitatea în
raza căreia li se desfăşoară destinul, pledează patetic împotriva suferinţelor, pentru a-şi “masca” propria
slăbiciune; cei “tari”, bazându-se pe dreptul restitutiv, ale cărui principii le aplică sistematic, dezaprobă
suferinţa pe motiv că e prea “teoretică”, orientaţi fiind de avantaje materiale.
Altruismul – este abordat ca formă concretă a fariseismului, deoarece sacrificarea “pentru
celălalt” ascunde, în fond, nu “mila” faţă de altul, ci “dorinţa de mărire a propriului avantaj”. Acesta poate
fi un avantaj moral, prin realizarea confortului psihologic al celui ce aşteaptă să fie ajutat, sau unul
instituţional, prin sacrificiul pe care îl acceptă subordonaţii pentru “onoarea comandantului”.
Sentimentul ierarhiei - ,ca reziduu al ierarhiei, este o formă de manifestare a disciplinei “pe
verticală” care constituie “fundamentul societăţii umane”. El reflectă fie respectul pentru superior generat
de speranţa într-o promovare posibilă, fie generozitatea faţă de “inferiori” (subordonaţi), izvorâtă din
speranţa superiorilor în obţinerea aprobării subordonaţilor faţă de scopurile urmărite de eşalonul
decizional.
Ascetismul – este forma cea mai “pură” a disciplinei sociale şi caracterizează, în egală masură, att
comportamentul credincioşilor, savanţilor, militarilor, cât şi al oamenilor de afaceri care, dacă doresc să se
identifice cu scopul pe care-l urmăresc, trebuie să se conformeze necondiţionat unor norme
supraindividuale de raportare la “nucleul de soluţii” acceptat social. Practica socială a demonstrat că
ascetismul se sprijină, formal, pe o mare capacitate de ritualizare prin care-şi realizează, în egală măsură,
expansiunea în spaţiul social şi rezistenţa în timp. Vilfredo Pareto atrage atenţia asupra a ceea ce ascunde
dincolo de “spectacolul” perceput direct: anume, egoismul mascat prin “ipocrizia comportamentului
social”.
Dincolo de aspectul “tehnic” al acestor distincţii, discutabile dacă le evaluăm în afara sistemului
sociologic propus de Vilfredo Pareto, rămâne valabilă “invitaţia” de a face deosebire între fenomenul
social, ca atare, şi modalităţile particulare de manifestare. Ca principale elemente, cu importanţă
semnificativă pentru istoria sociologiei, a paradigmei paretiene, remarcăm:
1) depăşirea explicaţiei biologiste a sociabilităţii prin demonstrarea adevărului conform căruia
biologul nu se poate manifesta în societate decât prin intermediul unor forme acceptate social;
2) sociabilitatea nu este rezultatul unui “contract social” acceptat raţional, ci o formă de
manifestare a echilibrului dinamic generat de substratul afectiv şi condiţionat de opţiuni
valorice individuale;
3) “fenomenalitatea socială”, ca obiect al studiului sociologic, necesită o distincţie între imaginea
indivizilor, grupurilor şi societăţilor despre sine, şi ceea ce “fac” – respectiv prin ceea ce se
afirmă în spaţiul social. “Clasa reziduurilor în raport cu sociabilitatea este constituită din
reziduurile care se referă la viaţa socială şi cele care se referă la disciplină, fiindcă
27
 sentimentele corespunzătoare disciplinei sunt întărite de viaţa în societate … Societatea este
imposibilă fără oarecare disciplină şi, în consecinţă, între necesitatea sociabilităţii şi cea a
disciplinei există o strânsă legătură”29. În concluzie: “Forma societăţii este determinată de
toate elementele care acţionează asupra ei şi asupra cărora ea reacţionează putând vorbi, deci,
de o dependenţă mutuală (…). Numărul acestor elemente este extraordinar de mare, dar le
putem lua în calcul doar pe cele mai importante, considerând însă că dependenţele lor mutuale
constituie un sistem, pe care îl vom numi sistem social (…). Sistemul social este compus din
anumite molecule, care conţin reziduuri, interese, derivaţii şi anumite tendinţe (…), iar
dependenţa mutuală a acestora se realizează în patru cicluri, care rezultă din combinarea
reziduurilor, intereselor, derivaţiilor, eterogenităţii sociale şi circulaţiei elitelor”30.
Dezvoltarea socială este un proces de succesiune al combinaţiilor între elemente de natură
tehnico-economică, socio-culturală, spirituală, combinaţii pe care le face atât omul obişnuit, cât şi omul
de ştiinţă şi omul politic. Spre deosebire de omul de ştiinţă care acţionează asupra unor elemente stabile,
cele asupra cărora acţionează omul politic sunt dinamice, au o existenţă dinamică. De aceea, combinaţiile
nu trebuie evaluate numai după atributul logicităţii lor, ci după funcţia lor socială. Grupul social care se
specializează în efectuarea acestor combinaţii îl reprezintă “speculanţii” care prin invocarea locului, rolul
şi finalităţii diferitelor elemente componente ale acţiunii sociale constituie categoria inovatorilor.
Spre deosebire de aceştia, o altă categorie, denumită “rentieri”, promovează reţinerea faţă de
schimbare definind conservatorismul social.
Structura generală a acţiunii sociale este determinată, în fiecare moment, de distribuirea celor
şase categorii de derivaţii; o distribuire condiţionată de foarte mulţi alţi factori. Cel economic este mai
important, dar nu cauzal; deoarece toţi factorii fiind de aceeaşi importanţă axiologică, ei diferă ca
prioritate funcţională.
Între reziduuri şi derivaţii nu pot exista raporturi de determinare, deoarece ele sunt coprezente în
fiecare moment şi pot fi relevate prin acest recurs la aparatura matematică, îndeosebi a funcţiilor. Factori
sociali având aceeaşi importanţă în determinarea echilibrului societăţii, distribuirea reziduurilor este o
formă matamatică independentă de conţinutul psihologic al expresiilor reziduale.
Societatea fiind un sistem complex de acţiuni sociale, iar individul fiind în acelaşi timp home:
economicus, socialis, ludens, religiosus şi eticus, acţiunea socială este întotdeauna o acţiune concretă,
care necesită “construirea unui model al interdependenţelor mutuale”, dintre toate elementele sale. Prin
evaluarea cantitativă a acestora la nivelul unor indici şi indicatori, societatea poate fi reprezentată ca un
sistem de ecuaţii în măsură să reflecte echilibrul dinamic real al spaţiului social global. Principala
caracteristică a acestui echilibru o reprezintă ciclicitatea sa generată de redistribuirea periodică a
reziduurilor între elite şi mase.
Termenul de elită este folosit în două sensuri: a) în sens larg: îi înglobează pe cei mai dotaţi în
domeniul lor de activitate; b) în sens restrâns: defineşte clasa guvernantă, pe cei care, indiferent de
performanţele lor profesionale, deţin puterea şi-şi exercită dominaţia asupra masei. Legitimitatea acestora
nu trebuie găsită în profesie, ci în raport cu masa. Dezvoltarea este asigurată de succesiunea elitelor, ca
urmare a predominării diferitelor tipuri de reziduuri. Cantitatea acestor reziduuri fiind constantă, forma de
guvernământ din fiecare moment istoric e asigurată de dominaţia unei elite guvernante care ajunge să
gestioneze, episodic, puterea. Clasa guvernantă ajunge la putere fie prin violenţă, impunând elite “lei”, fie
prin viclenie, aducând la putere elite "vulpi”, alternanţa dintre aceste două tipuri de elite fiind însoţită de
cicluri corespunzătoare în domeniul economic, cultural şi spiritual.
Leilor le corespunde stabilitatea socială fără prosperitate şi o spiritualitate în care predomină
misticismul, iar vulpilor le este caracteristică inovaţia socială, prosperitatea economică, dar şi riscul
degradării valorilor ceea ce duce, în final la revolta maselor.
Structura reziduală conferă identitate tipurilor de societate, iar schimbarea elementelor structurale
nu afectează forma generală a societăţii, ci doar tipul de echilibru social.
Scopul sociologiei (care se identifică cu obiectul ei epistemic) este: descoperirea unui optim
social prin care adecvarea logică a mijloacelor la scopurile acţiunii, raţionalitatea paretiană a acţiunii
29
Vilfredo Pareto: Traite de sociologie generale, Vol. 1, Paris, Laussane, Libraire Payot, 1917, p. 589
30
Vilfredo Pareto: Traite de sociologie generale, Vol 2, Paris, Laussane, Libraire Payot, 1919, p. 1306-1316
28
sociale fiind una instrumentală. Evoluţia socială este una ondulatorie şi se realizează prin permanenta
redistribuire a celor şase tipuri de reziduuri care fac posibilă circulaţia elitelor.
Masele nu pot accede la gestionarea puterii, deoarece ele au constituit întotdeauna o sursă de
iraţionalitate socială.
Prin întreaga sa operă, Vilfredo Pareto poate fi considerat un precursor al funcţionalismului
matematic, care, alături de funcţionalismul organicist, stă la baza funcţionalismului sociologic
contemporan. Cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea sociologiei ca ştiinţă rămâne formalizarea
matematică a fenomenelor sociale. În acest sens, amintim “curba lui Pareto”, determinarea poziţiei sociale
după un singur indicator: venitul supus impizitului. Distribuţia cvasipiramidală a veniturilor a constituit
multă vreme un instrument valoros de analiză socială şi de trecere la cercetarea concretă, de teren, ca sens
de evoluţie şi emancipare ştiinţifică a sociologiei.
Aspiraţia sa de a construi sociologia pe principiile unei ştiinţe logico-experimentale pe cale
inductiv-deductivă, respectiv prin inducţie se descoperă faptele şi fenomenele simple, se construiesc
concepte clare (acţiunea socială, structura acţiunii sociale), iar prin deducţie se reconstruieşte imaginea
globală a societăţii, relevă faptul că sociologia paretiană s-a afirmat, mai întâi, ca o sociologie a
cunoaşterii. Metodologia sa este rezultatul confluenţei a două dimensiuni: o dimensiune analitică şi o
dimensiune sintetică. În partea finală a operei sale, “schiţează o teorie asupra mecanicii acţiunii şi
reacţiunii forţelor sociale” cu multe valenţe explicative valabile şi azi. Distincţia între elite în sens
restrâns şi sens larg îl apropie de Gaetano Mosca, şi acesta un doctrinar care se revendică de la aceeaşi
tradiţie “machiavelică” bine cunoscută dincolo de spaţiul de cultură italian.

29
 REPERE BIBLIOGRAFICE

VILFREDO PARETO (1848 , Paris – 1923, Celigny, Elveţia)

S-a născut la 15 iunie 1848 la Paris, provenind dintr-o familie din Liguria care parvenise la rangurile de
nobleţe pa care le oferea secolul al XVIII-lea prin marchizul Giovanni Benedetto Pareto, care a fost făcut baron al
Imperiului lui Napoleon. După ce în 1850 a făcut studii politehnice la Universitatea Politehnica din Turin, în 1869
susţine teza “Principes fondamenteaux de l’equilibre des corps solides”. Între 1874 – 1892 se instalează la
Florenţa, timp în care a funcţionat ca inginer al Căilor Ferate şi apoi Director General al Căilor Ferate italiene.
În 1893 devine profesor de Economie politică la Universitatea din Lausanne, publicând în 1896 – 1897 “Cours
d’economie politique” urmându-i la catedră lui Walars. Se va depărta definitiv de economia politică în favoarea
studiilor de sociologie începând cu 1912. În 1916 îi apare “Trattato di sociologia generale” publicat la Florenţa,
iar în 1917 la Universitatea din Lausanne are loc “Jubileul Pareto” ca recunoaştere a valoroaselor sale
contribuţii ştiinţifice în diferite domenii. Între 1917 – 1919 apare în traducere franceză “Traite de sociologie
generale” la Lausanne şi Paris. În 1923 devine senator al regatului Italiei. Se stinge din viaţă la Celigny, în
Elveţia.

Principalele opere în limba franceză

• Oeuvres completes, 12 vol, Libraire Droz de Geneve, sous direction de G. Busino;
• Cours d’economie politique, 1 vol., 1964;
• La Marche financier italien (1891 – 1899), 1 vol., 1965;
• Ecrites sur la curbe de repartition de la richesse, 1 vol., 1965;
• Libre, echangisme, protestionism et socialisme, 1 vol., 1965;
• Les Systemes socialistes, 1 vol., 1965;
• Mythes et ideologies de la politique, 1 vol., 1965;
• Manuel d’economie politique, 1 vol., 1966;
• Statistique et economie matematique, 1 vol., 1966;
• Marxisme et economie pure, 1 vol., 1966;
• Lettres d’Italie, Croniques sociales et economiques, 1 vol., 1967;
• Sommaire de Cours de sociologie suivi de Mon Journal, 1 vol., 1968;
• Traite de sociologie generale, 1 vol., 1968;
• La Mzthe vertuiste et la literature immorale, Paris, Riviors, 1911;

În italiană:
• Fatti e teorie, Florence, Vallechi, 1920;
• Transformation della democrazia, Milano, Corbaccio, 1921;

Despre V. Pareto
1) L. Amoroso, P. Jannaccone: Vilfredo Pareto economista e sociologo, Rome, Bardi, 1948;
2) F. Borkeman: Pareto, Londres, Chapman & Halle, 1926;
3) G. H. Bousquet: Precis de sociologie d’apres V. Pareto, Paris, Payot, 1925;
4) G. H. Bousquet: Pareto (1848 – 1923). Le savant et l’homme, Laussane, Payot, 1960;
5) L. J. Henderson: Pareto’s General Sociology. A Phisiologist’s Interpretation, Cambridge, Harvard University
Press, 1935;
6) James H. Moisel: Pareto and Mosca, New Jersey, Prentice Hall, 1965;
7) Aron, Raymond: Main Currents in Sociological Thought, vol. 2, London, 1968;
8) Aron, Raymond: Les etapes de la pensee sociologique, Paris, Gallimard, 1979;
9) Plamenatz, John: Man and Society. A critical Examination of Some Important Social and Political Theories, vol.
1, London, Lougman, 1977;
10) G. H. Bousquet: Precis de sociologie d’apres V. Pareto, Payot, 1925;
11) G. H. Bousquet: V. Pareto, sa vie et son oeuvre, Pazot, 1928;
12) James Burnham: Les Machiaveliens, Calman-Levy, 1950;
13) Firmin Oules: L’Ecole de Laussane. Textes choisis de L. Walars et V. Pareto, Paris, Daloz, 1950;
14) G. Perrin: Sociologie de Pareto, Paris, PUF, 1966;
15) G. Piron: Les Theories de l’equilibre economique. Walars et Pareto, Paris, Domat-Montchrestien, 1939, 2-2 ed-;
16) J. Schumpeter: Ten Great Economists, New York, Oxford University Press, 1965.

30
 SOCIOLOGISMUL - CONTRIBUŢIE ESENŢIALĂ
LA CONSTITUIREA OBIECTULUI EPISTEMIC
AL SOCIOLOGIEI

Încercările, repetate, de individualizare a sociologiei ca ştiinţă pe fundalul diversificărilor

epistemologice caracteristice secolului al XIX-lea, marchează o primă reuşită remarcabilă prin opera lui
E. Durkheim. Revendicat frecvent ca fondator al şcolii sociologice franceze, E. Durkheim este în egală
măsură fondatorul orientării sociologiste care a înrâurit teoria şi practica sociologică universală de la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea. Întrucât până în prezent această
orientare a parcurs mai multe faze cuprinzând cercetători şi teoreticieni şi din afara Europei, ne vom
rezuma la prezentarea principiilor fundamentale ale gândirii lui E. Durkheim.
Intenţionând o detaşare definitivă de maniera speculativă şi respingând descriptivismul
caracteristic ştiinţelor sociale din vremea sa,
E. Durkheim este primul creator de sistem sociologic în care spiritul teoretic se îmbină benefic cu
metodologia studierii concrete a realităţii sociale. Ipoteza de la care pleacă este următoarea: pentru a
putea fi recunoscută ca ştiinţă (similar ştiinţelor naturii) sociologia trebuie să aibă un obiect de studiu care
să se impună în mod obiectiv cercetării ştiinţifice prin intermediul unei metode specifice de investigare şi
evaluare a complexităţii sociale pe cale empirică.
Dintre toate componentele societăţii, faptul social reprezintă elementul primordial care, fiind o
"cristalizare a existenţei obiective", este anterior individului şi i se impune acestuia cu forţa evidenţei.
Diferenţa dintre faptul social şi celelalte elemente care alcătuiesc cadrul existenţei sociale a individului
constă în aceea că faptul social reflectă nu o existenţă organică, ci un "mod colectiv de gândire concretizat
într-o reprezentare colectivă… Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra
individului o constrângere exterioară, sau care este general în întinderea unei societăţi date, având totuşi o
existenţă proprie, independentă de manifestările sale individuale"312. În această accepţiune, faptul social
devine categoria sociologică generică pentru desemnarea tuturor componentelor conştiinţei colective
care exercită constrângere morală asupra individului, impunându-se în acest mod, ca semn şi criteriu al
socialului. Prin caracterul său obiectiv (fiind exterior conştiinţelor individuale) şi prin ireductibilitatea sa
la orice altă realitate, faptul social constituie sursa de evoluţie a societăţii definite ca "realitate sui-
generis". Deşi imposibilă fără aportul indivizilor, societatea ca rezultat al asocierii acestora este o
experienţă calitativ diferită de simpla însumare a lor, întrucât raporturile de interdependenţă creează
fenomene noi, care nu mai pot fi explicate prin natura elementelor componente (de factură subiectivă). De
aceea, natura socialului nu trebuie căutată în psihologia indivizilor (ca formaliştii, relaţioniştii sau
fenomenologii), ci în forţele specifice pe care le dezvoltă asocierea lor, societatea devenind o realitate
exterioară în care se proiectează norme, valori, idealuri şi modele de comportament care fac posibilă
socializarea individului. Această zonă a socialului constituie "conştiinţa colectivă", care cuprinde: "totalul
de credinţe şi de sentimente comune 'mediei ' membrilor unei aceleiaşi societăţi" şi care "formează un
sistem determinat care are viaţa sa proprie" şi viaţă, în genere tot ce apare individului ca "instituţie". Prin
instituţie E. Durkheim înţelege: "orice credinţă şi orice mod de conduită instituit de colectivitate";
sociologia este o "ştiinţă a instituţiilor, a genezei şi funcţionării lor". "Esenţa societăţii" o constituie
deci, modalităţile practice de instituţionalizare a "conştiinţei colective" în care se exprimă şi conştiinţa de
sine a întregii comunităţi etnico-sociale considerate. Ca unitate funcţională a indivizilor diferenţiaţi,
societatea este rezultatul unui consens care se poate explica prin condiţiile materiale ale existenţei lor
deoarece viaţa economică este "prea exclusiv călăuzită de egoisme individuale şi prea puţin guvernată de
spiritul de solidaritate"3. Consensul îşi găseşte sursa de legitimitate în conştiinţa colectivă anterioară şi
2
. E Durkheim: Sociologie. Regulile metodei sociologice, trad. C. Sudeţeanu, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1924, p.54
3
T. Sperantia: Introducere în sociologie, tom. II, p. 432
31
exterioară existenţelor individuale, faţă de care se impune ca sistem coerent de norme şi se instituie în
calitate de sursă trascendentă a coeziunii sociale. Libertatea însăşi nu este un rezultat al alegerilor
individuale între alternative, ci decurge dintr-un cod social de reglementări impersonale cu prescripţii
imperative pentru fiecare individ.
În structura conştiinţei colective un nivel calitativ superior îl reprezintă cel al conceptelor cu
conţinut ideal prin intermediul cărora individul contribuie la crearea idealului societăţii din care face
parte. Ca purtător de ideal, individul contribuie, practic, la corijarea structurilor realităţii sociale
nemijlocite relevând rolul transformator al spiritualităţii faţă de materialitatea statică a vieţii economice,
vegetative, care tocmai de aceea nu poate fi cauza dezvoltării sociale. În această perspectivă se relevă
specificitatea societăţii: ea nu există decât în măsura în care creează permanent idealuri în spaţiul
cărora indivizii să poată identifica adevărate "rezervoare de energie colectivă". Idealul reprezintă, în fond,
o imagine perfectibilă a "totalităţii sociale", conceptul de totalitate, de societate şi cel de divinitate nu
sunt, după toate aparenţele, decât aspectele diferite ale uneia şi aceleiaşi noţiuni4. Omul este un produs
social şi devine personalitate numai prin interiorizarea novatoare a valorilor sociale specifice gradului de
civilizaţie atins de societatea globală.
Referitor la acest aspect, E. Durkheim propune mai multe criterii de evaluare a structuralităţii
sociale, din care am reţinut, pentru relevanţa lor analitică, două:
1. După gradul de complexitate;
2. După funcţiile pe care le îndeplinesc în societate
Din punctul de vedere al complexităţii, nivelurile de complexitate structurală ale societăţii,
denumite şi "paliere de profunzime", sunt generate de structura conştiinţei colective exprimată, practic, în
formele calitativ diferite de solidaritate socială.
Astfel, în lucrarea "De la division du travail social" (1893), E. Durkheim face o distincţie netă
între : solidaritate mecanică şi solidaritate organică.
a) Solidaritatea mecanică rezultă din asocierea indivizilor aflaţi pe o treaptă arhaică de
dezvoltare a societăţii când predomină asemănarea dintre indivizi care aderă la aceleaşi valori.
Exemple tipice de solidaritate mecanică sunt tribul şi clanul, care reflectă o "structură
segmentară" a societăţii arhaice, nefiind entităţi care să o reflecte în integralitatea sa. Aceste
segmente se juxtapun în spaţiul social global, repetând structurile anterioare lor; nu sunt
capabile de inovaţie structurală. "Se înţelege că nu poate să existe o societate mai simplă" este
protoplasma regnului social şi, prin urmare, "baza naturală a oricărei clasificări"5.
La acest nivel, ca sistem de norme juridice, se impune dreptul represiv, care exprimă
forţa sentimentelor comune. Solidaritatea "provine din faptul că un anumit număr de stări de
conştiinţă sunt comune tuturor membrilor societăţii".
b) Solidaritatea organică este caracteristică etapei de maturizare a raporturilor interpersonale,
când are loc trecerea de la stadiul de individ la cel de personalitate ca urmare a depăşirii
motivaţiilor primare pe care se baza agregarea mecanică a indivizilor. Diversificarea
trebuinţelor, generată de diversificarea corespunzătoare a vieţii economice, a antrenat
necesitatea obiectivă a diviziunii sociale a muncii. În acest context, coerenţa socială este
asigurată de necesitatea obiectivă a cooperării lucrătorilor specializaţi pe baza unui contract
social global care nu este determinat de voinţe individuale, ci de complexitatea societăţii
moderne. În acest fapt rezidă prioritatea structurii sociale faţă de structura conduitelor
particulare reglementate de normele dreptului restitutiv.
În ceea ce priveşte raportul dintre instituţii, conduite, reprezentări şi mentalităţi colective, E.
Durkheim şi şcoala sa au lansat în circuitul ştiinţific de profil problema "palierelor de profunzime" ale
socialului. Acestea se prezintă după cum urmează:
1) Baza morfologică cuprinde totalitatea stărilor sau modurilor de a fi ale socialului. Acestea
cuprind baza geografică în care devine posibilă o anumită formă de organizare a grupurilor
sociale, partecularităţile antropologice ale populaţiei, natura părţilor elementare din care este
compusă societatea, felul în care sunt aşezate, distribuţia populaţiei şi suprafaţa teritoriului,
4
T. Sperantia: Op. cit., p. 441
5
E. Durkheim: Regulile metodei sociologice, op. cit., p.109
32
 numărul şi calitatea căilor de comunicaţie, forma locuinţelor. "Tipul de locuinţe care ni s-a
impus nu e decât modul în care cei dimprejurul nostru şi, în parte, generaţiile anterioare s-au
deprins a-şi clădi locuinţele. Căile de comunicaţie nu sunt decât albia pe care singur şi-a
spălat-o curgând în acelaşi sens curentul regulat de schimburi şi migraţiuni. După cum
organismele vii, funcţionând, îşi creează forma anatomică a organelor, tot astfel societatea,
funcţionând, îşi fixează aspectele şi îşi configurează organele care astfel sunt tot viaţă socială,
mai mult ori mai puţin cristalizată". Cercetările sociologice (modalităţi de existenţă), de
obicei, trebuie completate cu cercetări de fiziologie socială prin care, sub raport sociologic, se
relevă modurile de acţiune specifice pentru un mediu social concret determinat: "după cum la
un individ viaţa psihică variază după compoziţia anatomică a creierului pe care se reazimă, la
fel fenomenele colective variază după constituţia substratului social". Fiziologia socială
studiază, deci, totalitatea "manifestărilorvitale ale societăţilor", pluralitatea acestora
reflectându-se într-o pluralitate corespunzătoare de "ştiinţe particulare".
2) Instituţii sau conduite colective, care exercită presiuni prin intermediul unor practici
obişnuite sau constrângeri prin intermediul organizaţilor.
3) Simboluri: corespunzătore practicilor instituţionalizate. Acestea pot fi: simboluri cu
încărcătură religioasă, embleme, drapele, rituri, dogme, sau pot exprima norme juridice:
proceduri, legi, sancţiuni.
4) Valori, idei, idealuri colective, care se afirmă ca principalele surse de producere a vieţii sociale
şi de inovare a modelelor de comportament.
5) Stările conştiinţei colective reprezintă treapta cea mai profundă a conştiinţei colective şi
cuprind: reprezentările colective, memoria colectivă, sentimentele colective, tendinţe şi
aspiraţii colective, voinţa colectivă. Riturile religiei, de exemplu, exprimă realităţi colective
prin stările mentale ale grupurilor care le practică în virtutea reprezentărilor aferente.
Reprezentările colective sunt un rezultat al tipizării raporturilor dintre indivizi şi societate, dar prin
cristalizare devin un instrument de dominare a indivizilor împărţiţi în grupuri cu opţiuni valorice şi
ideologice diferite. În aceste aspecte găseşte E. Durkheim cauza esenţială a împărţirii societăţii în clase
sociale a căror structură superioară reflectă regresiunea tradiţiei, în favoarea raţionalizării progresive a
spaţiului social. Accentuarea acestei raţionalizări, prin specializarea tot mai accentuată a tipurilor de
activităţi generate de imperativele tehnologice ale modernizării sistemului social, contribuie la
dezintegrarea ireversibilă a solidarităţii mecanice, fenomen care îi prilejuieşte lui E. Durkheim operarea
distincţiei dintre "fiziologia" şi "patologia socială". Reorganizarea societăţii trebuie să pornească nu de la
principii teoretice abstracte, ci de la studierea temeinică a ceea ce este anormal şi trebuie eliminat.
"Pentru ca sociologia să fie cu adevărat o ştiinţă a lucrurilor, trebuie ca generalitatea fenomenelor să fie
luată drept criteriu al normalităţii lor".
Tendinţa producerii unui fenomen indică, deci, nevoia pe care o resimte stadiul determinat de
dezvoltare a societăţii pentru respectivul fenomen considerat ca normal prin firescul său. Menţinerea
condiţiilor care au făcut posibilă apariţia sa îi justifică şi îi face normală persistenţa. "Există o lege
generală care arată că agregatele parţiale care fac parte dintr-unul mai vast pot să-şi distingă din ce în ce
mai slab propria lor individualitate. Cu cât este mai extinsă diviziunea muncii, cu atât părţile societăţii
sunt mai distincte. Diviziunea muncii este, deci, cu atât mai mare cu cât este mai mare numărul indivizilor
care se află în contact suficient de puternic încât să reacţioneze unii faţă de alţii. Dacă vom numi contactul
activ al indivizilor, putem spune că diviziunea muncii se extinde direct proporţional cu densitatea morală
sau dinamică a societăţii"6.
În lucrarea "Le suicide"367 foloseşte prima dată termenul de "anomie" pentru a da o mai mare
proprietate ştiinţifică analizei sociologice a raportului dintre normal şi anormal în societatea
industrializată. Astfel, pe baza unor exemple cu mare relevanţă empirică, se constată că societatea
modernă aflată sub impactul industrializării a accentuat formele şi intensitatea revendicărilor pe care le
6
E. Durkheim: Sociologia. Regulile metodei sociologice, trad., 1924, p. 102
7
Considerată a fi prima cercetare empirică în care a fost utilizată analiza cauzală multivariantă şi analiza factorială a
fenomenului sinuciderii; metodele sale vor fi folosite şi incluse în toate tratatele de metode şi tehnici de cercetare din Anglia şi
S.U.A.
33
formulează individul faţă de colectivitate. Violenţa revendicărilor creşte şi datorită faptului că societatea
nu este pregătită să satisfacă trebuinţele individului. Societatea modernă, stimulând deteriorarea treptată a
regulilor acceptate de grup, restrânge posibilităţile de integrare socială a individului, care se simte tot mai
dominat de instanţele supraindividuale ale spaţiului social global. De aici decurg tulburări grave care
conduc spre anomii, una dintre ele fiind sinuciderea.
E. Durkheim descrie trei tipuri de sinucideri:
a) Sinucidere egoistă, cauzată de deteriorarea ireversibilă a raportului dintre valorile individuale şi
sistemul de valori existente în spaţiul social global;
b) Sinucidere altruistă, este o expresie a degenerării raporturilor interindividuale şi grupale, la
nivelul cărora nu mai poate fi perceput nici un centru de autoritate în măsură să asigure
echilibrul psihologic şi coerenţa acţiunii sociale;
c) Sinucidere anomică, generată de dereglarea structurii morale a întregii societăţi datorată
declinului religiilor pe care se baza morala tradiţională şi în egală măsură datorită anarhiei vieţii
economice sustrase controlului organizat şi conştient. Dispersarea valorilor morale unitare, care
funcţionau ca instanţe de socializare pentru individ, îl conduce pe E. Durkheim spre concluzia
că singurul factor care mai poate asigura coeziunea socială vieţii moderne este factorul
profesional.
În acest sens, propune corporaţia ca sursă de integrare socială eficientă a individului, modelul
corporatist fiind considerat (sub raportul calităţii relaţiilor sociale) un model de familie la scară extinsă. În
acest sens dezvoltarea şi consolidarea familiei constituie singura certitudine pentru creşterea coeziunii
sociale şi integrarea optimă a individului în societate prin cadrele normative ale corporaţiei.
În lucrarea "Les formes elementaires de la vie religieuse" se aduc noi argumente pentru a
demonstra faptul că unitatea socială este, în esenţă, un ordin spiritual. Ca modalitate de dedublare a lumii
în sacru şi profan, fenomenul religios, polarizând manifestările spirituale ale unei comunităţi, se
dovedeşte a fi un fapt social şi o creaţie colectivă. Spiritualitatea individului reflectă, astfel, prin
intermediul credinţelor şi reprezentărilor religioase, complexitatea societăţii reale dovedindu-se o sursă de
coeziune socială. Ritualurile, dincolo de conţinutul lor spiritual intrinsec, îndeplinesc şi o funcţie profană:
aceea de a-l integra pe individ în societate şi de a-i insufla o teamă faţă de sancţiunile ei. Pe o treaptă mai
puţin evoluată a societăţii, teama faţă de sancţiunile tribului le transformă pe acestea (de ordin profan) în
lucruri transcendente şi se constituie, treptat, în religie. Cea mai simplă formă de religie este totemismul
care legitimează existenţa socială a clanului.Unitatea clanului în jurul totemului explică faptul că prin
credinţă oamenii se asociază comunităţii întruchipate în forţa colectivă şi impersonală a credinţei
practicate prin ritual. Sistemul solidar, de credinţe, practici şi comportamentele tipice rămâne definitoriu
şi pentru religiile moderne demonstrând că societatea este creatoare de divin pe toate treptele sale de
evoluţie.
În istoria gândirii sociologice E. Durkheim deţine prioritatea definirii raportului dintre sociologia
generală şi sociologiile de ramură.
1. Sociologia generală este "ştiinţa sintetică ce se străduieşte să adune concluziile generale
care se degajă din toate ştiinţele particulare. Oricât de deosebite ar fi unele de altele,
diversele clase de fapte sociale nu sunt, totuşi, decât speciile unui aceluiaşi gen: este deci
locul să căutăm prin ce se face unitatea genului, prin ce se caracterizează faptul social in
abstracto şi dacă există cumva legi cu totul generale, cărora diferitele legi stabilite de
ramurile sociale nu le-ar fi decât forme particulare".
2. Sociologia religiei are ca obiect de studiu totalitatea fenomenelor sociale cu conţinut
religios: ritualurile, credinţele, practicile şi consecinţele sociale ale acestora. Tot în sfera de
competenţă a acestei sociologii "de ramură" intră şi investigarea genezei, evoluţiei şi
funcţionării instituţiilor religioase privite pe fundalul transformărilor structurale ale
societăţii globale.
3. Sociologia moralei studiază natura şi evoluţia criteriilor pe baza cărora societatea îşi
stabileşte normele de comportament. Diferenţa dintre normele morale şi celelalte tipuri de
norme (religioase, profesionale, juridice) constă în caracterul imperativ al normei morale în
raport cu societatea şi în faptul că scopul moral apare ca valoare dezirabilă social.
34
 Societatea fiind "pentru conştiinţele individuale un obiect transcendent" se constituie ca
sursă a oricărei autorităţi morale, toate normele prescrise de ea fiind obligatorii.
4. Sociologia juridică îşi rezervă ca obiect epistemic "viaţa juridică" în care coeziunea o asigură
norma dreptului definită "regulă de conduită, sancţionată". "Viaţa generală a societăţii nu se
poate extinde asupra unui punct fără ca viaţa juridică să se extindă şi ea, în acelaşi timp şi în
acelaşi raport. Putem fi siguri deci că vom găsi reflectate în drept toate varietăţile esenţiale ale
solidarităţii sociale". Faptele sociale studiate de sociologia juridică se clasifică după tipurile
de sancţiuni astfel:
a) Sancţiunile represive, cuprinse în dreptul penal, caracteristice formelor iniţiale de
viaţă socială în care unitatea socială o reprezintă solidaritatea mecanică;
b) Sancţiunile restitutive, cuprinse în dreptul privat, dreptul procedural, dreptul
administrativ şi dreptul constituţional, caracteristice diversificării funcţiilor sociale
ca urmare a diviziunii muncii. Pe această treaptă de evoluţie socială funcţia
fundamentală a dreptului o constituie trasarea cadrului normativ al cooperării
sociale organizate. Normele juridice legitimează, în acest caz, un tip calitativ nou
de solidaritate: solidaritatea organică.
5). Sociologia economică: deşi nedefinită explicit a fost conturată ca obiect de studiu în
contextul analizării influenţelor vieţii economice asupra morfologiei sociale: "anumiţi factori
economici înrâuresc adânc modul în care e distribuită populaţia, densitatea ei, forma
grupărilor omeneşti şi, pe această cale, exercită adeseori o influenţă profundă asupra
diferitelor stări de opinie". Teza de bază a sociologiei economice o constituie reflectarea
determinismului social imanent în interdependenţa dintre valoarea lucrurilor şi evoluţia
opiniilor ce se vehiculează în spaţiul social. "Valoarea lucrurilor nu depinde numai de
proprietăţile lor obiective, dar şi de părerea pe care ne-o facem. Şi, fără îndoială, această
părere este, în parte, determinată de proprietăţile obiective, dar ea e supusă şi multor alte
influenţe". Modernizarea neîncetată a societăţii antrenează două procese contradictorii: nevoia
de cooperare pentru a produce competitiv, pe de o parte, şi nevoia de specializare a
individului care riscă să piardă simţul perspectivei şi al apartenenţei la o structură organizată.
Refacerea coeziunii este posibilă prin reinstituţionalizarea spiritului de solidaritate prin
intermediul corporaţiilor atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Ideile privitoare la
aspectele economice E. Durkheim şi le-a expus în cadrul "Societăţii de economie politică" din
Paris, dar au fost redactate în "Journal des economistes" în 1908.
6). Sociologia lingvistică a fost doar amintită, lui E. Durkheim recunoscându-i-se rolul de
precursor al acestei discipline. Din ea s-a desprins şi există în prezent sociologia literaturii.
7). Sociologia pedagogiei: deşi n-a denumit-o aşa, a constituit o preocupare constantă pentru
E. Durkheim, deoarece a făcut parte din norma de predare a catedrei sale universitare.
Scrierile sale pedagogice sunt cuprinse în volumul "Education et Sociologie" apărut postum.
Personalitatea individului se formează prin educaţie, proces care presupune transmiterea unor
practici şi moduri de gândire de la o generaţie la alta. În acest mod, educaţia se
instituţionalizează ca un fapt social generic, care transformă societatea într-o personalitate
morală capabilă să se ridice deasupra limitelor inerente generaţiilor, asigurând perenitate
valorilor care fac posibilă socializarea. "Suntem scufundaţi într-o atmosferă de idei şi
sentimente colective pe care nu le putem modifica după vrere; iar pe ele se sprijină practicile
educative".
8) Sociologia familiei, ca disciplină sociologică, este un rezultat al studiilor intreprinse asupra
rudeniei totemice a familiilor patriarhale (întemeiate pe autoritatea tatălui ) şi asupra familiei
conjugale (întemeiate pe raporturile contractuale dintre soţi) caracteristice societăţilor
evoluate moderne. Dincolo de formele sale diferite, familia dezvăluie existenţa unor valori
supraindividuale la care se raportează toţi membrii şi pe care le respectă necondiţionat.
Aceste valori demonstrează faptul că societatea este aceea care trasează cadrele normative ale
familiei şi face din ea o instituţie capabilă să asigure perenitatea valorilor şi să preserve
mentalul colectiv specific fiecărui spaţiu social.
35
9) Sociologia politică studiază apariţia şi cristalizarea puterii ca fenomen social, precum şi
diferitele forme de instituţionalizare a ei. Dintre toate aceste forme, cea mai importantă este,
în concepţia lui E. Durkheim, suveranitatea, aceasta reprezentând modul concret de
funcţionare a sistemului social în intercondiţionarea dintre componentele sale interne şi
externe.
10) Sociologia tehnologică a fost numai schiţată în lucrarea "De la methode les sciences", fiindu-i
rezervată studierea tehnicii ca fapt social. Avem în vedere înţelegerea tehnicii în sens larg,
etimologic : tehne = a face ; în consecinţă, totalitatea mijloacelor prin raportare la gradul de
adecvare faţă de scopuri intră tot în raza de abordare epistemică a Sociologiei tehnologice. Ca
fapt social tehnica este o derivaţie a ritualurilor magico-religioase prin care s-a mijlocit
comunicarea cu "conştiinţa colectivă" care, în ultimă instanţă, este tocmai capacitatea
creatoare a societăţii : capacitatea colectivităţii de a rezolva eficient şi în timp util problemele
propriei dezvoltări.
11) Sociologia cunoaşterii abordează condiţiile sociale ale apariţiei conceptelor, categoriilor şi
concepţiilor prin prisma cărora parvenim la o explicaţie globală a fenomenalităţii sociale. Nu
aspectul logic al teoriilor, ci proiecţia socială a acestora în calitatea lor de creaţii umane şi de
"fapte" sociale face din ele obiect de studiu pentru această ramură a sociologiei.

36
 REPERE BIOBIBLIOGRAFICE

E. Durkheim (15 aprilie 1858, Epinal - 1917, Paris)

A absolvit Şcoala Normală şi şi-a susţinut doctoratul în filosofie. Între 1885-1886 studiază
ştiinţele sociale în Paris, apoi în Germania sub conducerea lui Wundt. După întoarcerea din Germania
publică în "Revista Filosofică" trei articole despre "Studii recente asupra ştiinţelor sociale" ; "Ştiinţa
pozitivă şi morala în Germania" ; "Filosofia în universităţile germane". În 1887 este numit profesor de
pedagogie şi ştiinţe sociale la Facultatea de litere a Universităţii din Bordeaux. Acest curs este primul
curs de sociologie care a fost predat într-o universitate. La Bordeaux, E. Durkheim a avut ca şi colegi pe
: Espinas, Hamelin şi Rodier. În 1888 a publicat în "Revue philosophique" articolul "Suicide et natalite".
În 1893 susţine teza de doctorat cu titlul "Diviziunea socială a muncii", acompaniată, în stilul vremii, de o
teză în latină asupra "Contribuţiei lui Montesquieu la constituirea ştiinţei sociale". În 1895 publică
"Regulile metodei sociologice". În 1896 cursul său de sociologie este transformat în curs obligatoriu. În
acelaşi an fondează "L'annee sociologique" în care publică "La prohibition de l'Inceste et ses origines" şi
"La definition des phrnomenes religieux". În 1902 este numit profesor titular, succedându-i lui F. Buisson
la catedra de pedagogie de la Sorbona. Fiind cel dintâi care a introdus sociologia în învăţământul francez,
el deţine aceeaşi prioritate şi la scara istoriei sociologiei. În anul 1906 este titularizat la Catedra de
pedagogie a Facultăţii de litere din Paris. El predă simultan şi sociologie şi pedagogie. Comunicarea
"Determinarea faptului moral" îi aduce o consacrare de care avea nevoie. În 1911 la Congresul de
filosofie de la Bologna îşi face cunoscută comunicarea ştiinţifică referitoare la "Judecăţile de realitate şi
judecăţile de valoare". În 1912 publică "Formele elementare ale vieţii religioase". Începând cu 1913
catedra primeşte numele de "Chaire de sociologie" de la Sorbona. Comunică "Problema religioasă şi
dualitatea naturii umane". În 1915, impresionat de pierderea fiului său, publică "L'Allemagne audessus de
tout"; "La mentalite allemande et la guerre"; "Qui a voulu la guerre?"; "Les origines de la guerre d'apres
les documents diplomatiques". Anul 1971, la 15 nov., prin dispariţia sa, marchează încheierea, temporară,
a unui capitol referenţial al evoluţiei sociologiei.
Principalele opere: De la division du travail social (1893); Les regles de la methode sociologique
(1895); Le suicide (1897); Les formes elementaires de la vie religieuse (1912); L'Education morale
(1923); Sociologie et philosophie (1925); Le socialisme (1928); L'evolution pedagogique en France, I:
Des origines a la Renaisance; II: De la Renaisance a nos jours, an 1938. Poate fi considerat un adevărat
moment cartesian al sociologiei franceze şi universale.

BIBLIOGRAFIE

1. E. Durkheim: De la division du travail social, Paris, Libraire Alcan, 1932;

2. E. Durkheim: Educaţie şi sociologie, Bucureşti, E.D.P., 1980;
3. E. Durkheim: L'education morale, Paris, Libraire FelixAlcan, 1934;
4. E. Durkheim: Les formes elementaires de la vie religieuse. Le systeme totemique en Australia, Paris, Felix
Alcan, 1937;
5. E. Durkheim: Journal sociologique, Paris, PUF, 1969;
6. E. Durkheim: Lecons de sociologie, Paris, PUF, 1969;
7. E. Durkheim: Les regles de la methode sociologique, Paris, PUF, 1973;
8. E. Durkheim: Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1974;
9. E. Durkheim: La science sociale et l'action, Paris, PUF, 1970;
10. E. Durkheim: Le socialisme.Sa definition, ses debuts.Paris,FelixAlcan,1928;
11. E. Durkheim:Sociologie et philosophie, Paris, PUF, 1967;
12. E. Durkheim: Le suicide. Etude de sociologie, Paris, PUF, 1973;

Despre E. Durkheim

1. Davy Georges: Emile Durkheim: Chois de textes avec etude du systeme sociologique, Paris, 1927;
2. Stelian Stoica: Etica Durkheimistă, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1969;
37
3. Blasche, Margarete: Gesellschaftsbegriff und Sozialisationprozess in den Theorien von Emile Durkheim und T.
Parsons, Erlangen, 1973;
4. G. Davy: Sociologiques d'hier et d'aujourd'hui, Alcan, 1931;
5. J. Vialateux: De Durkheim a Besgson, Blond et Gay, 1939;
6. Scotson, John: Introducting society: a basic introduction to sociology, London, 1975;
7. Talks with Social Scientists, London and Amsterdam, 1968;
8. Perroux Francois: Alienation et societe industrielle, Paris, 192 pagini;
9. Buckley Walter:Sociology and modern systems theory, N.Y.Pretince-Hall,1967;
10. Collier K. G.:The Science of Humanity, London, N.Y., 1950;
11. Cuvillier Armand: Manuel de sociologie, Tom. 1, Paris, PUF,1967 (trei volume);
12. ***An Introduction to the History of Sociology, Chicago-London, Chicago Press, 1966;
13. Cohen Parcy, S.: Modern Social Theory, London, Heineman, 1968;
14. Gurvitch, Georges: La vocation actuelle de la sociologie, Tom. 2, Paris, PUF, 1969;
15. T. Parsons: Theories of Society, N.Y., London, 1965;
16. Dahrendorf, Ralf: Class and Class conflict in industrial society, Stanford University Press, 1969;
17. Blan, Peter M.: Bureacracy in modern society, N.Y. Random House, 1971;
18. Gladwin, Thomas: Poverty USA, Toronto, 1967;
19.OUY Achille: L'avenir de la sociologie, Paris, 1940.

38
 REPERE TEMATICE ŞI METODOLOGICE PROMOVATE
DE ŞCOALA SOCIOLOGICĂ
ÎNTEMEIATĂ DE EMIL DURKHEIM

Creaţiile conceptuale pertinente şi diversitatea problematică a operei lui E. Durkheim au constituit

punctul de plecare al afirmării unei adevărate "şcoli naţionale de sociologie", grupare în jurul publicaţiei
"L'Annee Sociologique"8. În paginile acesteia şi-au găsit loc lucrări de sociologie teoretică, sociologie
aplicată, etnologie, etnografie şi antropologie prin intermediul cărora au fost lansate în circuitul ştiinţific
personalităţi care au consolidat poziţia de lider european al Franţei pentru întreaga gândire sociologică a
primei jumătăţi a secolului al XX-lea, operele acestora fiind larg difuzate şi în America Latină, S.U.A.,
Anglia.
Discipolul cel mai reprezentativ al lui E. Durkheim, care s-a afirmat plecând de la principiile sale,
a fost Lucien Levy- Bruhl. Încercând să rezolve contradicţia dintre exterioritatea "conştiinţei colective" şi
"determinismul imanent" a folosit aparatul conceptual al magistrului pentru elaborarea unei teorii
generale a mentalităţii primitive. Prin valorificarea unui bogat material empiric de factură etnologică,
provenit de pe toate continentele L.L. Bruhl a ajuns la concluzia că pentru primitivi nu cadrele materiale
ale existenţei lor, ci manifestările conştiinţei colective constituie principalul cadru normativ de
socializare. Spre deosebire, însă, de societăţile civilizate, în care predomină opţiunile valorice de ordin
raţional, la primitivi prevalează elementele de ordin emoţional în raportarea la viaţa comunitară:
integrarea individului în grup rămâne puternic motivată de aspectele supraindividuale de natură magică.
De aceea, atât "conştiinţa colectivă", cât şi gândirea individuală este de natură pre-logică şi se bazează nu
pe judecăţile de valoare sau judecăţile de realitate specifice omului civilizat, ci pe "judecăţi de
participaţiune".
Potrivit acestor judecăţi, între numele unui lucru şi lucrul însuşi nu există nici o diferenţă de natură
ontologică, prin evocarea lui omul participând la existenţa lucrului al cărui nume este rostit sau a cărui
imagine este atinsă. Importanţa reprezentărilor şi a gândirii pre-logice în viaţa primitivilor explică şi rolul
vrăjitoriei ca instituţie fundamentală care orientează evoluţia mentalităţii primitive în care "conştiinţa
colectivă" îşi afirmă rolul său dominant. "Un tip definit de societate, care are instituţiile şi moravurile sale
proprii, îşi va avea deci, în mod necesar, o mentalitate a sa proprie (…). Instituţiile şi moravurile nu sunt,
în fond, decât un anumit aspect al reprezentărilor colective". Diferenţa de esenţă în ceea ce îi priveşte pe
primitivi este importanţa factorilor afectiv - voliţionali în structura globală a reprezentărilor colective.

REPERE BIOBIBLIOGRAFICE

LUCIEN LEVY-BRUHL (1857-1939): profesor de Istoria Filosofiei la Sorbona şi membru al

Institutului Franţei.
Operele principale: La morale et la societe (1900); Les fonctions dans les societe inferieurs
(1910); La mentalite primitive (1922); L'âme primitive (1927); Le surnaturel et la nature dans la mentalite
primitive (1931); La mytologie primitive (1935); L'experience mystique, et les symboles chez les
primitifs (1938).
MARCEL MAUSS (1872-1950) a rămas în istoria sociologiei prin conceptul de "fenomen social
total", la care a ajuns aplicând metodologia elaborată de E. Durkheim şi valorificând critic tezele
antropologiei culturale în interpretarea importanţei darului în societăţile primitive. Analizând, în registrul
comparativ, raportul dintre viaţa materială şi universul simbolic al vieţii spirituale specifice primitivilor,
M. Mauss a desprins teza potrivit căreia schimbul material pe care îl reprezintă darurile reciproce dintre
indivizi nu se reduce la aspectul lor economic. Partea materială "pune în evidenţă totalitatea societăţii şi a

8
Fondată în 1898, apariţia ei a fost întreruptă de primul război mondial, dar a reapărut în deceniul '20 - '30. După ce şi-a
întrerupt apariţia, în 1930, reluarea editării ei nu a mai fost posibilă decât în 1940.
39
instituţiilor sale". Darul este expresia concentrată a totalităţii valorilor recunoscute ca legitime de către o
comunitate, iar ca "fapt social" studiat de sociologie se dezvăluie a fi "fenomen social total". Analiza
darului, însemnă, în esenţă, explorarea universului valoric al întregii civilizaţii, forma unei civilizaţii fiind
"totalul aspectelor sociale pe care le îmbracă ideile, practicile şi produsele comune societăţilor creatoare
şi purtătoare ale acelei civilizaţii".
Fiind un fapt de grup, faptul social presupune nu numai "constrângerea" exercitată de prescripţiile
"conştiinţei colective", ci şi o anumită frecvenţă. Pe termen lung, faptul social mai are şi o determinare
statistică, fiind un "Fapt mediu". Prin modificarea formelor sale de manifestare îşi dezvăluie dimensiunea
istorică, demonstrând stadiul calitativ de evoluţie a unei societăţi date şi capacitatea sa de a produce
modele de comportament reprezentative.
Plecând de la o astfel de interpretare integratoare a societăţii, lucrarea "Civilisation, le mot et
l'idee" (1930) constituie un aport hotărâtor la definirea tipurilor sociale care vor marca dezvoltarea
sociologiei moderne. Prin sugestiile constructive pe care le-a formulat în legătură cu formalizarea
elementelor care compun totalitatea vieţii sociale este recunoscut ca precursor al structuralismului în
sociologie şi etnologie.
MAUSS MARCEL (Epinal, 1892- Paris, 1950)
Succesor al lui E. Durkheim la direcţia publicaţiei "L'Annee sociologique" s-a afirmat ca profesor
la Şcoala practică de înalte studii de la Colegiul francez. Împreună cu Paul Rivet a fondat Institutul de
etnologie al Universităţii din Paris, ocupând apoi şi catedra de Etnologie a Universităţii din Paris. A
devenit cunoscut ca specialist de profil prin publicarea lucrării "Darul" (1926) şi "Fragmente ale unui plan
de sociologie generală descriptivă" (1934).
Opere principale: Esseu asupra darului (1926); Fragmente ale unui plan de sociologie generală
descriptivă (1934); Civilisation, le mot et l'idee (1930).
PAUL FAUCONNET, plecând de la tezele lui E. Durkheim referitoare la raportul dintre libertate
şi responsabilitate în societăţile bazate pe diviziunea socială a muncii, a realizat prima analiză sociologică
a responsabilităţii sociale.
După P. Fauconnet, responsabilitatea este elementul central al reprezentărilor colective pe care le
are o societate despre propriile sale instituţii. În spaţiul moral al responsabilităţii îşi găseşte individul atât
motivaţia cât şi legitimitatea faptelor care îl individualizează în societate. Cum societatea este un proces
evolutiv complex şi multiplu determinat, şi modul în care este concepută şi percepută efectiv
responsabilitatea evoluează în funcţie de stadiul general al dezvoltării sociale.
Evoluţia socială instituie cadre normative calitativ diferite de atribuire a responsabilităţii .Aceste
aspecte demonstrează că responsabilitatea este "un fapt social" în care se reflectă imperativele conştiinţei
colective: cu cât individul este mai civilizat, cu atât este, mai ataşat şi respectă din proprie iniţiativă
normele colective de comportament. De aceea, omul nu devine cu adevărat liber decât atunci când îşi
asumă responsabilitatea pentru toate faptele sale; responsabilitatea este graniţa naturală a libertăţii de
manifestare a individului în spaţiul social.
Conduita individuală este condiţionată de conduitele colective pe toate treptele de civilizaţie . În
ceea ce priveşte raportul dintre instituţii şi conduite colective, P. Fauconnet şi M. Mauss prezintă
următoarea tipologie:
1. Organizaţiile : conduite colective primare, ierarhizate şi centralizate după un model
reflectat şi finalizat cu anticipaţie. Conduitele sunt proiectate pentru un nivel standard
de funcţionare preliminată a organizaţiei;
2. Conduite colective practice: rituri, tradiţii, obiceiuri. Îndeplinesc un important rol în
socializare şi în realizarea coeziunii sociale;
3. Conduite colective novatoare: corespund stărilor de mare efervescenţă socială în care
numărul alegerilor valorice posibile pare nelimitat. În acest context responsabilitatea
cumulează şi importante valenţe axiologice.
Dimensiunea morală a libertăţii individuale constituie pârghia cea mai eficientă de socializare,
proces în cadrul căruia responsabilitatea joacă rolul conştiinţei colective normative.
PAUL FAUCONNET: profesor la Sorbona;
Opere principale: La responsabilite (1920)
40
 GEORGES GURVITCH (1849-1965): este considerat cel mai important reprezentant al
orientării sociologiste din a doua jumătate a secolului al XX-lea din sociologia franceză. Erudit de o
recunoscută autoritate ştiinţifică, s-a remarcat prin maniera originală în care a dezvoltat sugestiile
tematice atât ale lui E. Durkheim, cât şi ale lui M. Mauss, P. Fauconnet şi ale altor reprezentanţi ai şcolii
franceze de sociologie. Ca şi aceştia, a acceptat teza ireductibilităţii realităţii sociale la orice altă realitate,
datorită naturii pluridimensionale a fenomenelor sociale totale. La nivel macrosociologic G. Gurvitch
distinge existenţa următoarelor paliere de profunzime:
a) suprafaţa morfologică şi ecologică în cuprinsul cărora enumeră toate acele elemente care devin
sociale prin activitatea transformatoare depusă de om: mediul construit, tehnica, totalitatea obiectelor
folosite, distribuţia populaţiei raportată la suprafaţa teritoriului etc.
b) structurile sociale constituite şi ierarhizate după anumite modele de funcţionare care exercită
constrângeri: organizaţii, corporaţii, societăţi profesionale ş.a.
c) modele sociale elaborate pe baza semnalelor, a semnelor colective şi a regulilor sociale. Spre
deosebire de semnal care prescrie membrilor un comportament precis impus de grup sau de societatea
globală, semnul este un intermediar între o semnificaţie pe care o conţine "conştiinţa colectivă" şi
subiecţii individuali sau colectivi care iau act şi execută imperativele inerente semnului respectiv.
Modelele pot fi: modele culturale care orientează existenţa generică a individului, şi modele tehnice care
tratează reperele acţionale ale vieţii cotidiene.
d) conduite colective caracterizate de o frecvenţă relativă în spaţiul social, dar care se desfăşoară
în afara aparatului organizat. Acestea cuprind: 1) conduite colective rituale şi procedurale; 2) conduite
colective practice, moravuri, rutine, stiluri de viaţă; 3) conduite colective exprimate prin mode ; 4)
conduite colective nonconformiste;
e) ţesătura specifică de roluri rezultată din interdependenţa rolurilor sociale asumate şi jucate de
indivizi sau de ansambluri sociale (grupe, clase);
f) atitudini colective virtuale generate de mentalitatea imanentă care explică predispoziţia la
conduite şi reacţii colective;
g) simboluri sociale cu rol instrumental între un conţinut social univoc determinat şi pluritatea
agenţilor colectivi. Orice simbol social are doi poli: 1)un semn cu încărcătură axiologică; 2)un instrument
de participare. În evoluţia permanentă a vieţii sociale simbolurile sociale urmează dinamica structurilor
sociale, fiind depăşite când apar structuri noi. Mobilitatea lor este în funcţie de: 1) subiecţii colectivi care
le elaborează; 2) subiecţii colectivi cărora li se adresează; 3) tipurile de structură socială (parţială sau
globală); 4) conjuncturi sociale (instabilitate, revoluţii, contrarevoluţii, războaie); 5) cadre sociale
(grupuri, clase sociale, societăţi); 6) modificarea raportului dintre simbol şi simbolizat ; 7) situaţii
concrete, care trebuie reflectate de simboluri; 8) natura conţinutului simbolurilor; 9) elementele iluzorii
existente în simboluri; 10) gradul de cristalizare sau supleţe a semnificatului în semnificant; 11) gradul
intensităţii fiecărui palier al socialului;
h) conduite colective novatoare caracterizate printr-o mare creativitate în raportarea la sistemul de
valori socialmente legitime;
i) stările mentale şi actele colective pe care se bazează viaţa psihică şi socială în ansamblul său.
Fenomenele sociale totale, ierarhizate pe aceste zece paliere de profunzime sunt caracteristice nu
numai nivelului macrosocial, ci reprezintă o caracteristică definitorie şi a nivelului microsocial. La acest
nivel fenomenele sociale totale cuprind elementele astructurale, structurabile şi structurate, varietatea
acestora făcând necesar recursul la trei metode de studiu care conferă specific sociologiei faţă de celelalte
ştiinţe sociale particulare:
1) Metoda analitică: presupune abordarea unui singur palier al societăţii detaşat din raţiuni de
studiu din ansamblul fenomenelor sociale totale (specifică ştiinţelor sociale particulare);
2) Metoda individualizată: este eficientă în particularizarea fenomenelor sociale totale pe fundalul
schimbător al spaţiului social total (specifică istoriei şi etnografiei);
3) Metoda tipologiei calitative: proprie sociologiei consistă în dezvăluirea determinismului care
explică geneza şi dezvoltarea fiecărui palier al socialului. Acest tip de abordare este denumit de G.
Gurvitch "analiza dialectică empiristă". Sub aspect praxiologic, metoda constă în construirea de tipuri
calitative prin care să se poată axplica discontinuitatea istoriei a fenomenalităţii sociale.
41
 Studiindu-le în registru comparat, le grupează în trei categorii:
1) tipuri microsociologice: sunt astructurale şi definesc "manifestări ale sociabilităţii";
2) tipuri ale grupurilor particulare: sunt structurabile sau structurate şi cuprind unităţi colective
reale, dar parţiale uni- sau multifuncţionale. Sunt, de obicei, asociate fenomenelor sociale totale;
3) tipurile de clase sociale şi societăţi globale sunt fenomenele structurate cele mai apropiate de
dimensiunea istorică în sensul că nu se repetă decât la intervale mari de timp. Sunt fenomene sociale
totale de ordin suprafuncţional.
Construirea tipurilor sociale permite sesizarea directă a complementarităţii acestora în cadrul
sistemului social global. Abordarea tipologică demonstrează faptul că fiecare tip social are un
determinism propriu ceea ce impune identificarea razei de funcţionalitate a tuturor nivelurilor de
complexitate structurală a întregii societăţi. Pe baza acestor considerente, G. Gurvitch trasează astfel
obiectul epistemic al sociologiei: "Sociologia este tipologia discontinuistă a fenomenelor sociale totale,
astructurale, structurabile şi structurate, pe care le studiază în ansamblu, la toate palierele de profunzime,
la toate scările şi în toate sectoarele, cu scopul de a urmări mişcările de structurare, destructurare,
restructurare şi revoluţionare, găsind explicaţia lor, în colaborare cu istoria".
Hiperempirismul sociologic teoretizat prin prisma aparatului conceptual propus permite, în
concepţia sa, o rezolvare a contradicţiei durkheimiene dintre "determinismul imanent" şi "conştiinţa
colectivă", oferind imaginea unui sistem social deschis în egală măsură dezvoltării, cât şi explicaţiei
sociologice.
Disociindu-se de J Piaget, M. Duverger şi A. Cuvillier, în problemele explicaţiei sociologice, G.
Gurvitch propune 9 reguli ale explicaţiei sociologice:
1) subordonarea faptelor microsociale faţă de structuri şi societăţile globale prin integrarea
elementelor microsociale în grupuri, a grupurilor în clase sociale, a claselor în societăţi globale şi a
acestora în conjuncturi totale;
2) cercetarea fenomenelor sociale totale plecând de la diferenţele dintre tipuri şi structuri,
structurile având întotdeauna un caracter intermediar între etapele succesive de dezvoltare socială;
3) tensiunile şi antinomiile stau la baza schimbărilor care apar ca erupţii structurale explicând
mobilitatea relativă a tuturor cadrelor sociale organizate;
4) societatea globală - prezintă mai multe niveluri de complexitate structurală numite paliere;
5) necesitatea de a nu trage concluzii globale din analiza unui singur palier. În formularea
concluziilor trebuie să ţinem seama de : a)varietatea formelor determinismului; b)deosebirea dintre
sociologie şi ştiinţele sociale particulare;
6) diferenţierea clară a determinismului sociologic, care unifică toate celelalte determinisme
sociologice parţiale (ale claselor şi grupurilor structurate) de determinismele dimensionale (ale palierelor
de profunzime) şi de microdeterminisme.
7) ţinând cont de varietatea formelor cauzale să se folosească în cercetare numai procedeele
explicative care pot releva cauza reală a faptelor cercetate;
8) în situaţiile în care cauzalitatea nu poate nu poate da o explicaţie globală a fenomenelor, ea
trebuie completată cu "corelaţii funcţionale", regularităţi tendenţiale (la scară microsociologică) şi cu
"intrările directe de ansambluri".
9) explicaţia sociologică (sincronia fenomenelor) este necesar să fie îmbinată cu explicaţia
istorică (diacronia şi geneza fenomenelor).
Explicaţia sociologică, prin aceste reguli, permite depăşirea descriptivismului factologic, mai
puţin relevant, prin relevarea cauzelor profunde care produc şi structurează ansamblurile sociale
semnificative.
G. Gurvitch a mai adus contribuţii valoroase şi în analiza sociologică a influenţei factorilor sociali
în procesul cunoaşterii şi al formării reprezentărilor colective. Este cunoscut şi ca întemeietor al
"pluralismului sociologic" care a polarizat luări de atitudine de o mare diversitate, inclusiv în sociologia
franceză contemporană.
Forma cea mai frecvent întâlnită a sociologismului în prezent o reprezintă "situaţionalismul". Ca
premiză, această "prelungire în contemporaneitate" a sociologismului clasic pleacă de la conceptul de
situaţie, în care identifică nu un set de condiţii ale comportamentului individual şi comunitar, ci cauza
42
fundamentală a modificării comportamentelor umane. În această perspectivă, individul este interpretat ca
o "funcţie a situaţiei", îndeosebi în studiile de psihologie organizaţională, în speţă cele rezervate
problematicii aferente conducerii şi stilurilor de conducere. Punând în discuţie toate rezultatele cercetării
psihologice referitoare la "stilul de conducere", situaţionalismul s-a remarcat prin cercetări care îşi propun
să demonstreze că "activitatea de conducere depinde nu atât de particularităţile psihoindividuale ale
conducătorului, ci de particularităţile situaţiei sociale sau psihosociale cu care el se confruntă. Cea care
asigură succesul conducerii este nu constanţa unor trăsături de personalitate, ci tocmai variaţia lor,
mularea lor pe particularităţile situaţiei. Conducătorul este expresia grupului pe care îl conduce, a situaţiei
în care se află. Situaţia devine cadrul fundamental care permite ca o anumită însuşire psihică, socială,
culturală sau psihosocială a persoanei să devină însuşire de conducător" (M. Zlate). În acest context
"metamorfoza" pe care a suferit-o "conştiinţa colectivă" propusă de durkheimism, sub forma exacerbării
importanţei "comenzii sociale" în al cărui perimetru acţionează nu numai conducătorul, ci orice individ.
Eliminarea interiorităţii, deci a factorului psihologic, din structura comportamentului uman conduce spre
"neglijarea aproape totală a factorilor de personalitate" (M. Zlate). De aceea americanul Jennings critică
situaţionalismul, reproşându-i, în plus, faptul că nu poate să ofere o explicaţie pertinentă momentului în
care individul şi grupurile umane devin "stăpâne pe situaţie". Complexitatea reală a spaţiului social
demonstrează că în "viaţa socială" coexistă atât variabile psihologice, cât şi cele sociologice, numai
ponderea lor este dinamică în "funcţie de situaţie".
Orice exagerare a lor depăşeşte limitele accepţiunii ştiinţifice a faptului "curent" de viaţă. Este un
punct de vedere căruia i s-a asociat şi J. Piaget, care consideră că omul fiind adevăratul creator al
"situaţiei", el este "produs" al situaţiei în aceeaşi măsură în care "produce" situaţia respectivă. "Situaţia
socială", în accepţiunea situaţionalismului, este definită ca o sumă aritmetică a expectaţiilor de grup.
"Psihologia de grup" îşi manifestă, astfel, acelaşi rol constrângător asupra individului, cum făcea în
durkheimism "conştiinţa colectivă".
Situaţionalismul confirmă încă o dată faptul că istoria ideilor, inclusiv sociologice, nu poate fi
"definitiv scrisă"; ea se rescrie prin rdescoperirea şi resemantizarea conceptelor, categoriilor şi teoriilor
care au "făcut carieră" pe anumite secvenţe din evoluţia societăţii umane. În această manieră, cu cât sunt
mai multe generaţiile care readuc în actualitate unele concepţii şi doctrine trecute, cu atât creşte şansa de a
se cerne "aurul adevărului" de "nisipul" banalităţilor, al confuziilor şi prejudecăţilor care au definit
"limitele epocii" în care au apărut respectivele "curente de gândire şi acţiune practică". Dar tot în această
manieră creşte şi şansa de a clarifica lipsa de valoare a unor concepţii invalidate, repetat, de generaţii
succesive, reducând "obligaţia" generaţiilor viitoare de a mai relua unele experimente care au condus spre
eşecuri repetate.
"Construirea viitorului" cere inovarea atât a tipurilor de experimente, cât mai ales a metodologiei
care poate conduce spre "omenia din oameni" şi spre un progres organizatoric în "producerea" unor
structuri organizatorice eficiente, fiabile şi pe măsura omului ca fiinţă generică.
GURVITCH GEORGES: Novorosiisk, Rusia, 1894 - Paris, 1965. A făcut studii de filosofie,
absolvite cu rezultate excepţionale care l-au recomandat ca profesor la Universitatea din Tomsk.
Participant la revoluţia din Octombrie 1917, dar din cauza diferenţelor de convingeri faţă de noii lideri, se
exilează în Franţa. În 1949 a devenit profesor la Sorbona şi s-a afirmat ca adept al unei Sociologii
structurale.
Opere pricipale: Ideea de drept social (1935) - teza de doctorat; Experienţa juridică a filosofiei
pluraliste a dreptului (1936); Morala teoretică şi ştiinţa moravurilor (1937); Eseuri de sociologie (1939);
Elemente de sociologie juridică (1940); Declaraţia drepturilor sociale (1944); K. Marx şi sociologia
secolului al XX-lea (1948); Tendinţe actuale ale filosofiei germane (1950); Determinismele sociale şi
libertatea umană (1955); Dialectică şi sociologie (1962); Traite de sociologie, PUF, Paris, 1962 -
explicaţia sociologică este definită la pagina 236-246; Les cadres sociaux (1966); Etudes sur les classes
sociales (1966).

Alţi reprezentanţi ai şcolii durkheimiste:

43
 MAURICE HALBWACHS, profesor la Strassbourg, a adus contribuţii valoroase la studierea
problematicii sociologice a mobilităţii muncii şi ale morfologiei sociale. Încercarea sa de a defini clasele
sociale pe criteriul aportului lor în producţie s-a concretizat în cercetări de teren privind geneza idealului
social, estimarea nevoilor şi nivelul de viaţă al muncitorimii descoperind ceea ce se numeşte, în pretent,
"constanta lui Halbwachs": la un venit egal, muncitorii cheltuiesc mai mult pe mâncare decât funcţionarii.
S-a remarcat, de asemenea, prin lucrări privind rolul memoriei colective în geneza şi stabilizarea tradiţiei.
Ca opere: La classe ouvriere et les niveau de vie: recherches sur la Hierarchie des bessoins dans les
societes industrielle contemporaines (1913); Les cadres sociaux de la memoire (1925); Morphologie
sociale (1938):
GEORGES DAVY, profesor la Universitatea din Dijon, a adus contribuţii notabile în sociologia
juridică şi politică. Opere: Le droit, l'idealisme et l'experience (1922); Elements de sociologie aplique a la
morale et a l'education, I, Sociologie politique (1924):
RENE HUBERT,profesor la Universitatea din Lille. S-a afirmat cu lucrarea Le principe d'autorite
dans l'organization democratique (1929).
A. MOREAT, profesor la College de France, a rămas în istoria sociologismului cu Des clans aux
empires (1923).
CELESTINE BOUGLE (1870-1940), profesor la Sorbona, a făcut foarte valoroase exegeze
privind clasele sociale, revoluţiile, istoria mişcărilor egalitare. S-a remarcat prin analizele sociologice
referitoare la raportul dintre individ, credinţele colective şi valorile economice. Opere: Les sciences
sociales en Allemagne (1896); Les idees egalitaires (1899); La democratie devant la science (1903); La
sociologie biologique et le regim des costes (1900); Qu-est-ce que la sociologie? (1907); Essai sur le
regime des castes (1908); Lecons sur l'evolution des valeurs (1922). Alţi autori:
J. Ray, Marcel Deat, A. Bayet, H. Bourgin, Daniel Assertier, G. Bourgin.

44
BIBLIOGRAFIE

1. Davy, George: Sociologiques d'hier et d'aujourd'hui, Paris, Felix Alcan, 1931;

2. Davy, George: Des clans aux empires. L'organization sociale chez les primitifs et dans l'orient ancien, Paris,
1923;
3. Davy, J. M. (colab.): La quinidine, Clamert, 1982;
4. Halbwacs, Maurice: Morphologie sociale, Paris, Armand Colin, 1938;
5. Halbwacs, Maurice: La theorie de L' homme moyen, Paris, 1913;
6. Halbwacs,Maurice: Analyse des mobiles dominantes qui orientant l'activite des individs dans la vie sociale,
Paris, 1938;
7. Fauconnet, Andre: Oswald Spengler, Felix Alcan, 1935;
8. Mauss, Marcel: Manuel d'Ethnographe, Paris, Payot, 1967;
9. Bougle C.: Bilan de la Sociologie francaise contemporaine, Paris, Libraire Felix Alcan, 1935;
10. Bougle C.: Humanisme, sociologie, philosophie. Remarques sur la conception francaise, Paris, Hermann, 1938;
11. Bougle C.: Qu-est-ce que la sociologie? Paris, Felix Alcan, 1925;
12. Bougle C.: Les sciences en Allemagne. Le conflit des methodes, Paris, Felix Alcan, 1921;
13. Bougle C.:La sociologie Proudhon, Paris, Armand Colin, 1911;
14. Bougle C.: Elements de sociologie, Paris, Felix Alcan, 1938;
15. Bougle C.: Du Sage antique au citoyen moderne, Etudes sur la culture morale, Paris, 1921;
16. Davy, George: Emile Durkheim. Choix de textes avec etude du systeme sociologique, Paris, Vald
Rasmunssen editeur, 1937.

45
 ORIENTĂRI CONTEMPORANE
ÎN SOCIOLOGIA FRANCEZĂ

În condiţiile reconstruirii pe o nouă platformă valorică a întregii societăţi franceze, după ultimul
război mondial sociologia şi-a consolidat statutul de "fiică spirituală a Franţei"9, confirmând aprecierile
lui E.Durkheim:"a determina partea care revine Franţei în constituirea şi dezvoltarea sociologiei înseamnă
a face aproape istoria ei: deoarece ea e născută la noi şi, cu toate că azi nu există popor care să n-o cultive,
ea a rămas o ştiinţă esenţialmente franceză"10.Totuşi, ansamblul condiţiilor materiale, sociale şi spirituale
postbelice constituie un referenţial fundamental schimbat faţă de cel care a generat sociologismul
durkheimist, reflectându-se în evoluţii şi echivalenţe ale obiectului epistemic al sociologiei. Acestea au
fost sintetizate în:
1) s-a desprins progresiv de discipline înrudite cu istoria socială şi geografia umană;
2) s-a interesat în mod deosebit de cercetarea empirică, ceea ce adus la o dezvoltare importantă a
metodologiei;
3) s-a distanţat tot mai mult de filosofie şi mai ales de filosofia istoriei;
4) s-a orientat către studii empirice răspunzând cerinţelor societăţii, mai precis cerinţelor
planificării"11.
Orientarea programatică spre practică, prin explorarea posibilităţilor de optimizare a structurilor
sociale generate de neîncetata diviziune a muncii a determinat o diviziune profesională internă a
sociologiei, legitimând procesul ireversibil de diferenţiere a ei pe ramuri de cercetare sociologică pe teren.
Ca rezultat, profesionalizarea activităţilor cu caracter sociologic a marcat "reconcilierea cercetării
empirice şi reflecţiei teoretice " (P.Bourdieu), prin instituţionalizarea cercetării concrete. Institutul francez
de sociologie, înfiinţat în 1924 din raţiuni pur academice, este astăzi completat cu o vastă reţea de
instituţii cu profil parţial sau integral sociologic, dar cu toate mijloacele necesare acoperirii nevoii de
cercetare sociologică a întregului spaţiu social francez. Societatea franceză de sociologie înfiinţată în
1965, este doar un exemplu care certifică existenţa celor 65 de structuri instituţionale de cercetare
sociologică din Franţa contemporană.
Dacă primul deceniu de după război a fost considerat "perioada empirismului" ca urmare a
completării tradiţiilor puse de Fr.Le Play cu cele mai noi achiziţii metodologice americane, ulterior, sub
imperiul controverselor filosofice, a început o mişcare de recuperare a subiectivităţii umane ca obiect de
studiu al sociologiei. "Criza explicaţiei sociologice" a polarizat eforturi substanţiale în vederea clarificării
naturii cunoaşterii sociologice a finalităţilor sociale şi antropologice ale acesteia. Orientarea teoretică
unitară a practicii cercetării sociologice a favorizat constituirea unei poziţii metodologice noi reprezentate
de P.Bourdieu, Jean-Claude Passeron, Jean Claude Chamboredon. Conform acestora obiectul de cercetare
al sociologiei nu-l constituie realitatea nemijlocită, ci doar acele segmente care prezintă "efecte
epistemice" (P.Bourdieu) pozitive. Prezentă şi în sociologia americană, sub numele de "construcţie a
teoriei", orientarea aceasta care recomandă "transfigurarea epistemică" a realului prin utilizarea numai a
acelor scheme, modele şi supoziţii capabile să descifreze complexitatea spaţiului social s-a dovedit a fi
foarte productivă atât pentru cercetătorii sociali, pentru teoreticieni cât şi pentru cei implicaţi direct în
viaţa publică.
A. Touraine, de exemplu, ca fondator al "concepţiei acţionaliste" în cercetarea de teren, consideră
că studiile de cercetare concretă aparţin sociologiei numai în măsura în care folosesc datele culese ca
puncte de plecare pentru construirea unor diagnoze reprezentative faţă de fenomenul investigat.
Reconstruirea imaginii sociomorfe a realităţii cercetate nu e o simplă reflectare teoretică a faptelor
concrete, ci un rezultat al combinării metodologiei cercetării cu exigenţele logicii acţiunii sociale,

9
G.Davy: Sociologues d'hier et d'aujourd'hui, PUF,Paris,1950,p.1
10
A.Cuvillier: On va la sociologie française, Paris, Marcel Riviere, 1953,p.1
11
Jean Viet: Les sciences de l'homme en France, Paris, Mouton, 1960, p.46-47
46
respectiv raportarea diagnozei la scopurile şi valorile unui sistem teoretic general compatibil cu sistemul
social global.
În acest sens, R. Aron consideră că un demers logic este valid sub raport ştiinţific atunci când
"descoperă în faptele" cercetate conexiunile în numele cărora formulează inferenţe. Pentru a le şi explica,
deci pentru a oferi o înţelegere sociologică a ansamblurilor sociale, nu trebuie inventate alte articulaţii
teoretice, ci urmate cu stricteţe toate rigorile epistemologiei cunoaşterii. În acest mod, rezultatele
cercetării sociologice devin compatibile cu cercetările ştiinţifice din toate celelalte domenii ale cunoaşterii
conferind o demnitate indiscutabilă sociologiei ca ştiinţă, instituţie şi profesie.
Întrucât panorama sociologiei franceze contemporane este diversă, ne propunem, în final, să
realizăm o prezentare bibliografică şi tematică, succintă, a ramurilor celor mai bine reprezentate prin
autori care au depăşit spaţiul francez prin opere de patrimoniu în domeniile în care s-au afirmat.

SOCIOLOGIA RURALĂ

1) Friedman, G.: Villes et compagnes, civilisation urbain et civilisation rurale en France, Paris,
Armand Colin, 1953;
2) Jollivet, M.; Mendras ,H.: Collectivites rurales françaises, tom I, Etude comparative de
changement sociale, Paris, A. Colin, 1971;
3) Jollivet, M.: Tom II, Societes paysannes ou lutte de classe au village, Paris, Armand Colin,
1974;
4) Rambaud, P.: Societe rurale et urbanisation, Paris, Le Seuil, 1973;
5) Mendras, H.: La fin des paysans avec une reflection, de vingt ans apres, Paris, Actes Sud,
1984;
6) Mendras, H.: Societes paisannes, elements pour une theorie de la paysannerie, Paris, Ar.
Colin, 1976;
7) Eizner, N.: Paradoxes de l'agriculture, Paris, Nathan, 1985;
8) Boudhon, Raymond: Individualism au holism: un debat methodologique
fondamental;
9) M. Verret, H. Mendras: Les champs de sociologie française, Paris, Ar. Colin, 1988.

URBANIZARE ŞI SCHIMBARE SOCIALĂ

1) Barbichon, G.(et. coll): L'etre dans la ville, migrants d'origine rurale, migrants d'origine
citadine, Paris, Cordes, 1974;
2) Bleitrach, D. (et. coll): Les modes du vie des ouvriers des zones industrielles de Fos et
vitrolles, Aix en Provence, Cret, 1977;
3) Burgel, G.: Problemes de methodes et geographie urbaine comparative, Laboratoires de
geographie urbaine, Universite de Paris, X, Nanterree;
4) Careux, J.: Evolution des millieux ouvrieres et habitat, Paris, Centre d'ethonogie et
psychologie, 1975;
5) Castells, M.: Y-a-t-il une sociologie urbaine?, in Revue de sociologie du travaill, Paris, 1968;
6) Castells, M.: La question urbaine, Paris, Maspero, 1973;
7) Choay, F.: Les sens de la ville, Paris, Le Seuil, 1972;
8) Chombart de Lauwe, P.H. : Des hommes et des villes, Paris, Payot, 1968;
9) Clerc,P.: Grands ensembles, balieues nouvelles, Paris, INED-PUF, 1967;
10) Coing, H.: Renovation urbaine et changement social, Paris, Ed. Ouvrieres, 1966;
11) Dagmond, M.: Enquete sur l'ideologie urbaine de l'elite technotronique et politique (1945 -
1975), Paris, Mouton, 1978;
12) Friedman, G.: Villes et compaignes, Paris, CNRS, 1953;
13) Guerrand, R.H.: Les origines du logement social en France, Paris,Ed.Ouvrieres, 1966;
14) Huet, A.; Peron.R.: Urbanisation capitaliste et pouvoir local, Paris, Delaye,1977;
15) Lefebre, H.: Critique de la vie quotidiene, Paris, L'Arche, 1961;
47
16) Lefebre, H.: Vers le Cybernathrope, Paris, Gauthier collection "Meditations", 1971;
17) Levy, F. P.; Segaud, M.: Anthropologie de l'espace, Paris,Collection "Alors", 1984;
18) Petonnet, G.: Espaces habites, Paris, Galilee, 1982;
19) Raymond, A.: L'Architecture. Les aventures spatiales de la raison,Paris, CCI, 1984;
20) Raymond, A.; Giacimetes, V.: Technostructure et architecture,Paris, 1984;
21) Raymond, A.; Haumont, N.: L'Habitat pavillionaire, CRU, 1966;
22) Thoenig, J.C.; Dupuys,V.: L'Ere des techocrates, les cas des Ponts et chaussee, Edition
d'organisations, 1979;
23) Touraine, A.: La societe post-industrielle,Paris,Gouthier,Collection "Meditations", 1964;
24) Verret, M.: L'Ouvriere français: l'espace ouvrier, Paris, Armand Colin,1979.

SOCIOLOGIA ORGANIZAŢILOR

1) Bernoux Ph.: La sociologie des organisations, Paris, Le Seuil collection,"points", 1985;

2) Crozier,M.: Le phenomene bureaucratique, Paris, Le Seuil, 1964;
3) Crozier,M.: Le monde des eployes de bureau, Paris, Le Seuil, 1965;
4) Crozier,M.: L'Acteur et le systeme (col.E.Frieburg), Paris,Le Seuil, 1977;
5) Crozier, M.: Etat modeste, Etat moderne, Paris, Fayrad, 1987;
6) Gremion, P.: Le pouvoir peripherique: bureacrates et notables dans le systeme politique
français, Paris, Le Seuil,1976;
7) Maurice, M.;Sellier, F.; Silvestre, J.J.: Politique d'education et organisation industrielle en
France et en Allemagne, Paris, PUF,1982;
8) Marin,P.: Le Developpement des organisations, Paris, Dunod, 1971;
9) Padioleau, J.G.: Quand la France s'enfrerre, Paris, Dunod,1981;
10) Pages, M.: La vie affective des groupes. Esquiesse d'une theorie de la relation humaine,
Paris,Dunod,1968;
11) Raymond, J.D.;Adam, G.: Conflicts du travail et changement social, Paris, PUF; 1978;
12) Sainsaulieu, R.: L'Identite du travail, Paris, Press de la Fondation Nationale des sciences
politiques, 1977.

STRATIFICARE ŞI MOBILITATE SOCIALĂ

1) Baudelot, C.: Salaries III. Les profils de carriere, Paris, INSEE, 1981;
2) Betraux, D.: Destins personnels et structure de classe, Paris, PUF, 1977;
3) Bouden, R.: L'inegalite des chances, Paris, PUF, 1979;
4) Bouvier-Ajm M.; Mury, G.: Les clases sociales en France, Paris, Editions sociales, 1963;
5) Golac, M.: La mobilite sociale, transmission du statut social, Economie et statistique, no. 199
- 200, mai - juin 1987;
6) Labbens, J.:Sociologie de la pauverte, Paris, Gallimard, 1978;
7) Singly, F. de: Etudes de styles de vie, Paris, Encyclopedie Universalis, 1987;
8) Singly, F. de: Fortune et infortune de la femme mariee, Paris, PUF, 1987;
9) Thelott, C.: Tel pere, tel fils?, Paris, Dunod, 1982;
10) Ysmail, C.: Le comportament electoral des Français, Paris, La decouverte, 1986 .

SOCIOLOGIA OPINIEI PUBLICE

1) Cazeneuve, J.: Sociologie de la radio - television, Paris, PUF, 1962;

2) Cazeneuve, J.: Les pouvoirs de la televisions, Paris, Gallimard, 1970;

48
3) Goguel, F.; Dupeux, G.: Sociologie electorale. Esquise d'un bilan, Guide de recherche, Paris,
Armand Colin, 1951;
4) Lagneau, G.: La sociologie de la publicite, Paris, PUF, 1977;
5) Sofres, I.: L'Opinion publique, Paris, Gallimard, 1984;
6) Stotzel, J.: Theorie des opinions, Paris, 1947 - 1948;
7) Stoetzel, J.: L'Etude experimentale des opinions, Paris, PUF, 1943;
8) Stoetzel, J.: L'Opinion publique et la presse, Paris, Les cours de droit, 1947-1948;
9) Stoetzel, J.: Les sondages d'opinion publique, Paris, Editions du Scarabee, 1948;
10) Stoetzel, J.: Les valeurs des temps presents. Une enquete europeenne, Paris, PUF, 1983;
11) Stoetzel, J.; Giragd, A.: Les sondages d'opinion publique, Paris, PUF, 1970;
12) Victoroff, D.: Psyhosociologie de la publicite, Paris, PUF, 1970;
13) Voyenne, B.: La presse dans la societe contemporaine, Paris, Armand Colin, 1962.

INSTITUŢIILE

1) Barthez, A.: Famille, travail et agriculture, Paris, Economica, 1982;

2) Chalvan-Demersay, S.: Concubin, concubine, Paris, Le Seuile, 1983;
3) Commaille, J.: Le divorce en France, De la loi de 1875 à lq sociologie du divorce, Paris, La
documentation française, 1980;
4) Commaille, J.: Familles sans justice?, Paris, Le centurion, 1982;
5) Gokalp, C.: Quand vient l'age des choix, Paris, PUF, Travaux et documents, no. 95, 1918;
6) Kessler, D.; Mason, A.: Cycles de vie et generations, Paris, Economica, 1985;
7) Pitron, A.(et coll.): Vivre sance famille? Les solidarites familiares dans le monde
d'aujord'hui, Toulouse, Privat, 1978;
8) Segalen, M.: Sociologie de la famillie, Paris, Armand Colin, Collection, U., 1981;
9) Singly, F. de; Thelot, C.: Ascendences et formes de vie, Paris, INSEE, Archives et documents,
no. 115, 1984;

SOCIOLOGIA FAMILIEI - DEMOGRAFIE

1) Burguiere, A.; Klapisch-Zuber, Ch.; Segalen, M.; Zonadend, F.: Histoire de la famille, 2
vol., Paris, Armand Colin, 1986;
2) Chesnais, J. C.: La transition demographique. Etapes, formes implications economiques,
Paris, INED, 1986;
3) Dupaquier, J.; Dupaquier, M.: Histoire de la demographie, Paris, Libraire academique
Perrin, 1985;
4) Landry, A.: La revolution demographique. Etudes et essai sur les problemes de population,
Paris, Sirrey, 1942, reedition INED; 1982;
5) Reinhold, M.; Armengaud, A.; Dupaquier, J.: Histoire generale de la population mondiale,
Paris, Montchretien, 1968;
6) Sauvy, A.: Theorie generale de la population, 2 vol., Paris, PUF, 1959;
7) Tapines, G.: Elements de demographie, Paris, Armand Colin, 1985;
8) Vallin, J.: La population mondiale, Paris, La decouverte, 1986;
9) Levi-Strauss, Cl.: Les structures elementaires de la parente, Paris, PUF, 1947;
10) Foucault, M.: Histoire de la sexualite, Paris, 1976 - 1984;
11) Foucault, M.: L'Archeologie du savoir, Paris, Gallimard, 1969.

SOCIOLOGIA ŞCOLII ŞI A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

1) Boudelot,C.;Cukrowicz,H.;Establet,R.: Les etudiants, l'emploi, la crise, Paris, Maspero,

1981;
2) Berthelot, J.M.: La piege scolaire, Paris, PUF, 1983;
49
3) Boudon, R.: L'Inegalité des chances : la mobilite sociale dans les societes industriales, Paris,
Armand Colin, 1973;
4) Boudon, R.: Effets pervers et ordre social, Paris, PUF, 1983;
5) Bourdieu, P.: La distinction: critique sociale du judgement, Paris, Ed. de Minuit, 1979;
6) Bourdieu, P.; Passeron, J.C.: Les herities: les etudiants et la culture, Ed. de Minuit, 1964;
7) Bourdieu, P.; Passeron, J.C.: La reproduction: elements pour une theorie du systeme
d'enseigment, Paris, Editions de Minuit, 1970;
8) Chapoulie, J.M.: Les professeurs du secondaire, Paris, Monton-MSH, 1986;
9) Cherkaoni, M.: Les paradoxes de la reussite scolaire, Paris, PUF, 1979;
10) Grignon, C.: L'Ordre des chosses: les fonctions sociales de l'enseignement technique, Paris,
Ed. de Minuit, 1971;
11) Halsey, A.M.(et coll.): Aptitude intelectuelle et education, Paris, OCDE, 1961;
12) Naville, P.: Theorie de l'orientations scolaire et professionelle, Paris, Gallimard, 1945, p.137 -
138;
13) Naville, P.: Ecole et societe. Introduction. Recherches de sociologie du travail, Paris, 1959;
14) Norvez, A.: Les corps enseignement et l'evolution demographique, Paris, INED-PUF, 1977;
15) Prost, A.: L'Histoire de l'enseignement en France: 1800-1967, Paris, Armand Colin, 1968;
16) Prost, A.:La democratisation de l'enseignement secondaire a-t-elle en lieu?, Paris, PUF, 1986;
17) SEIS: L'Enseignement superieur en France. Etude statistique et evolution, 1959-1977, Paris,
SEIS, 1980;
18) Verret, M.: Le temp des etudes, Lille, PUF, 1978;
19) Guillaume, M.: L'Etat des sciences sociales en France, Paris, La Decouverte, 1986.

SOCIOLOGIA RELAŢIILOR PROFESIONALE

1) Adam, G.: Le pouvoir syndical, Paris, Dunod, 1983;

2) Adam, G.; Reynaurd,J.D.: Confits du travail et changement social, Paris, PUF, 1978;
3) Bornoux, Ph.: Un travail a soi, Toulouse, Privat, 1981;
4) Boltanski, L.: Les cadres, la formation d'un groupe social, Paris, Ed. de Minuit, 1982;
5) Bunel, J.; Saglio, J.: L'Action patronel, Paris, PUF, 1979;
6) Delamotte, J.: Recherche en vue d'une organisation plus humaine du travail industrial, Paris,
La documentation française, 1972;
7) Dofny, J.; Durard, C.; Reynaud, J.D.; Touraine, A.: Les ouvrieres et le progres technique,
Paris, Armand Colin, 1966;
8) Dommergens, P.; Grouy, G.; Molson, J.: Les syndicats français et americans face aux
mutations techonologiques, Paris, Anthropos, 1984;
9) Dubois, P.: Les ouvrieres divise, Paris, FNSP, 1981;
10) Durand, Cl.: Chomage et violence, Paris, Galileem, 1981;
11) Durand, Cl.; Dubois, P.: La greve, Paris, Armand Colin, 1975;
12) Erbes-Seguin, S.: Syndicats et relations de travail dans la vie economique française, Lille,
PUF, 1983;
13) Kergoat, D.: Les ouvriers, Paris, Le Sycomore, 1982;
14) Liu, M.: Approche socio-technique de l'organisation, Paris, Ed. d'organisation, 1983;
15) Lucas, Y.: L'Automatisation, Paris, PUF, 1982;
16) Maruani, M.: Mais qui a peur du travail des femmes?, Paris, Syros, 1985;
17) Montmoullin, M. de: Le taylorisme a visage humain, Paris, PUF, 1981;
18) Segrestin, D.: Le phenomene corporatiste. Essai sur l'avenir des systeme professionels formes
en France, Paris, Fayard, 1985;
19) Sellier, F.: La confrontation sociale, Paris, PUF, 1984;
20) Wisner, A.: Contributions a une prospective du travail, Paris, La Documentation française,
1978;

50
21) Wisner, A.: Le sexe du travail, structures familiales et systeme productif, Grenoble, PUG,
1984.

PROBLEMATICA SOCIALĂ A MIŞCĂRII MUNCITOREŞTI

1) Aglietta, M.: Regulation et crises du capitalisme l'espace des Etats-Units, Paris, Calmann
Levy, 1976;
2) Andrieux, A.; Ligmon, J.: L'Ouvrier aujourd'hui, Paris, Gouthier, 1966;
3) Boyadjian, Ch.: La nuit des machines, Paris, Les presses d'aujourd'hui, 1978;
4) Durand, Cl.: Chomage et violence, Paris, Galille, 1981;
5) Friedmann, G.; Naville, P.: Traite de sociologie du travail, Paris, Armand Colin, 1961;
6) Gorz, A.: Adieux au proletariat, Paris, Galille, 1980;
7) Malett, R.: La nouvelle classe ouvriere, Paris, Le Seuil, 1963;
8) Perrot, M.: Les ouvriers en greve, 2 vol., Paris, Monton, 1973;
9) Ranciere, J.: La nuit de proletaires, Paris, Fayard, 1981;
10) Touraine, A.: Sociologie de l'àction, Paris, Le Seuile, 1965;
11) Touraine, A.: La conscience ouvrier, Paris, Fayard, 1984.

SOCIOLOGIA RELIGIEI

1) Boulard, F.: Materiaux pour l'histoire religieuse du peuple française XIX-eme et XX-eme
siecle, Paris, CNRS, tom I, 1982;
2) Boulard, F.: Practique religieuse urbaine et region culturelles, Paris, Ed. de Minuit, 1968;
3) Sedplaud, M.: La religion en Occident, Evolution des idees et de vecu, Paris, Edition du Cerf,
Ed. Fides, 1979;
4) Desroche, H.: Sociologies religieuses, Paris, PUF, 1968;
5) Hervien-Leger, D.; Champion, F.: Vers un nouveau christianisme? Introduction à la
sociologie du christianisme occidental, Paris, Ed. du Cerf, 1986;
6) Isambert, F.A.; Terrenaire, J.P.: Atlas de la practique religieuse des catoliques en France,
Paris, CNRS, 1980;
7) Mayer, J.F.: Sectes nouvelles, Paris, Ed. du Cerf, 1985, Preface d'Emile Poulat;
8) Poulat, E.: Eglise contre bourgeoisie. Introduction au devenir du catholicisme actuel, Paris,
Castermann, 1977;
9) Poulat, E.: L'Eglise c'est un monde, Paris, Ed. du Cerf, 1986;
10) Segui, J.: Christianisme et societe, Paris, Ed. du Cerf, 1980;
11) Sutter, J.: La vie religieuse des Français a traverse les sondages d'opinion publique, 1944-
1976, Paris, CNRS, 2vol., 1984.

51
SOCIOLOGIA VÂRSTEI A III-A

1) Cribier, F.: Suivi longitudinal d'une cohorte de retraites parisiens: premiers resultats (1972-
1982), Revue de geriatrie, mai 1984;
2) Darie, J.: Vieillessment des populations et prolongation de la duree de vie, INED, Paris, PUF,
1948;
3) Donfut, C.: Loisir et retraite, Congres mondial de Sociologie, Toronto, aout, 1974;
4) Gaullier, X.: L'avenir a reculons. Chomage et retraite, Paris, Ed. Ouvriers, 1982;
5) Guillemard, A.M.: La retraite, une morte sociale. Sociologie des conduites en situation de
retraite, Paris, Mouton, 1972;
6) Guillemard, A.M.: Retraite et echange social. Tentative d'explication des systeme de
relations sociales en situation de retraite, en colaboration avec R. Lenoir, Paris, Centre d'etude
des mouvements sociaux, 1974;
7) Guillemard, A.M.: La veillese et l'Etat, Paris, PUF, 1980;
8) Guillemard, A.M.: Old Age and the Welfare State, London, Sage, 1983;
9) Guillemard, A.M.: Le declin du social, Paris, PUF, collection "Sociologie", 1986;
10) Phitaud, Ph.: La retraite au feminin, Paris, Ed. Pierre Horay, 1983;
11) Pitrou, A.: Vivre sans famille, Toulouse, Privat, 1978.

SOCIOLOGIA ARTEI

1) Agulhom, M.: Marriane au combat: l'imagerie et la symbolique republicane, de 1789 à 1880,

Paris, Flammarion, 1979;
2) Bourdieu, P.: Le sens practique, Paris, Ed. de Minuit, 1980;
3) Bourdieu, P.: Questions de sociologie, Paris, Ed. de Minuit, 1980;
4) Bourdieu, P.: Leçon inauguralle, College de France, 1982;
5) Chartier, R.: Practiques de la lecture, Paris, Rivages, 1985;
6) Chartier, R.; Martin, H.J.: Histoire de l'evolution française, Paris, Promodis, 1983-1986,
tom.I;
7) Chartier, R.: Le livre conquerant, 1983, tom.II;
8) Chartier, R.: Le livre triumphant, 1984, tom. III;
9) Chartier, R.: Le temps des editeurs: du Romantisme à la Belle Epoque, 1985, tom. IV;
10) Chartier R.: La livre concurence, 1986;
11) Escarpit, Robert: Sociologie de la literature, Paris, PUF, 1958;
12) Escarpit, Robert: L'Ecrit sur la communication, Paris, PUF, 1973;
13) Francastel, P.: Peinture et societe, Lyon, Andin, 1951;
14) Francastel, P.: Art et technique aux XIX-eme et XX-eme siecle, Paris, Ed. de Minuit, 1956;
15) Goldman, L.: Pour une sociologie du roman, Paris, Gallimard, 1964;
16) Hennion, A.: Les professionnels du disque. Un sociologie des varietes, Paris, Metailie, 1981;
17) Menger, P.M.: La paradox du musicien. Le compositeur, le melomane et l'Etat dans la societe
contemporaine, Paris, Flammarion, 1983;
18) Moulin, R.: Le marche de la peinture en France, Paris, Ed. de Minuit, 1967;
19) Moulin, R. (et coll.): Les artistes, essai de morphologie sociale, Paris, La documentation
française, 1985;
20) Naffrechoux, M.: Lire, enquete sur la pluralite des modes de la lecture, Paris, VIII, 1987;
21) Thiesse, A.M.: Le roman du quotidien. Lecteurs et lectures populaires à la Belle Epoque,
Paris, Le Chemin vert, 1984.

SOCIOLOGIA TIMPULUI LIBER

1) Busch, Ch.: La sociologie du temps libre existe-t-elle?, Paris, Mouton, 1975;

52
2) Dumazedier, J.: Vers une civilisation du loisir?, Paris, Le Seuile, 1962;
3) Dumazedier, J.: Sociologie empirique du loisir, Paris, Le Seuile, 1974;
4) Dumazedier, J.: Revolution culturelle du temps libre, Paris, Lib. Des Meridiens, Klincksiek et
C-ie, 1988;
5) Dumazedier, J.; Samule, N.: Societe, education et pouvoir culturel, Paris, Le Seuile, 1976;
6) Guilaumme, M.: L'Etat des sciences sociales en France, 1986;
7) Lalive D'Epinay, Ch.: Temps libre, culture de masse et cultures de classes aujourd'hui,
Lausane, Edition Favre, 1982;
8) Lanfant M.F.: Les theories du loisir, Paris, PUF, 1972;
9) Mafesoli, M.: La conquete du present, Paris, PUF, 1979;
10) Mendras, H.: Voyage au pays de l'utopie rustique, Arles Axres Sud, 1979;
11) Pronovost, G.: Temps, culture et societe, Montreal, Press universitaires du Quebec, 1983;
12) Samuel, N.; Romer, M.: Le temps libre: un temps social, Paris, 1984;
13) Sue, R.: Vers une societe du temps libre, Paris, PUF, 1982;
14) Verret, M.: La culture ouvriere, Saint Sebastien, ACL- Edition, 1987;
15) Yomet, P.: Jeux, modes et masses, 1945-1985, Paris, Gallimard, 1985.

53
 Studiu de autor

Orientări contemporane in sociologia franceză

Pierre Bordieu

În condiţiile reconstruirii pe o nouă platformă valorică a întregii societăţi franceze, după

ultimul război mondial sociologia şi-a consolidat statutul de “fiică spirituală a Franţei, confirmând
aprecierile lui E. Durkheim:”a determina partea care revine Franţei în constituirea şi dezvoltarea
sociologiei înseamnă a face aproape istoria ei : deoarece ea e născută la noi şi, cu toate că azi nu
există popor care să n-o cultive, ea a rămas o ştiinţă esenţialmente franceză”.
Orientarea programatică spre practică, prin exploatarea posibilităţilor de optimizare a
structurilor sociale generate de neâncetata diviziune a muncii a determinat o diviziune profesională
internă a sociologiei,legitimînd procesul ireversibil de diferenţiere a ei pe ramuri de cercetare
sociologică pe teren.Ca rezultat , profesionalizarea activitatilor cu caracter sociologic a marcat
“reconcilierea cercetării empirice şi reflecţiei teoretice”(P.Bourdieu), prin instituţionalizarea
cercetării concrete.Institutul francez de sociologie , înfiinţat în 1924 din raţiuni pur academice, este
astăzi completat cu o vastă reţea de instituţii cu profil parţial sau integral sociologic, dar cu toate
mijloacele necesare acoperirii nevoii de cercetare sociologică a întregului spaţiu social francez,
Societatea Franceză de Sociologie,înfiinţată în 1965,este doar un exemplu care certifică existenţa
celor 65 de structuri instituţionale de cercetare sociologică din Franţa contemporană.
Orientarea teoretică unitară a practicii cercetării sociologice a favorizat constituirea unei poziţii
metodologice noi reprezentate de Pierre Bourdieu, Jean-Claude Passeron, Jean- Claude
Chambordeon.Conform acestora, obiectul de cercetare al sociologiei nu-l constituie realitatea
nemijlocită, ci doar acele segmente care prezintă “efecte epistemice”pozitive(P. Bourdieu).Prezentă şi în
sociologia americană, sub numele de “construcţie a teoriei”, orientarea aceasta care recomandă
“transfigurarea epistemică” a realului prin utilizarea numai a acelor scheme, modele şi supoziţii
capabile să descifreze complexitatea spaţiului social s-a dovedit a fi foarte productivă atât pentru
cercetătorii sociali,pentru teoreticieni, cât şi pentru cei implicaţi direct în viaţa publică.
Reconstituirea imaginii sociomorfe a realităţii cercetate nu e o simplă reflectare teoretică a
faptelor concrete, ci un rezultat al combinării metodologiei cercetării cu exigenţele logicii acţiunii
sociale; respectiv raportarea diagnozei la scopurile şi valorile unui sistem teoretic general compatibil cu
sistemul social global.
Pierre Bourdieu, sociolog francez contemporan, s-a născut în anul 1930.Este cunoscut datorită
muncii sale în domeniul sociologiei culturii şi educaţiei .În concepţia sa , succesul în sistemul
educaţional este dictat în mare parte de măsura în care indivizii sunt absorbiţi de cultura dominantă, sau
cât capital cultural au adunat.El susţine că acei ce deţin puterea controlează forma pe care o ia cultura
şi sunt astfel capabili sa-şi susţină poziţia.
Potrivit acestei concepţii, Pierre Bourdieu introduce în anul 1973 termenul : “capital ultural “.
Absolvent al uneia din cele mai prestigioase instituţii de învăţământ superior din Franţa , l Ecole
Normale Superieure , profesor la nu mai puţin prestigiosul College de France, director al revistei Actes
de la recherce en sciences sociales , coordonator al colecţiei “ Les sens commun “ la Les Editions de
Minuit.Cartea de vizită instituţională a lui Pierre Bourdieu este impresionantă.Nu mai puţin
impresionante sunt evantaiul preocupărilor sale ştiinţifice (de la etnologie şi cercetare sociologicade
teren –în sociologia artei , a familiei, a educaţiei-la epistemologie şi teorie a socialului ) şi activitatea sa
publicistică.Reacţiile pe care le-au provocat teoriile sale merg de la o extremă la cealaltă; elogiile sau
criticile , uneori radicale ,dovedesc , însă că teoriile sale nu pot , în nici un caz , trece neobservate.
După apariţia lucrării La reproduction .Elements pour une theorie du systeme d enseignement
[Bourdieu şi Passeron , 1970 [, concepţia lui Pierre Bourdieu a fost etichetată ca structuralistă. În opinia
sociologului francez , însă , modelul teoretic pe care îl propune valorifică modul de a gândi realitatea
socială în termeni relaţionali , care constitue esenţa”revoluţiei structuraliste”, dar depăşeşte
antiumanismul şi anistorismul structuralismului prin: a) revalorizarea agentului pe care Levi –Strauss şi
54
mai ales Althusser aveau tendinţa de a-l marginaliza , făcând din el un “epi-fenomen al structurii “;
b)afirmarea caracterului genetic , a istoricităţii structurilor şi agenţilor.Acest model teoretic valorifică în
egală măsură postulatul interpretării subiective şi construcţiei intersubiective a lumii sociale dintre care
interacţionismul , fenomenologia şi etnometodologia au făcut , continuând gândirea weberiană,
fundamentul cunoaşterii ştiinţifice a socialului . Constructivismul avansat de Bourdieu este, însă , în
intenţia autorului său , radical diferit de cel susţinut de curentele de gândire menţionate : punctele de
vedere ale actorilor sunt raportate la poziţiile pe care aceştia le ocupă în structura socială şi , în
consecinţă , este susţinută teza potrivit căreia categoriile pe care actorii le utilizează în construcţia
realităţii sociale sunt rezultatul unui îndelung proces de încorporare a structurilor obiective.
Rezultă o concepţie pe care autorul său o etichetează drept structuralism
constructivist(genetic) sau constructivism structuralist şi care are ca obiect în egală măsură structurile
obiective profunde ale lumii sociale şi structurile mentale , mai exact raporturile lor de generare
reciprocă, de autonomie relativă şi interdependenţă:
“Dacă aş caracteriza concepţia mea în două cuvinte , altfel spus dacă , aşa cum se procedează
adesea în zilele noastre , I-aş aplica o etichetă , aş vorbi despre structuralism constructivist sau despre
constructivism structuralist , utilizând termenul structuralism într-un sens foarte diferit de cel pe care I-l
conferă tradiţia saussuriană sau levi-straussiană.Prin structuralism sau structuralist vreau să spun că există
, în lumea socială însăşi , şi nu doar în sistemele simbolice , limbaj , mit , e.t.c. , structuri obiective ,
independente de conştiinţa şi voinţa agenţilor , care sunt capabile să orienteze şi să constrângă practicile şi
reprezentările acestora. Prin constructivism , vreau să spun că există o geneză socială , pe de o parte , a
schemelor de percepţie , gândire şi acţiune , care constitue ceea ce eu numesc habitus, iar pe de altă parte ,
a structurilor sociale şi în particular a ceea ce numesc câmpuri şi grupuri , mai ales a ceea ce este numit în
mod obişnuit clase sociale “[Bourdieu, 1987 :147[.
Realitatea socială obiectivă despre care vorbea Durkheim este un ansamblu de relaţii invizibile
ce se constituie într-un spaţiu de poziţii ale căror proprietăţi pot fi analizate independent de
caracteristicile personale ale celor care le ocupă, exterioare una celeilalte , dar definite unele în raport
cu celelalte prin apropiere sau prin distanţă, prin situareadeasupra sau dedesubt, între,la periferie sau în
centru. Spaţiul social poate fi comparat cu spaţiul geografic.Conceptul “spaţiul social”este, însă, o
construcţie teoretică, un spaţiu “pe hîrtie”, şi nu unul real. El este construit în aşa fel încât agenţii,
individuali sau colectivi, posedă cu atît mai multe proprietăţi comune, cu cât sunt situaţi mai aproape
unii de ceilalţi şi cu atât mai puţine , cu cât sunt situaţi la distanţe mai mari.” Pe hârtie” distanţele
spaţiale coincid totdeauna cu distanţele sociale,ceea ce nu se întâmplă în spaţiul fizico-geografic,chiar
dacă o tendinţă de segregare se poate observa şi aici.
Un câmp social –care este, ca şi spaţiul, un câmp”pe hârtie”-este o regiune relativ autonomă a
spaţiului social istoric, constituită din relaţii specifice a căror existenţă este corelativă unor interese şi
mize specifice.Orice câmp se caracterizează printr-un interes generic (dobîndirea bunurilor rare
specifice câmpului) în jurul căruia se concentrează acţiunile agenţilor şi care modelează raporturile
lor.Există atâtea forme de interes câte câmpuri există. Noţiunea “interes” –precizează Bourdieu –a fost
creată pentru a evidenţia faptul că nici un câmp(nici cele ale activităţilor artistice, religioase, filosofice
ş.a.m.d.) nu scapă determinărilor de acest tip:interesul este cel care stimulează investiţia de capitaluri şi
psihologică într-un spaţiu de joc oarecare, investiţie care reprezintă condiţia intrării în joc şi care este ,
în acelaşi timp, creată şi întărită de joc.
Distribuţia agenţilor în spaţiul social conduce la clasarea lor.Sunt, astfel,delimitate clase sociale,
ansambluri de agenţi care posedă o serie de proprietăţi comune. Clasele nu sunt unităţi care pot fi
identificate în spaţiul fizic, ca realităţi compacte, ele nu există ca atare decât pe hîrtie, clasele nu trebuie
înţelese ca grupuri neschimbătoare, ci, dimpotrivă, ca unităţi aflate într-o dinamică permanentă.În
consecinţă, apartenenţa la clasă a unui individ oarecare nu trebuie înţeleasă în termenii “statisticii
sociale”, ci în cei ai “dinamicii sociale”, mai exact în termenii traiectoriei sociale asociate unei biografii
individuale.
Relaţiile între diferitele poziţii pot fi puse în evidenţă prin intermediul distribuţiei
resurselor care pot fi mobilizate în calitate de capitaluri în competiţia pentru dobândirea bunurilor rare
(interesul generic al câmpului),deci în calitate de surse ale puterii. Principalele surse ale puterii în
55
spaţiul social sunt:capitalul economic, sub diferitele sale forme (terenuri, bunuri, bani sau alte hîrtii de
valoare etc.); capitalul cultural, a cărui proprietate comună este aceea de a exista atât într-o formă
obiectivată (în diplomele obţinute sau în obiecte cu specificaţie culturală : cărţi, tablouri etc.)cât şi în
stare încorporată (în structuri mentale, scheme de percepţie, gândire şi acţiune); capitalul social
(relaţional),ca ansamblu al relaţiilor de rudenie, de vecinătateetc.
În spaţiul social global, agenţii sunt distribuiţi într-un câmp social şi pe o poziţie, determinate
mai întâi de volumul global al capitalului pe care ei îl posedă (în diferitele sale forme), iar apoi de
structura capitalului, respectiv de ponderea difreitelor specii de capital global.Întrucât capitalurile sunt
inegal distribuite, orice câmp social este un spaţiu al tensiunilor între poziţii complementare .
Raporturile agenţilor sunt raporturi de forţă (dominaţie-supunere) şi de luptă pentru ocuparea poziţiilor
superioare (pentru interesul generic al câmpului).Prin aceasta, orice câmp social este omolog câmpului
puterii: dominaţia/supunerea reprezintă un tip universal de raporturi sociale.
În fiecare câmp social sunt investite toate speciile de capital, dar există pentru fiecare câmp o
formă legitimă a capitalului care poate fi valorificată cu profituri maxime.Agenţii procedează sistematic
la convertirea diferitelor specii de capital pe care le poseda în capitalul cerut de “legile” interne ale
câmpului dat.
O formă particulară pe care resursele economice, culturale şi sociale mobilizate în orice câmp o
îmbracă, atunci când sunt cunoscute şi recunoscute ca legitime, conferind pose sorului putere mai mare,
este capitalul simbolic(onoarea, în sensul prestigiului,al reputaţiei).
Luptele pentru dobîndirea capitalului simbolic şi convertirea diferitelor tipuri de capital în
capital simbolic conduc la transformarea raporturilor de forţă în raporturi de semnificaţie şi, prin aceasta,
la mistificarea esenţei lor atât în ochii dominaţilor, cât şi în cei al dominanţilor ; şi unii şi alţii sunt
victimele unui “iluzionism social”[Accardo,1983].
De fapt, toate formele de clasificare sunt forme de dominaţie, iar teoria critică a culturii conduce
în mod “natural” la o teorie politică.
Puterea este impusă , înainte de toate, nu prin violenţă materială(expropiere, exploatare, privare
de libertate etc.) şi conştientă, ci prin violenţă simbolică: obiectul impunerii este constituit nu din
sistemele materiale, ci din sistemele de semnificaţie, iar procesul impunerii rămâne, în general,
neconştientizat de agenţi, indiferent dacă este vorba despre dominaţi sau despre dominanţi ; impunerea
prin violenţă simbolică reuşeşte nu numai să conserve raporturile de forţă care au generat-o, ci şi să le
întărească.Violenţa simbolică are ca fundament un efect al teoriei: structurile simbolice influenţează
structurile sociale prin reprezentările pe care le produc .În acest proces de impunere simbolică a puterii,
limbajul,în special limbajul sociologic,are o importanţă notabilă.
Ca transpunere a realităţii sociale într-o formă simbolică specifică, limbajul sociologic este, în
mod necesar,complex, deoarece o realitate complexă nu poate fi exprimată lingvistic decât într-o formă
complexă. Discursul sociologic are forţă transformatoare şi creatoare, el generează reprezentări care pot
fi obiectivate şi transformate în “lucruri” sociale:
“Cînd este vorba despre lumea socială , a spune cu autoritate înseamnă a face.Aşadar cuvintele
sociologului contribuie la facerea lucrurilor sociale.Lumea socială este din ce în ce mai locuită de
sociologia reificată.Sociologii viitorului(dar este deja cazul nostru)vor descoperi din ce în ce mai mult în
realitatea pe care o vor studia produsele sedimentate ale înaintaşilor lor.”[Bourdieu,1987:69]
Bourdieu observă că violenţa simbolică este intim legată de raporturile de dominaţie şi, în
consecinţă,este constitutivă socialului (este universală) ; în acelaşi timp,el subliniază faptul că
impunerea simbolică nu presupune cu necesitate o intenţie în acest sens şi că nici un sistem ideologic sau
de propagandă nu poate impune agenţilor semnificaţii , dacă acestea nu găsesc în agenţii înşişi, în
dispoziţiile personalităţii lor o orientare către ele.Rezultă că, pentru a fi eficientă , orice violenţă
simbolică începe prin a construi în agent această orientare (un habitus).
Habitus reprezintă traducerea latină a termenului grec hexis,utilizat de Aristotel pentru a
desemna “dispoziţiile dobândite ale corpului şi sufletului”.Prezent în diferite concepţii filozofice(d
Aquino , Hegel,Husserl), conceptul acesta este adus în sociologie de E.Durkheim şi M.Mauss care îl
utilizează în scopul explicării caracterului sistematic, coerent, continuu al acţiunilor individului
socializat .
56
 Le sens practique[Bourdieu,1980] defineşte conceptul habitus pornind de la notele de conţinut
sezizate de Durkheim şi Mauss; “habitus” indică structuri subiective profunde, durabile , inconştiente ,
cu caracter dobândit şi care au rol generator şi unificator în raport cu viziunea asupra lumii şi cu
manifestările concrete ale personalităţii. Bourdieu plasează habitusul în contextul acţiunii practice
(caracterizate prinr-o dimensiune corporală şi o finalitate transformatoare) şi evidenţiază : (a)caracterul
structurat al dispoziţiilor subiective, rezultat din faptul că (b) ele îşi au sursa în structurile obiective ale
experienţei ; (c) rolul generator şi structurat nu numai în raport cu manifestările particulare ale
personalităţii, ci şi în raport cu practicile agenţilor.
Conceptul “habitus” este înrudit evident cu concepte cum sunt “tipificaţie”,”categorizare”,
“cadre ale experienţei “, “procedee interpretative”.Ca şi acestea , el desemnează scheme cognitive pe
baza cărora individul interpretează realitatea şi sunt dobândite în experienţa sa socială . Originalitatea
conceptului utilizat de Bourdieu derivă din modul de înţelegere a naturii sale cognitiv practice .El
reprezintă unitatea unei dimensiuni cognitive ,constând în principii clasificatoare (categorii ale
percepţiei şi evaluării), şi unei dimensiuni practice , care vizează un ansamblu de principii organizatoare
ale acţiunii (hexis corporal , scheme şi automatisme corporale , deplasări printre ele ), cu limbajul
(vocabular , sintaxă , intonaţie , ritm al vorbirii), cu timpul (conţinutul ,lungimea şi succesiunea
duratelor),cu valorile.
Habitusul de clasă(sau de grup ) poate fi definit ca sistem subiectiv , dar nu individual, al
structurilor interiorizate, scheme ale percepţiei, ale gîndirii şi ale acţiunii comune membrilor unei clase.
Fiecare habitus individual , ca sistem de dispoziţii individuale care exprimă sau reflectă clasa socială
(sau grupul) , este o variantă structurală a celorlalte ;”stilul personal” nu este nimic altceva decât o
îndepărtare , mai mică sau mai mare , de stilul clasei.Principiul diferenţelor între habitusurilor
individuale rezidă în singularitatea traiectoriilor sociale, cărora le corespund serii de determinări
ordonate cronologic şi ireductibile unele la altele. Habitusul de grup (clasă) exprimă o relaţie
de omogenie , respectiv de diversitate în omogenitate între indivizi , şi reprezintă fundamentul cel mai
sigur, dar şi cel mai ascuns, al integrării grupurilor şi claselor. El constituie condiţiile oricărei obictivări
al caracterului impersonal şi substituibil al practicilor individuale, a constituirii unei viziuni unitare
despre lume şi a acţiunii concertate. Habitusul (simţul practic) funcţionează ca mijloc al consacrării
indivizilor în câmpul corespunzător şi ca instrument de conservare şi reproducere a acestui câmp,
întrucât el constă, înainte de toate, într-o credinţă practică, o stare a corpului care antrenează siritul, fără
a implica dimensiunea conştientă, şi care asigură adeziunea imediată şi totală la principiile profunde,
adesea ocultate, ale organizării câmpului. El se constituie , pe de o parte, în principiu al identităţii
sociale determinate, ale apartenenţei la un câmp , la o clasă etc .
Habitusul de clasă reprezintă, de asemenea, principiul transformării raporturilor de
forţă în raporturi de semnificaţie (legitimării) şi al reproducţiei dominaţiei în diferitele câmpuri ale
spaţiului social (omologiei câmpurilor) şi în timp.
Conceptul habitus permite punerea în discuţie a problemei
raţionalităţii acţiunii. Acţiunea umană are, în general,din punct de vedere al unui observator imparţial ,
toate aparenţele unei acţiuni”raţionalitate în finalitate” : agentul acţionează ca şi cum ar urmări
conştient un scop şi ar alege la fel de conştient anumite mijloace pentru a-l atinge. Se poate spune că el
are o strategie de acţiune. Şi totuşi, acţiunea este “de bun simţ”(sensee),dar nu are raţiunea ca principiu
:în timpul jocului, jucătorul de tenis nu dispune nici de timp şi nici de informaţia necesară pentru a
elabora o strategie raţională din care să rezulte mişcarea sa următoare ;aceasta este produsul unui
“program”pe care experimentarea repetată a condiţiilor similare celor în care se desfăşoară jocul l-a
construit şi fixat în jucător.Raţionalitatea rezultă dintr-o relaţie între,pe de o parte, structurile
profunde,interiorizate ale subiectivităţii desfăşoară acţiunea actuală cu cele în care aceste structuri au
fost produse.Este o raţionalitate de tip practic,bazată pe un principiu al “economiei intenţionale”,al
informaţiei şi logicii minimale pentru nevoile practicii.
Conceptul ”habitus” subliniază primatul raţiunii practice (raţiune necesară şi suficientă în raport
cu nevoile practicii) şi defineşte agentul nu numai prin capacitatea de a cunoaşte şi recunoaşte obiectele
sociale, ci prin capacitatea sa esenţială de a le construi ca relaţii obiective.

57
 Durkheim,Mead,Parsons au insistat asupra interiorizării structurilor obiective în structuri de
personalitate ,operând o distincţie netă între obiectiv şi subiectiv(“existenţă socială” şi “conştiinţă
socială”, “fapt social” şi “conştiinţă”,”sistem social”şi “sistem al dispoziţiilor-necessităţi ale
personalităţii”).Bourdieu afirmă ,dimpotrivă ,obiectivitatea subiectivului :structurile încorporate (hexis
corporal) nu sunt structuri subiective pur şi simplu ,ci un subiectiv obiectivat într-un corp.Teoria
habitusului opune atât explicaţiei deterministe a faptelor sociale,cât şi explicaţiei prin cauze finale teza
potrivit căreia logica reală a acţiunii împleteşte două tipuri de obiectivări ale istoriei ,o obiectivare în
instituţii şi una în corpuri , sau ,altfel spus, două stări ale capitalurilor, obiectivă şi încorporată.
Obiectivarea în corpuri (hexis corporal) reprezintă principiul constituirii sensului comun al
acţiunii ,înţeles ca sens (simţ) practic ,analog “simţului jocului “ pe care îl posedă sportivii , iar prin
aceasta ea reactivează (conservă şi întăreşte ) şi realizează continuu sensul obiectivat în instituţii:
“Simţul practic, necesitate socială devenită natură ,convertită în scheme motorii şi în automatisme
corporale, este cel care face ca practicile să fie ,în şi prin ceea ce rămâne în ele obscur pentru ochii
producătorilor lor şi trădează principiile transsubiective ale producerii lor,de bun simţ [sensee] ,cu alte
cuvinte caracterizate de un sens comun .Tocmai pentru că agenţii nu ştiu niciodată complet ce fac ,ceea ce
fac are mai mult sens decât ştiu ei .”[Bourdieu, 1980:116].
Conceptele “habitus” , “sens practic”, “strategie” indică o lume socială care este în esenţă o
lume a practicilor care se auto-generează :dispoziţiile subiective practicii sunt produse ale practicii care
se “fixează” în indivizi în stare practică (fără a exclude, totuşi, starea discursiv reflexivă) şi care sunt
actualizate în practici.Coerenţa acţiunii sociale (ordinea socială) este , astfel , o coerenţă(ordine) practică
rezultată din coerenţa dispoziţiilor subiective, ea însăşi produs al coerenţei condiţiilor obiective în care
aceste dispoziţii s-au constituit.
Actualizarea practică a structurilor încorporate nu este conştientă, dar nici mecanică:habitusul
orientează către acţiune în calitate de istorie încorporată şi uitată ca atare , în calitate de istorie devenită
natură . Actualizarea este dependentă de raportul existent între situaţia actuală în care se află agentul şi
condiţiile experienţei trecute încorporate :dacă situaţia actuală este identică sau similară celei în care
structurile subiective s-au format, schemele de percepţie , gîndire şi acţiune învăţate
învăţate vor intra în funcţiune de îndată ce agentul a recunoscut condiţiile ; dacă, dimpotrivă, condiţiile
actuale sunt diferite de cele ale producerii sale , habitusul generează o conduită inovatoare de răspuns
care se înscrie , totuşi în limitele unui pricipiu general. Conduita este, astfel, pe de o parte, determinată,
recursivă, previzibilă, iar pe de altă parte, nedeterminată, singulară,imprevizibilă.
I se atribuie lui P. Bourdieu teza unui determinism cvasi-absolut al acţiunii , având ca principiu
habitusul , şi în consecinţă,teza reproducţiei cvasi-absolute a structurilor sociale: acesta e conţinutul
principal al criticilor care i se adresează .Sociologul francez este departe de a susţine vreuna dintre
aceste teze : ipoteza habitusului permite înţelegerea acţiunii ca acţiune determinată şi, în acelaşi
timp,liberă, reproductivă şi, în acelaşi timp inovatoare. Este, însă, adevărat că sociologul francez nu
dezvoltă tema mecanismelor prin care habitusul conduce la schimbare.
Structurile profunde ale subiectivităţii (habitusul) sunt produsul unei acţiuni pedagogice de
inculcare efectuată de colectivitate şi acţiuni corespunzătoare de învăţare desfăşurate de individ (cu alte
cuvinte al unui proces de socializare/educaţie).Acţiunea pedagogică, care nu poate avea loc decât într-
un proces de comunicare, poate îmbrăca forma:a)unei acţiuni anonime şi difuze,exercitate de un grup şi
un mediu simbolic, structurat,în întregul lor(pedagogie implicită);b)unei munci pedagogice desfăşurate
de către agenţi specializaţi, ca practică specifică şi autonomă, în momente şi împrejurări
determinate(pedagogie explicită).Ceea ce se deosebeşte în mod esenţial pedagogia explicită de
pedagogia implicită este faptul că prima produce scheme clasificatorii şi corporale apelând la un discurs
simbolic , cu alte cuvinte la expresia verbală şi la conştiinţă, în timp ce cea de-a doua inculcă un modus
operandi specific unei practici determinate prin chiar exerciţiul practicii respective. Totuşi, învăţarea nu
se realizează niciodată mecanic, prin mecanismul imitaţei sau cel al încercării şi erorii, deoarece,
indiferent că este vorba despre un discurs sau despre obiecte şi practici experimentale, materialul care
trebuie învăţat este, ca produs al aplicării sistematice a unui număr oarecare de principii practice
coerente, totdeauna structurat. În consecinţă, orice proces de învăţare, indiferent de mecanismul
său(simpla manifestare sau transmiterea explicită), constă în interiorizarea raţiunii unei serii de fapte
58
concrete, a principiului de organizare a acestei serii care va funcţiona ulterior ca principiu de organizare
a practicii agentului. În plus, orice societate prevede unele exerciţii structurale(ritualuri, jocuri etc),prin
care transmite acest principiu. De fapt, toate acţiunile înfăptuite într-un spaţiu şi timp structurate sunt
evaluate simbolic şi funcţionează ca exerciţii structurale prin care societatea construieşte în indivizi
capacitatea de operare cu schemele fundamentale ale practicii .În acest fel acţiunea pedagogică se
dovedeşte a fi constitutivă oricărei structuri(ordini)sociale.
Rezultă că acţunea pedagogică nu constă în transmiterea neutră a unei culturi neutre (modele de
comportament împărtăşite de membrii unei colectivităţi) de la o generaţie la alta , ci într-un proces de
“impunere şi inculcare a unui arbitrar cultural după un mod arbitrar de impunere şi inculcare
(educaţie).[Bourdieu şi Passeron,1970,trad. rom.,1977:187].Cultura care face obiectul acţiunii
pedagogice este necesară, în sensul că este inextricabil legată de un anumit tip de condiţii sociale ,
coerenţa şi funcţionalitatea structurilor de semnificaţii care o alcătuiesc conferindu-i inteligibilitate, dar
este,în acelaşi timp, arbitrară, întrucât nu decurge din nici un principiu universal (fizic, biologic ori
spiritual),nu face parte din “natura lucrurilor”şi nici nu este expresia unei naturi umane universale,ci
decurge, dimpotrivă, dintr-un raport obiectiv de forţă.Ceea ce este transmis în calitate de cultură
legitimă nu este decât arbitrariul cultural care exprimă interesele obiective (materiale şi simbolice) ale
grupului sau clasei dominante.Acţiunea pedagogică legitimează acest arbitrar prin însuşi faptul că ,
selectând şi transmiţînd un model cultural ca pe singurul demn de a fi transmis, îl aduce în opoziţie cu
celelalte , ascuzând adevărul despre caracterul său arbitrar. La fel de arbitrar este şi modul de impunere
a culturii “legitime”(metode şi mijloace de inculcare, determinate istoric).Orice instanţă (agent sau
instituţie ) care exercită o acţiune educativă dispune de autoritate pedagogică în calitate de mandatar al
unor grupuri sau clase ( şi nu al societăţii în ansamblul ei , aşa cum sugera Durkheim şi Parsons ), în
calitate de deţinător prin delegaţie ( o delegaţie limitată )al dreptului de exercitare a violenţei simbolice
.
Raporturile de forţă dintre grupurile sau clasele sociale se manifestă ca raporturi între diferite
instanţe educative . Instanţele care sunt mandatate să transmită arbitrariul cultural al grupurilor şi
claselor dominante sunt cele care exercită acţiunea pedagogică dominantă .
Acţiunea pedagogică implică munca pedagogică definită ca muncă prelungită de inculcare , care
are ca finalitate producerea,prin interiorizarea principiilor unui arbitrar cultural,unei structuri interne
durabile (habitus) care să persiste şi după încetarea muncii pedagogice şi să producă la rândul său
practici conforme cu aceste principii, reproducând astfel arbitrariul cultural care i-a dat naştere. Munca
pedagogică se clasifică în muncă pedagogică primară,desfăşurată de familia de origine şi care inculcă un
habitus pe o bază exclusiv biologică,şi munca pedagogică secundară, desfăşurată de orice instanţă
educativă care construieşte un “habitus” pornind nu de la un fundament biologic , ci de la structuri
subiective produse de o muncă pedagogică anterioară.
Familia reprezintă agentul unei acţiuni pedagogice primare care “fixează”în individ habitusul
primar de clasă, primele scheme de percepţie , de gândire şi de acţiune care vor funcţiona ca fundament
şi principiu de selecţie în procesul încorporării tuturor experienţelor ulterioare , astfel încât experienţele
diferite trăite de un individ “se integrează în unitatea unei biografii sistematice care se organizează
pornind de la situaţia originară de clasă , experimentată într-un tip determinat de structură
familială.”[Bourdieu,1972:188].
Bourdieu subliniază , în acord cu Berger şi Luckmann, importanţa fără egal pentru orice tip de
societate, a achiziţiilor primare dobîndite în familie (fiind transmis în calitate de model fără concurent ,
arbitrariul cultural pe care familia îl inculcă creează iluzia totală a legitimităţii) şi , mai mult ,
imposibilitatea de a neutraliza printr-o muncă pedagogică secundară clasamentele care rezultă din
apartenenţa (munca pedagogică) familială . Munca pedagogică primară (educaţia familială) este în ceea
mai mare parte difuză şi practică, familia utilizînd mai ales o pedagogie implicită constând în producerea
unui habitus prin inculcarea non-discursivă, a principiilor care nu se manifestă decât în stare practică.
Conţinuturile pe care le inculcă sunt deosebit de durabile şi se constituie în bază de pornire
pentru conţinuturile pe care le inculcă orice muncă pedagogică secundară ulterioară .
Nu este deloc greu de sesizat faptul că teoria acţiunii pedagogice (educaţiei) elaborată de
Bourdieu este o tentativă de sinteză a celor mai importante din teoriile precedente :concepţii foarte
59
diferite cum sunt cele ale lui Durkheim , Weber , Piaget ,Mead ,Parsons ,Schutz, Goffman ,Berger şi
Luckman,Garfinkel ,Cicoure sunt citite una prin cealaltă , reinterpretate şi “exploatate “.Cuplul de
concepte habitus –câmp social permite o serie de “punctări “ teoretice importante :
1) înţelegerea acţiunii pedagogice (educaţiei) ca element constitutiv al oricărei structuri
(organizări )sociale,ca răspuns la nevoia de legitimare /conservare structurală ;
2) sublinierea rolului esenţial al acţiunii pedagogice primare (educaţiei familiale )în societăţile
moderne ;
3) înţelegerea persoanelor care suportă o acţiune pedagogică (educaţi)nu doar ca destinatari ai
acţiunii unor agenţi ai socializării(educatori ) şi nici doar ca subiecţi capabili să interpreteze lumea ,ci
ca agenţi ai acţiunii practice ,înzestraţi cu structuri subiective (habitusuri ) generatoare de practici
organizate şi capabili de conduite simultan reproductive şi inovatoare ;ideea copilului –agentr este
înglobată într-una a copilului-agent al practicii educaţionale ;
4) înţelegerea personalităţii nu ca ansamblu de structuri subiective ,ci ca ansamblu de structuri
încorporate simultan subiective şi obiective , şi a educaţiei nu numai ca proces de subietivare
(individualizare) a obiectivului (socialului),ci şi ca proces de obiectivare a subiectului ;în consecinţă
educaţia nu este numai un proces de (auto)construcţie a structuri ale personalităţii ,ci şi unul în care sunt
produse continuu structuri practice(obiecttive)
Bourdieu se îndepărtează de structuralism (Althusser) situând explicit analiza instituţiei şcolare
,şi ,în general ,analiza acţiunii pedagogice ,într-o problematică teoretică ireductibilă la factori politici
sau conjuncturali ,şi insistând asupra faptului că în structura şcolară (structura acţiunii pedagogice) este
prezentă ,mergând din aproape în aproape ,întreaga structură soccială .Rezultă că o sociologie a acţiunii
pedagogice (educaţiei) este indispensabilă pentru elaborarea unei teorii sociologice generale :
“Astfel sociologia educaţiei este un capitol ,şi nu dintre cele mai puţin importante ,al sociologiei
cunoaşterii şi,de asemenea ,al sociologiei puterii-fără a mai vorbi despre sociologia filosofiilor
puterii.Departe de a fi genul de ştiinţă aplicată,deci inferioară şi bună doar pentru pedagogi, pe care lumea
s-a obişnuit să o vadă în ea ,[sociologia educaţiei] se constituie în fundament al unei antropologii generale
a puterii şi a legitimităţii :ea conduce , într-adevăr , la principiul “mecanismelor” responsabile de
reproducţia structurilor sociale şi de reproducţia structurilor mentale care, întrucât sunt genetic şi
structural corelate, favorizează necunoaşterea adevărului cu privire la aceste structuri obiective, iar prin
aceasta, recunoaşterea legitimităţii lor . Datorită faptului că, aşa cum am arătat în altă parte [v. Bourdieu ,
1979] structura spaţiului social, aşa cum se observă în societăţile diferenţiate, este produsul a două
principii de diferenţiere fundamentale, capitalul economic şi capitalul cultural ,instituţia şcolară care joacă
un rol determinant în reproducţia capitalului cultural, iar prin aceasta în reproducţia structurii spaţiului
social, a devenit o miză centrală a luptelor pentru monopolul poziţiilor dominante.”[Bourdieu , 1989:13].

Bibliografie:
1.Bourdieu P. , Economia bunurilor simbolice, Editura Meridian, Bucureşti, 1986.
2.Bourdieu P. , Passeron J.C.,Les Heritiers.Les etudians et la culture,Les Editions de Minuit, Paris ,
1964.Un fragment este reprodus în Aluaş Ion şi Drăgan Ion , Sociologia franceză contemporană. Teorie-
Metodologie-Tehnici-Ramuri, Editura Politică , Bucureşti, 1971, p.619-625.
3.Bourdieu P., Passeron J.C.,La reproducţion.Elements pour une theorie du system d enseignement, Les
Edition de Minuit, Paris, 1970. Un fragment este reprodus în Mahler Fred, Sociologia educaţiei şi
învăţământului . Antologie de texte contemporane de peste hotare, Editura Didactică şi Pedagogică ,
Bucureşti ,1977,p. 187-205.
4. Stănciulescu Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi,1997.

60
 SOCIOLOGIA INDUSTRIALĂ

Vocabularul ştiinţelor sociale –Paul Lazarsfeld

VOCABULAR DE ŞTIINŢE SOCIALE

Concepte de indici empirici

Nici-o ştiinţă nu vizează obiectul sau în plenitudinea sa concretă .Ea alege anumite proprietăţi şi
încearcă să forţeze relaţii între ele.Descoperirea de legi reprezintă sfârşitul tuturor cercetărilor ştiinţifice.
Astfel , în ştiinţele sociale , alegerea proprietăţilor strategice constituie un fel de problema esenţială. Nu s-
a creat încă terminologia riguroasa în acest sens. Se numesc deseori aceste proprietăţi atribuite sau
aspecte şi deseori se împrumută termenul de variabilă din matematici.
Se numeşte descriere, clasificare sau măsurare,actul de a atribui proprietăţi obiectului.
Sociologia foloseşte termenul de măsura într-un sens mai larg decât fizicienii sau biologii. Când se
constată că în sânul unei organizări , un anume serviciu manifestă un grad mai mare de satisfacţii decât un
altul, se spune că s-a operat o măsură(deşi nu se exprimă printr-un număr) .Totuşi există tendinţa de a
folosi măsura în sensul tradiţional al cuvîntului , prin construcţia de matrici precise.
Se observă deja progrese în acest sens, dar noi nu ne găsim , decât în faza iniţiala de cercetări
formale, care nu corespund ele însele decât la o parte limitată de ansamble de operaţii de măsura utilizate
în practică.
Vom examina aici, într-o manieră foarte generală, demersul sociologului pentru a caracteriza
obiectul sau studiu:vom vedea ca, atunci când vrem determinarea de “variabile” susceptibile de a măsura
obiecte complexe, se aduce spre cercetare un proces mai mult sau mai puţin tipic.
“Procesul” permite exprimarea “conceptelor”în termeni de indici empirici şi conţine patru faze
majore:
1)reprezentarea sub forma de imagine a conceptului
2)specificarea dimensiunilor
3)alegerea indicatorilor observabili
4)sinteza indicatorilor care constituie indicii
1.Reprezentarea în imagini a conceptului
Gîndirea şi analiza care stabile un instrument de măsură dau naştere, în general, la o reprezentare în
imagini. Cercetătorul, în acţiunea de analiză a detaliilor unei probleme teoretice, schiţează mai întîi o
construcţie abstractă, o imagine.Aspectul creator al muncii sale începe probabil în momentul când ,
percepând termene disparate, el descoperă în ele o trăsătură caracteristică fundamentală şi încearcă să
explice regularitatea care o observă. Conceptul, în momentul în care prinde contur, nu este decât o entitate
cunoscută în termeni vagi, care dă un sens relaţiilor observate între fenomene.
O problemă clasică a sociologiei industriale este analiza şi măsura noţiunii de “gestiune”.Dar ce se
înţelege exact prin noţiunea de “gestiune”, “direcţiune”, “administraţie”.Noţiunea de “gestiune” a apărut
în ziua când s-a remarcat că două uzine , plasate în condiţii identice, pot fi dirijate mai bine sau mai rău.
Acest factor complex , care favorizează randamentul oamenilor şi productivitatea echipei, a primit numele
“gestiune”. Apoi , sociologii organizărilor s-au forţat să precizeze această noţiune şi de a-I da un conţinut
mai concret .
Aceaşi evoluţie s-a manifestat şi în alte domenii . Astfel noţiunea de “inteligenţă”corespunde , la
origine , unei impresii complexe şi concrete de vivacitate sau amorţire mentală.
Deseori , probleme generale de acest tip care suscită curiozitatea cercetătorului şi-l orientează pe o
cale care duce în final la o problemă de măsură.

2. Specificarea conceptului
Faza următoare constă din analiza “componentelor” acestei prime noţiuni, pe care noi le apelăm
încă , după caz , “aspecte “ sau “dimensiuni “.Putem deduce analitic sau empiric conceptul general care
le înglobează structura intercolerării lor.Oricum un concept corespunde în general la un complex de
fenomene mai degrabă decât la un fenomen simplu şi direct observabil.

61
 Să considerăm că dorim să aflăm dacă randamentul unei echipe de muncitori este
satisfăcător.Neavând la început decât o noţiune destul de vagă de ceea ce este un randament satisfăcător
se va pune întrebarea , fără îndoială , ce implică o asemenea expresie , care tip de randament trebuie
preferat : a celui unui muncitor care lucrează repede şi strică multe piese , sau a celui unui muncitor lent
dar serios în munca lui .
În anumite cazuri , în funcţie de natura fabricaţiei , se poate admite un randament mediocru
asociat cu o tară mică de deşeuri , pare deci puţin probabil că , se acceptă eliminarea completă a riscurilor
de erori adoptând o cadenţă scăzută.
În final se va analiza noţiunea de randament şi de a se determina diferitele ei componente : viteza
de lucru , calitatea produsului , rentabilitatea echipei.
Teoria măsurării dă acestor factori numele de dimensiuni , a căror analiză este deseori o problemă
complexă , cum se poate vedea într-un studiu al unei uzine de construcţii aeronautice unde se pot distinge
19 componente ale noţiunii de gestiune .Iată câteva exemple :absenţa de disensiuni în sânul unui grup ,
bune comunicaţii ierarhice,supleţea autorităţii , politica raţională a direcţiei , importanţa relativă a
efectivelor de cadre …Se poate evident duce foarte departe analiza conceptului.Un exemplu la fel de
bogat ca cel de sus este rar .Deci , ca regulă generală , complexitatea conceptelor folosite în sociologie
este acea ca traducerea lor operaţională necesită o pluralitate de dimensiuni.
3. Alegerea indicatorilor
A treia problemă constă în a găsi indicatorii pentru dimensiunile reţinute .Nu va fi fără dificultate
.Prima poate fi formulată :ce este exact un indicator ?W.James scria în “Rolul adevărului “:când se spune
despre un om că este prudent , înseamnă că el adoptă un anume număr de caracteristici de comportament
de prudenţă :cere mereu asigurări , nu pariază totul pe acelaşi cal , nu se lasă pupat…Termenul “prudent
“este astfel o manieră practică de exprimare a unei trăsături comune a actelor obişnuite.Sunt în sistemul
său psihofizic caractere distincte care –l fac să fie prudent …
Aici,interventia lui James arata imaginea unui ansamblu de indicatori , direct sugerata de
experienta din viata cotidiana . Azi exista tendinta de a specifica relatia dintre acesti indicatori si calitatea
fundamentala : nu se pretinde un om prudent , acela care-si imparte suma de pariat cu grija sau care se
asigura impotriva tuturor virusilor. Se spune numai ca este probabil ca el indeplineste anumite acte
specifice prudentei. Noi stim de asemenea ca indicatori utilizabili variaza mult in cadrul social al
individului: nu se pariaza si nu se intocmesc polite de asigurare intr-o manastire, de exemplu. Este deci
posibil de a elabora o masura a prudentei care tine cont de cadrul particular .
Relatia dintre fiecare indicator si conceptul fundamental fiind definit in termenii de probabilitate si
nu de certitudine , este indispensabil de a folosi un numar cit mai mare de indicatori .Studiile de de teste
de inteligenta , de ex. , a permis de a descompune aceasta notiune in mai multe dimensiuni : inteligenta
manuala , verbala … Dar aceste dimensiuni ele insele nu pot fi masurate decit pentru un ansamblu de
masuratori.
Rare sint faptele observate care nu pot servi intr-o zi sau alta ca indicatori in studiul si masurarea
unui fenomen . Revenirile sint deseori considerate ca un indicator al competentei : chiar daca
tinem cont de acest indicator numai, cei mai multi oameni de afaceri vor putea aparea mai
competenti decit cei mai eminenti savanti. La fel numarul de bolnavi insanatositi de un doctor ,
indica , fara indoiala valoarea sa , dar trebuie tinut cont ca numarul de insanatosiri variaza functie
de specialitatile medicale , in fine , daca numarul de carti intr-o biblioteca publica indica intr-un
sens ,nivelul cultural al unui ansamblu de lectori , este evident ca calitatea lucrarilor este cel putin
la fel de revelatoare ca si cantitatea.
Determinarea criteriilor care limiteaza alegerea unei baterii de indicatori este o problema delicata.
Le consideram ca facind parte dintr-un concept sau, din contra , ca independenta sau exterioare lui?
Daca parcurgem lista indicatorilor de integrare intr-o comunitate , criminalitatea este continuta in
conceptul de integrare , care reprezinta un factor exterior determinabil plecind de la masura
integrarii?Aici , pentru ca este vorba de indici proiectivi , cunoasterea legilor care guverneaza relatiile
dintre indicatori este foarte importanta. Daca excludem tarele criminalitatiidin reprezentarea unui centru
urban “integrat” , se poate ca experienta releva o relatie slaba intre aceste tare si gradul de integrare :se
pot deci utiliza ca masuri de integrare in cazul in care datele relative ale indicatorilor corespund
62
conceptului ,in mod implicit. De asemenea trebuie sa se determine alti factori eventual susceptibili de a
influienta tarele criminalitatii si prin urmare, de a invalida masurile; deci se pot controla acesti factori sau
se utilizeaza un numar de indicatori suficienti pentru a compensa efectele lor.
4.Formarea de indici
A patra fază consta din a face sinteza datelor elementare obţinute în cursul etapelor obţinute în
cursul etapelor precedente.Avînd de compus randamentul unei echipe de muncitori sau inteligenţa unui
copil în 6 dimensiuni şi alegerea a 10 indicatori pentru fiecare dimensiune, este vorba acum de a construi
o măsură unică plecînd de la aceste informaţii elementare.
Cîteodată, vom fi obligaţi să stabilim un indice general care acoperă un ansamblu de
date.Deliberările unui juriu care trebuie să atribuie o bursă de studii, de exemplu , au drept scop de a
aprecia un ansamblu de date referitoare fiecărui candidat.În alte ocazii , interesul va fi îndreptat asupra
relaţiilor fiecărei dimensiuni cu variabilele exterioare .Dar aici va trebui să facem sinteza diferiţilor
indicatori , a căror legături cu variabilele exterioare sunt în general prea slabe şi prea instabile pentru
tratarea caracteristicilor fundamentale care se propun a fi supuse măsurării .
Formal ,se consideră că fiecare indicator întreţine o relaţie de probabilitate cu variabila pe care o
studiem .
Poziţia fundamentală a unui individ nu se va modifica ,chiar dacă se înregistrează o variaţie
accidentală a unui indicator particular ;se poate ca poziţia fundamentală să evolueze fără ca un indicator
particular să traducă această schimbare .Dar dacă un indice conţine un ansamblu larg de utilizatori , este
puţin probabil ca un număr mare dintre aceştia să se modifice în aceeaşi direcţie , dacă poziţia
fundamentală a individului rămâne nemodificată .
Cunoaşterea unei “atitudini”,a unei “poziţii” comportă numeroase puncte de sondaje.Aceasta nu
va fi fără dificultăţi.Dacă dintre indicatorii aleşi,anumiţi indicatori nu se comportă ca alţii,cum le
includem într-un indice?Interesează posibilităţile de a construi o teorie privind asemănările unui ansamblu
eterogen de indicatori .Subiectul este vast şi nu-l vom aborda aici în toată complexitatea sa.Dar ideea
generală este de a studia relaţiile dintre indicatori şi de a ataca anumite principii matematice generale care
permit să se definească ceea ce poate numi puterea relativă a unui indicator în raport cu altul, pentru a
determina greutatea sa în măsură specifică care se propune să se efectueze.
Când se construiesc indicii privitor la conceptele psihologice sau sociologice complexe , se vor
alege întotdeauna item-i(entităţi) relativ limitate printre cele care sugerează conceptul şi reprezentarea sa
în imagine .Una din trăsăturile cele mai remarcabile a acestor indici este fără îndoială faptul că corelaţia
lor cu variabilele exterioare este în general stabilă ,fiind”eşantion”între itemurile alese.Acest fenomen se
numeşte “interschimbabilitatea indicilor”.
5.Interschimbabilitatea indicilor .
Pentru ailustra interschimbabilitatea indicilor ,noi am ales indicele de “conservatorism”utilizat
într-un studiu asupra atitudinilor membrilor din învăţămîntul superior din SUA în timpul perioadei
macartiste ,cănd universitari şi profesori au fost aduşi în faţa comisiilor de anchetă.
Una din problemele care au fost puse în cursul cercetărilor a fost de a determina grupa de cadre
didactice a căror convingeri au pus la adăpost pe urmăriţi ,cei care,evident se considerau conservatori.S-a
elaborat o metodă specifică pentru a situa cu exactitate grupa conservatoare.În cursul unei scurte
întrevederi ,s-au cules printr-un joc de întrebări esenţiale asupra conservatorilor,elementele necesare
pentru a construi o “măsură”.Adică o problemă de clasificare generală care se regăseşte în toate
cercetările de opinie.
Prima etapă a constat din alegerea indicatorilor :au fost întrebaţi dacă aprobă conţinutul unor
scrieri tipic conservatoare,s-au stabilit liste cu organizaţiile de care au aparţinut revistele care le-au citit şi
de a utiliza aceste date ca indicatori.Dar experienţa pe care noi am avut-o în acest domeniu ne-a condus să
preferăm indicatorii legaţi de fondul problemei .Astfel ,noi am numărat un număr de principii ,de drepturi
şi interdicţii din universitate pentru care noi am cules opinia persoanelor interogate.Pornind de la aceste
date s-a construit indicele de conservatorism .Alegănd date diferite ,noi am comparat cu titlu experimental
acest indice cu un ansamblu de alte măsuri disponibile în aceeaşi măsură .
Două chestiuni s-au pus vis-a-vis de atitudinea celor interogaţi cu privire la activităţile studenţilor
:”Credeţi că s-ar putea permite formarea unui grup de tineri socialişti în această universitate ,dacă anumiţi
63
studenţi si-ar exprima această dorinţă ?”Atitudinea profesorilor cu privire la elementele socialiste pare să
constituie un indice de conservatorism valabil.Există toate şansele ,de fapt ,pentru că se constată
divergenţe dintre conservatori şi liberali şi că primii au tendinţa mai marcată să asimileze socialiştii cu
comuniştii.40%dintre subiecţi ,adică 355 profesori s-au arătat ferm împotriva unei astfel de autorizaţii .
Este semnificativ că la a doua chestiune ,atingând la fel activităţile studenţilor, s-au înregistrat un număr
de răspunsuri aproape identice :este vorba de a şti dacă cel care răspunde ,plasat într-o situaţie de
responsabilitate fictivă ,autoriza studenţii să invite un eminent specialist în probleme ale Extremului
Orient (Owen Lattimore ).Se observă din nou 40% de răspunsuri negative .(342).
Obţinănd practic de fiecare dată acelaşi număr de răspunsuri non-liberale ,342 respectiv 355 ,era
natural să ne aşteptăm la cele două întrebări să răspundă negativ aceleaşi persoane .Tabelul 1 infirmă
această ipoteză:

Tabel 1. Repartizarea răspunsurilor la aceste două chestiuni referitoare la autorizările care se

acordă studenţilor

Formarea unui cerc socialist Invitaţia lui Lattimore

Pentru Abţineri Împotrivă TOTAL
Pentru 1686 95 124 1905
Abţineri 118 27 46 191
Împotrivă 152 31 172 355
TOTAL 1956 153 342 2451

Se vede că cele două chestiuni au o repartiţie asemănătoare de răspunsuri ,în afară de o mare
rotaţie a acestei ultime : 124 subiecţi clasaţi ca şi conservatori la prima chestiune –Lattimore-sunt clasaţi
ca liberali la a doua ,în timp ce 152 de cazuri răspund invers la cele două întrebări .Acest fenomen nu
trebuie nici să ne surprindă ,nici să ne jeneze .Fiecare indicator posedă un caracter specific ţi nu trebuie
niciodată considerat foarte reprezentativ pentru clasificarea căutată.
În cazul de faţă ,numeroşi subiecţi acompaniază răspunsurile lor cu comentarii calitative,şi asta
mai ales când opinia lor la un punct particular este în dezacord cu atitudinea generală .Aceasta a permis
într-o oarecare măsură să se explice contradicţiile aparente a răspunsurilor lor .Anumiţi profesori ,care s-
au opus la a-l invita pe Lattimore ,exprimă de fapt un resentiment personal .Alţii cred că această chestiune
trebuie tranşată pe plan legal :oricărei persoane inculpate i se refuză dreptul la cuvânt în incinta
universităţii.Semnalăm de asemenea şi cazul invers ,cei care acceptă venirea lui Lattimore, dar sunt
împotriva creerii unui cerc de tineri socialişti ,pentru că se opun la dezvoltarea de organizaţii politice în
sânul universităţii sau cred că existenţa unui grup socialist favorizează infiltrarea elementelor subversive
în învăţământul superior.

Noţiunea de formula –mama

Al doilea text de Lazarfeld constituie al 23-lea capitol al “Vocabularului de Ştiinţe sociale “ . Spre
deosebire de procedura descrisă în textul precedent , care conduce noţiunile la variabile,în practică, acest
drum este parcurs în sensul opus: plecînd de la textele empirice, un sociolog poate cerceta o
conceptualizare care permite să se stabilească legături cu un cadru de referinţă mai larg.
Conceptul de “formula-mama” desemnează o expresie capabilă să rezume intr-un concept
descriptiv unic un ansamblu de observaţii particulare. Acest text este o tentativă de a formaliza acest
demers , de a trece de la datele empirice către conceptualism.
În analiza observaţiilor calitative sunt câteodată o asemenea diversităţi de fapte particulare încât
este imposibil de a le considera individual sau de a analiza relaţiile lor mutual specifice .În acest caz ,se
face deseori apel la un concept descriptiv de un nivel superior ,care permite de a îmbrăţişa şi de a rezuma
într-o singură formulă o sumă importantă de observaţii particulare.Astfel în descrierea indienilor Zunis
,Ruth Benedict notează sobrietatea lor în utilizarea drogurilor şi al alcoolului ,apatia imaginativă
64
,liberalismul în faţa divorţului ,raporturile “anodine şi ceremonioase” pe care le întreţin cuplurile ,etc .Ea
spune :cultura Zuniz este “apolloniana”tema centrală fiind în a evita toate excesele de emoţii.Acest model
sau această temă apare traversând toate aspectele vieţii Zunis.
O astfel de formulă capabilă să rezume într-un concept descriptiv unic un ansamblu de observaţii
particulare ,constituie ceea ce se numeşte o formulă-mama.
Formulele –mama pot varia în funcţie de raporturile dintre elemente.Elementele care compun
“cultura apolloniană “de Ruth Benedict sunt identice din punct de vedere al unei variabile particulare:ele
corespund ,în orice caz ,la o slabă desfăşurare emoţională .Se pot reuni în grup de regiuni izotermice sau
de subiecte hipertensive.

Filozofia ştiinţelor sociale

Acest al treilea text al lui Latarsfeld este capitolul II al Filozofiei Ştiintelor Sociale. Constituie o
prezentare generală a problemelor metodologiei sociologice ţi unul din cele mai importante introduceri în
metodologie şi în particular al conceptului de metodologie. Cu stilul său obişnuit , Lazarsfeld cauta să
facă ssă se înţeleagă această noţiune relativ delicată plecând de la un ansamblu de exemple clasate în
categorii mari.

Probleme de metodologie

De fapt, ce a adus sociologia nou în ultimii cincizeci de ani ? Care sunt sarcinile sociologiei
noderne? Cu ajutorul unei teorii sistematice, să dezvolte metode empirice pentru a măsura gradul de
regularitate al universului social şi de a explica condiţiile de valabilitate a tuturor proverbelor,
dictonurilor şi cunoştiinţelor spuse intuitive. Dacă coerenţa şi precizia sunt oricum primele obiective ale
sociologiei contemporane ea să acorde cea mai mare atenţie la direcţionarea eforturilor, la alegerea
obiectivelor şi la valoarea metodelor. Sociologia observă schimbările relaţiilor sociale, o transpoziţie într-
un sistem inteligibil posibil de cunoscut. Sociologia studiază omul în societate, metodologul studiază
sociologia muncii.A descrie cu precizie obiectivele metodologiei este imposibil căci depinde de
dezvoltarea ştiinţelor sociale însuşi . Se poate deci cita şase teme majore care sunt în centrul preocupărilor
metodologiei de astăzi.

Delimitarea obiectivelor

Autorii au tendinţa de a trata aspectele particulare a unei probleme fără a specifica cum au fost ele
decupate dintr-un vast ansamblu.

Clarificarea termenilor

Clarificarea termenilor este probabil sarcina cea mai veche a metodologiei şi de asemenea, din păcate,
încă nu a luat sfîrşit. Zeteberg a arătat cîte termene sociologice sunt care definesc descrierea şi este posibil
de a preciza regulile de utilizare.
Explicarea tehnicilor de cercetare
Construirea scărilor, eşantionarea, eliminarea distorsiunilor provocate de interview-uri nu relevă
metodologia.Se foloseşte o tehnică particulară. Este o analiză de tipul celei folosite de Lindzey care
expune 10 postulate care condiţionează utilizarea adecvată a T.A.T.(Thematic Aperceptive Test).

Câteva funcţii de analiză calitativă în sociologie

Acest al patrulea text de Lazarsfeld este cap.6 din Filozofia ştiinţelor sociale.Plecând de la dezvoltarea
conceptului de formula –mama, Lazarsfeld dezvoltă o teorie a concepţiei în ştiinţele sociale,şi de
asemenea o teorie structurală a limbajului ştiinţelor sociale, abordînd problema fundamentală a

65
raportului dintre cercetările cantitative şi calitative, plecând de la analiza sistematică a unui ansamblu
de texte.

Problema metodologică
Progresul metodologic în sociologie ca în toate disciplinele pune în explicarea procedurilor utilizate în
cercetare în lumina logicii şi cunoaşterilor empirice .Chestiunea fundamentală este următoarea:”Cum se
exploatează un ansamblu de date calitative(descrieri concrete,detaliate,necalificabile de persoane sau
evenimente derivînd din observaţiile la cald,de întreţinere,studii de caz,de texte istorice sau de dovezi?”
Prima sarcină a metodologiei care pretinde să aducă un răspuns general la aceasta chestiune este de a
studia cum astfel de date au fost exploatate . Asta pentru ca noi am stabilit o colecţie de cercetări
calitative, încercând a le repartiza în tipuri caracteristici.
Acest ghid de cercetări calitative pleacă de la simplu la complex. Noi începem să analizăm ce
aduc observaţiile simple. Ne vom întoarce către studiile centrale pe problemele de ordine şi de clarificare
având de examinat problema relaţiilor dintre variabile în analiza calitativă.

Verificarea calitativă a teoriilor sociologice

Noi am văzut până aici cum observaţiile calitative pot contribui la formularea de probleme şi de ipoteze
ca şi la construcţia de clarificări. Datele calitative prin bogăţia descriptivă , joacă un rol capital în fazele
de exploatareale cercetării.Din contră, se noteazăcă dacă experimentarea este, logic, modul de verificare
ideal, aplicaţia sa este limitată în domeniul ştiinţelor sociale.

Problema probei calitative

Termenul “teorie” are de fapt sensuri diferite , desemnând orientări foarete generale şi un ansamblu de
propoziţii precise.

66
 CONTRIBUŢIILE PSIHOLOGISMULUI LA
DEZVOLTAREA SOCIOLOGIEI (I)

Aspiraţiile programatice ale tuturor doctrinelor sociologiste de a conferi cunoaşterii sociale o

"obiectivitate" comparabilă cu presupusa "obiectivitate" a cunoaşterii proprie ştiinţelor naturii s-au
finalizat, în mod paradoxal, prin relevarea limitelor principale ale sociologismului de a defini "esenţa"
socialului.
Coroborate cu limitele, deja demonstrate, ale biologismului, aceste circumstanţe hermeneutice au
determinat polarizarea investigaţiilor în raport cu variabilele psihologice ale "condiţiei umane".
Considerarea psihologiei umane ca factor sociogenetic este premisa curentului psihologist în
sociologie iniţiat de către Gabrie Tarde. Întemeindu-şi elaborările sale teoretice pe un bogat material
faptic, de observaţie, G. Tarde susţine că imitaţia este faptul social primar, respectiv primul nivel în care
se obiectivează întreaga încărcătură valorică ce defineşte raportarea eminamente umană la mediul
înconjurător (natural şi social). "La o valoare logică sau teleologică presupusă, prin ipoteză, ca fiind
egală: 1).modelele interne vor fi imitate înaintea celor externe; 2).exemplele oferite de persoane, clase,
comunităţi, instituţii superioare au prioritate asupra celor ale persoanelor, comunităţilor sau instituţiilor
inferioare… 3).o prezumţie similară de superioritate este asociată când prezentului, când trecutului, ceea
ce face ca exemplul părinţilor noştrii sau, dimpotrivă, ale contemporanilor să capete o importanţă istorică
considerabilă"12
Ca fundament pe care se construieşte şi se reconstruieşte în permanenţă societatea umană, imitaţia
reduce complexitatea personalităţii umane la condiţia de fiinţă mimetică, societatea fiind definită ca o
colecţie de indivizi asemănători. Ceea ce-i uneşte în perimetrul existenţei sociale este instinctul gregar al
asocierii prin intrarea în rezonanţă a modelelor similare de comportament comunitar. Această
similitudine, la rândul său este legitimată de repetiţie care generează în ultimă instanţă, principalele forme
de socializare existente în spaţiul social global. "Toate similitudinile se datoresc repetiţiilor. Repetiţia este
legea lumii; în lumea fizică, ondulaţia, în lumea biologică ereditatea, în lumea psihologică imitaţia".
Imitaţia este socială, spre deosebire de invenţie care este individuală, De aceea, în măsura în care
sociologia ambiţionează a fi o "ştiinţă a faptelor sociale", ea nu poate accede decât la statutul de
psihologie intercerebrală sau interpsihologie.
În această perspectivă, grupul social constituie obiect de studiu al sociologiei nu în calitate de
cadru normativ unitar de structurare a relaţiilor sociale generate de diviziunea funcţională a muncii, ci ca
un ansamblu de indivizi care acceptă şi imită acelaşi model de comportament. Sfera socialului se întinde,
deci, până la limita de propagare a undei imitative întreţinută de "contragiunea" faptului de viaţă cu ecou
în psihologia vieţii de grup. Această undă este sursa autentică a producerii şi multiplicării relaţiilor
interumane la baza cărora stau: trebuinţe, interese, dorinţe, aspiraţii. Satisfacerea acestora, fie şi la nivel
acceptabil, asigură echilibrul social şi conferă funcţionalitate sistemului social global. Substanţa imitaţiei
nu constituie instinctul, ci credinţele şi dorinţele individuale care conferă nuanţe specifice, cu totul
particulare, formei şi intensităţii socializării indivizilor.Valorificând achiziţiile explicative şi conceptuale
din domeniu13, G. Tarde îşi consolidează setul de argumente pentru a demonstra că imitaţia constituie
12
Gabriel Tarde: Les lois de l'imitation, Paris, F. Alcan, 1985, p.210-211
13
Lester Ward (1841-1913): conexiunea socialului cu biologicul; Henry Carrey (1793-1879): aplicarea în societate a legilor
gravitaţiei universale; F.H. Giddings (1855-1931): simpatia reciprocă şi interesul sunt fundamente ale societăţii definită ca
"organism psihic"; Gustav Ratzenhofer: interesul este forţa motrice a vieţii sociale; Erasmus Darwin (1731-1802), bunicul
lui Ch. Darwin: în lucrarea "Zoonomia" distinge imitaţia perceptivă, voluntară (teatrul, costumaţia etc.), iritativă (râsul),
asociativă; Carlyle: popoarele imită personalităţile reprezentative pentru fiecare epocă; Walter Bagehot: imitaţia îşi are
originea în sentimente şi în credinţă, materializându-se ca tendinţă de uniformitate progresivă. "Oamenii se civilizează prin
modele, iar nu prin argumente"; Ludwig Noire: comparaţia între modelele de lucru din tehnică şi modalităţile de expresie între
oameni arată caracterul repetitiv al vieţii umane, temă preluată şi de Lazăr Geiger (1868) şi Ernst Kapp (1877). Dintre
scriitori, Lucas (1833), Despine (1871), P. Moreau de Tours (1875), Aubry (1888).

67
elementul generic al întregii vieţi sociale "toate asemănările de origine socială sau constatabile în lumea
socială, sunt efectul direct sau indirect al imitaţiunii sub toate formele sale: imitaţie-obicei, imitaţie-modă,
imitaţie-simpatie, imitaţie-supunere, etc". Omniprezenţa în spaţiul social îi conferă imitaţiei un caracter
necesar, fapt care-l conduce pe G. Tarde la ideea unor "legi speciale" generate de imitaţie. Scoasă din
sfera singularului şi a manifestării spontane, imitaţia este definită ca "ereditate socială" în sensul că
întreţine tendinţa de propagare, prin iradieri imitative, a modelelor acţionale şi a ideilor care contribuie la
realizarea "omogenizării" spirituale, adică a mentalului colectiv care face posibilă existenţa societăţii. În
viaţa concretă a indivizilor, impulsurile imitative sunt cultivate prin credinţe şi se declanşează de către
dorinţe la nivelul cărora începe fenomenul de "contagiune". Ca fenomen social imitaţia poate fi: logică şi
extralogică.
Prima lege, imitaţia "ab interioribus ad axteriora", de natură logică caracterizează două clase de
situaţii: 1) adoptarea ideilor precedă imitarea practică. Exemplu: în anii premergători Revoluţiei franceze,
Parisul nu mai copia moda Curţii regale; 2) adoptarea scopurilor precedă imitaţia mijloacelor. Exemplu:
în secolul al XVI-lea, moda, literatura şi arta italiană şi spaniolă au cucerit conştiinţele pregătind
psihologic indivizii pentru viitoarea acceptare a supunerii faţă de Papă.
Specificul acestei legi îl constituie urcarea de la inferior la superior, respectiv propagarea socială a
unei nevoi individuale de imitaţie.
A doua lege caracterizează aspectele de natură extra logică prin care se propagă modelele de
comportament de la superior la inferior. Exemplu: înclinaţia spre lux a claselor sociale superioare îi
contaminează şi pe cei care se găsesc în alte poziţii sociale cu posibilităţi materiale mai limitate. La
aceştia din urmă, realizarea înclinaţiei spre lux nefiind posibilă în totalitate se particularizează în
cultivarea gustului pentru frumos şi bună purtare. Pe termen lung, sensul acestei propagări de sus în jos,
determină o tendinţă de ridicare a standardelor de înţelegere şi comportament al celor aflaţi pe trepte
inferioare de existenţă socială. Acest aspect se finalizează cu civilizarea "maselor"; precum în istorie ne-o
demonstrează viaţa şi iniţiativele nobilimii. Aspiraţia indivizilor de a urca treptele ierarhiei sociale, deşi
legitimă şi pozitivă pe ansamblu, are şi un efect negativ: conduce spre utopia egalitarismului social.
În raza de semnificaţie a acestei legi, G. Tarde relevă din unghi sociologic, mobilitatea socială din
vremea sa, în felul următor: "Muncitorul din oraşe se tot poate crede el egalitar şi poate el lucra pentru
distrugerea burgheziei devenind el însuşi tot mai mult burghez; asta înseamnă că nu constituie el însuşi un
fel de aristocraţie foarte admirată şi invidiată de ţărani. Ţăranul este, comparativ cu muncitorul, cam ceea
ce este muncitorul faţă de patron. De aici decurge emigrarea de la ţară spre oraşe".
Această a doua lege relevă faptul că individualul şi socialul sunt două laturi complementare ale
fondului socializant pe care-l conţine imitaţia.
Mişcarea permanentă a individului în spaţiul social determină interferenţa undelor imitative
diferite prin forma şi conţinutul lor. La nivelul psihicului individual, aceste iradieri imitative generate de
credinţe şi dorinţe contradictorii se obiectivează în opoziţii şi conflicte. Opoziţia psihică, interioară,
rezultată din tensiunea alegerii între alternative, stă la baza atât al tensiunilor sociale, cât şi a apariţiei
unor credinţe, dorinţe şi idei noi. Abordând geneza conflictului, G. Tarde consideră că "duelurile logice"
şi teleologice ce se petrec în conştiinţa individuală14 sunt "cauza autentică a opoziţiilor sociale". Adevărata
opoziţie socială trebuie căutată în sânul fiecărui individ ori de câte ori acesta şovăie între a adopta sau a
respinge un model social care i se oferă"15 . Pe aceste considerente se sprijină G. Tarde pentru a defini
opoziţia ca o a treia lege socială.
Cea de a patra lege socială este invenţia al cărei "mecanism" constă în "împerecherea logică a
două idei". Considerând invenţiile ca: "adevăratele lucruri sociale", G. Tarde le clasifică în: a) teoretice:
concepţii mitologice, sistemele filosofice, ipotezele, descoperirile ştiinţifice, credinţele. "Ceea ce
cârmuieşte lumea nu sunt oamenii mari, ci propriu-zis, marile gânduri şi idei", precizează G. Tarde pentru
a exemplifica rolul ideilor în inovaţia socială şi în creativitatea organizatorică; b) invenţiile practice
cuprind, prin extrapolare, toate modelele de comportament, instrumentele şi tehnicile de acţiune. Ca
exemple, G. Tarde propune: inovaţiile verbale, inovaţiile rituale (religioase, ceremoniale, etc.), inovaţii
14
Tarde Gabriel: Legile sociale, Bucureşti, Cultura Naţională, 1924, p. 60
15
Idem, Op. cit., p. 53

68
industriale (producţie, organizare), inovaţii militare (armament, tactică, strategie), inovaţii politice,
juridice, noile criterii de evaluare a creaţiilor artistice sau literare.
Cele două mari clase enumerate sunt folosite de G. Tarde pentru a demonstra faptul că invenţia
este un fapt pur individual care se propagă în societate. Invenţia nu este nici socială şi nici produsă de
societate. Societatea, prin creşterea gradului de civilizaţie, creează numai nevoi noi; însă satisfacerea
acestor nevoi este posibilă doar prin inovarea mijloacelor de acţiune şi a mentalităţii oamenilor. În acest
context individul se afirmă ca personalitate prin creaţie atât în ordinea existenţei materiale, cât şi în cea a
existenţei spirituale.
Geneza invenţiei, formele şi aria de propagare a acesteia constituie obiectul de studiu al
sociologiei.
"Cum, însă, invenţia e fapt individual, iar imitaţia fapt social, decurge de aici că individul conţine
întotdeauna socialul în stare germinativă, iar socialul presupune întotdeauna o multiplicitate de surse în
conştiinţele individuale"16. Invenţiile apar, deci, singulare, dar generează curente imitative prin care
devine posibilă coerenţa spaţiului social global şi progresul social. Progresul social se poate realiza prin:
1) substituirea invenţiilor prin care G. Tarde defineşte depăşirea unei invenţii care stă la baza curentului
imitativ aflat în actualitate de către una nouă, care răspunde mai adecvat aceloraşi nevoi sau probleme. În
termeni moderni, am putea spune că este vorba de uzura morală a invenţiilor. Concurenţa dintre invenţii
rivale se soldează, totdeauna, cu impunerea celei care se afirmă prin iniţierea unui nou curent imitativ.
Această concurenţă este numită de G. Tarde "duel logic" deoarece alegerea între invenţii
alternative implică discernământul raţional, un proces de gândire, o judecată logică şi axiologică. În
situaţia în care o invenţie "devenită tradiţională" cuprinde noi arii de răspândire, de este vorba de progres
real, ci de un progres "static"; 2) progresul prin acumulare se realizează prin "acuplarea" invenţiilor,
respectiv prin preluarea selectivă, din cadrul "faptelor sociale" existente, doar a acelor elemente care mai
corespund noilor curente imitative. Acest tip de dezvoltare demonstrează că progresul nu este totdeauna o
"evoluţie", ci un rezultat, cumulat, al inserării unor elemente noi în structurile acceptate ca având valoare
perenă.
În acest sens, G. Tarde propune chiar înlocuirea conceptului de "revoluţie" cu cel de "inserţie,
opinând că omenirea are nevoie de o "filosofie" a "inserţiunii universale".
Formându-se ca personalitate şi evoluând în orizontul de interferenţă a mai multor curente
imitative, individul se socializează în măsura în care se adaptează.
Legea a cincea, legea adaptării, este cea care încheie contribuţia lui G. Tarde la conturarea
psihologismului la orientarea specifică în istoria doctrinelor sociologice.
Adaptarea, "creează condiţiile îmbinării originale a credinţelor, dorinţelor şi ideilor în spiritul
fiecărui individ"17 asigurând, astfel, echilibrul social. Într-o interpretare sumară, adaptarea este prezentată
ca a III-a lege a fenomenului imitativ prin care devine posibilă asocierea între oameni. "Consensul"
durkheimist nu se realizează prin adeziunea de valori acceptate, ci prin integrare. Integrarea legitimează
"echifinalitatea" unor activităţi individuale diferite ca motivaţie, ca formă şi ca arie de manifestare.
Plecând de la proiecţia sociologică a comportamentului individului, în spaţiul comunitar, G. Tarde
interpretează adaptarea ca principal factor în disocierea critică de teoria "maselor creatoare". Creator este
numai individul, susţine G. Tarde, în mulţime îşi atenuează individualitatea, diminuându-şi puterea de
discernământ şi capacitatea de inovare. În mase, individul este înclinat spre acceptarea imitării
comportamentului celor ce-I sunt superiori ca poziţie socială (corporaţii etc.). De aceea, o valorificare
socială a individului este posibilă nu printr-o masificare a lui, ci prin crearea condiţiilor sociale de
adaptare la acele contexte sociale care-i permit individului să-şi valorifice superlativ capacităţile
creatoare. Adaptarea, deci, nu trebuie confundată cu conformismul, ci raportată la exigenţele echilibrului
social fără de care echilibrul psihologic individual nu este posibil.
"Imitaţia, opoziţia, invenţia - ca fenomene psihice, individuale - sunt, aşadar, cei trei factori care
stau la baza apariţiei societăţii, a existenţei şi progresului său.Ele sunt cele care explică o serie de

16
Eugeniu Sperantia: Introducere în sociologie, Tom. I, Editura Casa Şcoalelor.
17
Mielu Zlate: Omul faţă în faţă cu lumea, Editura Albatros, Bucureşti, 1988, p.95;

69
fenomene sociale, cum ar fi: repetiţia, (prin imitaţie), conflictele şi concurenţa (prin opoziţie),
(adaptarea) prin invenţie.18
Orientată spre explorarea, din unghi sociologic, a genezei spaţiului social, opera lui G. Tarde a
rămas în istoria sociologiei prin bogăţia de argumente juridice, morale, psihologice şi culturale care
pledează pentru "recuperarea" subiectivităţii, pe nedrept ignorată sau trecută pe plan secund de către
promotorii sociologismului.
Totuşi, voluptatea polemică şi aspiraţia ostentativă de a aduce o nouă perspectivă în explicaţia
societăţii, cu toate fenomenele sale aferente, a condus pe G.Tarde către promovarea unei noi perspective
inedite ca sistem categorial, dar deloc nouă în istoria gândirii şi nici scutită de limite proprii, antrenate
chiar de premisele de la care se originează.
Dincolo de acestea, merită să amintim şi pe câţiva dintre succesorii lui G. Tarde şi a unor variante
- americane şi engleze - ale psihologismului.

REPERE BIBLIOGRAFICE

G. Tarde (Sarlat, 1843 - Paris, 1904)

A fost magistrat, judecător de instrucţie, profesie pe care a exercitat-o timp de 20 de ani. A devenit
şef al serviciului de statistică al Ministerului de justiţie în 1893. Din 1900, după multe apariţii ştiinţifice
de profil, a devenit profesor de filosofie modernă la College de France.
Opere principale: La criminalite comparee (1886); Les lois de l'imitation(1890); Les
transformations de Droit (1893); La logique sociale (1893); Essais et melanges sociologiques (1895);
L'opposition universelle (1897); Les lois sociales (1898); Etudes de psychologie sociale (1898); Les
transformations du pouvoir (1899); L'opinion et la foule (1901); Psychologie economique (1902); La
realité sociale (1900); La psychologie intermentale (1900).
Adepţi ai lui G. Tarde:
Raoul Brugeilles: Le droit et la sociologie (1910);
Rene Maunier: Introduction à la sociologie (1910);
Rene Maunier:
Sociologia coloniala cu 2 volume:
a) Introduction à l'etude du contact de races;
b) Psychologie des expancions (apărute între 1932-1936);
D. Drăghicescu: La nouvelle cite du Dieu (1929);
D. Drăghicescu: Ontologia umană (trad.), Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti (1987);
G.L.Duprat: Esquise d'un traite de Sociologie (1936);
G.L.Duprat: Introduction à la sociologie (1930);
G.L.Duprat: La psychologie sociale (1920).
În unele exegeze se mai amintesc drept precursori ai lui G. Tarde următorii: Lucas: De l'imitation contagieuse
(1833); Despine: De la contagion morale (1870); De l'imitation (1871); P.Moreau de Tours: De la contagion du suicid
(1875); Aubry: Contagion du mertre (1888).

BIBLIOGRAFIE

1. Tarde, Gabriel: La criminalite comparée, Paris, Felix Alcan, 1886;

2. Tarde, Gabriel: Legile sociale (trad.) de M. Hodos, Bucureşti, Cultura naţională, 1924;
3. Tarde, Gabriel: Les lois de l'imitation, Paris, Libraire Felix Alcan, 1921;
4. Tarde Gabriel: L'opinion et la foule, Paris, Felix Alcan, 1922;
5. Nisipeanu, Ioan: Şcoala psihologică, Bucureşti, Cugetarea, 1938;
6. Mc Dougall, William: Psychology: the Study of Behaviour, London, New-York, Toronto, Oxford University,
Press, 1947;
7. Mead, George H.: Mind, Self and Society, Chicago, The University of Chicago Press, 1967;
8. Floru, Robert: Introducere în psihofiziologie, Bucureşti, Editura ştiinţifică,1972;
9. Herseni, Traian: Cultura psihologică românească, Bucureşti. Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980;
10. Levi, Vladimir: Noi şi eu, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1978;
11. Allport, G. W.: Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, Editura pedagogică, 1981.

18
Mielu Zlate: Op. cit., p.96.

70
 PSIHOLOGISMUL EUROPEAN (II)

Constituită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, orientarea psihologistă a evoluat în două

direcţii:
1) în prima direcţie prevalează psihologia individuală şi pleacă de la premisa existenţei unor
"constante" psihice la nivelul fiecărui individ pe care acesta nu şi le poate satisface decât în condiţiile
vieţii de relaţie;
2) a doua direcţie ia ca punct de plecare psihologia colectivă potrivit căreia la baza ar sta un
"psihic colectiv", sau "Volksgeist" cum l-a denumit Friederich Karl Savigny. Această teorie a fost
dezvoltată de: W. Wundt (psihologia naţiunilor), M. Lazarus, H. Steinhal, Scipion Sighele. Un
reprezentant al acestei direcţii a cărui operă a rămas valabilă şi astăzi prin rigoarea ştiinţifică a
metodologiei folosite şi prin pertinenţa categoriilor create este Gustave Le Bon.
Iniţial inspirat de de G. Tarde, pe care-l citează ca autoritate ştiinţifică în propriile scrieri, Gustave
Le Bon şi-a început cariera ştiinţifică prin studierea "legilor psihologice ale evoluţiei popoarelor" (1894) .
Făcând o retrospectivă a istoriei civilizaţiei umane, G. Le bon desprinde ideea asimilării novatoare a
creaţiilor cu care vin în contact popoarele în evoluţia lor. Valorile de patrimoniu ale civilizaţiei universale
nu pot fi revendicate în exclusivitate de nimeni deoarece ele sunt rezultatul cumulat, al împrumuturilor
reciproce de credinţe, instituţii, arte, tehnologii între toate popoarele lumii . Ceea ce le individualizează, la
scară istorică, este un anumit "suflet al rasei" alcătuit din constante psihologice cu totul particulare
fiecărui popor, constante care fac din el o etnie cu trăsături distincte. Aceste diferenţe explică atât
originalitatea creaţiilor fiecărui popor, cât şi modul original în care se preiau şi se împrumută reciproc
valorile materiale şi spirituale între popoarele lumii. Exemplu: în arhitectură, coloana dorică a grecilor,
poate fi considerată ca o preluare a coloanei asiriene.
Socialul, deci, nu poate fi satisfăcător definit prin simpla descriere a unor fapte şi comportamente
sociale, ci prin ceea ce se găseşte dincolo de acestea, adică prin explorarea analitică a motivaţiilor. Sub
raportul motivaţiilor, Gustave Le Bon distinge între motivaţii individuale şi colective, insistând asupra
distorsionării motivaţiei individuale sub influenţa comportamentului colectiv al mulţimilor. "În anumite
împrejurări, o aglomerare de oameni capătă caractere noi, foarte diferite de ale indivizilor care compun
această aglomeraţie; se formează un suflet colectiv tranzitoriu, dar prezentând caracteristici clare,
distincte".
În lucrarea "Psihologia mulţimilor", devenită clasică în domeniu, din care am citat anterior, G. Le
Bon prezintă următoarele legi care înrâuresc geneza şi evoluţia acestui "suflet al mulţimii":
1) prevalenţa fenomenului de simpatie (etim: siun = în acelaşi timp; phatos = simţire) în relaţiile
indivizilor aflaţi în mulţime. Contagiunea, ca rezultat al propagării imitative a unor cuvinte,
gesturi sau atitudini explică reacţiile imprevizibile ale individului în mulţime. Exemplu:
panica.
2) propagarea reacţiilor individuale se materializează în multiplicare prin creşterea exponenţială
atât ca arie, cât şi ca pondere a conţinutului reacţiei individuale.
3) diminuarea elementului intelectual în favoarea elementului afectiv şi instinctiv. Exemplu: în
mulţime, chiar un individ raţional şi ponderat, cu spirit critic, devine credul. Mulţimile sunt
credule, de aceea pot fi mai uşor manipulate.
4) absorbţia individului în mase prin pronunţata depersonalizare a acestuia.
În raport cu societatea, mulţimea este un fenomen primitiv, presocial, originea sa fiind
"ancestrală". Totuşi, omenirea a intrat, în prezent, într-o adevărată "eră a mulţimilor". "Deşi mulţimile au
jucat întotdeauna un rol important în istorie, niciodată rolul lor nu a fost atât de remarcabil ca astăzi.
Actele inconştiente ale mulţimilor, care se substituie activităţii conştiente a indivizilor, reprezintă una din
caracteristicile actuale"19.

19
Gustave Le Bon: Psihologia mulţimilor (trad.), Bucureşti, 1991, pag. 5
71
 Ca şi până acum, şi de acum încolo mulţimile sunt acelea care vor contribui la "distrugerea
civilizaţiilor îmbătrânite"20.
Pentru a nu-şi risipi potenţialul acţional mulţimile apelează întotdeauna la un conducător (meneur)
care "insuflă credinţă şi dă coeziune mulţimilor"21 prin repetiţie şi contagiune. "Lucrul afirmat ajunge,
prin repetiţie să se fixeze în minte, sfârşind a fi acceptat ca adevăr demonstrat"22.
În prezent, datorită presei care diversifică opinia publică în funcţie de opţiuni valorice diferite, se
poate evita tirania maselor şi devine posibilă acţiunea profilactică de împiedicare a unei opinii de a deveni
tiranică.
Mulţimile pot fi
A. Eterogene:
1. anonime: mulţimea de pe stradă;
2. neanonime: jurii, adunări parlamentare;
B. Omogene:
1. secte: religioase, politice;
2. caste: militare, preoţeşti, de lucrători;
3. clase: ţărani, muncitori, proprietari.
În evoluţia lor, popoarele au parcurs un ciclu alcătuit din mai multe sau mai puţine secvenţe
intermediare. Acest ciclu începe cu starea de mulţime şi atinge maximum prin cristalizarea unui ideal
naţional prin care neamul se particularizează în istorie. Prin devalorizarea şi pierderea idealului, poporul
redevine mulţime. Pentru a se împiedica acest moment, civilizaţia, chiar şi cea mai evoluată, trebuie să fie
nu un scop în sine, ci un mijloc eficient de cultivare a idealului şi a valorilor care - i asigură perenitatea
acestuia. Un popor îşi asigură longevitatea istorică prin perenitatea idealului care-i particularizează
trăsăturile etnice.
Prin pertinenţa analizelor întreprinse şi prin acurateţea semantică a conceptelor lansate în circuitul
ştiinţific, G. Le Bon a contribuit atât la dezvoltarea sociologiei, cât şi la conturarea sociologiei sociale ca
disciplină autonomă. Din acest moment, apare clar că obiectul de studiu al psihologiei este individul,
psihologia socială studiază deschiderile alocentrice ale individului, în context comunitar, iar sociologiei îi
revine competenţa studierii spaţiului social organizat.
Aceste precizări îi acordă lui G. Le Bon calitatea de a fi un moment referenţial în încercările de
clarificare a confuziilor dintre psihologie şi sociologie, iar psihologismului său îi conferă o notă aparte în
cadrul acestei orientări generale.
De fapt, tocmai această particularitate l-a făcut interesant şi printre psihologi, chiar Wihelm
Wundt (1832-1920), întemeietorul primului laborator de psihologie experimentală (Leipzig, 1879),
folosind unele din sugestiile sale tematice în întreaga sa operă. Punând, însă, accent pe aspectele
voliţionale care stau la baza cristalizării moravurilor a redactat o "Psihologie a popoarelor" între anii
1900-1920. Impresionantă ca dimensiuni în cele 10 volume ale sale se găsesc şi numeroase pagini rămase
antologice pentru literatura privind geneza mitului, limbajul, religia ş.a. Din punctul de vedere al
sociologiei, remarcăm definirea importanţei concepţiei despre lume (Weltanschaung) în geneza modelelor
de comportament colectiv. Relevarea rolului mentalului colectiv în formularea şi dezvoltarea sistemului
de valori care particularizează etnic un popor constituie, iarăşi, o contribuţie valoroasă la dezvoltarea
patrimoniului ştiinţific de profil. Aceste achiziţii conceptuale vor avea efecte favorabile asupra impactului
explicativ al socializării şi al fondului socializant în calitatea lor de categorii eminamente sociologice.
Utilizând novator problematica aferentă psihologiei maselor, Jose Ortega y Gasset (1883-1955)
prin lucrarea "Rebeliunea maselor" (La rebelion de las masas, 1914) completează psihologismul cu unele
elemente concrete, din mentalul colectiv spaniol, dar abordate cu un arsenal conceptual preponderent
filosofic.
El pleacă de la premisa că viaţa trebuie să fie călăuzită de cultură, iar cultura trebuie să fie vitală,
respectiv să se obiectiveze în modele de comportament compatibile cu exigenţele celei mai evoluate
20
Gustave Le Bon: Op. cit., pag. 5
21
Gustave Le Bon: Op. cit., pag. 5
22
Gustave Le Bon: Op. cit., pag. 65.

72
civilizaţii. "Raţiunea vitală", una din formulele care îi rezumă întreaga doctrină (inspirată din "Filosofia
vieţii", Lebensphilosophie, reprezentată de Max Scheler şi din conceptul de Geschichtlichkeit -
istoricitate, folosit de Wilhelm Diltey pentru definirea realităţii umane) este folosită de Ortega y Gasset
pentru a demonstra faptul că esenţa omului este istoricitatea.
Pe aceste coordonate, modelele de comportament e firesc să aibă şi ele caracter istoric, dar
legitimitatea în transformarea acestora îi revine culturii. Numai prin cultură devine posibil progresul
moral, iar prin acesta inovarea modalităţilor de raportare la structurile sociale şi la întregul univers
instituţional al spaţiului social global. Acest proces se realizează, însă, nu la nivelul maselor, ci al elitelor.
Spre deosebire de elite care creează sub semnul valorii şi cu luciditatea perspectivei urmărite programatic,
masele sunt doar consumatoare de valori spirituale şi acţionează preponderent spontan. Entropia socială
pe care o generează lipsa de discernământ a maselor conferă comportamentului colectiv multe valenţe
alienante care explică fenomenele de înstrăinare individuală şi comunitară.
Crearea unei noi elite şi sustragerea culturii de sub influenţa nefastă a maselor este soluţia o
propune Ortega y Gasset pentru Spania vremii sale profund marcată de criza generală dintre cele două
războaie mondiale.
Dincolo de aspectele cu totul particulare privind mentalul colectiv spaniol şi încercarea autorului
de implicare directă în reconstrucţia instituţională a ţării sale, noi am reţinut doar acele elemente care mai
prezintă relevanţă sub raport istoric, în problematica psihologiei maselor şi a importanţei acesteia pentru
evoluţia sociologiei ca ştiinţă.
Cu aceste aspecte, încheiem, din raţiuni didactice, prezentarea psihologismului european la
dezvoltarea sociologiei ca ştiinţă socio-umană.

BIBLIOGRAFIE

Gustave Le Bon:
• Les lois psychologiques de l'evolution des peuples (1894);
• Psychologie des foules (1895);
• Psychologie du socialism (1898);
• Psychologie de l'education (1902);
• La Revolution Française et la psychologie des revolutions (1922);
• Les civilisations de l'Inde (1887);
• Le civilisation des Arabes (1884);
• Les opinions et les croyances; Les basses scientifiques d'une Philosophie de la justice.

Wilhelm Wundt:
• Psihologia popoarelor (10 volume: 1900-1920);
• Logica (1880-1895);
• Etica (1886-1892);
• Sistemul filosofiei (1889-1897);

Jose Ortega y Gasset:

• La rebelion de las masas (1914);
• El tema de nuestro tiempo (Tema timpului nostru-1923);
• La deshumanizacion del arte (Dezumanizarea artei - 1925);
• En torno a Galileo (Despre Galilei-1933);
• Wilhelm Diltey y la ideea de la vida (W. Diltey şi ideea vieţii-1934);
• Historia como sistema (Istoria ca sistem - 1935);
• Ideas y creencias (Idei şi credinţe - 1936);
• Una interpretacion de la istoria universal (O interpretare a istoriei universale - 1949);
• Meditacion de Europa (Meditaţii despre Europa - 1949).

73
 Studiu de autor

JOSÉ ORTEGA Y GASSET

José Ortega Y Gasset s-a născut la 9 mai 1883 la Madrid într-o familie cu tradiţii liberale (tatăl său
era directorul unui cotidian democrat). Urmează colegiul iezuit dintr-o localitate de lângă Malaga, apoi
dreptul şi filozofia la Universitatea din Drentso (Bilbao). În 1903 îl cunoaşte pe Miguel de Unamuno de
care-l va lega o strânsă prietenie. Între 1905 şi 1908 studiază la diferite universităţi din Germania, unde
întâlneşte profesori renumiţi în epocă: Hermann Cohen, Paul Natorp, Nicolai Hartmann. Din 1910 devine
profesor titular al catedrei de metafizică a Universităţii din Madrid. Întemeiază revista España (1915)
împreună cu Azdrin şi Eugenio d'Ors, iar în 1923, celebra revistă Revista de Occidente. În 1930 se
alătură. împreună cu Unamuno şi Pérer de Ayala, mişcării republicane, devenind un an mai târziu, deputat
de Liou în Cortes-ul republican. După 1923 se retrage treptat din politică. La începutul războiului civil se
refugiază pe rând în Franţa, Argentina şi Portugalia, pentru a reveni la Madrid abia după zece ani. În
1948, întemeiază, împreună cu discipolul său Julian Marias, Institut de Humanidades. Moare la Madrid în
1955.
Opere principale: Meditaciones del Quijote (1914), La Rebelion de las Massas (1930), El espiritu
de la letsa (1927), El Tema de nuestro tiempo (1923) - Tema vremii noastre, España invertebrata (1921) -
Spania nevertebrată etc.
José Ortega Y Gasset aparţine psihologismului european, fiind unspirit novator în problematica
aferentă a psihologiei maselor prin lucrarea "Rebeliunea maselor" completând cu unele elemente cocnrete
psiho-logismul.
Premisa de la care pleacă este că viaţa trebuie călăuzită de cultură, cultura fiind elementul vital
menită să se obiectiveze în comportamentul persoanei în raport de perfectă compatibilitate cu exigenţele
impuse de cea mai evoluată civilizaţie. Conceptul de "raţiune vitală" este folosit de către Ortega Y Gasset
pentru a demonstra că esenţa omului o constituie istoricitatea sa.
Pe aceste coordonate, modelele de comportament e firesc să aibă un comportament istoric, dar
legitimitatea acestora îi revine culturii. Doar prin cultură se poate realiza progrsul moral nu la nivelul
maselor ci doar al elitelor.
José Ortega Y Gasset vorbeşte în lucrarea "Revolta maselor" apărută la Editura Humanitas 1994,
în traducerea lui Coman Lupu, de apariţia omului masă, definind astfel "om făcut la reprezeală alcătuit
din câteva plăpânde abstracţii, identic de la un capăt la celălalt al Europei... Este omul golit în prealabil de
propria-i istorie fără măruntaiele trecutului şi ascultând de toate disciplinele "internaţionale". Acest tip de
om "are doar aptitudini, crede că are numai drepturi nu şi obligaţii, este omul "sine nobilitate" - fără
nobleţe, care obligă "Noblesse oblige". Nobleţea se defineşte prin exigenţă, prin obligaţii, nu prin
drepturi.
Goethe spunea "A trăi după plac înseamnă a trăi ca un plebeu, nobilul aspiră la ordine şi la lege".
Termenul de nobleţe este sinonim cu o viaţă de eforturi mereu preocupată de autodepăşire, de înălţare a
ceea ce este spre ceea ce se presupune ca datorie şi "exigenţă". Oamenii de elită sunt oameni aflaţi într-un
antrenament necontenit. Spre deosebire de elite, masele sunt doar consumatoare de valori spirituale şi
acţionează preponderent spontan. Entropia socială pe care o generează lipsa de discernământ a maselor
conferă comportamentului colectiv multe valenţe alienate care explică fenomenele de înstrăinare
individuală şi comunitară.
Societatea, spune José Ortega Y Gasset, este întotdeauna unitatea dintre doi factori: minorităţile şi
masele.
Minorităţile sunt indivizii sau grupurile de indivizi calificaţi într-un mod special iar masa este
ansamblul de persoane nu neapărat calificate "omul mediu". Individul de elită este acela mai exigent cu
sine decât cu alţii, chiar dacă aceste aspiraţii superioare nu reuşesc să se realizeze în el însuşi.
Caracteristica epocii noastre este aceea că omul proclamă şi impune dreptul mediocrităţii sau
mediocritatea însăşi ca pe un drept. Aceasta înseamnă a ţine în şah adevărul. S-a produs un acces al
maselor la deplina putere socială. Omul mediu se pomeneşte că are idei dar nu are facultatea de a le
produce. Există şi două trăsături ale omului actual: "expansiunea continuă a dorinţelor sale vitale şi
74
ingratitudinea faţă de tot ceea ce i-a făcut posibilă uşurarea existenţei". Dacă imperativul tradiţional a fost
"A trăi înseamnă a te simţi limitat şi prin aceasta trebuie să ţii seama de ceea ce te limitează", imperativul
nou este "A trăi înseamnă a nu simţi nici o restricţie, înseamnă deci a te abandona liniştit ţie însuţi.
Practic, nimic nu este imposibil, nimic nu este periculos şi în principiu, nimeni nu este superior nimănui".
În aceste condiţii A. Cornte va conchide "Fără o nouă putere spirituală epoca noastră care este o
epocă revoluţionară va produce o catastrofă", Hegel fiind cel care ne avertizează "Masele înaintează".
Se impune crearea unei noi elite şi sustragerea culturii de sub influenţa nefastă a maselor. Europa
nu s-a americanizat. S-a ajuns la o nivelare. Cetăţeanul european prin statutul moral la care a ajuns poate
înţelege viaţa americană. "Trăim într-o epocă a nivelărilor, se nivelează averile, cultura diferitelor clase
sociale se omogeniează, sexele devin egale în drepturi".
Stilistul Ortega, deseori repudiat sau condescendent acceptat în zilele noastre este autorul unui
sistem folositor(sistemul într-un sens dinamic fiind după el scopul final al oricărui demers reflexiv)
cunoscut sub numele de raţionalism perspectivist, ale cărtui principii le schiţează încă din primele scrieri
precizându-le şi dezvoltându-le apoi de-a lungul întregii sale vieţi. Dar "manifestul" orteguismului este
chiar El tema de nuestro tiempo (1923).
Titlul de la bun început provocator pentru orice epocă viitoare, ne invită să parcurgem una din cele
mai incitante opere filosofice ale secolului nostru muribund şi atât de bogat în orori.
Nici "vitalism", nici "raţionalism" sistemul lui Ortega se întemeiază pe ceea ce el considera a fi
"realitatea radicală" adică viaţa umană şi anume eul confruntat cu circumstanţele sale. La care se adaugă
ideea perspectivei: fiecare subiect îşi are "propria lume" ocupată în coordonată de perspectiva particulară
a fiecăruia, fără însă ca divergenţa lumilor diferite să presupună falsitatea vreuneia dintre ele. Viaţa, spuen
Ortega, "nu are nevoie de nici un conţinut determinat - ascentism sau cultură - pentru a avea valoare şi
sens" în timp ce raţiunea este ameninţată de postura sa raţionalistă, raţiunea poate deveni "raţionalism"
adică "utopism" adevăr nelocalizat văzut de "niciunde". Avantajul doctrinei punctului de vedere sau a
perspectivismului este împrejurarea că ea presupune obligaţia ca în fiecare sistem să fie integrată şi
perspectiva vitală din care aceasta a emanat, ceea ce îngăduie articularea fiecărui sistem astfel construit cu
alte sisteme viitoare sau chiar străine din ceea ce este posibil prin înlocuirea "raţiunii pure" cu "raţiunea
vitală".
Ortega vrea să rezolve de fapt un vechi conflict declanşat între raţiune şi viaţă, între raţional şi
iraţional, o dată cu Socrate, dacă acesta a descoperit linia de unde începe puterea raţiunii, vremea noastră
ne-a pus în faţa unei descoperiri apuse: hotarul unde puterea raţiunii ia sfârşit. Misiunea vremii sale era
după Ortega redescoperirea spontaneităţii. Socrate nu avea încredere în spontaneintate şi o cenzură prin
filtrul normelor raţionale contemporanul lui Ortega e neîncrezător în raţiune şi o judecă prin intermediul
spontaneităţii. Raţiunea nu e decât tot o formă şi o funcţie a vieţii, iar tema vremii "noastre" spune Ortega
este de a supune vitalităţii raţiunea. Dar "tema vremii" se schimbă în perindarea generaţiilor istorice şi
redescoperirea ei constituie o sarcină permanentă pentru fiecare dintre ele, de unde şi caracterul
"provocator" al titlului, închizând în sine sfidarea şi provocarea continuă a autoidentificării.
În primul capitol al volumului "Ideea de generaţii", Ortega defineşte generaţia ca "o varietate
umană(...). Membrii ei vin pe lume înzestraţi cu anumite caractere tipice care le conferă o fizionomie
comună, diferenţiindu-i de generaţia anterioară". În cadrul acestei "rame de identitate" indivizii se pot afla
în apoziţie percepându-se ca antagonici, însă nerealizând apropierile, similitudinile dintre ei. Fiecare
generaţie este un "nou corp social integru cu minoritate selectă, lansată pe o traiectorie bine determinată.
Există şi o atitudine pe care membrii unei generaţii o adoptă faţă de ceea ce deja există. În funcţie de o
astfel de atitudine vorbim de: epoci cumulative în care indivizii unei generaţii apreciază că există o
suficientă omogenitate între ceea ce s-a creat în trecut, încheiat şi ceea ce le este propriu, apoi de epoci
eliminatorii şi polemici în care există o profundă eterogenitate între cele două lumi (trecut-prezent) şi
acestea fiind generaţiile de luptă. În primele două tinerii se subordonează bătrânilor care conduc în
continuare în arte şi ştiinţă - vremuri ale bătrânilor. În cel de-al treilea tip bătrânii sunt înlăturaţi, nu se
pune problema conservării, acumulării şi a înlocuirii - "sunt vremuri juvenile, epoci de iniţiere şi
beligeranţă contructivă". Există aşadar anumite ritmuri istorice între care sunt anumite inadvertenţe.
În ceea ce priveşte previziunea viitorului se observă că fiecare generaţie constă într-o sensibiltiate
specifică, adică îşi are propria vocaţie, misiunea sa istorică. Se întâmplă uneori ca această generaţie să
75
lase misiunea neîndeplinită. Efectul: "dezertarea" ei din postul istoric se pedepseşte prin condamnarea ei
la un perpetuu dezacord cu sine însăşi. "Instituţiile ca şi spec-tacolele noastre sunt reziduuri anchilozate
ale altei perioade. Profeţiile istorice au avut un rol însemnat în istorie fiecare generaţie prevăzând în viitor
situaţia actuală".
Ortega ne îndeamnă că pentru a ne cunoaşte mai bine viitorul să ne întoarcem spre interiorul
nostru deşi este mai dificil de înţeles. "Omul s-a format în lupta cu exteriorul şi nu-i uşor să desluşească
decât lucrurile care sunt afară. Există anumite procedee de a descoperi în prezent simptomele viitorului.
Se impune supoziţia că ar exista o afinitate intimă între sistemele ştiinţifice şi generaţii sau epoci.
Se poate aprecia în aceste condiţii că ştiinţa şi mai ales filosofia ar reprezenta un ansamblu de convingeri
care valorează ca adevăr numai pentru un timp determinat.
Se conturează în aceste condiţii două orientări: doctrina "relativistă" şi doctrina "raţionalistă".
Doctrina relativistă susţine că nu există "adevăr" deoarece fiecare individ îşi are propriile
convingeri mai mult sau mai puţin durabile care pentru el reprezintă adevărul deci nu există decât
adevăruri referitoare la condiţia fiecărui subiect. Relativismul este într-o ultimă analiză scepticism, iar
scepticismul justificat ca obiecţie la orice teorie este o teorie sinucigaşă.
O dată cu începutul Renaşterii se naşte un curent cu tendinţă antagonică şi anume raţionalismul
care pentru a impune adevărul va renunţa la viaţă. S-au afirmat în această epocă mari filosofi, Descartes
ca părinte a raţionalismului modern, apoi Kant cu "fiinţa sa raţională" singura capabilă de a se detaşa de
realitatea istorică, cotidiană şi a găsi prin raţiune sensul adevărului.
Dar, se întreabă Ortega, dacă raţiunea şi prin raţiune se poate dobândi adevărul de ce a fost nevoie
de atâtea greşeli în istorie, de erorile comise de marii conducători de state. Descartes va găsi justificare în
erorile adevărului adică în păcatul voinţei "voinţa fiind cu mult mai amplă şi mai întinsă decât
înţelegerea", ea nu se include în aceleaşi limite ci "o extinde şi asupra lucrurilor pe care nu le înţeleg, faţă
de care fiind de la sine indiferentă ea se rătăceşte cu mare uşurinţă şi alege răul drept bine sau falsul drept
adevăr".
Ortega conchide că în situaţia actuală nu ne putem situa nici în absolutismul raţionalist nici în
relativismul care salvează viaţa evaporând raţiunea.
Cultura se exprimă prin alegerea justului şi nu a injustului în viaţa cotidiană. Cultura şi viaţa se
află într-o strânsă legătură. Cultura se defineşte ca fiind "viaţa spirituală" dar consideră Ortega aceasta nu
trebuie separată de "viaţă" în sensul realităţii sociale, palpabile. Această greşeală este făcută de către
raţionalism căci "Nu există cultură fără viaţă, nu există spiritualitate fără vitalitate, în sensul cel mai terre
a terre ce s-ar dori să i se dea acestui cuvânt". Spiritualul şi nespiritualul se îmbină, se împletesc în viaţă
în raporturi egale.
Ortega vorbeşte despre două tipuri de imperative care conduc activităţile noastre:
IMPERATIV
CULTURAL VITAL
Sentiment Adevăr Sinceritate
Voinţă Bunătate Impetuozitate
Gândire Frumuseţe Delectare
Dacă în timpul Renaşterii cultura nu se putea realiza în noi ci rămânea undeva la o suprafaţă de
fricţiune peste viaţa efectivă neimplicând viaţa efectivă a individului, în contemporaneitate cultura se
naşte din finalul viu al subiectului şi este aşa cum am spus "viaţă senso-stricto, spontaineitate,
subiectivitate. Cultura s-a obiectivizat şi rezistă atâta timp cât ea primeşte mesaje din partea subiecţilor
când acest flux încetează cultura se îndepărtează, se hieratizează. "Cultura are prin urmare, un ceas al
naşterii - ceasul ei liric - şi un ceas de anchilozare - ceasul ei hieratic". Există o cultură germinală şi o
cultură de-a gata. În epocile de reformă cum e a noastră trebuie să fim încrezători în cultura de-a gata şi să
promovăm cultura emergentă".
În capitolul "Cele două inimi sau Socrate şi Don Juan", Ortega atrage atenţia din nou asupra unui
anumit ciclu istoric al omenirii şi anume a antagonismului între epoca socratică şi cea actuală. Dacă
contemporanii lui Socrate, lumea clasică trăia revelaţia subită a unei lumi exemplare bazată pe
înlăturarea vieţii spontane şi înlocuirea ei cu raţiunea pură astăzi se constată că ceea ce au făcut Socrate şi
secolele posterioare a fost o eroare, căci spontaneitatea, viaţa însăşi nu poate fi anulată definitiv ci
76
înfrânată. Tema vremii noastre constă în "a supune vitabilităţii raţiunea, a o localiza în cadrul
biologicului, a o subordona spontanului (...) Misiunea vremii noi este tocmai a converti relaţia şi a arăta
că dimpotrivă cultura, raţiunea, arta, etica sunt datoare să slujească viaţa".
Se constată astăzi o nouă atitudine, o nouă ironie de semne opus celei socratice. "În vreme ce
Socrate era neîncrezător în spontaneitate şi o privea prin intermediul normelor raţionale, omul prezentului
e neîncrezător în raţiune şi o judecă prin intermediul spontaneităţii".
Figura lui Don Juan apare acum rafiantă şi cu scop precis, căci acesta se răzvrăteşte împotriva a
tot ceea ce conţine morala, ceea ce reprezintă temă a vremii noastre. Aceasta înseamnă o nouă cultură:
cultura biologică. Raţiunea pură trebuie să-şi cedeze raţiunii vitale imperiul".
În ceea ce priveşte valorizarea vieţii şi aici, spune Ortega, se înregistrează o mortificare în raport
cu epocile trecute. Astfel că tema proprie vremii noastre şi misiunea actualelor generaţii constă în a face o
încercare energică de a ordona lumea din punct de vedere al vieţii.
Este vorba de o nouă direcţie a culturii. Este vorba de a consacra viaţa care până acum nu era
decât un fapt nud şi oarecum un hazard al cosmosului, făcând din ea un principiu şi un drept. Alegerea
unui punct de vedere constituie actul iniţial al culturii.
Această consideraţie dată vieţii a avut ca şi consecinţe ridicarea la rangul de principiu a celor mai
diverse entităţi. Fiecare obiect se bucură de o dublă existenţă: pe de o parte este o structură de calităţi
reale pe care le putem percepe; pe de altă parte e o altă structură de valori care se prezintă numai
capacităţii noastre de apreciere. Dupe ce face o prezentare a concepţiei budhiste, Ortega se întreabă "ce se
întâmplă dacă în loc de a spune "viaţa pentru cultură vom spune cultura pentru viaţă"?".
Pe planul vieţii se disting forme de trăire mai mult sau mai puţin valoroase. Nietzsche a fost cel
mai clarvăzător căci lui i se datorează găsirea uneia dintre reflecţiile cele mai fecunde specifice epocii
noastre şi anume distincţia făcută de el între viaţa reuşită şi viaţa ratată.
Ca şi o concluzie, Ortega consideră că trebuie depăşită ipocrizia de a înţelege că viaţa trebuie
apreciată ca şi valoare pozitivă şi a rezolva contradicţia dintre "graţia ei" invadatoare ce se impune
sensibilităţii noastre şi aprobarea ei care nu se pare un păcat". Viaţa este în esenţă acţiune şi mişcare,
sistemul de ţinte către care ni se declanşează actele şi înaintează mişcările noastre fiind o parte integrantă
a organismului viu.

77
 PSIHOLOGISMUL AMERICAN
- ETAPĂ A CONSTITUIRII
SOCIOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

În mentalul american, preponderent pragmatic şi individualist, a existat un psihologism avant la

lettre concretizat în încercări sporadice, dar notabile, de abordare, din unghi explicativ, a genezei şi
finalităţilor condiţiei umane. De aceea, prin "importarea" aparatului conceptual propriu psihologismului
european, orientarea similară americană a cumulat unele particularităţi care o singularizează în istoria
sociologiei. Aceasta este raţiunea pentru care am rezervat o prelegere integrală a orientării psihologiste
din sociologia americană.
O primă încercare de dimensionare a obiectului epistemic al sociologiei, cu categorii şi
metodologie preponderent psihologiste, îi aparţine lui J. M. Baldwin (1861-1936) în ale cărui scrieri
Sociologia este identificată cu Psihologia socială.
Important este faptul că în lucrările sale fenomenul imitaţiei apare tratat, cronologic vorbind,
înaintea lui G. Tarde.
Plecând de la premisa că socialul se întemeiază pe umane, J.M.Baldwin consideră că umanul
începe odată cu trecerea individului la stadiul de personalitate. Ca proces complex şi contradictoriu,
trecerea de la biologic la social comportă formarea conştiinţei de sine sub acţiunea conjugată a
raporturilor sociale în care trăieşte individul. Socializarea se face într-un mediu valoric rezultat prin
cumularea modelelor de comportament create de generaţiile anterioare. De aceea, la început, societatea (şi
socialul ca sistem de valori) îi apar individului ca străine, contribuind la conştientizarea existenţei "alter-
ilor". Ego şi alter, prin geneza lor, rămân esenţialmente sociale şi corelative în dinamica spaţiului social
global. "Omul" e mai curând un produs social, decât o "unitate sociali", iar prin structurarea conştiinţei de
sine ca urmare a cristalizării unor criterii proprii de delimitare în raport cu "alter-ii" personalitatea se
relevă a fi o construcţie socială în dublu sens: a) la formarea sa contribuie toate raporturile sociale; b)
calitatea sa este determinată de modul în care interiorizează şi personifică valorile considerate
socialmente legitime. Fenomenul de asimilare individuală a sistemului de valori socialmente constituite
este denumit cu termenul de "ereditate socială". Prin această ereditate socială, similar informaţiilor
genetice în biologie, se transmite "forţa de particularizare" a indivizilor care s-au remarcat prin fondul
socializant cel mai înalt. Cum la baza fondului socializant existent în societate stă tot individul, înţeles ca
personalitate generică, rezultă că individualul şi socialul sunt dimensiuni corelative ale genezei şi
dinamicii structurale a societăţii: individul este o creaţie socială în aceeaşi măsură în care societatea este
un rezultat, cumulat, al creaţiilor individuale.
Luând ca punct de plecare valorile, modelele acţionale şi cadrul normativ existent, individul se
socializează prin imitarea acestora, dar devine personalitate prin depăşirea lor, inovând în continuarea lor
şi dincolo de ele. Ceea ce asigură coerenţă structurală societăţii este aptitudinea indivizilor de a imita
aceleaţi prescripţii acţionale şi modele de comportament similare. Adaptarea la solicitările integrative ale
spaţiului social explică diferenţierile sociale: cei care pot contribui la "ereditatea socială" prin preluare şi
transmiterea caracteristicilor mediului social alcătuiesc fondul de sanogeneză al societăţii. Cei care se
dovedesc "inapţi" în procesul de selecţie socială rămân asociali, iar la limită se găsesc cei antisociali,
desemnând aria de patologie socială.
Cercetării sociale îi revine datoria de a delimita cât mai precis această zonă, pentru a polariza
eforturi de restrângere a ei în vederea eradicării acestor elemente care induc inerţie în procesul de
"ereditate socială".
Consideraţiile filosofice cu privire la conştiinţă, personalitate, ego, alter, socius ş.a. vor îmbrăca
reflexe explicative cu conţinut mai mult sociologic după contactul lui J.M.Baldwin cu opera lui G. Tarde.
Ed. A. Ross (1866-1960), considerat de unii exegeţi ca "părintele sociologiei americane", este
fondatorul "şcolii controlurilor sociale"-varianta americană cea mai importantă a psihologismului.
78
 Potrivit acestei "şcoli", societatea, deşi îi apare individului ca un sistem abstract de norme
impersonale, care se impun coercitiv, în realitate este un produs al obiectivării trăirilor şi intereselor
individuale.
Conceptul generic de viaţă socială desemnează complexitatea interacţiunilor dintre indivizi,
diferiţi ca obţiuni valorice şi ca potenţial acţional. Această diferenţă de potenţial stă la baza antinomiilor,
tensiunilor şi conflictelor care se reflectă în contradicţii sociale specifice fiecărei societăţi. Pentru ca
aceste contradicţii să nu antreneze fenomene entropice, "controlurile sociale" intervin şi asigură coerenţa
funcţională sistemului social global.
Genetic, "Controlurile sociale" sunt un rezultat al interferenţei dintre formele de intervenţie pentru
ecranarea efectelor diferitelor forme de manifestare a contradicţiilor sociale şi aria latentă sau manifestă a
antinomiilor. La nivel global, fiecare societate are un sistem de controluri sociale integrat în structurile
sociale care o particularizează. În funcţie de nivelul de dezvoltare, fiecare societate acordă prioritate unuia
sau altuia dintre aceste controluri sociale. De exemplu, în trecut au prevalat religia, educaţia sau arta în
"cimentarea" ansamblului social; în prezent, gradul de civilizaţie face din drept principala formă eficientă
de control social. Controlurile sociale reglează aria şi conţinuturilor relaţiilor sociale prin intermediul
normelor juridice, morale, a formelor de apreciere estetică şi se finalizează în opere de cultură şi
civilizaţie. Fără a fi ele însele componente ale civilizaţiei, fac posibilă civilizarea indivizilor prin
acceptarea normelor sociale de comportament civic şi profesional. Structura şi ierarhia acestor "controluri
sociale" este strâns dependentă de structura sistemelor sociale şi de valorile dominante în fiecare etapă de
dezvoltare. Considerând că echilibrul social este un semn al prosperităţii, în sensul că societatea nu-şi
iroseşte resursele pentru a aplana conflictele, ci foloseşte aceste resurse pentru a creea opere de cultură şi
civilizaţie, Ed. A. Ross propune un sistem categorial care să-i confere sociologiei un statut de
metodologie a cercetării care pot asigura echilibrul social cu costuri minime.
Sub raport explicativ-epistemic, acest sistem de categorii cuprinde următoarea ierarhie a
proceselor sociale clasificatepe criteriul complexităţii:
1) Geneza societăţii poate fi satisfăcător explicată prin prisma comceptelor de: asemănare,
conjugare, multiplicare. (Multiplicarea este înţeleasă ca imitaţie, în sensul psihologist al cuvăntului);
2) Asociaţia se caracterizează prin interferenţa proceselor de: comunicare, seducţie, intimidare;
3) Dominaţia presupune asimilare prin forţă;
4) Opoziţia cuprinde competiţia, discuţia în contradictoriu, lupta de clasă;
5) Cooperarea implică ajutorul mutual, diviziunea muncii, regularizarea, organizarea;
6) Adaptarea: toleranţa, compromisul, amalgamarea;
7) Stratificarea rezultă prin diferenţiere, segregaţie, subordonare;
8) Socializarea este posibilă prin imitaţie, relaţionare, educaţie, control social;
9) Alienarea, ca proces social, se manifestă prin îndepărtare şi trecerea antinomiilor din starea
latentă în cea manifestă;
10) Individualizarea este specifică societăţilor mai evoluate şi se reflectă în diversificarea
civilizaţiei, un "control social" mai liberal, dezvoltarea raporturilor sociale la nivelul întregului spaţiu
social.
Obiectul de studiu al sociologiei, potrivit aprecierilor lui Edward Ross, îl constituie "procesul
social" al cărui conţinut este "evoluţia componentelor umane", "unitatea, rezultat al cauzelor sociale,
adică al contactelor spirituale sau interdependenţelor spirituale. Ea tinde să lărgească cunoştinţele noastre
despre societate pe calea relevării modului în care o continuitate atât de uriaşă de forme ale sentimentelor,
credinţelor şi scopurilor, proprie oamenilor, creează baza pentru grupările lor, condiţiile colaborării şi
contradicţiile"23.
Pentru a ajunge la adevărata sursă a socialului, sociologia trebuie să-şi recunoască, drept postulat,
renunţarea la recunoaşterea acţiunii inflexibile a unor legi obiective ale dezvoltării sociale, deoarece,
spaţiul social se constituie, în realitate, din interdependenţa complexă a psihologiei colective a diferitelor
grupuri. Or, aceste grupuri, fiind caracterizate printr-o foarte dinamică mobilitate a intereselor, fac
imposibilă o previziune ştiinţifică, previziunea presupunând o repetabilitate riguroasă şi controlabilă.
Această dinamică se datorează faptului că societatea, fiind alcătuită din personalităţi foarte diferite, este
23
E.A.Ross: Social Psychology, New York, 1919, p.3;
79
marcată, inevitabil, de o permanentă luptă a personalităţilor, care încearcă să-şi glorifice "eul" prin
diminuarea unui alt "eu".
În acest mod se manifestă conflictul dintre generaţii şi "cei tineri încearcă să smulgă frânele
controlului din mâinile celor vârstnici"24. Societatea nu este produsul bunăvoinţei, ci "arena grupurilor
sociale în luptă"25. În aceste circumstanţe, echilibrul social este posibil numai prin instituţionalizarea unui
sistem de controluri sociale compatibile cu structura sistemului generat de mentalul colectiv al fiecărei
comunităţi etnico-sociale.
R.M.Mac Iver: deşi, iniţial reprezentant al relaţionismului american (în care a şi fost încadrat de
unii exegeţi26 rămâne un valoros exponent al psihologismului pe ale cărui premise metodologice operează
pentru prima dată distincţia dintre sociologie şi celelalte ştiinţe sociale particulare. În acest sens poate fi
considerat un precursor al preocupărilor de construire a sistemului ştiinţelor social-umaniste, proces aflat
în desfăşurare şi în prezent.
Respingând viziunea instrumentală prin care erau evaluate ştiinţele de către contemporani,
R.M.Mac Iver consideră că ştiinţele - ale naturii, ale societăţii, ale gândirii - trebuie să aibă o finalitate
explicativă. Datele şi informaţia faptică, inserate în aria conceptuală a fiecărei ştiinţe, au valoare numai în
măsura în care prin descrierile unor amănunte relevante ajung la cauzele care produc fenomenele. A
explica înseamnă a releva cauzele, iar potenţialul explicativ al conceptelor şi categoriilor conferă caracter
ştiinţific cunoaşterii în toate domeniile.
În particular, cunoaşterea socială poate primi calificativul de "ştiinţifică" numai în măsura în care
ajunge la cauzele profunde ale fenomenalităţii sociale.
Disociindu-se de J.Wilbois care se pronunţă pentru legitimarea cauzalităţii psihologice în
sociologie, R.M.Mac Iver, în lucrarea "Social Causation", realizează, o primă clasificare a cauzelor pe
baza tuturor modalităţilor lui "pentru ce?", definit ca nexus cauzal, după cum urmează:
A) Cauzalitatea universală - este modalitatea lui "pentru ce?" de ordin invariabil aplicat la un
nexus fizic;
B) Cauzalitatea fiinţei organice - este o modalitate a unui "pentru ce?" al funcţiei aplicat la un
nexus biologic;
C) Cauzalitatea fiinţei organice - se defineşte la confuenţa a două modalităţi complementare ale
lui "pentru ce?":
1. o modalitate a : obiectului, a motivaţiei şi a proiectului aplicată la un nexus psihologic;
2. un "pentru ce?" al conjuncturii sociale aplicat la un nexus social.
Nexusul cauzalităţii sociale se situează la nivelul fiinţei conştiente şi cuprinde următoarele
domenii:
1. ordinea culturală - rezultată din articularea valorilor şi scopurilor;
2. ordinea tehnologică - înglobează totalitatea mijloacelor acceptate ca legitime pentru
realizarea acestor valori şi scopuri;
3. ordinea socială - defineşte ansamblul raporturilor, protejate normativ de prescripţii de status
rol şi care stau la baza constituirii grupurilor.
Acordând prioritate mobilurilor subiective în definrea cauzalităţii sociale, Mac Iver rămâne în
istoria sociologiei prin luciditatea prin luciditatea cu care s-a desprins de aprecierile speculative, masiv
asociate acestei problematici în vremea sa . În acest sens, el a nuanţat şi alte modalităţi - necauzale - ale
lui "pentru ce ?", după cum urmează:
D) Un "pentru ce?" al inferenţei, aplicat la nexus logic care întemeiază ştiinţele gândirii
asigurându-le finalităţile explicative preliminare;
E) Un "pentru ce?" al obligaţiei, aplicat la nexus normativ - conferă statut ştiinţific cunoaşterii
referitoare la condiţiile generale de desfăşurare a fenomenelor sau a acţiunilor individuale.

24
E.A.Ross: New Age Sociology, New York, 1940, p.147;
25
E.A.Ross: Op. cit., p.170;
26
Iosif Nathansohn: Sociologie, Iaşi, 1974, p.116.

80
 În istoria gândirii sociologice R.M.Mac Iver mai este citat ca referenţial şi pentru condiţia sa la
definirea şi clasificarea grupurilor27.
Plecând de la categoria de interese care fac posibilă asocierea indivizilor, Mac Iver consideră că
grupurile, după finalitatea asocierii lor, se pot clasifica în:
1. asociaţii filantropice - bazate pe interese general - umane;
2. familia - ca grup social este un rezultat al asocierii pe baza intereselor" specifice speciei";
3. instituţiile din agricultură, industrie şi comerţ - au la bază interese economice;
4. universităţile, şcolile - rezultă prin instituţionalizarea intereselor ştiinţifice şi de educaţie;
5. interesele de prestigiu şi putere - polarizează grupuri restrânse cu finalităţi speciale la
nivelul spaţiului social.
Sub acest aspect se deosebeşte de Gidings şi Ed. A. Ross, care pledând da la natura legăturii
dintre indivizi, propuneau altă clasificare:
a) grupuri întâmplătoare: mulţime, public;
b) grupuri naturale: familia;
c) grupuri de asemănare psihologică: clase, secte, partide, profesii, naţiuni;
d) grupuri de interese: statul, societăţi comerciale, corporaţii.

REPERE BIOBIBLIOGRAFICE

Albion W. Small: (1854-1926)

Opere principale: General Sociology (1905); The Meaning of Social Science (1910);
Teza sa fundamentală: sanogeneza spaţiului social este asigurată de gradul de sociabilitate: cu cât
gradul de sociabilitate este mai mare, cu atât putem vorbi de o moralitate mai ridicată pentru respectiva
societate.

F.H.Gidding: (1855-1931)
Opere principale: Principles of Sociology (1896); Inductive Sociology (1901); Readings in
Descriptive and Historical Sociology (1908).
Teze principale: Societatea este un "organism psihic" la baza căruia stau simpatia reciprocă şi
interesele care îi asigură coerenţă funcţională prin "conştiinţa aparenţei". Viaţa socială este rezultatul unei
"voinţe supraindividuale" care reglează opţiunile valorice şi comportamentele "personalităţilor" care
rezultă la finalul desfăşurării tuturor "proceselor sociale". Naţiunea este un rezultat al credinţei indivizilor
într-o realitate socială supraindividuală.
G.B.Watson, întemeietor al behaviorismului, pleacă de la ipoteza că numai comportamentele sunt
realităţi sociale obiective care trebuie să facă, în mod legitim, obiectul cercetării. Stările de spirit sunt
subiective, deci malformante şi contestabile.

J.M.Baldwin (1861-1936): profesor universitar la Universitatea din Princeton şi Baltimore.

Opere principale: Mental Development in the Child and the Race (1896); Social and Ethical
Interpretation in Mental Development (1897); The individual and Society (1910); Darwinism and the
Moral Science (1910).

Edward A. Ross (1866-1951)

Opere principale: Foundation of Sociology (1905); Social Control (1901); Social Psychology
(1909); Principles of Sociology (1920); America în schimbare (1908); Păcatul şi societatea (1907);
Ultimii păcătoşi şi sfinţi (1910); Lumea veche în cea nouă (1914).

Mac Dougall s-a remarcat prin lucrarea din 1871 în care demonstrează faptul că instinctul este
resortul întregii vieţi animale. Cu referire la societate, el clasifică instinctele în funcţie de influenţa lor
asupra vieţii sociale.
27
R.M.Mac Iver: The Elements of Social Science, 1921

81
 Opere principale: An Introduction to Social Psychology (1908); Body and Mind (1911); The
Group Mind (1920); Character and the Conduct of Life (1927).

Max Meyer şi Woodworth sunt doi dintre cei mai valoroşi continuatori ai behaviorismului.
Charles A. Ellwood, profesor de specialitate la Universitatea Missouri. A susţinut teza conform
căreia la baza societăţii stă activitatea rezultată din obiectivarea "Interdependenţei psihice" a indivizilor.
Opere principale: Sociology in its Psychological Aspects (1912); Introduction to Social
Psychology (1917); The Social Problem (1919); The Psychology of Human Society (1925).

82
 METODA TIPOLOGIEI CALITATIVE ŞI
COMPREHENSIUNEA INTERPRETATIVĂ
ÎN SOCIOLOGIA LUI MAX WEBER

Recunoscuta ca valoare de patrimoniu a sociologiei universale, opera lui M. Weber constituie, in

egala masura, un moment de referinta in evolutia gandirii sociologice germane si o contributie
substantiala la crearea sistemului categorial al sociologiei ca stiinta. In acest sens, Max Weber considera
ca dupa crearea termenului de sociologie de catre A. Comte, etapa moderna a dezvoltarii ei presupune
reconstructia intregii sale problematici in vederea transformarii ei intr-o “stiinta neutra axiologic fata de
aplicatiile sale practice”. Problematica sociologica “defineste totalitatea activitatilor umane dintr-o
societate, in timp ce “problema constitutiva” a sociologiei trebuie identificata la nivelul actiunii sociale.
De aceea, reconstructia epistemica a sociologiei trebuie sa ia ca punct de plecare actiunea sociala care
genereaza “complexele sociale” creatoare de cultura.
Nu orice actiune umana este actiune sociala; devine sociala numai cand autorul sau ii atribuie un
sens prin raportare la orientarile valorice ale spatiului social global.
Sensul poate fi: a) subiectiv: cand reflecta optiunile valorice ale individului; b) obiectiv: cand
exprima raportul dintere aspiratiile individuale si comportamentale existente la un moment dat intr-un
spatiu social concret determinat.
Pentru a studia actiunea sociala, sociologul trebuie mai intai sa o inteleaga, proces care presupune:
a) identificarea naturii si sensului actului savarsit de individ; b) descifrarea motivatiei care explica acest
act. Din aceasta cauza, perspectiva sociologica de abordare a realitatii sociale este una “comprehensiv-
explicativa”. Comprehensiunea face posibila explicatia cauzala, iar prin intermediul acesteia se poate
explica probabilitatea producerii fenomenelor studiate, conferind cercetarii sociologice un caracter istoric.
Pe baza acestor premise metodologice Max Weber studiaza 3 categorii de probleme sociale: raportul
dintre etica protestanta si geneza capitalismului, tipologia dominatiei, rationalitatea formala in
organizatiile birocratice. “Interesul nostru principal este de a analiza si de a explica in genetic
particularitatea specifica a rationalismului occidental si, in cadrul acestuia, formei moderne occidentale
orice tentative de a realiza o asemenea explicatie trebuie sa ia in considerare , inainte de toate, conditiile
economice, recunoscand importanta fundamentala a factorului economic. In acelasi timp, nu trebuie sa
pierdem din vedere corelatia opusa: desi dezvoltarea rationalismului economic este dependenta partial de
tehnica si dreptul rational, ea este determinata, totodata, de abilitatea si dispozitia oamenilor de a adopta
anumite tipuri de comportamente rationale practice”.(1)
In afara de actiunea sociala, fundanmentele conceptuale ale sociologiei lui Max Weber mai
cuprind si un set de “determinanti” ai rationalitatii actiunii sociale din care amintim:
a) rationalitatea de finalitate – defineste totalitatea conditionarilor aferente actiunii. “Actioneaza
in maniera rationala de finalitate cel ce-si orienteaza activitatea dupa scopurile, mijloacele si consecintele
subsidiare ale acestora si care confrunta, in acelasi timp, in mod rational, mijloacele cu scopul, scopul cu
consecintele subsidiare si, in sfarsit, diversele scopuri posibile intre ele”(2)
b) rationalitatea de valoare – caracterizeaza activitatile sociale
(1) Max Weber: The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism, New York, Charles Scribners’s
sons, 1958, p.26
motivate de credinta in valoarea lor intrinseca independent de rezultatul lor. Exemplu : actiunile cu
caracter etic, estetic, religios. “Rationalitatea de valoare ramane afectata de irationalitate, si aceasta cu
atat mai mult cu cat se da o semnificatie absoluta valorii dupa care se orienteaza activitatea”.
Caracteristica esentiala a activitatii rationale de valoare o constituie elaborarea constienta a sensului
actiunii si orientarea rezolutiva a comportamentului in mod consecvent in functie de anumite secvente
metodic programate;

83
 c) maniera afectiva – vizeaza conditionarea emotionala a actiunilor motivate preponderent de
pasiune sau de sentimente;
d) maniera traditionala – prin preponderenta cutumelor si a obisnuintelor contribuie la
diminuarea rationalitatii globale a actiunii, plasandu-se la limita unei activitati semnificativ
orientate. Cand practicarea individuala a cutumei se face in mod constient, depasind simpla
obisnuinta, activitatea traditionala cumuleaza valente de rationalizare deosebit de importante.
Aceste multiple conditionari releva implicarea mai multor componente in
interactiunea semnificativ orientata care defineste actiunea sociala.
O astfel de componenta este relatia sociala care poate fi: a) de
mutualitate; b) de conflict; c) de comunalizare; d) de asociatie.
Prin relatie sociala Max Weber intelege “probabilitatea ca se va actiona socialmente de o
maniera exprimabila semnificativ intr-un fel sau altul”(pag.53). Probabilitatea de producere a actiunii(3)
permite estimarea unor regularitati specifice vietii sociale precum obisnuintele, cutumele si interesele
mutuale. Dintre acestea, interesele sunt hotaratoare in explicarea genezei si validitatii ordinii sociale.
“Agentii sociali accepta aceste regularitati pentru ca ei accepta
(2) Max Weber: Economie si societate, p.23, Paris, 1971 vol.I
(3) care va face obiectul de studiu al etnometodologiei

validitatea ordinii sociale produsa de ele” (pag.53). Obiectul de studiu al sociologiei trebuie sa-l
constituie tocmai formele concrete in care se particularizeaza sursele ordinii sociale, anume “traditia,
credinta, legalitatea”. Pe baza acestora devine posibila formarea si existenta grupurilor in cadrul carora
Max Weber include: institutiile, intreprinderile, asociatiile.
Originalitatea conceptiei sale consta, insa, in analiza evolutiei formelor de rationalizare in
cadrul carora propune birocratia ca “previzibilitate rationala” si forma eficienta de introducere a
“calculului rational” in entropia spatiului social. In aceasta acceptiune, birocratia asigura legimitate
ordinii sociale prin urmatoarele sale caracteristici: 1) functionarii sunt liberi din punct de vedere personal;
2) lucreaza intr-o ierarhie a functiei solid constituita; 3) respecta componentele stabilite; 4) muncesc pe
baza unui contract si a unei selectii deschise; 5) selectia se realizeaza dupa o calificare profesionala
relevata de examinare si atestata prin diploma; 6) sunt platiti cu salarii fixe; 7) trateaza functia lor ca
unica si principala profesiune; 8) urmeaza o cariera profesionala, iar avansarea depinde de aprecierea
superiorului; 9) muncesc separati de mijloacele de administratie si fara sa-si aproprie functia lor; 10) sunt
supusi unei discipline stricte sau a unui control riguros.
Prin intermediul birocratiei, M Weber considera ca actiunea sociala devine rationala, iar
prin rationalitate ordinea sociala confera legitimitate dominatiei care se exercita la nivelul conducerii
administrative. Max Weber distinge, in spatiul larg al dominatiei, trei tipuri de legitimitate:
1. legitimitatea rationala se bazeaza pe acceptarea prescriptiilor normative ale regulamentelor pe
care le folosesc cei care dau directive. In acest caz, dominatia este legala si se exercita printr-o
serie de functii publice, in cadrul unor reguli precise care circumscriu raza de actiune a unei
competente. Un set, clar delimitat de sarcini de executie, traseaza cadrul unei autoritati
constituite la nivelul unei ierarhii administrative care presupune o formatie profesionala pentru
a aplica regulile competentei cu scopul de a obtine o completa rationalizare a actiunii sociale.
In acest sens cercetatorii(4) romani apreciaza ca “privita ca forma istorica materializata a
ratiunii, rationalitatea este la Max Weber o structura tehnica a muncii eficiente la care nu se
poate renunta decat cu pretul unei munci neproductive, al risipei sociale”.
2. legitimitate traditionala se bazeaza pe increderea in valabilitatea traditiilor si asigura dominatia
traditionala;
3. legitimitatea charismatica este generata de calitatile exemplare ale ale unei persoane de
exceptie care polarizeaza neconditionat respectul si simtul autoritatii in mediul social concret
determinat. In acest caz dominatia este de ordin charismatic.
In traditia vremii sale, Max Weber analizeaza charisma omului politic si competenta omului de
stiinta ca pe doua vocatii ale modernitatii, intre care mediaza functionarul sau birocratul. Astfel daca
etica omului politic si a savantului este etica responsabilitatii pentru deciziile pe care le iau in legatura
84
cu dinamica unei realitati contradictorii si pline de neprevazut, birocratului ii este caracteristica etica
unei raspunderi mecanice, neasumate, prescrise strict prin regului pe care le executa neconditionat.
Omul politic si omul de stiinta sunt principalii creatori ai autoritatii constituite, in timp ce birocratul
cumuleaza prerogativele respectarii stricte si executarii optime a directivelor care emana de la aceasta
autoritate.
In acest context regula fundamentala a stiintei sociale ramane aceea de a accepta diversitatea
valorica a realitatii sociale “. Intelegem prin situatie de clasa reuniunea sanselor tipice ale unor indivizi de
a dispune de bunuri, de conditii exterioare ale vietii lor si de experientele de viata, care formeaza destinul
lor personal. Aceste sanse tipice deriva dintr-o ordine economica determinata,
(4) St. Costea, I. Ungureanu: introducere in sociologia contemporana, Editura stiintifica si
enciclopedica, Bucuresti, 1985, p.68
respectiv, din marimea si natura puterii de a dispune (sau a nu dispune) de bunuri si servicii, de
modul in care aceasta putere este folosita pentru a obtine venituri si rente (…). Numim clasa sociala
totalitatea acelor situatii de clasa intre care se realizeaza , relativ usor si intr-un mod tipic, un schimb de
persoane si o succesiune de generatii…. Vom numi situatie de stare (strat) o pretentie, tipic efectiva, de
consideratie sociala, care este fondata pe modul de viata, tipul de educatie si pe prestigiul ereditar sau
dobandit (profesional) al unor indivizi….Stare (strat) se numeste o reuniune de indivizi care revendica, in
cadrul unei comunitati, o consideratie exclusiva fata de starea lor si nu monopol exclusiv asupra
caracterului acestei stari….. O societate se numeste de stare (strat) daca articulatia ei sociala se realizeaza,
de preferinta, in functie de stari (straturi), iar o societate este de clasa daca aceasta articulatie se face in
functie de clase”.(5)
Ce intelege Max Weber prin realitate sociala ? Realitatea sociala nu este o simpla prelungire a
naturii; ea este rezultatul cumulat al creatiei activitatilor semnificativ orientate prin care agentii isi
obiectiveaza scopuri voite si mijloace dezirabile, susceptibile de a se insera in cadrele normative ale
legalitatii. In esenta, realitatea sociala este o creatie culturala nu a individului ci a unei comunitati. De
aceea, sociologia nu se poate ocupa de individ, ci de ceea ce este frecvent, adica general, in sensul actiunii
sociale.
De aici decurge si existenta unor sensuri comune, care legitimeaza actiunile sociale tipice. Ca
orice stiinta, si socilogia ia ca punct de plecare evidenta empirica, a observarii comportamentelor umane,
pe baza careia se construieste o evidenta rationala prin comparatie cu evidenta emotionala bazata pe
“retraire prin empatie”.
Deosebirea fundamentala fata de stiintele naturii consta in faptul ca socilogia nu se rezuma la
masurarea si clasificarea evidentelor, ci interpreteaza
(5) Max Weber: Economie et societe, vol.I, Paris, Plon, 1971, P.309,413-415

evidentele empirice, devenind o stiinta “comprehensiv – explicativa”.

Instrumentul prin care sociologul trece de la comprehensiune la interpretare si ecplicatia cauzala,
il reprezinta “tipul ideal” prin care Max Weber intelege un “sistem de posibilitati, care se construieste
printr-un proces de abstractie si de constragere dintr-o multime difuza si discreta de fenomene
individuale. Tipul ideal este o perspectiva metodologica de evaluare a dinamicii structurale a spatiului
social global si a universului profesional concret determinat. De exemplu: tipul ideal de meserie este o
creatie teoretica rezultata din aditionarea unor trasaturi caracteristice care se gasesc difuz in diferitele
meserii existente intr-un spatiu social determinat.
Dincolo de aspectul teoretic explicativ, tipul ideal mai are si o functie practica: arata sensul
evolutiei sociale prin raportarea permanenta la potentialul explicativ al cunoasterii sociologice.
Explicatia sociologica autentica se intemeiaza pe intelegerea sensului si motivatiilor actiunilor
sociale.
Sociologia a si primit, de aceea, numele de Verstehende Soziologie . Intelegerea poate fi: a)
obiectiva: reflecta expresia unei judecati asertorice; b) explicative: cand asertiunea este insotita de
relevarea cauzala a contextelor particulare in care actiunea isi concretizeaza sensul sau specific.
Explicarea cauzala pe care o propune cunoasterea sociologica nu vizeaza subordonarea cazurilor
particulare, generalitatii abstracte a unor legi, ci relevarea structurii si devenirii interioare a proceselor
85
sociale. Explicarea fenomenelor sociale, defineste, deci, si “stabilirea raporturilor de dependenta a partilor
fata de intreg”.
Tipul ideal reprezinta. Deci, in egala masura un model al evolutiei sistemului social global, cat si
cadrul conceptual – metodologic de pe care fiecare cercetator abordeaza realitatea sociala. Ca “stiinta a
tipurilor de actiuni ideale”, sociologia are, de aceea, un caracter istoric: fiecare societate isi are propria
sociologie prin care marcheaza o contributie concreta la studiul stiintific al societatii. Fiind o imagine
epistemica a unei realitati in continua devenire, sociologia nu este o stiinta a societatii, ci o modalitate de
decantare teoretica a fiecarei secvente in evolutia practica a evolutiei umane. Numai mentinandu-si
permanenta deschiderea conceptelor sale fata de dinamica efectiva a realitatii sociale, sociologia poate
evita esuarea ei in dogmatism.(6)
In particular, sociologia lui Max Weber nu exprima decat faptul ca mentinerea ordinii sociale
legitimate presupune succesiunea mai multor forme de exercitare a unei autoritati care-si conserva esenta
sa.
Schimbarea sociala este naturala, dar ea ramane legitima doar atata timp cat duce mai departe
etosul rezultat din etica antreprenorului combinata cu prescriptiile religie protestante.(7)
Definind religia ca pe “un tip de activitate sociala” Max Weber realizeaza prima analiza
sociologica a raportului dintre protestantism (calvinismul) si forma capitalista de structurare a vietii
economice ajungand la concluzia ca individualismul si spiritul metodic promovat de Calvinism a
contribuit la formarea mentalitatii intreprinzatorului capitalist. Etosul professional al acestuia este
considerat a fi o variabila cheie a explicarii genezei structurilor sociale prin interdependenta dintre
confesiune si stratificarea sociala. Aceasta interdependenta atinge parametrii de functionalitate
preliminata numai in spatial unei odini sociale valide.
In acest context, sociologiei ii revine rolul de a resemantiza sistemul conceptual necesar elaborarii
“tipurilor ideale” de actiune sociala in functie de solicitarile integrative, promovate de fiecare etapa de
evolutie a societatii umane. “Tipologia calitativa” asociata operei lui Max Weber, nu este o simpla sinteza
empirica de fapte, ci ramane mai mult o sugestie metodologica in elaborarea complexitatii universului
social aflat in permanenta dezvoltare. In istoria sociologiei a mai ramas si prin teoria “pluralitatii
factorilor” istorici, prin
(6) Petre Andrei: Opere sociologice, vol.III, Bucuresti, Ed.Academiei Romane, 1978, p134
(7) Max Weber: L’ Ethique protestante du captalisme, Paris, Plon, 1967, p.54
intermediul carora a pus bazele unei explicatii referitoare la importanta factorilor psihologici in
evolutia vietii economice si religioase. Ideile sale au fost preluate si de scoala de la Frankfurt si de catre
T. Parsons care-i mentine doctrina in actualitate in sociologia americana.

REPERE BIBLIOGRAFICE

MAX WEBER (1864 – 1920)

S-a nascut la 21 aprilie 1864 la Erfurt, in Turingia, ca fiu al unui jurist care provenea dintr-o
familie de industriasi si comercianti specializati pe comertul cu textile din Westfalia. In 1869 s-a stabilit
in Berlin, unde a fost membru al Dietei municipale, deputat al Dietei Prusace si si Reischstag. Studiile
superioare, incepute la Heildberg (1882, Facultatea de Drept, si audient la Istorie, Economie, Filozofie si
Teologie) le-a reluat la Universitatea din Berlin si Gotingen. In 1889 trece, la Berlin, examenul de
doctorat, cu o disertatie referitoare la istoria intreprinderilor comerciale in Evul Mediu. Isi incepe cariera
universitara dupa sustinerea tezei cu tema “Istoria agrara romana si semnificatia sa pentru dreptul public
si privat”, in replica fata de oficialitatile zilei reprezentate, atunci, de Mommsen. Aceasta teza a fost
completata ulterior cu raportul asupra situatiei muncitorilor rurali in Germania Orientala. In 1894 obtine
catedra de professor de economie politica la Universitatea din Fribourg, unde isi incepe cariera printr-o
conferinta asupra “Statului national si politica economica”. In 1896 accepta o catedra la Universitatea din
Heidelberg, de unde Knies a iesit la pensie. Publica studiul “Cauzele sociale ale decadentei civilizatiei
86
antice”. In 1903, dupa o scurta intrerupere a preocuparilor didactico-stiintifice, Max Weber fondeaza,
impreuna cu Sombart “Archiv fur Sozialpolitik”. Dupa ce in 1904 a asistat la Congresul de stiinte sociale
de la Saint Louis, a publicat “Etica protestanta si spiritul capitalismului”. Revolutia rusa din 1905
(miscarea decembrista) ii prilejuieste publicarea celei de-a doua parti a “Eticii protestante”. In 1908
primeste, in salonul sau din Heidelberg, pe cea mai mare parte din savantii germani ai epocii:
Windelband, Jellinek, Troetsch, Nauman, Sombart, Simmel, Michels Tonnes. Organizeaza “Asociatia
germana de sociologie” si lanseaza o colectie de opere de stiinte sociale. In 1909 incepe redactarea operei
“Economie si societate”. In 1910 se remarca prin pozitia luata fata de ideologia rasista, lansata in
Congresul Asociatiei germane de sociologie. In 1913 apare prima editiei a “eseului asupra catorva
categorii ale sociologiei comprehensive”. In 1916, dupa multe preocupari civico-politicianiste, publica
“Sociologie si religie” in care trateaza “Iudaismul si budismul”, iar in 1917 “Judaismul antic”. In 1919
ocupa catedra la Universitatea din Munchen, unde ii succeede lui Bretano. Cursul privind “Istoria
economica generala”, tinut intre 1919 – 1920, va fi publicat in 1924. A facut parte din Comisia pentru
redactarea constitutiei de la Weimar. La 14 iunie 1920 se stinge din viata la Munchen.
Opere principale: Etica protestanta si spiritul capitalismului (1905); Incercarea asupra catorva
categorii ale sociologiei comprehensive (1913); Etica economica a religiilor universale (1915); Incercare
asupra netralitatii axiologice in stiintele sociologice si economice (1918); Economia si societatea (postum,
3 vol.,1922); Gesammelte Aufsatze zur Religionsoziologie (3 vol.,1921); Gesammelte politische Scriften
(1921); Gesammelte Aufsatze zur Wissenschaftslehre (3 vol.,1921); Gesammelte Aufsatze zur Sociologie
und sozial Politik (1922); Wirtschaft und Gesellschaft (1922); Gesammelte Aufsatze zur sozial und
Wirtschaftgeschichte (1924).

Despre Max Weber:

1. Raymond Aron: La Philosophie critiue de L’histoire. Essai sur une Theorie allemande de l’histoire, Paris Vrin, 3-2 ed.,
1964;
Eduard Baumgarten: Max Weber, Werk und person, Tubingen, J.C. Mohr, 1964;
2. R. Bendix: Max Weber, an Intellectual Portrait, New York, AnchorBooks, Doubleday & Co, 1962;
3. J. Freund: Sociologie de la Max Weber, Paris, PUF, 1966;
4. Marianne Weber: Max Weber, ein Lebensbild, Tibingen, J.C. B.Mohr, 1926;
5. J. P. Mayer: Max Weber in German Politics, London, Faber, 1956;
6. M. Weinreich: Max Weber, L’homme et le savant, Paris, Les Presses modernes, 1938;
7. Karl Eugisch, Bernard Pfister, Johannes Winckleman: Max Weber: centenarul nasterii sale, Berlin, Duncker si
Humboldt, 1966;
8. Aron Raymond: Main Curents in Sociological Thought, Vol. II, London, 1968;
9. Andrei Petre: Sociologie Generala, ED. II, Bucuresti, Ed. Cugetarea, 1941;
10. Wiese Leopold von: Geschichte des Soziologie, Berlin, 1971;
11. Braileanu Traian: Teoria comunitatii omenesti, Editia a II-a, Bucuresti, Ed. Cugetarea, 1941;
12. Ralea Mihai: Contributie la stiinta societatii, Bucuresti, Csa Scoalelor, 1927;
13. Aron Raymond: La sociologie allemande contemporaine, Paris, PUF, 1966;
14. Roz Firmin: L’evolution des idees et des moerus americaines, Paris,1931;
15. Bernard Phillipe: Protestantisme et capitalisme, Paris, A. Colin, 1970;
16. Ahlheim Klaus: Religion und Gesellschaft bei Max Weber Clausthal – Zellerfeld, 1972;
17. Keil, Gert: Systemarische und Historische Bemerkungen zu Max Webers, Wissenschaftslehre, Erlangen – Nurnberg, 1976;
18. Hinderer, Helmut: Studien zum Geist des Kapitalismmus unter besondever Berucksichugung der Gesammelten atze zur
Religionissoziologie von Max Weber, 1967.

87
 CURENTE SI TENDINTE SEMNIFICATIVE IN
SOCIOLOGIA GERMANA

Valorificand critic o foarte diversa traditie a gandirii filosofice clasice, sociologia germana
reprezinta o mare complexitate doctrinara si o tematica de o densitate si diversitate echivalente.
In economia de spatiu pe care-l rezerva rigorile didactice ale unei prelegeri, ne propunem sa
prezentam cateva itinerarii de analiza sociologica al caror aparat conceptual prezinta, inca, valabilitate nu
numai in gandirea sociologica germana.
1.GEORG Simmel (1858 – 1918), intemeietor al orientarii sociologice cunoscuta sub numele de
formalism, a fost animat de aspiratia clarificarii statutului epistemic al sociologiei.
Incercand sa-i traseze granitele si orizonturile de competenta, Georg Simmel a plecat de la
premisa ca pentru a deveni o stiinta de sine statatoare, sociologia trebuie sa-si delimiteze campul de
investigatii care sa-i apartina in exclusivitate. Facand o trecere in revista a diferitelor domenii ale vietii
sociale (economic, moral politic, etc.), G. Simmel a ajuns la concluzia ca din punct de vedere al
continutului nu se poate stabili un obiect de studiu pentru sociologie, deoarece continutul tuturor
proceselor sociale este studiat de stiintele sociale particulare: economia, istoria, etica, lingvistica. Singurul
domeniu in care-si poate face simtita prezenta sociologia este acela al formelor socializarii indivizilor.
Individul fiind singura realitate necontroversabila, societatea este un rezultat al relatiilor dintre indivizi.
Sistemul societal nu poate fi explicat numai prin baza lui materiala sau prin structura organizatorica, ci
trebuie abordat in principal prin prisma actiunilor colaterale ale indivizilor (wechselwirkung) socializati.
Intrucat esenta fenomenelor sociale o constituie formele concrete in care se particularizeaza
interactiile dintre indivizi, realitatea sociala se dovedeste a fi supraindividuala. De aceea, sociologia
trebuie sa-si asume raspunderi si competente analitice in studiul pur formal al relatiilor umane
(Beziehnungslehre) prin descrierea, clasificarea si explicarea formelor specifice de socializare
independent de continutul lor. Faptele sociale care cad sub incidenta studiului sociologic constau dintr-o
interactiune mintala (psychische wechselwirkung) intre indivizi, continutul socialului fiind alcatuit din
psihicul indivizilor.
Organizarea sociala, ca treapta superioara de complexitate a relatiilor interindividuale, face
obiectul de studiu al sociologiei numai in masura in care unele tipuri specifice de relatii, ca : prestigiu,
competitie, supunere, intelegere contractuala, etc., fixeaza un anumit spatiu social. Pentru sociologie
spatiul prezinta importanta prin urmatoarele caracteristici:
1. Exclusivitatea spatiului: din punct de vedere geografic un spatiu nu poate fi ocupat in acelasi
timp de mai multe tipuri de asezari, dar din punct de vedere sociologic se impune o delimitare
intre spatiul urban, periurban si rural;
2. Spatiul se divide prin granite, iar constiinta legitimitatii acestora prezinta un fapt politic.
Granita nu este “un fapt spatial cu semnificatie sociologica, ci un fapt sociologic care se
formeaza spatial”. La nivelul macrosocial se releva participarea diferita a indivizilor in functie
de pozitia lor sociala, la sistemul de valori al colectivitatii, delimitand roluri precise pentru
fiecare individ.
Aceasta delimitare are un caracter obiectiv. La anivel macro, actionand resorturi psohologice,
primeaza sentimentul libertatii de miscare prin care individul intentioneaza transgresarea atat a granitelor
geografice, cat si a granitelor trasate de normele mentalitatii colective in care s-a socializat.
In acest sens, G.Simmel analizeaza particularitatea modelelor de comportament specifice
locuitorilor din tinuturile montane la care predomina spiritul de libertate.
3. Fixarea tuturor continuturilor posibile in functie de interesele indivizilor. Un popor, de
exemplu, devine sedentar in momentul in care a gasit forme acceptabile de compatibilitate
intre interesele sale si anumite conditii geografice determinate.

88
 In general, fixarea unor interese genereaza forme de relatii care se institutionalizeaza, polarizand
interese comunitare: o biserica, de exemplu, odata construita, devine factor de coeziune pentru
credinciosi.
In acest context este prezentat un “paradox al modernitatii”: maxima libertate este permisa si
asigurata numai de maxima fixitate a individului in raport cu un spatiu geografic determinat.
4. Individualizarea locului, prezinta importanta sociologica prin modalitatile pe care le foloseste
pentru identificarea indivizilor intr-o colectivitate. Daca in Evul mediu, de exemplu, aceasta
identificare este calitativa, casele avand nume propriu, in lumea moderna opereaza metoda
contitativa de reperare a indivizilor prin numerotarea adreselor la care locuiesc. Respectiv,
procesul a strabatut urmatoarele etape: in timpul vietii nomade, individul era recunoscut dupa
neamul din care facea parte, cand s-a sedentarizat, dupa satul in care locuia, Evul Mediu a
generalizat metoda numirii caselor dupa proprietar, iar epoca moderna a promovat
numerotarea ca expresie a rationalizarii modului de trai.
Rationalizarea a impus simetria in proiectarea sociologica a orasului prin amenajarea teritoriului
in functie de variabile eminamente umane.
5. Calitatea spatiului de a reflecta distanta sociala dintre indivizi. Daca reprezentarea departarii
fizice este un proces de abstractizare, departarea sociala este un fapt pe care-l impune pozitia
sociala. Intelectualii, de exemplu, impun o anumita distanta prin capacitatea de a se ridica
deasupra aspectelor empirice, relevand mai multa sobrietate si echilibru in raportarea la spatiul
social global. In acest sens se citeaza un gand de-al lui Max Weber: ”… orasul este un loc de
ascensiune de la servitute la libertate, prin intermediul profilului economic monetar…”.
Analiza sociologica are ca obiect studierea subiectivitatii citadinului in ascensiunea spre
definirea propriei libertati, si nu mecanismele acestei ascensiuni.(8)
Spre sfarsitul carierei sale G.Simmel a publicat lucrarea “Gruhdfragen der
Soziologie” (1917) in care, prin distinctia dintre “sociologia pura
sau formala” si “studiul sociologic al vietii istorice”, introduce in
orizontul epistemic al sociologiei si problematica aferenta
continuturilor specifice ale vietii sociale.
II. Un reprezentant controversat al Scolii formaliste este FERDINAND TONNES (1855 – 1936)
pe care unii exegeti il considera fondator al sociologiei germane. Tezele fundamentale ale doctrinei sale se
gasesc in lucrarea “Gemeinschaft un Gesellschaft” (1877) in care premisa metodologica o constituie
opozitia dintre “comunitate” si “societate”. In conceptia sa, societatea este o expresie a starii naturale a
evolutiei sociale si cuprinde sinteza unitara a vointelor indivizilor. In cadrul societatii trebuie recunoscute
doua niveluri de complexitate structurala: 1) Comunitatea (Gemeinschaft) care decurge din viata
intemeiata pe traditii a oamenilor intre care prevaleaza legatura de sange si se bazeaza pe vointa organica
dintre: mama si copil, barbat si copil, dintre frati si surori. Aceste trei resurse de legaturi comunitare
contribuie la formarea structurii satesti ca expresie tipica a comunitatii.
Societatea (Gesellschaft) se bazeaza pe solidaritatea mecanica ce rezulta din reunirea unor indivizi
diferentiati din punct de vedere profesional, economic
(8) Max Weber: La citta dell’Occidente, in G. F. Elia (ed) Sociologia urbana, Milano, V. Neapoli,
Editioni, 1971, p.61
si cultural. Vointa ce sta la baza unitatii sociale nu mai este una organica, ci o vointa reflexiva care
realizeaza trecerea de la viata concret empirica la nivelul abstract si intelectiv de structurare a relatiilor
sociale. Raportul dintre vointa organica (wesenwille) si vointa reflexiva (kurkwille) plaseaza gandirea
sociologica a lui Fr. Tonnes pe doua directii de evolutie:
1. una teoretica: avand ca finalitate elaborarea unui sistem conceptual si a unor categorii capabile
sa redea dinamica reala a vietii sociale;
2. una practica: orientata spre elaborarea unei metodologii riguroase de abordare nespeculativa a
proceselor sociale semnificative.
Redefinind obiectul sociologiei, Fr. Tonnes propune trei ramuri principale de investigatie:
1. Sociologia pura: are ca obiectiv descrierea si explicarea fenomenelor empirice prin prisma
unui sistem conceptual “ideal” care are, la varf, categoriile de maxima generalitate
89
 (comunitate – societate), apoi categorii de generalitate medie – care fac posibila existenta
sociologiilor de ramura, si apoi structuri terotetice proprii tuturor formelor de manifestare a
vietii sociale, grupate in doua domenii: biologia sociala si psihologia sociala. Sociologia pura
se constituie ca o doctrina a normelor si valorilor generale care orienteaza forme tipice de
raporturi sociale;
2. Sociologia aplicata: presupune utilizarea cadrului conceptual in studiul genezei si dezvoltarii
diverselor domenii ca: arta, economia politica, moralitatea, stiinta.
Tot in sfera sa de preocupari intra studierea formelor trecute ale acestor domenii ale vietii sociale.
3. Sociologia empirica : prin utilizarea metodei emiprico – inductive, propusa de Fr. Tonnes,
devine posibila compararea fenomenelor particulare in scopul descrierii si clasificarii lor.
“Posibilitatea si unitatea comunitatii vointelor umane sunt determinate de legaturile de sange ,
apropierea spatiala si spirituala dintre oameni. Prin clasificarea acestor trei motive ale
comunitatii putem cerceta radacinile oricarei comunitati umane. In acelasi fel putem elabora si
legile principale ale comunitatii: 1) parintii si sotii se iubesc reciproc sau se obisnuiesc usor
unii cu altii; vorbesc si gandesc la fel, ceea ce se intampla si intre vecini si prieteni; 2) intre cei
care se iubesc, vorbesc si gandesc la fel etc., exista intelegere (comprehensiune); 3) cei care se
iubesc si, intelegandu-se, traiesc si raman impreuna, isi reglementeaza impreuna viata comuna
….societatea este un grup de oameni care, desi traiesc si raman in raporturi pasnice unii fata
de altii, nu sunt organic legati ci organic separati…. Aici, nimeni nu va face ceva in folosul
altcuiva decat daca prin schimbul de servicii sau de bunuri se obtine o echivalenta ….Cum
schimbul este mijlocit de bani, iar banii pot fi si ei inlocuiti cu “obligatii” financiare, a percepe
o plata pentru proprietatea unei marfi (cum este cazul obligatiei) , fara a furniza insa marfa
respectiva, este o situatie transcendenta societatii, finndca astfel se creeaza o legatura durabila,
care convine ideii insasi de societate, o legatura care nu se mai refera la lucruri, ci la persoane.
Acest raport prezent inca din contractul simplu al schimbului economic, devine nelimitat in
timp, si daca el asigura echilibru in cazul contractului formelor concrete sub care apar si se
cristalizeaza, episodic, relatiile sociale economic, devine dependenta personala in situatia
obligatiei financiare.(9) Astfel, in timp ce continutul acestor raporturi cade sub incidenta
stiintelor sociale speciale, sociologiei ii revine competenta de studia geneza si dinamica
formelor concrete sub care apar si se cristalizeaza, episodic, relatiile sociale.
III. LEOPOLD VON WEISE (1876-1969)
A ramas in istoria sociologiei ca autor a unei variante a formalismului cunoscuta sub numele de
relationism.
(9) F. Tonnes: Communaute et societe, Categories fondamentale de la sociologie pure, Paris, PUF,
1944, P. 21 – 49.
Potrivit relationismului, baza intregii societati o constituie relatiile psihologice de asociere si
disociere care genereaza ansambluri de relatii la nivelul grupurilor umane caracterizate prin organizare
interna. Aceste grupuri reprezinta unitati reale doar cand membrii lor au constiinta participarii la actiunea
sociala specifica grupului respectiv.
Pentru relevarea acesteia, Leopold von Weise elaboreaza teoria raporturilor interumane
(Beziehungslehre) in cadrul careia face distinctie intre:contacte sociale, relatii sociale si ansambluri
sociale.
In afara de grupuri, aceste ansambluri sociale mai cuprind si masele si colectivele abstracte
caracterizate prin calitatea suprapersonala a organizarii lor, si prin multimea indivizilor. Acestea pot fi: a)
mase concrete: acestea se constituie pentru rezolvarea episodica a unor actiuni care necesita participare
colectiva; b) mase abstracte: care se exprima prin forme durabile, dar neorganizate sistematic dupa criterii
rationale, ci mai mult pe baze emotionale; in cadrul acestora sunt trecute Biserica, Statul, clasele sociale,
Natiunea. Paradoxul acestei formulari consta in convingerea lu L. von Weise in prevalenta exigentelor
obiective ale dezvoltarii sociale in raport cu una sau alta din formele de alcatuire sociale enumerate mai
sus. Mai mult: toate alcatuirile umane sunt supuse examenului duratelor, la care-si dovedesc caracterul
relativ si adecvat pentru o secventa a evolutiei istorice; de aici nu decurge legitimitatea nimanui de a

90
idealiza o forma de organizare sociala ca fiind data pentru “totdeauna”. Structura sociala este aceea care
articuleaza functional toate ansamblurile de relatii in cadrul societatii globale.
Sociologia are ca obiect studierea formelor de sociabilitate in care se obiectiveaza toate tipurile de
ansambluri de relatii. Categoriile centrale ale sociologiei sunt, in conceptia lui Leopold von Weise:
structura sociala, procesele sociale, distanta sociala, spatiul social, formatia sociala (Sozial Gebilde).
Formatiile sociale nu pot face obiectul sociologiei deoarece reprezinta raporturi statice ; in masura in care
se releva existenta unor raporturi dinamice intre diferitele formatii sociale, ele pot intra in preocuparile
sociologiei, dar ca “domenii de granita”; intrucat domeniul de competenta al sociologiei trebuie sa ramana
interumanul: das Zwischunmenschliche.
Pentru Leopold von Weise nu societatea (die Gesellschaft), ci socialul (das Soziale) alcatuit din
procese sociale constituie realitatea autentic umana in conceptia sa socialul fiind identic cu interumanul
(zwischen menschliehe). Procesele sociale, in functie de “distantele sociale” pot fi clasificate in:
1. procese sociale de legatura: apropierea, adaptarea, asimilarea, unirea.
2. de separare: concurenta, opozitia, conflictul;
3. mixte: Aceste procese genereaza relatiile sociale a caror retea complexa da nastere formelor
sociale (Gebilde). Relatiile reciproce (Weschellbeziehung) formeaza eul social (Sozialen Ich)
care constituie baza socialului, al doilea nivel constituindu-l procesul social alcatuit din
complexe de relatii prin intermediul carora se asigura si coerenta colectiva si dezvoltare, dar si
stabilitatea sistemului social. In spatiul social nu exista relatii de subordonare deoarece toate
componentele socialului coexista functional avand o cofinalitate de principiu.
IV. Incercand o sinteza intre formalism si relationism WERNER SOMBART (1863 – 1941) a
plecat de la premisa originii eminamente spirituale a societatii. Societatea fiind spirit obiectivat si
concretizat in anumite fapte de cultura, singurele fapte sociale care pot fi abordate sociologic sunt faptele
de cultura.
De aceea, sociologia, ca sinteza a socialului cu spiritualul, este de fapt, o nonsociologie. Sub
aceasta denumire, sociologia studiaza: elementele culturii, rolul omului ca purtator al culturii intr-un
mediu natural si istoric determinat, procesul aparitiei si dezvoltarii formelor de cultura, treptele de
evolutie culturala, a societatilor, ideologiile culturale, spetele si formele de cultura. Raspunzand celor ce-l
acuzau ca identifica pe nedrept sociologia generala cu sociologia culturii, W. Sombart a precizat:
Stiinta culturii cuprinde doua parti:
1. o parte empirica: a evenimentelor concrete pe care o studiaza istoria;
2. o parte teoretica: a refluxului acestor fapte de viata in constiinta vremii si revine sociologiei ca
“teorie generala a categoriilor culturii”.
Cuprinderea sociologiei, ca fapt de cultura, in spiritualitatea vremii sale, a constituit
un pas inainte fata de cronica subordonare a ei metafizicii, sau a
deducerii ei din corpusul preocuparilor de ordin filosofic. Intrucat
noi retinem doar conceptia despre statutul epistemic al sociologiei
asa cum s-a particularizat in preocuparile de profil al autorilor
invocati, precizam ca ne consideram absolviti de obligatia tratarii
“in amanunt” a punctelor de vedere care au fost invalidate pe
parcurs, iar in prezent ar mai prezenta interes doar…arhivistic.
V. MAX SCHELER (1874 – 1928): plecand de la tezele formalismului sociologic le-a completat
cu unele principii ale fenomenologiei in cadrele conceptuale ale unei conceptii originale prin care este
considerat ca fondator al sociologiei cunoasterii.
Evidentiind rolul afectivitatii in structura sociala, Max Scheler propune conceptul de comunitate
vitala (Lebensgemeinschaft) pentru a defini fluxul traitului empatic (Miteinanderfuhlen).
In aceasta acceptiune, comunitatea vitala se distinge de ”personalitatea complexa” rezultata prin
actualizarea suprema a valorilor si pe “cercul cultural” (Kultur – Kreis). Max Scheler deosebindu-se de
neokantieni prin acceptarea si evidentierea importantei factorilor sociali (valorile economico-sociale) in
conditionarea culturii. Acest strat al afectivitatii este exclusiv in viata sociala la nivelul masei ale carei
forme de manifestare se bazeaza pe “contagiune sentimentala”.

91
 La nivelul societatii” functioneaza alte repere de structurare de natura rationala. Calculul rational
care sta la baza societatii face din aceasta o creatie artificiala si in acelasi timp un fapt de cultura. O
imagine sociologica a societatii este posibila doar prin corelarea tuturor acestor nivele in cadrul unei
explicatii unitare.
VI. In aceasta perspectiva, un adept al fenomenologiei A. Vierkand (1867-1954) a continuat
conceptia lui M. Scheler. El a ramas cunoscut in sociologie indeosebi prin publicarea unui mic dictionar,
de fapt primul dictionar, de Sociologie in 1931 (Handworterbuch der Soziologie) in scopul unificarii
sistemului categorial al gandirii si metodologiei sociologice. Vierkand face trecerea catre perioada
moderna a sociologiei germane, desi apartine, prin opera sa orientarii fenomenologice, mai ales ca
precursor.
Studiul socilogic al societatii trebuie sa plece “nu de la oameni, ci de la relatii” pentru a ajunge la
identificarea “formatiunilor” (Gebilde), respectiv a grupurilor.
Odata constituite, grupurile exista si traiesc in virtutea propriilor obiective pentru care au fost
constituite si pe baza unor cerinte functionale proprii. Desi nu se confunda cu suma indiviziilor, grupul isi
indeplineste functiile specifice prin intermediul indivizilor, relatiile intersubiective dintre acestia
conducand spre formarea “eului” grupului sub numele de “noi”.
Constiinta de noi, ca expresie culturala a vietii sociale, reprezinta elementul primar pe care se
construieste societatea dar si principalul indicator al socializarii individului. O explicatie corecta si
completa a vietii sociale, trebuie sa ajunga la conditiile genetice ale tuturor componentelor sistemului
culturii care este o expresie a complexitatii sistemului social.

REPERE BIBLIOGRAFICE:

1. Georg Simmel: Problemele filosofiei istoriei (1892); Filosofia banului (1900); Sociologie
(1908); Probleme de baza ale sociologiei (1917);
2. F. Tonnes (1855 – 1936): Nascut la Hof Riep, Kirschpiel Oldenswort, in Schleswing pe 26 iulie
1855. A urmat Universitatea din Kiel unde a fost privat docent din 1881 si profesor incepand din 1855. In
1908 a fondat Societatea sociologilor germani. Opere: Gemeinschaft unf Gesellschaft (1887); Kritk der
offentliche Meinung (1922); Fortschritt und soziale Entwicklung (1926); Einuhrung in die Soziologie
(1931);
3. Leopold von Weise (1876 – 1969); Opere: Sociologie generala, 2 vol. 1924 – 1929;
Gebildelehre (1929); Etica in viziunea stiintei despre om si societate (1947); Filosofie si sociologie
(1959);
4. Max Scheler (1874 – 1928) : Nascut la Munchen la 22 august 1874. a studiat la Universitatea
din Berlin, apoi la Jena. La Munchen a sustinut teza de abilitate in 1907, unde a descoperit fenomenologia
lui Husserl. Profesor la Universitatea din Jena si Munchen, apoi din 1919 la Colonia iar cariera
universitara si-a incheiat-o la Frankfurt pe Main.
Opere: Der Formalismus in der Ethik und die materiale Wertethik (1913 – 1916); Vom Umsturtz
der Werte (1923); Vom Ewigen im Menschen (1921); Wesen und Formen der Sympathie (1923); Die
Wissenfirmen und die Gesselshaft (1926); Die Stellung des Menshen im Kosmos (1928); Vom Sinn des
Lebens (1916); Mensch und Geschichte (1926); Die Idee des ewingen Friendes und der Pazifismus
(1931);
5. Werner Sombart (1863 – 1914) Opere principale: Capitalismul modern, 3 vol., (1902 –
1928); Burghezul (1913);
6. Vierkand: (1867 – 1954)
Opere principale: Despre etern in om (1921); Formele cunoasterii si societatea (1926); Pozitia
omului in cosmos (1928); Natur und Kultur (1896); Entstehungsgrunde neuer Sitten (1897); Die
Stetigkeit in Kulturwandel (1908); Staat und Gesellschaft in der Gegenwart (1921).

92
 BIBLIOGRAFIE

1. Tonnes, Ferdinand: Communaute et societe categories foundamentales de la sociologie pure, Paris,

Puf, 1944
2. Wiese, Leopold von: Geschichte der Soziologie, Berlin, Walter de Grunter & Co., 1971
3. Wiese, Leopold von: Soziologie. Geschichte und Hauptprobleme, Berlin-Leipzig, Walter & Gunter,
1976
4. Wiese, Leopold von: Analyse des mobilites dominants qui orientet l’activite dans individus dans la
vie sociale, Tom.2.
5. Simmel, Georg: Grundfragen der Soziologie, Berlin, 1970
6. Simmel, Georg: Hauptprobleme der Psihosophie, Berlin, 1954
7. Mamelet, A.: La relationisme philosophique chez Georg Simmel, Paris, 1914
8. Sombart, Werner: Grundlagen und Kritik des Sozialismus, Berlin, 1919
9. Sombart, Werner: Die Juden und das Wirtschaftleben, Leipzig, 1919
10. Sombart, Werner: Der moderne Kapitalismus, Munchen und Leipzig, 1924
11. Ph.Muller: De la psychologie a l’antropologie a travers l’oeuvre de Maz Scheler, Delechaux et
Niestle, 1946

REPERE BIBLIOGRAFICE LA G. SIMMEL

S-a nascut la Berlin in 1858. Ca sociolog si filosof a predat la Berlin (1900) si la Strasbourg
(1914), remarcandu-se ca folosof al artei si ca expert in filosofia sociala. A murit in 1918, la
Strausbourg. A mai publicat: “Cultura filosofica:, 1911; Probleme de baza ale sociologiei, 1917;
Conflictul culturilor moderne, 1918.
Cateva teze din studiul privind personalitatile si metropola:
• individul opune rezistenta procesului de nivelare si constrangere din partea aparatului socio-
tehnic;
• baza psihologica a tipului de personalitate caracteristic societatii metropolitane consta in
intensificarea stimularii nervoase, care deriva din rapidele si neintreruptele schimbari in
stimulii interni si externi;
• metropola creaza in baza senzoriala a vietii psihice un profund contrast cu viata din sat si din
orasel: caracterul sofisticat ale vietii urbane face ca activitatea sa fie reprimata si latenta;
rationalitatea devine insa superficiala si ostentativa.

93
 Studiu de autor

GEORG SIMMEL
(1858 - 1918)

Georg Simmel s - a născut la 1 martie 1858 la Berlin şi a murit la 28 septembrie 1918 la

Strasbourg, unde a fost în final numit profesor în 1914.
El este fondatorul sociologiei pure sau formală şi a participat la dezbaterea obiectului
sociologiei încă din anii 1890 când publică “Despre diferenţierea socială”.
Prin acest termen trebuie înţeles un nou concept care printr - un proces de abstractizare
permite separarea formelor de socializare a conţinuturilor socializării. În introducerea autobiografiei sale
neterminate, Simmel precizează că a descoperit acest “principiu metodic” în studiile sale conţinând
“Problemele filozofiei istoriei” unde pune în evidenţă punerea în formă a statului şi insistă asupra
separării ce trebuie efectuată între materialul istoric şi informaţia acestui material sau separarea în formă a
conţinutului.
Sociologia nu poate să se întemeieze ca ştiinţă autonomă decât dacă defineşte un concept
de societate care - I permite să stabilească şi circumscrie un obiect specific de studiu; acest obiect nu
trebuie să fie deja studiat de alte ştiinţe despre societate cum ar fi istoria sau sau economia. Pentru
Simmel, ştiinţele despre societate au înlocuit în sec. al XIX - lea ştiinţa despre om şi o consideră pe
aceasta din urmă ca o fiinţă socială. Dar această constatare nu dă sociologiei un domeniu delimitat. Dacă
ea trece în societate trebuie să studieze ceea ce este pur “societate” în această societate. Simmel porneşte
de la o definiţie largă a societăţii: există societate acolo unde mai mulţi indivizi intră în acţiune reciprocă,
se influenţează unii pe alţii.
Reluând atunci principiul său metodic, el indică că un nou concept al sociologiei poate fi
câştigat printr - o abstracţie ce permite separarea formelor socializării de conţinutul lor. Materia
socializării constă în Aceste conţinuturi sunt în mod necesar purtate de către indivizi. Forma, în
schimb este tipul de acţiune reciprocă, de orientări reciproce între indivizi pe care - l pot izola
conţinuturile. Asfel “dacă poate să existe numeroase temeiuri, motive pentru a fonda o societate secretă.
Societatea secretă ca formă socială va implica totuşi un tip de acţiune reciprocă între cei pe care îi leagă
secretul. Prin această acţiune reciprocă indivizii crează o societate sau mai mult o socializare. Simmel
indică că e potrivit să vorbeşti de procesul de socializare al “formelor pure ale socializării” decât de
societate. trebuie imediat să remarcăm că socializările pot avea grade diferite după modă şi intimitatea
acţiunii reciproce, dar de asemenea după cum Simmel spunea în “Soziologie” (1908) “Nu există niciodată
niciunde ceva ca o societate ăn sine, adică nu ezistă societate în sensul că ea e condiţia pentru aceste
fenomene de legătură, pentru că nu există acţiuni reciproce în sine ci doar forme specifice de interacţiune.
Societatea se naşte din interacţiuni care nu sunt nici cauza nici consecinţa ei ci sunt deja
ele însele societatea imediată. Simmel a revenit asupra caracterului nonsubstanţial al societăţii şi asupra
faptului că trebuie considerată ca o devenire. Ceea ce el numeşte “privire sociologică” îl duce la a pune
accentul pe faptul că socializarea se ţese, se desface, şi se reţese din nou între indivizi, şi asupra existenţei
microscopurilor procese moleculare care leagă oamenii unul de altul. atiinţele societăţii nu au concentrat
atenţia până atunci asupra socializărilor masive, cristalizate în marile forme sociale cum sunt statul,
clasele sociale, bisericile etc.
trebuie după Simmel să se acorde o mare atenţie formelor microscopice pentru că ele
asigură elasticitate şi vâscozitatea societăşîţii; în plus de - a lungul acestor procedee un dejun, o plimbare
- societatea devine din ce în ce mai “societate”.
Sociologic va fi deci pentru Simmel studiul formelor interacţiunilor socializante:
dominarea, conflictul, secretul şi societatea secretă, sociabilitatea, cochetăria, moda între altele îi permit
să ilustreze pertinenţa definiţiilor sale.

Problemele fundamentale ale sociologiei -1917-

Textele alese sunt extrase din “Probleme fundamentale ale sociologiei” şi din
“Sociologie”: Cercetări asupra formei socializării şi permit să ilustreze concepţia sociologică a lui
94
Simmel. Primul text afirmă bazele epistemologice ale demersului a lui Simmel şi posibilitatea constituirii
sociologiei ca ştiinţă.
Sursă: Georg Simmel, Grundfragen der Sociologie; traducere franceză a lui L. Gasparini
“Probleme fundamentale ale sociologiei în Georg Simmel, “Sociologie şi epistemologie”. Paris, 1981
Partea 1, cap 1.
Bibliografie: Yoshio Aloji “Sociology at the Turn of the Centery: On G. Simmel in ? with
F. M. Weber and E. Durkheim”; David Frisky, georg Simmel”, Serge Moscovici “Maşina de făcut zei:
sociologie şi psihologie” ; Revista franceză de sociologie -1987- vol. XXVIII n 1, cu notarea Marc Sagnol
“Statutul sociologiei la Simmel şi durkheim”.

Domeniul sociologiei
Când ne propunem să dăm explicaţie asupra ştiinţei sociologice ne lovim de o primă
dificultate care constă în aceea că pretenţia la rangul de ştiinţă nu este nicidecum necontestată. chiar şi
când I se recunoaşte acest rang întâlnim un haos de opinii asupra conţinutului şi obiectivelor sale, multe
contradicţii ţi confuzii care fac fără încetare să renască îndoiala asupra caracterului autentic ştiinţific al
manierei de a pune probleme. Ne- am putea resemna cu absenţa unei definiţii incontestabile, clar definite
dacă cel puţin ne- am găsi în situaţia unui ansamblu de probleme particulare pe care alte ştiinţe nu le
tratează sau le tratează numai în mod particular şi care, pentru că implicaseră faptul sau conceptul de
“societate”, ca element, ar poseda astfel un punct comun. Presupunând chiar că aceste probleme ar fi atât
de diferite relativ la conţinutul lor obişnuit, la orientările şi soluţiile lor, încât am putea greu să le
considerăm ca formând o ştiinţă univocă, conceptul de sociologie ar putea totuşi să le furnizeze un
adăpost provizoriu, căci am şti cel puţin exterior unde să le căutăm. Statul sociologiei ar fi analog celui de
concept de tehnică care acoperă în mod absolut legitim o imensă sferă de lucruri, fără ca inteligenţa şi
soluţia problemelor particulare să pretindă că participă la această denumire proprie în baza unui ansamblu
de caractere comune. În fapt, nimic decât această mică conexiune de probleme diverse, anunţă o unitate
mai mică de descoperit pare ase rupă a propos de problematica unui singur concept coerent al sociologiei,
acela de societate.
Este vorba de problematica prin care o negare principală a sociologiei încearcă în genere
să se legitimeze. Asta înseamnă, curios, pe de o parte o slăbire iar pe de altă parte o întărire a acestui
concept care constituie legătura acestui gen de justificări.
Orice existenţă ar reveni exclusiv indivizilor, complexităţii lor şi experienţei lor astfel încât
societatea să nu fie decât o abstracţie indispensabilă pentru raţiuni practice, extrem de comodă pentru o
sinteză provizorie a diverselor fenomene fără a constitui un veritabil obiect prin indivizi sau evenimente
care îi privesc.
Odată studiat fiecare individ în determinarea sa ştiinţifică şi istorică nu ar rezista ca obiect
veritabil pentru oricare altă ştiinţă socială. Tot ceea ce fac şi sunt fiinţele umane se derulează în societate
care - I determină pe aceştia şi constituie o parte a existenţei lor. Nu ar putea exista o ştiinţă a lucrurilor
unane care să nu fie o ştiinţă a societăţii. atiinţelor particulare istorice, psihologice, normativ ar trebui să li
se substituie ştiinţa societăţii pentru a exprima prin unitatea ei că toate interesele, conţinuturile şi
evenimentele se constituie în unităţi concrete mulţumită socializării lor.
Ac. definiţie tinde să o jumulească cu toate că îi atribuie totul la fel ca şi cea care nu - I
atribuie nimic. Lipind ansamblul tuturor ştiinţelor sociale şi lipind o nouă etichetă, aceea a sociologiei, nu
câştigăm nimic. Celelalte ştiinţe au un fundament bine stabilit iar tiinţa societăţii se află într- o situaţie
defavorabilă trebuind să - şi demonstreze dreptul său de existenţă. E forţată în acelaşi timp să - şi explice
principiile fundamentale şi maniera sa proprie de a pune problemele în faţa realităţii.
Comitem o greşeală dacă concluzionăm că existenţa ştiinţei este simplul fapt al existenţei
indivizilor, că orice alt demers care urmăreşte să le perceapă să- şi aleagă ca obiect abstracţii speculative
şi forme ireale.
Gândirea voastră percepe totdeauna figuri (gebilden) ca obiecte ale ştiinţei. Ea nu găseşte
echivalent în realitatea imediată. Se întâmplă des să nu căutăm cum lucrurile se comportă în singularitatea
lor ci creăm o nouă unitate colectivă plecând de la ele. Formele colective sunt sinteze intelectuale. În
fiecare dintre indivizi luaţi separat nu găsim ceea ce este comun ci ceea ce - I diferenţiază unul de celălalt
95
pentru că aceasta constituie unitatea indivizibilă a vieţii personale. Plecând de la un ansamblu, de la toţi,
formăm unităţile mai vaste (grecii şi persanii) şi reflecţia cea mai succintă face să apară faptul că cu
aceste concepte în acest punct depăşim existenţele individuale.
Dacă vrem să excludem acestea, sub pretextul că doar existenţele individuale ar fi reale am
priva această sferă de conţinutul său cel mai incontestabil, legitim. Afirmaţia după care nu ar exista decât
indivizi umani ob. ale ştiinţei nu poate în acelaşi timp să ne împiedice a vorbi de ansambluri de
evenimente şi forme colective de acelaşi fel, de societate în general.
Astfel înţeleasă aceasta constituie un concept abstract dar fiecare din nenumăratele şi
expresii şi unităţi ale acestui concept se referă la un obiect dând loc unei căutări sau meritând a fi studiat
cu toate că nu există doar în existenţe individuale, separate.
Aceasta ar putea fi imperfecţia ştiinţei noastre, o necesitate provizorie a cărui scop final ar
consta într - o ştiinţă despre indivizi ca realitate concretă sf. ultimă.
Indivizii - privind mai atent - nu sunt atomii lumii noastre, ca unitate insolubilă care
desemnează conceptul de “individ” nu este un obiect al cunoaşterii ci doar al ordinei trăite. realul în
sensul riguros al ermenului constituie baza oricărei sinteze superioare intelectuale; obţinut prin izolarea şi
perceperea unor elemente şi reduse la altele mai simple, mai profunde, mai vaste decât mediul fizic,
cultural.
În fapt aceste elemente constituie construcţii intelectuale foarte elaborate dacă nu acordăm
relitatea autentică decât unor veritabile realităţi ultimul şi nu fenomenelor prin care - şi găsesc o formă -
realitatea de cunoscut ar deveni total de neînţeles. reducerea ultimă la individ ar fi o limită foarte clar
arbitrară pentru că acest individ nu ar putea să apară la o analiză tot mai avansată decât ca o juxtapunere
de calităţi particulare, destine, forţe şi circumstanţe istorice care constituie prin raport cu el realităţi la fel
ca şi indivizii însuşi în raport cu societatea.
În concluzie, pretinsul realism care - şi exersează critica asupra conceptului de societate şi
în continuare asupra celui de sociologie lasă să scape orice realitate ce poate fi cunoscută pentru a o
respinge în infinit şi o caută în ceea ce nu poate fi perceput.
În fapt trebuie să concepi cunoaşterea după un cu totul alt principiu structural cel care
selecţionează în acelaşi complex etern de fenomene un anume număr de obiecte diverse care trebuie
cunoscute, recunoscute totodată ca definitive, omogene pentru ştiinţă. În realitate chiar în percepţie, orice
apropiere înlocuieşte orice distanţă a cărei limită inferioară n - ar şti să se lase determinată. Imaginea pe
care o avem plecând de la o anume distanţă are o proprie raţiune de a fi, nu poate fi înlocuită de nici o altă
distanţă. La o anumită distanţă apropiindu - ne de existenţa umană fiecare individ se distinge clar,
detaşîndu- se de celălalt. Dacă ne - am îndepărta un punct particularul ar dispare şi s - ar naşte imaginea
unei societăţi cu culori proprii pe care am putea - o recunoaşte şi respinge.
Am putea fonda dreptul la independenţă a reflecţiei ştiinţifice asupra societăţii prin raport
cu ideea că orice devenire reală nu s - ar dezvolta decât în indivizi. Realitatea este dată ca un complex de
imagini, de juxtapoziţii continue a fenomenelor superficiale.
* Realitatea devine ştiinţă doar când adoptă forma cunoştinţei.
Există un alt ? : Existenţa umană ar fi ea doar singură reală în indivizi fără ca acest timp
validitatea conceptului de societate să aibă de suferit.
Nu am putea reconstitui viaţa societăţii plecând doar de la structurile celorlalte ştiinţe ale
societăţii. Aceasta s - ar sparge într - un număr de sisteme dezordonate fără intervenţia altor sisteme.
Socializarea se desface şi reface din nou într - un etern flux şi într - o eternă fierbere care ţine indivizii
chiar acolo unde nu reuşeşte să ajungă la forme de organizare caracteristică. Relaţiile de la persoană la
persoană conştiente sau nu, durabile sau nu ţin unele la altele. În asta consistă acţiunile reciproce între
elem. care susţin această fermitate şi elasticitate în toată multiplicitatea şi toată unitatea vieţii în societate,
setea atât de manifestă şi enigmatică. toate aceste mari sisteme şi organizaţii super individuale la care ne
gândim a propos de conceptul de societate nu sunt decât mijloace de a consolida în cadre durabile şi figuri
autonome acţiuni imediate reciproce care leagă viaţa indivizilor. Ele primesc astfel autoritate şi autonomie
pentru ase pune şi opune în funcţie de existenţă prin care indivizii se condiţionează reciproc.

96
 Realizându - se progresiv, societatea semnifică că indivizii sunt legaţi de influenţe şi
determinări pe care le simt reciproc. Ea este ceva funcţional, ceea ce indivizii fac şi totodată suportă.
Caracteristică a sa fundamentală: ar trebui să vorbim de socializare.
Putem considera că doar elementele materiale ar constitui realitatea, că mişcările lor,
modificările lor reciproce niciodată sesizate, observabile concret nu ar fi decât realităţi de ordin secundar.
În acelaşi sens, doar indivizii umani ar constitui realităţi veritabile. Societatea nu are nimic
substanţial, concret ci ar fi doar o devenire.
Aparenţele sensibile ne arată doar indivizi şi între ei un spaţiu vid., într - un anumit fel. Ar
trebui să refuzăm să vedem realul susceptibil de a fi studiat în devenirea lui dinamică în care indivizii se
modifică reciproc.
Orice ştiinţă selecţionează o serie sau un aspect sub direcţia unui concept determinat.
Sociologia nu acţionează mai puţin legitim atunci când analizează existenţele individuale şi recompune
urmând un concept propriu numai ei.
Dacă sociologia este fondată pe o abstracţie a realităţii totale sub conduita conceptului de
societate şi dacă datorită acestui fapt I se reproşează că este ireală- doar indivizii fiind reali îşi pierde
valoare aceasta o protejează împotriva exagerării.
Omul e determinat în fiecare moment în fiinţa sa şi în ceea ce face că e o fiinţă socială,
toate ştiinţele omului ar putea părea că se reduc la ştiinţa socială - singura purtătoarea întregii forţe şi a
întregului sens.
Societatea şi sociologia se bazează pe un fapt important în sine şi bogat în sine (-ideea -
omul: fiinţă socială).
Producţia socială - raporturi reciproce între oameni. Producerea fenomenelor se face prin
viaţa socială într - un dublu sens: coexistenţa indivizilor care au raporturi reciproce crează ceea ce nu s -
ar putea explica prin unul singur şi succesiunea generaţiilor a căror moşteniri şi tradiţii se confundă
indosolubil cu moştenirea individului ceea ce face ca omul social e nu numai un descendent dar şi un
moştenitor.Producţia socială s - a structurat între producţie pur individuală şi producţia transcendentă -
apariţia metodei genetice în şt. spiritului .
Sociologia nu e doar o ştiinţă având propriile sale obiecte distincte în virtutea diviziunii
muncii a altor ştiinţe, dar a devenit de asemenea o metodă a ştiinţelor istorice şi umane în general.
Acestea nu sunt obligate să - şi abandoneze obiectul. Metoda sociologică se climatizează la fiecare
problematică a ştiinţelor.
Sociologia nu se înţelege ca obiect care nu ar trata deja una din celelalte ştiinţe existente,
atâta timp cât se bazează pe: omul, fiinţă socială şi societatea - purtătoarea evenimentelor istorice.
Ea este aplicabilă ansamblului problemelor - nu are conţinut propriu.
Pentru că metoda sa posedă o asemenea universalitate, sociologia constituie un fundament
comun unui ansamblu de probleme particulare cărora le lipseau anumite clarificări obţinute unele din
altele. Acestui aspect comun al socializării ? corespunde aspectul comun al modului de cunoştinţă
sociologică potrivit căruia putem găsi pentru o problemă determinată o posibilitate de soluţie sau de
aprofundare chiar dacă domeniul cunoştinţei e total eterogen în conţinut.

SOCIOLOGIA; Cercetări asupra formelor socializării (1908)

Digresiunea încearcă să elucideze condiţiile după care indivizii pot să formeze o societate
şi în acest sens este un studiu al teoriei cunoştinţelor. Ea relevă de asemenea o ontologie a societăţii care
se întreabă asupra condiţiilor a priori ale socializării.
Cum şi după care condiţii indivizii pot să interacţioneze şi să intre în acţiuni reciproce?
După care moralitate un individ empiric este un individ social? Ce loc oferă societatea fiecărei
personalităţi după calităţile sale?
Digresiue asupra problemei: cum este posibilă societatea?
Kant îşi pune întrebarea: cum este posibilă natura? Care sunt condiţiile care trebuie să
existe reunite pentru ca o natură să poată exista? K: Caută esenţa prin formele care o constituie şi care
prin consecinţă fac să existe natura în sine.
97
 Ar fi convenabil să tratăm într - o manieră analoagă problema condiţiilor apriori în virtutea
cărora societatea e posibilă. Pentru că elementele individuale şi aici sunt date care într - un anumit sens se
menţin totuşi separate unele de altele cum e cazul pentru percepţiile sensibile şi care fac experienţa
sintezei lor în unitatea unei societăţi doar pentru un proces al conştiinţei care pune în relaţie existenţa
individuală elementelor izolate cu celelalte elemente în formă definită şi după reguli determinate.
Diferenţa fundamentală între unitatea societăţii şi unitatea naturii este totuşi următoarea: unitatea
naturii după Kant, se realizează exclusiv în subiectul care percepe, ea este produsă de acesta cu şi plecând
de la materiale de sensuri care nu sunt racordate în ele însele; unitatea societăţii este realizată de
elementele sale fără să existe altă mediere pentru că sunt conştiente şi operează o sinteză. Această unitate
nu are nevoie de observatori.
Principiul următor al lui Kant - conexiunea nu poate să rezide niciodată în lucruri pentru că
nu e realizată decât de subiect. Nu valorează pentru conexiunea societăţii care în fapt se îndeplineşte chiar
mai imediat în lucruri care sunt aici suflete individuale. Ca sinteză această conexiune rămâne ceva pur
psihic şi fără paralelă cu configuraţii spaţiale şi cu acţiunile lor reciproce. Unificarea nu are aici nevoie
de nici un factor eterior elementelor pentru că fiecare dintre ele exersează funcţii care umplu vis - a- vis
de lumea exterioară energia psihică a observatorului. Conştiinţa de a forma cu alţii o unitate este aici
singura unitate în cauză. Asta nu înseamnă conştiinţa abstractă a conceptului de unitate ci nenumărate
relaţii singulare, faptul de a avea sentimentul şi de şti că ceilalţi sunt determinaţi şi că alţii ne determină
pe noi. Chestiunea de a şti care domeniu al realităţii exterior observabile trebuie să fie înţeles ca o unitate
nu depinde de conţinutul imediat şi strict obiectiv al acestei realităţi ci este determinat de categoriile
subiectului şi exigenţele salecognitive.
Societatea este în acelaşi timp o unitate obiectivă care nu are nevoie de unobservator
neconţinut în ea.
Nu este decât o simplă problemă de terminologie a şti dacă căutarea condiţiilor procesului
de socializare trebuie să se unească au nu epistemologic, pentru că această configuraţie care se ridică din
aceste condiţii şi care îşi primeşte normele din formele ei nu consistă în nişte cunoştinţe ci în nişte
procese practice şi de situaţii reale.
Cunoştinţa de a socializa sau a fi socializat ar trebui numită cunoştinţă imediată decât o
cunoştinţă dobândită. În acest caz subiectul ar avea ca suport, semnificare intrinsecă a socializării, această
cunoştinţă imediată.
Care sunt categoriile specifice pe care omul trebuie să le poarte în el? şi Care sunt formele
pe care trebuie să le îmbrace conştiinţa odată ce a fost înghiţită adică societatea ca fapt al cunoştinţei:
Toate acestea pot fi numite epistemologie a societăţii.
Condiţii sau forme ale socializării operante “a priori”:
1) Imaginea pe care un om o dobândeşte de la altul printr - un contact interpersonal e determinată
de anumite lunecări care sunt nişte schimbări principale ale complexiunii obiectului real;
Aceste lunecări sunt de două tipuri:
- într -o anumită măsură percepem pe celălalt ca fiind generalizat;
- cunoaşterea completă ar presupune în acelaşi timp o identitate completă.
Pentru a cunoaşte omul noi nu - l înţelegem, nu - l percepem în pura sa individualitate ci
susţinut, valorizat de către tipul general sub care - l valorizăm. denumim totuşi omul după un tip care nu -l
putem exprima în cuvinte, tip cu care individualitatea sa nu coincide exact.
2) Există o altă categorie sub care oamenii se văd ei însişi ca şi pe ceilalţi şi se transformă cu
scopul de a produce societatea empirică, ceea ce poate fi formulat de unprincipiu în aparenţă banal: că
fiecare element al unei grupe nu este doar o parte a societăţii dar este în plus ceva diferit.
Aceasta fundează condiţia pozitivă pentru ca individul să fie prin alte părţi ale fiinţei sale
parte a societăţii: maniera de a fi socializată determinată sau codeterminată de maniera prin care el nu este
în societate. Această relaţie cu societatea se potriveşte nu doar pentru anumite tipuri generale (străini,
criminali) dar şi cu nenumărate variante pentru orice fenomene individuale.
Făcându - se abstracţie de poziţiile cu totul ridicate şi conducătoare viaţa individuală, tonul
personalităţii totale, au dispărut din activitatea socială. Oamenii nu sunt decât suporturile unui schimb de

98
realizări şi contrarealizări care se produc după norme obiective, şi tot ceea ce nu aparţine acestei
obiectivităţi pure a dispărut în principiu de asemenea din această activitate socială.
3) Societatea este o configuraţie compusă din elemente inegale. Pentru că chiar acolo unde
tendinţele democratice sau socialiste proiectează o “egalitate” unde îl ating parţial nu poate fi vorba decât
de o echivalenţă între persoane, realizări, poziţii, o egalitate între oameni din punct de vedere al naturii
lor, al conţinutului lor de viaţă sau a destinului nu poate să intre complet în calcul.
Societatea dacă o reprezentăm ca pe o schemă pur obiectivă ea apare ca un ansamblu de
conţinuturi şi acţiuni legate între ele prin spaţiu, timp, cocepte şi valori. Ea este o încrucişare de fenomene
calitativ determinate.
În acest fel ceea ce este pur personal, creat interior, impulsurile reflexelor proprii rămân de
fapt în afara consideraţiilor. Societatea nu se deyvoltă doar psihologic ci şi fenomenologic considerate
exclusiv în funcţie de conţinuturile ei socciale! - ca şi cum fiecare element ar fi determinat pentru locul
său în totalitate. Viaţa se desfăşoară ca şi cum toţi membri s - ar găsi într - o relaţie de unitate, într -o aşa
manieră încât fiecare dintre ei depinde de toţi ceilalţi şi toţi ceilalţi depind de el.
Este o (întrebare) problemă nesemnificativă de a şti dacă cercetările de epistemologie
societăţii care trebuiau să fie exemplificate prin aceste discuţii dacă aparţin filozofiei sau dacă fac parte
propriu vorbind sociologiei. Natura problemei sociologice nu suferă prea mult datorită acestei dileme
(ilozofie - sociologie). Aceste cercetări sunt poate o regiune de frontieră dintre două metode.
Sociologia îşi propune abstracţia acelui fapt care în fenomenul complex pe care - l numim
viaţă socială este real societate, adcă socializare. Ea îşi propune să îndepărtăm din inpuritatea acestui
concept tot ceea ce nu constituie societatea în sine ca o formă de existenţă unică şi autonomă dar care
oricum nu poate fi realizată istoric decât în interiorul societăţii. Prin asta avem de a face cu un miez de
probleme clar definite; s - ar putea ca periferia sferelor problemei să atingă alte sfere de o manieră
provizorie sau durabilă şi ca delimitaţiile să devină problematice, dar centrul nu rămâne mai puţin solid la
locul său.

Sursă: Georg Simmel - Sociologie; Cercetări asupra formelor socializării

Georg Simmel - “Digresiune asupra problemei: cum este posibilă societatea” în
sociologia şi experienţa lumii moderne.

99
 EMPIRISMUL SOCIOLOGIC: ASPECTE METODOLOGICE SI
DOCTRINARE

Pastrandu-si acceptiunea sa etimologica(10) vehiculata in intreaga istorie a filozofiei(11) empirismul

sociologic s-a conturat ca o orientare doctrinara si s-a particularizat, ulterior, intr-o metodologie de
cercetare, tocmai ca o reactie de impotrivire la imixtiunea metafizicii in spatiul semantic al enunturilor
sociologice.
Acceptand primatul experientei in procesul cunoasterii stiintifice a spatiului social, empirismul
sociologic a mers dincolo de aspectele de ordin principial afirmndu-se ca o metodologie, ca un set de
tehnici si procedee de exploatare a universului global.
Unitara in estenta sa, aceasta orientare a cunoscut forme foarte diferite de manifestare. Ca etapa
distincta in istoria doctrinelor sociologice, necesita, de aceea a fi tratata prin prisma principiului
metodologic al unitatii in diversitate. In consecinta, criteriul cronologic va fi sistemul de referinta la care
ne vom raporta in prezentarea personalitatilor care s-au dovedit a fi referentiale pentru evolutia
emipirsmului socilogic in ansamblul sau, si nu pentru gandirea sociologica din propriile spatii de
provenienta sau rezidenta.
Ca principale surse ale empirismului sociologic remarcam:
a)scoala filozofica britanica a empirismului clasic (J. Locke, G.Berkeley, D. Hume), sistemul de
logica inductivista a lui J. Mill,

(10) gr.empereikos: en = in; peiria = experienta;

(11) Philinius din Cas, Serapion din Alexandria, Galien ( primul care a sustinut teza conform
careia empirismul este singura baza a cunoasterii pozitive), Stuard Mill (asociatismul), Fr. Bacon, T.
Hohhes, J. Locke,(empirismul materialist), G. Berkley, E. Mach, R. Avenarius (emipirismul idealist);
forma cea mai recenta empirismul logic);
indeosebi ceea ce acesta denumea canon of prof: metoda acordului, metoda diferentei, metoda
rezidurilor, metoda variatiei concomitente.
b) metoda pozitivista care consta in “formularea de explicatii teoretice si predictii ale
evenimentelor empirice observabile pe baza stabilirii de raporturi izomorfice intre teorie si observatie
(experimentare) sau de similaritati structurale intre nivelurile teoretice si cele observationale ale
cunoasterii;
c) rezultatele cercetarilor in domeniul statisticii, indeosebi lucrarile lui Fr. Galtan, K.Pearson, R.A.
Fisher, K. Pearson de exemplu considera legile stiintifice ca “expresii concentrate ale realitatilor si
succesiunilor”(12) obtinute prin generalizari de tip probabilist, iar relatiile dintre lucruri reprezentate prin
numere de forma coeficientilor este corelatii sau de contingenta. “Problema fundamentala a stiintei este
de a descoperi cum este corelata variatia dintr-o clasa cu variatia dintr-o alta clasa”(13)
Dezvoltand tehnica statistica a calcularii coeficientului de corelatie, K. Pearson a ajuns la
concluzia ca inlocuirea, in stiinta, a cauzalitatii cu contingenta si corelatia, genereaza o “noua epoca a
cercetarii”.
Pe baza acestor surse, emipirismul sociologic, ca metodologie de cercetare, s-a dezvoltat avand
ca model stiintele naturii si aplicarea tehnicilor statistice.
FREDERIC LE PLAY (1806 – 1884) – recunoscut ca fondator al sociologiei empirice care s-a
constituit, efectiv, plecand de la premisa utilitatii practice a descoperirilor stiintifice. Similar cu tehnica,
rezultata din obiectivarea practica a valorilor stiintei si raspunzand unor necesitati concrete, si stiintele
sociale trebuie sa puna, neconditionat, in slujba ameliorarii conditiilor de munca si viata ale oamenilor,
rezultatele cercetarilor sociale. Pentru a atinge acest
(12) K. Perasons: The grammar of science, New York, Meridian, Brooks. Inc, 1967, p. 82
obiectiv, stiinta sociala trebuie mai intai sa se debaraseze de speculatiile metafizice, pentru ca
apoi sa-si reconstruiasca un set de metode de investigare eficienta a realitatii sociale nemijlocite.
100
 Cunoscand adevarata forma de manifestare a “conditiei umane”, interventia in corijarea
aspectelor ei malformate devine posibila. Aceste exigente le poate indeplini sociologia prin reconstructia
conceptelor si a metodelor sale plecand nu de la imperative teoretice, ci de la exploatarea continutului
real al faptelor de viata concreta. Pentru a avea libertatea epistemiologica sociologia trebuie sa treaca
mai intai examenul sever al investigarii de teren, pe baza unor metode relevante stiintific si eficiente sub
aspect practic.
O astfel de metoda ar fi monografia pe care a practicat-o indeosebi in mediul industrial. Primele
cercetari Fr. Le Play le-a intreprins asupra familiilor muncitoresti ambitionand sa contureze prin
aditionarea datelor concrete privitoare la viata muncitorilor, intregul univers al acestui grup social
divers sub aspect profesional, dar relativ omogen ca pozitie sociala. In acest demers, observatia si
analiza documentara s-au completat cu interviul sociologic si metodele statistice in descrierea, voit
exhaustiva, a conditiilor de munca si de viata ale muncitorilor.
Considerand ca numai familiile celor ce-si castiga existenta din munca proprie sunt
reprezentative pentru natiune, Fr. Le Play s-a orientat spre familiile muncitoresti, formuland doua
existente metodologice in raport cu cercetarea monografica a acestora: a) familia trebuie sa fie
completa, adica formata din parinti, copii si batrani; b) familia respectiva sa-si asigure existenta in
exclusivitate prin munca. Tipul de familie pe care la propus vizeaza tocmai acest aspect: familia nu
trebuie sa aiba alte venituri in afara celor provenite prin munca.
Modelul elaborat de Fr. Le Play cuprinde doua parti:
1. prima parte cuprinde “mediul”, adica totalitatea conditiilor materiale si sociale ale zonei in
care traieste si munceste: aspecte fizice, geografice, istorice, climaterice, situatia demografica
a localitatii si zonei, tipul de proprietate, statistica profesiilor, disponibilul de locuri de munca
in profil zonal si local.
2. Partea a doua cuprinde calitatea vietii asa cum se reflecta in fiecare familie cercetata:
conditiile de munca si de viata, mijloacele de existenta, bugetul de familie, alimentatia,
locuinta, mobilierul, tipul de munci prestate de membrii familiei.
In finalul monografiei cateva concluzii privind: semnificatia tipurilor de
meserii practicate in familie in prezent fata de istoria familiei si a locurilor din care provine
comparativ cu situatia din zona de rezidenta, propuneri privind ameliorarea vietii familiilor muncitoresti,
cateva aspecte privitoare la dinamica traditiilor muncii industriale in profil local.
Folosind un astfel de model de cercetare, Fr. Le Play a studiat cu precadere bugetele de familie
ale familiilor nu numai din Franta, ci si din alte tari europene pe care le-a cunoscut in calitatea sa de
inginer si inspector de mine. Rezultatul acestor investigatii au fost publicate in lucrarea “Muncitorii
europeni”, aparuta in sase volume intre 1865 – 1880.
“Scoala monografica” a devenit cunoscuta si prin “L’ecole des Roches”, institutie intemeiata de
Fr. Le Play in scopul educatiei tinerei generatii in spiritul familiei particulariste. A condus timp de 30 de
ani aceasta scoala.
Folosirea bugetelor de familie ca metoda de cercetare demografica, a deschis drum cercetarilor
concrete si a relevat, pentru prima data, legatura dintre investigatia de teren si platforma teoretico-
metodologica de actiune in spatiul social global.
Discipolii sai(14) au completat studiul monografic cu date privind mediul georgrafic, factorul
demografic si structurile organizatorice ale muncii subiectilor investigati, relevand importanta
observatiei, ca metoda de cercetare, si extinzand monografia si alte institutii economice si sociale, si
chiar la
(14) Henri de Tourville (1834 – 1903); Edmond Demolins (1852 – 1907)
intreprinderi. Astfel Henri de Tourville a elaborat un model de cercetare monografica pe care l-a
denumit “nomenclatura” pentru a individualiza mai mult cele 25 de capitole si cele peste 326 de aspecte
(indici, in termenii sociologiei contemporane) derivate din aceste capitole in orizontul carora Tourville
considera ca s-au cuprins toate elementele definitorii pentru un studiu monografic. Aceasta
nomenclatura, era propusa ca instrument “obiectiv” de cererea completa si cu valoare universala a
mediului social, in optica autorului ea satisfacand toate exigentele pentru toate mediile sociale.

101
 Dimitrie Gusti (1880 - 1955), adept initial al lui Fr. Le Play, s-a desprins de orientarea acestuia
realizand o scoala monografica proprie cunoscuta sub numele de “Scoala monografica de la Bucuresti”
in care a perfectioant metodele folosite in Institutul Social Banat-Crisana.
Disociindu-se de premisele metodologice ale lui Fr. Le Play care restrangea sfera demografiei la
familiile din mediul industrial si restrangea analiza doar la viata economica oglindita in bugete, Dimitrie
GUSTI a pus bazele monografiilor rurale ca unitati sociale complexe (Nerej, Vrancea, cea mai
reprezentativa pentru satul de munte). Ulterior, cercetari monografice in mediul rural s-au realizat in
SUA (1919 – 1930), Franta (1935), Germania (1927, o echipa de 12 studenti a intocmit monografia a 12
sate din valea Rinului). Valorificand achizitiile metodologice experimentate in mediul rural si rezultatele
unei anchete desfasurate intre 1880 – 1890 in mediul rural american, sotii Lynd au realizat prima
monografie a mediului urban cunoscuta sub numele de Middletown (orasel cu 36.000 locuitori, anul
1920). Punand accent pe aspectele ecologice si completand observatia cu teste, chestionare si interviuri,
studiul monografica asupra acestei localitati urbane a fost reluat intre 1925-1935 ramanand o lucrare de
referinta in domeniu.
Cat priveste rolul observatiei in cercetarea empirica, Dimitrie Gusti s-a remarcat prin contributia
sa la elaborarea “regulilor observatiei sociologice militante”. Astfel conform lui D.Gusti, in explorarea
empirica a universului social, observatia trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
1. sa fie sincera si obiectiva, inlaturand toate prejudecatile posibile;
2. sa fie exacta, cuprinzand toate detaliile in unitatea diversitatii lor;
3. sa fie verificata si controlata prin interventii experimentale;
4. sa fie colectiva, prin aportul specialitatilor din toate domeniile vietii sociale, pentru a asigura
obiectivitatea, interdisciplinaritatea si corectitudinea datelor culese pe teren;
5. observatorul trebuie sa fie bine pregatit teoretic in ceea ce priveste criteriile de selectare a
datelor;
6. sa fie intuitiva si comprehensiva pentru a putea patrunde in esenta fenomenelor sociale
supuse investigatiei pe teren;
7. intrucat cercetarea sociologica nu se reduce la colectarea si repertorizarea datelor, observatia
trebuie sa fie completata cu comparatia pentru a descoperi elementele ce pot conduce spre
generalitati semnificative ale faptelor de viata culese din teren. “Vointa sociala, ca motivare a
existentei, relatiilor si proceselor unitatilor sociale, nu este o constructie arbitrara a
spiritului. Ea poate fi oricand descoperita si precis caracterizata prin raportarea
manifestarilor economice, spirituale, politice si juridice, la ansamblul cadrelor extrasociale:
cosmologic si biologic, psihic si istoric, ceea ce constituie legea paralelismului sociologic. Un
intreit paralelism: inauntrul cadrelor, un paralelism intre cadrele extrasociale: cosmologic si
biologic, pe de o parte si cele sociale: psihic si istoric, pe de alta parte; apoi un paralelism in
sanul manifestarilor, intre cele constitutive: economice si spirituale, si regulative-politice si
juridice; in sfarsit, un paralelism intre ansamblul manifestarilor si ansamblul cadrelor.
Paralelism inseamna ca toate aceste categorii nu formeaza raporturi de subordonare logica si
nici nu pot fi reduse unele la altele, adica nu formeaza intre ele inlantuiri cauzale, ci numai
conditii reciproce, existentiale; ele nu pot fi intelese decat in unitatea lor structurala, ca
totalitati sui-generis”.(15)
Scoala monografica de la Bucuresti este apreciata ca etapa calitativ distincta si calitativ
superioara in dezvoltarea metodei monografice. In intreaga sa existenta (1920 - 1948) s-a particularizat
prin urmatoarele contributii: a) fundamentarea teoretica a cercetarilor concrete prin operationalizarea
premiselor investigatiei de teren; b) integrarea unor tehnici noi de investigare in cadrele normative ale
metodologiei monografice; c) crearea unor modele mai simplificate pentru monografierea localitatilor
rurale, urbane si a unor intreprinderi, conferind o arie mai larga de cuprindere metodologica a
monografiei; d) pledoaria pentru trecerea de la descrierea si clasificarea rezultatelor, la explicatia
sociologica a materialului documentar cules prin cercetarea de teren.
Echidistant atat fata de orientarile rationalist-speculative, cat si fata de metodologia empirist-
factorista, D.Gusti a ramas in istoria sociologiei prin precizarile facute in legatura cu raportul optim
dintre teorie si practica intr-o cercetare sociologica “militanta”. “Un cercetator de teren care e
102
insuficient pregatit teoretic aduna la intamplare faptele nesemnificative alaturi de cele semnificative,
ingramadind un material care este mai mult un balast pentru stiinta decat un ajutor pentru lamurirea
problemelor ei fundamentale. Daca ar fi altfel, invatatorii si preotii care traiesc ani de zile in cuprinsul
unui sat, ar reusi sa intocmeasca monografii satesti de o valoare mult mai mare decat cercetatorii
stiintifici de specialitate”(16). Respingand “sociografia” ca nesemnificativa pentru fondul problemelor
sociale, Gusti s-a pronuntat transant “trebuie sa se puna capat si asa-zisei sociologii” de fotoliu sau
cabinet “prin coborarea din frumosul si confortabilul turn de fildes in plina realitate vie, frumoasa si
aspra, si urmarirea pe teren a torentului vietii, precum si complexitatea cateodata tragica
(15) Dimitrie Gusti: Pagini alese, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1965, p.117-118
(16) Dimitrie Gudti: Op. cit,, p. 124
a existentei pentru a-i descoperi coerenta interna si a-i prinde sensul si unitatea intima”(17).
O recunoscuta contributie la dezvoltarea sociologiei ca stiinta vizeaza aportul lui D.Gusti la
realizarea primelor cercetari inter si multidisciplinare prin fundamentarea praxiologica a principiului
imbinarii cercetarii cu actiune sociala militanta. Cine ar vedea si studia dosarele si fisele cuprinse in
bogata noastra arhiva monografica ar intelege ca dosarul de observatie, a cunoasterii patrunzatoare si
totale a vietii sociale romanesti, pe langa reinoirea viziunii sociale aduce indemnul de simpatie si de
solidarizare cu tot ce se intampla si invata a ajuta. Observatorul clarvazator devine astfel cel mai miscat
si devotat slujitor de mai bine, de ceea ce trebuie; de aceea cine intocmeste o monografie stiintifica,
bunaoara a unui sat, “scrie o carte de iubire si de neclintita incredere”.(18)
Prezentand lucrarile lui D.Gusti de la prima cercetare monografica (Goice Mare, Dolj, 1923) si
pana la documentele celui de-al XIV-lea Congres international de Sociologie(19) prevazut pentru 1939, la
Bucuresti, un exeget roman(20) sintetizeaza intraga doctrina si modelul de cercetare monografica a lui
D.Gusti dupa cum urmeaza:

(17) Dimitrie Gusti: Op. cit., p. 123 – 153;

(18) Dimitrie Gusti: Op. cit., p. 156 –157;
(19) Serie A: Les unites sociales;
Serie B: Les villages (2 vol.);
Serie C: Les ville;
Serie D: Les village et la ville;
(20) Petru Cristea: Metoda monografica in cercetarea realitatii sociale, Bucuresti, 1986, p.15

SOCIOLOGIA =stiinta a realitatii sociale prezente

(studiaza)
REALITATEA SOCIALA PREZENTA (care va cuprinde)

GENEZA ACTUALITATEA =valori

obiective

sau sau
CADRELE ESENTA MANIFESTARILE

Naturale: Constitutive:
COSMIC= natura VOINTA ECONOMICE
BIOLOGIC=viata SOCIALA SPIRITUALE

Sociale Regulative
PSIHIC=constiinta POLITICE
ISTORIC=timpul EXISTENTA ADMINISTRATIV-
JURIDICE
-unitatii
103
 - relatii
- procese

LEGEA PARALELISMULUI SOCIOLOGIC

- vointa
intre: - Cadre intre ele
- Manifestari intre ele

TENDINTE SI PERSPECTIVE DE EVOLUTIE

REALITATEA SOCIALA
VIITOARE

POLITICA ETICA

Sociologia, in conceptia lui D.Gusti, “este o stiinta a realitatii sociale

concrete si prezenta”. Termenul generic de “realitate sociala” cuprinde o sinteza de unitati
sociale care alcatuiesc “atomii sociali”. Cercetatorul social, realitatea sociala ii apare ca un complex de
manifestari paralele acestor unitati sociale elementare. Aceste manifestari sunt conditionate in forma lor
de cadre naturale sau sociale si sunt motivate de vointa sociala. Manifestarile sociale releva nivelul de
civilizatie al colectivitatilor umane concret determinate spatial, geografic si social.
Raspandit pe arii foarte largi, in Europa, empirismul sociologic si-a gasit un nou centru de
evolutie in mediul american ca urmare a declansarii razboiului mondial. Puse in serviciul armatei si al
efortului de razboi, cercetarile sociologice americane si-au dezvoltat si perfectionat arsenalul metodic
pus la punct in Europa, imbogatindu-l cu aportul tehnicilor moderne de calcul matematic si de
prelucrare a datelor.
In acest context alocarea unor importante resurse materiale au permis finalizarea unor cercetari
impresionante (The American Soldier) si au incurajat implicarea matematicilor moderne in cercetarea
sociologica dominata de “Scoala controlurilor sociale” intemeiata de Ed.Ross (1866 – 1960), considerat
ca fondator al sociologiei americane si al antropologiei culturale.
Treptat, sociologia americana a inceput sa fie dominata de cercetarea empirica lipsita de orice
fundament teoretic. Sub pretextul evitarii oricarui risc de valorificare ideologica a diagnozelor
sociologice, cercetarea sociologica a polarizat in raport cu doua mari curente:
a) curentul sociologic orientat catre investigarea grupurilor mici, reprezentat de Georges
zHomas, Robert Bales si Leon Festinger;
b) curentul analistilor (survey analysts) reprezentat de Paul Laczarsfeld;
Aflata in plina expansiune, sociologia americana a etapei la care ne referim “se orienta ferm spre
colectarea si adunarea faptelor nepasatoare fata de teorie si metoda, dupa noi instrumente si procedee de
investigare nemijlocita a realului”…(21) Orientarea spre cercetari empirice nu au reusit sa se mentina in
limitele legitimate epistemologic ale necesitatii studierii faptelor, ci a fost adesea, debordata de excese
empiriste, de renuntarea la teorie, de alunecarea in descriptivism nestiintific de a ceea a fost numit
“criza explicatiei”(22).Ca aspecte pozitive ale acestei etape amintim: diversificarea si rafinarea tehnicilor
de investigare, generalizarea muncii in echipa si dezvoltarea cercetarilor colective de tipul celor initiate
de D.Gusti si ramificarea cadrului institutional al muncii cu continut sociologic, ca urmare a diferentierii
104
si specializarii cunoasterii sociologice. Specializarea progresiva a cercetarilor de teren, dezvoltarea
setului de tehnici si matematizarea criteriilor de evaluare si prelucrare a datelor a contribuit la cautarea
si descoperirea identitatii proprii sociologiei in raport cu celelalte stiinte social-umaniste.
Refuzand orizontul conceptual al teoriei, empirismul american a evoluat spre o tehnologie a
actiunii sociale particulare, descrierea probelmaticii sociologice a grupurilor mici, prelevand in raport
cu aspectele globale ale societatii. “Noi nu am castigat inca o evidenta intr-o forma care sa ne permita
integrarea ei teoretica cumulativa”(23).
Mai concesivi, A.Zaleznic si D. Moment(24) considera ca studiul grupurilor mici este in acelasi
timp un studiu ale intregii societati redusa la scara din necesitati analitice.
Dincolo de aceste controverse, istoria sociologiei a inregistrat faptul ca empirismul american a
obtinut cele mai importante realizari in explorarea grupurilor mici finalizate in “teorii de rang mediu”
(R.Merton) si depasirea
(21) M.Cernea: Revista de filozofie, nr. 6/1968, p. 707;
(22) Mihu Achim: Socilogia americana a grupurilor mici, Bucuresti, 1970, p.26
(23) Mihu Achim: Op. cit. , p. 38
(24) A.Zaleznic and D. Moment: The Dynamics of Interpersonal Behavior, New York, J. Willey,
1969
diferentelor dintre stiintele naturii si stiintele sociale. Reprezentativa in acest sens este lucrarea
“Small Group Research. A.Synthesis and Critique of the Field”, New York, Holt, 1966, J.E.Mc.Grath,
I.Altman.
O prima incercare de elaborare a unei teorii unitare asupra grupurilor este cunoscuta sub numele
de “dinamica grupurilor” (Group Dynamics) pe baza careia a fost infiintat “Center of Group Dynamics”
la Massachusetts Institute of Tehnology (care dupa 1947, moartea lui K.Lewin, s-a mutat la universitatea
din Michigan).
Dinamica grupului ia ca punct de plecare teoria psihologica a campului careia (B) este o functie
(F) a persoanei (P) si a mediului (E), astfel ca: B=f(P.E). Comportamentul individual, desi dependent de
mediul natural si social, este profund marcat de evolutia in timp a optiunilor valorice ale grupului din
care face parte. De aceea, comportarea unei persoane X, se defineste “ca o schimbare a unei stari a
campului intr-o unitate data de timp dx”.(25)
Extrapoland aceste concluzii la nivelul microsocial, K. Lewin identifica in miscarea individului in
spatiul social variabile care determina evolutia structurala a grupurilor. Studierea grupurilor sub aspect
sociologic ar trebui sa se rezume la dezvoltarea tehnicilor de observare si masurarea a fortelor
individuale care, prin compunerea lor, pot explica legile evolutiei grupurilor in spatiul social global.
Intre individ si grup este o diferenta de grad, nu de calitate: ambele sunt variabile preponderent
psihologice care explica echilibrul, coeziunea si comunicatia – acestea fiind problemele de grup care tin
de competenta cercetarii sociologice.
G. C. Homans, incercand o depasire a nivelului strict descriptiv in analiza grupurilor, a incercat
elaborarea unei metodologii de cercetare a tutror grupurilor mici considerate “microcosmos al
societatii” globale. Pentru el abordarea grupului mic nu este scopul cercetarii sociologice ci doar
mijlocul eficient pentru descoperirea cauzelor care explica geneza si formele comportarii sociale,
(25) G. C. Homans: The Human Group, N. Y., Harcourt, 1950, p. 110
intrucat sistemul social are doua mari aspecte:
1) sistemul extern, care cuprinde mediul fizic, tehnic si social;
2) sistemul intern, adica „acea comportare a grupului care este o expresie a sentimentelor
reciproce dezvaluite de membrii grupului in cursul vietii lor impreuna”(26)
Interactiunea dintre aceste aspecte implica existenta unui optim care este conditia echilibrului
social. Cercetand sursele tensionale si eliminandu-le de la nivelul microsocial al grupurilor, devine
posibil echilibrul functional al sistemului social chiar la nivelul macrosocial al societatii industriale
contemporane, in cadrul careia experimentul social de la Western Electric Company, Hawthorne, in
apropiere de Chicago realizat de Elton Mayo (1880 – 1949) a insemnat un punct de reper pentru evolutia
sociologiei ca stiinta.
105
 Aceasta concluzie a fost impartasita si de alti specialisti ai grupurilor mici, precum Robert F.
Bales: „grupul mic este o expresie a echilibrului social general care face legatura intre micro si
macrosocial”. Echilibrul e rezultatul interactiunii grupurilor mici intre care organizarea si coordonarea
circulatiei informatiei joaca un rol hotarator. Optimul social este functie de optimul informational, intre
structurile organizatorice aflate in interactiune.
Ca metoda de cercetare el a propus „Interaction Process Analysis” in scopul promovarii unor
mijloace experimentale de explorare analitica a tendintelor (tipice) care pot conduce la descoperirea
unor regularitati susceptibile de a fi traduse in limbaj matematic si a realiza modele de aproximare
succesiva a starilor si proceselor grupurilor mici.
Atentia preponderenta acordata investigatiilor de laborator si experimentale a contribuit la
imbogatirea definitiilor operationale cu noi elemente de ordin metodologic si epistemologic.
Empirismul american a atins nivelul sau cel mai inalt si momentul
(26) J. L. Moreno: Sociometry, Experimental method and Science of Society, in The Sociometry
Reader, The Free Press, of Glencoe, Illinois, 1960, p. 60
maximei audiente internationale prin activitatea lui J. L. MORENO ( nascut la Bucuresti, 1902)
care a ramas in istoria sociologiei ca fondator al sociometriei definita de el insusi: „Sociometria este o
axa cu doi poli. Capatul unui pol este indreptat spre descoperirea nivelurilor profunde ale structurii
societatii, celalat este indreptat spre schimbarea bazei societatii potrivit cu faptele dinamice gasite in
structura ei”.
In conceptia sa „universul social” are trei dimensiuni:
1) societatea externa (external society) alcatuita din grupurile sociale reale concret structurate
ca: familia, atelierul, scoala, armata, biserica, etc.;
2) matricea sociometrica (sociometric matrix), compusa din structura sociala generata de
relatiile sociale preferentiale dintre indivizi. Acestea pot fi evaluate prin intermediul
sociogramelor care descriu configuratia spatiala a pozitiilor sociale individuale prin
intermediul statusului sociometric rezultat din scorul fiecaruia obtinut in sociomatricea
grupului

N −1
SA = ; unde SA = indicele expansivitatii economice
N
N-1 = numarul posibil de alegeri;
N = numarul total de indivizi din grup.

3) sociomatricea defineste “realitatea microscopica” a spatiului social. Totalitatea efectelor

antrenate de raporturile dintre “societatea externa” si “matricea sociometrica” defineste
complexitatea “realitatii sociale”, care ca obiect de studiu al sociologiei nu poate fi redusa la
structuri stabile sau la principii definitive. Ea este supusa unor influente multiplu conditionate
care trebuie sa se regaseasca la nivelul mai multor etape ale cunoasterii sociale autentice dupa
cum urmeaza:
a) socionomia – treapta cea mai inalta a cunoasterii sociale, are rolul de a valorifica toate
elementele furnizate de celelalte niveluri in scopul descoperirii si formularii legilor societatii
globale;
b) sociodinamica – studiaza structura grupurilor unice si a grupurilor inchise;
c) sociometria – stiinta masurarii sociale a proceselor prin intermediul testului sociometric, a
psihodramei si al configuratiei spatiale;
d) sociatria – preponderent aplicativa, se preocupa cu elaborarea terapiilor decizionale menite sa
insanatoseasca viata sociala.
Ca urmare a proliferarii metodelor empirice a avut loc o deformare a obiectivelor
cercetarii sociologice inceputa a fi apreciata nu dupa contributia la
rezolvarea unor probleme reale, ci dupa acuratetea si
matematizarea metodelor folosite. De aceea, in alegerea tematicii
106
 prevala nu importanta sociala a fenomenului social, ci posibilitatea
de a fi masurat. In acest context s-au dezvoltat tehnici de
investigatie ca: metodele de ancheta, scalare, de masurare a
atitudinilor, de interviu, de detectare a atributiilor, de analiza
factoriala, de analiza de continut, de studiu de caz, de prelucrare,
de modelare.
Matematizarea sociologiei prin aportul lui Hubert M. Blalock si James Coleman a sporit
capacitatea sociologiei de a face rencensamantul faptelor sociale si de a le prelucra statistic. Tocmai acest
fapt l-a determinat pe Pitirim Sorokin (1889 – 1967) sa denunte empirismul ca factografie, testomanie,
cuantofrenie, chestionaromanie.
Interesat mai mult de grupurile mici si de problemele de fond iminamente acestora, P. Sorokin
afirma: “Deoarece sunt extrem de rare societatile ale caror straturi sociale sa fie complet inchise, in orice
societate se manifesta mobilitatea verticala sau cele trei forme ale ei: economica, politica si ocupationala.
Mobilitatea verticala intampina intotdeauna si peste tot anumite “rezistente” sociale, ceea ce face ca ea sa
varieze in spatiu si timp. De aceea, nu exista o tendinta perpeua spre cresterea sau descresterea mobilitatii
unei societati. Cresterea/descresterea mobilitatii variaza in functie de cauzele care determina o forma sau
alta a mobilitatii sociale si care sunt: diferentele innascute dintre indivizi, diferentele dintre mediile
sociale in care traiesc oamenii si faptul ca acestia traiesc permanent impreuna (living together). Efectele
mobilitatii sociale sunt benefice pentru dezvoltarea intelectuala a indivizilor, pentru cresterea
inventivitatii lor si a prosperitatii economice a societatii, precum si pentru optimizarea distributiei sociale
a indivizilor; mobilitatea sociala are efecte negative asupra “compozitiei sociale a societatii” a
comportamentului social si relatiilor moral – afective, precum si asupra integrarii sociale. Stabilitatea
societatii este influentata atat pozitiv cat si negativ de mobilitatea sociala.(27)
Ca reprezentant al “integrismului sociologic”, P.Sorokin clasifica grupurile sociale in:
a) grupuri inorganizate sau semiorganizate: public, multime;
b) grupuri organizate:
1)cu legatura mica
2)grupuri biosociale: pe baza de varsta, rasa, sex;
3)grupuri socioculturale: “de rudenie, lingvistice, economice, religioase, politice;
4)cu legaturi multiple: familia, clan, natiuni, caste, ordine, clase.
In replica, Mac Iver, in (The Elements of Social Science, 1921), luand drept criteriu finalitatea
asocierii deosebeste urmatoarele tipuri de grupuri:
a) interese generale: asociatii filantropice;
b) interese specifice speciei: familia;
c) interese economice: agricultura, industria, comertul;

(27) Pitirim Sorokin: Social and Cultural Mobility, N. York, The Free Press, 1959, p. 139 – 152;
343; 495 – 540;
d) interese stiintifice si de educatie: scoli, universitati;
e) interese de putere si prestigiu: partidele;
In contextul denuntarii factologiei abuzive, intreprinse de P Sorokin, Paul Lazarsfeld a declansat
miscarea de reorientare teoretica a sociologiei americane in sensul depasirii marginirii empiriste spre care
a indreptat-o abandonarea preocuparilor teoretico – metodologice din cauza implicarii nemijlocite in
cercetarea de teren.
P. Lazarsfeld considera ca “din punct de vedere istoric trebuie sa distingem trei forte majore de
examinare a obiectului social: analiza sociala, asa cum este practicata de observatorul individual; stiintele
empirice organizate, mature, si o faza de tranzitie pe care o vom numi sociologia oricarei zone speciale a
comportamentului social”.(28)
Stiinta sociala empirica, in aceasta versiune, are urmatoarele caracteristici:
1) deplasarea accentului de la istoria institutiilor si a ideilor la comportamentul corect al
oamenilor;

107
 2) tendinta de a nu studia un sector uman izolat, ci de incerca in permanenta sa-l raportezi la alte
sectoare;
3) preferinta pentru studiul situatiilor si problemelor sociale care se repeta fata de cele care nu
survin decat o singura data;
4) analiza preferentiala a evenimentelor sociale contemporane si nu a celor istorice. (29) In esenta
este vorba de abandonarea “filozofiei sociale” in favoarea ancorarii in prezentul social,
considerat dintr-o perspectiva aistorica, pentru a fi evaluat prin ipoteze care prin verificarea lor
pe baza datelor colectate, pot deveni generalizari empirice. Ca “sarcini majore ale sociologiei
moderne” ar fi, in

(28) P. F. Lazarsfeld: What is sociology?, Oslo, Universitets Studentkonter, Skrivemas kinstua,

1948;
(29) P. F. Lazarsfeld: Op. cit.
aceasta conceptie: “sa organizeze cunoasterea realizata cu ajutorul unei teorii sistematice, sa
dezvolte metodele empirice pentru a masura gradul de regularitate a universului social si a explica
conditiile de validitate ale tuturor proverbelor, dictoanelor si cunostiintelor asa-zis intuitive”(30)
Ca obiective ale sociologiei contemporane, Paul Lazarsfeld identifica:
1. coerenta si precizia;
2. “delimitarea obiectului” de studiu prin care P. Lazarsfeld intelege cristalizarea unei
metodologii eficiente;
3. “clarificarea termenilor” prin explicarea tehnicilor de cercetare;
4. asigurarea legaturilor dintre totalitatea tehnicilor de cercetare care si-au dovedit validitatea;
5. sistematizarea rezultatelor empirice prin formularea regularitatilor statistice ca punct de
plecare pentru noi ipoteze de cercetare;
6. formalizarea rationamentelor sociologice prin “combinarea proprietatilor elementare”
7. analiza variabilelor.
In analiza variabilelor contributiile lui P. Lazarsfeld au devenit indispensabile pentru cercetarile de
teren din toate domeniile si tocmai de aceea unanim recunoscute pe plan mondial. De importanta
referentiala, care sa-si gaseasca locul si in istoria doctrinelor sociologice, amintim: procedeele de
clasificare (taxonomice) ale desfasurarii spatiului de atribute, ale analizei multivariate sau “variabilei –
test”, incercarea de a construi o teorie sociologica

(30) P. F. Lazarsfeld: Philosophie des sciences sociales, Paris Gallimard, 1970,

p. 257;
doar pe baza comandamentelor metodologice ale sociologiei empiriste, fapt posibil deoarece
teoria relativitatii “n-a fost, la drept vorbind, rezultatul exclusiv al descoperirilor de ordin material, ci, de
asemenea al clarificarii conceptuale a notiumilor fundamentale”.(31)
Din aceasta cauza, sociologia lui P. Lazarsfeld a mai fost numita: “o practica metodologica” sau o
“metasociologie”.
Considerarea cercetarii empirice nu ca scop ci ca secventa in reconstituirea conceptuala si
metodologica a sociologiei reprezinta directia fundamentala a sociologiei americane contemporane, care
influenteaza puternic miscarea sociologica europeana.
Dupa o prima faza de preluare mimetica a tuturor tehnicilor de investigare si prelucrare a datelor,
sociologia europeana, indeosebi cea franceza, manifesta o tot mai vizibila tendinta de emancipare fata de
modelul american. Astfel, spre deosebire de sociologii americani, preocupati preponderent de inovarea si
perfectionarea tehnicilor de investigatie, cei europeni manifesta mai mari preocupari fata de integrarea
metodologiilor de cercetare in teorii sociologice cu raza explicativa tot mai larga asupra unor fenomene
sociale de importanta cardinala.
O astfel de reactie se inregistreaza chiar si in sociologia americana si ea isi are originea in
structuralismul lui T. Parsons.
Diversificarea cercetarilor concrete a antrenat cristalizarea mai multor tipuri de cercetari, dintre
care amintim:
108
 a) cercetari explorative – urmaresc descoperirea unor noi campuri problematice si formularea
unor ipoteze noi;
b) cercetari ce-si propun verificarea ipotezelor (hypothesis testing) – M. W. Riley;
c) cercetari experimentale – B. Berelson;
d) cercetari pe baza de esantion – G. A. Steine;
(31) P. F. Lazarssfeld: Op. cit.,p. 384.
e) cercetari pe baza de studii de caz;
e) cercetari formulative (studii explorative) – descoperirea de noi idei;
f) cercetari descriptive – explorarea intensiva a unor cazuri reprezentative;
g) cercetari de verificare a unor ipoteze;
h) cercetari globale (a full social system analysis);
i) imbinarea cercetarii fenomenelor manifeste “deschise” (ouvert) cu cele “inchise” (couvert)
intr-o arie de investigatie menita de a dezvolta problematica aferenta grupurilor mici (R. A.
Bales, R. D. Mann).
In prezent empirismul sociologic defineste tendinta de reducere a investigatiei sociologice la un
simplu rencensamant al faptelor susceptibile de prelucrare statistica, relevandu-se a fi o orientare de
factura neopozitivista. Negarea aportului constructiv al cercetatorului, considerat ca simplu inregistrator
de fapte spontane, fara corelatie cu exigentele de ordin conceptual si metodologic reprezinta limita
fundamentala a acestei orientari sociologice.

REPERE BIBLIOGRAFICE:

1. Primele mari incercari de descriere a spatiului problematic aferent vietii sociale

sunt carcteristice pentru activitatea lui Seymour Lipset si
Tocqeville, Alexis de: Dela democratie en Amerique (1835 – 1840);
L’Ancien Regim et la Revolution (1856);
2.Frederic Le Play (1806 – 1882), inginer si inspector de mine. Opere principale: Les ouvriers
europeens (1855); La Reforme sociale en France (1869); L’organization du travail (1870);
L’organization de la famille (1870);
3. Dimitrie Gusti (1880 – 1955), profesor de sociologie, filosofie si etica la Universitatea din Iasi
si Bucuresti. Ministru al Invatamantului (1932 – 1933), membru al Academiei Romane din 1919, apoi
Presedinte al acestei institutii intre 1944 – 1946, membru al mai multor academii, institutii si societati de
sociologie de peste hotare. Fondator al Scolii sociologice(monografice) de la Bucuresti, a fundamentat
“metoda monografica” a abordarii multidisciplinare a subiectului pe “cadre” si “manifestari” realizand
mai multe monografii ale satelor romanesti intre 1925 – 1948. Prin obtinerea legiferarii serviciului social
(1939) a reusit sa institutionalizeze pentru prima oara in lume “cercetarea sociologica imbinata cu
actiunea sociala practica si cu pedagogia sociala”. A fondat si condus “Asociatia pentru stiinta si reforma
sociala” (1919 – 1921), Institutul social-roman (1921 – 1939); (1944 – 1948), Institutul Social Banat –
Crisana, Consiliul national de cercetari stiintifice (1947 – 1948). Impreuna cu H. H. Stahl, V. I. Popa si C.
Focsa a creat Muzeul Satului (1936). A infiintat si condus revistele: Arhiva pentru stiinta si reforma
sociala (1919 – 1943); Sociologie romaneasca (1936 – 1944) care va reapare in serie noua dupa 1990.
Opere principale: Egoismus und Altruismus (1904); Die Sociologischen Betrehnugen in der neun
Ethik (1908); Cosmologia elena (1929); Sociologia militans (vol.I, 1935; vol I si II, 1946); Cunosterea si
ratiune in serviciul ratiunii, 2 vol. (1929; Problema sociologiei (1940); La sciene de la realite sociale
(1941);
In acelasi timp in care Fr.Le Play se afirma cu monografiile sale, in Romania s-au
realizat mai multe cercetari monografice deosebit de valoroase.
In ordine istorica, amintim pe Ion Ionescu de la Brad (1818 - 1891) care a studiat 3 judete:
Agricultura romana in judetul Dorohoi (1866); Agricultura romana in judetul Mehedinti (1868);
Agricultura romana in judetul Putna (1869);

109
 Cercetarile acestui eminent om de stiinta au fost continuate de S.P.Radianu care a publicat
lucrarea: Judetul Bacau – studiu agricol si economic.
In afara acestor doi mari oameni de stiinta, la care mai putem adauga si realizarile lui B.P.Hasdeu,
o serie de alti profesori si invatatori anonimi au mai publicat mai multe monografii, din care amintim:
Romul Simu: Monografie a comunei Orlat, judetul Sibiu, anul 1985;
Ioachim Munteanu: Monografia economica si culturala a comunei Gura Riului, judetul Sibiu,
1895;
Victor Pacala: Monografia comunei Rasinari, 1915;
Gadei: Monografia comunei rurale Bragadiru, judetul Ilfov, 1905;
Neculai Daranga: Monografia comunei Targu frumos, judetul Iasi, 1916.
Pe baza acestor cercetari a inceput sa se vehiculeze foarte frecvent ideea monografiilor partiale
care au antrenat atomizarea cercetarilor de profil.
In replica Dimitrie Gusti a pledat teoretic pentru necesitatea unei sociologii de sinteza
care sa conduca spre o conceptie de sistem in cercetarea
fenomenului social nu in maniera speculativa, ci prin imbinarea
cercetarii empirice cu generalizarea teoretica prin articularea
dimensiunii sociologice cu cea morala, politica si economica a
fenomenelor studiate.
In acest sens, D.Gusti a propus monografia ca pe singura metoda cu relevanta stiintifica in
cercetarea societatii prin integrarea praxiologica a celorlalte tehnici de explorare a fenomenalitatii sociale.
Ca tehnici noi, propuse si experimentate cu succes de D.Gusti, amintim in primul rand arhiva sociologica
destinata, in conceptia autorului, realizarii unei banci de date, repertorizate tematic, pentru a putea fi
folosite la studierea longitudinala a fenomenelor. Catalogarea informatiilor prin intermediul acestei
tehnici l-a condus in final, la ideea realizarii unei harti sociologice ca instrument operativ in facilitarea
tipologiilor si in definirea mai clara a obiectului de studiu al sociologiei stiintifice.
Pe baza acestei conceptii a demarat realizarea unei harti sociologice a Romaniei, obiectiv ramas,
din nefericire, doar schitat, dar care constituie un camp de afirmare pentru viitoarele generatii de
sociologi. Acea “enciclopedie a satelor si oraselor” de care spunea D.Gusti ca avem nevoie atunci,
reprezinta o nevoie tot mai presanta si in cel mai imediat prezent aflat in ora unor mutatii multiplu
semnificative.
4.K Lewin
Plecand de la Berlin, s-a stabilit incepand cu 1932 la Stanford. Din 1935 incepe colaborarea
stiintifica si didactica la Universitatea din Iowa unde infiinteaza o serie de studii de psihologie a
copilului (child Welfare Research Station), dupa 1940 la Massachusets Institut of Tehnology Center for
Groups Dynamics, care, dupa 1947 se va muta la Michigan unde este si in prezent (Institutul continua si
azi unele teme de cercetare pe care le-a initiat K Lewin in timpul vietii si activitatii sale stiintifice).
Opere principale: Field Theory in Social Science, Harper und Brothers, New York, 1951.

5. G.C. Homans
Nascut la Boston, Massachusets, in 1910, a urmat cursurile Universitatii din Harvard,
unde a si fost profesor si a desfasurat o bogata activitate de
cercetare stiintifica in sociologia grupurilor mici.
Opere principale: An Introduction to Pareto; English Vilegers of the Thirtheen Century; The
Human Group. Its Elementary Forms; The nature of Social Science, Harcourt, NY, 1967.

6. J.L. Moreno
Nascut la Bucuresti in 1892. A practicat medicina, a fost scriitor si s-a realizat ca sociolog in SUA,
dupa al doilea razboi mondial.
Opere principale: Cine va supravietui (1934); Sociometria si randuielile culturale (1934);
Sociometria si stiinta despre om (1956); Culegere de sociometrie (1960);Psihodrama, 3 volume aparute
intre 1959 – 1969.
110
 7. Lazarsfeld, Paul Felix
S-a nascut in 1901 in Viena, avand o dubla formatie stiintifica: de sociolog si statistician. Profesor
de sociologie la Universitatea Zcolumbia intre 1940-1962.
Opere principale: The Unemployd of Meryenthal (1932); Radio and the Print Page (1940); The
People’s Crois (1948); Organizing Educational Research (1964); The Language of Social Research
(1955); Incepand cu anul 1965, impreuna cu R.Boudon a publicat: Vocabulaire des sciences sociales;
L’analyses empyrique de la causalite; L’analise des procesus sociax; The Algebra of Dichotomous System
(1961).

8. Sorokin, Pitirim Alexandrovici

S-a nascut in 1889 in Turcia aproape de Siktavkar, si a incetat din viata in 1968 la Winchester,
Massachusetts. A parasit Rusia in 1923 si s-a stabilit in SUA unde a publicat in 1945 “Society, Culture
and Personality”.
Opere principale: Sociology of Revolution (1952); Social and cultural Dynamics (1937); Basic
Trends of Our Time (1964); Sociological Theory of Today (1966); Manii si slabiciuni in sociologia
moderna (1956).

111
 STRUCTURALISM FUNCTIONALIST – CONTRIBUTIE LA
CONSTITUIREA UNEI TEORII GENERALE A ACTIUNII
SOCIALE

I. CATEVA PRECIZARI ETIMOLOGICE

Structuralismul, ca termen, deriva din latinescul “Struere”= a cladi, a construi. Ca orientare

metodologica este o creatie a secolului nostru si exprima aspiratia comunitatii stiintifice de a elabora o
metoda universal valabila de abordare a fenomenelor si proceselor care compun realitatea obiectiva.
Caracteristica principala o constituie prioritatea acordata evidentierii structurilor cu importanta definitorie
pentru comportamentul sistemelor. Structurile sunt modelele ideale care exprima totalitatea raporturilor
dintre elementele componente (diferente, opozitii, corelatii), iar sistemele definesc imaginea generica sub
care poate fi prezentat ansamblul organizat al elementelor componente.
In prezent se opereaza o distinctie intre teorii structuraliste (care urmaresc premeditat eliminarea
conotatiilor subiectiv-antropologiste explicand sistemele prin structurile si functiile lor, fara interes pentru
continutul acestora) si metoda analizei structurale (care insista asupra procedeelor formale de evidentiere
a structurilor ce confera identitate functionala sistemelor).
Criticat pentru neglijarea diacroniei in favoarea sincroniei (Gonseth, Goldman) structuralismul s-a
afirmat mai intai in lingvistica (Ferdinand de Saussure si scoala lui), apoi s-a extins in toate domeniile:
matematica (N.Bourbaki), biologie (Ludwing von Bertalanffy), studiul complexitatii relatiilor de rudenie
dintre societatile primitive (CL Levi-Strauss), investigarea raporturilor culturale dintre subconstient si
inconstient (J. Lacan) problematica filosofiei culturii (M.Faucault), geneza structurilor culturale si rolul
acestora asupra sistemului social (A.Radcliffe-Brown, E.Evans Pritchard, G.Hurdock).
Dupa Cl. Levi-Strauss “esenta metodei structuraliste consta in construirea deliberata de modele
abstracte prin dezmembrarea artificiala a obiectului de studiat si reconstruirea sa ulterioara in termenii
unor proprietati relationale esentiale”.(32)

STRUCTURALISMUL FUNCTIONALIST AMERICAN

Aparut ca replica la marginirea empirista care domina sociologia americana, si, din dorinta
manifesta de a solutiona “criza explicatiei sociologice”, structuralismul functional reprezinta o prima
mare incercare de sinteza doctrinar-teoretica a contributiilor europene si americane la dezvoltarea
sociologiei. De aceea, unii exegeti au si avansat ideea identificarii acestei orientari cu un adevarat
compendiu de istorie a sociologiei.
Sintetic, aportul european apare prin categoriile sociologic elaborate de E. Durkheim (institutiile,
normele, valorile = elemente coercitive de socializare), V.Pareto (structura actiunii sociale, echilibrul
social, caracterul variabil si independent al functiilor), Max Weber (ideal-tipurile), A. R .Brown si B.
Malinowski (functionalismul), autori pe care T. Parson I-a studiat chiar in Europa, la London Scool of
Economics si la Universitatea din Heidelberg, iar aportul american prin particularitatile gandirii sociale
americane in care s-a format.
In datele sale esentiale, structuralismul functionalist ramane, insa, o expresie teoretica a
mentalului colectiv american in care toate influentele straine au fost asimilate critic, novator si cu
mijloacele “traditionale” ale pragmatismului .
(32) G.T.:Studii documentare, Teorii si curente in filosofia si sociologia contemporana(5),
Bucuresti, 1970, p.12, Studiu asupra lui Runciman; G.W.: What is structuralist?, The British Journal or
sociology London, 20, nr. 3, September, 1969
In acest sens, analistii americani(33) ai locului si rolului lui T.Parsons in istoria sociologiei
americane delimiteaza trei etape mai importante:

112
 1. intre 1840 (inceputul “miscarii de stiinta sociala” americana) si 1865 (incheierea razboiului
civil in America) cand se apreciaza ca au inceput sa se constituie premisele care vor conduce la
constituirea sociologiei americane.
Caracterizata prin ecletism si preponderenta a elementelor de filosofie sociala, aceasta etapa a fost
dominata de evolutionismul organicist a lui H. Spencer ale carui principii coincideau cu aparitiile de
reforma sociala ale americanilor orientati spre schimbarea sociala (social change) a vechii Americi
coloniale. Afirmarea teoretica si legitimarea sociologica a “ordinii sociale” (William Graham Sumner,
Lester Frank Ward, Albion Woodbury Small, Franklin H. Gidings) continua pana la primul razboi
mondial, incheind o perioada pe care Talcott Parsons o denumeste “protosociologie”.
2. Perioada interbelica a ramas in istorie prin emenciparea sociologiei americane de sub
influenta teoriilor europene si orientarea in exclusivitate asupra solutionarii problemelor sociale (social
problems) majore care confruntau societatea americana. Meopozitivismul (G.Lundberg, Stuart Dodd),
behviorismul (J.B.Waston, E.a.Ross, F.G. Chopin, M.F.Nimcoff), ecologia umana (Scoala de la Chicago)
reprezinta treptele de coborare de la teoria sociologica la preocuparile concrete ale investigatiei de
teren. Sociometria si microsociologia au dat expresie practica acesteri orientari spre abordarea “in
adancime” a fenomenalitatii sociale (W.Thomas si Fl.Znaniecki – taranul polonez in Europa si America;
soti Lynd: problematica orasului mic Gunar Myrdal: situatia negrilor;).
Proliferarea metodelor si tenicilor de cercetare concreta ramane nota dominanta a acestei perioade.
(33) L. L. Bernard and Jessie Bernard: Origins of American Sociology. The Socila Science
Movement in the United States, Thomas y Crowel Company, N. York, 1944

3. Dupa cel de-al II –lea razboi mondial, ca urmare a jonctiunii dintre progresele obtinute in
rafinarea tehnicilor de investigare concreta si acumularile conceptuale cu continut eminamente sociologic,
s-a declansat “revirimentul teoretic”. Ca reprezentant tipic al noii tendinte de elaborare a unei conceptii
globale asupra destinului omului contemporan, sistemul lui T.Parsons marcheaza cel mai semnificativ
moment de discontinuitate fata de descriptivismul factologic in care a degenerat empirismul sociologic.
Sub raportul continutului de idei, sistemul sau poate fi impartit, din necesitati de analiza, in trei
niveluri:
I. Teoria actiunii sociale pleaca de la premisa determinarii intregii vieti sociale de catre ideile si
valorile dominante. “Actiunea este un proces in sistemul actor-situatie care are semnificatie motivationala
pentru actor, sau, in cazul unei colectivitati, pentru indivizii ei componenti… Aceasta inseamna ca
orientarea proceselor de actiune corespunzatoare se bazeaza pe atingerea gratificatiilor sau evitarea
frustrarilor actorului respectiv”(34). In sfera actiunii sociale intra, deci, totalitatea manifestarilor prin care
individul (actorul) isi adecveaza mijloacele la exigentele atingerii scopului.
Ca elemente componente actiunea sociala prezinta urmatoarea structura: scopurile umane, situatia
de actiune (conditii + mijloace), orientarea normativa (valori si norme).
Mijloacele si conditiile alcatuiesc latura conditionala, iar scopurile si normele, latura normativa a
actiunii. Gradul de adecvare a mijloacelor la scop defineste rationalitatea actiunii sociale care poate fi:
a) rationalitatea intrinseca: atunci cand scopurile sunt atinse prin mijloace optime; de exemplu,
actiunile economice, iar din punct de vedere istoric, perioada clasicismului, iluminismul,
economia clasica engleza, pozitivismul).

(34) T. Parsons: The Social System, The Free Press, New York, London, ed. 1951, p. 4
b) rationalitatea simbolica: atunci cand scopurile sunt atinse imediat si uneori, doar partial.
Rationalitatea simbolica este o expresie a multiplei determinari a scopurilor care au o
incarcatura nu numai rationala, ci si afectiva generata de pasiuni. Pasiunile pe care le pun
actorii in atingerea scopurilor dau nastere la tensiuni intre individ si societate relevand
diferenta dintre scopul individual si scopurile generale, aspect definit ca “problema
hobbesiana” a ordinii. Integrarea in spatiul social este posibila prin valorile pe care societatea,
in mod simbolic, le promoveaza ca legitime pentru alternativa actorului in spatiu social global.
Valorile sociale circumscriu alternativele permisibile de miscare individuala in spatiul social
conferind realism scopului si eficienta mijloacelor.
113
 Complementar acestor “valori comune”, actiunea mai este orientata si de valori
motivationale in care intervin trei categorii de factori:
1. rationali cognitivi prin care este perceput gradul de adecvare a situatiei la asteptarile individuale
(need dispositions);
2. cathetici – prin care se formuleaza reactia individuala la situatia sociala determinata;
3. evaluativi – valorile si motivatiile constituie forta motrice a orientarii natiunii.
Pe coordonatele subiective ale actiunii T.Parsons distinge patru momente importante
ale actiunii: momentul axiologic-normativ, momentul cognitiv,
momentul teleologic-finalist, momentul psihologic-motivational.
Sub aspectul comportamental, fiecare act uman implica o orientare motivationala si o orientare
relevand faptul ca optimizarea gratificarii individuale trebuie sa aiba loc printr-un raport optim intre ego
si alter-i. Evitarea mutuala a frustrarilor posibile este denumita de T.Parsons “paradigma a
complementaritatii expectative”. Fiecare actor are, in spatiul social global, o raza de actiune concret
determinata de prescriptiile rolului prin care isi aduce contributia la mentinerea echilibrului social. Prin
integrarea expectativelor de rol cu valorile si normele sociale se ajunge la institutionalizarea rolurilor,
societatea definindu-se ca o structura de roluri institutionalizate. Internalizarea valorilor sociale, ca proces
de socializare, este forma de optiune individuala in fata unor “alternative structurale” ale actiunii sociale,
cunoscute sub numele de variabile model (pattern variables).
Libertatea de actiune este, in esenta, o relatie sociala de alegere intre alternative, nu o
creatie comportamentala sau de inovare structurala. Raportarea
performanta a individului la spatiul social e posibila numai prin
asumarea cerintelor functionale aferente rolului.
Relatiile sociale generate de actiunea sociala, T.Parsons le clasifica in:
1). Relatii comunitare (bazate pe afect si respectul traditiei) si
2). Relatii societale (bazate pe norme elaborate rational).
In studierea lor sociologul se raporteaza din necesitati metodologice la cinci perechi
de tipuri abstracte de valori asemanatoare tipurilor weberine:
1. afectivitate – neutralitate afectiva;
2. orientare catre colectivitate – orientare spre sine;
3. universalism – particularism;
4. calitate – realizare;
5. specificitate – difuziune.
Aria alegerilor posibile este reprezentata conform figurii de mai jos:

GROUPING OF PATTERN
Value Orientation

Univesralism- Ascription –
Particularism Archievment

Colective – Self

Difuseness- Neutrality-
Specificity Affectivity

“Pentru a satisface imperativele functionale ale adaptarii, realizarii scopurilor, integrarii si

continuitatii ei ca sistem social orice societate se structureaza in patru subsisteme: economic, politic,
comunitar si socializator. Relatiile dintre aceste patru subsisteme (structuri) se desfasoara dupa legea
ierarhiei cibernetice: partile cele mai bogate in energie detin cel mai mic volum de informatie si sunt

114
factori de conditionare a actiunii, in timp ce partile bogate in informatie sunt sarace in energie, avand insa
rolul de factori de control al actiunii”.(35)
Cu modelele structurale (pattern variables) incepe cel de al doilea nivel de analiza a sistemului
sociologic al lui T.Parsons.
II. Al doilea nivel de complexitate structurala a universului social il reprezinta structurile
actionaliste ale vietii sociale. Integrate functional, acestea sunt: cultura, societatea ca sistem,
personalitatea si organismul behaviorial, carora le corespund functiile de mentinere a paternului, de
integrare, de atingere

(35) T. Parsons: The Social System, New York, The Free Press , 1951, p.205
a scopului, de adaptare. Relatiile dintre aceste functii definesc paradigma functionala a actiunii,
conform careia fiecare componenta a actiunii sociale trebuie abordata din punct de vedere al cerintelor
functionale (functional prerequests) care-i sunt specifice. T. Parsons identifica patru imperative
functionale valabile in orice sistem social: 1) atingerea scopului (goal attainment; G); 2) adaptarea
(adaptation; A); 3) mentinerea modelului (latent pattern maintenance; L); 4) integrare (integration; I).
Prin corelarea imperativelor functionale cu structuralitatea actiunii in functie de doua axe ale
situatiei in care se desfasoara (intern/externa si instrumental – consumatoare) se obtine urmatorul
model(36):
Instrument Consumator
al Afectivitate
Universalis Particularism
m
Neutralitat
e
Externe (nevoi) A G
Specificitate Adaptare Atingerea
Performanta Scopurilor
Interne (nevoi) Latenta Integrare
Calitate
Difuziune L I

Acest model releva faptul ca integrarea unitatilor functionale intr-un sistem unitar al actiunii
sociale este posibila numai prin respectarea a cel putin trei tipuri de conditii:
1. conditii de structura – care permit o stabilitate relativa a intregului sistem;
2. conditii de ”realizare a functiilor” - implica activitati “instrumentale” (de realizare a
scopurilor) si activitati de “mentinere” (adaptare);
3. procesualitatea – defineste diferentierile de rol din interiorul sistemului.
In acest context actiunea sociala apare ca un subsistem al sistemului
(36) I. Ungureanu, St. Costea: Introducere in sociologia contemporana, Bucuresti, Ed. Stiintifica
si Enciclopedica, p. 114
global al intregii actiuni umane. “Actiunea este, astfel, vazuta ca realizandu-se intre doua
componente structurale ale unui sistem: actorul si situatia. Extinzand analiza la orice nivel al sistemului
total de actiune sociala, conceptul de “actor” este extins pentru a defini nu numai personalitatile
individuale in roluri, ci orice tip de unitati care actioneaza – colectivitati, organisme, sisteme culturale”.(37)
Componentele structurale ale actiunii, atat la nivel micro cat si la nivel macrosocial se gasesc dispuse intr-
o ierarhie cibernetica in cadrul careia esentiale raman doua aspecte: schimbul de energie (input/output) si
ierarhia de control prin care scopurile personalitatii coreleaza pozitiv cu comportamentul de rol. Actiunea,
conceputa astfel, este un sistem ordonat de componente care se inradacineaza in lumea fizica si in
organismul viu si care sunt controlate de patternuri si simboluri culturale. In scopuri analitice foarte
generale, trebuie sa descompunem actiunea in patru subsisteme primare, pe care le vom numi sistemul

115
cultural, sistemul social, personalitatea individului si organismul behaviorial. Acestea patru constituie o
ierarhie de control, in ordinea enuntata, adica de la sistemul cultural “in jos”.(38)
Valorificand conceptele rezultate din construirea teoriei actiunii sociale – scopuri, situatie,
orientarea normativa – care constituie cadrul de referinta (frame of referance) T. Parsons trece la
“ilustrarea unor scheme conceptuale pentru analiza sistemelor sociale in termenii cadrului de referinta al
actiunii”(39)
In construirea sistemelor, T. Parsons urmareste corelatia intre imperativele normative ale functiilor
si modalitatile concrete de raportare a actorului la situatie si roluri. Sistemele sociale sunt un rezultat al
integrarii sistemelor de actiune generate de diferentierile de rol, in urmatoarea succesiune: actorul, pe
baza rolului prescris de imperativele functionale determina o situatie prin alegerea segmentelor, ce
definesc situatia, in spatiul social. Structura raporturilor dintre actor si situatie conform orientarii
actorului, defineste un sistem de
(37) T. Parsons: Sociological Theory and Modern Society, p. 194;
(38),(39) T. Parsons: Sociological Theory and Modern Society, p. 194;
actiune, iar prin interdependenta dintre aceste sisteme de actiune, ia nastere sistemul social
caracterizat prin tropismul sau spre echilibrul functional.
Sistemele de actiune pot fi:
1. sisteme ale personalitatii;
2. sisteme sociale;
3. sisteme culturale.
Cand aceste sisteme se mentin integrate in raza acelorasi cerinte functionale prin resurse actionale
proprii, ele alcatuiesc “o societate”. Aceste resurse endogene ale sistemului sunt identificate de T. Parsons
la nivelul “asteptarilor normative mutuale” care dau nastere rolurilor (ceea ce actorul face in raporturile
sale cu ceilalti si care trebuie privit in semnificatia sa functionala pentru sistemul social”(40)) si statusurilor
(“locul sau in relatiile din cadrul sistemului”(41)). Interdependenta dintre statute si rolurile de baza dau
nastere structurilor societale si status – roluri care alcatuiesc fundamentul organismului social global.
Analiza structural – functionalista (ca metodologie sociologica) vizeaza descoperirea tuturor raporturilor
functionale dintre parte si intreg prin relevarea corelatiilor dintre structura statusurilor si realizarea
rolurilor in raza celor patru cerinte functionale atingerea scopurilor, adaptarea, mentinerea modelului
(patern) si integrarea. Ceea ce determina, in ultima instanta, actiunea, este nu motivatia individuala, ci
normele “acceptate” de “cerintele functionale ale sistemului, semnificatia unei actiuni sau clase de actiuni
trebuie inteleasa nu direct si primar in termenii motivatiei, ci in termenii reali sau probabili ai
consecintelor pentru sistem”(42).
Fiecare componenta a sistemului social se structureaza conform functiei pe care o
indeplineste in sensul exigentelor celor doua principii ale
structuralismului functionalist: principiul teologic si principiul
echilibrului, care actioneaza in sensul integrarii tuturor fortelor in
sistem. Mecanismele principale ale inegrarii sunt:
institutionalizarea, internalizarea, socializarea prin adoptarea
(40),(41),(42) T. Parsons: The Social System, p. 25;29

normelor si valorilor comune, controlul social. Relatiile interactive, desfasurate in

arealul functional al imperativelor functionale, definesc esenta
structurii sistemului social ca structura de roluri care se indeplinesc
prin prisma “asteptarilor normative” generate de sistemul valorilor
acceptate la nivel global. De aceea, imperativul functional cel mai
important il reprezinta transmiterea universului simbolic creat de
valorile definitaorii pentru sistem de la o generatie la alta pentru a
asigura continuitatea modelelor de socializare si integrare in
sistemul global.

116
 Cultura apare, in aceasta perspectiva, un invariant structural care poate asigura
perenitatea conditiei umane dincolo de formele organizatorice
episodice.
Structura globala societati se construieste pe relatiile morale care la T. Parsons sunt
prezentate ca sinteza intre relatiile instrumentale generate de
rationalitatea intrinseca, si relatiile expresive determinate in
continutul si forma lor de manifestare de catre rationalitatea
simbolica. In spatiul global relatiile dintre ego si alter-I mai
comporta, insa si o incarcatura eafectiva. Cand aceasta este
institutionalizata si protejata normativ, poarta numele de
solidaritate, cand se mentine informala imbraca formele loialitatii.
In ambele cazuri structura morala se afirma ca singura cale de
transformare a societati intr-o colectivitate lipsita de antagonisme.
“Solidaritatea sociala” este prezentata ca principala modalitate de
realizare a “scopurilor colective” in care individul se regaseste
prin optiunile valorice proprii.
O forma “netipica” de raportare a individului la structuri, anume “raportarea
negativa la structuri”, defineste continutul deviantei generata de o
“contracultura” fata de cultura si universul simbolic existent. Ca
principala forma de atenuare a deviantei T. Parsons propune
“subsistemul controlurilor sociale”.
Normele culturale sunt criterii de ierarhizare atat a variabilelor structurale, cat si a
imperativelor functionale care determina actorii sa actioneze spre
“performante necesare pentru ca sistemul in chestiune sa persiste si
sa se dezvolte”(43)
In analiza, atat a deviantei, cat si a controlului social T. Parsons recomanda ca punct
de plecare imperativele “echilibrului social al sistemului”.(44) In
functie de motivatie devianta este clasificata in patru tipuri
principale corelate cu patru categorii de controluri sociale:
1. agresivitatea (agressivness) – corelata cu diferite forme de suportare;
2. retragerea (withdrawal) – corelata social cu promisiunea;
3. indeplinirea constrangerii (compulsive performance) – controlata social prin “negarea
reciprocitatii”;
4. acceptarea constrangerii (compulsive acceptance) – controlata social prin “manipularea
situatiei”.
Cea mai eficienta modalitate de controlare a diversitatii formelor de devianta o
constituie institutiile cu a caror analiza T. Parsons trece la nivelul
al III-lea de abordare sociologica a fenomenalitatii sociale.
III. Evolutia structurala are ca obiectiv relevarea modalitatilor de trecere de la
microstructuri generate de interferenta psihicului, socialului si
axiologicului in raza de actiune a actorului, la macrostructuri
rezultate prin compunerea imperativelor functionale la nivelul
structurilor globale ale sistemului social.
Prin extrapolarea paradigmei complementaritatii expectativelor, specifica actorului,
la nivelul relatiilor dintre componentele sistemului social global, T.
Parsons identifica patru mari subsisteme: subsistemul cultural,
comunitatea sociatala, politica, economia. Sintetic, paradigma
structurala sistemului social se prezinta astfel:

(43) T. Parsons: The Social System, N. Y., The Free Press, 1951, p. 26;
(44) T. Parsons: The Social System, N. Y., The Free Press, 1951, p.250.
117
 Functie A. Subsitemul B. Elemente C.
cultural Structurale
I. Mentinerea patternului si Subsistemul valorilor si VALORI
atenuarea tensiunii normelor prin care se
mentine patternul
II. Integrarea Comunitatea societala NORME
III. Atingerea scopului Politica COLECTIVITATI
IV. Adaptarea Economia ROLURI

Aceste structuri sunt echivalentele, la nivel macrosocial, ale culturii, sistemului social,
personalitatii si organismului behavioral care articuleaza actiunea
la nivel microstructural. Aceste echivalente servesc lui T. Parsons
pentru a demonstra faptul ca autoreglarea si echilibrul sistemului
social global se infaptuiesc printr-o transmitere de legitimare,
autoritate, energie si informatie intre subsisteme similar cu
transmiterea informatiei intre actori. De aceea, ca si la nivel micro,
la nivel macrostructural valorile legitimeaza normele care prescriu
modele de comportament pentru fiecare colectivitate in scopul
integrarii generale in sistem. Ierarhia cibernetica ce se stabileste
intre subsisteme prin articularea functionala a controrilor cu
resursele interne de energie consolideaza sistemul social global
transformandu-l intr-o societate suficienta siesi ( a self – sufficient
society).
Fiecarui subsistem ii corespunde o stiinta sociala dupa cum urmeaza:
a) antropologia studiaza subsistemul mentinerii patternului cultural;
b) sociologia isi rezerva ca domeniu al competentei epistemice comunitatea societala;
c) sociologia politica: subsistemul politic;
d) economia studiaza rationalitatea instrumentala a actorilor in rolurile specifice subsistemului
economic.
Dezvoltarea sistemului social global presupune, in conceptia structuralismului
functional, o permanenta diferentiere de roluri in sistemele de
valori cu scopul asigurarii echilibrului social si a unei structuri
globale constante. In acest sens, T. Parsons identifica patru tipuri
de structuri sociale in istoria societatii umane: societatea latino –
americana, societatea “idealista” germana, societatea chineza
traditionala, societatea americana moderna. Schimbarea sociala
(social change) actioneaza numai la nivelul sistemului de a concepe
lumea iar directia schimbarii este rationalizarea conceptiilor
umane, nu schimbarea structurilor.
Evolutia structurala comporta o redistribuire functionala a unor structuri
evolutionare universale (evolutionary universals) in sensul cresterii
potentialului adaptiv al actorilor la complexul structurilor care
definesc sistemul social concret determinat. Ca principale structuri
universale ale societatii moderne, T. Parsons enumera: birocratia,
sistemul juridic modern, pietele economice si democratia.
In mod rezumativ, principalele subsisteme sunt urmatoarele:
1.Subsistemul cultural cuprinde: credinte, idei, teorii si simboluri care creeaza roluri
si functii sociale specializate. La baza sa sta cultura prin care T.
Parsons intelege: “Scheme ordonate de sisteme de simboluri, care
sunt obiecte ale orientarii actiunii ce devin comportamente
118
 internalizate ale personalitatii si tipare institutionalizate ale
sistemelor sociale”(45). Cei trei factori functionali care opereaza la
nivel microstructural (cognitivi, cathetici, evaluativi) stau la baza a
trei tipuri generale de forme culturale:
a) sistemele de credinta (belief sistems) in cadrul carora credintele existentiale sunt
fundamentale. Acestea pot fi: credinte empirice,

(45) T. Parsons: The Social System, p. 327

intemeiate pe valorile stiintei orientate fie cognitiv (in stiintele naturii), fie expresiv
si evaluativ (in ideologie) si credinte nonempirice, prezente in
demersurile filosofice si religioase.
b) sistemele de orientarea spre valori cuprind reperele normativ axiologice care legitimeaza
miscarea actorului in spatiul si optiunile valorice individuale.
c) sistemele de simboluri expresive au un rol instrumental deoarece exprima codificat nevoi
(need – disposition) si activitati specific umane. Ele ajuta la o mai corecta comunicare intre
actori prin incarcatura umana aferenta fiecarui simbol “sistemul simbolurilor trebuie sa aiba
un aspect normativ…ca sa mentina conformitatea cu standardele sistemului”(46). Ocupatia, de
exemplu, este un criteriu al stratificarii sociale, rangul social fiind stabilit in functie de modul
si gradul in care actorul evalueaza valorile comune care garanteaza echilibrul sistemului
global. “Diferentierea structurala a unui sistem social intr-un sistem ocupational poate fi
denumita complex instrumental”, avand ca elemente componente: ocupatia, schimbul,
proprietatea.
Stratificarea sociala, prezentata ca “stratificare functionala” face redutanta, in
conceptia lui T. Parsons, abordarea clasica a societatii impartite in
clase sociale. Societatea moderna a inlocuit solidaritatea de clasa
cu solidaritatea nationala.
2) Subsistemul politic constituie obiectul epispemic al sociologiei politice in cadrul
careia categoriile de putere, forta, influenta, s.a., sunt utilizate
pentru a explica fenomene ca: mecharthismul, fascismul, segregatia
rasiala in America, sistemul politic bipartit american.
Consecvent optiunii sale metodologice conform careia realitatea sociala
(46) T. Parsons: The Theory of symbolism in Relation to Action, in Working Papers,
p. 41;
este o unitate functionala intre un plan real si un plan simbolic, T.Parson considera
ca miscarea individului in mediul sau (environment) este
determinata de modul cum isi foloseste “resursele de putere” de
care dispune. In societate exista o “banca a puterii” in care fiecare
actor detine controlul in calitate de “actionar”, puterea fiind,
“capacitatea unui sistem social de a-si mobiliza resursele pentru a
atinge scopuri colective”. In acest context, “solidaritatea sociala”
este asigurata pentru obligarea (bindigness) la care consimte
actorul sa raspunda cerintelor functionale ale sistemului, codificate
in simbolurile normativ-axiologice acceptate ca legitime.
Activitatea politica semnificativa se desfasoara prin intermediul institutiilor care pot
fi: a) rationale: cu atributii precise in definirea statuturilor si
rolurilor care contribuie nemijlocit la stabilitatea sistemului,
echilibrand situatiile tensionale care apar in viata sistemului social;
b) regulative: reglementeaza raporturile optime dintre interesele
actorilor si imperativele functionale ale sistemului; c) culturale:
detin intreaga autoritate in pastrarea “patternurilor” orientarilor
valorice morale care asigura coeziunea tuturor subsistemelor in
119
 raza de influenta a sistemului considerat. Pentru aceasta actioneaza
componentele numite “universale”. Cele mai importante universale
(evolutionary universals) din punct de vedere politic sunt: 1)
stratificarea sociala; 2) legitimizarea culturala si instutionalizarea
culturii; 3) organizarea birocratica a guvernului, banilor si pietei;
4) generalizarea normelor universale de comportament (norme
tehnice) aferente birocratiei; 5) asociatiile democratice.
Ideologia are trei functii: a) articularea sistemelor sociale cu cele culturale; b)
facilitarea acceptarii profesionistilor de catre grupele non-
profesionistilor; c) definirea si constientizarea rolurilor in acord cu
sistemul de valori intitutionalizate.
Ca parte a sistemului social, votul are rolul de a structura mediile
simbolice care mediaza procesele de interactiune sociala
orientandu-le catre “mutatiile functionale” impuse de necesitatea
echilibrului social global.
3) Subsistemul economic, ca obiect de studiu al economiei, este alcatuit din doua
nivele: 1) “sistemul social tehnic sau primar”; 2) “sistemul
managerial-institutional”, cu atributii exprese in mentinerea
modelelor de comportament profesional specifice marilor
intreprinderi si organizatiilor bussinesului.
“La baza structurii (at the bottom)”, sistemul social isi are radacina in individul
uman concret – ca organism fizic actionand intr-un mediu fizic.
Acest individ ca personalitate participa in procesul interactiunii
sociale prin intermediul rolurilor sale variate. Rolurile sunt
organizate si dirijate in sensul formarii de colectivitati reglementate
de norme tot mai institutionalizate pe masura ce urcam in ierarhia
sociala.
In varful sistemului (at the top) este societatea ca sistem, total organizata ca o unica
colectivitate politica si institutionalizata dupa un sistem de valori,
mai mult sau mai putin integral”47.
Procesele economice au o importanta deosebita in trasarea “limitelor mentinerii” (boundary
maintaining) sistemului in conformitate cu regulile dupa care patternurile definesc structurile relationale
ale expectatiilor de rol. In acest context, cele cinci orientari de validare apar particularizate la domeniul
economic ca: 1) dilema a gratificatiei si disciplinei; 2) dilema interesului privat versus colectiv; 3) dilema
alegerii intre tipurile/standardele orientarii de valoare; 4) dilema alegerii intre modalitatile obiectului
social; 5) definitia scopului/interesului fata de obiect.
Valorile fiind fundamentul sistemului social, explica si imperativul lui homo economicus
(Pantaleone) prin “optimizarea gratificatiei” prin T.Parsons incearca o sincronizare a intereselor
individuale ale actorului supus presiunilor normative ale sistemului global de actiune.
(47) T. Parsons: General Theory in Sociology today, New York, 1960, p. 9;
Analiza sociologica a susbsistemului economic trebuie sa se restranga la abordarea urmatoarelor
probleme: 1) problema diponibilului, adica a mecanismelor si a finalitatii schimbului de procese si
servicii disponibile; 2) problema “remunerarii”, respectiv definirea cuantumului de insusire legitima de
catre actor a unei parti din suma de produse si servicii disponibile in societate; 3) problema accesului la
bunuri si a mecanismelor care asigura competitia in productia si schimbul eficient de bunuri si servicii; 4)
problema definirii drepturilor de posesiune.
Aceste patru categorii de probleme devin rezolvabile, conform teoriei lui T.Parsons, numai in
cadrul “sistemului monetar de schimb” intemeiat pe exigentele rationalitatii instrumentale. Sub aspect
sociologic “cooperarea este un mod mai puternic de integrare a activitatilor instrumentale decat este
schimbul. Ea inseamna impletirea activitatilor sau contributiilor intr-un asemenea mod, incat produsul sa
fie o unitate care poate intra intr-un proces de schimb”48.

120
 Rationalitatea instrumentala genereaza o structurare a tipurilor de relatii pe trei nivele: 1)
tehnologia: cuprinde produsele tehnologice care asigura logistica productiei moderne; 2) economia:
cuprinde totalitatea relatiilor de productie si de schimb; 3) organizatia: care polarizeaza ansamblul
relatiilor de cooperare. Cooperarea, ca un element indispensabil schimbului economic poate imbraca
forma: loialitatii, atasamentului, sau a solidaritatii, ipostaza din urma fiind rezultatul institutionalizarii
relatiilor de cooperare. Cand interesele economice ale actorilor nu sunt afectate, sistemul social este o
unitate organica, vertebrala, generand comportamente solidare din partea actorilor.
Subsistemul religios: ca parte competenta a sistemelor de credinte si idei specifice
sistemului social global, are la T.Parsons un rol important in “intemeierea semnificatiei”(grounding of
meaning) lumii reale. Religia raspunde nevoii organice a omului de a-si explica diferenta intre asteptarile
umane si cadrele normative ale existentei sale. Preluand distinctia metodologica dintre
(48) T. Parsons: The Social System, p. 72;
judecatile existentiale si cele de valoare de la E.Durheim, T.Parsons releva functia integratoare a
religiei definita ca o structura perena, in masura sa depaseasca oscilatiile si cautarile valorice atat de
caracteristice conditiei individului aflat sub semnul contingentei. Atitudinea religioasa semnifica
experimentarea individuala a drumului catre aflarea sensului si valorii existentei umane in Univers.
Raspunzand criticilor sai pentru aspectele conservatoare imanente conceptiei sale, centrate pe
ideea mentinerii echilibrului sistemului social global in orice conditii, T Parsons a dat o replica ce merita
reflexie responsabila si incarcata de profesionalism din partea celor implicati in reconstructia epistemica a
destinului sociologiei moderne: “sociologia nu este suficient de maturizata conceptual pentru a explica
schimbarea sociala”… Ea poate, potrivit acumularilor teoretico-metodologice de care dispune in prezent
sa explice numai schimbarile din interiorul sistemului, nu si schimbarea sistemului insasi, aspect pe care,
de altfel, nici o stiinta socio-umana nu este pregatita sa-l explice.
Este aceasta problema pe care discipolii sai vor incerca sa o puna in ecuatia conceptuala si
metodologica pentru a incerca unele solutii.
In istoria sociologiei, parsonsismul (cum defineste R.Friederich49) contributia lui T.Parson la
dezvoltarea sociologiei a constituit “ortodoxia sociala” a deceniului cinci si sase ale secolului al XX-lea.

REPERE BIBLIOGRAFICE

Talcot Parsons s-a nascut la Colorado Springs, in anul 1902, unde tatal sau oficia ca preot. In
1924 a devenit absolvent al Amherst College, unde a avut prilejul sa audieze pe Clarance Ayers (filosofie,
problema “ordinii morale”), C.Cooly (psihologie sociala), Walter Hamilton (economist) de la care a
descifrat
(49) Robert Friederch: A Sociology of Sociology, The Free Press, New York, 1970, p.13
importanta sociologica a activitatii economice. In 1925 a urmat London School of Economics
unde a studiat sociologia cu L.T.Hobhouse, teoria institutiilor economice cu Mirris Ginsberg, antropologia
cu Bronislaw Malinowski. In 1926 a aprofundat problematica sociologiei germane la universitatea din
Heidelberg unde va ramane marcat de opera lui Max Weber, Ferdinand Tonnes, Georg Simmel, Werner
Sombart. La Heidelberg si-a luat doctoratul cu o tema despre “Conceptul de capitalism in teoriile lui Max
Weber si Werner Sombart”.
Cariera didactica si-a inceput-o la Amherts College apoi la Universitatea Harvard la departamentul
de stiinte economice, iar in 1931 in cel de Sociologie. In 1944 obtine titlul de profesor de sociologie, iar
in 1946 devine seful catedrei de “relatii sociale” la Universitatea Harvard. In 1949 a fost ales presedintele
“Asociatiei americane de sociologie” afirmandu-se ca personalitate de referinta in sociologia mondiala.

Opere principale:

1. T. Parsons: The Structure of Social Action, 1968, The Free Press, New York, 2. vol;
2. T. Parsons: The Social System, The Free Press, N ew York, 1951;
3. T. Parsons: Essay in Sociological Theory, The Free Press of Glencoe, London, 1964;
4. T. Parsons: Structure and Process in Modern Societes, Illinois, The Free Press of Glencoe, 1960;
5. T. Parsons: Social Structure and Personality, The Free Press, London, 1965;
121
6. T. Parsons: Societes. Evolutionary and Comparative Perpectives, Foundation of Modern Sociological Series, New York,
1966;
7. T. Parsons: Politica and Social Structure, The Free Press, New York, 1969;
8. T. Parsons: Sociological Theory and Modern Society, The Free Press, New York, 1967;
9. T. Parsons; Edward Shils (ed): Toward a General Theory of Action, Harward University Press, Cambridge,
Massachusetts, 1954;
10. T. Parsons; Robert F. Bales; Eward Schuls: Working Papers in the Theory of Action, The Free Press, New York, London,
1953;
11. T. Parsons; Neil Smelser: Economy and Society. A Study in the Integration of Economic and Social Theory, The Free
Press, London, 1965;
12. T. Parsons: The System of Modern Societes, Englewood Cliffs, New Jersey, 1971;
13. Istorii ale sociologiei americane:
14. Harry Elmer Barnes: An Introduction to the History of Sociology, Abridged Edition, Phoenix Books, The University of
Chicago and London, 1966;
15. Howard Becker and Harry Elmer Barnes: Social Thought from Lore to Science, New York, 1961, 3 vol.;
16. Howard Becker and Alvin Boskof: Modern Sociological Theory in Continuity and Change, New York, 1943;
17. L. L. Bernard and Jessie Bernard: The Origins of Americans Sociology, New York, 1943;
18. Emory S. Bogardus: The Development of Social Thought, New York, 1960;
19. Henry Steel Commager: The American Mind. An Interpretation of American Thought and Character Science the 1800’s,
Yale University Press, 1963;
20. Robert B. Downs: Books that Changed America, Harper and Row, New York, 1964.

122
 IPOSTAZE ALE SRUCTURALISMULUI FUNCŢIONALIST

Disociindu-se polemic de unele aspecte de fond ale concepţiei lui T. Parsons, al cărui
student a fost, R.K. Merton marchează cea mai semnificativă disidenţă printre discipolii
acestuia, prin încercarea de a dezvolta structuralismul funcţionalist.
Principala sa reuşită, din punct de vedere al istoriei ideilor contemporane, rămâne
definirea relaţiei dintre cercetarea empirică şi teorie ca problemă fundamentală a sociologiei .
Asimilând novator aparatul conceptual propriu analizei funcţionale a structurii sociale,
R.K. Merton este autorul unei concepţii originale privind aportul sociologiei la rezolvarea
problemelor actuale ale societăţii contemporane. Premisele pe care îşi construieşte concepţia
poartă numele de postulate şi pot fi rezumate astfel:
I. Tendinţa internă a sistemelor către echilibrul structural are eficacitate maximă doar la
nivelul sistemelor primare. Odată cu creşterea gradului de diferenţiere structurală, cerinţele
funcţionale nu mai pot fi îndeplinite decât parţial. Apariţia elementelor tensionale între
componentele tuturor sistemelor relevă arii potenţiale de acţiune a unor componente noi pe care
R.K. Merton le numeşte disfuncţii. Disfuncţiile nu trebuie calificate ca momente de patologie
structurală, ci ca secvenţe naturale ale procesului de schimbare prin care se realizează reformele
instituţionale.
II. Fiecare componentă a sistemului are o funcţie concret determinată, dar nu toate
elementele componente sunt funcţionale din punct de vedere al tuturor cerinţelor structurale.
Astfel, dacă pentru o structură un element este funcţional, el poate apare ca afuncţional sau
chiar disfuncţional pentru alte structuri ale aceluiaşi sistem.
III. Orice sistem conţine un set de alternative funcţionale: un element poate îndeplini mai
multe funcţii după locul pe care-l ocupă în structuri. Aceste alternative funcţionale asigură
coeziune şi longevitate structurală sistemelor. Cunoaşterea şi utilizarea eficientă acestora
defineşte domeniul de competenţă a inginerului social care, ca profesionist în proiectarea şi
întreţinerea structurilor sociale trebuie să aibă în vedere, alături de funcţiile dominante şi
funcţiile latente, funcţiile manisfeste, disfuncţii, componentele anatomice şi stările de
dezechilibru temporar. Permanenta restructurare a raportului dintre teorie, metodă şi structurile
sociale, impusă de practica socială, necesită o foarte riguroasă cunoaştere a corelaţiilor dintre
componentele structurale şi cerinţele funcţionale ale sistemelor instituţionale ce urmează a fi
practicate. Pentru a acoperi aria de semnificaţii a acestor corelaţii, R.K. Merton foloseşte un
concept care îi aparţine: paradigmă . Ca model formal de analiză a efectelor, posibile, în spaţiul
social grobal ale parametrilor funcţionali ai structurilor proiectate paradigma îndeplineşte, în
egală măsură, rolul de metodologie de cercetare a gradului de integrare funcţională a
structurilor existente, cât şi a metodologiei de creare a unor noi structuri. %n această
accepţiune, cu valenţe metodologice, analiştii lui R.K. Merton au definit paradigma ca "nucleul
central de concepte" şi procedee de analiză funcţională care crează o logică operatorie şi un cod
al analizelor funcţionale prin care se ierarhizează faptele şi se clasifică structurile.
Prin intermediul paradigmei, stadiul actual al dezvoltării sociologice, ca ştiinţă, ar
permite depăşirea limitelor empiriste prin construirea, pe baza investigaţiilor concrete, de teren,
a unor teorii de rang mediu 105 specifice fiecărui domeniu de activitate umană.
Aspiraţia parsonisiană de a construi o teorie generală a acţiunii sociale nu poate fi
îndeplinită deoarece "sociologia n-a ajuns la Einsteinul ei pentru că nu l-a avut niciodată pe
Kepler", Compte, Spencer, şa, făcând parte din istoria sociologiei nu pot oferi metode şi tehnici
de abordare eficientă a fenomenalităţii sociale.
%n stadiul actual , cea mai mare performanţă ştiinţifică la care se poate accede sociologia
este elaborarea unor teorii de rang mediu validate ştiinţific pentru toate subsistemele sistemului
105
Expresia circulă în toată sociologia: Teories of the middle range (America); Theorien der mittlern Reichweite (Germania);
theories de portee moyenne (sociologia de limbă franceză)
123
social global . "Noi putem conchide că sociologia va avansa pe măsură ce preocuparea sa majoră
va consta în dezvoltarea unor teorii speciale, şi ea riscă, dimpotrivă, să bată pasul pe loc dacă se
orientează doar către teoria generală" 106 . Aceste construcţii teoretice “de rang mediu” sunt
secvenţe, etape de trecere de la teorii “particulare asupra unor serii limitate de date, la
elaborarea unei scheme conceptuale mai generale, susceptibilă de a consolida ansamblurile
teoretice particulare” 107 .
Cât priveşte raportul dintre cercetarea empirică şi fondul conceptual al sociologiei, teoria
vizează definirea:
1) metodelor, tehnicilor şi procedeelor adecvate cercetării de teren;
2) ipotezele de lucru , care definesc sistemul de referinţă al "universului anchetei";
3) operaţionalizarea conceptelor cu care se va opera atât în teren, cât şi în redactarea
diagnozei (analizei conceptuală);
4) interpretările post-factum - constau în colecţionarea datelor, obţinute din teren în
funcţie de semnificaţia lor pentru tematica cercetării;
5) generalizările empirice - redau relaţiile descoperite, pe baza băncii generale de date,
între variabilele urmărite pe parcursul investigaţiei. Stabilitatea corelaţiilor dintre variabile
poate conduce la descoperirea repetiţiilor şi la formularea unor constante, singurele care pot
oferi şi conferi conţinutul legitim unei teorii asupra vieţii sociale.
Pe aceste coordonate, paradigma face posibilă evitarea a două riscuri: înregistrarea
mecanică, de grefier, a datelor, pe de-o parte, pe de altă parte evadarea din realitatea concretă în
universul abstract şi speculativ al teoriei.
%n acest sens, paradigma conţine şi un însemnat potenţial explicativ prin dezvăluirea
legăturilor obiective dintre cauzele şi consecinţele fenomenelor. Cercetarea empirică nu se
limitează la rolul pasiv de a verifica şi controla teoria, ci ea îndeplineşte cel puţin patru funcţii
majore, care contribuie la dezvoltarea teoriei:
1) teoria iniţiază: 2) reformulează: 3) reorientează; 4) clarifică teoria iniţială 108 .
%ntrucât în spaţiul social real funcţiile şi disfuncţiile sunt interdependente, paradigma
promovează ca existenţă metodologică, abordarea întregii complexităţi a fenomenului supus
investigaţiei.
Paradigma analizei funcţionale cuprinde: fenomenele sociale repetabile cărora l-i se
atribuie funcţii (procese, structuri, grupe, roluri), motivaţia, scopul, consecinţele latente sau
manifeste ale îndeplinirii sau neândeplinirii funcţiilor, "mecanismele" prin care funcţiile devin
realizabile: ierarhizarea rolurilor, a valorilor, a impertivelor normative, diviziunea muncii,
dinamica socială. "Analiza contextului structural" presupune studierea tuturor influenţelor
concrete dintre părţile componente şi întreg fără raportare la prejudecata parsonsiană a
echilibrului aprioric al sistemului ...
Cu aceste precizări, R.K. Merton consideră că a reuşit să facă din structuralismul
funcţionalist o teorie şi o metodă eminamente obiectivă şi complet dezideologizată întrucât
schimbarea socială este posibilă în limitele reformării instituţionale prin social engineering .
Pentru a demonstra virtuţile euristice şi explicative ale comcepţiei sale, R.K. Merton
particularizează paradigma analizei structurale la câteva probleme sociale majore ale societăţii
americane contemporane, precum:
1) starea anomică şi grupurile de atitudine aferente acesteia la nivel social.
O perspectivă integral sociologică asupra anomiei sociale presupune renunţarea la
considerarea acesteia ca efect al insuficienţei controlurilor sociale sau al dispariţiei episodice a
normelor. Anomia este o starea generalizată de adaptare parţială a componentelor structurii
sociale la prescripţiile normative optim proiectate. Pentru a releva dimensiunile sociologice ale
stării de anomie, R.K. Merton împarte structura socială a acesteia în două structuri:
A. Structura culturală a scopurilor şi mijloacelor în cadrul căreia se indentifică:
106
R. K. Merton: Social Theory and Social Structure, Glencoe, Free Press, Illinois, 1959, p.9
107
R. K. Merton: Social Theory and Social Structure, p.9-12
108
R. K. Merton: Social Theory and Social Structure, p.103
124
 a) scopuri legitime - încadrate social într-o ierarhie integrată de valori;
b) mijloace de atingere a scopurilor. Mijloacele pot fi: legitime, prescrise, preferate sau
tolerate, ori proscrise. Când scopurile legitimate social sunt atinse prin mijloace acceptabile ,
societatea este bine integrată ; în caz contrar societatea se găseşte într-o stare anomică. Starea
anomică mai poate fi generată şi de disproporţia dintre dimensiunile scopului şi structura
posibilităţilor (Opportunity structure). Un exemplu, visul americanilor (The American Dreams)
"Americanului i se spune tot timpul că el are dreptul şi chiar obligaţia să-şi propună un astfel de
scop ..., iar mitul omului comun parvenit la regalitatea economică face parte integrantă din
civilizaţia americană. Acest mit a fost exprimat de Carnegie astfel: "Fiţi regi în visurile voastre.
Spuneţi-vă: locul meu e în vârf!” 109 .
Contradicţia dintre legimitivitatea acestui scop şi accesul "inegal la structura
oportunităţilor întreţine condiţiile declanşării stării anomice". {i "confruntaţi cu această
contradicţie în existenţa lor reală, un număr apreciabil de oameni devin stăini faţă de o societate
care le permite în principiu ceea ce le refuză în realitate. {i această renunţare la pretenţii faţă de
unul sau altul din standardele sociale care prevalează este ceea ce înţelegem, în ultimă instanţă
prin anomie" 110 .
B. %n raport cu această stare obiectivă, subiectivitatea actorului prezintă o serie de
răspunsuri posibile care pot fi clasificate în următoarele tipuri:
1) răspunsul conformist - caracterizează acceptarea individuală atât a scopurilor sociale,
cât şi a mijloacelor acceptate ca legitime în lan social. Este caracteristic societăţilor cu un grad
înalt de stabilitate în care aşteptările reciproce sunt standardizate de mentalul colectiv;
2) răspunsul novator - rezultă din folosirea unor mijloace inedite pentru atingerea
scopurilor cunoscute şi admise ca fireşti în spaţiul social considerat;
3) răspunsul ritualist - defineşte renunţarea motivată la scopurile ce nu pot fi atinse, prin
coborârea standardelor de aspiraţii până la mijloacele practiv disponibile. %n această categorie
se înscriu rutinierii şi stereotipurile celor obişnuiţi să rămână pasivi faţă de transformările
sociale în curs;
4) răspunsul evaziv - caracteristic celor care au abandonat normele şi scopurile proprii
societăţii în care trăiesc. Fiind, de cele mai multe ori asociali, ei dau naştere unei forme de
protest prin asocializare, contestând, în această manieră, scopurile propuse de structurile
sociale contemporane lor.
5) răspunsul rebel - refuzând manifest raporturile acceptate social, dintre scopuri şi
mijloace, propune o structură nouă între scop, mijloace, mediu, efort şi recompensă socială.
Aceste cinci tipuri de răspunsuri structurează indivizii în grupuri de atitudine, care fac ca
societatea să poată exista ca societate, char şi în starea sa anomică. O analiză structural
funcţionalistă relevă scopurile şi mijloacele efectiv valabile şi sugerează teme de cercetare
empirică a resurselor de inovare structurală a spaţiului social.
Sub aspect metodologic, abordarea structurală necesită considerarea fenomenului
investigat ca o structură socială compusă dintr-un set de interacţiuni între scopuri şi mijloace în
orizonturi de condiţionare a unei structuri a adaptărilor posibile la solicitări interactive concrete
determinate.
Birocraţia, din punctul de vedere al paradigmei mertoniene, este definită ca o structură
formală în care raţionalizarea acţiunii este asigurată prin control şi decizie unică în sensul
optimizării competenţei tehnice . Eficacitatea tehnică reprezintă funcţia principală a sistemului
biroctaric, de aceea integrarea individului conduce spre respectarea strictă a imperativelor
funcţionale şi depersonalizează după modelul de "impersonalizare", impus de sistem. Ca teme
pentu cercetarea empirică, R.K. Merton sugerează: geneza instituţională a birocraţiei; raportul
dintre autoritarism şi criteriile de selecţie a personalităţilor în sistemele birocratice; integrarea
individuală şi modificarea tipului de personalitate.

109
R. K. Merton: Op.cit. p.138
110
R. K. Merton: Op.cit. p.218
125
 Schimbarea poziţiei indivizilor, antrenând mobilitatea rolurilor amplifică posibilitatea
conflictelor ca urmare a aşteptărilor reciproc contradictorii. "Acest conflict al aşteptărilor pare
să fie una din cauzele structurale fundamentale de dezechilibru în ansamblurile de roluri"
(Social theory, pagina 368). Biroctaţia poate fi cercetată şi prin utilizarea recuzitei conceptuale
a "grupurilor de referinţă" (references groups), a grupului intern (ingroup) şi a grupului extern
(outgroup).
Birocraţia, deşi asigură eficacitatea, poate conduce spre ineficienţă, depersonalizare,
aspecte care antrenează , pe termen lung, consecnţe disfunţionale. "Deficienţele funcţionale ale
structurii oficiale atrag după ele formarea unei structuri de înlocuire (informale) pentru a
satisface mai eficace nevoile existente" 111 . Cercetarea sociologică a birocraţiei poate deveni
semnificativă numai prin intermediul unei ipoteze teoretice pe baza căreia faptele reprezentative
se ordonează în perspectiva unor concluzii.
%n concluzie : paradigma structural funcţionalistă ia ca punct de plecare individul şi
valorile. Acţiunea indivizilor şi aşteptărilor reciproce, obiectivate în norme de comportament,
reflectă matricea structurală fundamentală a societăţii. Structura valorilor este aceea care
generează structura rolurilor şi a statusurilor în cadrul cărora individul devine performant nu
prin inovrea lor ci prin ridicarea, la nivelul solicitărilor integrative impuse de sistem.
Reformarea instituţională, ca formă a scghimbării sociale preconizate de R.K. Merton
prin paradigma analizei structurale a determinat o diversificare a luărilor de atitudine printre
discipoilii lui T. Parsons.
Fără a intra în prea multe detalii, aceştia au contribuit la deplasarea accentului de la
teoria acţiunii la teoria structurii şi evoluţiei structurale.
Varianta franceză a preluat cu preponderenţă problematica acţiunii sociale, Alain
Touraine publicând în 1965 lucrarea "Sociologie de L'action", iar în sociologia americană
structuralismul funcţionalist (T. Parsons) s-a particularizat în: o sociologie a acţiunii bazată pe
conceptul de ordine socială şi o sociologie sistemică fundamentală pe conceptul de control
social.
%n circuitul ştiinţific american, structuralismul funcţionalist a fost clasificat 112 în două
mari etape:
1) macrofuncţionalismul (T. Parsons; R.K. Merton);
2) microfuncţionalismul , rezultat prin particularizarea paradigmei analizei structurale la
diferite domenii reprezentat de: Kurt, Lewin, Robert Bales, Leon Festinger, George Homans.
Cât priveşte discipolii lui T. Parsons ca şi în alte cazuri din istoria sociologiei aceştia
constituie două curente:
a) continuarea preocupărilor preponderent teoretico-doctrinare prin Kingsley Davis,
Marion Levy şi Edward Shils, Edward Devereux;
b) preluarea selectivă şi critică doar a acelor categorii ale structuralismului funcţionalism
care au consecinţe benefice în cercetarea concretă, de teren orientare reprezentată de: R.K.
Merton, Robert Williams, Wilbert Moore, Bernard Barber.
Un loc aparte în istoria prezentă a structuralismului funcţionalist, îl constituie sociologii
care nu au fost adepţi ai parsonsismului, dar s-au raportat critic şi constructiv la acesta. Din
categoria acestora amintim: Pitirim Sorokim, C. Wright, Mills, Denis Wrong, Lewis, Coser
(America) şi Ralph Dahrendorf (Germania), Max Blank (critic vehement).
O lucrare de sinteză, rămasă referenţială asupra întregii concepţii parsonsiene este: "A
Sociology of Sociology" a lui Robert Friederich 113 .
Cele mai recente comentarii se găsesc în lucrarea "Introduction to sociology" publicată în
1987 sub conducerea lui R.K. Merton.

111
R. K. Merton: Op.cit. p.73
112
Alan Dave; The two Sociologies, in The British Journal of Sociology, Volume XXI, nr.2, June 1970
113
R. Friederich: A Sociology of Sociology, The Free Press, New York, London, 1970
126
 REPERE BIBLIOGRAFICE
Robert King Merton: născut în 1910 la Philadelphia. Studii de sociologie la Temple
University, iar doctoratul susţinut la Universitatea Harvard unde a rămas asistent universitar
începând cu 1934. %n 1941 ocupă Catedra de Sociologie a Universităţii Columbia ca profesor
titular de Sociologie. %n această calitate a condus şi Biroul de cercetări aplicate. A deţinut
funcţii în cadrul Asociaţiei sciologilor americani. %n prezent este prorofesor la Columbia
University, S.U.A.

Opere principale
1. R.K. Merton: Puritanism, Pietism and Science, 1936;
R.K. Merton: Science, Technology and Society in 17th Century, England, Imprimerie St.
Catherine, 1938;
2. R.K. Merton: Social Structure and Anomie, 1938;
3. R.K. Merton: Sociological Theory, 1945
4. R.K. Merton: The Sociology of Knowledge, 1945
5. R.K. Merton: Patterns of Influence. A Study of Interpersonal Influence and of
Comunnications Behavior in a Local Comunity, 1948;
6. R.K. Merton: Social Theory and Social Structure, Free Press, Glencoe, Illinois, 1959
7. R.K. Merton: Friendship as Social Process> A Substantive and Methological
Analysis, 1954
8. R.K. Merton: Social Problems and Sociological Theory, 1961
9. R.K. Merton: On The Shoulders of Giants, Free Prees, New York, 1965
10. R.K. Merton: Anomie, Anomia and Social Interaction; Context of Deviant Behavior,
in Anomie and Deviant Behavior, The Free Prees, New York, 1967, (ed. Marshall B.
Chinard)
11. R.K. Merton: (General Editorship); colab.: Lewis A. Coser, Steven L. Nock,
Patricia A. Stefan, Ruford Rhex: Introduction to Sociology, second edition, 1987,
Harcourt Brace Jovanovich Inc.

Exegeze asupra structuralismului funcţionalist

1. Kingsley Davis: The Human Society, The MacMillan Company, New York, 1964
2. Marion Levy: The Structure of Society, Princeton, New Jersey, Princeton Unversity
Press, 1952
3. Marion Levy: Modernisation and the Structure of Societies. A. Setting for
International Affaires, New Jersey, Princeton University Press, 1966, 2 vol.
4. Lewis Coser: The Functions of Social Conflict, Glencoe, Illinois, The Free Press,
1956
5. Lewis Coser: The Study of Conflict, Glencoe Illinois, The Free Press, 1962
6. Nicholas Timashaff: Sociological Theory. Its Nature and Growth, Random House,
New York, 1967
7. C. Wright Mills: The Sociological Imagination, New York, Oxford University Press,
1959
8. Ralph Dehrendorf: Out of Utopia> Toward’a Reorientation of Sociological
Analysis, in Sociological Theory, edited by Lewis A. Coser and Bernard Rosenberg,
the Macmillan Company, London, 1969
9. Max Blanck: The Social Theories of Talcott Parsons. A. Critical Examination,
Prentice – Hall Inc., Englewood Cliffs, New York, 1961
10. Robert Friedrich: A Sociology of Sociology, The Free Press, New York, London,1970
11. Harry M. Johnson: Sociology A. Sistematic Introduction, Routledge and Kegan
Paul, London, 1964
12. Don Martindale: Institutions, Organisations and Mass Society, Boston, 1966

127
13. Richard Sheldon: Some Observations on the Theory in Social Sciences, in Toward a
General Theory of Action (ed. T. Parsons and Edward Shils), Harvard University
Press, Cambridge Massachusetts, 1954
14. Alan Dawe: The Two Sociologies, in the British Journal of Sociology vol. XXI, nr.2,
June 1970
15. Stela Cerna: Structuralismul funcţionalist în sociologia americană, Ed. {tiinţifică,
Bucureşti, 1970

128
 SPECIFICUL TEORETICO-METODOLOGIC AL
SOCIOLOGIEI FENOMENOLOGICE

Sociologia fenomenologică s-a afirmat în circuitul ştiinţific de profil începând cu

deceniul al treilea al secolului al XX-lea prin aportul austriacului Alfred Schutz .
Ca sursă de inspiraţie a perspectivei fenomenologice în sociologie, exegeţii autorizaţi
indică sociologia interpretativă (M. Weder, sociologia umanistă, istoristă, comprehensivă,
subiectivă, creatoare, antipozitivistă, interacţionistă) şi concepţia lui Ed. Husserl asupra
fenomenologiei, orientare pe care acesta a impus-o în gândirea modernă. Întrucât ponderea în
sociologia fenomenomenologică o deţine particularizarea gândirii husserliene la specificul
cunoaşterii sociale, considerăm necesară prefaţarea problematicii noastre cu câteva consideraţii
referitoare la fenomenologie ca metodă de filosofare.
Cunoscută sub numele de "reducţie fenomenologică", ea defineşte stilul de filosofare
creat de Edmund Husserl 114 în cadrele teoretice generale ale fenomenologiei întemeiate de
Fichte şi Hegel la care avea sensul de itinerariu spiritual prin care are loc ridicarea de la
certitudinea senzorială la "ştiinţa absolută". Fenomenologia spiritului, de exemplu la G.F.W.
Hegel, reprezintă evoluţia conştiinţei prin raporturile dialectice dintre obiect şi subiect în
procesul obiectivităţii.
Plecând de la unele consideraţii etimologice 115 E.Husserl a lansat deviza "să ne întoarcem
la lucruri" pentru pentru a le "chestiona" în semnificaţiile lor originale, fenomenul fiind esenţa
dată aprioric într-n domeniu independent şi de subiect şi de obiect. În acest sens, reducţia
fenomenologică se realizează prin "punerea în paranteză" a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi
filosofice (Epoche) prin aceasta lumea încetând să mai fie doar obiect de cunoaştere, lucrurile
apărându-ne independent de elementele culturale în care ele sunt îmbrăcate.
Această "punere între paranteze" este necesară deoarece cea mai mare parte a activităţii
umane se constituie din procese de identificare, clasificare şi evaluare a lucrurilor din mediul
înconjurător, denumite cu termenul generic de "cunoaştere". La nivelul cunoaşterii comune ,
cunoaşterea este legitimată de socializare prin care oamenii percep şi îşi interpretează propria
lume, conştientizează sensul lui "a fi în lume". Diferită de existenţa biologică, această existenţă
" în lume" a individului legimimată prin socializare, vizează faptul că individul îşi însuseşte
lucrurile ca fiind "naturale" sau "luate ca atare". Echipamentul cultural, achiziţionat prin
socializare şi sedimentat în modele de comportament, este absolut necesar existenţei noastre
sociale, dar prezintă riscul depărtării de "esenţa lucrurilor reale" prin elaborările culturale pe
care ni le însuşim. Omul, fiind o fiinţă conştientă (nu vegetativă), care îşi caută rosturile în
Univers, trebuie să îşi chestioneze riguros propria cultură moştenită. Principala modalitate de a
chestiona orice cultură este de a "o pune în paranteze" şi de a o explora apoi, prin intemediul
ştiinţei întrucât doar ştiinţa poate oferi drumul cunoaşterii lumii "din afară", "dinlăuntrul"
omului şi prin aceasta modul autentic de "a fi în lume".
De aceea, cea cea mai bună a "întoarcerii la lucruri" o constituie aceea a unei "filosofii
ca o ştiinţă riguroasă".
Ca metodă filosofică, precizează un exeget 116 , este modalitatea sistematică prin care
lucrurile devin "lucruri percepute de mine", adică "fenomene". Fenomenele nu se confundă cu
lucrurile pur şi simplu percepute, întrucât perceperea a ceva de către ego cuprinde şi elemente
care sunt doar "aprezentate", adică nepercepute direct şi constituie "orizontul intern al
fenomenelor" (dacă ele aparţin aceluiaşi lucru) sau "orizontul extern" (dacă aspectele aparţin

114
E. Husserl: Ideea de fenomenologie (1907); Filosofia ca }tiin]@ riguroas@ (1911); Idei directoare pentru o fenomenologie
pur@ }i o filosofie fenomenologic@ (1913)
115
Phainomenon: (gr.) ceea ce apare
116
I. Ungureanu, {t. Costea: Introducere ^n sociologia contemporan@, Ed. {tiin]ific@, Bucure}ti, 1985
129
altor lucruri la care fenomenul respectiv se poate referi). atât orizontul intern, cât şi cel extern
sunt componente ale fenomenelor, dar prin aceasta şi ale contiinţei eului, pentru că principala
caracteristică a conştiinţei este intenţionalitatea ei, conştiinţa fiind totdeauna "conştiinţă de
ceva".
Conţinutul inten'ionalităţii conştinţei defineşte noemata , iar dinamica noematei formează
noesisul , adic stilul specific al conştiinţei, modul în care ea "intenţionează". Modificările pe
care le pot suferi atât noema, cât şi noesisul privesc diferenţa dintre percepţia originară a ceva
şi toate experienţele derivate ale subiectului.Modificările noetice vizează problema evidenţei
prin care Husserl înţelege "posibilitatea referirii experienţelor derivate la o experienţă
originară" şi care asigură posibilitatea distincţiei a ceea ce tocmai s-a întâmplat (retention) şi
ceea ce s-a întâmplat mai înainte (recollection), între protenţie şi retenţie. Pe aceste coordonate
putem distingem:
a) "însuşirea" unui lucru; b) cunoaşterea "politetică", adică parcurgerea unor etape,
procedee şi demonstraţii până la "însuşirea" lui; c) cunoaşterea nomotetică , adică "însuşirea
lucrului fără a mai repeta demonstraţia (exemplu acceptăm că apa fierbe la 90).
Apreciată pentru încercarea de a depăşi apreorismul şi formalismul de factură kantiană,
precum şi a empirismului pozitivist, fenomenologia şi reducţia fenomenologică a marcat
contribuţii valoroase şi în logică (E. Husserl), în teoria valorilor şi antropologiei filosofice (M.
Scheler); în estetică (R. Ingarden, M. Dufrenne). Ca etapă importantă în gândirea europeană a
secolului noastru, fenomenologia lui E. Husserl stă la baza operei unor gânditori ca: M.
Heidegger, E. Fink, M. Merleau-Ponty, P. Ricoreur ş.a..
În ciuda implicaţiilor ei subiective, teoria intenţionalităţii a contribuit la depăşirea
viziunii mecaniciste a conştiinţei ca sferă închisă, entitate abstractă şi la definirea ei ca
deschidere, ca proces de adecvare continuă la obiect (dicţ.fil.p.265).
Ca mod specific de practicare a filosofiei, reducţia fenomenologică susţine, deci, că
reflexia filosofică poate ajunge prin “interogări şi reducţii succesive la subiectivitatea
transcedentală, ca loc de origine al oricărei conferiri de sens” 117 , întrucât, luând ca punct de
plecare varietatea experienţelor umane se ridică treptat la nivelul conştiinţei care, prin actele ei
intenţionale, conferă sensuri existenţei. Relevarea structurilor semnificative în care este
implicat omul prin atele intenţionale ale conştiinţei va genera direcţii noi de dezvoltare a
filosofiei şi a altor ştiinţe social-umaniste.
În particular, prin aplicarea reducţiei fenomenologice la viaţa socială, A. Schutz a
elaborat o fenomenologie a vieţii sociale 118 care constituie baza tuturor dezvoltărilor din
sociologia fenomenologică până în cel mai imediat prezent.
Premisa sociologiei fenomenologice o constituie necesitatea întoarcerii “la semnificaţia
subiectivă a activităţilor sociale cotidiene”. Această exigenţă metodologică derivă din situaţia
cu totul specială a sociologului care, în calitate de cercetător face parte din universul
problematic al propriei cercetări. Pentru a ajunge la rezultate valide în munca sa ştiinţifică
trebuie, tocmai do aceea, să facă abstracţie de echipamentul cultural pe care şi l-a însuşit prin
socializare, punându-l între paranteze". Chiar şi în această ipostază, sociologul nu poate ajunge
în adevărata subiectivitate a actorilor sociali deoarece şi aceştia, prin socializare, şi-au alterat
subiectivitatea, personalitatea lor fiind un rezultat cumulat, de influenţe promovate prin modele
de comportament considerate representative la nivelul societăţii globale.
De aceea, o adevărată cunoaştere sociologică “de gradul al doilea" rezultă prin
interpretarea modalităţilor de raportare a actorilor la spaţiul social. Aceste modalităţi sunt
numite “tipificaţii" şi reprezintă imaginea subiectivă, la nivelul simţului comun, a lumii
obiective. Plecând de la aceste tipificaţii sociologul construieşte “cursuri ale acţiunii" nereale,
adică o imagine obiectivă a lumii real-percepute.
Ca “acord uman intersubiectiv" această imagine face din spaţiul social o ontologie
regională calitativ distinctă faţă de alte “ontologii regionale" ale Existenţei.
117
E. Husserl: Idees directrices pour une phenomenologie (trad.), Kelkel, 1957
118
A. Schultz: The Fenomenology of the Social World, London, Heinemann, 1970
130
 În limitele acestei ontologii regionale acţiunea socială se finalizează prin crearea
“tipologiilor regionale" ca “structuri intersubiective ale lumilor istorice ale vieţii" care
delimitează ceea ce efectiv este “social".
Genetic, socialul presupune succesiunea urrnătoarelor secvenţe: structurile
intersubiective ale “lumii eului" descoperă în fiecare componentă a realităţii obiective un alter
ego ca proiecţic universală a unui ego transcedental . Calităţile diferite ale acestor componente
permit construirea aperceptivă a tipologiei lor regionale în limitele semnificaţiei pe care o au
faţă de aşteptările eterogene ale actorilor implicaţi în acţiunea socială. Acţiunea socială, la
rândul său, se obiectivează în procese sociale la nivelul cărora se găsesc tipificaţiile actorilor
articulate în sisteme culturale coerente. Totalitatea acestora defineşte tipologia regională a
“lumii istorice a vieţii" care este receptată şi reflectată în lumea eului pe parcursul procesului
de socializare.
Socializarea constitute principala modalitate prin care ego stabileşte ce este social din
ceea ce percepe şi interceptează prin sistemele culturale însuşite prin socializare. În acest sens,
criteriul socialului îl constitute coerenţa tipologiilor regionale cuprinse în sistemele culturale
prin care ego descoperă adevăratul substrat fenomenal al tipificaţiilor.
În acest mod, prin socializare, ego îşi interiorizează tipologiile regionale care conferă
coerenţă şi sens existenţei cotidiene. Socializarea indivizilor este deci un rezultat al
intersubiectivităţii cotidiene a agenţilor care împărtăşesc modele culturale echivalente.
Sociabilitatea presupunând comunicarea intersubiectivă, aceasta necesită la rândul său o
teorie a comunicării pe baza căreia să devină posibilă interpretarea cu sens a conţinutului
comunicării. Ca o anumită componentă a ontologiei regionale să poată fl comunicată, trebuie ca
printr-o “activitate intentenţională specială" să se transforme în semn (partea imediat
percepută).
Aprezentările sunt “structuri tematice" prin intermediul cărora eul identifică relaţiile
potenţiale ale faptului perceput cu alte fapte sau lucruri adiacente.
Acţiunea se relevă a fi, în esenţă, consecinţa unei experienţe proiectate a eului. În
genere, toate acţiunile au o semnificaţie actuaIă . Acţiunile generate de experienţa cotidiană a
actorului au şi o semnificaţie reflexivă. întrucât ele pot fi interpretate prin experienţa
intersubiectivă a eului însuşită în procesul de socializare.
Numai cele cu semnificaţie reflexivă sunt acţiuni sociale şI au drept caracteristică “faptul
că în proiect este reprezentat un alter-ego sau un alter-ego tipic” 119 .
Cele cu semnificaţie numai actuală sunt acţiuni non-sociale.
Conceptele de bază ale sociologiei fenomenologice propuse de A. Schutz sunt:
a) contextul înţelegerii vizează decodificarea semnificaţiei raportului dintre politic şi
nomotetic la nivelul actorului: “Spunem că experienţele noastre semnificative E1, E2, E3 … En
se află într-un context semnificativ, dacă aceste experienţe se constituie ele însele, prin actele
articulate politetic, într-o sinteză mai înaltă şi dacă această sinteză într-un mod nomotetic, apare
ca unitate constituită” 120 .
b) simuItaneitatea defineşte calitatea experienţelor personate de a avea durata lor proprie
şi de a se reflecta, mutual, ca “realitate absolută” în conştiinţa flecărui actor participant la
acţiunea socială de tipul “faţă în faţă”;
c) cvasisimultaneitatea vizează arta de semnificaţii aferente unei relaţii indirecte dintre
actor şi multitudinea tipificaţiilor din spaţiul social global;
d) actul : desemnează orice activitate umană, nespecificată, în care se obiectivează o
alegere umană;
e) actul uman : produsul acţiunii sociale, ca activitate proiectată;
f) proiectantul: actorul social care îşi anticipează sistemul operaţional necesar realizării
practice a scopurilor, cu încărcătură valorică şi amplitudine socială, dar conform “duratei"
interne a experienţei actorului.
119
Th. Luckmann: Life – World and Social Realities, London, Heinemann, 1983, p.76
120
A. Schutz: The phenomenology of Social World, London, Heinemann, 1972, p.80
131
 Aceste concepte sunt, în sociologia fenonenologică, instrumente utilizate pentru analiza
sociologică a activităţilor umane cotidiene; prin aceasta deosebindu-se de celelalte orientări în
care conceptele reprezintă instrumente indispensabile în elaborarea diagnozei.
Întrucât în viziunea fenomenologică sociologia nu se reduce la interpretare, ci
ambiţionează să fie o “ştiinţă practică", sociologia fenomenologică are şi o foarte însemnată
dimensiune metodologică. În acest sens cei mai importanţi reprezentanţi 121 propun următoarele
repere metodologice valabile atât pentru cercetarea fundamentală, cât şi pentru finalitatea
practică a sociologiei:
1) Conceptualizarea datelor cercetării concrete trebuie să se facă ţinându-se seama de
diferenţa dintre faptele sociale ş i cele sociologice . Primele aparţin actorului şI au la bază
interesele în funcţie de care acesta decupează, în spaţiul social, structuri de relevanţă şi de
semnificaţie proprii fiecărui actor. Datorită acestei raportări pragmatice a actorului la realitate,
tipificaţiile acestuia sunt imagini profund marcate de subiectivitate, reflectând parţial adecvat
esenţa proceselor sociale. De aceea, tipificaţiile nu pot fi suficiente pentru o cunoaştere
ştiinţifică autentică. Ele sunt necesare însa întrucât delimitează, în spaţiul social global, faptele
sociale.
Faptele sociologice au la bază “interesele de cunoaştere" ale sociologului care,
plecând de la tipificaţii, construieşte concepte valide din punct de vedere epistemologic.
În acest sens, prima regulă a metodologiei sociologice fenomenologice defineşte exigenţa
semantizării conceptelor sociologice plecând nu de la premise teoretico-doctrinare, ci de la
tipificaţiile cu care actorul operează în situaţii reale de viaţă. În acest sens, construcţia
categoriilor sociologice începe prin generalizarea primară a semnificaţiei acţiunii sociale
concrete, aşa cum se desfăşoară efectiv în viaţa cotidiană.
Aceste generalizări primare permit o explicaţie incipientă a situaţiei, deoarece pentru
sociologia fenomelologică acţiunea actorulul nu poate fi decât socială din rnoment ce se
desfăşoară totdeauna într-o situaţie.
În acest context, explicaţia sociologică nu trebuie să ambiţioneze la identificarea unor
ipotetice legităţi generale ale fenomenelor sociale, ci să se rezume la înţelegerea, în termeni
sociologici, a evidenţelor aferente fenomenului studiat.
Fiind construcţii de ordinul al II-lea în raport cu morfologia realului, conceptele
sociologice au semnificaţie obiectivă numai prin raportare şi prin corelaţie cu evidenţele
fenomenelor primare luate în studiu.
2) Semnificaţiile fiecărei situaţii fiind o creaţie socială a actorilor, în cercetarea
sociologică trebuie plecat de la “sistemul de semnificaţii proprii grupului”.
Dând curs acestei rigori metodologice, ipotezele de lucru devin compatibile cu natura
situaţiei studiate şi permit predicţii valide. De exernplu: dacă cercetarea se orientează asupra
aspectelor economice, ipoteza nu poate lua alt punct de plecare decât aria de manifestare a
intereselor economice, nu pe cele etnice sau afective.
Acurateţea semnificaţiilor asigură pertinenţă rezultatelor şi relevanţă pentru "regiunea
ontologică” în care s-a efectuat cercetarea.
3) Sociologia este o ştiinţă practică, dar nu aplicativă în sensul tehnic al cuvâtului .
Conţinutul său fiind alcătuit dintr-o cunoaştere interpretativă, diferită de cunoaşterea din viaţa
cotidiană a individului, ea nu poate fi folosită nemijlocit la rezolvarea problemelor pe care le
implică practica socială. Sociologia nu poate fi folosită ca reţetă ci ca “platform teoretică” în
orientarea eficientă a acţiunii practivce şi a evaluării concrete şi corecte a acesteia .
4) Ca profesionişti care cumulează prerogativele expertizării proceselor majore ale
spaţiului social, sociologii nu pot face decât recomandări de genul “dacă ... atunci”, în
concordanţă cu implicaţia logică pe care sprijină ipoteza de cercetare. atuncr', În general,
diagnoza este un proces interpretativ de genul: “dacă urmăriţi scopul X, atunci aceste constatări
ale mele sunt relevante pentru ca dvs. să puteţi alege una dintre acţiunile posibile”.
121
P. Berger, H. Kellner; Sociology Reinterpreted. An Essay on Methond and Vocation, London, Penguin Books, 1972, p.43 –
59.
132
 5) Rezultatele cercetării sociologice nu pot funcţiona ca repere normative pentru
regiunea ontologică investigată, cui trebuie luată ca o diagnoză a calităţii fucţionale la
momentul respectiv. Pe un plan mai general, sociologia, ca instanţă epistemică, nu poate fi
considerată ca ghid moral absolut. În acest sens, unii exegeţi subliniază “predispoziţia
fenomenologiei de a neglija istoria şi timpul istoric” 122 . În sociologia fenomenologică
înţelegerea se fundamentează pe punerea între paranteze a tipificaţiilor considerate adevărate
“lucruri”, “fapte sociale” în sens durkheimist.
A. Schutz admite existenţa unei unităţi metodologice a ştiinţelor empirice şi a unei
“logici unitare", care ar permite echivalenţele epistemologice dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele
social-umaniste. Totuşi, spre deosebire de positivism care preia “mecanic” metodele şi
conceptele ştiinţelor naturii pentu a se depărta definitiv de speculaţia filosofică, sociologia
fenomenologică vede tocmai în filosofie posibilitatea sintezei viitoare a cunoaşterii şi
metodologiei cercetării ştiinţifice a societăţii.
“Obiectul" cercetării sociologiei fenomenologice nu îl constituie persoanele umane, ci
cunoaşterea comună pe care oamenii o au despre ei şi despre societatea în care trăiesc. Mai
precis, printr-o serie de constructe empirice oamenii au pre-selectat şi pre-interpretat această
lume, pe care au trăit-o (which they experience) ca realitate a vieţilor lor zilnice. Tocmai aceste
obiecte gândite ale lor sunt cele care le determină comportamentul, motivâdu-l. Obiectele
gândite pe care le-a construit cercetătorul social pentru a înţelege această realitate socială
trebuie bazate pe obiectele gândite pe care le-a construit gândirea comună a oamenilor, trăind
viaţa lor zilnică în cadrul lumii sociale. Ca atare, constructele ştiinţelor sociale sunt, ca să
spunem aşa, constructe de gradul doi, respectiv constructe despre constructele desfăşurate de
“actori" pe scena socială, al căror comportament trebuie să-l observe cercetătorul social şi să îl
explice în concordanţă cu regulile procedurale ale ştiinşei sale" 123 .
Sistemul categorial al sociologiei fenomenologice, utilizat de A. Schutz preponderent din
perspectiva sectorul problematic al vieţii individului , a fost dezvoltat de P.Berger şi Th.
Luckmann cu referire la: geneza structurii sociale, a sistemului instituţional, a integrării sociale
şi rutinelo vieţii cotidiene, respectiv zona neproblematică a spaţiului social global.
Obiectul de studiu al sociologiei , în concepţia acestora, îl constituie “realitatea vieţii
cotidiene” ca fenomenalitate nemijlocită a socialului. Definită ca “suma totală a tipificaţiilor şi
modelelor recurente ale interacţiunilor stabilite pe calea lor” 124 , realitatea socială îşi afirmă
consistenţa funcţională prin intermediul structurii sociale, considerată problemă fundamentală a
sociologiei fenomenologice în concepţia lui P. Berger şi Th. Luckmann.
Realitatea socială, aşa cum a fost definită mai sus, se caracterizează prin:
a) exterioritate - întrucât se constituie ca un produs al exteriorizării activitiţilor umane
circumscrise unei ordini istorice concrete. Cu studiul aspectelor complexe ale acestei
exteriorizări se ocupă etologia socială.
b) obiectivitatea reflectă faptul că exteriorizările individuale ca “tipificaţii" devin,
treptat, un ansamblu impersonal de scheme de acţiune. Aceste scheme impersonale de acţiune
sunt, în fapt, rezultatul obiectivării colective a intenţionalităţii actorilor. Forma cea mai înaltă a
obiectivării o constituie instituţionalizarea, etapa în care structura socială devine pereceptibilă
ca structură instituţională prin intermediul căreia se asigură coerenţa spaţiului social global.
c) coerciţia defineşte acceptarea de către individ a limitărilor impuse de cadrul
instituţional existent, deoarece recunoaşte în el “tipificaţiile" generaţiilor anterioare
materializate în mecanisme de control social.
Normele sociale, imanente mecanismelor de control, pot fi: 1) de sedimentare , dacă avem
în vedere acumularea, prin experienţă, a modelelor de comportarnent tipice în situaţii tipice; 2)
tradiţionale , când normele reţin doar tipificaţiile transmise din generaţie în generaţie, fără a fi
122
K. M. Wolff: Phenomenology and Sociology, in T. B. Bottomore and R. Nisbet (eds): A History of Sociological Analysis,
London, Heinemann, 1979
123
K. Thomson, J. Ttunstalle (eds): Sociological Perspectives, London, Penguin, Books, 1971, p.495.
124
P. Berger, Th. Luckmann: La realta come construzione sociale, Bologna, Il Mulino, 1969, .56
133
inserate îin raza de acţiune socială a instituţiilor; 3) de stilizare - rezultate din impunerea
aspectelor exemplare ale tradiţiei în urma stilizării ei, la nivelul exigenţelor progresului şi al
mişcării istorice.
Ca forme ale tipificaţiilor sociale, acestea structurează normele sub forma culturii
normative a grupurilor asigurând, astfel, existenţa relaţională a individului şi a vieţii sociale.
Raza lor de funcţionalitate se înregistrează la nivelul rolurilor prin care devine posibilă
integrarea socială. Rolurile realizează, în esenţă, o mediere culturală între intenţionalitatea
individuală şi aşteptările normative ale spaţiului social, prin aceasta dovedindu-se a fi
principala sursă a ordinii instituţionale. Ordinea instituţională stă la baza ordinii sociale pe care
individul o acceptă ca legitimă şi faţă de ale cărei norme işi subordonează întreaga
subiectivitate.
d) normativitatea - dubla origine, natural-socială a individului include o dimensiune
“biogramatică” prin care evoluţia persoanei se conformează “biogramei speciilor" (ontogenia
biologică) şi o ontogenie istorică prin care construcţia personalităţii işi relevă dependenţa faţă
de intersubiectivitate. În această perspectivă, spaţiul social apare ca o arie existenţială în
perrnanenta expansiune sub impactul conjugat al universului faptelor materiale şi al universului
simbolic.
Raportarea autentic umană Ia spaţiul social presupune acceptarea solicitărilor integrative
ale celor două universuri - valoric complementare -, iar conţinutul său defineşte socializarea;
finalul acesteia îl constituie integrarea socială.
Integrarea, în viziunea sociologiei fenomenologice, este concepută ca un proces de
permanentă reevaluare a evenimentelor în funcţie de dinamica opţiunilor valorice şi de
dimensiunea temporală. Ponderea celor două variabile se reflectă în niveluri diferite ale
integrării, cel mai important fiind nivelul “integrării totale" prin intermediul căreia “se crează o
ordine în istorie, aşezâdu-se toate evenimentele într-o ordine coerentă, care include trecutul,
prezentul şi viitorul, adică o memorie colectivă 125 . Prin memorie colectivă se înţelege, în acest
context, transcrierea în concepte sociologice a tuturor componentelor realităţii vieţii cotidiene ,
iar cei care cumuleză, în mod legitim, aceste prerogative sunt intelectualii. Rolul lor nu este
acela de a schimba lumea, ci doar să contribuie la explicarea ei, în felul acesta “sacralizâd-o".
Când toate componentele realităţii au fost definite şi articulate într-o explicaţie coerentă, în faza
respectivă de dezvoltare societatea trece printr-o “situaţie paradigmatică", adică beneficiază de
un univers simbolic, în măsură să o particularizeze.
Diversitatea intereselor individuale şi de grup, antrenând o interpretare diferită a
aceluiaşi univers simbolic, explică geneza şi funcţionalitatea ideologilor care justifică situaţia
paradigmatică respectivă.
Reflectând interese concurente, ideologiile, la rândul lor, se afirmă ca opţiuni valorice
alternative aflate În permanentă competiţie.
Pe toată perioada “situaţiei paradigmatice" echilibrul dinamic al societăţii este asigurat
prin recunoaşterea unei ideologii ca “dominante", care işi menţine supremaţia prin forme
simbolice de influenţare a sensului acţiunii sociale în care sunt integraţi indivizii (actorii). Cele
mai importante forme simbolice de conservare a rangului de prestigiu al ideologiei dominante ,
sunt:
a) ştiinţele, teologia, mitologia prin care controlurile sociale, inerente acestora,
acţionează ca pârghii morale în sensul menţinerii situaţiei prezente;
b) legitimarea instituţională a universului simbolic sub diferite forme. Terapia socială , de
exemplu, este forma cea mai eficientă de menţinere a devianţilor (reali sau potenţiali) în raza de
semnificaţie a tuturor definiţiilor, deja legitimate instituţional, ale realităţii. Anihilarea este o
formă de legitimarte care se foloseşte, de obicei, când terapia socială nu mai poate rezolva sau
ţine sub control situaţia. În practică, anihilarea vizează fie epurarea tuturor manifestărilor
incompatibile cu universul simbolic existent, fie atenuarea conţinutului lor deviant până la
limita în care acesta poate fi inserat în cadrele de legitimitate ale valorilor promovate oficial.
125
P. Berger, Th. Luckmann: op. cit., p. 155
134
Schimbarea este acceptată, astfel, ca schimbare în interiorul situaţiei paradigmatice, nu ca
transformare structurală a acesteia, întrucât eliminarea devianţilor se face printr-o “reprimare
simbolică” la capătul căreia consensus îi conştientizează individului faptul că trăieşte, efectiv,
într-un pluralism democratic. Acest consens este impus obiectiv de totalitatea organizată şi
legitimată a definiţiilor realităţii sociale a vieţii cotidiene.
Revolta individului, într-un segment sau altul al spaţului social, îl aduce pe acesta în
situaţa de a negocia definiţia situaţiei concrete în care se găseşte. Această negociere este
posibilă deoarece toate definiţiile realităţii au fost concepute ca negociabile; de accea orice
tensiune latentă sau manifestă este rezolvabilă prin lărgirea permanentă a universului simbolic,
fără a-l înlocui sau a-l transforma.
Schimbarea universului simbolic, ca necesitate obiectivă de a ţine ritmul schimbărilor
efective, intervenite în societate, este o schimbare formală. Sociologia nu trebuie să intervină
în această schimbare, ci numai să îi explice resorturile, aria de manifestare şi sensul schimbării,
Nu ţine de competenţa sociologului să califice dacă această realitate este bună sau rea; el
trebuie doar să îi explice geneza, formele de manifestare şi valorile representative care îi
înrâuresc evoluţia pentru a-i oferi actorului şanse mai mari de reuşită atunci când “negociază”
situaţia de viaţă concretă în care se găseşte.
Faza postindustrială a societăţii moderne amplifică situţiile de negociere, întrucât
diviziunea muncii l-a înglobat pe individ în corpuri profesionale supraindividuale, pe care Th.
Luckmann le numeşte clase. În interiorul acestora individul şi-a pierdut identitatea deoarece
solicitările integrative, specifice profesiei, il obligă să-şi asume o “identitate prefabricată" în
funcţie de anumite aşteptări de randament ale unei participări performante.
Sferele instituţionale raţionalizate (economia, cultura, tehnologia, politica) îi impun
actorului un conformism absolut de rol, iar sferele instituţionalizate neraţionale (familie,
vecinătate, grup de prieteni, club) conduc spre o “subdefinire a identităţii". Toate acestea
demonstrează în mod inevitabil o segmentare a universului simbolic şi a sferelor instituţionale,
respectiv a “tipologiilor regionale". În acest context se amplifică nesiguranţa de status,
contribuind la o accentuată perisabilitate a identităţii personale care, prin subiectivizare
progresivă ajunge să se regăsească pe sine numai în raza de legitimitate a instituţiilor
“secundare": şef de familii, organizator de petreceri etc. Această acceptare a universului
simbolic existent prin retragerea în sfera privată a existenţei se datorează şi unei relative
resemnări a individului în faţa socializării “anticipative” pe care o realizează mass-media prin
vehicularea modelelor de comportament, performante, în care individul işi regăseşte aspiraţiile
de succes, nu coordonatele propriei identăţi.
Raţionalizarea spaţiului social sub impactul noilor tehnologii şi a tehnicilor manageriale
moderne a contribuit numai la creşterea randamentului material al sistemului social global, nu
la promovarea unei structuri sociale raţionale. Structura specifică societăţii “postindustriale”
încetează de a mai media într-o manieră consistentă între cosmosul sacru şi conştiinţa
subiectivă 126 , deoarece prin alienare, individul nu mai recunoaşte în structure socială “suma
totală a tipificaţiilor” sale, ci a tipificaţiilor unor prescripţii de randament supraindividuale.
Tehnologiile nefiind croite după puterea de adaptare a oamenilor contribuie la “de-
socializarea" individului aflat la baza unei posibile crize a ordinii sociale. Această criză îşi
măreşte arealul de manifestare în societatea modernă şi datorită segmentării universului
simbolic de către raţionalizarea eminamente funcţională a instituţiilor primare tot mai mult
orientate spre atingerea propriilor cote de performanţă şi mai puţin de creşterea oportunităţilor
de afirmare a personalităţii creatoare.
În esenţă, “raţiunile" care orientează funcţionarea societăţilor moderne sunt departe de a
fi identificate cu o structură socială raţională care să permită afirmarea pIenară a individului:
acesta trăieşte drama de a înţelege complexitatea reală a lumii contemporane, în care, însă, nu
se poate integra decât simplificându-i identitatea prin profesionalizare, proces prin care işi
asumă o “identitate prefabricată". Conformarea la prescripţiile de status făcându-se în funcţic de
126
Th. Luckmann, op. cit. p.129
135
trăsăturile de personalitate, competiţia se menţine, totuşi, ca o competiţie pentru obţinerea
poziţiilor sociale, întrucât societatea modernă este o societate a status-rolurilor.
În acest sens, E. Goffman 127 pledează pentru restructurarea societăţii pe baza
“dramaturgiei sociale" care ar putea releva mai bine nevoia de moralitate a lumii modeme şi a
ştiinţei sociale în ansamblul său. Reprezentările colective vehiculate în raza de existenţă a
individului sunt doar nişte convenţii pe care actorul le acceptă nu ca pe nişte scopuri, ci ca
mijioace ale adaptării la o situaţie pasageră (working consens). Moralitatea, ca dimensiune
nefenomenală a acţiunii sociale, facilitează o adaptare eficientă la o realitate în permanentă
schimbare şi o înţelegere a raportului dintre aparenţă şi esenţa identităţii persoanei în spaţiul
social global.
Ca orientare care polarizează atenţia deopotriva a exegeţilor, cât şi a practicienilor,
sociologia fenomenologică poate fi considerată o importantă contribuţie Ia recuperarea, cu
instrumentul conceptual propriu sociologiei, a subiectivităţii în calitatea sa de fapt de ştiinţă.
Dincolo de ceea ce i s-ar putea reproşa ca limite, rămâne efortul de a dezvălui una din
multiplele dimensiuni ale personalităţii umane, atât de proteice şi caleidoscopice într-un spaţiu
social marcat de o dinamică fără precedent, cum este cel al societăţii contemporane.

BLBLIOGRAFIE

A. Schutz: The Phenomenology of the Social World, London, Heinemann, 1981;

1.
G. Rizer: Toward an integrated sociological paradigm, Allyn and Bacon, 1981;
2.
Th.Luckmann: Life, World and Social Realities, London, Heinemann,1981;
3.
4. T. B. Bootomore; R. Nisbet (eds): A History of Sociological Analysis, London,
Heinemann, 1979;
5. K. W. Wolff: Phenomenology and Sociology, in T. B. Bottmore and R Nisbet: A
History of Sociological Analysis, 1979;
6. P. Nerger, H.Keiner: Sociology Reinterpreted. An Essay on Method and Vocation,
Lonfon, Penguin, Books, 1972;
7. L. A. Coser: Two methods in search of a substance, in "American Sociological
Review" nr. 6, vol. 40,1975;
8. Th. Luckmann: Personal identity as an evolutionary and historical problem, in
Humann Ethnology. Claims and limits of a new discipline, Cambridge - Paris,
Cambridge University Pres, Editions de la Maisons des Sciences de I'HOMME,
1979;
9. E. Goffman: On Cooling the Mark Out: Some Aspects of Adaptation to Failure, in
M. F. Nimkoff (ed Reading in General Sociology, Boston, Houghton Mifflin
Company, 1964;
10. E. Goffman: The Presentation on Self in Everday Life, London, Penguin Books,
1972;
11. A. Schutz: Concept and theory formation in the social science, in K. Thompson, J.
Tunstall (eds), Sociological perspectives, London, Penguin Books, 1971;

127
E. Hofmann; The Presentation of Self in Everday Life, London, Penguin, Books, 1972
136
 ŞCOALA DE LA CHICAGO (1)

Istoria doctrinelor sociologice a fost, în general, compartimentată pe baza a două criterii:

1) centrarea demersului sociologic de creaie conceptuală şi resemantizarea sociologică
a categoriilor cu valenţe explicative pentru spaţiul social;
2) centrarea pe problematica metodologiei concreteu de teren.
Şcoala de la Chicago propune un nou criteriu : cel al implicării practice, nemijlocite, a
sociologiei în proiectarea şi reconstricţia structurilor sociale compatibile cu progresul social –
uman.
În atmosfera general – reformatoare, specifică societăţii Americane din anii ’20 ai
secolului nostru, a fost reevaluată concepţia lui A. Comte care conferea sociologiei statutul de
instrument ligitim pentru reformarea morală a întregii societăţi . Asimilând curentul reformator
care polariza preocupările diverselor segmente de opinie, Albion Small , după înfiinţare, în 1892
a departamentului de sociologie al universităţii chin Chicago, a pus bazele “Concepţiei despre
evoluţia societăţii şi reforma socială” care a rămas în istoria Sociologiei sub numele de Şcoala
de la Cghicago.
Dincolo de aspectele programatice ale concepţiei despre reforma socială, care relevă
implicarea directă a sociologiei în proiectarea şi reformarea instituţională a societăţii Americane
reprezentanţii :colii de la Chicago mai sunt cunoscuţi şi ca întemeietori ai interacţionismului,
curent sociologic de orientare psihlogistă, interacţionismul cuprinde două etape:
1) etapa reprezentată de C. H. Cooly şi G. H. Mead , în care predomină preocupările de a
defini variabile psihosociale ce trasează reperele teoretico – praxiologice ale evoluţiei
sociale;
2) etapa inaugurată de W. I. Thomas şi R.E. Park în care demersul sociologic este marcat
de preocupările relevării interdependenţelor normativ – instituţionale ale reformării
spaţiului social globa l.
Specific psihologismului american este crearea sistemelor sociologice pe baza analizării
problemelor teoretice generale ale schimbărilor sociale aşa cum se răsfrâng ele în plan
psihologic pe de o parte, iar pe altă parte, pledoaria pentru profesionalizarea sociologiei ca
ştiinţă şi instituţie. “Desigur - scria Albion Small cu aproape un secol în urmă - democraţia este
reală atunci când toţi membri societăţii au cunoştinţele necesare judecării în cunoşţinţă de cauza
a oricărui fapt din societate, dar, pe de altă parte, este un afront adus democraţiei să spui că
orice om este la fel de competent ca un specialist pentru a înţelege orice problemă a societăţii
umane” 128 . În acest sens, ca profesie, sociologia trebuie să-şi asume toate răspunderile aferente
expertizării tuturor soluţiilor care se propun în rezolvarea problemelor ridicate de schimbarea
socială permanentă şi ireversibilă.
Presupunând legitimarea competenţei ca singura normă morală pentru munca
sociologului, A. Small consideră că studierea vieţii sociale trebuie să îmbine donă planuri
complementare: a) cercetarea problematicii morale , care constitutie conţinutul vieţii autentic
sociale; b) coordonarea rezultatelor tuturor ştiinţelor sociale pentru a realiza o imagine socială a
spaţiului social global.
Conţinutul vieţii sociale constituindu-l încăcătura morală a interdependenţelor dintre
oameni, sociologia dobândeşte raţiune de a fi numai în măsura în care se constitutie ca studiu al
experienţei sociale a oamenilor: “noi considerăm experienţa societăţii umane ca un complex
progresiv al schimbului reciproc de influnţe spirituale" 129 . Sarcina legitimă a ştiinţei sociale
contă în interpretarea activităţii oamenilor ca expresie obiectivată a “diferitelor lor relaţii

128
A.W. Small: What is sociologist?, %n E.A. Tiyriakian (ed.) The Phenomen of Sociology, New York, Meredith Corporation,
1971, p.210
129
A.W. Amall: The Meaning of Social Science, Chicaho, 1910, p.88
137
spirituale" 130 . În această accepţiune şţiinţa socială a traversat, sub raport istoric, următoarele
etape: descriptivă, analitică, apreciativă, constructivă. Faza apreciativă a marcat momentul de
diversificare a modelelor de comportament prin care societatea accede la valorile civilizaţiei.
Perioada prezentă reprezintă, însă, etapa de generalizare practică a valorilor sociale elaborate de
sociologie în vederea perfecţionării morale a societăţii. Cele mai importante valori care au
prioritate necondiţionată în reformarea socială, sunt valorile care pot asigura armonia grupurilor
sociale întrucât grupul social reprezintă unitatea sociologică primară.
Valorificând sugestiile tematice şi doctrinar metodologice promovate de A. SmalI,
Charles Horton Colly (1864-1929) a dezvoltat noi categorii sociologice privind: natura umană,
ordinea socială, individul ca “eu”, societatea şi comunitatea socială, importanţa grupului social,
aspectele sociologice ale libertăţii umane, structura socială şi legzile dezvoltării sociale.
Plecând de la ipoteza potrivit căreia: “istoria umană, spre deosebire de istoria animalelor, este o
urmare firească a trăsăturilor psihologice ale omului” 131 , defineşte societatea ca un rezultat al
“contactului“ cumulat, şi al “influenţei reciproce a ideilor personale”. Oamenii evaluează orice
fenomen social ca simbol al propriilor reprezentări, de accea “societatea, prin ei nemijlocit, este
relaţia dintre ideile individuale" 132 .
Ridicându-se împotriva determinismului biologic şi a celui social, C. H. Cooly a lansat în
circuitul ştiinţific teza detertminismului psihologic potrivit căruia “Experienţa socială constitute
conţinutul imaginaţiei şi nu al contactelor materiale" 133 , întrucât orice eveniment social are o
semnificaţie socială numai în sensul în care apare el omului: în acest context, este socială numai
“ideea noastră personală despre societate" 134 iar obiectul de studiu al sociologiei este “în primul
rând, reprezentarea sau grupul de reprezentări, conţinute în raţiune, despre ceea ce trebuie să ne
imaginăm" 135 . Interpretând toate procesele sociale prin prisma psihologistă, defineşte
concurenţa ca expresie a luptei pentru prosperitate personală, administraţia ca realizare practică
şi instituţionalizare a ideii de întâietate, iar structura socială ca manifestare a ierarhiei
psihologice. Crizele sociale, în această optică, nu au cauze social-economice, ci reflectă crizele
de comportament determinate de psihologia individuaIă.
Referitor Ia acest aspect, C. H. Cooly a dezvoltat o concepţie originală cunoscută sub
numele de “concepţia eu-lui în oglindă” (looking-glass-self), prin care a intenţionat să dea o
replică hotărâtă “behaviorismului" care lua propoţii în lumea ştiinţifică, în acea vreme. “Eul
este o tendinţă socială militantă, care lucrează pentru a-şi lărgi locul său în curentul general al
tendinţelor" 136 ; de accea el nu poate fl definit coret decât prin corelaţie cu societatea. Aceasta,
la rândul său, în calitate de referenţial pentru indentitatea ontologică şi axiologică a individului,
îi apare “eu-lui" ca o agregare de “tu-uri", vertebrate în grupuri sociale de curente comune,
interese, trăiri şi comportamente; “... într-un număr foarte mare de cazuri, referinţa socială a lui
“Eu" ia forma unei imagini definite a felului în care persoana apare într-o gândire particulară,
iar tipul autoconştiinţei este determinat printr-o atitudine care este atribuită altei gândiri. O
persoană de acest fel poate fi numită reflectată sau “eu-oglindă” 137 . Acest “eu-oglindă” este
compus din trei elemente:
1) imaginarea locului în care cure eul se reflectă în cadrele de percepţie ale celorlalţi;
2) evaluarea acestor imagini, sub forma unor judecăţi imginate;
3) reacţia personală şi de grup la această imagine.
În acest context, sociologia se manifestă ca ştiinţă prin ignorarea factorilor instituţionali
şi sociali pentru a se orienta în exclusivitate asupra ariei de semnificaţie a interacţiunilor
fiecărei persoane aflată în context social.
130
A.W. Amall: Op.cit. p.88 - 89
131
C.H. Cooly: Human Nature and The Social Order, Glencob, ...Illionois, 1956, p.30
132
C.H. Cooly: Op.cit.p.119
133
C.H. Cooly: Op.cit.p.139
134
C.H. Cooly: Op.cit.p.119
135
C.H. Cooly: Op.cit.p.122
136
C.H. Cooly: Op.cit.p.183 - 184
137
C.H. Cooly: Op.cit.p.181 - 182
138
 Respingând rolul instinctelor şi al sentimentelor în influenţarea vieţii sociale (exemplu:
asceza) C. H. Cooly pledează pentru acreditarea ideii potrivit căreia la baza ordinii sociale stă
“imaginea" reflectată în “oglinda" celorlalţi, ea fiind singura realitate socială creatoare de
valoare şi de contexte organizatorice compatibile cu rezultatele reclamate de schimbarea socială
generală. Din opera sa, a rămas contribuţia la teoria grupurilor primare în care C. H. Cooly este
revendicat ca un clasic at domeniului.
Reproşându-i reminiscenţe behavioriste prin care C. H. Cooly reducând societatea la
problematica psihologică aferentă acesteia a extrapolat concluziile valabile la nivel micro (face-
to-face) la nivel macrosocial, G.H. Mead a preluat, selectiv, une elemente ale interacţionismului
“behaviorist” pentru a contura o nouă teorie interacţionistă care să includă în orizontul său
explicativ şi comportamentele etichetate ca “anormale".
Teoria sa psihologică a rămas în istoria socilogiei prin deplasarea accentului de la
introspecţie, la obervaţie şi experiment pe baza cărora societatea poate fi definită ca o realitate
spirituală obiectivată în cadrele normative ale instituţiilor. Deşi creaţii raţionale, instituţiile îi
apar individului generic exterioare şi constrângătoare prin cadrele normative riguros formulate
în regulamente care conţin prescripţii de status-rol concret determinate.
Rezumându-i concepţia lui G. H. Mead 138 , un expert român 139 îi prezintă concepţia pe
următoarele niveluri de generalitate:
1) eu (the self) se constituie ca tensiune permanentă între persoană (“I”) şi personalitate
(”Me");
2) în timp ce “I" este răspunsul organismului la cerinţele mediului, "Me" este ansamblul
atitudinilor celorlalţi presupuse de individ;
3) deşi acest ansamblu este fluid şi permanent reconstruit, el este totuşi ordonat la nivelul
societăţii în forma unui “celălalt generalizat" (the generalized other);
4) cu toate acestea, structura generalizată a “eului" este permanent şi direct dependentă
de comportamentul individului, inclusiv de acţiunea spontană generată de “I”;
5) din această cauză, personalitatea umană este deschisă şi dinamică, şi dacă nu ar exista
aceste două faze ale lui “I" şi “Me", nu ar mai exista nici responsabilitate şi nici inovaţie în
experienţa socială;
6) indivizii reuşesc numai în grade diferite să “adopte" atitudinea “celuilalt generalizat",
ceea ce face ca ordinea socială să se constitute într-o ierarhie “verticală" (structura politică) şi
într-o varietate de “clase" orizontale (structure socioprofesională);
7) atât în cazul ierarhiei “verticale", cât şi în cel al structurii socioprofesionale relaţiile
de “competiţie" sau “cooperare" sunt reglementate de “atitudinile sociale organizate", în cadrul
cărora mai importante sunt cele bazate pe “reacţii sociale comune " care definesc “conţinutul
instituţiilor”;
8) societatea ideală este una în care sunt predominante aceste “reacţii comune" şi poate fi
realizată prin generalizarea sau extinderea “universului de discurs";
9) instrumentul principal at generalizării “universului de diseurs" este participarea
democratică a indivizilor la viaţa societăţii;
10) această participare nu este reală şi eficientă decât atunci când o elită (intelectualii)
provoacă “reconstrucţia" universului de discurs, sensul democraţiei fiind acela de generalizare
prin însuşirea colectivă a noilor “atitudini organizate";
11) reformarea societăţii americane este rezultatul conjugat al activităţii elitei în
conformitate cu cadrele normative legitimate de puterea statului.
Dincolo de aceste contribuţii doctrinare, C. H. Mead a rămas în istoria sociologiei prin
cercetările empirice intreprinse în lumea interlope a cocioabelor, printre criminali, printre
săraci, ca şi problematica alienării, a deficitului de socializare, aspecte cunoscute sub numele
generic de “social problems" ale “troubles makers".

138
G.H. Mead: Mind, Self and Society, Chicago and London, The University of Chicago Press, 1967
139
Introducere ^n sociologia contemportan@, Ed. {tiin]ific@ }i Enciclopedic@, Bucure}ti, 1985, p.284 - 285
139
 Încercând să răspundă întrebărilor referitoare la sensul evoluţiei sociale, care făcea
obiectul principal al preocupărilor de reformă şi reformare instituţională desfăşurate de
sociologii Universităţii din Chicago, W. I. Thornas s-a remarcat prin relevarea
interdependenţelor normativ – instituţionale prin care exigenţele reformei se conjugă cu cele ale
progresului .
Întrucât ambele sunt rezultate ale implicării oamenilor controlul social este singurul care
conferă certitudine reconstrucţiei structurale a spaţiului social global. Pentru o implicare
eficientă, însă, oamenii trebuie să cunoască foarte bine sensul general al transformărilor ceea ce
demonstrează rolul deosebit al educaţiei: schimbarea efectivă trebuie să fie precedată de o
abordare educaţională a problematicii afarente schimbării. I.Ungureanu şi Şt. Costea 140
sintetizează problematica schimbării existente în preocupările sociologilor de la Universitatea
din Chicago, din anii '20, în următorele aspecte:
1) schimbarea socială este inevitabilă şi provocată de industrializare, explozia urbană,
interacţiunea grupurilor rasiale şi de profesionalizarea muncii. Schimba socială poate fl
orientată în sensul progresului numai când comportamentul uman este orientat de norme
raţionale de acţiune;
2) raţionalitatea schimbării este posibilă numai prin raţionalizarea comportamentutui
individual, fapt posibil nu prin integrare normativă, ci prin stimularea creativităţii individuale.
Prin cultivarea creativităţii, se asigură o participare endogenă prin aspiraţia individului de a-şi
prelungi existenţa prin viaţa creaţiilor sale;
3) instituţiile, chiar societatea în ansamblul său, fiind creaţii ale indivizilor, acestea
trebuie studiate - sub raport sociologic - ca instituţii în general, dincolo de detaliile tehnice sau
administrative;
4) esenţa instituţiilor o constituie calitatea asocierii indivizilor ca “mod al organizării
sociale”;
5) asocierea, ca bază a integrării este o condiţie şi nu un rezultat al libertăţii, deoarece
libertatea presupune alegerea între alternative “organizatorice".
Schimbarea raţională definind depăşirea limitelor şi constrângerilor antrenate de
reformarea instituţională a spaţiului social, rolul sociologiei este acela de a “descoperi scopul
libertăţii de acţiune în promovarea schimbării sociale, învingând limitele sociale pe care
schimbarea însăşi le face necesare" 141 .
Ca teorie integralistă sociologia se constituie prin valorificarea, din perspectivă
psibologică, a creativităţii şi solicitărilor integrative în “vederea unui proiect al schimbării
sociale raţionale unitare".
Sub aspect metodologic, sociologia cumulează prerogativele unei “paradigme a cercetării
condiţiilor formei şi ritmurilor schimbării sociale rationale". Problema fundamentală ar fi după
W. I. Thomas, soluţionarea “diferenţelor dintre ratele dezvoltării sociale", diferenţe care
explică inerţia mişcării sociale şi rezistenţa structurală la schimbare. Cât priveşte aceste “rate
de dezvoltare sociaIă" ele sunt o resultantă a doi vectori de acţiune: varietatea condiţiilor
sociale şi varietatea “temperamentelor" personalităţilor sociale creatoare .
Interacţiunea socială dintre indivizi în dinamica reală a condiţiilor sociale se
materializeză în construirea unor “linii de geneză” a spaţiului social care se găseşte la rândul
său, într-un proces de redimensionare permanentă în funcţie de schimbarea condiţiilor şi de
conţinutul opţiunilor valorice individuale.
Individul rămânând, în ultima analiză, principala componentă creatoare de social la
nivelul întregii societăţi, este abordat de W. I. Thomas din perspectiva unor “tipuri", concepute
ca individualităţi generice. Aceste tipuri sunt filistinul, boemul, individul creator. Tipurile
sociale propuse îşi fac simţită prezenţa în funcţie de patru “impulsuri fundamentale":
curiozitate, teamă, impuls creator spre noi experienţe, impuls spre conservare.
140
Idem: Op.cit.p.285 - 286
141
B.M.Fischer, A.L.Traus: “Interac]ionism”, ^n T.B. Nottobomore and R.Nisoet (eds): A. History of Sociological, Analisysis,
London, Heinemann, 1979, p.463
140
 Corelaţia dintre “liniile de geneză”, “tipuri" şi “impulsuri fundamenale" alcătuiesc
“scheme de organizare a vieţii individuale, constituind principalul fond socializant al fiecărei
societăţ. De aceea orice activitate autentic umană este socială intrucât ea este de neconceput
fără condiţiile şi cadrele obiective ale unei situaţii . Prin situaţie W. I. Thomas înţelege un
ansamblu de valori şi atitudini cu care individul este confruntat în cadrul unui proces parcurs şi
în funcţie de această activitate este planificată iar rezultatele ei sunt evaluate 142 .
Sitaţia , fiind în esenţă, un ansamblu de valori şi atitudini tipice faţă de aceste valori,
“definirea situaţiei" specifice individului relevă faptul că ea este o alegere individuală între
alternative posibile de acţiune. Această alegere şi criteriile care stau la baza ei constituie
realitatea socială care trebuie să facă obiectul de studiu at sociologiei.
În acest sens, plecând de la premiza conform căreia ceea ce este bun pentru individ este
bun şi pentru grupul social din care face parte, W. I. Thomas a lansat un postulat care a rămas
referenţial în literatura de specialitate: “o situaţie socială este reală, prin consecinţele definirii
ei ca fiind reală”. Acest postulat a fost minuţios analizat în special în legătură cu situaţiile
“anormale" - acesta fiind obiectul predilect de investigaţie al lui W. I. Thomas şi care-l
individualizează, de altfel, în cadrul interacţionalismului.
După apogeul din deceniul al treilea al secolului nostru interacţionalismul cedează prima
scenă a interesului în favoarea altor orientări (în special a structuralismului functionalist) care
pledau nu pentru reformă, ci pentru menţinerea “ordinii", în 1966 H. Blumer reconstruieşte
teoria lui G. H. Mead promovând "interacţionalismul simbolic” 143 .
Obiectivul său programatic era acela de a fundarnenta sociologia fără aportul
cunoştinţelor de natură psihologică, definind mişcarea socială ca rezultat al interacţiunii
actorilor sociali. Valorificat îndeosebi de către instanţele politico- administrative pentru
declanşarea unor schimbări sociale care să ţină sub control nivelurile psihosociale ale
organizării sociale, teoria interacţionalismului simbolic stă la baza sociologiei experimentale
care reuneşte, în prezent, sociologi, psihologi şi antropologi într-un câmp unitar, interdisciplinar
de cercetare.

REPERE BIBLIOGRAFICE

1. Albion Small (1854-1926): întemeietor, în 1882, al Facultăţii de Sociologie, a

Universităţii din Chicago. Fondator al revistei americane "Sociologia".
Opere principale : Introducere în Studiul societăţii (1894); Sociologie Generală (1905);
lmportanţa ştiinţei sociale (1910); între două ere (1913)
2. Charles Horton Cooly (1846-1929): Profesor la Universitatea din Michigan de
filozofie şi sociologie
Opere principale : Concurenţa personală (1899); Natura şi Ordinea socială (1902);
Organizaţia socială (1902); Progresul social (1918)
3. Mead Georges Herbert (Hadley,1863 - Chicago,1931): Profesor la Universitatea din
Chicago din 1893 până în anul 1931
Opere principale : The Philosophy and the Present (1822); Self, Mind and Society, 1934
4. William Summer (1840 - 1910): Profesor la Catedra de Ştiinţe Sociale a Universităţii
din Yale.
Opere principale : Probleme de economie politică (1890); Folkways, Boston, 1940.

BIBLIOGRAFIE

1. Colly Charles Horton: Human Nature and the Social Order, Fomeword by George
Herbert Mead, New York, Schoken Books, 1970;

142
W.I. Thomas, Fl. Znaiecki: The Polish Peasant in Europa and America, Vol1. New York. A.Knoph, p.68
143
H.Blumer: Symbolic Interactionism. Perspective and Method, New Jersey, Prentice – Hall, Inc., 1969
141
 2. Small Keneth, A. Winston şi Clifboard Carol A. Road Work: a new hughway pricing
and investment policy, Washington, The Brookings Insitution, 1989;
3. Mead George H. Mind, Self and Society. From the Standpoint of Social Behaviorist,
Edited With Introduction by Charles Morris, Chicago – London, The University of Chicago
Press, 1967;
4. Mead Margaret: Le Fosse des generations: les nouvelles relations entre les
generations dans les anness, 1970, Paris, Ed. Danoel/Guothier, 1971 - 1979;
5. Mead Margaret: Male und female. A study of the sexes in a changing world, New
York, William Morrow & Company Publishers, 1970;
6. Mead Margaret and Brown Muriel: The vagon and the Star. A stady of american
comunity initiative, New York Bekley Publishing Corporation,1968;
7. Mead Margaret, W. Martha: Child hood in temporary cultures, Chicago Press, 1963;
8.Thomas Andre, Abraham Claude: Microeconomie Decision optimales dans
l’enterprise et dans la nation, Paris, Dunod, 1966;
9. Park, Robert E.: On social Control and Collective Behevior. Selected Papers, Edited
and with and introduction by Ralph H. Turner, Chicago Press, 1969;
10. Znaniecki, Florian: Socia Action, New York, Russel & Russel, 1967;
11. Fischer, Gustave - Nicolas: Le dimamique du social, Violence, pouvoir, changement,
Paris, Dunod,1992.

142
 Charles Horton Cooley

Charles Hortton Cooley s-a născut în perioada campusului Ann Ardor a Universităţii din Michigan
, unde urma , de fapt, să-şi petreacă şi cea mai mare parte a vietii . Famila Cooley îşi are rădăcinile în
Noua Anglie . Ei erau descendenti direcţi din Benjamin Cooleycare sa stabilit în apropiere de Springfield ,
Massachusetts încă înainte de 1640 . Carls Horton Colley s-a născut intr-o familie numeroasă de fermieri,
destul de strîmtorată.
Tatăl lui Coolley , Thomas McIntyreCooley , simţea că singura şansă de a căpăta o educatie şi de a
urca pe scara socială era să se mute în vest. Din acest motiv el a venit în Michigan din vestul New York-
ului. După ce s-a stabilit în Michigan a avut mai multe slujbe , cele mai importante fiind cele de editor şi
avocat . Fiind ambiţios , impetuos şi un om energic , el a reuşit să progreseze de la o pozitie obscură la
una prestigioasă şi onorată între elitele sociale şi juridice din Michigan.El a obţinut recunoaşterea inaltului
său calibru în domeniul juridic şi. In anul 1859, a fost numit membru al Facultatii de Stiinte Juridice al
noii organizate Universitati din Michigan.
In anul naşterii lui Charles,1864,tatăl său a fost ales ca membru al Curţii Supreme de Justiţie din
Michigan.El a ramas membru al acestei comisii şi profesor de drept pentru mulţi ani şi, pe lîngă acestea ,
a devenit cunoscut şi datorită nenumăratelor tratate juridice scrise de-a lungul anilor, ca şi pentru că a
fost primul preşedinte al Comisiei Comerciale Internationale.
Charles, al 4-lea din cei şase copii ai judecătorului , s-a născut intr-un moment în care familia sa
obţinuse deja o pozitie considerabilă şi un mod de viată confortabil în Ann Arbor Oare cum înspaimîntat
de tatăl său , un dur conducător orientat spre succes, tînărul Colley s-a instrăinat înca de timpuriu de
lumea din jurul său. El a manifestat o atitudine pasivă şi un caracter retras care avea săi marcheze intru-
totul stilul de viata.
Vreme de 15 ani el a suferit de o varietate de boli, unele dintre acestea aparent de natură
psihosomatică. Timid si semi-invalid, suferind de o defecţiune de vorbire, el a avut puţini tovarăşi de
joacă, fiind tentat doar de reverie şi de lectura solitară. Foarte sensibil, el a compensat această insecuritate
personală imaginîndu-se pe sine în rolul unui mare orator de lider al oamenilor.
În lupta pentru succes - pe care tatăl său a promulgat-o ca lege in viata reală - fiul avea să
indrăznească să participe la aceasta doar în imaginatia sa. Dragostea sa pentru curse hipice dificile şi
pentru sculptura şi tîmplarie poate fi explicată în termeni adlerieni ca o încercare de a compensa
slăbiciunea trupească şi sociabilitatea scăzută.
Viata de colegiu a lui Cooley a durat 7 ani, ea fiind intreruptă de boală, de o călătorie prin Europa
şi de o scurtă perioadă de muncă în calitate de desenator tehnic şi statistician. El a absolvit ingineria ,un
domeniu care nu-i plăcea în mod particular . Totusi, în timpul facultăţii ,el a urmat cîteva cursuri de istorie
şi cîte unul de psihologie şi de economie .În timul anilor de colegiu ,dar mai ales după , Cooley a
continuat să citească ultrareceptiv .Aceste lecturi independente - mai degrabă decît cursurile instrucţiei
formale - l-au făcut să se decidă asupra carierei sale .
Citind multe din lucrurile lui Darwin ,ale lui Spencer şi ale sociologului organisict german Albert
Schaeffle, Cooley s-a decis în 1890 să se întoarca la Universitatea din Michigan pentru a absolvi
economia politica şi sociologia . Dezertaţia pe care a sustinut-o la finalul facultatii purta titlul “Teoria
transporturilor “ şi era un studiu de pionierat în ecologia umană .Din acel momant ,nu a existat o
înstructie formală în soaiologie la Michigan în care să nu fi fost examinat sau întrebat .
Neobişnuit de lunga perioadă de ucenicie şi de pregatire a lui Cooley poate fi pusă - în parte -pe
seama sănătătii lui şubrede , dar şi a faptului că el era copilul unui părinte bine situat care îsi permitea să-i
lase fiului său timp să se decidă pentru o carieră .Pe deasupra , Cooley suferă datorită faptului că stătea în
umbra unui tată faimos . El însusi îi scria , la un momant dat ,mamei sale ; “ Ar trebui să încerc ,ca un
experiment ,să plec undeva unde nu s-a auzit şi nu se ştie nimic de tata si unde tuturor le-ar păsa de mine
pentru ceea ce sint eu insemi “.Se poate ca Cooley a trecut de la o dependenţă emotională de tată sau ,de
care a fost practic alienat ,la conştientizarea faptului că se află sub obligatia de a-si construi o carieră care
să onoreze familia din care facea parte .
143
 Prima lucrare a lui Cooley ,intitulată “Semnificaţia sociala a străzii Railway”, pe care a citit -o la o
întilnire a Asociatiei Americane de Economie în 1890 ,la fel ca şi anterior -menţionată dizeraţie,au fost -
ambele - rezultatul a doi ani de muncă în Washigton ,la început pentru Comisia Comerciala
Internationala şi mai tîrziu pentru Biroul de Recensamint .Ele au fost scrise într-o maniera înclinatî spre
asprime şi spre realism pe care, după cîte se poate presupune ,tatăl său a aprobat-o .
Onoarea sa din perioada de maturitate care se caracterizează întru -totul printr-o înclinatie delicată
şi printr-o abordare introspectivă ,mult mai aproape de fundamentul naturii sale ,începe să se cristalizeze
numai după ce a încaput să predea la Universitatea din Michigan şi a oţinut o anume îndependentă fată de
tatăl său.
De-a lungul întregii sale cariere profesorale de la Michigan ,care a început în 1892, Cooley a fost
preocupat de multe probleme sociale contemporane ,dar -în mod evident -preocuparea supremă pentru el
a rămas sinele ,propriul său Eu. Reuşind să-şi afirme independenţa ,Cooley era decis să pună timiditatea
sa şi incapacitatea de a intra în competitie cu ambiţiile derectoare ale tatălui său în slujba examinării
sinelui şi a observării comportamentelor celor de lîngă el, în mod particular a copiilor săi.
Căsătoria lui Cooley din 1890 cu Elsie Jones, fiica unui profesor de medicină de la Universitatea
din Michigan ,i-a permis să se concentreze complet asupra muncii intelectuale şi vieţii contemplative .
Doamna Cooley era o femeie erudită ,dar complet diferită de soţul ei prin faptul că era energică şi, prin
urmare, capabilă să ordoneze viaţa lor comunî .Cuplul a avut 3 copii ,un băiat şi două fete , şi locuiau
linistiţi ,şi destul de retraşi intr-o casă aproape de campus .Copii i-au servit lui Cooley pe post de
laborator domestic pentru studiile referitoare la geneză şi creşterea sinelui .Prin urmare ,atunci cînd nu era
antrenat în observarea propriului Eu ,dar dorea să-i obsertve pe cei lalţi , el nu era nevoit să părăsească
cercul domestic .
Cooley a progresat rapid în ceea ce priveste pozitiile academice .El a fost numit profesor-asistent
în 1899 ,profesor -asociat în 1904 şi a devenit profesor prin 3 ani mai tîrziu . El nu a avut nimic din
strălucirea care generează atracţia masei de studenţi. Lucrurile pe care acest profesor fară importantă,
nervos şi într-o oarecare măsură bolnăvicios le-a prezentat cu o voce înaltă şi lipsită de rezenantă, de
multe ori nu ajungeau pînă la urechile studenţilor. El a fost atrăgător doar pentru cîţiva absolvenţi care au
fost inspiraţi de intelectul sau iscoditor.
Cooley a fost încapabil sa facă fatã problemelor administrative, devenea nervos atunci cînd lua
parte la viata socialã si politicã a facultãţii şi devenea deficient atunci cînd se punea problema coordonarii
lucrarii studenţilor sau cînd era vorba de a iniţia anumite proiecte de cercetare în numele facultãtii. Totusi,
dupã cum recunosc azi mulţi studenţi care au avut privelegiul sã aibã acces la cursurile şi seminariile
ţinute de el şi au reuşit sã-i înţeleagã munca şi modul complicat de gîndire, vieţile lor profesionale au fost
categoric influientate de acest ciudat profesor.
Stilul de viata a lui Cooley a fost în armonie cu un model academic de un cod semi-aristocratic
care azi nu mai ezistã. Neavînd griji financiare şi trãind într-o perioadã în care filosofia conform căreia a
publicat sau a pieri a fãcut doar primii paşi, Cooley îsi putea permite sã-şi consacre viaţa unei contemplãri
rãbdãtoare şi unui studiu liber.
Cărţile lui cresteau încet şi organic din notiţe pe care le-a fãcut de-a lungul unei lungi perioade de
timp. “Natura umanã şi ordinea socialã” a fost publicatã în 1902. "Organizarea socială" i-a urmat 7 ani
mai tîrziu. A treia sa mare lucrare "Procesul social " apare după un interval de 9 ani, în 1918. Aceste trei
cărţi, împreună cu fragmente dintr-un jurnal pe care l-a ţinut pe tot cuprinsul vieţii sale şi intitulat "Viaţa
şi studentul" (1927) constituie aproape totalitatea ieşirilor sale de natură intelectuală. Lucrarea sa timpurie
în ecologia socială şi cîteva alte contribuţii scrise în anii tîrzii sunt disponibile într-un volum postum,
"Teoria sociologică şi cercetareasocială" (1930).
Viaţa lui Cooley a fost extrem de calmă, de lipsită de senzaţie. El a evitat controversele şi lupta,
orice formă de conflict care să-l supere şi să-i deranjeze somnul. El a participat în 1905 la lucrările
Societăţii Americane de Sociologie şi a mers la majoritatea întîlnirilor ulterioare, dar învălmăşeala şi
agitaţia din cadrul acestor întîlniri erau cu greutate pe gustul său. După ce a devenit preşedinte al
Societăţii în 1918, el a început să savureze ceva mai mult aceste întîlniri, probabil pentru că, avînd acum o
recunoaştere a succesului, el a fost capabil să-şi stăpînească insecuritatea anterioară atunci cînd întîlnea
colegi.
144
 Faptul că operele sale se vindeau bine şi el a căpătat prin acestea o reputaţie de invidiat atît între
colegi, cît şi în cadrul tinerei generaţii, probabil au sporit la creşterea încrederii în sine. Biograful său nota
că "anii cuprinşi intre 1918 şi cei foarte apropiaţi de moartea sa au fost, probabil, cei mai fericiţi ani ai lui
Cooley".
De-a lungul tuturor anilor petrecuţi la Universitatea din Michigan Cooley a avut relativ puţine
contacte cu colegii săi. El a fost mult mai învîrstă decît următorul om din departament (ca vîrstă), Arthur
E. Wood, aşa că el găsea puţină tovărăşie acolo. Cooley s-a distrat rar şi a mers la puţine petreceri.
Prefera contactele umane simple şi informale. Deseori Cooley făcea lungi plimbări în compania a cîtorva
prieteni bine selectaţi şi, de asemenea, a participat împreună cu aceştia la cîteva călătorii cu cortul în
Canada, vreme de câ
Cooley şi soţia sa îşi petreceau majoritatea vacanţelor de vară la Lacul de Cristal în nordul
Michigan-ului. Aici el a construit o cabană foarte aproape de lac şi - o dată pe an - venea ca să înoate ,să
practice canotajul şi să se plimbe cu soţia şi cu copii săi.
El era un bun botanist amator şi un atent observator al păsărilor .În cursul acestor veri, în special
de-a lingul ultimei perioade a vieţii sale, Cooley pare să fi obţinut o anumită seninătate şi satisfacţie care a
ocolit tînărul bărbat pentru o perioadă destul de lungă . El scria în jurnal:" Eu sunt fericit de viaţa de aici,
sunt fericit de aer, de mîncare nşi de lac, fericit de munca mîinelor mele, fericit de familia pe care o am,
fericit că voi putea veni aici probabil în fiecare vară, fericit de cărţile mele, de gîndurile mele, de
speranţele mele".
Cooley a primit multe solcitări de a se alătura altor departamente prestijioase de sociologie. De
exemplu, Giddins l-a invitat la Universitatea din Columbia. Dar el niciodată nu a luat serios în
considerare aceste oferte. El s-a simţit profund legat de Ann Arbor şi de universitatea unde tatăl său şi
tartăl soţiei sale au predat şi unde el şi-a petrecut toată studenţia. El nu a avut emoţia şi competiţia unei
universităţi mari, cum era cea din Columbia.
În ultima parte a verii sale, Cooley a devenit parte a Universităţii din Michigan. Cu toate că el
niciodată nu s-a conformat regulelor academice şi a fost un slab membru de comisie şi probabil un şi mai
rău şef de departament, el a reuşit să dea naştere unei opere care se reflectă mai mult decît favorabil
asupra universităţii sale.
Cooley şi-a rezumat cariera mai bine decît ar fi putut să o facă orice analist atunci cînd a scris:
"Este un succes itelectual important în universitatea noasră să fi cunoscut ca incapabil în orice alt
domeniu. Vei fi recunoscător pentru o voce scăzută şi o adresare ezitantă, o dispoziţie tulburătoare şi
retrasă, o înfşţişare generală care exprimă ineficienţă itelectuală. Îţi va întîrzia promovarea, dar vei are
şansa să faci ceva pe termen lung".
Ascus în cadrul natural al universităţii care I-a trecut cu vederea lipsa simpatiei pentru regulile
obişnuite care guvernau viaţa academică, Cooley a utilizat bunurile instituţionale cu înţelepciune. Protejat
şi practic izolat de impactul lumii nebune, Cooley a reuşit de-a lungul lungii sale cariere să schimbe
slăbiciunea iniţială, timiditatea şi sensibilitatea, natura sa ciudată şi tulburătoare şi egocentrismul său într-
un atu care I-a permis să creeze patru lucrări importante care, deşi au fost lent scrise, au fost rezultatul
contemplaţiei tihnite şi a unei atenteobservaţii introspective.
În anul 1928 sănătatea sănătăţii lui Cooley a început să se agraveze şi la începutul lui martie
problemele sale au fost diagnosticate drept cancer. El a murit în 9 mai 1929.

MUNCA
Thomas spunea că societatea se manifestă ca " realitate mentală", ca realitate a interacţiunilor
subective, ca reţea de imagini reciproce despre sine ale indivizilor.
Pe aceaşi idee a lui Thomas, Ccooley obişnuia să scrie :"Sinele şi societateas-au născut ca entităţi
gemene". Această propoziţie care stă la baza întregii opere scrise de Cooley accentuiază legătura organică
şi conexiunea indisolubilă între sine şi societatea şi reprezintă contribuţia crucială pe care el a adus-o
psihologiei sociale şi sociologiei.
Conceptele centrale ale sistemului sociologic al lui Cooley sunt: "organizare socială","grup
primar","sinele -oglindă".

145
 Concepţia sinelui-oglindă
În continuarea concepţiei lui William James, Cooley şi-a manifestat dezacordul faţă de tradiţia
carteziană care a plasat o abruptă disjuncţie între subectul inteligent şi gînditor şi luarea externă. Cooley
considera că obiectul lumii sociale este constituit din părţi ale spitului şi sinelui uman. Cooley îşi dorea să
elimine barierele conceptuale pe care cartezianul le-a pus între individ şi societatea din care acesta făcea
parte şi să pună în locul acestuia o teorie care se baza pe întrepătrunderea lor.
"Un individ separat" scria el ,este o abstracţie necunoscută experienţei şi la fel este şi societatea
cînd este considerată ca ceva separat de indivizi. "Societatea"şi "indivizii" nu sunt nişte fenomene
separate, ci ci sunt aspecte colective şi distributive ale aceluiaşi lucru. Cînd noi vorbim de societate sau
cînd folosim orice termen colectiv, ne fixsăm mintea asupra unei imagini generale asupra unei concentrări
de oameni. Atunci cînd vorbim de indivizi, noi desconsiderăm aspectul general şi ne gîndim la ei ca şi
cînd ar fi separaţi.
Societatea este acea ţăsătură complexă şi persistentă a interacţiunile dintre imaginile despre sine a
feluriţilor indivizi încît putem spune, ca şi Cooley ,că societatea este o "realitate mentală" ,are, o natură
"intermentală", "spirituală" .Pe de altă parte, dar în strînsă legătură cu natura sa interactuvă, societatea are
proprietăţile unui oganism şi, prin acesta, îşi trădează "natura organică" . Graţie naturii interactive a vieţii,
"tot ceea ce se petrece într-o parte afectează restul". Structura societăţii este o vastă ţesătură de activităţi
reciproce, unele distincte ,altele neclar delimitate, toate interpretate într-un asemenea grad încnt diferitele
sisteme pot fi percepute numai în funcţie şi în conformitate cu punctul de vedere pe care fiecare îl adoptă.
Colley a susţinut că Eu-l unei persoane se dezvoltă doar prin contacte şi schimburi cu alţi oameni.
"Originea socială a vieţii sale vine pe o potecă şde intercomunicare cu alte persoane " obişnuia el să
spună. La Cooley sinele nu este la început individual şi apoi social;el se naşte dialectic în timpul
comunicării. Conştiinţa propriului Eu pe care el o atribuie ator minţi. Acesta este motivul pentru care
individul nu poate fi izolat de celelalte Eu-ri. "Nu ezistă nici un sens al lui "EU" fără "NOI" -o reflectare a
lui tu, el sau ei ".
În încercarea sa de a ilustra caracterul reflectat a sinelui, Cooley l-acomparat cu o oglindă
(looking-glass self ). "Fiecare pentru fiecare este o oglindă care -l reflectă pe cel care trece".
"Aşa cum noi ne vedem faţa, figura, îmbrăcămintea în oglindă şi suntem interesaţi de acest lucru
pentru că ele sunt ale noastre şi sîntem încîntaţi de acest lucru sau din contră, funcţie de faptul dacă acest
lucru corespunde sau nu corespunde cu ceea ce am dori noui să fie, tot astfl ne privim imaginativ în
mintea altora, percepem în conştiinţa lor, pe calea imaginaţiei, reprezentări cu privira la cum arătăm, la
manierele, ţelurile, acţiunile, caracterul şi prietenii noştri şi suntem astfel în chip variabil afectaţi de
aceste reprezentări".
Sentimentul de sine se dezvoltă odată cu abilităţile individului de a se folosi de mediul său fizic şi
social. Individul devine treptat conştient de faptul că cel ce este el reflectă ceea ce alţii reprezintă că este.
Două lucruri sunt de remarcat:
* sinele există în mintea membrilor unei societăţi ,ca realitate intermedială
* sinele este un fapt imaginativ . Persoanele şi societatea trebuie să fie mai întîi studiate în
imeginaşie
În consecinţă, înainte de deveni conştient de sine, individul devine conştient de "sinele celorlalţi".
Sintagma "sinelui-oglindă" este compusă din trei elemente:
* "Imaginarea modului în care -I apărem altei persoane
* imaginarea judecăţii sale cu privire la cum îi apărem lui
* sentimentul de sine care rezultă astfel, de mîndrie sau, dimpotrivă de umilire".
Eu-l se naşte într-un proces de interschimbare comunicativă care se reflectă în conştiinţa
persoanei.
George H. Mead spunea într-un discurs referitor la contribuţia lui Cooley: "Prin plasarea ambelor
faze ale acestui proces social în aceeaşi conştiinţă, prin considerarea sinelui ca o idee întreţinută de sinele
propriu, referitoare la sinele celorlalţi devine o simplă interacţiune de idei în interiorul minţii umane".
Aceste noţiuni, întru cîteva abstracte, pot fi ilustrate cu un exemplu încîntător pe care Cooley
însuşi l-a dat cînd şi-a imaginat o dispută între cele două fiice ale sale: Alice, care avea o părere nouă şi
Angela care tocmai şi-a cumpărat o rochie nouă. Ideile vehiculate în mintea lui Alice ar fi:
146
 1. Alice cea adevărată cunoscută numai de creatorul ei
2. Propria ei idee despre sine (eu(Alice)arăt bine cu această pălărie)
3. Ideea ei referitoare la pălă ria Angelei despre ea (Angela crede că arăt bine cu această' pălărie)
4. Ideea ei referitoare la ceea ce crede Angela că ea gîndeşte despre sine (Angela crede că sunt
mîndră de felul în care îmi stă cu această pălărie)
5. Ideea Angelei referitor la ceea ce gîndeşte Alice despre sine (Alice crede că arată splendid cu
această pălărie )
"Societatea ", adaugă Coley "este o ţesetură şi o operă mentală a mai multor Eu-ri. EU îmi
imaginezi mintea ta şi în mod special ce gîndeşte mintea ta despre mintea mea şi despre ceea ce mintea ta
gîndeşte despre ceea ce gîndeşte mintea mea despre mintea ta. Eu îmi "îmbrac " mintea în faţa ta şimă
aştept ca tu să ţi-o "îmbraci " faţă de mine. Cine nu pioate sau cine nu vrea să realizeze astfel de acţiuni,
nu este primit în joc".
Multiple perspective au fost aduse în congruenţă, totuşi continuă multilaterale schimbări de
impresii şi evaluări între minţile noastre nşi cele ale celor lalţi. Societatea este interiorizată în psihicul
individual ; ea a devenit parte din Eu-l individual, cu toate interacţiunile dintre individualităţi care-I leagă
ţi-I face să fuzioneze într-un tot organic.
Sociologia lui Coley estefără doar şi poate holistică cînd vorbeşte despre societate ca despre un
organism. El nu vrea să facă o analogie cu biologia, în maniera lui Spencer, dar intenţionează să pună
accentul pe interrelaţionarea sistemică dintre toate procesele sociale. "Dacă … noi spunem că societatea
este un organism, noi ne referim … că este un complex de tipuri de procese fiecare tăind şi dezvoltîndu-se
în interacţiunea cu ceilalţi, ansamblu devenind atît de unit încît ceea ce se întîmplă într-o parte afectează
tot restul. Este vorba de o acţiune reciprocă".
Această imagine oganică asupra societăţii îl conduce pe Cooley la ceea ce reprezintă principala sa
obiecţie la utilitarismul individualist şi care stă şi la baza economiei clasice şi a sociologiei spencerine.

Grupul primar
Pornind de la două premise (interdependenţile şi grupul ca întreg), Cooley a elaborat primul axial
al sistemului său de sociologie orgaziţională ,şi anume conceptul de "grupul primar".
Accentul pus asupra integrităţii sociale l-a determinat pe Cooley să-şi focalizeze cercetarea asupra
acelor grupuri umane care sunt considerate a fi elementul primar care asigură legătura dintre om şi
societate, pe de o parte şielementul care integrează individul în structura socială, pe de altă parte.
Prin "grupuri primare" , scria el, "eu înţeleg acele grupuri caracteristici prin asociere şi cooperare
intimă, faţă în faţă. Ele sunt primare în mai multe sensuri, dar în primul rînd prin aceea că ele sunt
fundamentate în formarea naturii sociale şi a ideilor indivizilor. Rezultatul unei asocieri intime, psihologic
vorbind, este anumită fuziune a unor individualităţi într-un tot comun. Probabil, cea mai simplă cale de a
descrie acest ansamblu este să spunem că el este un "NOI".
"NOI" reprezintă un grup de un asemenea tip încît fiecare se identifică, în acelaşi timp, nu unul cu
altul dintre ceilalţi, ci cu unitatea lor, cu întregul care este compus din coexistenţa actualizată, faţă în faţă,
a tuturor celorlalţi, care devin astfel o realitate cointensivă, integrală. Referitor la acest întreg, oricare
dintre cei care îl co0mpun poate să spună "noi", adică să aibă sentimentul de "noi" , cum precizează
Cooley.
L-am putea denumi "sentimentul nostratic" sau "sentimentulnoologic primar". Fără acest
sentiment nu e posibilă temelia lumii şi de aceea agresorul unei societăţi va începe prin a-l distruge. Cînd
acest sentiment este distrus este semn că a fost afectat cher elementul nuclear al unei societăţi, principiul
ei generic. Adică este afectată nu doar o noţiune , ci însuşi principiul de zidire al unei societăţi. De aceea,
criza sentimentului de apartenenşă naţională este simptomul unei crize mai adînci care afectează ţnsuşi
principiul ziditor al societăţii, principiul nostratic de ţntemeiere al societăţii.
Grupul primar este un "microcosmos " al societăţii mai largi şi o altă caracteristică a lui este
"împărtăşirea aşteptărilor ". Grupul este primar şi ţntru cît "prin el îşi dezvoltă indivizii primele lor
contacte cu societatea mai largă".
Cooley face precizarea că "simţul şi senrimentul valorii "sunt împrumutate de individ chiar de la
grupul primar astfel că agresarea acestui grup este cel mai adesea interpretată ca o agresare a sinelui .
147
 Este cît se poate de semnificativ faptul că sociologul american formula încă la startul secolului o
idee despre cum poate fi "desfiinţată "o societate. Omul devine fiinţă socială graţie "grupului primar" ,
sentimentul noologic primar (sentimentul de noui). Acest proces conduce la cristalizarea deplină a
"sinelui social" . Fiinţa socială din om poate fi agresată şi probabil suprimată dacă cineva reuşeşte să
iniţieze un deconstructivism , o suprimare sau doar o deformare a legăturilor de interdependenţă dintre
diverşi indivizi.
Deformarea acestor legături este posibilă, ne lasă Cooley să deducem, tocmai pentru că o relaţie
simţită şi gîndită . Dacă o simţim pozitiv, valoarea ei va fi pozitivă pentru noi, efectele ei vor fi pozitive
pentru noi. Dacă avem o simţire negativă asupra unei relaţii , calitatea ei va fi afectată şi efectele ei asupra
noastră vor fi negative. Deformează sevtimentele şi percepţiile cuiva asupra celor lalţi şi vei obţine o
suprimare, o distrugere a însăşi fiinţei sociale din el.
Coolei nu a susţinut, aşa cum se presupune uneori , că unitatea grupului primar are la bază doar
armonia şi dragostea. El a accentuat că grupul este, de obicei, o unitate competitivă care admite
afirmareapersoanei şi variate pasiuni. Dar el pecizează că "aceste pasiuni sunt socializate prin simpatie şi
sunt sau tind să fie integrate într-un spirit comun. Indivizii ar putea fi ambiţioşi, dar obiectul principal al
ambiţiilor lor va fi obţinerea unui loc dorit în gîndurile celorlalţi".
Cele mai importante grupuri , în care asocierile intime caracteristice grupurilor primare au şansa
să se dezvolte în totalitate, sunt familia, grupul de joacă al copiilor şi vecinătatea. Acestea sunt, crede
Cooley, grupuri primare universale căci ele aparţin tuturor timpurilor şi tuturor stadiilor de dezvoltare.
În aceste grupuri omul a abandonat tendinţa individualistă de a maximiza propriile sale avantaje şi
este permanent legat de tovarăşii săi prin legături de simpatie şi de afecţiune.
Principalul proces al vieţii moderne este dezagregarea intimităţii grupului de vecinătate provocată
de lărgirea contactelor care face din noi "străini chiar pentru cei ce trăies în aceeaşi casă". Acest proces
diminuiază progresiv comunitatea economică şi spirituală cu vecinii noştri.
În alte tipuri de asociere (pe care le vom numi "grupuri secundare", un termen pe care Cooley nu a
vrut nici odată să-l folosească), oamenii pot fi uniţi cu altul prin faptul că fiecare obţine un avantaj
personal din această iteracţiune sau interrelaţionare. În astfel de grupuri celălalt va fi evaluat doar
extrinsec, ca o sursă de avantaje pentru propria persoană.
În contradicţie cu această legătură , relaţia existentă în grupurile primare se bazează pe evaluarea
intrinsecă a celei lalte persoane şi aprecierea celor lalţi nu rezultă din anticiparea obţinerii unor avantaje
pe care el sau ea ar putea să le ofere. Grupul primar este construit pe o solidaritate difuză între toţi
membrii lui, mai degrabă decît pe un schimb special de beneficii sau de servicii. Mai mult decît atît, el
este o pepineeră pentru dezvoltarea căldurii şi simpatiei umane , ceea ce intră în contrast cu răceala
formală, impersonalitatea, emoţională care apare în alte tipuri de relaţii.
Cîteva exemple care ne vor să clarificăm această distincţie.Un membru aa unei familii, să spunem,
mama, ar putea bucuroasă să se angajeze într-o muncă nerăsplătită în interiorul contextului familiei pentru
că ea îşi cîntăreşte munca în termenii contribuţiei ei de ansamblu , la acel "NOI" al familiei. Ceea ce ea ar
considera o exploare scandaloasă într-un cadru ocupaţional formal, ea găseşte a fi acceptabil în interiorul
familiei. Soţi şi soţii, rude şi prieteni îşi vor sacrifica cu plăcere interesele personale dacă acestea vin în
contradicţie cu datoriile pe care le au faţă de grupul din care fac parte. Atunci cînd se vor primi unul pe
altul ei vor avea la bază caracteristici intrinseci mai degrabă decît în caracteristici instrumentale.
Dacă un student ar fi întrebat de ce o anumită persoană este prietenul său şi el ar răspunde:"Pentru
că el mă ajută să iau examenul la matematică", acest răspuns ar fi considerat în mod cel mai ne potrivit cu
putinţă : studentul confundă caracterul primar al unui grup de prietenie cu un scop instrumental care
guvernează alte tipuri asociative.

Grupul primar, în alte cuvinte, este domeniul în care omul hobesian nu are nici o parte, unde
devotamentul faţă de ansamblul şi faţă de ceilalţi trece pe primul plan în faţa maximizării intereselor
personale.
Cei doi termeni: " sinele-oglindă" şi grupul primar sunt puternic împletiţi în gîndirea lui Cooley.
Seneibil la gîndirea celorlalţi, înţelegător faţă de atitudinea, valorile şi judecăţile care sunt trăsăturile
omului matur, Cooley consideră că acestea pot fi cultivate şi dezvoltate doar în cadrul interacţiunilor
148
puternice şi care au loc în cadrul grupurilor primare. De aceea, acest grup este celula în care dezvoltarea
naturii specific umane are loc.
În cadrul grupului primar persoana imatură şi egocentică este a lene pusă în armonie cu nevoile şi
dorinţele celor lalţi şi este adusă în faţa unui compromis . Astfel se pun bazele unei mature vieţi sociale.
Grupul primar sprigină capacitatea fiecăruia de a se pune pe sine în locul celorlalţi, socotind
individul în afara izolării egoiste prin construirea în interiorul său a acelei sensibilităţi care-l să găsească
cheia spre ceilalţi şi fără de care viaţa socială ar fi imposibilă. "În cadrul lor (a grupurilor primare ) apare
natura umană. Omul nu o are la naştere ; el nu o poate căpăta decît prin tovărăşie şi ea tinde să dispară
atunci cînd individul se izolează".

Natura umană
Prin natura umană Cooley înşelege "acele sentimente şi impulsuri care sunt umane fiind
superioare cele proprii animalelor inferioare şi aperţin umanităţii în sens larg şi nu doar unei rase
particulare sau unei perioade istorice". Sociologul american ne invită să interpretăm noţiunea aceasta ca
acoperind simpatia şi nenumăratele sentimente în a căror compoziţie intră simpatia, iiubirea,
resentimentul, ambiţia, vanitatea, cultul eroului, sentimentul binelui şi răului social.
Natura umană nu este însă un element în societate. Difirenţele între oameni nu se referă la
capacitate sau la prganizare, ci la complexitatea relaţiilor, în diversele expresii ale puterii şi care sunt, însă
esenţial aceleaşi.
Natura umană nu este altceva care există în mod separat în individ, ci este o natură de grup sau o
fază primară a societăţii, o condiţie relativ simplă şi generală a spiritului social. Sociologul american
destinge ceea ce este social de ce este ereditar şi biologic. Nivelul social al naturii umane se dezvoltă şi
graţie grupurilor primare. Faptul că natura umană este şi natură socială îi conferă acestea plasticitate.
Graţie acestui al trilea nivel al naturii umane, individul poate dobîndi un "sentiment al sinelui".
Plasticitatea naturii sociale este opera grupului primar. Experientele copilului în cadrul grupurilor primare
mediază devenirea lui ca fiinţă morală şi îi procura o dezvoltare orientată a conştiinţei de sine.
Modul cel mai la îndemînă de a descrie "integralitatea" este să spunem că ea este "noi". Ea implica
un fel de simpatie şi identificare reciprocă pentru care cuvîntul "noi" este expresia naturală.
Sociologul american a creat noţiunea de "grup social" pentru a putea explica atît "natura
umana",cît şi "organizarea socială",două concepte de bază ale sale,alături de cel, tot atît de important
pentru modul său de a explica societatea:"sinele-oglinda"(the looking -glass self).
Performanţa cea mai mare a lui Cooley este de a fi împăcat două viziuni ce par opuse: viziunea
constructivist-deconstructivistă si viziunea organicistă asupra societăţii.
Societatea este un întreg ale căriu elemente sunt organic integrate într-un sistem al
inerdependenţelor. Pe de altă parte, aceste legături care formează "natura imediată a societăţii", există
graţie "ideilor pe care le au indivizii unii faţă de alţii", astfel încît o influenţă rea poate fi atribuită chiar
unui mediu bun datorită modului în care mediul este perceput de cei ce trăiesc în el.
În consecinţă, lumea aceasta este, în toată obiectivitatea ei, o lume subiectivă supusă unui proces
de creştere, dar aflată deopotrivă sub ameninţarea unui proces deconstructivist, de dezagregare. În acest
dinamism, grupurile primare alcătuiesc primul cerc al "lumii subiective" sau, cu termenul lui Cooley, al
"organizaţiei sociale".
Filosofia socială a lui Cooley a avut la bază ideea că progresul uman include o continuă
expansiune a simpatiei umane aşa că grupurile primare ideale se vor raspîndi de la familie, la comunităţile
locale, la naţiune şi, în final, la comunitatea mondială.
Optimismul său blînd,idealismul său oarecum românesc este probabil să apară ca demodat
observatorilor moderni care privesc lumea printr-o lentilă care are la bază experienta istorică. Azi se poate
spune că, deşi sunt unele părţi ale operei sale ar trebui tratate cu indulgenţă, marea majoritate a acesteia
costituie un adevărat şi solid izvor de cunoaştere socială.
Cooley consideră că societatea umană cunoaşte două rele îngemănate: formalismul şi
dezorganizarea. Primul este mecanicism suprem,al doilea este mecanicism din bucăţi.

149
 Efectul formalismului asupra personalităţii este să o lase pradă apatiei şi compătimirii de sine.
Dezorganizarea,pe de altă parte, apare individului ca un creier fără putere şi o credinţă constantă intr-un
ansamblu,dar fără a exista cele mai generale principii care să direcţioneze dezvoltarea acelui ansamblu.
"Cititorul modern de sociologie ar putea cu greu să identifice cîteva pasaje în opera lui Cooley în
care acesta să fie familiar cu felul în care Durkheim trata extins şi detaliat fenomenul anomic".Dar ar fi
important de menţionat că,în ciuda acestei viziuni optimiste,Cooley a fost-cu toate acestea-sensibil la
acele fenomene care anunţau începutul unor crize şi care au fost prezentate de Durkheim.
În ceea ce priveşte prescrierea unei cure pentru indispoziţiile omului modern, Cooley deseori scria
intr-o maniera izbitor de durkheimiană: "Idealizarea statelor,impresia unei vieţi unitare care pune în
legătură inimile oamenilor prin intermediul tradiţiei, poeziei,
muzicii, arhitecturii, sărbătorilor naţionale şi printr-o religie şi o filosofie care-i învaţă pe indivizi
că el este un membru al unui ansamblu glorios căruia îi datorează devotament, este pe aceeaşi linie cu
natura umană. Oricum utilizarea în scopuri reacţionare ar fi putut să fi degradat această idee".
Renumele lui Cooley nu provine însă din faptul că el are cîteva păreri de natura psihologică
paralele cu cele ale lui Durkheim,ci mai degrabă datorită crucialei sale contribuţii referitoare la problema
interiorizării. Probabil că Parsons a fost însă puţin cam prea tăios cînd a scris "Durkheim a fost
teoreticianul societăţii privită ca un fapt exterior lumii. Cooley a fost teoreticianul societăţii ca parte a
sinelui individual". Dar Parsons este totuşi corect atunci cînd a accentuat că pentru Cooley, spre deosebire
de Durkheim, societatea a fost un fenomen de natură mentală. "Ideile pe care le au indivizii unii faţa de
alţii-scria el-sunt faptele solide care compun societatea". "Societatea este o relaţinare între ideile
indivizilor".
Criticii de mai tîrziu, în mod special George H. Mead,aveau să critice modul excesiv spiritual de
construire a sinelui, dar nimeni nu a negat că el a avut merite importante, alături de alte figuri ca William
James, Sigmund Freud, Emile Durkheim şi George H. Mead, în eliminarea separaţiei carteziene dintre
spirit şi lumea socială exterioară acestuia.
Cooley a elaborat în cele mai convingatoare detalii ideea conform căreia omul şi societatea, sinele
şi celălalt,sunt legaţi într-o unitate indisolubilă. Din acest motiv,calitatea vieţii sociale a unui individ, a
relaţiilor unui individ cu tovarăşii săi, sunt elemente constitutuve ale personalităţii sale.

Metode sociologice
În plus faţă de aceste preocupări, Cooley, la fel ca şi W. I. Thomas şi George H. Mead, a avut o
contribuţie crucială în domeniul metodelor sociologice. Independent de Max Weber, dar aproximativ în
acelaşi timp ca şi acesta, el a susţinut că studiul acţtiunilor umane ar trebui să aiba în vedere în primul
rînd caracteristicle actorului uman înţeles în situaţia în care se găsesc sinelurile. Prin urmare, studiile ar
trebui să treacă dincolo de simpla descriere a comportamentului.
Cooley şi coloabaratorii săi consideră că sociologia puilor de găină ar putea fi bazată doar pe
descrierea comportamentului puilor de găină, atît timp cît noi nu vom putea niciodata să înţelegem care
este sensul pe care puii îi ataşează activităţilor lor. Dar sociologia existenţei umane poate urma o strategie
diferită de vreme ce se poate sonda-sub modul de comportament-în inţelesul subiectiv al acţiunii
indivizilor.
Ştiinţa socială, susţinea Cooley, se privează singură de o foarte preţioasă unealtă dacă se obţine de
la a examina structura motivaţionala a acţiunii umane. Chiar dacă este considerat de la sine înţeles că
Cooley s-a apropiat de această problemă din motive care pot fi puse sub semnul întrebării,concepţia sa a
urmat pista cea bună.
Cooley a făcut distincţie între "cunoaştere spaţială" şi "cunoaştere personală sau socială".
Lucrarea sa s-a deyvoltat ca urmare numeroaselor interacţiuni cu alţii, cu minţile şi spiritele altor oameni,
prin comunicare. Aceste interacţiuni au declanşat un proces spiritual prin care Cooley a fost capabil să
înţeleagă pe ceilalţi prin împărtăşirea stării lor mentale. S-ar puta deci descrie ca simpatetic, capabil să
cunoască un om prin vizualizarea comportamentelor lui, vizualizare acompaniată de imaginea proceselor
mentale corespunzătoare.

150
 Diferenţa , ar putea susţine Cooley, dintre cunoştinţele noastre referitoare la un cal sau la un câine
şi cunoştinţele referitoare la un om sunt înrădăcinate în capacitatea noastră de a avea înţelegere
simpatetică a motivelor ce stau la baza acţiunulor umane.
Ceea ce ştii despre un om, despre felul în care acesta acţionează în situaţii paticulare, despre cum
arată, cum vorbeşte sau cum se mişcă sunt rezultatul unor iluminări, funcşie de care tu judeci pe celălalt
dacă este sau fricos, repezit sau chibzuit, cinstit sau fals, drăguţ sau crud. El este, deci alcătuit din
sentimente intime pe care şi tu le simţi atunci cînd ţi-l imaginezi pe el în acele situaţii, atribuindu-I-le
Deşi cunoaşterea noastră este de tip comportamental, ea nu are o penetrare, o pătrundere
psihologică de tip uman decît atunci cînd devine şi simpatică.
Modul propriu a lui Cooley de utilizare a metodei de înţelegere simpatetică a fost într-o oarecare
măsură criticat de George H. Mead în mod dur, datorită excesivei accentuări spirituale şi introspective şi
eşecului de a face necesară distincţia între înţelegerea pe care toţi oamenii trebuie să o realizeze în
procesul interacţiunii şi caracterul disciplinat şi controlat al ştiinţei sociale.
Cu toate acestea, Cooley trebuie să fie inclus printre pionerii metodologiei sociologice. La fel ca
Max Weber şi colaboratorii lui din Germania, Cooley a accentuart ideea conform căreia studierea lumii
sociale umane ar trebui centrată pe încercarea de a demonstra înţelegerea subiectivă pe care actorii
sociali o atribuie acţiunilor lor şi că aceste înţelegeri trebuie studiate în parte prin "înţelegere", mai
degrabă de cît pa baza unui suport exclusiv de prezentare a comportamentelor.
Procesul social
În cadrul concepţiei sale oganiciste, Cooley a avut relativ puţin de spus referitor la structura
socială. El şi-a imaginat viaţa socială ca o plasă fără nici o cusătură şi nu a fost sensibil la schimbările
structurale. Oricum, cît priveşte procesul social, el s-a dovedit a fi un fin analist şi un bun observator.
Concepţia lui Cooley asupra societăţii presupune o reţea comunicaţională între actorii care
compun societatea şi subgrupurile din care fac parte.
Procesul comunicaţional, este - mai particular vorbind - întruchipat în opinia publică, rolul
acesteia find de cimentare a legăturilor sociale şi de asigurare a consensului. Cooley vedea opinia publică
ca un "procesw organic" şi nu numai ca o stare de înţelegere faţă de o problemă la ordinea zilei. Nu este
un "simplu agregat de idei individuale, ci o organizaţie, un produs cooperativ al comunicării şi influenţei
reciproce. S-ar putea să fie ceva diferit faţă de suma concepţiilor individuale, aşa cum o barcă construită
de 100 de oameni este faţă de 100 de bărci construite fiecare de cîte un om".
Cu alte cuvinte, opinia publică nu se naşte dintr-o înţelegere anterioară, ci din interacţiuni
reciproce înter opiniilor individuale. Nu este totalmente necesar să apară un acord. Lucrul esenţial este ca
rezultatul acelei discuţii să fie o maturizare a celor care participă la ea şi o anumită stabilitate care să
permită repetatrea discuţiilor de acest gen.
"Opinia publică matură", ca o formă distinctă de "impresia publică" , ia naştere din discuţii în
contradictoriu. Ea nu este "opera unei gîndiri banale şi obişnuite". Nu este un fel de compromis între
inteligenţa superioară şi cea inferioară din grup. "Ea este rezultatul unei interacţiuni între concepţii şi
tendinţe opuse". Comunicarea diferenţilor este importantă în viaţă. Cînd un individ nu are "o înclinaţie
fundamentală, suficientă pentru înţelegere şi influenţa mutuală", acesta nu poate acţiona împreună cu
ceilalţi. Dar opinia publică este un produs al comunicării diferenţilor care a luat naştere în cadrul unei
confruntări de tip intelectual şi care are la bază argumente.
Ceea ce se verifică în cazul opiniei publice se verifică şi în cazul celor lalte tipuri de interacţiuni.
În armonie cu concepţia asupra procesului social, Cooley a văzut conflictul ca pe ceva necesar şi
imposibil de eliminat.
El vedea conflictul şi cooperarea ca pe nişte elemente care nu pot fi separate. Ele sunt faze ale
aceluiaşi proces care întotdeauna le include pe ambele. Nu se poate asigura ordinea socială într-un număr
de ansambluri de diferite tipuri pentru că fiecare dintre aceste ansambluri cuprinde elemente conflictuale
specifice care sunt imposibil de eliminat prin aplicarea unui model rezolutiv general valabil.
Conflictul, în opinia lui Cooley, este un eveniment sănătos şi normal, rezultatul încercării de a
asigura consensul în chestiunile de bază.

151
 El a fost un apărător pasionat al virtuţilor democraţiei tocmai pentru a vedea această formă de
guvernare ca pe ceva dezvoltat pe bază unei unităţi de tip mortal. Nu prin înăbuşirea diferenţilor, ci prin
exteriorizrarea lor sub forma opiniei publice.
Analiza instituţională
Cooley, în continuarea lui Veblen, a susţinut că valorile sistemului economic, în mod particular
valorile băneşti, au o natură instituţională şi că sursa lor imediată este unmecanism social, oricare ar fi
relaţia lor indirectă cu natura umană.
Piaţa este penru Cooley o instituţie, la fel ca şi şcoala. De aceea el a susşinut că este inutil să
discuţi despre valori economice fără a face referiri la matricea şi antecedentele lor instituţionale. El a
susţinut că în studiul valorilor băneşti ar fi rodnic de arătat căile în care controlul claselor dominante ia
formă instituţionalizată, ca de exemplu piaţa.
În acord cu Veblen şi în contradicţie cu abordarea clasică din economie, Cooley şi-a îndemnat
studenţii să observe că sistemul industrial nu este un mecanism auto-adaptiv, ci un complex de instituţii
care ia naştere din obicei, datină şi lege şi este "administrat de o clasă care îi controlează operaşiile".
Istorici timpurii ai instituţiilor economice sunt tentaţi să pună numele lui Cooley lîngă cel al lui
Veblen, ca şi colaboratori majori la teoria ce a stat la baza ramificării teoriei economice. Acum însă, el nu
mai este menţionat în articolul din Enciclopedia Internaţională a Ştiinţelor Sciale referitor la instituţii
economice. Motivul acestei discuţii este simplu: el nu a mers mai departe decît Veblen cu analiza sa
instituţională şi, a folosit o terminologie instituţională şi problemele de care s-a ocupat au fost doar
generalităţi.
Cooley va avea, probabil, poate doar de o notă de subsol în viitoarele istorii ale economiei. Dar
este aproape sigur că istoria sociologiei nu-l va ocoli pe acest om cunoscut datorită celor două noţiuni
generale pe care le-a propus: sinele - oglindă (the looking-glass self) şi grupulprimar.

Opera majoră a lui Cooley:

• 1890 - " Teoria transporturilor", dizertaţia cu care a absolvit facultatea
• 1890 - "semnificaţia socială a străzii Railway", un studiu prezentat în faţa Asociaţiei
Americane de Economie
• 1902 - "Natura umană şi socială"
• 1909 - "Procesul social"
• 2927 - "Viaţa şi studentul: note directoare referitoare la natura umană, societate şi
scrisori"
• 1930 - "Teoria sociologică şi cercetarea socială", o colecţie a lucrărilor sale publicate după
moartea sa.
Bibliografie:
1. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu - "Istoria sociologiei. Teorii contemporane",
Editura Eminescu, Bucureşti, 1996.
2. Site-uri de pe Internet.

Studiu de autor

GEORGES HERBERT MEAD - L’ Esprit, le soi et la societe (1934)

(1863 - 1931)

Spiritul, sinele şi societatea

După ce şi-a încheiat studiile la Harvard şi după numeroase călătorii în Europa, Mead a
ocupat o catedră de filosofie la Univ. din Chicago de la 1893 până la moarte. El propagă un învăţământ în
care se regăsesc amestecate, orientările conceptuale ale evoluţionismului, ale utilitarismului şi ale
behaviorismului social.

152
 Principalele sale articole ,vor fi adunate şi publicate după moartea sa în 1934, sub titlul Mind. Tot
după moartea sa în 1934 vor fi publicate şi cursurile......În fine, două lucrări postume vor apărea.......
Prieten al sociologului C.H.Cooley şi al filozofului J. Dewey, Mead a contribuit să fondeze, prin
analiza sa a comunicării individuale şi prin teoria sa privind rolurile sociale, psihologia socială modernă.
Pentru Mead, comportamentul individului este determinat de comunicare. Conştiinţa sinelui se
trezeşte mulţumită schimburilor cu un altul, mulţumită reciprocităţii mulţumită fenomenelor interacţiunii,
capacitatea sa de dominaţie , procesul de schimb depinde de aptitudinea de - a aresta rolul celuilalt. În
această percepţie, gestul, element simbolic şi semnificativ de meditaţie, joacă un rol major. El face
posibile ajustările indivizilor implicaţi în actul social prin dialog. Indivizii pot deci să- şi adapteze şi să-şi
regleze comportamentul în termen de anticipare şi de strategie.
Vocabularul lui Mead nu este unul de acces uşor pentru o modernitate susceptibilă de-a fi lovită de
caracterul său spiritualist, trimiterea prea puternică la metafizica lui W. James şi a lui Bergson. Trebuie să
fie tradus? Sinele este oare explorabil ? Sau poate el este prea aproape pentru un psihanalist freudian, a
conceptului sinelui Jung, a unei metafizici a unităţii.
Sinele ca distanţă, aşezare la distanţă şi reluare, permite să se înţeleagă tipificarea, istoria
filozofiilor care, de la cogito augustinian al lui Descartes, plasează reflecţia în mijlocul unui raport la
dublu într-un schimb inteligent între lume şi acela care o gândeşte - reflexul unei reciprocităţi, esenţa în
felul lui “cogito“. Cum să gândeşti fără a reflecta?
Jurgen Habernas (1967) într-o critică a distincţiei între ştiinţe nomologice (ale naturii) şi ştiinţe
hermeneutice (de cultură), găseşte concluzii comune la Mead şi E Cassier (1874 - 1945), în două
perspective diferite, una de origine kantiană şi cealaltă evoluţionistă.
Ambele arată că activitatea socială presupune comunicarea prin mijloacele limbajului,
mediatizarea printr-o lume trăită social. Accentul pus pe mediul reprezentării sau refuzul unei operaţii
între spirit şi natură au efecte identice în definirea realului. Interacţiunea, independenţa unei funcţii
transcendentale a limbajului, comunică în conţinutul său semantic iearhizat normele şi rolurile unei
activităţi sociale, a unei aşteptări colective exersate în ceea ce priveşte comportamentul. Nu trebuie
căutată o realitate socială în afara ei înseşi considerată în totalitate cu Durkheim ca o realitate sui generis,
dar semnificativă şi mişcătoare, deci să se recunoască în ea pentru a accepta s-o înţeleagă.
O măsură a influenţei lui Mead este aptă de succesul conceptelor, de preluarea rolurilor în mod
reciproc ºi a celuilalt generalizat. ªcoala de la Chicago, gândirea lui Mead, fenomenologia lui A. Schutz,
idealul democratic ºi pragmatic a lui J. Dewey, întrebãrile de ecologie urbană şi interacţionism simelian,
visul unei inginerii sociale acest univers amestecat de gânduri şi acţiuni - deschid drumul
interacţionismului simbolic şi entometodologiei contemporane la o redescoperire cu Norbert Elias de la
Societatea indivizilor (1991), la ideea unei traversalităţi promotoare a unei relaţii variabile a individului
către lumea care-l înconjoară.
Prezentăm trei texte extrase din cartea Spiritul, sinele şi societatea, versiune franceză.
Cel dintâi text: Psihologia socială şi behaviorismul prezintă o definire şi delimitare a psihologiei
sociale în raport cu sociologia şi mai ales cu psihologia individuală. Aici termenul “behaviorism social”
care dispare în titlul francez, vrea să spună (să însemneze) “a studia experienţa individuală pornind de la
conduita sa”, care nu poate fi înţeles decât în raport cu comportamentul întregului grup din care face
parte.

Psihologia socială şi behaviorismul

O delimitare riguroasă nu poate fi trasată între psihologia socială şi psihologia individuală.
Psihologia socială are drept obiect particular influenţa pe care grupul social îl exercită pe funcţia
experienţei şi pe conduita membrilor săi individuali. Dacă abandonăm concepţia sufletului considerat ca
substanţă care ar poseda un “sine” la naşterea individului, putem considera dezvoltarea acestui eu şi al
conştiinţei sinelui în planul experienţei ca relevant pentru domeniul studiat de către psihologul social.
Există deci anumite aspecte ale psihologiei care studiază relaţiile organismului individual cu
grupul social căruia îi aparţin, ele sunt acelea care constituie psihologia socială în calitate de ramură a
psihologiei generale. Astfel, în studiul experienţei şi al comportamentului organismului individual sau al

153
sinelui în măsura în care el depinde de grupul social din care face parte, găsim o definiţie a domeniului
psihologiei sociale.
J. B. Watson ne prezintă perspectiva clasică a behaviorismului. Aici vrem să utilizăm o formă mai
adecvată a behaviorismului. În sens larg, behaviorismul nu este nimic altceva decât o tentativâ pentru a
studia experienţa individului pornind de la conduita sa: în mod special, dar nu exclusiv, conduita sa aşa
cum apare aceasta altora. Behaviorismul a iniţiat în istoria psihologiei prin calea psihologiei animale. În
acest domeniu, folosirea a ceea ce numim introspecţie, s-a dovedit imposibilă. Când este vorba despre un
animal nu se poate face apel la introspecţia lui: este bine să fie studiat începând cu conduita sa externă.
La începuturile sale, psihologia animală a concluzionat printr - o serie de inducţii existente
conştiinţei şi s-a însărcinat să descopere în conduită, momentul în care apare această conştiinţă. Aceste
inducţii erau poate mai mult sau mai valabile: dar în mod experimental, nu se puteau verifica. ai, din
moment ce introspecţia nu era necesară pentru studiul animalului, ştiinţa putea renunţa la aceasta. Ac. p.
de vedere behaviorist fiind adoptat pentru studiul altor animale, era posibil să fie transferat la animalul
uman.(...)
În acelaşi timp rămânea câmpul introspecţiei, a experienţelor particulare aparţinând numai
individului, experienţe numite în mod obişnuit subiective. Ce trebuie făcut cu acestea? Poziţia lui Watson
era aceea a reginei din Alice în ţara minunilor: “Tăiaţi-le capul!.. El le suprima. Nu erau imagini, nici
conştiinţă. Ceea ce relevă de la aşa-zisa introspecţie, Watson o explica prin folosirea condiţiei materiale,
moral care antrenează orice creştere a simbolurilor limbajului. Aceste simboluri nu erau în mod necesar
exprimate destul de tare pentru a fi auzite: adesea ele nu interesau decât muşchii gâtului fără să conducă
la cuvinte adevărate. Dar gândirea nu constă în nimic mai mult.
Un alt atac împotriva conştiinţei a fost făcut de către W. James în articolul său din 1904 intitulat
“Există conştiinţă?”. J. arată că dacă cineva se găseşte într-o încăpere, acesta poate observa interiorul din
două puncte de vedere. El poate de exemplu să considere mobilierul d. p. de vedere al celui care l-a
cumpărat şi care s-a servit de el, sau d. p. de vedere al valorilor care i se atribuie de către cei care-l
observă: valoare estetică, valoare economică, valoare tradiţională. Putem vorbi despre aceste valori în
termeni de psihologie legându-le de experienţa individului. Unul îi atribuie o valoare, un al doilea îi
conferă o alta. Dar se poate pe de altă parte să fie considerate aceleaşi obiecte ca părţile fizice ale unei
piese fizice. Asupra acestui aspect insistă James, cele două cazuri nu diferă decât prin dispunerea
anumitor conţinuturi în serii diferite.
Mobilierul, pereţii, casa însăşi aparţin unei serii istorice; spunem atunci că, casa a fost clădită şi
mobilele fabricate. Dar noi aranjăm casa şi mobilierul într-o altă serie când o persoană intră acolo şi
evaluează obiectele pornind de la propria experienţă. Ea vorbeşte despre acelaşi scaun, dar scaunul
reprezintă în prezent o anumită formă, anumite culori împrumutate propriei sale experienţe. Aceasta
angajează experienţa acestui individ. Or, noi putem considera cele două serii în aşa fel încât ele se
întâlnesc într -un anumit pct. O asemenea descriere în termeni de conştiinţă semnifică pur şi simplu că
piesa ia loc, nu numai în seria istorică, ci şi în experienţa individului. S-a recunoscut recent, în filozofie,
întregul accent al lui James asupra acestui punct: o bună paret din ceea ce i se conferă conştiinţei trebuie
restituit lumii numite obiective.
Pe partea sa, psihologia nu poate în nici un fel să fie un studiu al conştiinţei singure, ea este în
mod necesar studiul unei arii întinse.
În acelaşi timp, ea este o ştiinţă care uneori foloseşte introspecţia, în sensul că ea caută în
experienţa individului ca individ, şi care nu-i este accesibilă decât lui însuşi, este în mod sigur cuprins în
câmpul psihologiei, fie că aceasta comportă sau nu alte probleme. Acolo vom găsi cel mai bun criteriu
pentru a izola domeniul psihologiei. Deci accesibilitatea sa este aceea care defineşte datul psihologic.
Ceea ce este în experienţa individului nu-i este accesibil decât lui singur, iată ce este propriu-zis
psihologic.
Vom remarca în acelaşi timp că şi atunci când dorim să discutăm o asemenea experienţă
“interioară” putem s-o abordăm d. p. d. vedere behaviorist, cu condiţia să nu-l concepem pe acesta din
urmă într-o manieră mult prea îngustă. Trebuie insistat pe faptul că comportamentul observabil în mod
obiectiv se exprimă în interiorul individului, nu pentru că s-ar afla acolo o altă lume, numită subiectivă, ci
pentru că ea se află în interiorul chiar al organismului.
154
 Or, ceva din acest comportament apare în ceea ce noi putem numi “atitudini” sau începuturi de
acte. Dacă examinăm aceste atitudini, vedem că ele dau naştere la tot felul de reacţii. De ex. un telescop
în mâinile unui profan nu este un telescop aşa cum îl înţeleg astronomii din Monut Wilsa. Dacă căutăm
originea reacţiilor astronomului, trebuie să ajungem până la sistemul nervos central, la o întreagă serie de
neuroni, şi acolo vom găsi ceva care corespunde exact cu maniera în care acest astronom abordează
instrumentul în condiţii date. Iată începutul actului: atitudinea este deci parte integrantă din act. Actul
exterior pe care-l observăm este o parte dintr-un proces care a început în interior; valoarea telescopului se
naşte din relaţia sa cu individul având această atitudine. Dacă sistemul nervos central ar fi fost diferit,
acest instrument n-ar fi avut nici o valoare, n-ar fi fost un telescop.
În cele două versiuni ale behaviorismului, se pot considera ca evenimente din interiorul unui act,
anumite caracteristici şi obiecte şi experienţe umane. Dar o parte din act se află în organism şi nu se
exprimă decât mai târziu: după părerea noastră acest aspect al comportamentului l-a neglijat Watson.
Există în interiorul actului un domeniu care nu este observabil din exterior, dar care aperţine în acelaşi
timp acestui act: şi sunt caracteristici ale acestei conduite organice interioare care trebuie să fie relevate în
propriile noastre atitudini, mai ales în cele care privesc limbajul. Dacă behaviorismul nostru dă socoteală
despre atitudini el pare foarte bine să poată îmbrăţişa întregul câmp al psihologiei.
În orice caz această manieră de-a aborda problema este de-o importanţă cu totul specială pentru că
ea permite să se trateze problema comunicării într-un fel care nu i se oferea nici lui Watson nici
partizanilor introspecţiei. Noi nu vom studia limbajul, presupunănd că există semnificaţii interioare care
trebuie să se reprime. Vrem s-o pornim de la un context mai vast, acela al cooperării care se realizează
într-un grup cu mijloace de semne şi de gesturi.
Semnificaţia apare în interiorul acestui proces. Behaviorismul nostru este unul de tip social.
Psihologia socială studiază activitatea în care comportamentul individului nu poate fi înţeles decât
în raport cu comportamentul întregului grup din care face parte acesta, căci actele individuale sunt
implicate în actele sociale mai largi care depăşesc individul şi care-i fac să intervină pe ceilalţi membri ai
grupului.
Interacţiuni, Limbaj, Simboluri şi Gesturi

Cel de - al II lea text extras din cartea Spiritul, sinele şi societatea priveşte interacţiunea socială şi
rolul primordial pe care-l joacă limbajul acolo şi utilizarea simbolurilor şi gesturilor. Pentru autor, natura
semnificaţiei este de-a se căuta în structura actului social şi a celor trei componente: gestul unui individ,
reacţia la acest gest a unui al doilea individ şi încheierea actului început prin gestul celui dintâi.

Izvoare.....
Limbajul face parte din comportamentul social. Există un număr nedefinit de semne sau simboluri
care pot să ? de limbaj. Noi descoperim sensul conduitei celorlalţi atunci când ei poate nici nu-l bănuiesc
încă. Putem într-un fel ori altul să le cunoaştem intenţiile, dintr-o privire sau orice altă atitudine a corpului
care antrenează o anumită reacţie. Comunicarea astfel stabilită poate fi excelentă. Se poate urmări prin
gesturi o conversaţie care ar fi imposibil de tradus prin cuvinte articulate. Acest lucru este valabil şi la
animale: câinii care se apropie unul de celălalt mârâind, încercând să se muşte, pe scurt, aşteptând
momentul opurtun ca să atace. Iată un proces pornind de la care s-ar putea naşte limbajul, o anumită
atitudine la un individ care provoacă o reacţie la un altul. Această reacţie la rândul ei provoacă diferite
atitudini şi reacţii la cel dintâi şi astfel mai departe fără sfârşit. În fine, precum, o vom vedea, este exact
începând cu acest proces că începe limbajul. Suntem în acelaşi timp prea tentaţi să abordăm limbajul
precum filozofii, adică pornind de la simbolul pe care-l foloseşte. Analizăm acest simbol şi descoperim
intenţia individului care-l utilizează şi încercăm să aflăm atunci, dacă acest simbol produce aceeaşi idee în
spiritul altcuiva. Presupunem că există grupuri de idei în spiritul oamenilor şi că aceştia utilizează
anumite simboluri arbitrare corespunzând intenţiilor lor. Dar dacă vrem să lărgim conceptul de limbaj în
sensul indicat de mine, în aşa fel încât el să înţeleagă atitudinile de bază, putem vedea că numita intenţie,
ideea de care vorbim, face parte din gesturile şi atitudinile noastre.
De exemplu să oferi cuiva un scaun, unei persoane care soseşte în încăpere, este, în sine, un act de
curtoazie: nu-şi are locul să presupunem că ne spunem că această persoană are nevoie de un scaun. A oferi
155
un scaun, pentru cineva bine crescut este un act aproape instinctiv; este atitudinea sa spontană: pentru
observator este un gest. Aceste prime faze ale actelor sociale preced simbolul propriu la fel de bine ca şi
comunicarea deliberată. (...).
Faptul prim este actul social care conţine interacţiunea diferitelor organisme, adică adaptarea
reciprocă a conduitelor lor în elaborarea procesului social. Se pot găsi în acest proces ceea ce noi numim
gest, adică aceste faze ale actului social care aduc o adaptare la reacţia celuilalt organism. Aceste faze ale
actului includ în acelaşi timp o atitudine observabilă şi ceea ce numim atitudine inferioară. Animalul spre
exemplu poate fi furios sau îngrozit? Asemenea atitudini emoţionale sunt la baza actelor sale, dar ele nu
sunt decât o parte din întregul care se desfăşoară: furia se exprimă în atac, teama în fugă. Constatăm
atunci că gesturile manifestă aceaste atitudini; ele au această semnificaţie pentru noi. Noi vedem că un
animal este furios şi pe punctul de-a ataca.
Cunoaştem atitudinea animalului şi ştim ceea ce ea vrea să spună. Dar dacă determinarea la atac
este determinată de un reflex, noi nu putem vorbi de intenţie. La fel un om îl poate lovi pe un altul înainte
de-a avea această intenţie; el poate s-o ia la fugă auzind un zgomot foarte puternic înainte de-a şti ce face.
Dar dacă acest om are o intenţie, gestul are atunci mai mult decât o simplă semnificaţie pentru observator:
el exprimă şi o idee. În cazul animalului, observatorul vede că atitudinea câinelui semnifică că acesta va
ataca, dar el nu poate să afirme că aceasta vrea să spună că există o determinare conştientă de atac. Din
contră, dacă cineva ridică pumnul în faţa figurii dvs. presupuneţi nu numai că au o atitudine ostilă, ci şi o
intenţie bine definită: consideraţi că gestul său nu semnifică numai un atac posibil, ci şi că acest individ
ştie ceea ce vrea să facă.
Atunci când gestul are la bază o idee şi pe care el o face să se nască şi în altcineva, el devine
atunci simbol semnificativ. În cazul luptei dintre câini, gestul ar chema numai o semnificaţie adecvată, în
cazul nostru avem de-a face cu un simbol care pe de-o parte corespunde unei semnificaţii în experienţa
celui dintâi individ şi care, pe de altă parte, transmite această semnificaţie partenerului. Când gestul
ajunge în acest stadiu, el devine ceea ce noi numim “limbaj”. În prezent el este un simbol semnificativ:
are un sens diferit.
Gestul este partea actului individual care provoacă în interiorul procesului social, o adaptare a
celuilalt. Gestul vocal devine un simbol semnificativ (şi astfel fără importanţă pentru afectivitate) când
produce acelaşi rezultat asupra celui care-l îndeplineşte şi asupra celui căruia îi este adresat, sau care
reacţionează explicit, el implică astfel o referinţă asupra sa a celui care-l face. Gestul în general şi gestul
vocal în particular, desemnează un obiect determinat într- un câmp al comportamentului. social, obiect
care interesează în acelaşi mod pe toţi cei care sunt implicaţi în actul social vizând acest obiect. Funcţia
gestului este de-a face posibilă, printre diverşii indivizi implicaţi în actul social, o adaptare faţă de
obiectul sau obiectele vizate. Simbolul sau gestul semnificativ este mult superior gestului nesemnificativ
pentru- a produce o asemenea adaptare sau readaptare, în sfârşit, în actul social dat, care provoacă aceeaşi
reacţie în acelaşi timp la cel care-l face cât şi la parteneri; astfel individul este conştient de atitudinea la
care devine o componentă a propriului său comportament, atunci el poate adopta la al lor comportamentul
său ulterior, în lumina acestei atitudini. Într-un cuvânt, conversaţia prin gesturi, conştientă sau
semnificativă, este un mecanism de adaptare mentală în intervalul actului social mult superior
conversaţiei prin gest, golit de conştiinţă şi de semnificaţie, căci prima implică faptul că fiecare individ
angajat în acest act să adopte atitudinile celuilalt faţă de sine însuşi (...).
Conştiinţa nu este necesară pentru ca semnificaţia să fie prezentă în procesul social al experienţei.
Un gest al unui organism, în întregul act social dat, provoacă la această fiinţă o reacţie care este direct
legată de acţiunea primei şi de consecinţele ei, gestul este simbolul rezultatului actului social al unui
organism (iniţiator de act) în măsura în care altcineva (participând în egală măsură la acest act)
reacţionează primul ceea ce prefigurează rezultatul. Mecanismul semnificaţiei este deci prezent în actul
social înainte de apariţia conştiinţei semnificaţiei. Actul sau reacţia adaptativă a celui de- al II lea
organism îşi dă semnificaţia gestului celui dintâi.
Simbolizarea constituie obiecte care nu existau mai înainte şi care nu pot exista decât în contextul
relaţiei sociale în care se produce. Limbajul nu simbolizează numai o situaţie sau un obiect care exista
deja, el face posibilă existenţa sau apariţia lor, căci face parte din mecanismul care-l crează. Procesul
social leagă reacţiile individului cu gesturile celuilalt, ale cărei semnificaţii ele le constituie. Astfel el face
156
să se nască obiecte noi care depind de aceste semnificaţii sau sunt constituite chiar de ele. Din acel
moment nu mai trebuie concepută semnificaţia ca pe o stare de conştiinţă sau ca pe un ansamblu de relaţii
organizate care ? mental în afara experienţei în care ele intră; trebuie, dimpotrivă s-o consideri în mod
obiectiv ca având o existenţă proprie în interiorul experienţei însăşi. (Obs. natura posedă semnificaţii şi
implicaţii dar ea nu comportă simboluri. putem distinge simbolul semnificaţiei la care se referă.
Semnificaţiile sunt în natură, dar simbolurile sunt moştenirea omului).
Reacţia unui organism la gestul unui altul în actul social este semnificaţia acestui gest, ea se află
în afara cauzei apariţiei sau producţiei unui nou obiect (sau a unui nou conţinut al unui obiect vechi) la
care se referă gestul mulţumită rezultatului actului social a cărei primă fază este aceasta. În fine, s-o
repetăm, obiectele sunt autentic constituite în interiorul procesului social al experienţei prin comunicarea
şi adaptarea reciprocă a comportamentului acelora care fiind angajaţi în acestea, îl realizează. În scrimă a
para înseamnă a interpreta atacul: în acelaşi fel în actul social, reacţia adaptativă la gestul altcuiva este
chiar interpretarea acestui gest, este semnificaţia acestui gest.
La nivelul conştiinţei sinelui, un astfel de gest devine un simbol semnificativ. Dar interpretarea
gestului nu este un act de spirit pur şi simplu: ea nu implică neapărat spirit, este un proces extern,
obiectiv, fizic sau fiziologic care se desfăşoară în adevăratul câmp al experienţei sociale. Se poate atunci
descrie semnificaţia, se poate da seama exact de acesta, făcându-se apel la simboluri sau la limbaj, în
stadiul lui cel mai înalt de dezvoltare şi cel mai complex, stadiu care nu este atins decât în experienţa
umană; dar limbajul nu face decât să degaje din procesul social o situaţie care era deja conţinută în ea
implicit şi logic. Simbolul folosit în limbaj nu este decât un gest semnificativ sau conştient.
Până aici am subliniat două puncte esenţiale:
1) Procesul social, mulţumită comunicării care-l face posibil la aceia care sunt implicaţi în acesta,
provoacă în natură apariţia unui întreg ansamblu de noi obiecte care sunt funcţii ale relaţiilor lor cu
procesul (adică obiectele de “sens comun”)
2) gestul unui organism şi reacţia adaptativă a altuia, în actul social, fac să apară relaţia între
gestul ca început al actului dat şi rezultatul acestui act, la care se referă gestul.
Aşa sunt cele două aspecte fundamentale şi logic complementare ale procesului social.
Rezultatul actului social oricare ar fi el, este deci distinct de gestul care-l indică, mulţumită
reacţiei altcuiva la acest gest; această reacţie indică rezultatul actului care începe gestul. Această situaţie
există în toată complexitatea lui pe plan mental şi conştient. Dewey spune că semnificaţia apare graţie
comunicării. Această afirmaţie se raportează la conţinutul rezultând din procesul social, şi nu ideilor
simple sau cuvintelor exprimate ca atare, este vorba de procesul social căruia îi datorează cu ? existenţa,
mediul în care noi trăim în fiecare zi, proces în care comunicarea joacă, un rol esenţial. Acest proces poate
da naştere la obiecte noi în natură, dar numai în măsura în care face posibilă comunicarea între diferiţi
indivizi care sunt implicaţi în el. El este la originea existenţei lor (în realitate a oricărui univers de obiecte
de “sens comun”) pentru că determină, condiţionează şi face posibilă abstracţiunea lor, în afara totalităţii
evenimentelor, în calitate de identităţi care privesc comportamentul cotidian; astfel în acest sens şi ca
purtători ai acestei semnificaţii, nu există decât în virtutea acestui comportament. În acelaşi fel, într- un
stadiu mai înaintat dezvoltării sale, comunicarea crează toate obiectele ştiinţei, la fel de bine ca şi
identităţile care se abstrag structurii totale ale evenimentelor în scopuri ştiinţifice.
Trebuie căutată, am văzut, structura logică a semnificaţiei în tripla relaţie a gestului la reacţia
adaptativă şi la rezultatul actului social dat. Reacţia celui de-al doilea organism la gestul celui dintâi dă în
acelaşi timp aceeaşi indicaţie sau aceeaşi semnificaţie, în fine nu are spirit, nu are gândire, în aşa fel încât
în cazul său nu există semnificaţie adevărată implicând conştiinţa sinelui. Un gest nu este semnificativ
dacă reacţia partenerului nu-i indică celui care-o face ceea ce provoacă reacţie din partea celui de-al
doilea.
S-au făcut eforturi de ? subtilităţi pentru a se studia problema semnificaţiei. Nu este necesar pentru
a se putea rezolva problema aceasta, să ai recurs la stări psihice, căci, aşa cum am putut vedea trebuie
căutat în natura semnificaţiei, în structura actului social, implicit în relaţiile cu cele trei componente
individuale, adică a relaţiei ? a gestului unui individ, de reacţia pe care-o face la acest gest un al doilea
individ şi de încheierea actului început de gestul celui dintâi. Se constată astfel că semnificaţia este
implicită în structura actului social, de unde necesitatea pentru psihologia socială de-a presupune, în
157
punctul său de plecare, că există un proces al experienţei şi al comportamentului care înglobează orice
grupare umană dată şi condiţionează existenţa dezvoltării spiritelor, sinelui, conştiinţei de sine a
membrilor acestei grupări(...).
Există în experienţa individului o inhibiţie temporară de acţiune, care corespunde gândirii, sau
care permite reflecţia. Diferitele posibilităţi de acţiune viitoare oferite la alegere unui individ într-o
situaţie socială dată sunt prezente dinainte în experienţa sa, sunt diferite posibilităţi de-a încheia un act
social în care el este angajat sau pe care el însuşi l-a început deja. Reflecţia sau comportamentul reflectat
nu se produce decât când sunt reunite condiţiile în care să se afle conştiinţa de sine, astfel devin posibile
controlul voluntar şi organizarea conduitei individuale relativ la un mediu social sau fizic cu care
organismul acţionează sau la care el reacţionează. În sfârşit, organismul sinelui nu este decât organizarea,
prin individ a ansamblului atitudinilor pe care le poate lua în privinţa mediului său social şi faţă de el
însuşi din punct de vedere al acestui mediu pe care el contribuie să-l constituie pe parcursul experienţei
sale şi ale comportamentului său social. Este deci esenţial să fie tratată această inteligenţă reflectată în
cadrul behaviorismului social (...).

Sinele şi jocul: celălalt generalizat

În cel de-al treilea text al cărţii Spiritului, sinele şi societatea, autorul dezvoltă conceptul sinelui
care este central operei sale, el insistă pe caracteristica “sinele de-a fi un obiect pentru el însuşi” este în
mod esenţial o structură socială. Rolul jocului în organizaţia sinelui este subliniat şi dezvoltat în detaliu.
Izvoare...
Ţin să subliniez această caracteristică a sinelui de-a fi obiect pentru el însuşi. Este exact ceea ce se
regăseşte în cuvântul SINE care este reflexiv şi care indică ceea ce poate să fie în acelaşi timp subiect şi
obiect.
Un astfel de obiect este în mod esenţial diferit faţă de alţii şi în trecut a fost recunoscut ca şi
conştient, termen care indică experienţa sinelui. Conştiinţa se presupune, implică puterea de-a fi un obiect
pentru sine. Astfel dând o descriere behavioristă a conştiinţei, trebuie ca noi să căutăm un tip de
experienţă sau organism pentru a deveni un obiect pentru sine însuşi (...).
Cum să ieşi din sine în experienţa pentru a putea deveni un obiect pentru sine? Este problema
psihologică esenţială a ipseităţii sau conştiinţei sinelui, trebuie căutată soluţia în conduita sau activităţile
sociale în care este angajat individul. Mecanismul raţiunii n-ar fi complet dacă nu s-ar include el însuşi în
analiza sa a experienţei, sau dacă individul nu s-ar introduce în acelaşi câmp al experienţei ca şi acela al
celorlalte persoane cu care acţionează într-o situaţie socială dată. Raţiunea nu poate să devină impersonală
dacă nu există faţă de sine o atituidine obiectivă şi non afectivă, altfel nu avem decât conştiinţa şi nu
conştiinţa sinelui. Este necesară o atitudine obiectivă, impersonală la conduita raţională pe care individul
să o ia şi faţă de el însuşi, ca el să devină obiect pentru sine. În fine, organismul individual este evident un
fapt esenţial, un element constitutiv al situaţiei empirice în care acţionează; dacă el nu ţine cont de el
însuşi în mod obiectiv el nu poate acţiona de-o manieră inteligentă sau raţională.
Individul se încearcă pe el însuşi ca atare, nu în mod direct, ci numai indirect plasându-se în
diverse puncte de vedere ale celorlalţi membri ai aceluiaşi grup social, sau în punctul de vedere
generalizat al oricărui grup social de care el aparţine.
El pătrunde în propria sa experienţă ca un sine sau ca un individ, nu direct sau imediat, nu
devenind subiect pentru el însuşi, ci numai în măsura în care el devine întâi un obiect pentru el, în acelaşi
fel în care ceilalţi indivizi sunt obiecte pentru el. El nu devine un asemenea obiect decât luînd atitudinile
altuia faţă de el în interiorul unui mediu social, sau context de experienţă şi de comportament în care el
este angajat cu ei.
Importanţa a ceea ce noi numim comunicarea rezidă în faptul că ea furnizează o formă de
comportament unde organismul, individul poate deveni un obiect pentru el însuşi. Tocmai acesta este felul
de comunicare pe care l-am examinat, nu comunicarea în sensul cotcodăcitului cloştei pentru pui,
lătratului lupului către turmă, sau al mugetului vacii, ci în sensul simbolurilor semnificative, al
comunicării adresate nu numai celorlalţi, ci şi cu sine. În măsura în care acest fel de comunicare face
parte din comportament, ea introduce cel puţin un sine. Firesc poţi auzi fără a asculta, poţi vedea fără a
observa, să faci ceva fără a fi cu adevărat conştient. Când un individ reacţionează la ceea ce spune un altul
158
şi când această reacţie devine parte din conduita sa (nu numai când se aude ci şi când îi râspunde), când
îşi vorbeşte şi când îşi dă replica ca şi când ar fi un altul, abia atunci avem de-a face cu un comportament
sau individul devine un obiect pentru sine însuşi (....).
Sinele în calitate de obiect pentru sine, este în mod esenţial o structură socială şi se naşte în
experienţa socială; atunci putem concepe un sine absolut solitar.
Dar nu este posibil să concepi un sine care să se dezvolte în afara experienţei sociale; odată
constituit sinele, putem să ne imaginăm un om izolat pentru tot restul vieţii, el se are pentru totdeauna pe
sine însuşi ? tovarăş; el poate comunica şi gândi cu el înşuşi ca şi cu nimeni altcineva, suntem toţi
familiarizaţi cu acest proces la care tocmai m-am referit şi care constă în a reacţiona cu sine însuşi precum
ar face-o un altul, să fie conştient de ce se spune într-o conversaţie cu altcineva şi să utilizeze această
conştiinţă pentru a determina ceea ce se va spune apoi noi înţelegem în mod constant ceea ce spunem
altora şi utilizăm această înţelegere pentru a dirija urmarea discursului nostru. Descoperim ceea ce o să
facem sau spunem ori să facem, vorbind ori acţionând, astfel ne controlăm continuu propria noastră
conduită. În conversaţia prin gesturi, ceea ce rostim provoacă o anumită reacţie la celălalt şi această
reacţie la rândul ei ne modifică propria acţiune, astfel modificăm ceea ce am început să facem din cauza
replicii celuilalt individ. Conversaţia prin gesturi este începutul comunicării. Individul realizează
conversaţia prin gesturi cu el însuşi. El spune ceva; aceasta provoacă o anumită replică în el, şi această
replică la rândul său face să se modifice ceea ce era să spună el. Începem să spunem ceva, ceva rău, de
exemplu, dar de la primele cuvinte, ne dăm seama că este cruzime. Efectul asupra subiectului a ceea ce va
spune el îl opreşte; este o conversaţie prin gesturi între individ şi el însuşi, când vorbim despre discursul
semnificativ vrem să spunem că acţiunea afectează agentul şi că acest efect asupra agentului face parte
din realizarea inteligentă a conversaţiei cu celălalt. Ori, noi amputăm, ca să zicem aşa, această fază
socială, şi ne lipsim de ea temporar, în aşa fel încât un individ îşi vorbeşte ca şi cum vorbeşte altcuiva (...).
Această experienţă socială care determină într- o oarecare măsură sinele, participă la comunicare.
O mare parte a sinelui, în mod firesc, n-are nevoie să se exprime. Tipurile de relaţii pe care le întreţinem
variază urmând diferiţi indivizi; suntem un lucru pentru un om şi altul pentru un altul. Sunt deasemenea
părţi din sine care nu există decât în raport cu el însuşi ne scindăm în tot felul de diferite forme de sine
urmându- i pe prietenii noştri, discutăm politică cu unul şi religie cu celălalt. Există o mare diversitate de
sine corespunzând diferitelor reacţii sociale. Procesul social este cel care produce sinele; în afara acestei
experienţe el nu ar exista. 1)
O personalitate multiplă este într- un sens normală, cum tocmai am arătat- o. În mod obişnuit,
organizarea sinelui total se defineşte în raport cu comunitatea din care face parte şi cu situaţia în care se
găseşte. Natura şi societatea variază, firesc cu diferiţi indivizi, după care noi trăim cu oameni realmente
prezenţi sau cu fiinţe din propria noastră ? sau din memoria noastră. În comunitatea de care aparţinem ca
la un tot, se află normal un sine unificat; dar acesta se poate dizolva. Pentru cineva cu un echilibru nervos
instabil care are o linie de clivaj, anumite acţiuni devin imposibile; acest ansamblu de acţiuni poate să se
separe de personalitate şi să producă un alt sine.
Două euri şi două mine separate, două persoane separate apar, şi în aceste condiţii, personalitatea
tinde să se dezintegreze (...).
Unitatea şi structura sinelui complet reflectă cele ale procesului social ca un tot; fiecare dintre
sinele elementare care-l compun reflectează unitatea şi structura unuia dintre diferitele aspecte ale acestui
proces în care individul este angajat. Altfel spus, diversele sine elementare care constituie un sine complet
sau se ? în el sunt diverse aspecte ale structurii acestui sine, la rândul său, corespunde diverselor aspecte
ale structurii întregului proces social. Structura sinelui complet este astfel reflectarea acestui proces.
Organizarea şi unificarea unui grup social sunt identice cu ale unor sine produse în procesul social în care
acest grup se angajează sau pe care-l realizează (...).
Actul de-a gândi implică întotdeauna un simbol care produce aceeaşi reacţie la celălalt ca la acela
care gândeşte. Un astfel de simbol este nu universal al discursului; el este universal prin înşuşi caracterul
simbolic. Noi presupunem mereu că simbolul va provoca la celălalt aceeaşi reacţie ca să facă parte din
mecanismul de conduită. Un individ care spune ceva se spune ceea ce el spune altora (celorlalţi); altfel el
nu ar şti despre ce vorbeşte.

159
 Firesc, o mare parte a conversaţiei între un individ şi interlocutorii săi nu provoacă în el aceeaşi
reacţie ca şi în ei. Asta este în mod particular adevărat în cazul atitudinilor emoţionale.
Se încearcă să se imprime acestea auditorului său; nu încearcă să le imprime sieşi. Se află dincolo
de toate un ansamblu de valori date în discurs care nu au caracter simbolic. Actorul este conştient de
valorile sale; adică el îşi asumă o anumită atitudine, îşi dă seama, cum se spune, că această atitudine
reprezintă durerea. Dacă o face, el este capabil să reacţioneze ca asistenţa la propril său gest. Dar nu este
acolo o atitudine naturală, nu este actor tot timpul.
În anumite momente acţionăm fără să ne gândim la altceva decât la efectul atitudinii noastre şi
putem deliberat să uzăm de un anumit ton al vocii pentru- a obţine asemenea rezultat. Acest ton produce
în noi o reacţie identică cu aceea pe care-o dorim s-o provocăm la altcineva, dar o mare parte din ceea ce
se întâmplă în discurs nu are această valoare simbolică(....).
Găsim la copii ceva care corespunde acestei duble, adică tovarăşi invizibili, imaginari pe care
majoritatea îi crează în propria lor experienţă. Astfel ei organizează reacţiile pe care le provoacă la alţii şi
în ei însişi. În mod firesc, acest joc cu tovarăşi imaginari nu este decât o fază deosebit de interesantă a
jocului liber obişnuit. Acesta, în acest stadiu care precede jocurile organizate, înseamnă să te joci de-ceva.
Un copil se joacă de-a mama, de-a profesorul, de-a poliţistul, adică el îşi asumă, cum am mai spus-o,
roluri diferite (....). Când un copil îşi asumă un rol, el posedă în el însuşi stimuli care vor provoca această
reacţie particulară sau acest grup de reacţii. El poate în mod firesc să fugă când este urmărit, sau se poate
întoarce şi se poate bate exact ca şi câinele în jocul său.
Dar nu este acelaşi fenomen decât atunci când se joacă de-a ceva. Copiii se-adună pentru ase juca
de-a ? Aceasta înseamnă că copilul posedă un anumit ansamblu de stimuli care provoacă în el aceleaşi
reacţii ca la ceilalţi şi care corespunde reacţiilor unui indian. În faza ludică, copilul utilizează propriile
reacţii la aceşti stimuli care-i foloseşte pentru a-şi construi un sine. Reacţia pe care el tinde să o facă
acestor stimuli îi organizează. El se joacă, de exemplu, să-şi prezinte ceva şi să-l cumpere, îşi dă o
scrisoare, o primeşte; îşi vorbeşte ca părinte, ca dascăl, şi ca poliţist, se opreşte pe sine. El posedă un
ansamblu de stimuli care provoacă în el aceeaşi reacţie ca şi la ceilalţi. El ia acest grup de reacţii şi le
organizează într- un anumit tot. Aceasta este maniera cea mai simplă să fii un altul pentru tine însuţi, ea
comportă o organizare temporală. Copilul rosteşte un lucru într-o personalitate şi reacţionează la aceasta
într-o alta, apoi reacţia lui la cea de- a doua este un stimul pentru el în cea dintâi; şi astfel continuă
conversaţia. El se dezvoltă într-o anumită atitudine organizată în el şi în “celălalt” care îi reacţionează, şi
ei realizează între ei o conversaţie prin gesturi.
Dacă noi opunem jocul liber situaţiei jocului reglementat, noi notăm această diferenţă esenţială:
copilul care participă la acest joc reglementat trebuie să fie capabil să ia atitidinea oricărui individ care
participa la partidă; şi aceste roluri diferite trebuie să aibă o relaţie diferită a unora cu ceilalţi. Să luăm
jocul f. simplu de-a v-aţi ascunselea, fiecare vânează cu excepţia celui care se ascunde. Copilul nu are
nevoie decât de un vânat şi un vânător. Dacă un copil se joacă în cel dintâi sens al cuvântului, el se
mulţumeşte să se joace, dar el nu achiziţionează nici o organizare de bază. În acest stadiu el trece un rol
altcuiva când capriciul îi dictează astfel. Dar în jocul reglementat, unde se găsesc mulţi indivizi, copilul
care preia un rol, trebuie să fie gata să preia rolurile tuturor celorlalţi. Dacă el aparţine unei echipe de
base-ball, trebuie să posede în propria sa natură reacţiile fiecăreia dintre cele nouă poziţii. El trebuie să
ştie, pentru a fi realizat propriul său joc, ceea ce fiecare echipier trebuie să facă. Trebuie să preia toate
rolurile. Ne este necesar să fie toţi prezenţi în conştiinţa sa în acelaşi timp, dar trebuie să fie în anumite
momente, trei sau patru indivizi prezenţi în propria sa atitudine, acela care aruncă mingea, cel care-o
aprinde, etc. Aceste reacţii trebuie să fie, în oarecare grad, prezente în compoziţia propriului său personaj.
Există deci în jocul reglementat, un ansamblu de reacţii ale altora, organizate în aşa fel încât atitudinea
unuia să cheme atitudinea adaptată a celuilalt. Această organizare este stabilită sub formă de reguli ale
jocului. Copiii dau o mare importanţă regulilor. Ei pot improviza reguli pe loc pentru a ieşi din
încurcătură. Să faci aceste reguli este o plăcere a jocului reglementat. Or, regulile sunt ansamblul
reacţiilor pe care le provoacă o atitudine dată. Puteţi cere altora o anumită reacţie dacă aşteptaţi o anumită
atitudine. Aceste reacţii se află toate în dvs. înşivă. Obţineţi, în acest caz, un ansamblu organizat de reacţii
asemănătoare cu cel la care m-am referit; este ceva mai elaborat decât rolurile implicate de jocul liber.

160
 Se află în acesta numai un ansamblu de reacţii care urmează ? celorlalte, în mod nedefinit. Într-un
asemenea stadiu spunem că copilul nu are încă un sine pe deplin dezvoltat. Copilul reacţionează într-un
fel destul de inteligent stimulilor imediaţi care-i parvin, dar ei nu sunt organizaţi. El nu-şi organizează
viaţa aşa cum ne-ar plăcea nouă, adică precum un întreg. Nu există decât un anumit ansamblu de reacţii
corespunzând tipului acestui joc liber. Copilul reacţionează la un anumit stimul, şi reacţia din el este aceea
pe care el a provocat-o la ceilalţi, dar nu este un sine complet. Dimpotrivă, în jocul reglementat el trebuie
să posede o organizare a acestor roluri, altminteri el n-ar putea să se joace. Jocul reglementat reprezintă în
viaţa copilului trecerea de la afară în care îţi asumi rolul celorlalţi în jocul liber, la faza rolului organizat
care este esenţial conştiinţei sinelui în toate accepţiile termenului (....)
Se găseşte o iluzie frapantă a diferenţei dintre jocul liber şi jocul reglementat în mituri şi în câteva
dintre piesele jucate de popoarele primitive, mai ales în spectacolele religioase. Se poate să nu întâlnim
acolo atitudinea jocului liber care se regăseşte la copii, căci acolo, actori sunt adulţii şi fără nici un fel de
îndoială, însele spiritele popoarelor primitive recunosc mai mult sau mai puţin legătura între aceste
procese de joc şi ceea ce reprezintă în realitate piesele. În interpretarea acestor ritualuri, există o
organizare a jocului care ar putea fi comparată cu poate, cu ceea ce se petrece la şcoala elementară, unde
se dă jocurilor de copii o regie co o structură dată.
Se găseşte cel puţin ceva asemănător în jocul popoarelor primitive. Evident, acest tip de activitate
priveşte viaţa cotidiană a acestor popoare şi nu raporturile care există cu obiectele care-i înconjoară (în
acest din urmă caz există o conştiinţă de sine care s-a dezvoltat într-o manieră determinată ), dar în
atitudinea lor faţă de forţele care-i înconjoară, faţă de natura de care depind. În atitudinile lor faţă de
această natură vagă şi nesigură, întâlnim o reacţie cu mult mai primitivă care-şi găseşte expresia într-o
acţiune de preluare a rolului altora, luîndu-şi adio de la noi şi executând anumite ritualuri care reprezintă
acţiunile imaginare ale acestor din urmă.
Acest proces se dezvoltă în mod sigur, într-o tehnică mai mult sau mai puţin definită şi este
controlată, putem spune că s-a produs ca urmare a situaţiilor asemănătoare cu cele în care copiii se joacă
de-a părinţii, de-a învăţătorul, personalităţi la fel de vagi care se află în cinstea lor, care-i afectează şi de
care ei depind. Sunt personalităţi pe care şi le asumă, roluri pe care le joacă, şi care, în această măsură,
controlează dezvoltarea propriei personalităţi. Acesta este scopul precis al şcolii primare care preia
caracterele acestei fiinţe vagi, şi-i plasează într-o relaţie socială organizată pentru a constitui
personalitatea copilului mic. Să introduci o organizaţie din exterior presupune precis lipsa organizării în
acest stadiu al experienţei copilului. Jocul reglementat ca atare se opune acestor situaţii proprii copilului
mic şi popoarelor primitive. Diferenţa fundamentală între jocul liber şi cel reglementat este că în acesta
copilul trebuie să aibă atitudinea tuturor celor care participă la aceasta. Atitudinile celorlalţi pe care
jucătorul şi le asumă se organizează într-o unitate; şi asta-i controlează reacţia. Am luat ca exemplu
jucătorul de basse-ball. Adoptând rolurile celorlalţi coechipieri, el determină fiecare dintre propriile sale
acte. Acţiunea sa este controlată de faptul de-a fi fiecare dintre ceilalţi coechipieri, cel puţin în măsura în
care atitudinile afectează reacţia sa specială. Găsim atunci un “altul” care este organizarea atitudinilor
celor care sunt angajaţi în acelaşi proces.
Se poate denumi comunitatea organizată sau grupul social care conferă individului unitatea
sinelui “celălalt generalizat”. Atitudinea celuilalt - generalizat este aceea a întregii comunităţi. Astfel în
cazul unui grup social asemănător cu o echipă, echipa este aceea care-l reprezintă pe celălalt - generalizat,
în măsura în care ea intră (ca proces organizat sau activitate socială) în experienţa unui oarecare dintre
membri săi.
Dacă individul uman dat trebuie să achiziţioneze un sine în sensul cel mai larg, nu este suficient să
preia atitudinile altora faţă de el şi faţă de ei însişi, atitudinile lor în ceea ce priveşte diversele faze sau
aspecte ale activităţii sociale comune sau ansamblului de interpretări sociale, în care ei sunt toţi angajaţi
ca membri ai unei societăţi organizate. Trebuie atunci acţionat faţă de diversele proiecte sociale realizate
la un moment dat sau faţă de diferitele faze mai mari ale procesului social general care constituie viaţa
acestei societăţi, şi ale cărei proiecte sunt manifestaţii specifice. În alţi termeni, această importare de
activităţi mai generale a unei totalităţi sociale date sau societate organizată ca atare în sfera experienţei
oricărui individ angajat sau cuprins în acest tot constituie baza esenţială, condiţia necesară a dezvoltării
celei mai largi a sinelui. Este numai în măsura în care-şi asumă atitudinile grupului său social organizat
161
faţă de activitatea socială cooperativă, sau faţă de ansamblul unor asemenea activităţi de care se ocupă
grupul, ca el să dezvolte un sine complet sau să posede sinele pe care de fapt l-a realizat. La rândul lor,
procesele cooperative complexe, activităţile şi funcţiile instituţionale ale societăţii umane organizate nu
sunt posibile decât în măsura în care orice individ care este cuprins în ele poate să ia atitudinile generale
ale tuturor celorlalţi indivizi faţă de aceste activităţi, procese şi funcţionări instituţionale, şi faţă de
întregul (totul) social organizat al relaţiilor şi interacţiunilor de experienţe astfel constituite, şi în măsura
în care el îşi poate dirija conduita în consecinţă.
Sub forma celuilalt-generalizat procesul social afectează comportamentul indivizilor care sunt
angajaţi în aceasta sau aceia care-o realizează, adică comunitatea este aceea care exercită controlul
asupra membrilor săi. În fine, în acest fel procesul social sau comunitatea devin un factor determinant al
gândirii individului. În gândirea abstractă, individul adoptă atitudinea pe care-o are faţă de celălalt-
generalizat, fără să se refere la această atitudine în măsura în care ea este exprimată la un individ
particular; în gândirea concretă el adoptă atitudine în măsura în care ea este exprimată în atitudinile pe
care-o au ceilalţi indivizi faţă de comportamentul său, ceilalţi indivizi cu care el este angajat în situaţia
sau actul social dat. Dar el nu poate gândi decât luînd de la una din aceste maniere, atitudinea celuilalt
generalizat, căci gândirea sau conversaţia prin gesturi interiorizate care o constituie, nu se pot produce
altfel. Un univers de discurs, sistem de semnificaţii comune sau sociale pe care gândirea o presupune ca şi
context, devine posibil numai pentru că individul (indivizii) iau atitudinea sau atitudinile celuilal-
generalizat faţă de ei însişi.
Omul conştient de sine adoptă deci atitudinile sociale organizate, cele ale grupului social sau ale
comunităţii date ( sau a unuia din părţile ei) cărora el le aparţine, atitudini care privesc diferite probleme
sociale care se pun acestui grup sau acestei comunităţi la un moment dat. Aceste probleme se pun în
raport cu proiectele sociale respectiv diferite sau în raport cu întreprinderile cooperative organizate de
care se ocupă acest grup sau această comunitate. În calitate de participant individual la aceste proiecte
sociale sau întreprinderi cooperative, el conduce propria sa conduită în consecinţă. În politică de exemplu
individul se identifică cu un întreg partid şi ia atitudinile organizate ale acestui partid faţă de restul
comunităţii sociale date şi faţă de problemele care se prezintă partidului în situaţia socială dată; în
consecinţă el reacţionează sau răspunde de atitudinile organizate ale partidului formând un tot. Astfel el
intră într-un ansamblu special de relaţii sociale cu toţi ceilalţi indivizi ai aceluiaşi partid politic. În acelaşi
fel, el intră în diverse alte ansambluri speciale de relaţii sociale cu diverse alte clase de indivizi care sunt
membri ai unuia din subgrupele particulare astfel organizate, dezvoltate şi complicate (acelea ale omului
cuâivilizat), se află două feluri de clase sociale funcţionale, două feluri de subgrupe concrete, precum
partidele politice, cluburile, corporaţiile (care toate sunt unităţi socialmente funcţionale) prin care
membrii individuali sunt legaţi direct unii de ceilalţi. Ceilalţi sunt subgrupe abstracte, precum categoriile
de debitor sau de creditor, ai căror membri nu sunt legaţi unii de alţii decât mai mult sau mai puţin
indirect, dar reprezintă posibilităţi nelimitate pentru a lărgi, a ramifica, a îmbogăţi relaţiile sociale printre
toţi membbrii societăţii date, ca întreg organizat şi unificat. Apartenenţa unui individ dat la mai multe
subgrupuri abstracte îi permit să intre în relaţii sociale definite (totuşi indirecte) cu un număr aproape
infinit de alţi indivizi care şi ei aparţin de unul dintre aceste subgrupuri abstracte care trec linia de
demarcaţie funcţională separând diferite comunităţi sociale umane. Aceste relaţii cuprind pe membrii mai
multora dintre aceste comunităţi şi în anumite cazuri pe toate. Dintre toate clasele sociale abstracte (sau
subgrupe) cea mai comprehensivă cea mai întinsă este, natural, aceea care defineşte universul discursului
logic (sau sistem de simboluri universal semnificative) determinate de participarea interacţiunii
comunicative a indivizilor. În sfârşit, din toate clasele (sau subgrupe), aceea care defineşte unitatea
limbajului este tot aceea care cuprinde cel mai mare număr de membri posibili, care permite unui număr
de indivizi nelimitat de-a intra într-un fel de relaţie socială atât de indirectă sau abstractă să fie ea. Astfel
este relaţia care se produce mulţumită funcţionării universale a gesturilor ca simboluri semnificative în
interiorul procesului social uman general de comunicare (....).
Jocul reglementat posedă o logică care permite organizarea sinelui: există un scop definit de atins,
acţiunile diferiţilor indivizi sunt legate unele de altele în raport cu acest final, în aşa fel încât ele să nu
intre în conflict. Nu eşti în opoziţie cu tine însuşi luând atitudinea celuilalt echipier: dacă cineva are
atitudinea de-a arunca mingea, el poate avea şi reacţia de-a o prinde. Cele două atitudini sunt legate în aşa
162
fel încât ele servesc chiar scopului jocului. Ele sunt unite unele cu celelalte într-un fel trainic şi organic. O
unitate diferită este deci introdusă în organizarea celuilalt sine când ajungem la faza jocului reglementat,
ca distincţie a situaţiei jocului liber în care nu este decât o simplă succesiue de roluri. Această din urmă
situaţie caracterizează firesc personalitatea copilului . Copilul este o fiinţă anumită într-un moment dat, şi
alta mai târziu: identitatea actuală nu determină ceea ce va fi peste câteva clipe. Este în acelaşi timp
farmecul şi insuficienţa copilului . Nu puteţi să contaţi pe copil; nu puteţi presupune ca tot ceea ce face va
determina ceea ce va face într- un moment dat. El nu este organizat într-un tot. Copilul nu are vreun
caracter determinat, nici vreo personalitate diferită.
Jocul reglementat ilustrează deci situaţia care dă naştere unei personalităţi organizate. În măsura în
care copilul adoptă atitudinea celuilalt care-i permite să determine ceea ce va face în raport cu un final
comun, el devine un membru organic al societăţii. El adoptă moravurile acestei societăţi permiţând
atitudinii celuilalt să controleze propria sa expresie imediată. Asta implică un anumit proces organizat.
Firesc, ceea ce exprimă el în jocul reglementat se manifestă fără încetare şi în viaţa socială a copilului,
dar acest proces mai larg transcede experienţaimediată a copilului însuşi. Importanţa jocului reglementat
vine din ce se găseşte în experienţa însăşi a copilului şi importanţa educaţiei moderne vine din faptul că
ea pătrunde pe cât posibil în însuşi acest domeniu. Diversele atitudini pe care şi le asumă un copil sunt
organizate în aşa fel încât ele îi controlează reacţia imediată. Într- un fel astfel de joc de descoperire
celălalt-organizat, celălalt- generalizat, care se regăseşte în însăşi natura copilului şi care se exprimă în
experienţa sa imediată. Această activitate organizată în chiar natura copilului, controlându-i reacţia
particulară, dă unitatea şi organizarea sinelui său.
Ceea ce se petrece în jocul reglementat se succede fără încetare în viaţa copilului. El preia
continuu atitudinile anturajului său, mai ales rolurile celor care-l controlează, cu un titlu oarecare şi de
care el depinde. Este întâi de toate o manieră oarecum abstractă pe care o achiziţionează în funcţie de
proces. Această funcţie trece apoi de la jocul liber la jocul reglementat. Acolo copilul trebuie să se
conformeze regulilor de joc şi prescripţiile acestuia au mai multă influenţă asupra lui decât cele ale
întregii comunităţi. Când copilul trece la stadiul de joc reglementat acesta exprimă o situaţie socială în
care el poatepătrunde total; exigenţele jocului pot avea mai multă importanţă decât cele ale familiei sau
ale comunităţii în care trăieşti. Există tot felul de organizaţii sociale, unele destul de permanente, altele
temporare, în care pătrunde copilul şi unde joacă un fel de joc social. Este o perioadă din viaţa sa în care îi
place să fie “membru al” ; el se alătură organizaţiilor care apar şi dispar. El devine ceva care poate avea o
funcţie într-un tot organizat; astfel el tinde să se determine pe sine în relaţia cu grupul de care aparţine.
Acest proces este o fază remarcabilă a dezvoltării intelectuale a copilului, care face din el un membru al
comunităţii conştient de sine.
Astfel este procesul pornind de la care se naşte personalitatea. Acest proces, am spus-o, este acela
în care copilul preia rolul celuilalt şi limbajul joacă acolo un rol esenţial. Limbajul se bazează mai ales pe
gestul vocal, vehicul al activităţilor cooperative ale unei comunităţi. Limbajul cu sensul lui semnificativ
este gestul vocal care tinde să provoace la individ atitudinea pe care-o cheamă la celălalt; este
perfecţionarea sinelui prin gestul care produce activităţile sociale, care, la rândul lor, conduc la asumarea
unui rol al celuilalt. “A-şi asuma un rol” este o locuţiune un pic cam nefericită pentru că ea evocă
atitudinea unui actor, atitudine mai elaborată în realitate decât aceea care este implicată în propria noastră
existenţă. Din acest motiv ea nu corespunde exact la ceea ce vreau să spun eu. Vedem cu maximă claritate
acest proces sub formă elementară în situaţiile în care copilul, jucându-se îşi asumă diferite roluri. Aici
faptul că el este gata să plătească, de exemplu, provoacă atitudinea celui care primeşte banii; acest proces
chiar provoacă în el activităţi corespondente cu cele care sunt implicate în acesta. Individul se stimulează
la reacţia pe care-o declanşează în celălalt; el acţionează, într-o oarecare măsură, pentru a reacţiona la
această situaţie. În joc copilul joacă clar rolul pe care el însuşi l-a provocat. este ceea ce dă (din câte am
spus) un caracter definit individului, caracter care corespunde stimulului care-l afectează pe el însuşi aşa
cum îi afectează pe ceilalţi. Acest caracter al celuilalt care intră într-o personalitate este în individ, reacţie
pe care gestul lui îl provoacă în acest altul.
Putem ilustra conceptul nostru cheie referindu-ne la noţiunea de proprietate. Dacă spunem: “e al
meu, eu sunt stăpânul lui”, această afirmaţie declanşează un întreg ansamblu de reacţii care trebuie să fie
identice în întreaga comunitate în care există proprietatea. Ea implică o atitudine organizată în ceea ce
163
priveşte proprietatea, atitudinea comună tuturor membrilor grupului. În mod necesar se adoptă o atitudine
posesivă definită vis-a-vis de bunurile sale personale şi de respect pentru acela al altora. Aceste atitudini
ca şi ansambluri organizate de reacţii, trebuie să existe la toţi, în aşa fel încât un individ, vorbind aşa, să
provoace reacţia a ceea ce am numit celălalt-generalizat. Ceea ce face posibilă societatea, sunt asemenea
reacţii comune, asemenea atitudini organizate în ceea ce priveşte proprietatea, religia, educaţia, familia.
Firesc cu cât societatea este mai largă şi cu atât mai universale trebuie să fie aceste obiecte. În toate
cazurile trebuie să fie un ansamblu definit de reacţii pe care noi putem să le considerăm ca abstracte şi
care pot să aparţină unui grup foarte întins.
Proprietatea este, în ea însăşi, un concept f. abstract: este ceea ce poate controla individul în
exclusivitate. Este o atitudine diferită de aceea a unui câine faţă de un os. Un câine se va bate împotriva
oricărui alt câine care încearcă să-i ia osul, el nu preia atitudinea celuilalt.........

164
 ŞCOALA DE LA CHICAGO (II)

In evoluţia istorică a Sociologiei, implicarea nemijlocită a sociologiei în optimizarea

structurilor sociale este cel de-al treilea criteriu de clasificare a doctrinelor,
care a devenit operational odată cu Şcoala de la Chicago. Ca reprezentat tipic pentru
această ipostază a destinului epistemic al sociologiei R.E. Park este cunoscut şi ca întemeietor
al unei orientări cunoscute sub numele de: “ecologie umană” . Revendicată frecvent ca
precursoare a sociologiei urbane, “ecologia 144 umană” ea ca punct de plecare premisa, conform
căreia reconstrucţia instituţională a societăţii trebuie să fie devansată de o reconstrucţie morală
a întregului mental colectiv. Cum maximul de civilizaţie îl reprezintă oraşul, efortul practic de
reformare socială nu poate avea eficienţa preliminată decât prin raportare la un model al
viitorului spaţiu social din care an fost extirpate sursele de disfuncţionalitate.
Un astfel de model al spaţiului social citadin, degrevat de “noxe disfuncţionale",
rezultat al procesului de adaptare a omului la mediul său (environment) este conceput ca
echilibru dinamic între interesele concurente ale grupurilor de indivizi în lupta pentru
organizarea spaţială a “environment"-ului. Similar luptei pentru existenţă a organismelor vii,
citadinii se găsese într-o luptă permanentă pentru redistribuirea poziţiilor disponibile în spaţiul
social, progres caracterizat de “invazie", “competiţie", “succesiune", “acomodare".
Comunitatea urbană este un ecosistem care defineşte “complexul ecologic" alcătuit din
patru variabile: populaţia, environment-ul, tehnologia şi organizarea socială. Interrelaţiile
dintre aceste variabile demonstrează faptul că oraşul este “...O stare a minţii, un corp de
obiceiuri şi tradiţii, de atitudini organizate şi sentimente care sunt implicate în aceste obiceiuri
şi sunt transmise prin tradiţie. Oraşul nu este, cu alte cuvinte, un simplu mecanism fizic şi o
construcţie artificială. El este implicat în procesele vitale ale oamenilor care-l compun” 145 .
Identificând comunicarea urbană cu un laborator de studiere a interdependenţelor
funcţionale antrenate de reorganizarea spaţiului sub impactul asimilării noilor tehnologii, R.S.
Park consideră că sociologia – denimită “ecologie umană” – are fi “ştiinţa care se ocupă de
studierea factorilor geografico – demografici şi descrierea constelaţiilor tipice ale persoanelor şi
instituţiilor pe care cooperarea acestor factori le produce” 146 .
Rezumativ, concepţia psihologist – interacţionistă care stă la baza “ecologiei umane”
dezvoltată în Şcoala de la Chicago, cuprinde următoarele teze: Urbanismul sub aspect
sociologic, este un fenomen complex care defineşte totalitatea interdependeţelor dintre
problemelor “tehnice” ale organizării urbane (rezidenţa, planificarea urbană, administraţia,
transporturile, poli’ia, piaţa, sărăcia, igiena), variabilele fizice (populaţia + structurile sociale)
şi comportamentul colectiv . Evoluţia socială este o rezultantă a competiţiei dintre indivizi
pentru ocuparea şi gestionarea unei nişe în spaţiul social. Chiar şi când competiţia ia forma
conflictelor, “acestea se-ncheie prin acomodarea şi asimilarea grupurilor care-şi dispută drepturi
asupra spaţiului, competiţia ecologică flind înlocuită cu una economică.
Tipul calitativ distinct, de relaţii sociale din mediul citadin, relevă faptul că oraşul
reprezintă un tip nou de solidaritate socială bazată pe comunitatea de interese . Acestea definesc
“realul abstract", constituie “scopul" mişcării individului în spaţiul social şi au un rol hotărâtor
144
Termenul “ecologie” a fost creat ^n 1866 de ecologul german Ernest Haekeel, iar ca disciplin@ }tiin]ific@ s-a construit ^n
a doua jum@tate a secolului al 19-lea prin contribu]ia unor personalit@]i ca: Humbolt, Möbius, Forbes. Etimologic oikos =
cas@; ecologia a luat na}tere ca }tiin]@ care studiaz@ geneza }i condi]iile de desf@}urare ale formelor biologice ^n func]ie
de schimbul lor, reciproc, cu mediul ^nconjur@tor (la ele acas@, ^n mediul propriu de via]@). %n prezent ecologia se
dezvolt@ ^n sou@ direc]ii:
a) cercetarea autoecologic@ = direc]ia care studiaz@ rela]iile unei specii cu mediul
b) sinecologia: studiul rela]iilor dintre biocenoze }i ecosisteme cu mediul. Ecologia uman@ este, azi, o ramur@ a ecologiei
generale care studiaz@ rela]iile dintre oameni (ca indivizi) dintre popula]iile umane }i mediul abiotic, biotic }i social.
145
R.E. Park, E.W.Burgis and R.D.Mckenzie (eds): The City University of Chicago, Press, Chicago, 1925, p.1
146
R.E. Park: Op.cit.p.2
165
în schimbarea socială în timp ce sentimentele şi habitudinile constituie “realuI social concret" şi
au rol determinant în conservarea ordinii sociale existente prin ordinea morală pe care o
promovează ca principal cadru de socializare sub semnul tradiţiei. Societatea modernă deşi pare
stabilă şi conferă siguranţă structurilor sociale întemeiate pe interese şi susţinute de o
considerabilă putere financiară este, în fond, puternic dependentă de mutaţiile psihologice
individuale şi comunitare întrucât interesele an fost în totalitate subordonate speculaţiilor
financiare şi fluctuaţiilor pieţei, operaţii care an la bază, motivaţii de ordin psihologic.
Structura morală este, în realitate, fundamentul pe care se ridică structura socială şi
structura fizică a oraşului, ca niveluri derivate ale adevăratei “naturi umane" proprii
fenomenalităţii citadine.
Amplificarea nevoilor specific umane, antrenată de creşterea gradului de civilizaţie al
societăţii moderne a determinat o diversificare a intereselor individuale şi de grup care au la
bază o dinamică fără precedent a motivaţiilor. Creşterea numărului de alegeri posibile stă Ia
originea mobilităţii psihologice care se răsfrânge într-o mobilitate socială mai accentuată în
mediul urban decât în rural. Toate acestea demonstrează importanţa hotărâtoare a factorului
psihologic în structurarea arhitecturii spaţiului social global. “Momentul psihologic" işi măreşte
importanţa în societăţile caracterizate de o mare diversitate şi mobilitate socială în care
categoriile sociale, fiind considerate limite ale imaginaţiei individuală, au dispărut, populaţia
vieţuind difuz în starea de “mulţime". Pe acest fundal crizele sociale generate de mobilitatea
psihologică pot fi preântâmpinate doar prin studiul şi aportul profilactic al rezultatelor
cercetării sociologice care contribuie astfel la instaurarea “ordinii sociale".
Cum aspiraţia societăţii moderne este progresul, acesta nu e compatibil cu orice ordine
socială, ci doar cu acea de “ordine socială” rezultată prin “ralionalizarea" interdependenţelor
individuale, fapt posibil prin înlăturarea barierelor comunicaţionale. Acest obiectiv, la rândul
său devine posibil numai prin cunoaştere şi prin “compasiunea" elitelor faţă de grupurile sociale
deprivilegiate. în acest sens, sociologia afirmă în modul cel mai concret funcţia socială a stiinţei
prin generalizarea “universului de discurs" al cunoaşterii sociologice la nivelul întregului spaţiu
social. Prin cunoaşterea genezei şi dinamicii tuturor componentelor spaţiului social, oamenii
pot acţiona numai raţional, promovând relaţii mai transparente din punct de vedere psihologic
între ei. “Viaţa oraşului" apare, astfel, un complex cultural care procesează interdependenţele
dintre: profesiile rezultate din diviziunea muncii, interese, sentimente, temperamente şi
controluri sociale specifice, variabilele psihologice manifestâdu-se ca o “serie de atitudini şi
idei, şi ca o constelaţie de persoane incluse într-un comportament colectiv; subiecte ale
mecanismelor de control social” 147 . Limitările pe care le impune viaţa de relaţie trebuie incluse
în proiectul de reforme morale ca primă etapă a reformei sociale eficiente şi ca o modalitate de
evitare a exceselor caracteristice doctrinelor “revolutionare".
Luând ca punct de plecare aspectele de ordin principal, cuprinse în lucările lui
R.S. Park, Mckenzie şi Ernest Burges au elaborat un model explicativ al ecologiei umane incare
organizarea spaţială este condiţionată de patter-urile de utilizare a terenului.
Potrivit acestui model explicativ o organizare spaţială ideală a oraşului cuprinde
cinci zone concentrice “în centru nucleul urban” îl constituie instituţiile specializate în susţinere
financiară a "vieţii oraşului”. a doua centură este alcătuită dintr-o zonă de tranziţie compusă, în
majoritate, din centre industriale şi din instituţiile aferente acestora. A treia zonă este zona
ocupată de muncitorii angajaţi şi de personalul care asigură buna funcţionare a industriilor. Pe
locul al patrulea al acestui model explicativ se găseşte zon arezidenţială în care locuieşte pătura
cea mai înstărită a populaţiei. Ultima centură este zona de navetă care nu trebuie să fie plasată
la o distanţă mai mare de 30 – 60 minute de nucleul urban. O reţea de transporturi articulată cu
proporţiile acestor zone (centuri) ar face posibilă utilizarea în registrul economic al spaţiului
social în funcţie de ponderea fenomenelor de invazie, competiţie, succesiune şi acomodare.

147
L.Wirth: Urbanism as a Way of Life, in P.Hatt and A.J. Reiss jr. (eds): Cicies and society, the Free Press, Glencoe, 1957,
p.46 - 64
166
 Reproşându-i rigiditatea şi dimensiunea statică, datorită cărora paradigma lui
Ernest Burges a fost invalidată de dezvoltarea oraşului modern, gândurea ecologică afirmată
după del de-al doilea război mondial a lansat în circuitul ştiinţific de profil un alt model bazat
pe analiza interdependenţelor funcţionale. Aceste interdependenţe asimilează noile solicitări
integrative generate de tehnologiile moderne, cât şi exigenţele cooperării şi adaptării
comunităţilor la un mediu aflat în schimbare. În sfera metodologică a aceleiaşi paradigme au
evoluat şi G. Lenski, O. L. Duncan, L. Schnare, B. Barry, J. Carda - şeful departamentului de
sociologie explicativă al Universităţii Carolina de Nord în Chapell Hill.
În particular, paradigma propusă de A. Hawley (Sociological Human Ecology)
cuprinde trei componente: ecosistemul, populaţia, environment-ul. La nivelul individului
echilibrul social este perceput ca principală condiţie pentru satisfacerea necesităţii de a menţine
o relaţie funcţională cu structurile sociale aflate în continuă diversificare.
La nivelul comunităţii , environment-ul constituie cadrul obiectiv al adaptării populaţiei,
iar ecosistemul defineşte mecanismul care face posibilă adaptarea prin intermediul legăturilor
protejate normativ de cadrul formal existent. Competiţia pentru controlul resurselor sociale şi
spaţiale impune diferenţierea funcţională în rândul populaţiei în funcţie de modalităţile de
asimilare a schimbărilor tehnologice. Dezvoltarea socială este influenţată de perturbaţiile
environment-ale, dar se realizează ca echilibru dinamic între populaţie, organizare şi calitatea
tehnologiei. Spaţiul social manifestă un adevărat tropism către ordine, de aceea sursa
schimbărilor este exterioară şi de obicei de natură tehnologică.
Noile tehnologii produc “comoţii structurale", acestea ridică în faţa individului
necesitatea adaptării, iar în faţa comunităţii necesitatea organizării care se materializează, de
obicei, prin reformarea spaţială şi socială a noilor componente ale spaţiului social.
Schimbarea socială, deşi contribuie la o inovare funcţională, nu rezolvă toate aspectele
inerţiale, ci contribuie la redistribuirea spaţială a tuturor categoriilor de probleme. Relaţiile
socio-spaţiale noi se reflectă într-o nouă imagine sociomorfă care confirmă faptul că
interacţiunea ăş interdependen’ele tind totdeauna spre echilibrul dinamic.
Continuând abordarea oraşului, cu precădere din perspectiva psihologic-interacţionistă,
Louis Wirth a fundamentat o nouă orientarea de cercetare a urbanismului ca mod de viaţă
(Urbanism as a Way of Life, 1938) care grupează o serie de sociologi nu numai din afara Şcolii
de la Chicago, ci şi din alte ţări. Considerând ca definitorii pentru oraşul modern sunt densitatea
şi eterogeneneitatea, L. Wirth dezvoltă teza potrivit căreia relaţiile primare orientate de valorile
tradiţiei au fost înlocuite de relaţii orientate de interese. Cum interesele sunt foarte clar
orientate de nevoi pasagere, rezultă că sunt fragmentare şi profund marcate de utilitate. Cu cât
aglomemeraţiile urbane cresc, cu atât personalitatea umană devine mai schematică: oamenii se
întâlnesc în calitate de purtători de roluri concret determinate şi comunică în limitele
satisfacerii unor interese pasagere. De aceea relaţiile cumulează o mare încăcătură de
artificialitate devenind impersonate.
Ca semn distinctiv al diviziunii funcţionale a muncii, uniforma (poştaşul, poliţistul,
ospătarul etc.) particularizează corpurile profesionale în spaţiul social favorizând
depersonalizarea şi anonimatul. Ca urmare, raporturile comunitare mai restrânse ca arie, dar mai
bogate în conţinut uman, sunt înlocuite cu raporturi formale mai extinse ca arie, dar mai
superficiale. Cu cât densitatea este mai mare, cu atât numărul posibil de contacte creşte, dar în
aceeaşi propoeţie scade încărcătura lor umană.
În acest context, personalitatea îşi manifestă segmentar deschiderile alocentrice angajând
parţial potenţialul civic şi antrenând riscul evoluţiei schisoide a individului pierdut într-o
mulţime anonimă şi indiferentă. Spre deosebire de viaţa comunitară unde comportamentul era
legitimat de normele mentalului colectiv, viaţa de relaţie urbană este legitimată de norme
impersonale marcate de relativism. Această “secularizare" a mentalului colectiv are ca efecte o
mulţime de probleme sociale: alienarea, agresivitatea, criminalitatea, marginalizarea, corupţia,
sinuciderile etc. Atomizarea spaţiului social implică un alt risc: posibilitatea manipulării prin
intermediul sistemului mass-media şi a mişcărilor sindicale. Toate aceste elemente
167
demonstrează faptul că sub raport sociologic oraşul se construieşte în primul rând din modele de
comportament şi relaţii umane subordonate legilor societăţii care construieşte şi foloseşte
oraşul. De accea, proiecţia oraşului trebuie să operaţionalizeze proiecţia funcţională a relaţiilor
umane concret determinate la cotele urbanismului contemporan.
Continuator al orientării deschise de L. Wirth, dar cu pronunţate accente antropologice,
R. Redfield a dezvoltat teza oraşului ca ideal de comunitate umană, afirmându-se mai ales în
domeniul perfecţionării metodologiei cercetării empirice a “problernelor sociale". De altfel,
Şcoala de Ia Chicago a rămas în istoria sociologiei în primul rând prin cota de profesionalism la
care a ridicat cercetarea sociologică empirică şi prin deschiderile teoretico-metodologice, care
au marcat dezvoltarea sociologiei urbane până în cel mai imediat prezent. Un exemplu este
chiar R. Redfield, care a creat teoria ce a fost validată de comunitatea ştiinţifică de profil şi
grupează specialiştii din toată lumea dezvoltată din punct de vedere economic.
În prezent, perspectiva ecologică de abordare a oraşului este continuată şi dezvoltată
performant, inclusiv prin creaţii conceptuale (izomorfismul, funcţia cheie, diferenţierea,
dominaţia) de către Micklin şi Harvey Chaldin 148 .

bibliografie

1. R.E. Park; E.W. Burges; and R. D. Mckenzie (eds): The City , University of
Chicago Press, Chicago 1970, 1925
2. P.Hatt, A.J.Reiss jr.: Cities and society, The Free Press, Glencoe, 1957
3. Mark Gottdiener: The Social Production of Urban Space, University of Texas Press,
Austin, 1985
4. Harry Gold: The Sociology of Urban Life, Printice – Hall, Inc. Egelwood Cliffs,
1982
5. Michael Mickline; Harwey M. Chaldin: Sociological Humane Ecology (contempory
issues and aplications), Westview Press, 1984
6. Kevin Linch:The Imagy of The City, The M.I.T. Press, 1960
7. R.L.Warren (ed.) Perspectives on The American Community, Chicago, 1970
8. Amos H. Hawley:Urban Society. An Ecological Approach
9. Robert Redfield: The Fork Society, in American journal of Sociology, nr.52,
ianurie,1947, p.293 – 308
10. Virgil Ioanid: Urbanism şi mediu, ed. Tehnică, 1991
11. Campbell, Carlos C.:New Towns: Another Way to Live, Restom Publishing Company,
Restom Va, 1976
12. Ficher Claude S.:The Urban Experience, Harcourt Brace Iovanovich, Inc. New York,
1975
13. Freedman, Geonathan L.: Crowding and Behaviour, The Viking Press, Inc. New
York, 1975
14. Gorham, William: The Urban Predicament, The Urban Institute, Washington D.C.,
1976
15. John Walton; Donald E. Carns (eds): Cities in Change: Studies on the Urban
Condition, Allyn and Bacon, Inc., Boston, 1977
16. Wilson, Robert A. ; David A. Schutz: Urban Sociology , Prentice – Hall, Inc.,
Egelwood Cliffs, N.Y., 1978

148
Micklin, Harvey M. Chaldin, Sociologica Humane Ecology, Westview Press, 1984
168
Studiu de autor

ROBERT ERZA PARK

Oraşul: propuneri de corectare asupra comportamentului uman în oraş

Robert Erza Park

- Şcoala de ecologie umană de la Chicago, din 1920 devine conducătorul ei
- face studiile universitare la Michigan
- 10 ani profesează meseria de ziarist
- este elevul lui William James la Harvard, apoi elevul lui S. Simmel la Berlin
- la întoarcerea în SUA participă activ la dezvoltarea relaţiilor rasiale Şi militează timp de 7 ani
alături de liderul negru - Booker T. Washington. Astfel încât opera sa sociologică de mai târziu va fi
marcată de problema minorităţilor etnice, iar viziunea sa asupra populaţiei oraşelor va fi influenţată de
această problemă.
- la vârsta de 49 de ani intră la universitatea din Chicago.
- acolo îl întâlneŞte pe W. I. Thomas, considerat ca primul fondator al sociologiei empirice nord-
americane. Thomas va exercita o influenţă decisivă asupra lui Park, căruia îi propune o catedră precum Şi
o colaborare. Thomas începe să conducă o analiză obiectivă a realităţii sociale, în care îŞi propune să
studieze:
a) faptele, valorile Şi reglile exterioare ale indivizilor;
b) atitudinile personale care sunt contrapartea subiectivă a acestor valori;
c) observarea directă a situaţiilor Şi practicilor, studiul documentelor personale, care-i permit să
restituie sensul pe care indivizii îl acordă conduitelor lor.
d) contextele sociale în care se înscriu aceste conduite
- Park este fascinat de complexitatea Şi diversitatea vieţii urbane, lansând un vast program de
cercetare asupra oraşelor începând cu Chicago. Teme pe care colaboratorii săi sau el însuŞi le abordează:
- traiectoriile sociale Şi rezidenţele emigranţilor
- relaţiile de vecinătate
- viaţa asociativă Şi formule de control social în cartierele rezidenţiale
- delicvenţa juvenilă
- organizaţiile criminale
- marginalizaţii Şi cei fără adăpost
- prostituţia
Toate acestea propun o gândire coerentă a oraşului modern. şcoala de la Chicago evidenţiază o
parte practică centrată pe observarea directă, iar apoi un cadru conceptual (Park, Burgess, Wirth, organizat
în jurul constituirii unei noi discipline - ecologie urbană.
Park consideră oraşul un adevărat laborator social Şi obiectul de studiu principal al sociologiei.
Principiile după care se conduce numeŞte un apropiat tip ecologic după modelul ecologiei naturale
care studiază relaţiile între diferitele specii animale Şi vegetale prezente pe acelaŞi teritoriu. Intenţia lui
Park este de a înţelege raporturile pe care citadinii le întreţin.
Park spune "oraşul este pentru un om civilizat ceea ce este casa pentru ţăran". Deci, oraşul trebuie
studiat totodată ca un sistem de indivizi Şi instituţii în interdependenţă, ca o configuraţie spaţială Şi ca o
stare de spirit.
Oraşul = mozaic de grupe teritoriale, având fiecare cultura sa, istoria Şi intesele sale proprii.
Citadinii se distribuie în spaţiul aglomerării în funcţie de procesele de filtraj, de regrupare, care la rândul
lor se fondează pe diversitatea originii lor.
Oraşul, însă, nu este o simplă juxtapunere de populaţii mici închise. El este făcut din tensiuni
permanente între:
- mobilitate Şi stabilitate
- cosmopolism Şi inserţia locală
- centralitatea Şi viaţa de cartier
169
 Şi tinde să plaseze relaţiile sociale sub semnul mobilităţii, al rezervei Şi al distanţei.
Oraşul este dominat de procese de dezorganizare Şi reorganizare (structuri materiale, instituţii,
mentalităţi) rezultă că se află într-un echilibru instabil. devenirea oraşului este caracterizată de rupturi Şi
crize, deci, studiul lui intră Şi în patologia urbană. Astfel Park Şi Thomas Şi colaboratorii au fost pionierii
unei sociologii a devianţei.
Articolul său "Oraşul: Propuneri de cercetare asupra comportamentului uman în oraş" publicat în
1915 este cel mai celebru Şi care a constituit la extinderea concepţiei lui sociologice de mai târziu. În
acest text se găsesc expuse marile orientări teoretice care vor deveni foarte repede "Şcoala ecologiei
umane sau urbane".

Planul oraşului Şi organizarea locală

Ceea ce frapează mai întâi în oraş, mai ales în oraşul american este, că el pare să fie atât de puţin
făcut din procese naturale în creŞterea Şi naŞterea sa, că este dificil de văzut în el o entitate vie. Planul
majorităţii oraşelor americane este o tablă de Şah: unitatea de distanţă este blocul. Această aparenţă
geometrică lasă să se creadă că oraşul este o construcţie pur artificială.
Oraşul este dotat cu o organizare morală Şi naturală, datorită faptului că oraşul se înrădăcinează în
tradiţiile Şi obiceiurile oamenilor cei locuiesc. Iar interacţiunile dintre cele două tipuri de organizare fac
să se adopte Şi să se modifice una pe alta.
Ce este caracteristic primordial unui oraşe este structura acestuia prin imensitatea Şi
complexitatea ei, aceasta avându-Şi baza în natura umană. De altfel, această organizare intensă, născută
din nevoile locuitorilor se impune la ei odată ce ea este constituită ca un subiect brut Şi exterior care le
modelează la rândul lor după interesele proprii.
Structura Şi tradiţia nu sunt decât aspecte diferite ale unui complex cultural care determină
specificitatea Şi particularitatea oraşului, prin opoziţia vieţii urbane cu opoziţia vieţii de la ţară.

Planul oraşului

Oraşul îŞi are propria viaţă în care există limite în modificări arbitrare care sunt posibile să se
impună:
1) structurii sale materiale
2) ordinii sale morale
Planul oraşului stabileŞte:
- limitele Şi bornele
- fixează maniera generală Şi caracterul construcţiilor urbane
- impune o agenţie destinată imobilelor fondate prin iniţiativa particulară, ca Şi prin
serviciile administrative.
De exemplu în sistemul de proprietate privată este imposibil de a determina dinainte densitatea
populaţiei. Oraşul nu poate fixa valorile funciare Şi deci, se lasă în grija particularilor determinarea
limitelor urbane Şi localizarea cartierelor rezidenţiale Şi indistriale.
Astfel repartiţia populaţiei în marile oraşe este influenţată de:
- convenienţele Şi gusturile personale
- interesele profesionale Şi economice
Dă un exeplu, fundaţia "Sage" în cursul studiilor sale de planificare urbană, a căutat să definească
formulele matematice care permiteau să se prevadă expansiunea Şi limitele viitoare cele populaţiei din
New York. Astfel încât aceste probleme au dus la apariţia unor categorii de experţi, a căror singură menire
este de a descoperi Şi localiza cu precizie Ştiinţifică Şi ţinând seama de schimbările pe care tendinţele
actuale par că trebuie să le provoace extinderea diferitelor aspecte ale oraşului. Extinderea magazinelor,
restaurantelor, agenţiilor prin sucursale - deci, apare nevoia unei localizări spaţiale.
Geografia fizică, avantajele Şi inconvenientele naturale determină dinainte liniile planului urban.

170
 Pe măsură se populaţia urbană creŞte influenţele subtile ale simpatiei, ale rivalităţii Şi ale
necesităţii economice tind să controleze repartiţia populaţiei. Deci populaţia transformă oraşul dintr-o
simplă expresie geografică într-o localitate cu o sensibilitate specifică.
Organizarea oraşului, caracterul urban Şi disciplinele care se impun sunt determinate de
concentrarea Şi distribuirea populaţiei. De aceea este important să se studieze creŞterea urbană.
Se ridică următoarele probleme:
Care sunt sursele populaţiei urbane?
Care este norma de creŞtere demografică normală, adică creŞterea
demografică de naŞteri asupra deceselor?
Care este norma acestei creŞteri în raport cu emigrarea naţională Şi
cea străină?
Care sunt zonele de discriminare în oraş?
Cum este afectată distribuţia populaţiei urbane:
a) de interesele economice;
b) de ataŞamentul afectiv, de rasă, de interese profesionale?
Care sunt sectoarele unde populaţia creŞte? Care sunt cele în care ea scade?

Vecinătatea (vecinii)

Contactele de vecinătate sunt baza formelor cele mai simple Şi mai elementare, adică ale
asociaţiilor de care avem nervoie în organizarea oraşului.
Interesele locale Şi asociaţiile întreţin un ataŞament local, oricum într-un sistem care face din
reŞedinţă baza participării la afacerile publice, vecinătatea devine baza controlului politic. Vecinătatea
este unitatea locală cea mai mică, în organizarea politică Şi socială a oraşului.
Vecinătatea este o unitate socială despre care pe drept putem spune că funcţionează ca o stare de
spirit colectivă, atât cât este clară definiţia conturului său Şi coerenţa sa.
Vecinătatea există fără organizare formală. Societatea de acţiune locală este o structură construită
pe baza organizării spontane a vecinilor Şi care se constituie pentru a da parola sentimentului local asupra
a ceea ce atinge interesele locale. Sub influenţele complexe ale vieţii urbane, ceea ce am putea numi
sentimentul normal al aparenţei vecinătăţii a suferit modificări curioase Şi a produs tipuri neobiŞnuite de
comunităţi locale.
Cartierele însă tind să se formeze sau să se destrame. Există câteva cartiere din New York
comparate cu cele din Bronx, s-a făcut că populaţia neagră are cea mai mare concentrare aici tinzând să
devină o comunitate strânsă Şi bine organizată.
Este foarte importanrt să se cunoască forţele care tind să spargă tensiunile, interesele Şi
sentimentele care dau contur cartierelor. este vorba de tot ceea ce poate să provoace instabilitatea
populaţiei, să-Şi împartă Şi să-Şi concentreze atenţiile lor asupra centrelor de interes complet diferite.
Probleme:
Care este proporţia populaţiei flotante?
Care este alcătuirea acestei populaţii: rasă, clase?
Care este numărul oamenilor ce trăiesc în hoteluri, apartamente, case?
Care este numărul proprietarilor?
Care este proporţia populaţiei alcătuite din nomazi?
Încercările de restructurare a vieţii urbane prin amenajarea cartierelor mărginaŞe, pentru a ridica
ţinuta morală a populaţiei marilor oraşe ar trebui să ocupe un loc central în analiza oraşelor. Ar trebui
comparate cu cartierele generale.
Coloniile Şi zonele de segregaţie

Vecinătatea, în oraşele actuale, tinde să piardă o mare parte a semnificaţiei pe care o avea în
formaţiunile sociale mai simple Şi mai primitive. Mijloacele de transport Şi de comunicaţie accesibile
tind să perturbe permanenţa Şi întimitatea vecinătăţii.

171
 Însă, în coloniile de emigranţi Şi coloniile rasiale din ghetourile Şi zonele de segregaţie tind să
păstreze intimitatea Şi solidaritatea gr. locale Şi a gr. din vecinătate. Acolo unde oamenii de aceeaŞi rasă
Şi aceeaŞi profesie trăiesc împreună în grupuri segregate, sentimentul apartenenţei vecinătăţii tinde să
fuzioneze cu antagonismele rasiale Şi interesele de clasă.
Astfel, distanţele spaţiale Şi afective se împuternicesc mutual Şi efectele repartizării locale ale
populaţieie se combină cu efectele de clasă Şi rasă în evoluţia organizării sociale (Chinatown).
În afară de astfel de colonii marile oraţe au cartiere ale viciului bine delimitate (Chicago).
Estul Londrei unde locuieŞte o populaţie de 2 milioane de muncitori Şi a cărei caracteristică este
de a fi constituit din persoane de aceeaŞi rasă sau de rase diferite, dar de aceeaŞi clasă socială.
În oraşele europene vechi, procesul segregării a mers mai departe Şi limitele cartierelor sunt
probabil mai marcate ca în America. Astfel în estul Londrei este oraşul cu o singură clasă socială, dar
chiar în interiorul limitelor acestui oraş, populaţia suportă rând pe rând o segregare rasială, culturală,
profesională. sentimentul apartenenţei vecinătăţii profund înrădăcinat în tradiţiile Şi obiceiurile locale
produc un efect selectiv asupra populaţiei oraşelor europene Şi sfârŞeŞte prin a transpune net în
caracteristici ale locuitorilor lor.
Pentru a cunoaŞte foarte bine vecinătăţile, comunităţile rasiale, zonele de segregaţie trebuie să
cunoaŞtem grupurile sociale:
Care este alcătuirea?
În ce măsură sunt ei rezultatul unui proces de selecţie?
Cum se introduce (iese un om în gr. astfel constituit)?
Care este vârsta, sexul, condiţia socială a oamenilor?
Care este gradul de permanenţă Şi stabilitate al populaţiei?
Numărul de copii născuţi? Câţi trăiesc?
Care este istoria cartierului?
Care sunt doctrinele?
Care este starea de spirit, spre ce se îndreaptă atenţia în general?
Care sunt ritualurile soc.? Care sunt liderii?
Care sunt interesele din cartier Şi prin ce tehnică îŞi exercită controlul?

Organizarea industrială Şi ordinul moral

Cetatea timpurilor străvechi era la început o fortăreaţă, un refugiu pe timp de război. Oraşul
modern, din contră, este mai întâi un loc comercial Şi îŞi datorează existenţa pieţii în jurul căreia s-a
dezvoltat. Concurenţa industrială Şi diviziunea muncii au fost un timp potenţialităţi latente în dezvoltarea
oraşelor, pe lângă piaţă Şi bani.

Categoriile profesionale

Un vechi proverb german spunea că "aerul oraşului este liber". Acesta face din oraş un mijloc
natural al omului liber, dar nu rămâne adevărat în măsura în care individul găseŞte în hazard, în
diversitatea intereselor Şi meseriilor Şi în imensa cooperare inconŞtientă pe care o oferă viaţa urbană,
ocazia de a-Şi alege propria meserie Şi de a-Şi dezvolta talentele particulare.
În situaţia competiţiei între persoane reuŞita depinde de posibilitatea de a se concentra asupra unor
sarcini unice Şi această concentrare stimulează nevoia de metode raţionale, mijloace tehnice Şi de
competenţă excepţionale.
Toate acestea deŞi fondate pe talentul natural cer o pregătire specială care a necesitat crearea de
Şcoli comerciale Şi profesionale Şi chiar de servicii de orientare profesională.
Tot ce facilitează comerţul Şi indusrtria deschide calea unei mari diviziuni a muncii Şi tinde astfel
să specializeze sarcinile din care oamenii fac meseriile lor. Acest proces are ca rezultat modificarea vechii
organizări sociale Şi economice a unei societăţi fondată pe legăturile familiale, asociaţiile locale, cultura,
statutul.

172
 În oraş, vocaţia, chiar, aceea de mediator, pare că trebuie să afecteze caracterul unei profesiuni Şi
disciplina care implică bucuria de a reuŞi, astfel că asociaţiile accentuează această tendinţă nu numai de a
se specializa, dar Şi de a pune în practică o tehnică specifică Şi gândită pentru a conduce mai bine.
Efectul acestei vocaţii Şi împărţirea muncii este de a produce în primul rând nu numai grupuri
sociale, dar Şi tipuri profesionale, actorul, instalatorul etc. Organizaţiile sindicale Şi uniunile
muncitoreŞti, regrupând oameni de aceeaŞi branŞă comercială sau de aceeaŞi profesie sunt fondate pe
interese comune. În acest sens ele sunt diferite de formele asociative cum este vecinătatea, fondate pe
relaţiile personale Şi pe legăturile elementare dintre oameni. Diferitele comerţuri Şi profesii tind, se pare,
să regrupeze pe clase artizani, oameni de afaceri Şi profesii liberale.
Produse ale vieţii urbane interesante de studiat ar fi următoarele tipuri: vânzătorul, Şoferul de taxi,
gardianul Şef, muncitorul instigator, învăţătorul, reporterul, agentul de schimb, Şarlatanul, barmanul.
Probleme:
În ce măsură nivelul intelectuat atribuit profesiilor comerciale Şi liberale este determinat
de capacităţi naturale?
În ce măsură inteligenţa este determinată de caracteristicile profesiei Şi de condiţiile în
care se exercită?
În ce măsură reuŞita profesională depinde de sensul comun? În ce măsură depinde de
componentele tehnice?
Talentul natural sau pregătirea specializată decid asupra reuŞitei în diverse profesii?
Care este prestigiul diferitelor profesii comerciale Şi liberale. de ce?
Alegerea profesiei este rezultatul considerentelor economice sau a temperamentului?
Care sunt profesiile în care oamenii reuŞesc cel mai bine? Care sunt cele în care femeile
reuŞesc cel mai bine?
În ce măsură crezul social Şi politic este determinat de meseria aleasă?
În ce măsură doctrinele sociale Şi idealismul social au plantat credinţa religioasă în
diferitele profesii?
În ce măsură copiii reproduc modelul cultural al părinţilor Şi de ce?
În ce măsură indivizii trec de la o clasă la alta Şi cum se modifică caracterul raporturilor de
clase?

ştirile Şi mobilitatea grupului social

Diviziunea muncii care obligă individul să se concentreze asupra unei munci specializate, dacă
vrea să reuŞească, are ca efect creŞterea interdependenţei meseriilor. O organizaţie socială se constituie
astfel în măsura în care individul devine din ce în ce mai dependent de comunitate, a cărui parte integrală
este. În cazul competiţiei între persoane, interdependenţa crescută între părţile antrenate dă naŞtere unei
solidarităţi bazate pe comunitate de interese Şi nu pe sentimente Şi obiŞnuinţă.
Interesele sunt orientate mai puţin spre obiect Şi mai ales spre finalităţile ac. obiect. Interesele
implică deci existenţa mijloacelor Şi conŞtiinţa distincţiei între rezultate Şi mijloace.
Banul este instrumentul fundamental de raţionalizare a valorilor Şi de substituire a intereselor,
banul devine un mijloc preţios de schimb, faţă de el nu trebuie să încercăm nici un sentiment.
Concentrarea populaţiei în oraşe, lărgirea pieţelor, diviziunea muncii, specilizarea indivizilor Şi a
grupurilor au modificat fără încetare condiţiile materiale ale vieţii Şi tot la fel au dat tot atâtea modificări
indispensabile noilor condiţii. Răspunzând la aceste necesităţi, numeroase organizaţii specializate au
văzut lumina zilei, având drept scop facilitarea acestora: piaţa care stă la originea oraşului. Mai
interesante acum sunt bursele Şi camerele de comerţ unde preţurile fluctuează în funcţie de schimburi
sau, mai degrabă, de situaţia economică mondială.
Aceste ramuri, în măsura în care ele pot provoca modificări, au caracterul a ceea ce noi numim
noutăţi. Este existenţa unei situaţii critice care transformă ceea ce nu era decât o informaţie într-o noutate.
Un subiect interesant este o noutate: acelaŞi subiect tratat "la rece" este o simplă informaţie.
Probleme:
Care este raportul dintre mobilitate Şi sugestii?
173
 Care sunt mijloacele concrete care cresc mobilitatea unei comunităţi sau a unui individ?
Există condiţii patologice care corespund pentru o comunitate? Cum se produc ele? Cum
sunt controlate?
În ce măsură moda este un indice al mobilităţii?
Ce este un deficit social> În ce condiţii se manifestă?
Ce anume caracterizează o societate progresistă, una statică din punct de vedere al
rezistenţei sugestiilor originale?
Care sunt caracteristicile mentale ale nomadului?

Bursa Şi mulţimea

Prin bursă se poate urmări fluctuaţia preţurilor în funcţie de noutăţi ele privind situaţia economică
în lume Şi are ceva tipic.
Există un loc comun care determină ca factorii decisivi ai miŞcării mulţimii Şi fluctuaţiei pieţei să
fie psihologici. Momentele psihologice pot apare în orice situaţie socială, survenind frecvent într-o
societate ajunsă la un înalt grad de mobilitate. Ele sunt frecvente într-o societate în care educaţia se
generalizează, în care căile ferate, telegraful, telefonul, tipografia au devenit factori indispensabili ai
marilor oraşe. Într-o mulţime Şi în interiorul unui public orice moment se poate numi psihologic.
Criza este o situaţie normală într-o bursă Şi determină crize Şi la nivelul mulţimilor. În măsura în
care ele sunt consecinţa mobilităţii comunităţilor, acestea pot fi controlate Şi manipulate uŞor.
Probleme:
Care este psihologia crizei?
În ce măsură revoltele, grevele sunt rezultatul situaţiei generale care provoacă pagube
financiare?
Care sunt efectele extensiei mijloacelor de comunicaţie Şi ale presei asupra pieţei
financiare Şi a schimburilor comerciale?
Articolele din ziare tind să accelereze schimbările sociale sau să stabilizeze o situaţie în
evoluţie?
Care sunt efectele propagandei în situaţiile în care sursele de informaţie precise sunt tăiate?
Până la ce punct se poate controla fluctuaţia pieţei financiare? În ce măsură se pot compara
preţurile înregistrate la bursă Şi opinia publică pe care o înregistrează ziarele?

Temperamentul Şi mijlocul urban

Marile oraşe au fost întotdeauna o diversitate de rase Şi culturi. Noile tipuri sociale s-au născut din
interacţiuni Şi existenţe ale căror cetre au fost ele însele.

Mobilitatea individului

Transporturile Şi comunicaţiile au provocat pe lângă multe transformări Şi ceea ce numim

"mobilitatea individului".
Pentru un individ sunt multiple ocaziile de contact Şi relaţiile cu alţii, dar acestea au devenit
tranzitorii. relaţiile ocazionale se substituie cu relaţiile strânse din micile comunităţi. Realitatea din jurul
nostru este determinată de semne convenţionale Şi toată arta de a trăi se reduce la a observa stilurile Şi
manierele.
În afară de transporturi Şi comunicaţii este segregarea care tinde să uŞureze mobilitatea
indivizilor. Segregaţiile dau posibilitatea de a trece rapid Şi uŞor de la un mijloc moral la altul Şi
încurajează această experienţă, periculoasă, care presupune a trăi în mai multe lumi diferite, contingente,
dar pe undeva bine distincte.
Probleme:
În ce măsură calităţile morale ale indivizilor se bazează pe un caracter înnăscut?

174
 Care sunt calităţile înnăscute servind ca bază la ceea ce e admis sau recunoscut ca moral
sau nu de grup?
În ce măsură orientarea profesională poate ajuta individul să găsească o meserie în care va
putea da curs liber temperamentului lui?

Temperament Şi contaminare socială

Promiscuitatea contagioasă care perpetuează indivizii devianţi Şi delicvenţi. Această regiune

morală trebuie acceptată, deoarece face Şi ea parte din viaţa oraşului, din viaţa naturală, dacă nu morală.
Nu este necesar să se înţeleagă prin "regiune morală" un loc sau un mijloc criminal sau anormal.
Ci o zonă în care oamenii pot să aibă alte pasiuni Şi acest lucru fiind o parte caracteristică a oraşului.

Interacţionismul simbolic

1.1. Curentul Şi originile sale: Şcoala de la Chicago

Între anii 1940-1950, Universitatea din Chicago este dominată de patru mari figuri: Herbert
Blumer (1901-1987), Everett Cherrington Hughes (1897-1983), William Lloyd Warner (1898 - 1970) Şi
antropologul Robert Redfield (1897-1958). Preceptele lor, foarte diverse, deoarece Warner Şi Redfield
aparţin mai curând tendinţelor culturaliste, se înscriu pe linia lucrărilor lui George Herbert Mead (1863-
1931) Şi a primei Şcoli de la Chicago, animată între cele două războaie mondiale de Robert Ezra Park,
Enerst E. Burgess, Roderick Mackenzie, Louis Wirth ...... Pe acest fundament va lua naŞtere între anii
1950-1960, a II-a Şcoală de la Chicago cu o nouă generaţie de sociologi care pun bazele
interacţionsimului: Howard S. Becker (1928-), Erving Goffman (1922-1982), Edwin Lemert, Anselm
Strauss... Toţi au studiat Şi majoritatea au profesat la Chicago, acest loc pe care orice sociolog american îl
consideră Mecca disciplinei sale.
«La Chicago, sociologia este nec plus ultra american - sau cel puţin de asta sunt convinŞi
profesorii Şi studenţii de acolo (de Harvard Şi Columbia suntem mai puţin siguri din acest punct de
vedere). Când un student intră în Centrul de cercetare al Ştiinţelor sociale, el Ştiecă toate marile nume
ale sociologiei americane au făcut acelaŞi gest, de la William Thomas la Robert Park. şi, la capătul unui
culoar, poate da peste un Wirth, un Blumen, un Hughes, personalităţi recunoscute la nivel
naţional, a căror semnătură apare regulat în Jurnalul American de Sociologie, prima revistă americană
de sociologie, editată odată cu crearea departamentului (...).
În cadrul departamentului, în sânul corpului profesoral, atmosfera este mai puţin una de
înţelegere reciprocă, decât presupunem atunci când auzim expresia "şcoala de la Chicago". Acolo
întâlneŞti vârstnici Şi tineri, "cantitativi" Şi "calitativi", oameni de acţiune Şi oameni de idei.»
Yves Winkin, Erving Goffman: Portretul tânărului sociolog,
în E. Goffman, Momentele Şi oamenii lor, Seuil, 1988, pp. 32-33

şcoala interacţionistă e o continuare a primei Şcoli de la Chicago. Ea adoptă de la aceasta

pragmatismul sau predilecţia pentru cercetările de teren, mai ales în cazul comunităţilor restrânse (urmând
astfel exemplul lui Nels Anderson sau al lui Frederick Trasher) Şi folosirea metodelor non cantitative
(biografii, imersiune, întâlniri, observaţie prin participare)... Mai mult, ea reia o parte din concepţia lui
G.H. Mead care în "Spiritul, sinele Şi societatea" apără ipoteza conform căreia societatea se
construieŞte Şi se constituie ca un "efect emergent", care rezultă din ansamblul schimburilor dintre
indivizi.
Denumirea curentului i-o datorăm lui Herbert Blumer, psihosociolog, elev apoi succesor al lui
Mead la catedra acestuia; lui îi datorăm Şi fundamentele teoretice ale acestei paradigme. cele trei principii
fundamentale ale interacţionismului simbolic sunt în concepţia lui Blumer, următoarele:
«1. Oamenii reacţionează faţă de lucruri în funcţie de valoarea pe care o au aceŞtia pentru ei.
2. Această valoare provine din interacţiunile fiecăruia cu celălalt.

175
 3. Acest sens sau valoare poate fi manipulat Şi modificat în procesul de interpretare a obiectelor
întâlnite de fiecare dintre noi.
Aceste principii reprezintă abordarea specific interacţionistă.»
J. M. de Queiroz, M. Ziolkovski; Interacţionismul simbolic,
Presses Universitaires de Rennes, 1994, pp.31.

Punctele de reper propuse de H. Blumer îŞi găsesc un larg ecou în cercetările de teren întreprinse
de E.C. Hughes. Sociologul Blumer, fost elev al lui R.E. Park studiază micile comunităţi profesionale
urbane Şi se erijează în apărătorul cercetării de teren Şi a observaţiei participative. Cât despre
antropologul W.L. Warner, cel care a condus vasta cercetare asupra Yankee City, el ţine să reunească
perspectivele sociologiei, psihologiei Şi ale psiha-nalizei. şi el, Şi Robert Redfield sunt convinŞi de
avantajele observaţiei în situ Şi încearcă să-Şi convingă elevii de temeiul unei asemenea abordări.
RecunoaŞterea din punct de vedere instituţional a perspectivei, interacţioniste s-a realizat prin
crearea Societăţii pentru studiul interacţiunii simbolice. Interacţionismul simbolic este mai apoi
reînnoit de o nouă generaţie de cercetători. Această nouă generaţie îi include pe Howard S. Becker,
Erving Goffman, Eliot Freidson, Edwin Lemert, David Matza, Anselm Strauss... recunoaŞte această
filiaţie, aŞa cum o demonstrează Şi prezentarea traiectoriei sale intelectuale făcută de către H.S. Becker:
«Faptul de a fi studiat la Universitatea din Chicago a constituit un atu formidabil pentru mine Şi
a marcat fără îndoială modul în care gândesc sociologia. AŞ putea trasa un fel de arbore genealogic: am
studiat mult cu Everett Hughes care m-a învăţat tot ce Ştiu cu privire la organizarea socială. Hughes a
studiat cu Robert Rark care, la rândul său, fusese elevul lui Georg Simme. Iată "istoria familie". cealaltă
ramură trece pe la Herbert Blumer, cu care am studiat psihologia socială: dacă urmărim această zonă a
arborelui genealogic îi mai găsim pe George Herbert Mead, John Dewey Şi William James.
Odată cu Lloyd Warner, ajungem la Radcliffe-Brown Şi Durkheim, dar ceea ce mă interesa la
antropolgia socială nu era atât teoria, ci mai degrabă latura "romanescă" a muncii de teren. Să studiez
Şi să observ în detaliu, pe perioade lungi de timp, viaţa indivizilor sau a unui grup: în acest sens
preferinţele mele nu s-au schimbat.»
H.S. Becker, în Howard Becker: un clasic al sociologiei americane,
Sociétés nr. 12, ianuarie-februarie 1987, p. 39

În concepţia acestor autori, interacţiunea (Şi a fortiori, individul), constituie atomul logic al
activităţii sociale Şi trebuie să rămână obiectul principal al analizei sociologice. de aceea nu există fapte
sociale care să fie exterioare indivizilor. Din acest punct de vedere, susţinătorii interacţionismului
simbolic, ca Şi etnometodologii se opun concepţiei durkheimiste despre social Şi actor:
«Interacţionismul simbolic susţine contrariul concepţiei durkheiniste a actorului. Durkheim chiar
dacă recunoaŞte capacitatea pe care o are actorul de a descrie faptele sociale care-l înconjoară, totuŞi
consideră că aceste descrieri sunt prea vagi, prea ambigue pentru ca cercetătorul să le folosească în
scopuri Ştiinţifice, aceste manifestări subiective neaparţinând domeniului sociologiei. Dimpotrivă, inte-
racţionismul simbolic susţine că, concepţia pe care o au actorii despre lumea socială reprezintă în ultimă
instanţă, obiectul esenţial al cercetării sociologice.»
A. Coulon, Etnometodologia, PUF, Que Sais-je? nr. 2393,
1987, pp 10-11

Este adevărat că bogăţia interacţionismului simbolic e dovedită de diversitatea temelor sale de

studiu. Vom prezenta operele lui H. S. Becker Şi a lui E. Goffman.

1.2. Howard S. Becker (1928-): devianţa ca etichetare

H.S. Becker, născut în 1928 îŞi face studiile la Universitatea din Chicago. Pianist de jazz, se
distinge prin primele sale studii asupra învăţătoarelor, fumătorilor de marijuana, apoi asupra muzicienilor
de jazz. De fapt aceste studii au constituit baza pe care s-a construit cea mai celebră lucrare a sa,
Outsiders. În această lucrare el dezvoltă teoria devianţei ca etichetare ("labelling theory" cu precizarea că
176
Becker respinde acest apelativ) Şi o viziune interacţionistă pe care o găsim Şi în Art Worlds (1982). Din
1965 predă la Universitatea Northwestern Şi este preocupat mai mult de sociologia muncii, a
profesiunilor, a educaţiei Şi a artei (în special a artei fotografice).
În Outsiders, Becker pleacă de la o analiză critică a sociologilor care văd în devianţă fie o
manifestare patologică Şi produsul unei boli mintale, fie un simptom al unei disfuncţii sau dezorganizări
sociale. În concepţia lui Becker devianţa nu este o trăsătură caracteristică a individului zis "deviant", ea
este mai puţin o stare de fapt Şi mai degrabă o formă de a judeca acţiunile unui individ, un "label", un
calificativ:
«Grupurile sociale crează devianţă prin instituirea unor norme a căror încălcare constituie
devianţa, prin aplicarea acestor norme unor anumiţi indivizi Şi prin etichetarea lor drept devianţi. Din
acest punct de vedere devianţa nu este o însuŞire a actului comis de o persoană ci mai degrabă o
consecinţă a aplicării de către alţii a normelor Şi sancţiunilor asupra unor "transgresori". Deviantul este
cel căruia i-a fost aplicată cu succes această etichetă iar colectivitatea e cea care consacră termenul de
comportament deviant.
AŞ considera devianţa drept produsul unei tranzacţii efectuate între un grup social Şi un individ
care, în ochii grupului, a încălcat o normă. M-aŞ ocupa mai puţin de trăsăturile personale Şi sociale ale
devianţilor Şi aŞ avea în vedere mai mult motivul pentru care sunt consideraţi străini grupului precum Şi
atitudinea lor faţă de această catalogare.»
H.S. Becker, Outsiders, 1963, Métailié, 1985, p. 33

Această definiţie justifică programul de cercetare al lui Becker: nu numai studierea faptelor care
ţin de delicvenţă (a fuma marijuana de exemplu) ci Şi a simplelor comportamente atipice ale celor care
trăiesc la limita normelor recunoscute (muzicienii de jazz de exemplu, printre care se numără Şi Becker).
Putem rezuma analiza sa astfel:

Rolul «antreprenorilor de morală»

Societatea instituie niŞte norme prin «antreprenorii de morală», adică cei care le elaborează Şi
care le aplică, norme pe care devianţii nu le respectă.
«Normele sunt produsul iniţiativei anumitor indivizi Şi pe cei care iau asemenea iniţiative. îi
putem considera antreprenori de morală. Două tipuri de antreprenori ne trag atenţia: cei care cercetează
normele Şi cei care le aplică. Prototipul creatorului de norme (...) este individul care întreprinde o
cruciadă pentru o reformă a moravurilor. Pe el îl preocupă conţinutul legilor. Cele care există nu-l
satisfac pentru că subsistă un anume aspect al răului care-l Şochează profund. El estimează că nu poate
exista o ordine în lume atâta timp cât nu există norme instaurate pentru a o îmbunătăţi. Pe el îl inspiră o
etică intransigentă: ceea ce descoperă i se pare rău Şi toate mijloacele posibile pentru a elimina acest
rău i se par justificate. Un astfel de cruciat este zelos, înfocat Şi virtuos, adesea chiar păturns de virtutea
sa. Comparaţia reformatrilor moralei cu cruciaţii este pertinentă căci reformatorul tipic crede că
misiunea sa este sacră.
ProhibiţioniŞtii sunt un exemplu excelent, ca Şi toţi cei care vor să suprime viciul, delicvenţa
sexuală sau jocurile de noroc.»
H.S. Becker, Outsiders, 1963, Metailié, 1985, p. 171

Etichetarea

Orice individ este un potenţial deviant Şi foarte mulţui indivizi comit acte deviante. Dar nu
devenim devianţi decât din momentul în care, dintr-un motiv care poate fi fortuit, suntem numiţi astfel de
către ceilalţi. Avem un comportament deviant în momentul în care suntem recunoscuţi ca devianţi.
«Caracterul deviant sau nedeviant al unui act depinde deci de felul în care ceilalţi reacţionează.
Puteţi comite un incest clasic Şi să nu suportaţi decât bârfa atâta timp cât nimeni nu vă acuză public; dar
dacă sunteţi acuzat, veţi fi condamnat la moarte.»
177
 H.S. Becker, Outsiders, 1963, Metailié, p. 35

De unde Şi tipologia propusă de Becker:

Tipuri de comportamente deviante

Reprezentare: maniera de a gândi Şi interpreta realitatea cotidiană

Etichetare: (labeling theory) procesul prin care un individ sau un comportament este considerat că
a încălcat o normă. grupurile cu statut superior îŞi consolidează puterea pe capacitatea de a introduce noi
reguli Şi de a-i pedepsi pe devianţi. Perspectiva constructivistă este aici foarte puternică: socialul este
creat de imaginea pe care Şi-o fac actorii despre el.
Stigmatizare:Scoaterea în evidenţă a unui individ sau grup de către acele instituţii sau grupuri care
consideră anumite caracteristici sau anumite practici drept degradante (handicapaţii fizic sau mintal,
membrii unei comunităţi minoritare etnic, social, religios, ideologic...). În concepţia lui Goffman un
stigmat este un caracter socotit anormal; el poate fi efectiv diferit sau poate fi pur Şi simplu
considerat ca atare de către cei "normali". Această catalogare duce la excludere Şi respingere, victimele
simţindu-se frustrate Şi umilite.
Izolarea de societate este reacţia cea mai frecventă.
Esenţa mecanismului o găsim deci în procesul de etichetare în cursul căruia vedem cum societatea
pe de o parte crează delicventul odată cu etichetarea lui, iar pe de altă parte îŞi apără propria unitate,
manifestându-Şi prin respingerea devianţilor adeziunea la un sistem normativ.
«Devianţa în sensul adoptat aici de acţiune dezavuată în mod public - este tot rezultatul
iniţiativelor altuia (...). Normele nu se nasc în mod spontan (...). Fără aceste iniţiative au menirea de a
instaura norme, devianţa, care constă în încălcarea lor, n-ar exista; ea este deci rezultatul iniţiativelor la
acest nivel.
Dar devianţa mai este de asemenea Şi produsul iniţiativelor la alt nivel. Trebuie să descoperim
delicvenţi, să-i identificăm, să-i prindem Şi să le dovedim vinovăţia (sau să remarcăm faptul că sunt
diferiţi Şi să-i stigmatizăm pentru această non-conformitate, ca în cazul grupurilor deviante care rămân
în legalitate). Această sarcină revine de obicei profesioniŞtilor, specialiŞti în impunerea respectării
normelor: ei sunt cei care, punând în practică normele preexistente, crează o categorie aparte de
devianţi, străini faţă de colectiviate.
Este semnificativ faptul că majoritatea cercetărilor Şi speculaţiilor Ştiinţifice cu privire la
devianţă se ocupă mai mult de indivizi care încalcă normele decât de cei care le stabilesc Şi care le pun
în aplicare (...). Noi trebuie să considerăm devianţa Şi pe devianţi, care sunt întruchiparea acestui
concept abstract, drept rezultatul procesului de interacţiune dintre indivizi sau dintre grupuri; unii
urmărind satisfacerea propriilor lor interese, elaborează Şi pun în aplicare normele cărora alţii le cad
victime iar alţii, tot urmărind realizarea obiectivelor propuse, acţionează în aŞa fel încât sunt calificaţi
drept devianţi.»
H. Becker, Outsiders, A.M. Metailié (1963), 1985, pp. 186-187.

Cu ajutorul conceptelor preluate de la E.C. Hughes, Becker analizează care sunt pentru individ
consecinţele dobândirii unri identităţi deviante:
«Pentru a analiza consecinţele dobândirii unei identităţi deviante, putem utiliza o idee prezentă la
Hughes, care distinge între trăsături principale Şi trăsături secundare ale unui asemenea statut. Hughes
remarcă că majoritatea statuturilor au o trăsătură definitorie care serveŞte la identificarea celor care
deţin acel statut Şi a celor care nu-l deţin. Astfel, un medic deţine o diplomă care atestă că a îndeplinit
anumite exigenţe Şi că este autorizat să practice medicina.
După cum subliniază Hughe, ne aŞteptăm de asemenea ca un medic să posede de o manieră
informală Şi anumite trăsături de rang secund. Majoritatea oamenilor se aŞteaptă ca el să facă parte din
elita clasei de mijloc, să fie bărbat, alb Şi protestant. Dacă nu e aŞa, apare sentimentul că într-un fel, nu
satisface toate exigenţele. De asemenea, culoarea pielii este caracteristică principală care-i distinge pe
Negri de Albi, dar ne putem aŞtepta de asemenea ca Negrii să aibă numai anumite trăsături de statut;
178
oamenii găsesc surpinzător Şi anormal ca un negru să fie medic sau profesor universitar. Indivizii deţin
adesea trăsătura principală fără a deţine trăsăturile secundare (...).
AceeaŞi evoluţie se aplică Şi în cazul statutului deviantului... Deţinerea unei anumite
caracteristici deviante poate avea o valoare generală simbolică astfel încât oamenii presupun automat că
subiectul posedă Şi alte caracteristici care în mod fals îi sunt asociate primeia. Pentru a fi catalogat
drept delicvent, oficial este suficient să fi comis un singur delict: termenul nu implică nimic altceva. El
poate avea totuŞi un anumit număr de conotaţii care conferă tuturor celor care au fost etichetaţi astfel o
serie de caracteristici secundare.
Dacă un om a fost găsit vinovat de furt Şi din acest motiv catalogat drept delicvent, se presupune
că e susceptibil de a mai fi comis Şi alte infracţiuni; după acest principiu se conduce poliţia care, atunci
când anchetează un delict, le cercetează din nou pe persoanele care au mai comis infracţiuni. În plus se
consideră că acest om poate comite Şi alte tipuri de delicte de vreme ce a dovedit că este o persoană
"care nu respectă legea". Astfel un individ care a fost arestat pentru un singur act deviant se expune
pericolului ca din cauza acestui fapt să fie considerat deviant Şi indezirabil Şi în alte privinţe.»
H. Becker, Outsiders (1963), A.M. Métailié,
1985, pp. 55-56

Cariera deviantă

Devianţa este un proces care comportă o serie de etape. Actul delicvent în sine (de exemplu
drogarea) este numai prima dintre ele Şi nu garantează în nici un fel că celelalte etape au fost parcurse.
Becker demonstrează folosind metoda analizei existenţei deviante preluată de la Hughes, că există
cariere delicvente a căror ultimă etapă este integrarea într-un grup de delicvenţi (de exemplu fumătorii de
marijuana). Astfel, senzaţia de "plutire în aer" descrisă de fumător nu apare decât după un lung
antrenament la sfârŞitul căruia el aderă la grup, ajungând în acelaŞi timp să realizeze ce fel de senzaţii
trebuie să încerce.
«Un individ nu va putea folosi marijuana pentru propria plăcere decât dacă parcurge un proces
de învăţare care să-l convingă că drogul este mijlocul prin care poate atinge plăcerea. Nimeni nu devine
fumător dacă n-a învăţat:
1. să fumeze drogul în aŞa fel încât acesta să-Şi facă efectul
2. să recunoască efectele Şi să realizeze că ele ţin numai de folosirea drogului (de ex. să simţi că
zbori)
3. să găsească plăcere în senzaţiile încercate.
Un individ nu va consuma în mod regulat marijuana decât dacă a învăţat să o iubească, dar
această condiţie necesară nu este suficientă: el trebuie de asemenea să domine puternicele controale
sociale, care consideră acest obicei imoral Şi imprudent (...).
Pe scurt, un individ se simte liber să fumeze marijuana în măsura în care ajunge să se convingă
că ideile tradiţionale cu privire la acest obicei nu aparţin decât unor persoane străine, ignorante;
acestora el le substituie punctul de vedere "din interior", dobândit în urma experienţei drogului în
compania altor fumători.»
H.D. Becker, Outsiders (1963), A.M. Metailié,
1985, pp. 80-83, 102

Putem deduce de aici, plecând de la trăsăturile actuale ale delicvenţei în zonle urbane, schema tip
a unei existente sau cariere delicvente:
- mediu dezorganizat, resurse Şcolare insuficiente, nici o perspectivă de integrare profesională,
densitate mare a experienţelor negative de integrare (cauzate de venitul mediu, rata, Şomajului Şi a
delicvenţei).
- identificarea cu un grup marginal Şi asimilarea progresivă a normelor sale
- parcurgerea graduală a etapelor, care pleacă de la un act deviant izolat Şi ajung la acte repetate
(drogare violenţe verbale, agresiuni fizice, furturi, statul la pândă pentru a-i proteja pe cei mai mari care

179
fură), aceste etape reprezintă tot atâtea acte cu caracter de iniţiere care-l atrag, prin forţa simbolică a
ritualului, pe tânăr în reţeaua delicventă;
- stigmatizare
- învăţarea tehnicilor delicvente (de la o pândă la furtul motocicletei, de la consum la trafic de
droguri, de la furtul de pe tejghele la jaf armat;
- condamnării pentru delicte mărunte Şi "prestigiul" legat de aceste condamnări;
- izolarea în identitatea delicventă după experienţa închisorii care pe drept cuvânt e considerată
drept "Şcoala crimei", mediul de acolo îl socializează pe ucenicul delicvent: lărgirea reţelei, învăţarea
tehnicilor delictuase, interiorizarea normelor comportamentale interne (în speţă violenţa) Şi externe
(reaţiile cu instituţiile specializate: poliţiŞti, avocaţi, magistraţi, gardieni, educatori, asistenţi sociali.
- intensificarea marcajului social care interzice încadrarea în muncă prin alte modalităţi decât
instituţiile de reorientare a forţei de muncă (la angajare se cere cazierul juridic).
- condamnări mai mari pe măsură ce se recidivează
Outsiders a permis în cele din urmă o formă de demistificare a devianţei, arătând că aceasta este
înainte de toate o etichetă impusă de "cruciaţii" moralei. Găsim această perspectivă Şi în tezele lui Edwin
Lemert (Social Pathology, 1951), care fac deosebirea între deviaţii primare (încălcări ale normelor) Şi
deviaţii secundare (etichetare de către societate) Şi în câteva lucrări ale lui Erving Goffman.

180
 ETNOMETODOLOGIA – O FENOMENOLOGIE
A VIEŢII COTIDIENE

După ce timp de aproape două decenii structuralismul funcţionalist a dominat autoritar structurile
conceptuale şi instituţionale ale sociologiei americane (prin pledoaria sa pentru “ordinea socială”
polarizând chiar şi interesul unor importante segmente ale deţinătorilor puterii în societatea americană a
anilor ’60), din rândul comunităţii ştiinţifice de profil s-au ridicat voci149 care l-au criticat virulent
reproşându-i că a transformat sociologia într-un “auxiliar al establismentului”… “Paradoxul sociologiei…
constă în faptul că, deşi se afla, prin obiectivele ei şi prin valorile politice şi ştiinţifice ale principalelor ei
experienţe în fluxul principal al modernismului, concepţiile ei implicite şi perspectivele ei o plasează mult
mai aproape, vorbind în general de conservatorismul filosofic”150.
Semnalizând riscul de a fi devenit “expresia teoretică a unei anumite structuri de clasă”,
nenumăraţi analişti aplecaţi “asupra ecoului problemelor sociale în laboratoarele unde se pregăteşte teoria
socială”, au creat premisele favorabile pentru afirmarea sociologiei radicale151 şi a etnometodologiei.
Termenul de etnometodologie a fost propus de Harold Garfinkel în următorul context: “lucram la
Universitatea Yale cu sintezele de date privind diversitatea ariilor culturale. S-a întâmplat să mă uit pe o
listă fără intenţia de a găsi un astfel de termen. Priveam la diferitele etichete, dacă-mi permit să spun aşa,
şi am ajuns la o secţiune: etnobotanică, etnofiziologie, etnofizică…
“Etno” părea să se refere într-un fel sau altul şi la disponibilitatea cunoaşterii comune (common
sens knowledge) a societăţii în calitatea sa de cunoaştere comună despre “orice”. Dacă era vorba de
etnobotanică, atunci trebuia ca într-un fel sau altul să se refere la cunoaşterea şi înţelegerea personală a
ceea ce erau pentru celelalte persoane metodele adecvate de operare cu problemele botanice… Membrul
societăţii va folosi etnobotanica, ca bază adecvată de inferenţă şi acţiune în dirijarea propriilor sale
activităţi în compania latora asemănători lui. Aceasta a fost, iar noţiunea sau termenul de etnometodologie
a fost luat în acest sens.”152
Curentul sociologic cu acest nume a fost iniţiat şi condus de Harold Garfinkel până în 1964, când
a avut loc scindarea în aripa tradiţională care l-a recunoscut în continuare ca lider organizaţional, şi o
ramură”disidentă” condusă de A. Cicourel şi orientată îndeosebi spre problemele antropolingvistice,
ramură care s-a mai autodefinit şi ca “sociologie cognitivă”. De altfel, chiar H. Garfinkel, referindu-se la
obiectul de studiu al etnometodologiei ca “un studiu organizaţional al cunoaşterii oamenilor în relaţiile lor
cotidiene obişnuite, a propriilor lor întreprinderi organizate, în care această cunoaştere este tratată de noi
ca parte a aceleiaşi situaţii care-i dă cunoaşterii funcţia ei ordonatoare”153 , va propune termenul de
neopraxiologie pentru a sugera “ansamblul de practici rutiniere ale interacţiunii umane” care ar cădea sub
unghiul de analiză etnometodologic.
Astfel, dacă interacţionismul simbolic s-a orientat asupra subiectivităţii umane, iar
feneomenologia socială a realizat exegeze remarcabile chiar asupra vieţii cotidiene, ambele au avut în
vedere proiecţia individului în structurile normative ale “ordinii sociale”, legitime.

149
Robert A. Nishet: The Sociological Tradition, NY, Basic Books, 1976, p. 17
150
Robert A. Nishet: Op. cit., p. 17
151
Deşi nu există ca un corp ştiinţific coerent constituit sub acest nume începând cu Congresul Asociaţiei
Sociologilor Americani din 1967 a devenit o prezenţă prin eforturile de a deplasa obiectul cercetării sociale de la how
much (cât de mult ?) la how good (cât de bine ?) în climatul general pentru social change (transformarea socială);
respectiv trecerea de la empirismul sociografic la o sociologie reflexivă. Pragmatismul american a creat sociologiei o
“imagine aristocratic intelectualistă”, care este categoric contrazisă de amploarea problemelor care nu mai pot fi
“învinse doar prin practicism”, chiar dacă unul eficient. Ele cer o înţelegere a rădăcinilor (M.C., p. 219). O imagine
globală despre geneza “sociologiei radicale” (care nu are nici azi o doctrină, un sistem conceptual şi o metodologie
proprie) se poate forma parcurgând lucrarea de 500 de pagini intitulată “Radical Sociology” şi editată de J. David
Colfax, Jack L. Roach (ed.) , New York – Londra, Basic Books, 1971
152
R. Turner (ed.): Ethnomothodology, London, Penguin Education, 1974, p. 16-17
153
R. Turner (ed.): Op. cit., p. 18
181
 În replică, etnometodologia , punând în discuţie tocmai criteriile de legitimare a “ordinii sociale”
pleacă de la ipoteza confrm căreia spaţiul social este preponderent entropic, întrucât are ca sursă de
generescenţă nu “legile sociale” sau “structurile organizatorice”, ci existenţa concretă a individului,
comportamentele şi motivaţiile cotidiene ale acestuia. În consecinţă, orientarea către “folclorul social” ne
poate conduce spre concluzia că fiecare individ îşi are o “sociologie” a sa.
Prin analogie, aşa cum etnografii apreciază cunoştinţele profanilor despre plante ca formând o
“etnobotanică” sociologii studiază cunoştinţele sociale ca elemente ale unei sociologii a “profanilor”154.
Etnometodologia “pătrunde înăuntrul cunoasterii profane provocând experienţa cotidiană pentru
a-şi dezvşlui modul de constituire a practicilor sale rutiniere”(op. cit., p. 547). Orientarea spre
“microsociologie”operează atât “reducerea intereselor sociale la motivaţia particulară a actului social
dintr-o unitate situatională”, cât şi “angajarea sociologului în practica socială ca imanenţă a cunoaşterii
sociologice”, aspecte care I-au fost reproşate ca riscuri de antrenare a cercetării sociale în studii lipsite de
relevanţă teoretică. Convinşi că spaţiul social este, în esenţa sa, preponderent entropic, etnometodologii
abandonează aspiraţia descoperirii unei “ipotetice raţionalităţi sociale globale”, în favoarea raţionalităţii
bazate pe cunoaşterea comună care generează forme “naturale de agregare şi organizare”motivate de un
“consens simbolic cotidian”. Ei urmăresc identificarea “schemelor motivaţionale validate social” prin
intermediul cărora “interacţiunile simbolice ale actorilor sociali” construiesc “o ordine adecvată” scopului
acţiunii lor; “etnometodologul nu se preocupă să ofere explicaţii cauzale ale acţiunilor regulate,
structurate, repetitive printr-un fel de analiză a punctului de vedere al actorului. El este interesat de modul
în care membrii societăţii realizează sarcina de a vedea, descrie şi explica ordinea lumii în care trăiesc”155.
În acest context, geneza socialului prezintă următoarele repere:
1. “unitatea etnometodologică” de bază este omul concret, angrenat pragmatic în realizarea unor
aşteptări şi aspiraţii cotidiene;
2. eficienţa actelor zilnice ale fiecăruia dintre participanţi la viaţa socială este posibilă datorită unui
“consens microsociologic” foarte fragil deoarece “echilibrul intereselor” este şi el foarte dinamic în
funcţie de intensitatea şi aria de manifestare a acestor interese;
3. relizarea socială a unor proiecte existenţiale individuale relevă rolul hotărâtor al intercţiunii în geneza
socialului şi importanţa “atitudinii naturale a vieţii cotidiene” ca obiect prioritar pentru studiul
sociologiei;
4. structura oganizaţională fiind o emergenţă a “consensului microsociologic” nu este una prea
determinantă şi supraindividuală, ci una care se bazează pe “acordul tacit” al participanţilor la o
activitate episodică. De aceea, socialul nu trebuie studiat ca un ansamblu cumulat de structuri
funcţionale impersonale, ci ca un proces generat de interacţiuni “hic et nunc”;
5. acest proces demonstrează că intersubiectivitatea lumii sociale nu poate fi studiată sociologic decât
prin cercetarea unor fragmente ale vieţii sociale, ceea ce conferă abordării etnometodologice un
specific microsociologic;
6. Societatea, în ansamblul său, îşi reconstruieşte în permanenţă reperele echilibrului său dinamic
încercând să menţină cât mai mult condiţiile care fac posibil acordul tacit intersubiectiv pe care se
clădeşte acordul, fragil, dintre grupurile sociale;
7. Sociologul poate cunoaşte obiectiv aceste grupuri numai “provocând” identitatea acestora şi a
membrilor componenţi prin punerea în discuţie, şi chiar atentând, la stereotipurile şi comportamentele
lor rutiniere. Diferenţa reacţiilor acestora faţă de “curiozitatea epistemică” a sociologului, le
particularizează raza de acţiune din spaţiul social permiţând o cunoaştere novatoare eliberată de
clişeele semantice ale unor concepte depăşite de ritmurile rapide ale transformărilor reale din
societate;
8. Garanţia obiectivităţii unei astfel de cunoaşteri o reprezintă “indiferenţa”
cercetătorului de motivaţiile individuale şi colective: el doar provoacă şi înregistrează
efectele.
154
I. Ungureanu: Introducere în sociologia contemporană, Bucureşti, p. 268
155
J. D. Douglas (ed.): Understanding everday life, Toward the reconstruction of sociological Knowledge,
London, Routlege &Kegan Paul 1971, p. 289
182
 Un exemplu practic îl oferă H. Garfinkel însuşi recomandând studenţilor să-şi “provoace”
partenerii de dialog cu întrebări de genul “ce înţelegeţi prin… ?” pentru a-i scoate, astfel din
acordul tacit al practicilor rutiniere. Pentru a fi convingător, H. Garfinkel invocă o cercetare pe
care a realizat-o personal la un tribunal analizând, în exclusivitate, raţionalitatea sociala a
procedurilor juridice.
Plecând de la practicile procedurale pe care juraţii le luau “ca de la sine înţelese” (taken-
for-granted) şi întrebândui ce înţeleg prin “legalitate“ şi prin “am procedat legal”, aceştia şi-au
declinat orice răspundere în definirea termenilor pe care îi foloseau pe motivul că “aceasta nu este
problema lor “. Faptul că practicienii luau ca “de la sine înţeles” conceptul de “legal” şi de
“legalitate” demonstrează că legalitatea practicienilor se sprijină, în ultimă instanţă pe o convenţie
socială generată de acordul tacit dintre cei care lucrează în domeniu. Practicile de procedură şi de
deliberare ale juraţilor operaţionalizează o convenţie pe care practicienii nu o conştientizează
considerând că acest aspect îi excede ei având competenţe strict executive chiar atunci când
interpretează paragrafe, alineate, sau chiar legile în ansamblul lor pentru a da verdicte în cauzele
pe care le judecă. De aici H. Garfinkel trage concluzia că singurele contexte, relevante sociologic,
sunt cele intersubiective “locale”, deoarece ele sunt singurele reale; contextele societale sunt doar
presupuse şi, de multe ori, prohibitive pentru libertatea de acţiune individuală în spaţiul social.
Din punct de vedere teoretic, deşi articulată explicativ, etnometodologia nu s-a remarcat,
încă, prin creaţii conceptuale deosebite, ci prin modul original de preluare şi integrare într-un
demers unitar a unor concepte şi categorii din fenomenologia europeană, antropologia socială,
antropolingvistica, lingvistica generativă (N. Chomsky), antropologia cognitivă (J.Gumperz, F.
Hymes, W. Goodenough), sau filosofia limbajului (J. L. Austin, L. Wittgenstein).
Ca principale metode utilizate de către etnometodologi, în cercetare, amintim: observaţia
participativă, interviul focalizat, chestionarul cu alegeri precodificate, metoda demografică
(repartizările statistice ale populaţiei pe anumite categorii relevante sociologic)156 , analiza de
conţinut, documentarea istorico-biografică, experimentul sociologic, toate însă din punctul de
vedere al ipotezei etnometodologiei.
Experimentele sociologice, de exemplu, sunt diferite ca “perturbări deliberat provocate ale
unui segment al vieţii cotidiene, prin descrierea căruia se conclude însă asupra structurilor unor
activităţi sociale adesea complexe şi greu fragmentabile”. Deşi în cercetarea de tip
etnometodologic prevelează elementele empiric-observabile ale reacţiei la “provocare”cel mai
important rămâne substratul social în care se concretizează “acordul tacit” ca tip specific de
interacţiune. “Codul” acestei interacţiuni spre deosebire de sociologia interpretativă (inclusiv M.
Weber) nu este cunoscut de participanţii aflaţi “în situaţie”, dezvăluirea lui fiind în funcţie de
proprietăţile limbajului, printre care amintim:
a)indexicitatea: se referă la “natura contextuală a obiectelor şi fenomenelor. Ceea ce
înseamnă că în afara unui context suplimentar, obiectele şi fenomenele au înţelesuri multiple şi
echivoce… Contextul constă din asemenea elemente particulare ca: cine este cel care vorbeşte
(biografia lui); scopurile şi intenţiile curente; relaţiile actuale şi potenţiale dintre vorbitori şi cel
căruia el I se adresează”157.
b)reflexivitatea: constă în obiectivitatea cunoaşterii într-un ansamblu de fapte în aceeaşi
măsură în care faptele sunt segmente practice ale cunoaşterii autentic-umane. “Relatările” obţinute
de la subiecţi sunt supuse unei analize lingvistice formale alcătuind “demonstraţia” ca modalitate
“reflexivă” de a studia realitatea.
Pentru a fi recunoscută ca “obiectivă” exigenţa epistemologică reclamă raportarea
rezultatelor cercetării la criteriile practicii raţionalităţii ştiinţifice.

156
La repartizarea preşcolarilor în grupe, educatoarele selectează, din complexul de “abilităţi” ale copiilor
numai pe acelea care sunt relevante pentru precesul de învăţământ. Criteriul demografic se subordonează unor
exigenţe de ordin pragmatic care devin standarde raţionale “numai când sunt văzute în contextul motivelor pragmatice
ale educatorilor” (K. Leiter, p. 75)
157
K. Leiter: A primer on Etnomethodology, Oxford-New York, Oxford University Press, 1980, p.218-225
183
 Etnometodologii le ignoră, întemeindu-şi demersul pe raţionalitatea “sociologilor profani”
(subiecţii investigaţiei) alcătuită din patru “proceduri” interpretative:
a) reciprocitatea perspectivelor întemeiată pe supoziţia că fiecare poete identifica acelaşi
segment de realitate indiferent din ce unghi l-ar aborda;
b) forme morale: definesc “corpul cunoaşterii comune” stăpînit în egală măsură de toţi
subiecţii;
c) elipticitatea: convingerea că partenerul poate să descifreze întreaga încărcătură
semantică a sugestiilor făcute de etnometodolog;
d) vocabulare descriptive, prin care se inţelege presupoziţia tacită că prin mesajele
transmise transpar şi situaţiile concrete de viaţă precum şi relaţiile potenţiale dintre parteneri.
Pentru ca aceste proceduri să ajungă la parametri de autenticitate ai realităţii studiate, A.
Cicourel introduce condiţia de “indiferenţă” a cercetătorului: “Etnometodologilor le este indiferent
ce fel de realitate socială este realmente realitatea. Când un etnometodolog se referă la construcţia
realităţii sociale el nu spune niciodată că oamenii greşesc experimentând societatea ca o realitate
obiectivă, el acceptă ceea ce oamenii fac, urmărind doar să descrie etnografic metodele prin care
această experienţă este creată şi susţinută… Dacă oamenii ar concepe realitatea socială ca o
fantomă, etnometodologia n-ar face decât să arate metodele prin care ei fac acest lucru158.
Elementul central al acestei metodologii îl constituie problematizarea permanentă a ceea ce este luat de la
sine înţeles pentru a discerne între un context al semnificaţiei şi un context al eperienţei. Metoda
demonstraţiei este varianta etnometodologică a reducţiei fenomenologice, şi alternativele sale
interpretative presupun:
a) considerarea producţiei sau analizei ştiinţifice ca proces interacţional specific;
b) elaborarea limbajului sociologic (ştiinţific) în funcţie de limbajul cotidian, ţinând seama de
“etnografia comunicării” cotidiene;
c) promovarea unui nou mod de construcţie a teoriei sociologice prin valorificarea achiziţiilor
logicii naturale159.
Sub raportul aplicabilităţii practice a concluziilor etnometodologiei, istoria sociologiei a
înregistrat, deja, multe virulente luări de poziţie, dar şi unele reuşite, îndeosebi în “practicarea de modele
experimentale”, prin respectarea următoarelor exigenţe: 1) relevarea netă a distincţiei dintre percepţiile şi
interpretările proprii faţă de cele ale subiecţilor chestionaţi privitor la aceleaşi fapte; 2) descrierea
comportamentului observat să fie “evidentă” pentru orice alt observator; 3) construcţiile conceptuale
folosite de observator să fie identice cu cele folosite de subiecţi pentru a conferi sens tuturor
componentelor incluse în mediul experimental considerat160.
Aceste aspecte sunt importante din punctul de vedere etnometodologic, deoarece “ştiinţa porneşte
de la o proprietate empirică (common-sens-property) a lumii zilnice şi se întoarce la ea permanent”.
Folosind contextul experienţei şi contextul semnificaţiei din perspectiva etnometodologică, H.
Mehan demonstreazăcă un curs universitar este, în fond, un rezultat al “cunoaşterii sociale comune”,
plecând de la orizontul de semnificaţii potenţiale asociate prelegerilor. Aceste semnificaţii, transmise
metodic, explicit şi didactic sunt completate cu toate contextele culturale, ştiinţifice şi existenţiale pe care
studenţii le asamblează folosind tehnici ca:
1) imitaţia exemplelor verbale, comportamentale sau de lată natură oferite de “mediu”;
2) producerea de răspunsuri alternative la enunţurile problematizate pe care le-a însuşit la curs;
3) căutarea de noi informaţii prin adresarea de răspunsuri suplimentare fie profesorului, fie
colegilor sau cunoscuţilor161;

158
K. Leiter: Op. cit., p. 28-29
159
R. Turner: Op. cit., p. 25
160
H. Garfinkel: Op. cit., 1967, p. 54
161
A. Cicourel (ed.): Language Use and School Performance, 1974, p. 225-232
184
 În studiul spaţiului social organizat, etnometodologia a adus foarte importante contribuţii la
abordarea novatoare a aspectelor sociologice ale birocraţiei prin aportul lui E. Bittner162 la identificarea
practicilor empirice ale luării de decizii163 , ori la investigarea problematicii delicvenţei164.
Fără a fi “efectiv productivă”, etnometodologia, deşi şi-a propus o îndepărtare “radicală” faţă de
sociologia tradiţională, nu a reuşit decât să reitereze dimensiunea contestatară a practicii sociologice,
sugerând o “cale a reconstrucţiei sociologice” pe care nu a realizat-o încă. După atîta criză de identitate
conceptual-teoretică, în prezent şi-a câştigat, totuşi, statutul, de experiment în desfăşurare, dar cu câteva
reuşite care îi justică interesul de care se bucură. Astfel, dacă în 1975 era printre primele zece teorii
sociologice dominante recunoscute ca atare în 14 lucrări publicate în mediul universitar american (L.
Warshay), în 1982, dintr-un total de 20 de lucrări teoretice şi 570 articole de cercetări sociologice din
S.U.A., Anglia; Canada, 5% aveau ca obiect problematica aferentă etnometodologiei..
Un foarte cunoscut analist, referindu-se asupra statutului actual al etnometodologiei, subliniază:
“în spatele demonstraţiei etnometodologice există un fel de impuls anarhic care apelează, pe o anumită
scară, la tineret şi la alţi oameni alienaţi faşă de status quo-ul societăţii, şi care poate astfel rezona cu
sentimentele specifice Noii Stângi… Demonstraţia etnometodologică este un tip de microconfruntare cu,
şi rezistenţă nonviolentă faţă de o status quo. Este un substitut şi o rebeliune simbolică faţă de o structură
mai largă pe care tinerii nu pot, şi adesea nu doresc, s-o schimbe… Este substitutul rebeliunii permise
pentru revoluţia inaccesibilă”165.
Supusă în prezent unor critici concertate, etnometodologia nu mai exercită fascinaţia din perioada
în care s-a lansat, dar rămâne o etapă pe care istoria sociologiei nu o poate ignora fără a-şi atrage, ea
însăşi, reproşuri întemeiate.
__________________________

bibliografie

1.R. Turner (ed.): Ethnometodology, London, Penguin Education, 1974.î

2.H. Garfinkel: Condition of succesful degradation in “American Journal of Sociology”, 61, 1956
3.A. Gouldner: The coming crising of western sociology, London, Heinemann, 1971
4.D.H. Zimmermann; D. Laurence Wieder: Ethnometodology and the problem of order; comment on
Denzin,in J.D.Douglas (ed.) Understanding everyday life.Toward the reconstruction of sociological
knowledge, London, Routledge & Kegan Paul, 1971.
5.H.Garfinkel: Studies in ethnometodological, Englewood, Cliffs, Prentice Hall, 1967.
6.A.V.Cicourel:Method and measurement in sociology, London, The Free Press of Glencon, Collier-Mac
Millan, 1964.
7.E. Goffman: Behavior in public places, New York, The Free Press, 1963.
8.J.D.Douglas (ed.): Understanding everyday life.Toward of sociological knowledge, London, Routledge
& Kegan Paul, 1973.
9.W. Buckley: Sociology and modern systems theory, New Jersey, Englewood Cliffs, Prentice-Hall, 1968.

Studiu de autor

1.3. Erving Goffman (1922-1982): dramaturgia socialului

Născut în 1922 în Canada, Erving Goffman descoperă sociologia la Universitatea din Toronto sub auspiciile a doi
antropologi, australianului Charles William Norton Hart (format de A.R. Radcliffe-Brown) Şi americanul Ray Biirdwhistell
(format de W.L. Warner). Îl întâlnim în 1945 la Universitatea din Chicago, unde urmează cursurile lui H. Blumer, E.C. Hughes,
R. Redcliffe Şi W.L. Warner. La cererea acestuia din urmă, Goffman începe să studieze comunicarea dintre locuitorii insulelor
Shetland, în nordul Corsicii.
162
R. Turner (ed.): Op. cit., cap. E. Bitner, p. 75
163
R. Turner (ed.): Op. cit., pag. 109-128
164
R. Turner: Op. cit., p. 85-96
165
A. W. Gouldner: The Coming Crisis of Western Sociology, London, Heiemann, 1971, p. 394
185
 Acest studiu al unei comunităţi ("comminity study") constituie teza sa de doctorat pe care o susţine în 1953. Goffman
se consacră mai departe cercetărilor de teren în spitalele de psihiatrie din Washington; aceste cercetări constituie esenţa lucrării
"Asiles études sur la conditien sociale des malades menraux" (1961). Goffman va preda la Berkeley în California (1958-
1965) apoi la Universitatea Pennsylvenia din Philadelphia. Devine preŞedintele Asociaţiei Sociologice Americane în 1982. În
afara celor două titluri deja citate, dintre lucrările sale cele mai cunoscute amintim: Stigmate, Les usages sociaux des handicaps
(1963), Les rites d'interaction (167), Les relations en public (1971), Les Cadres de l'expérience (1974).
Goffman sistematizează problematica interacţionalistă, aplicând-o în studiul relaţiilor de zi cu zi. În "La mise en scéne
de la vie quotidiene", el studiază această infinitate de comportamente elementare, atât de atente la exigenţele raportării la
celălalt, care constituie ordinea socială.
Putem sublinia eficacitatea interacţiunii. de fapt nu e vorba de un ansamblu de practici sociale, atât de fireŞti încât
nimeni nu le remarcă, ci acelea care scot în evidenţă extraordinara "tehnicitate" a actorilor, punct de vedere care va fi de altfel
sistematizat de către etnometodologi care l-au ridicat la rangul de program de cercetare teoretică. Să ne gândim la aglomeraţia
de pe străzi, la o oră de vârf în una din metropolele noastre. Cei care locuiesc la ţară se miră în general când văd viteza de care
sunt capabili semenii lor de la oraş. şi într-adevăr, au Şi de ce, când vedem cu câtă măestrie fiecare reuŞeŞte să-Şi aleagă
traseul în funcţie de celălalt, fie că aceŞtia vin din spate, din faţă sau dintr-o parte - fără să reflecteze la aceasta, continuându-Şi
discursul interior, adesea chiar citind un ziar. O ordine socială - aici în forma sa cea mai efemeră - se naŞte din această
infinitate de acţiuni individuale care se reglează reciproc.

Asiles: individul Şi instituţia

În Asiles (Aziluri), Erving Goffman prezintă o interpretare a modului conflictual de existenţă în aziluri Şi analizează
pe larg schema subiacentă Şi comună tuturor instituţiilor totalitare sau totale precum azilurile, închisorile, cărămizile etc... ceea
ce permite o mai bună înţelegere a practicilor, conflictelor de identitate Şi sociale care se manifestă în cadrul lor.
Total institution (instituţia totalitară sau totală):
«Domiciliul sau locul de muncă unde un număr mare de indivizi, aflaţi în aceeaŞi situaţie, rupţi de lumea de afară pe
o perioadă de timp relativ lungă, duc o viaţă izolată după niŞte reguli explicite Şi bine stabilite».
E. Goffman, Asiles, Ed. de Minuit, 1968, p. 41

Poate părea paradoxal ca un interacţionalist să arate interes pentru o instituţie. de fapt, acest studiu îi permite lui
Goffman să critice punctul de vedere funcţionalist care solicită o hiper-socializare a indivizilor. Într-o instituţie atât de
constrângătoare precum un spital psihiatric, alienaţii ("izolaţii") reuŞesc întotdeauna să se adapteze, mai mult decât atât, să se
afiŞeze în aŞa manieră încât să poată păstra o anumită distanţă faţă de rolul pe care ar trebui să-l joace. Individul nu este o
fiinţă programată, încorporat instituţiei care încearcă să-i controleze existenţa; el este susceptibil de adaptări secundare.
Adaptarea secundară:
«Orice dispoziţie care să-i permită individului să folosească mijloace de apărare sau să-Şi atingă scopurile ilicite
(sau ambele în acelaŞi timp) pentru ca astfel să ocolească pretenţiile organizaţiei referitor la ceea ce ar trebui să facă sau să
primească Şi începând cu ceea ce ar trebui să fie. Adaptările secundare reprezintă pentru individ o modalitate de a se
îndepărta de rolul Şi de personajul distribuite de această instituţie.»
Idem, p. 245

Întâlnim un concept similar celui de adaptare secundară în teoria klui Anselm Strauss care aminteŞte de "o ordine
negociată", adică o funcţionare care nu se bazează numai pe integrarea funcţională. Aziluri îi permite în cele din urmă lui
Goffman să susţină o concepţie despre individ în cadrul societăţii care ar putea servi drept referinţă pentru întregul curent
interacţionist:
«Imaginea cea mai simplă a individului Şi a eului pe care sociologia o poate consacra este aceea că el (individul)
este pentru el însuŞi ceea ce face din el poziţia pe care o ocupă în cadrul organizaţiei. Mergând mai departe, sociologia
recunoaŞte că apar adesea complicaţii care ajung să modifice această schemă: se poate ca eul să nu fie încă format (modelat)
sau să poarte pecetea unor influenţe contradictorii. Poate că ar fi mai bine să punem pe primul loc aceste precauţii (rezerve),
ceea ce ar complica Şi mai mult această construcţie Şi ar defini individul într-o perspectivă sociologică, ca o fiinţă capabilă
de distanţare, adică capabilă să adopte o poziţie intermediară între identificarea cu instituţia sau poziţia faţă de ea, Şi gata la
cea mai mică presiune să reacţioneze, modificându-Şi atitudinea într-un sens sau altul pentru a-Şi regăsi echilibrul.»
E. Goffman, Aziluri, Ed. de minuit, p. 373

Erving Goffman arată că sistemul din aziluri adaugă alienării mintale o veritabilă alienare socială prin izolarea lor în
rolul de alienaţi, ceea ce nu-i împiedică să opună rezistenţă printr-o serie de manevre ce ţin de rolul care li se atribuie. Indivizii
pot reacţiona prin accentuarea în mod făţiŞ a caracteristicilor rolului jucat (homosexualul se comportă ca un nebun, adică după
cum e stereotipul) sau din contră, mai frecvent prin disimularea adevăratei lor identităţi.
«În spitalele de psihiatrie, bolnavii se prefac că prezintă simptome ciudate ca să nu le dezamăgească pe infirmierele
stagiare printr-un comportament normal» scrie E Goffman înainte de a-l cita pe socio-psihiatrul H.S. Sullivan:
«Un studiu asupra "readaptărilor sociale" efectuate acum câţiva ani într-unul din marile noastre spitale de psihiatrie
mi-a demonstrat că bolnavilor nu li se mai administra tratamentul pentru că învăţasră să nu mai manifeste simptome

186
asemănătoare cu ale celor din jur. Altfel spus, ei au realizat foarte bine ce se petrece în jurul lor pentru a înţelege
prejudecăţile mediului cu privire la fantasmele lor.»
E. Goffman, La mise en scenè de la vie quotidienne, I - La présentation
de soi, Ed. Minuit, 1973, p. 28

Stigmatizarea

În Stigmate, les usages sociaux des handicaps (1963), Goffman se ocupă de cei stigmatizaţi Şi de aceste diferenţe
(diformităţi trupeŞti, deficite de caracter sau stigmate tribale precum rasa, naţionalitatea religia...) care fac ca anumiţi indivizi
să fie discreditaţi. El demonstrează că un Stigmat e o diferenţă apreciată drept anormală Şi că e vorba deci mai mult de o
caracterizare făcută de cei normali decât de un atribut distinct în mod obiectiv. Astfel, nu trebuie confundată identitatea
socială reală a unui individ Şi identitatea sa socială virtuală (adică imaginea pe care ceilalţi Şi-au format-o despre el).
«În toate cazurile e stigmat (...) regăsim aceleaŞi trăsături sociologice: un individ care ar fi putut fi cu uŞurinţă
inclus sau admis în cercul raporturilor sociale de toate zilele, posedă o trăsătură caracteristică care trage atenţia acelora
dintre noi care-l întâlnesc Şi ne face să-i întoarcem spatele, distrugând astfel drepturile pe care el le are vizavi de noi prin
celelalte atribute ale sale. El posedă un stigmat, o deosebire supărătoare la care nu ne aŞteptăm. Cât despre noi, cei care nu
înŞelăm aceste aŞteptări specifice, eu ne-aŞ numi normali. Rezultă prin definiţie că noi considerăm că o persoană care poartă
un stigmat nu este întru totul umană. Plecând de la acest postulat, noi facem tot felul de discriminări prin care reducem cu
eficacitate, chiar dacă câteodată inconŞtient, Şansele acestei persoane.»
E. Goffman, Stigmate, les usages sociaux des handicaps,
1963, Ed. Minuit, 1975, p. 15

Sociologia interacţionistă Şi dramaturgia socialului

În teza sa de doctorat, Goffman concepe relaţiile dintre indivizi ca pe actele unui spectacol de teatru. În relaţiile cu
ceilalţi, individul se prezintă Şi se imaginează ca actor în faţa publicului; el se exprimă pe sine însuŞi pentru a obţine o
impresie (din partea celorlalţi). Din acel moment mai rămân de interpretat diversele tipuri de reprezentaţii utilizate, de observat
tehnicile folosite (expresii exoplicite sau indirecte, cu intenţie sau fără intenţie, plănuite sau spontane...) Şi pentru a desprinde
temeiul acestei puneri în scenă a vieţii cotidiene.
«Putem deci presupune că orice persoană care se află în mijlocul altor persoane are nenumărate motive de a încerca
să controleze impresia pe care Şi-o fac ele despre situaţia în cauză. Ne interesează aici unele dintre tehnicile folosite în mod
curent pentru a produce aceste impresii Şi unele dintre împrejurările cel mai adesea asociate cu folosirea acestor tehnici. (...)
Ne vom ocupa numai de problemele "teatrale" pe care Şi le pun participanţii atunci când îŞi prezintă activitatea partenerilor
lor. Chestiunile legate de punerea în scenă Şi de tacticile teatrale sunt adesea banale Şi generale, ele apar pe tot parcursul
vieţii sociale Şi furnizează o schemă precisă pentru o analiză sociologică.
La sfârŞit se cuvine să prezentăm câteva definiţii. Prin "interacţiune" (adică interacţiunea faţă în faţă) se înţelege
aproximativ influenţa reciprocă pe care partenerii o exercită asupra acţiunilor lor, respectiv atunci când se află unii în
prezenţa fizică imediată a celorlalţi; printr-o singură interacţiune se înţelege întreaga interacţiune care are loc cu o anumită
ocazie, când memebrii unui ansamblu dat se găsesc timp îndelungat unii în prezenţa altora; Şi termenul de "întâlnire" s-ar
potrivi în acest context. Prin "reprezentaţie" se înţelege întreaga activitate desfăŞurată de o persoană pentru a influenţa într-
un anumit fel pe unul sau pe alţi participanţi. Dacă considerăm un anumit actor Şi reprezentaţia sa ca referinţă fundamentală,
îi putem cataloga drept public, observatori sau parteneri pe cei care realizează celelalte reprezentaţii. Numim rol (part) sau
"rutină" modelul prestabilit de acţiune efectuat în timpul unei reprezentaţii Şi care poate fi prezentat Şi folosit Şi în alte
ocazii.»
E. Goffman, La mise en scène de la vie quotidiene, I.
La présentation de soi, 1953, Ed. Minuit, 1973, p. 23

Goffman distringe în fiecare individ un actor Şi un personaj: actorul este cel care intră în scenă zilnic pentru a deveni
personaj, adică imaginea pe care el vrea ca ceilalţi să Şi-o facă despre el. Într-o anumită privinţă, actorul este expresia,
personajul, impresia. Goffman reflectează apoi în ceea ce priveŞte diferitele tehnici de reprezentaţie:
Faţada:
Goffman foloseŞte acest concept cu sensul de "aparatură simbolică" la care actorul face apel în timpul reprezentaţiei.
Faţada include componentele materiale precum decorul (locul, mobilierul...) Şi componentele personale precum vârsta, sexul,
rasa... dar Şi îmbrăcămintea, modul de a vorbi, mimica, gesturile...
Realizarea dramatică:
Individul poate de asemenea recurge la procedeul de dramatizare pentru a-Şi convinge interlocutorul Şi pentru a spori
eficacitatea reprezentaţiei; mai precis e vorba de a da strălucire Şi o tentă dramatică unor fapte care ar putea trece neobservate
(de exemplu, un arbitru de base-ball care vrea să dea impresia că este sigur pe sine, trebuie să ia decizii prompte.
Idealizare:
Acest "Şiretlic" al actorului constă în crearea unei imagini despre sine pe care el o consideră valoroasă. Goffman
citează cazul menajerei burgheze care lasă dinadins în sufragerie ziarul "The Saturday Evening Post", dar ascunde în dormitor
187
un exemplar din "True Romance". Preluând acest punct de vedere împărtăŞit Şi de Durkheim Şi Radcliffe-Brown, el nu ezită
să afirme: "lumea într-adevăr este o ceremonie".
Coerenţa expresiei:
Actorul caută să evite toate stângăciile (de exemplu căscatul, lapsus-ul, bâlbâiala, nervozitatea etc...) care ar putea
crea impresia de incompetenţă sau de lipsă de respect.
Reprezentaţie frauduloasă:
Adesea, în scopul idealizării, actorul poate folosi subterfugii precum disimularea, minciuna (manifestă sau prin
omisiune), insinuarea, ambiguitatea plănuită etc...
Mistificarea:
Acest mecanism este o formă de distanţare, de protejare a actorului vizavi de public; actorul îŞi rezervă un spaţiu
inviolabil, o zonă pe care toţi o respectă.
La final, reprezentaţia este un amestec subtil de realitate Şi de simulare. Nu rămâne decât ca actorul să vrea ca
personajul său să fie credibil Şi viu. Goffman subliniază de altfel caracterul semi-conŞtient al acestei regizări: actorul crede
progresiv în personajul său, astfel încât i se întâmplă să fie el însuŞi păcălit.

Certitudinea actorului

«Când un actor îŞi joacă rolul, el cere implicit partenerilor săi să ia în serios impresia pe care o au. El le cere să
creadă că personajul pe care-l privesc posedă toate atributele pe care el în aparenţă le posedă; (...) se admite în general că
actorul dă reprezentaţia Şi îŞi organizează spectacolul "în onoarea" celorlalte persoane. Dar poate fi util să privim Şi din altă
perspectivă Şi să cercetăm în ce măsură actorul însuŞi crede în impresia pe care încearcă să le-o creeze celor din jur.
Actorul poate fi complet angajat în propriul joc; el poate fi sincer convins că ideea de realitate pe care o creează este
realitatea însăŞi. dacă publicul împărtăŞeŞte această convingere - Şi cel mai adesea aŞa se întâmplă - atunci, cel puţin pe
moment, numai sociologul, mizantropul se pot îndoi de "realitatea" prezentată de actor. Dar e posibil ca actorul să nu fie
păcălit de propriul joc (...). Când actorul nu crede în propriul său joc, atunci vom vorbi de cinism în contradicţie cu
"sinceritatea" actorilor care cred în impresia produsă de propria reprezentaţie.»
E. Goffman, La mise en scenè de la vie quotidienne, I, La
preséntation de soi, 1953, Ed. Minuit, 1973, p. 25

Goffman situează în centrul înţelegerii socialului o teorie a interacţiunii "faţă în faţă", dintre indivizi. TotuŞi el nu
pretinde că interacţiunea reprezintă singura componentă a organizării sociale; el recunoaŞte de asemenea în mod explicit
existenţa entităţilor macroscopice precum structurile sociale, organizaţiile etc... Însă el încearcă să arate că interacţiunea este un
instrument analitic esenţial în înţelegerea funcţionării societăţii. Astfel opera sa în totalitatea ei poate fi înţeleasă ca o
perfecţionare progresivă a acestui instrument de analiză teoretică. Scopul final este acela de a înţelege principiile de organizare,
"cadrele" care alcătuiesc experienţele Şi interacţiunile de zi cu zi. Din acest punct de vedere, les cadres de l'expérience (1974)
este opera în care interacţinismul lui Goffman se uneŞte cu lectura dramaturgică a socialului.
«Îmi propun pe de o parte să izolez niŞte cadre fundamentale care, în societatea noastră, ne permit să înţelegem
evenimenele Şi pe de altă parte să analizez punctele vulnerabile ale cadrelor noastre de referinţă. Ideea de la care am plecat
este următoarea: un lucru care în anumite împrejurări poate fi prezentat drept realitate, de fapt poate fi numai o glumă, un vis
un accident, o neînţelegere, o iluzie, o piesă de teatru.»
E. Goffman, Les cadres de l'expérience,
1974, Ed. Minuit, 1991, p. 18

1.4. Critici aduse interacţionsimului

Limitele metodei de cercetare monografică

O primă critică constă în evidenţierea limitelor cercetării în situ Şi a metodei monografice care exclud orice formă de
validare statistică Şi fac să fie dificilă sau prea uŞoară - ceea ce e totuna, căci este de ajuns să se furnizeze exemple contrare -
combaterea (cu motive temeinice) a proproziţiilor generale.

Hipertrofia "sensului trăit"

Un alt reproŞ e cel enunţat de către Michel Crozier Şi Ehrard Friedberg: privilegiind "sensul trăit" de actori,
interacţioniŞtii neglijează adesea formele de putere sau de dominaţie Şi se arată incapabili de a analiza formele de integrare.
«În cazul nici unuia dintre modelele de analiză Şi de interpretare a comportamentului nu este pusă problema în
exclusivitate sociologică a integrării Şi, dacă contribuţia asupra "experienţei" (le vécu) este remarcabilă, nu se ajunge la
nivelul sociologic decât cu preţul unei extrapolări abuzive.»
M. Crozier Şi E. Friedberg, Actorul Şi sistemul (1977),
Seuil, 1992, p. 232

Paradoxul unei derive subiectiviste care-i achită pe actori de orice responsabilitate, considerând că vina
aparţine numai societăţii

188
 Principala critică adusă interacţionismului simbolic se referă la deriva sa subiectivă. Teoria interacţionisă a devianţei
poate fi caracterizată ca o hiper-socializare a responsabilităţii, ceea ce vine în contradicţie cu subiectivismul afiŞat al
paradigmei. Această teorie prezintă devianţa într-o lumină favorabilă, iar societatea cu ai săi "antrenori de morală" este criticată
pentru tendinţele sale represive. Maurice Cusson ne îndeamnă la mai multă prudenţă.
«Pentru a-Şi scrie cartea Asylums, Goffman (1961) frecventează timp de un an un spital de psihiatrie; el
fraternizează cu pacienţii, încearcă să descopere felul în care aceŞtia percep instituţia. Cartea este scrisă plecând de la cadrul
de referinţă al bolnavilor. H. Becker a fost la tinereţe "musicien de danse" Şi din când în când fuma marijuana împreună cu
colegii săi. Outsiders (1963) avea să ne prezinte acest cadru. Un număr important de lucrări de sociologie a devianţei au ca
punct de plecare întrevederile cu delicvenţi, homosexuali, prostituate etc... Şi prezintă concepţia lor despre lume. În aceste
condiţii, nu e surpinzător că subiecţii astfel studiaţi sunt prezentaţi fie într-o lumină favorabilă, fie pe un ton neutru. În acest
scop, însuŞi termenul de deviant este util. Mai sunt Şi alţi termeni care servesc la minimalizarea problemelor pe care le ridică
devianţa: infractor, situaţie problemă, act nedorit, cultura drogului... Însă atitudinea neutră care-i stă atât de bine omului de
Ştiinţă, îi este rezervată deviantului. Când trebuie descrisă atitudinea de respingere a societăţii judecăţile de valoare sunt
următoarele: e vorba de o atitudine gratuită, parţială, subiectivă, discriminatorie, represivă, intolerantă. Archer (185, p. 751)
evocă atitudinea victoriană faţă de devianţa sexuală în termeni nu tocmai neutri: ea e "fiercely monogamist, narrowly
procreative". Comparaţia unei atitudini oarecare cu o vânătoare de vrăjitoare este o tehnică retorică des folosită în literatura
de specialitate. AŞa cum subliniază Gassin (1985, p. 52), în criminologie această atitudine duce la banalizarea crimei Şi la
dramatizarea reacţiei sociale Interesul pentru sociologia penală ar fi limitat dacă aceasta s-ar rezuma numai la prezentarea
opiniilor devianţilor Şi nu a judecăţilor care crează devianţa.»
M. Susson, devianţa, în R. Boudon (dir.),
Tratat de sociologie, PUF, 1992, p. 396

Unii autori resping abordarea construcţionistă Şi analizează faptele a căror nocivitate este indiscutabilă - delicvenţa în
general Şi crima în special - urmând mai departe să studieze devianţele obiŞnuite, ale căror daune nu sunt reperabile decât dacă
depăŞesc limitele conformismului. Acest tip de devianţe care nu constituie un pericol pentru societate au intrat în sfera
preocupărilor lui Becker sau Goffman. Studiul devianţei, chiar dacă merge pe calea interacţionistă pentru a descrie itinerariul
deviant - ne conduce în mod inevitabil la Durkheim căci, dacă un lucru e sigur, acela e că în interiorul unei comunităţi, în
rândul grupurilor celor mai puţin integrate se înregistrează nivelul cel mai ridicat al devianţei Şi delicvenţei. Intensitatea aŞa-
numitului "lien social" (legătura socială), măsurată cu ajutorul unor indicatori: rata Şomajului, numărul familiilor destrămate,
nivelul venitului... rămâne fundamentul oricăror forme de devianţă Şi mai ales a actelor delictuoase sau periculoase. Tendinţa
de a aglutina comportamentele deviante Şi acţiunile delicvente confirmă în mod spectaculos paradigma durkheimistă.
Acest paradox nu-i va mira de fapt decât pe cei care opun într-o manieră simplistă demersul holist Şi individualist Şi
nu pe autorii interacţioniŞti înŞiŞi, aŞa cum o arată nenumăratele citate din Durkheim la care recurge Goffman în lucrările
sale.

Concluzie

Analizele interacţioniste depăŞesc astăzi cadrul şcolii de la Chicago. Interacţionismul îŞi găseŞte adepţi în domenii
specializate precum sociologie, educaţie, a devianţei sau excluderii. Mai mult decât atât, numeroŞi autori care nu se erijează în
interacţioniŞti îŞi însuŞesc problematica care insistă pe capacităţile de interpretare Şi de negociere ale actorilor sociali.
«Putem oare întreprinde un bilanţ Şi estima rolul interacţionismului simbolic în istoria sociologiei?
Putem cel puţin constata că interacţioniŞtii au contribuit la recunoaŞterea Şi înţelegerea unor dimensiuni esenţiale
ale vieţii sociale precum reflexivitatea sau capacitatea de interpretare Şi de negociere ale actorilor sociali. Acesta este un
indiciu remarcabil al lor: sociologii care lucrează la elaborarea unei "great theory", adică a unei teorii sociale generale,
încearcă toţi să integreze în cadrul lor conceptual experienţa interacţionistă. Să ne gândim numai la reluarea lui Mead în
lucrările lui Haburmas, Goffman sau Giddens, acesta fiind doar un exemplu în acest sens. (...)
În ipostaza de curent autonom, interacţionismul tinde să aibă o influenţă din ce în ce mai slabă dar, ca parte
integrantă a culturii generale a sociologiei, ocupă un loc important Şi esenţial.»
J.M. de Quiroz Şi M. Ziolkovski, Interacţionalismul simbolic,
Presses Universitaires de Resnes, 1994, pp. 129-130
În ciuda criticilor aduse, putem remarca că metodele interacţionaliste se bucură de un larg asentiment din partea
tuturor orientărilor /orizonturilor teoretice. NumeroŞi cercetători francezi utilizează un astfel de demers, în special Serge
Paugam în studiul fenomenelor excluderii Şi sărăciei (La disqualification sociale, 1991, La France et ses pauvres, 1993,
L'exclusion des savoires, 1996). Se pare că faptul că etnometodologia a radicalizat majoritatea postulatelor sale a imunizat
întrucâtva interacţionalismul simbolic.

Bibliografie

Jean-Pierre Lelas, Bruno Milly, Histoire des penmsées sociologiques, Editions Dalloz, 31-35, rue Freidevaux -
75685, Paris, Cedex 14

189
190
 AARON CICOUREL (1928)
Sociologia cognitivă (1972)

A. Cicourel s-a născut în Atlanta, SUA, în 1928. Obţine titlul de licenţiat n Litere (}tiinţe umaniste) - în
1951, gradul de master în sociologie în 1955 la Los Angeles, doctoratul în Sociologie (1957).
Din 1960 e succesiv asistent şi conferenţiar la Universitatea din California, apoi devine profesor de
Sociologie (1960-1970).
l Cicourel a jucat un rol important în dezvoltarea şi difuzarea etnometodologiei, dar simultan a dezvoltat o
g$ndire originală privitor la mai multe domenii importante a ştiinţelor sociale, cum ar fi: educaţie, metode de
cercetare, delicvenţa juvenilă, limbaj, care, după Cicourel aparţine sociologiei.
Publică în 1963 cu J. Kitsuse o operă consacrată studiului luării deciziilor în domeniul educaţiei. După
autor, şcoala constituie un mecanism de diferenţiere socială: performanţa şcolare a elevilor nu e datorată doar
nivelului lor intelectual sau a performanţelor lor şcolare anterioare, nici măcar capacităţii financiare a părinţilor.
Dacă se doreşte înţelegerea fenomenului de eşec şi reuşită trebuie ţinut cont de procesele organizatorice care fac
parte din rutina şcolară şi care în această lucrare nu sunt abordate deloc.
La finele anchetelor, Cicourel şi Kitsuse au ajuns la concluzia că distincţia introdusă de Turner trebuie
repusă în discuţie. Ei arată într-adevăr că învăţătorii şi consilierii de orientare, în acţiunile lor cotidiene, exercită un
control efectiv asupra accesului elevilor la diverse curicule. Efortul candidaţilor nu e garanţia menţinerii lor în
competiţie, care nu este neapărat evaluat după criterii academice.
Într-un mare număr de cazuri anumiţi elevi, cu aptitudini bune sunt penalizaţi, chiar excluşi de la
competiţia şcolară şi chiar socială.
Cicourel este cunoscut şi pentru elaborarea unei critici sistematice asupra metodelor folosite în Sociologie,
în particular cele care pretind măsurarea cantitativă a fenomenelor sociale. După Cicourel trebuie să ne întrebăm
despre utilitatea curentă în cercetarea ştiinţelor sociale a sistemelor matematice şi a celor de măsură. Nu că faptele
socio-culturale, după el, nu ar putea fi măsurate de funcţiile matematice existente, ci deoarece faptele fundamentale
ale acţiunilor sociale ar trebui clarificate înaintea impunerii de postulate de măsură care nu le corespund.
Pe de altă parte, măsura unui proces social nu scapă problemei semnificaţiei date vieţii cotidiene, pentru că
toată ancheta se referă "obligatoriu la" lumea bunului simţ a vieţii cotidiene. Se presupune într-adevăr existenţa
unei reţele de semnificaţie partajată socialmente, adică o teorie a culturii. Măsura faptelor sociale, chiar dacă
prespune problemele ei rezolvate e tot timpul contradictorie cu o teorie a acţiunii sociale. Dacă dispozitivele de
măsură nu sunt valide, acest lucru are loc pentru că ele reprezintă impunerea procedurilor numerice care sunt
exterioare la fel de mult lumii sociale observabile descrise de sociologi cât şi conceptualizărilor bazate pe aceste
descrieri. Împinsă la extremă, această reflecţie ar putea sugera că, din moment ce conceptele pe care se bazează
teoriile sociologice nu au proprietăţi numerice, nu se poate şti care proprietăţi numerice să se caute în realitate.
Dar Cicourel nu merge în această direcţie, nu speră la descoperirea metodelor riguroase de măsură în
ştiinţele sociale.
l În 1968 Cicourel publică o operă importantă despre funcţionarea justiţiei pentru mineri. Cercetarea sa care
a durat 4 ani în 2 oraşe din California, arată că delicvenţa juvenilă facer obiectul unei construcţii sociale,. Mai
precis, Cicourel explică modul în care poliţia, judecătorii pentru copii, tribunalele, dar şi înşişi cercetătorii,
transferă acţiunile tinerilor în acte, texte şi rapoarte scrise, care sunt apoi utilizate ca o dovadă pentru a caracteriza
anumite acte sau activităţi ca delicvente, criminale, ilegale, periculoase, suspecte. Cicourel cercetează an-chetele
poliţiştilor, magistraţilor din moment ce aceste anchete au aspectele lor contingente care desemnează şi permit
recunoaşterea categoriilor de devianţă şi conformism.
l În sfârşit, în lucrările sale despre limbaj, Cicourel a degajat un anumit număr de proprietăţi pe care le
numeşte proceduri imperative. Se propune studierea la lumina lucrărilor etnometodologice ale lui Garfinkel,
interdicţiile şi obligaţiile care jalonează viaţa cotidiană, pe care el le numeşte "reguli de suprafaţă". Se analizează
felul în care indivizii, în gândirea lor practică cotidiană chiar în cea ştiinţifică "folosesc proceduri interpretative"
pentru a recunoaşte pertinenţa regulilor de suprafaţă şi a le converti în comportamentul practic impus.
Nu există reguli care spun copilului la fel de bine ca şi adultului cum trebuie găsită această articulaţie. Din
moment ce indivizii acumulează componente necesare pentru a da un sens subiectului lor, procedurile interpretative
trebuie să aducă proprietăţi invariante de gândire practică. Procedeele de interpretare ale indivizilor permit darea
unui sens "regulilor de suprafaţă", care sunt în primul rând o "structură deschisă" având un "orizont" de semnificaţii
posibile.
Astfel, conform lingvisticii consskyene, structura socială va fi generatoare.
l În aceste zile, Sociologia Cognitivă e singura operă a lui A Cicourel tradusă în franceză. se ocupă de:
modul în care se construiesc cunoştinţele noastre despre structura socială, capacitatea noastră de a utiliza procedee
interpretative, indispensabile vieţii cotidiene în timpul dobândirii limbajului.
191
 Însuşirea structurii sociale: spre o sociologie care dezvoltă limbajul şi semnificaţiile

Cum încearcă membrii unei societăţi sau culturi să înţeleagă, să atribuie o semnificaţie mediului lor în
funcţie de timp, e o întrebare fundamentală pentru înţelegerea condiţiilor de ordin social. Textele tradiţionale de
iniţiere în sociologie consideră socializarea standard a copilului indispensabilă controlului social şi apariţiei
societăţii umane sau ordinii sociale. Dar aceste texte nu pun problema felului în care copilul interiorizează
atitudinile celorlalţi şi asimilează normele. Ideea socializării "adecvate" subestimează importanţa interacţiunii
sociale şi a limbajului. A face referinţă la apariţia unui "eu social" a normelor şi regulilor pentru a hotărî conduitele
apropiate sau neapropiate, după vagile criterii nespecificate de recompensă şi pedeapsă, nu răspunde la întrebarea
de a şti care este dezvoltarea normală a regulilor. Interpretarea tradiţională şi "normală" (pentru a relua noţiunea de
ştiinţă normală a lui Kuhn), în sociologie nu se arată cum limbajul şi semnificaţia apar la copil conform palierelor
evoluţiei care-i permit acumularea progresivă, a unui gen de structură socială, sau o organizare socială necesară, la
recunoaşterea şi aplicarea "regulilor jocului".
Sociologii nu văd numai importanţa dezvoltării limbajului şi a semnificaţiei. Pentru a se orienta vis-a-vis
de funcţiile şi datele organizării sociale cotidiene. Lucrări recente în lingvistică despre socializaea prin limbaj şi a
cercetărilor asupra proprietăţilor gândirii practice cotidiene sugerează schimbări radicale în concepţiile sociologice
tradiţionale de "norme" de "socializare" şi de "dobândirea regulilor" de către copil. În acest sens vom folosi aceste
descoperiri pentru a schiţa o concepţie de însuşire progresivă a normelor la copil. O asemenea perspectivă este o
necesitate prealabilă evaluării mai precise a organizării sociale şi aceasta în opoziţie cu evaluarea tradiţională.

Însuşirea limbajului şi semnificaţiei

Problema semnificaţiei pentru antropologul-sociolog poate fi pusă în felul următor: cum îşi însuşesc
membrii unei societăţi un sens al structurii sociale care le permite să negocieze activităţile cotidiene?
Studiul însuşirii progresive, de către copil, a procedeelor interpretative şi a regulilor de suprafaţă trebuie să
ţină cont de o teorie a însuşirii limbajului în raport cu o teorie lingvistică. Lucrările recente a lui McNeill. Lyons
Wales pun accentul pe necesitatea de a coordona formularea lingvistică cu studii asupra însuşirii limbii, dar cerând
a fi completate de către antropologii-sociologi. Aportul semantic la filologie şi sintaxă este mai mult decât o funcţie
a unui domeniu lexical existând sub formă de dicţionar şi propunând metode pentru a hotărî semnificaţia de dat
cuvintelor. Vorbind de "competenţă" şi de "performanţa" unor interlocutori în limba lor maternă cere încercarea de
a înţelege cum se poate detecta această competenţă pornind de la studiu empiric a performanţei lor, şi de asemenea
de a arăta cum ambele depind de însuşirea progresivă a procedeelor interpretative pentru a înţelege şi a regăsi un
vocabular sau o terminologie apropiată în cursul întâlnirilor trăite. Astfel vocabularul unui copil este filtrat de către
aceste interpretoare şi faptul că el îşi aminteşte în momentul în care hotărăşte aplicarea lui la intecaţiune depinde la
fel de mult de aceeaşi structură.
Din moment ce afirmăm că, copilul este expus limbajului adulţilor pe care el îl imită, trebuie înţeles bine
rolul procedeelor interpretative în atribuirea de semnificaţie şi în acumularea de informaţie prin autostimulare
şi/sau percepţia şi interpretarea unui mediu de obiecte în timp.
Ideea că copilul îşi însuşeşte o competenţă gramaticală bogată şi complexă în 32 de luni (de la 18 luni la 4
ani) sugerează o afirmaţie paralel în ceea ce priveşte dezvoltarea procedeelor interpretative înainte şi în timpul
acestei perioade de învăţare a limbajului. Pentru antropologul sociolog, aportul semantic la componente-le
fonologice şi sintactice în cursul însuşirii gramaticii trebuie să depăşească:
a) regulile generale privind funcţiile şi relaţiile gramaticale;
b) regulile de subcategorisire: caracteristici sintactice care ierarhizează categoriile lexicale.
Se spune că, componenţa sintactică a unei gramatici comportă o bază care crează structuri profunde.
Acestea preiau interpretări semantice plecând de la elementele lexicale ale frazelor şi de la funcţiile şi relaţiile
gramaticale care le pot avea aceste elemente în structurile subiacente. Partea transformatoare a teoriei gramaticale
este pur interpretativă. Ea transformă structurile profunde în structuri de suprafaţă. Chomsky dă aici un rezumat a
formei unei gramatici:
"O gramatică cuprinde componente sintactice, semantice şi folologice. Ultimele două sunt pur
interpretative; ele nu joacă nici un rol în producţia recursivă a structurii frazelor. Componenta sintactică constă într-
un sistem de bază şi o componentă transformatoare. Sistemul de bază constă dintr-o componentă de ierarhizare şi
dintr-un lexic. Sistemul de bază crează structuri profunde. O structură profundă intră în componenţa semantică şi
priveşte o interpretare semantică. Ea este modificată de regulile de transformare şi devine o structură de suprafaţă,
care primeşte atunci o interpretare fonetică graţie regulilor componentei folologice. Astfel gramatica atribuie
interpretări semantice semnelor, această asociaţie fiind mediatizată de regulile recursive a elementelor sintactice."
192
 Componenta de ierarhizare a sistemului de bază este constituită dintr-o secvenţă de reguli de rescriere
independente de tot contextul. Funcţia acestor reguli este în esenţă de a defini un sistem de relaţii gramaticale care
determină interpretarea semantică, şi un ordin subiacent şi abstract de elemente care fac posibilă funcţionarea
regulilor de transformare.
Lexicul e compus dintr-un ansamblu dezordonat: liste de cuvinte şi anumite reguli de folosire. Fiecare listă
lexicală are un ansamblu de caracteristici: "dacă considerăm că o listă lexicală ca un ansablu de caracteristici,
raportul elementelor asemănătoare prin sunet, prin semnificaţie sau prin funcţia sintactică nu va apare în lexic."
Anumite caracteristici sunt fonologice, adică extrase dintr-un anumit ansamblu universal de caracteristici
fonetice (sisteme de caracteristici distinctive). Ansamblul caracteristicilor fonetice într-o listă lexicală poate fi
extras şi reprezintă un fel de matrice fonetică care transmite relaţia în "este un/o" fiecărei caracteristici sintactice
specificate aparţinând listei lexicale. Unele dintre aceste caracteristici sunt semantice. Acestea sunt de asemenea
derivate dintr-un "alfabet" universal, dar acesta este încă puţin cunoscut astăzi şi despre el nu se spune nimic aici.
Această formulare a lui Chomsky pune accentul pe rolul componentei sintactice a gramaticii în atribuirea
unei semnificaţii lexicale şi semnelor provenite din transformarea structurilor profunde în interpretări fonetice la
nivelul structurilor de suprafaţă. Dacă regulile sintactice guvernează lexicul şi regulile de rescriere independente de
context pentru a defini relaţiile gramaticale determinând interpretările semantice, structura interacţiunii sociale
(sau caracterele scenice) nu are deci statut independent, dar este totuşi "recunoscută" de membrii unei societăţi în
raport cu regulile gramaticale. Rezultă că realitatea socială va fi creată de caractere universale a limbajului de care
dispun toate fiinţele competente ("normale"), Diferenţele culturale ar apare dintr-un ordin superior de reguli
gramaticale încă necunoscut care ar permite variaţiuni în exprimare dar ar rămâne compatibile cu caracterele
universale ale celor trei componente ale gramaticii. În formularea lui Chomsky componenta semantică şi
dependenţa ei de sintaxă rămân confuze şi insuficient dezvoltate. Nu vom ţine deci cont de aceasta şi vom propune
o construcţie diferită, construcţie în care se presupune că există interacţiuni între formele gramaticale particulare
folosite în schimburile sociale cotidiene (şi nu formele ideale în afara contextului pe care le folosesc anumiţi
lingvişti) şi interpretările practicii limbajului făcute independent de structura sintatică sau în care cunoaşterea
sintaxei duce la confuzie sau e grevată de o folosire limitată. În consecinţă, regulile sintactice formale pot fi create
în cadre culturale sau să rămână tradiţii orale.
Simultan, o dată ce ele sunt disponibile şi folosite deoarece sunt dictate şi sancţionate de societate, ele
restrâng (destul de incomplet) interpretările date de aceşti indivizi. Existenţa sau nu a constrângerilor rămâne o
problemă empirică de abia atinsă de cercetători. Pentru a evita amestecul într-o discuţie pe ipoteza lui Humbold -
Sapir - Whorf vom estima că ne putem întreba cum sunt socializaţi şi cum dobândesc un sens al structurii sociale
indivizii care intră într-o societate.
Faptul că lucrări recente despre psiholingvistica evolutivă au fost folosite un model de gramatică
generatoare pentru a studia însuşirea sintaxei furnizează date suplimentare pentru a examina raportul dintre
semantică şi sintaxă şi pentru a sugera proprietăţile unei componente semantice independente.
Ceea ce pare important în optica unui progres în însuşirea procedeelor interpretative şi a regulilor de
suprafaţă este faptul că adulţii transmit continuu copiilor termeni sau categorii lexicale a căror semnificaţie este
parţial descifrată în raport cu propriile lor dicţionare orale sau scrise. Într-adevăr indicaţiile date copiilor, cu privire
la sensul cuvintelor nu sunt echivalente utilizării de către adulţi a dicţionarelor scrise. Dicţionarele orale ale
tânărului copil au fost numite "holoplastice", deoarece cuvintele de un anumit registru se presupune că înlocuiesc
fraze. Ei pun în evidenţă necesitatea noţiunii de procedeu interpretativ pentru a înţelege capacitatea copilului de a
hotărî aplicabilitatea unui cuvânt.
A vorbi unui copil pretinde a cere repunerea în întrebarea noţiunilor adulţilor "ceea ce toată lumea ştie". În
consecinţă, pentru a arăta cum, competenţa este atribuită copilului se poate examina propoziţiile lui Chomsky,
considerând procesul de socializare drept un context experimental în care practica limbajului angajează schimburi
utile. Atunci când vorbeşte unui copil adultul presupune deci o competenţă sintactică fonologică şi semantică.
Brown şi Bellugi sugerează de asemenea că o viziune a lumii (sau viziunea lumii legată de cultură) este transmisă
copilului prin aceste schimburi.
Ei nu precizează modul în care concepţia de structură socială se desfăşoară la copil. Noi presupunem aici
că o viziune a lumii este un mod informaţional în urma căruia un observator vorbeşte marilor tipuri de orientări de
componente legate de cultură şi nu o definiţie de proprietăţi universale, de procedee interpretative care permit
descoperirea unui sens general al structurii sociale.
Se pare, pe bună dreptate de arătat că, consecinţele particulare angajate prin procedeele interpretative sunt
legate de cultură şi permit recunoaşterea formelor normale ale obiectelor şi evenimentelor, prezenţa unui pericol, un
sens al dreptăţii, sau al nedreptăţii în contextele sociale.
Procedeele interpretative permit să considerăm mediul nostru înconjurător dintr-o perspectivă practică.
Viziunea lumii ar fi deci o schemă de orientare abstractă, dar esenţială.
193
 Totuşi viziunea lumii (sau descrierea viziunii lumii) a unei culturi particulare nu este o schemă de orientare
invariabilă şi tot la fel cuim clasa gramaticilor accesibile nu poate fi asimilată caracteristicilor universale ale
pricedeelor interpretative necesare înţelegerii modului în care oerdinea socială este posibilă şi menţinută în timp.
Producerea structurilor sociale, menţinerea şi schimbul lor în timp pot deci fi observate în achiziţionarea
progresivă de către copil a procedeelor interpretative şi a regulilor de suprafaţă.
Ideea că, copilul mic vorbeşte curent un limbaj ezoteric şi nu utilizează un limbaj adult inadecvat sau
incomplet - şi care poate fi analizat cu categorii ale gramaticii adulte - este util pentru a descrie achiziţionarea
procedeelor interpretative.
Concepţia lumii sociale a unui copil n-ar fi trebuit fi studiată impunându-se concepţiile adulte ale
structurilor sociale normale, ea însăşi, încă departe de a fi clară.
Deşi primele procedee interpretative nu permit copilului să înţeleagă umorul, jocurile de cuvinte,
contradicţiile etc. adulţilor aceste le permit crearea structurilor sociale infantile esoterice, de exemplu: lui îi este
posibil să-i fie frică de animalele împăiate expuse la muzeu, de a fi înlăturat neliniştile nopţii şi de a crede în
existenţa lui Battman şi a lui Robin de Bois.
Sociologul nu poate să se mulţumească unei descrieri a performanţei copilului în contextele sociale, el
trebuie să explice comportamentele cu un model al manierei în care procedeele interpretative şi competenţa în
regulile de suprafaţă încadrează anumite comportamente la copil.
Ideea că, copilul are la dispoziţie o gramatică simplificată, producând un limbaj telegrafic lasă să se
presupună că sensul structurii sociale a copilului (procedeele sale interpretative şi competenţa sa în regulile de
suprafaţă) suscită concepţia de organizare socială în lumea copilăriei. Este dificil de asemenea de a convinge un
copil de 3 sau 4 ani că monştrii şi răufăcătorii nu sunt făcuţi pentru a-i face lui rău şi de a-l convinge că este
periculos să traverseze strada.

(Achiziţionarea limbajului şi a semnificaţiei)

Proprietăţile procedeelor interpretative

Întrebuinţarea termenului "reguli" (sau norme, legale sau extralegale) în viaţa cotidiană semnifică în
general un ansablu de reguli de "prescriere" şi de "proscriere". Am învăţat aceste norme, "reguli de suprafaţă". În
acest studiu noi discutăm despre normele din viaţa cotidiană şi în regulile metodelor ştiinţifice în timp ce regulile
de suprafaţă legale şi extralegale guvernează comportamentul cotidian.
Etnometodologia = studiul procedeelor interpretative şi regulilor de suprafaţă în practicile sociale cotidiene
şi în activităţile ştiinţifice.
Cercetarea ştiinţifică atestă la data concepţiilor ideale sau strategice implicate urmate de cercetători
(individual sau susţinuţi de diferite şcoli). Paradigmele "ştiinţei în general" apar în diferitele discipline pentru a
defini metodele de cercetare aplicabile în timp şi pentru a reuni proproziţiile posibile.
M. Polony l-a demonstrat, reuşita cercetării omului de ştiinţă depinde de o cunoaştere tacită sau nedefinită
care nu poate fi articulată în regulile de suprafaţă. În acelaşi timp, procedeele interpretative în viaţa cotidiană şi în
cercetarea ştiinţifică nu sunt "reguli" în sensul de programe sau de practici generale. Dimpotrivă, procedeele
interpretative sunt părţi integrante ale tuturor anchetelor şi manifestă totodată proprietăţi demonstrate empiric. Ei
dau membrilor unei societăţi sfaturi sub numeroasele comportamente posibile şi le sugerează astfel un sens de
structură socială (sau în cadrul activităţii ştiinţifice o orientare intuitivă spre un domeniu de cercetare posibil).
Noi plecăm de la principiul că regulile interpretative şi de suprafaţă guvernează ştiinţa, în general astfel că
ele sunt un comportament social cotidian. Membrii societăţii sunt obligaţi să producă şi să utilizeze descrieri
acceptabile ale mediului lor; (descoperirile ştiinţifice ale descrierilor inteligibile), ştiinţele descoperă descrierile
inteligibile şi juste ale aspectelor realităţii sociale.
În practică metodele ştiinţifice ghidează concepţia pe care o are cercetătorul regulilor de suprafaţă în
"ştiinţă în general".
Nu se poate cere unui copil să înţeleagă şi să utilizeze reguli de suprafaţă cu atât mai puţin cu cât el nu
dobândeşte un sens de structură socială.
Achiziţionarea regulilor limbajului este similară cu achiziţionarea normelor, ambele implică procedee
interpretative. Copilul trebuie să înveţe a asocia o regulă (normă) unui eveniment sau un caz particular care poate
să se abată de la regula generală.
Membrii unei societăţi trebuie să înveţe să atribuie o semnificaţie mediului lor pentru a putea stabili
raporturile dintre regulile de suprafaţă şi cazurile particulare.
Procedeele interpretative sunt deci, proprietăţi invariabile şi sunt necesare pentru a atribui o semnificaţie
regulilor pe care sociologii le numesc "norme".
194
 Regulile de suprafaţă necesită deci, o identificare şi o cunoaştere a elementelor particulare care poartă
semnificative şi utile reguli, date pentru a înţelege comportamentele concrete.
În consecinţă toate regulile de suprafaţă au o structură deschisă în raport cu un ansamblu de semnificaţii
limitat până în momentul în care ele sunt asociate cazurilor particulare prin procedee interpretative.
A asocia procedeele interpretative şi regulile de suprafaţă necesită un model general similar muncilor lui
Chowsky pe gramatica generativă sau transformaţională. Procedeele interpretative prepară şi menţin raţionament şi
acţiune într-un mediu de obiecte în funcţie de o viziune a lumii legată de cultură şi de regulile de suprafaţă scrise şi
"cunoscute de toată lumea". La fel cum gramatica generativă nu este un model pentru un interlocutor sau un
auditor, dar e un punct de plecare pentru a arăta cum veritabila utilizare este posibilă, ideea unei structuri sociale
generative sau praxiologice nu este un model pentru membrii destul de socializaţi ai unei societăţi dar o tentativă
pentru a arăta:
1) Câtă achiziţionare de proceduri interpretative este necesară înţelegerii acţiunii cotidiene de către
membrii societăţii
2) În ce fel membrii societăţii şi cercetătorii lor atribuie descrierile structurale tuturor formelor de
organizare.
Cunoştinţa noastră despre natura procedeelor interpretative este limitată. Noi tindem să dăm aici o listă
completă a proprietăţilor lor, dar pentru a facilita discuţia ulterioară noi ne oprim pur şi simplu să descriem unele
dintre ele.

1. Reciprocitatea perspectivelor
Schutz descrie această proprietate ca:
a) idealizarea de către membrii a punctelor de vedere care permit interlocutorului să presupună că fiecare ar
fi avut aceeaşi experienţă a scenei, dacă ei ar fi schimbat locurile.
b) până la o mai amplă informaţie (sau proba contrară) interlocutorul şi auditorul presupun că fiecare pot să
nu ţină socoteala, dar imediat diferenţele în modurile lor personale de a da o semnificaţie activităţii lor cotidiene.
Fiecare poate interpreta într-un context particular. Corolarul la această proprietate este că membrii presupun că alţii
presupun despre ei că descrierile lor vor corespunde caracterelor inteligibile şi identificabile ale unei lumi pe care o
cunosc toţi şi pe care o acceptă.
Interlocutorul presupune că auditorul ascultă ceea ce el vorbeşte într-un mod iteligibil şi identificabil, el îşi
imaginează de asemenea că descrierile sale sunt acceptabile şi vor fi primite de auditor.
Auditorul presupune că interlocutorul a bănuit această proprietate despre el şi este gata să adopte
comportamentul tacit (dar sancţionat) de a avea aerul că "a înţeles" despre ce se vorbeşte.

2. Ipopteza lui "etc."

A spune că interlocutorii şi auditorii confirmă înţelegerea lor reciprocă, simultană implică dezavantajul
unei reciprocităţi de perspectivă. Garfinkel arată că a se înţelege implică pentru interlocutor şi auditor a-şi asuma
existanţa interpretărilor comune.
Toleranţa în ceea ce priveşye un discurs considerat ca nefiind evident sau neavând nici un sens depinde de
alte proprietăţi.
Ipoteza lui "etc." deţine funcţia importantă de a permite lucrurilor să fie înţelese în ciuda ambiguităţii şi
impreciziei lor, precum tratarea cazurilor particulare ca suficient de pertinente sau semnificative pentru a putea
identifica elementele descrieri.
Ceea ce este important şi în ceea ce constă ipoteza lui "etc." este dependenţa elementelor particulare ale
limbajului (termeni lexicali, fraze, expresii idiomatice etc.) şi tratarea paralingvistică a schimburilor pentru a
"ordona cursul şi semnificaţia conversaţiei."

3. Formele normale
Prin a menţiona reciprocitate a perspectivelor şi ipoteza lui "etc." se subînţelege existenţa anumitor forme
normale de discurs şi de aparenţe pe care membrii unei societăţi se sprijină pentru a da o semnificaţie mediului lor.
Astfel, în timp ce reciprocitatea perspectivelor este pusă la îndoială, interlocutorul/auditorul va face eforturi
pentru a normaliza decalajele presupuse (...).

4. Scrisul retrospectiv al momentului

În conversaţiile de rutină interlocutorii şi auditorii ascultă propoziţii ulterioare care le permit să decidă ce
semnifică ele. Interlocutorii şi auditorii presupun că ceea ce îşi spune unul celuilalt va putea la un moment dat să
detecteze un anumit număr de "forme normale:" în intonaţia vocii, aparenţa fizică, expresiile feţei, cauza şi efectele,
începutul şi sfârşitul poveştilor, jocurile etc.
195
 Răspunsurile pe care le dau adulţii la "de ce?"-ul copilului despre viaţa cotidiană ne îndrumă pe ideea pe
care aceşti adulţi o au asupra structurilor sociale simplificate.
Cum a sugerat McNeill la debutul studiului său asupra limbii, capacitatea copilului de a înţelege
subtilităţile organizării sociale va necesita transformări adulte de semnificaţii.
Copilul este obligat să recentralizeze veritatea aparenţelor, de exemplu: când i se spune că ceva este peşte
şi că acela seamănă cu o bomboană. Noi doar speculăm problemele desfăşurării achiziţiei de procedee
interpretative şi de reguli de suprafaţă.
Noi nu avem nici o informaţie empirică solidă, nici chiar formulare teoretice imaginative, trebuie deci
discutate procedeele interpretative din punct de vedere al adultului.

5. Reflexivitatea discursului "talk"

Discursul este reflexiv pentru oameni pentru că el este considerat esenţial condiţiilor normale de
comportament.
Cadenţa schimburilor verbale şi frecvenţa tăcerilor şi a "euk, euk"; "eu văd", "ah", etc. ghidează
interlocutorul şi auditorul la o serie de schimburi.
Pentru a decide conţinutul discursului observatorul trebuie să utilizeze aceste caractere reflexive pentru a
identifica o scenă sau mai multe ca fiind normale.
Discursul dă oamenilor indicaţii apropos de evenimente. Garfinkel remarcă că discursul este o
caracteristică constitutivă a tuturor situaţiilor, pentru că oamenii conteză pe prezenţa sa pentru a indica dacă "totul
merge bine".
Oamenii utilizează în egală măsură discursul ca un element prestabilit de un ansamblu de activităţi pentru a
descrie organizaţia acestui ansamblu.

6. Vocabularul descriptiv integrându-se expresiile repertoriale

Propunând dintre alte caractere reflexive proprietatea procedeelor interpretative, noi am utilizat rezultatul
lui Garfinkel: oamenii nu repun în chestiune existenţa şi utilizarea unui vocabular decriptiv pentru a relata
legăturile informaţionale şi de activitate astfel că acest vocabular constituie o parte de experienţă descrisă.
Vocabularul ordonă experienţa. Dar experienţele în curs sau în studiu de a se modifica dobândesc elemente
de vocabular putând fi regăsite în ele informaţii indicate de elemente selectate ale vocabularului original.
Garfinkel ia cataloagele bibliotecilor drept exemplu a unui caracter reflexiv. Titlurile utilizate pentru a
indexa cu uşurinţă cercetarea şi aparţin vocabularului de experienţă pe care îl descriu.
Un catalog este deci terminologia experienţelor pe care el le descrie. Eforturile creatoare ale copilului
pentru a construi o realitate socială, sau o structură socială şi o gramatică provin dintr-o concepţie simplă a ordinii
care apare o dată cu diferitele etape ale achiziţionării de proprietăţi, de procedee interpretative şi de reguli de
gramatică a structurii profunde.
Achiziţionarea de procedee interpretative este o condiţie necesară socializării oamenilor şi animalelor.
Condiţiile suficiente în utilizarea limbajului şi regulilor interpretative într-un context concret presupun:
a) achiziţionarea de reguli copilăreşti
b) procedee interpretative contând în indicaţiile ghidate de comportament într-un context social. Astfel
oamenii îşi dau continuu indicaţii în ceea ce priveşte intenţiile lor, natura lor socială, biografia etc.
Procedeele interpretative furnizează perpetuu indicaţii participanţilor la o interacţiune socială astfel că se
poate spune că ele programează mutual acţiunile în cursul unei sume. Tot ceea ce în fiecare membru al societăţii
este transmis ca parte integrantă a socializării sale normale este stimulat prin scena socială, dar nu există o
programare automatică.
Pentru participanţi, procedeele interpretative devin indicaţii care permit interpretarea aparenţei
comportamentelor, mişcările fizice, obiecte, gesturi.
Achiziţionarea progresivă de procedee interpretative şi de reguli de uz este manifestată în raporturile copii -
adulţi şi în raporturile copiilor între ei. Copiii repetă continuu achiziţiile lor structurilor sociale în acelaşi mod în
care adulţii repetă o piesă sau traduc o piesă.
A vorbi de caracterele reflexive ale discursurilor revine la a spune că proprietăţile procedeelor
interpretative sunt reflexive pentru că necesită membrilor societăţii pentru a se orienta:
a) în prezenţă dar nu în contact cu alţii;
b) în timpul punerii faţă în faţă sau în timpul unei convorbiri telefonice;
c) în absenţa contactului cu alţii.
Proprietăţile procedeelor interpretative dau oamenilor un sens de ordine socială în cursul unei perioade de
viaţă solitară, dar ele sunt părţi integrante ale unui veritabil contact cu alţii.

196
 În conversaţie sau în absenţa ei, caracterele reflexive ale procedeelor interpretative intervin pentru a da
oamenilor un feed-back perpetuu concentrând sensul practic.
În consecinţă, caracterele fizice ale mediului, prezenţa sau absenţa omului, existenţa sau nu a unei
conversaţii şi caracterele acesteia, toate acestea contribuie la a da în permanenţă participanţilor indicaţii pentru a se
orienta şi a decide acţiunile şi educaţiile potrivite.

197
 SOCIOBIOLOGIA – ASPECTE DOCTRINARE ŞI
METODOLOGICE

După epuizarea potenţialului explicativ al evoluţionismului şi biologismului clasic, prin afirmarea,

progresivă, a altor doctrine mai puţin dependente de rezultatele ştiinţelor naturii, biologismul
înregistrează o relansare, relevantă pentru istoria sociologiei, prin anii ’70 ca urmare a încercărilor de
valorificare a descoperirilor din genetică. În mod concret, este vorba de rezultatele cercetărilor ştiinţifice
începute încă în anii ’30 de geneticienii E. Mayr, J. Huxley, T. Dobzhanski. Aceştia au descoperit raportul
dintre comportament şi constituţia genetică, orientând concepţia evoluţionistă tradiţională spre un
evoluţionism genetic în cadrul căruia, nu specia, ci avantajul reproductiv individual este considerat a fi
elementul central al transformărilor: biologice, sociale, culturale şi politice.
Plecând de la cele mai importante achiziţii ale geneticii, coroborate cu cele din etologie şi cele
oferite de studiul cantitativ-matematic al populaţiilor, zoologul E.O.Wilson166 a întemeiat sociobiologia
care a devenit deja, disciplină nouă în programul universităţilor Harvard, Chicago şi Michigan precum şi
tema de interes academic în seminariile de profil, larg dezbătută şi în publicaţii de mare prestigiu ca:
“New York Times” sau “Chicago Tribune”.
Intenţionând o “fundamentare biologică a ştiinţelor sociale” sociobiologii îşi propun o “nouă
sinteză” a cunoaşterii sociale în măsură să integreze ştiinţele socio-umane într-un orizont de consistenţă
epistemologică unitară.
Luând atitudine faţă de orientările sociologiste cărora le reproşează absolutizarea rolului
factorilor socio-economici în determinarea comportamentului uman, precum şi faţă de modelele
taxonomice frecvente în cercetările empirice, autori ca: E. O. Wilson, R.Alexander, W. D. Hamilton167 şi
M.West-Eberhard consideră că singura şansă de emancipare ştiinţifică a cunoaşterii sociale o reprezintă
întoarcerea la fundamentele biologice ale existenţei umane. Biologicul poate oferi perspectiva unei
cunoaşteri obiective, absolvită de tarele aprecierilor conjuncturale, întrucât făcând parte din lumea
biologică, omul trebuie să se supună întâi legilor acesteia. Toată evoluţia sa ulterioară, în spaţiul social şi
cultural, este o prezenţă de ordin secund şi profund marcată de încărcătura genetică pe care o moşteneşte
prin ereditate.
De altfel, “cultura este, indiferent ce criteriu alegem pentru a o judeca, forma cea mai elevată a
tradiţiei. Dar cultura, lăsând la o parte asocierea ei cu limbajul care este într-adevăr unică, nu diferă de
tradiţia animală decât în grad”168.
În conformitate cu principiile evoluţionismului, genetic, pe care sociobiologia şi le asociază
metodologic, potenţialul genetic iniţialpoate fi “maximizat” şi diversificat doar sub aspectul formelor de
manifestare, iar această “maximizare a profitului genetic” constituie punctul de geneză al oricărei acţiuni.
La baza întregii societăţi stă aptitudinea de cooperare, comună tuturor vieţuitoarelor, studiul organizării
sociale ilustrând alocarea doar formală, a unor dispoziţii (caractere) naturale în conţinutul lor. Un studiu,
comparativ, al coloniilor de microorganisme, insecte, păsări, vertebrate, mamifere, cu comunităţile umane
demonstrează prevalenţaw, în prezent, a conflictului faţă de cooperare.
Această deplasare de accent are ca sursă modificarea fondului genetic şi selecţia naturală:
competiţia dintre gene contribuie la selectarea celor care se dovedesc a fi mai apte în transmiterea
ereditară a însuşirilor.

166
E. O. Wilson: Sociobiology. The New Synthesis, Cambridge, London, The Belknop Press of Harward
Univ. Press, 1971
167
genetician; a formulat între anii 1964 – 1972, ipoteza potenţialului inclusiv , prin care demonstrează că
potenţialul de suprazieţuire a unui individ poate creşte chiar atunci când nu are urmaşi direcţi. El are pertinenţă
explicativă numai în spaţiul relaţiilor sociale altruiste dintre consangvini, în timp ce socialitatea cuprinde şi relaţii
sociale dintre oameni între care nu există nici o legătură de rudenie. Altruismul reciproc este o formă de adaptare
colectivă cu importanţă hotărâtoare în stabilirea mărimii optime a grupurilor în care are loc adevărata socializare.
168
E. O. Wilson: Op. cit., p. 168
198
 “Populaţia umană” este “obligată” genetic să acţioneze altruist şi cooperator, fiindcă selecţia
naturală va favoriza pe cei care se ajută între ei şi cooperează, şi nu pe cei care refuză cooperarea…
“Beneficiul” defineşte “creşterea şanselor generale relevante de a se propaga în cadrul unei populaţii”169.
Indivizii care se conformează altruismului reciproc sunt selectaţi socialmente; în acest mod
selecţia genetică devine tot mai puternică pe măsură ce este socialmente condiţionată.
Varietatea comportamentelor comunitare, reflectând variabilitatea morfologică a organismelor,
demonstrează faptul că “potenţialul biologic al oamenilor este inegal, că unii dispun de gene superioare,
iar alţii de gene inferioare, o serie de trăsături psihice ca: inteligenţa, agresivitatea, inferioritatea etc., ar fi
înscrise în gene”170. În acest context “egoismul” şi “altruismul” se dovedesc a fi “programate genetic”, cu
o reprezentare inegală în spaţiul social şi totdeauna defavorizând indivizii care nu au aptitudinea de a
coopera. Comportamentele sociale specifice oamenilor îşi au origine în similaritatea genelor care le
singularizează faţă de alte specii prin următoarele trăsături: a) cooperarea – pe bază de
proiecte existenţiale motivate axiologic; b) teritorialitatea – condiţiile de mediu contribuie nu numai la
selectarea fondului genetic, ci la formarea unei modalităţi relativ echivalente, în profil zonal, de raportare
la mediul social (environment); c) agresiunea – raportarea tensională la mediu ca urmare a capacităţii
diferenţiate de învăţare socială, capacitate care este predeterminată genetic; d) religiozitatea – defineşte
nevoia autentic umană de a se lansa în acţiuni sociale numai pe baza unui ghid normativ. Criza acestui
model normativ reflectă criza valorilor lumii contemporane antrenată de declinul modelelor de gândire
propuse atât de religia tradiţională, cât şi de “religia marxistă” care a eşuat în realizarea practică a noului
mesianism programatic sub care a apărut şi s-a afirmat.
În prezent, sociobiologia propune un nou mit, cel al lui Prometeu care “recunoaşte deschis
lenţurile genetic-biologice”, propunând, de aceea nu utopii, ci o “nouă filosofie a dezvoltării umane”. “La
nivelul erei moderne, Prometeu construieşte mitologia materialismului ştiinţific ghidat de cerinţele
coercitive ale metodei ştiinţifice şi adresat, cu precizie şi apel efectiv deliberat, celor mai adânci nevoi ale
naturii umane, şi susţinut de speranţele că drumul pe care am pornit va merge mai departe şi mai bine
decât cel pe care tocmai l-am terminat”171;
e) conformitatea – vizează faptul că raporturile sociale instituţionalizează, prin cadrele normative
specifice, înclinaţii fiziologice de interacţiune, reglate biologic. Această biologică de prederminare,
codificată genetic, explică toate aspectele aferente corespondenţelor dintre caracteristicile biologice şi
proprietăţile sistemelor sociale: “organizarea socială”, opraţionalizază instituţional, la nivelul structurilor
sociale un sistem de statute marcate de instinctul de conservare prin tendinţa individului de a-şi valorifica
potenţialul genetic în spaţiul izomorfismului dintre proprietăţile biologice şi cele sociale ale spaţiului
existenţial. Comportamentul social se conformează pricipiului de automatizare a fiecărui genotip în
funcţie de logica fundamentală a selecţiei biologice care condiţionează, natural, reproducerea diferenţială
a indivizilor aparţinând unei specii sau populaţii. În acest sens, coceptul de “rudenie” este definit ca “taxă
de reproducere asigurată individului”, iar “selecţia de rudenie” (consanguine) o sursă de “avantaj
reproductiv pentru individ”. În conformitate cu acestă selecţie “de rudenie”, comportamentul social al
omului este “determinat de un calcul al şanselor de reproducere a individului” în funcţie de tendinţa
internă a materialului genetic de a se maximiza de-a lungul timpului;
f) dominaţia – este controlată genetic prin tendinţa de întărire egoistă a aptitudinii genetice pe baza
“selecţiei naturale”. Proiectul subiectiv al maximizării genetice a individului, face din selecţie un mijloc
în serviciul obiectivelor organismului.
Datorită acestor trăsături fundamentale ale umanului, oamenii nu-şi pot alege liberi tipul de
societate pe care şi-o doresc. Registrul alegerilor posibile este limitat de determinismul genetic
reprezentat de resursele biologice ale individului şi de capacitatea de învăţare socială a acestuia.
Structurile biologice sunt resursele potenţiale prioritare care-şi subordonează sensul şi logica socialului,
iar societăţile nu fac altceva decât să instituţionalizeze diferenţele dintre potenţialul genetic al indivizilor.
Acest adevăr explică varitatea de forme de societăţi şi unicitatea mentalului colectiv.
169
E. O. Wilson: Op. cit.
170
Mielu. Z. : Omul faţă în faţă cu lumea, Editura Albatros Bucureşti, 1988, p. 89
171
E. O. Wilson: On human nature, Cambridge, Uni. Press, 1979, p. 209

199
 Imposibilitatea integrării indivizilor în alte societăţi decât cele din care provin este un argument
care demonstrează imposibilitatea asimilării individului într-un mental alogen în care rămâne marginal, în
cel mai bun caz. De obicei, acest proces se încheie cu alienarea sau respingerea, depersonalizarea fiind
faza extremă a patologiei comportamentale.
Cât priveşte cauza crizei morale a epocii noastre, aceasta îşi află sursa în interiorizarea eronată,
prin intermediul cadrelor artificiale ale culturii, ale naturii umane.
Rezolvarea acestei crize, în viziunea lui E. O. Wilson, este posibilă prin reconsiderarea structurilor
bazale biologice ale omului, el fiind adevăratul creator al socialului. Prin emergenţa potenţialului acţionat
al individului, socialul înregistrează o creştere endogenă, preîntâmpinând promovarea unor structuri
sociale artificiale croite după norme de randament impersonale, de natură administrativă. Limiatrea ariilor
prezentei crize morele mai este posibilă şi prin depăşirea decalajului dintre cultura tehnică şi cea umanistă
în sensul formării unui climat ideatic unitar integral umanizat: “Sociobiologia generală care este pur şi
simplu extensia bilogiei populţiilor şi teoriei evoluţioniste la organizarea socială, este instrumentul
adecvat pentru acestă depăşire”172.
Un prim continuator al fondului de idei specific sociobiologiei pe plan european este Gallino
Lucciano, care consideră această doctrină hotărâtoare pentru viitorul tuturor ştiinţelor social umaniste. În
acest sens Gallino Lucciano afirmă că “noutatea unei abordări sociologice constă în aplicarea sistematică
a acestei teorii a evoluţiei prin selecţie naturală la nivelul comportamentului tutror speciilor animale,
deoarece corelaţia genotip-comportament determină diversitatea comportamentelor în cadrul aceleiaşi
specii”173.
Acţiunea conjugată a determinării genotipice a comportamentului şi a mecanismului selecţiei
naturale a contribuit la cristalizarea a trei modele comportamentale:
1) comportamentul bazat pe maximizarea puterii de reproducere a indivizilor unei specii fie prin
acţiuni de tip cooperativ, defensiv sau ofensiv;
2) modelul strategiei evolutive conform căruia relaţiile de adversitate trebuie să îmbine, foarte
flexibil, apărarea cu cedarea şi atacul, în funcţie de proiectul subiectiv al maximizării genetice;
3) modelul bazat pe zestrea biologică transmisă ereditar care explică diferenţele comportamentului
în cadrul aceleiaşi specii: părinţi / copii, femele / masculi etc…
Referindu-se la analiza comparativă prin care E. O. Wilson, valorificând cercetările antropologului
englez Murdoc, a explicat constanţa în timp şi spaţiu a unor trăsături culturale, formulează concluzia că
acest lucru este posibil “numai în perspectiva intercondiţionării reciproce a factorului biologic cu cel
social”. “Sociobiologia”, în acest context, cumulează prerogativele studierii mecanismelor de adaptare din
perspectiva evoluţiei şi variabilităţii genotipurilor, a populaţiilor şi a ambianţei.
H. Dawkins, continuând cercetările lui E. O. Wilson, relevă “mecanismele de transmisie culturală”
între generaţii. Prin analogie cu genele (ca unităţi biologice), unităţile de transmisie culturală numite
mneme se reproduc şi se “transmit de la o inteligenţă la alta, furnizând instrucţiunile necesare pentru
rezolvarea instrucţiunilor de viaţă”.
În procesul transmiterii acestea devin trasee ale memoriei, circuite interneuronale, “amintiri”
întipărite în scoarţa cerebrală prin mecanisme asociative.
În ceea ce priveşte procesul de conducere, la nivel societal, H. Dawkins îl consideră un rezultat
cumulat a trei tipuri de “creere” pe care le-a produs şi perfecţionat necontenit evoluţia biologică: 1)
paleoncefal, datând din epoca reptilelor, programat filogenetic – controlează comportamentele primitive;
2) calota corticală – controlează emoţiile mai complexe şi comportamentele cu încărcătură afectivă; 3)
neocortexul – a doua calotă, controlează procesele complexe de percepţie şi reglare servomotorie,
acţiunile asociative care contribuie la modelarea ambianţei, la dezvoltarea conştiinţei şi a proceselor
raţionale.
Consecinţa practică a coexistenţei celor “trei creiere” o constituie dezechilibrul emiţional şi
comportamentul materializat în imposibilitatea societăţii de a se guverna eficient, ceea ce adânceşte criza

172
E. O. Wilson: Op. cit., p. X
173
Gallino Lucciano: A chi serve la sociobiologia ?, In Mondoperario, Roma, 33, nr. 3, marzo, 1980,
p. 97-103
200
morală şi o criză economică şi social politică. Soluţia nu poate fi de natură administrativă prin modificări
instituţionale, noi orientări în sfera prodicţiei, organizării, a politicului, culturii şi comunicaţiilor.
O studiere a capacităţii creierului de a răspunde multiplelor solicitări integrative ale
contemporanităţii, poate oferii repere benefice privind direcţia în care trebuie acţionat pe coordonatele
unui comportament de tip cooperativ. Sociobiologia îşi relevă, în acest context, aportul în controlarea
raportului dintre natura umană şi conducerea societăţii, în calitatea sa de “nouă sinteză” a conoaşterii
sociale. Pentru a se ridica la acestă exigenţă praxiologică sociobiologia trebuie, pe moment, să elaboreze
un “model unitar al comportamentului” uman şi al motivărilor sale, care să poată fi folosit atât de ştiinţele
social-economice, cât şi de antropologia socială şi culturală sau de psihologia socială.
Plecând de la convingerea că “se ştie acum despre inovaţie şi inculturaţie, tot atât cât ştia Ch.
Darwin despre ereditate şi variaţie, despre lupta pentru întărire (reinforcement), tot atât cât ştia Darwin
despre lupta pentru existenţă”174, John Langton propune o reexaminare paralelă a modelului darwinist
aplicat la cercetarea evoluţiei speciilor şi a modelului analitic aplicat la cercetarea evoluţiei socio-
culturale.
Primul nivel comportă redefinirea conceptelor corelaticve: ereditate-variaţie în modelul biologic,
“utilizând principiile psihologiei comportamentaliste a învăţării sociale (modelarea, întărirea diferenţială
etc.) putem explica de ce şi cum unele trăsături socio-culturale au fost moştenite”175.
Al doilea nivel comportă abordarea comparativă a “luptei pentru existenţă” din modelul biologic,
şi a “luptei pentru întărire (reinforcement)” din modelul sociologic, care “subsumează toate variabilele
responsabile pentru selecţia unor trăsături socio-culturale particulare”.
“Ceea ce Darwin a făcut pentru biologie, au realizat Thorndike, Watson, Bandura în explicarea
evoluţiei socio-culturale. Ei au confirmat experimental că recurenţa, proliferarea sau stingerea unui model
de comportament particular sau de cunoaştere este determinată de consecinţele sale … Aceasta este legea
efectului care va fi punctul central într-o teorie a luptei pentru întărire ca parte componentă a modelului
analitic al evoluţiei socio-culturale”176.
Al treilea nivel analitic, compară teza selecţiei naturale cu teza selecţiei socio-
culturale, avansând concluzia că stadiul actual al cercetărilor şi ştiinţele socio-culturale
permite construcţia unei teorii a evoluţiei socio-culturale.

Înţeleasă ca ştiinţă de intesecţie între biologie şi sociologie, sociobiologia promite să se constituie

ca o posibilă platformă metodologică de abordare interdisciplinară a sensului evoluţiei spaţiului social
contemoran. Această promisiune (încă neonorată) se asociază speranţei cu care tezele sociobiologiei
polarizează segmente de opinie cu mult mia numeroase decât cercul cercetărilor de profil.

IBLIOGRAFIE

1. E. O. Wilson: Sociobiology. The New Synthesis, Cambridge, London, The Belknop Press of Harvard
Univ. Press, 1976:
2. E. O. Wilson: On Human Nature, Camridge, Harvard Univ. Press, 1979;
3. E. Allan and coll: Sociobiology another bilogical determinism, in “Bio Science”, 26, 3, 1976;
4. M. Sahlins: Critique de la sociobiology, Paris, Gallimard, 1980
5. P. L. van den Berge: Man in Society. A Biosocial View, New York, Elsevier, 1975;
6. L. van den Berge: Human Family Systems. An Evolutionary View, New York, Elsevier;
7.A. W. Gouldner: For Sociology, New York, The Free, 1973;
8. H. M. Blalock jr.: Basic Dilemas in the Social Sciences, London, Sage Publication, 1984;

174
John Langton: Darwinism and the behavioral theory of social-cultural: an analysis. In: American
Journal of sociology, Chicago, 85, nr.2, September, 1979, p. 288
175
John Langton: Op. cit., p. 295
176
Sociologia contemporană, studiu documentar, Bucureşti, 1980, p. 104
201
9. T. Noble: Recent Sociology. Capitalism and the Coming Crisis, in “The British Journal of
Sociology”,nr. 33, no. 2, 1982;
10. P. L. Berger; H. Kellner: SociobiologyReinterpreted. An Essay in Method and Vection, London,
Penguin, Books, 1982;
11. A. McClung Lee: Toward Humanist Sociology, New Jersey, Prentice-Hall, inc., 1976;
12. A. McClung Lee: Sociology for whom ?, New York, Oxford, Univ. Press, 1978;
13. C. C. Lemert: Sociology and the Twilight of Man. Homocentrism and Discours in Sociological
Theory, Camondale and Edwardsville, South Illinois Univ. Press, 1979;
14. E. Etzioni-Halevy: Social Change. The Advent and Maturation of Modern Society, London,
Routledge and Kegan Paul, 1981;
15. Datculescu, Petre: Convorbire cu Robert L. Kahn despre responsabilitatea sociologului şi eficienţa
cercetării ştiinţifice, Sociologia în acţiune, Iaşi, 1973;
16. Skinner, B. F.: Science and human behavior, New York, 1953;
17. Ion Ungureanu: Relevanţa sociologică a sociobiologiei în “Viitorul social”, ianuarie-februarie 1982;
18. R. Trivers: Sociobiology and Politics in E. White (ed.) Sociobiology and Human Politics,
Massachusetts-Toronto, D. C.Heath and Company, 1981;
19. A. W. Gouldner; H. P. Gouldner: Modern Sociology. An Introduction to the Study of Human
Interaction, New York, Harcourt, Brace & World Inc., 1963;
20. C. J. Lumsden; A. C. Gushurst: Gene-culture coevolution. Human kind in the Making, in J. H.
Fetzer (ed.) Sociobiology and Epistomology, Dordrecht-Boston-Lancester, L. Reidl Publishing Co.,
1985;
21. A. Etzioni; E. Etzioni (eds.): Social Change, Source, Patterns and Consequences, New York, Basic
Books Inc. Publisher, 1964;
22. J. H. Steward: Theory of Culture Change, The Metodology of multimilenar evolution, Urbana-
Chicago-London, Univ. of Illinois Press, 1976;
23. E. R. Service: Cultural Evolution. Theory in Practice New York, Holt, Rinehart and Winston, 1971;
24. E. O. Wilson: Sociobiology, Cambridge and London, The Belknap Press oh Harvard Univ. Press,
1980;
25. Gallino Luciano: A chi serve la sociobiologia ?, 1980;
26. John Langton: Darwinism and the behevioral theory of sociocultural: an analisys, 1979;
27. Winner, A.: Magnificent myth. Patterns of control in post-industrial society, Oxford, New York,
Toronto, Pergamon Press, 1978;
28. Human evolution. Biosocial perspectives. Menlo Park (California). The Benjamin, Cummings
Publishing Company, 1978;
Chorover, Stephen L.: From Genesis to genocide: the meaning of human nature and the power of
behavior control, Cambridge, Mass, MTT, Press, 1979.

Studiu de autor

TEORIA SOCIOBIOLOGICĂ
I. MODELUL LUI HAMILTON
Geneticianul J. B. S. HALDANE zicea într-o zi , glumind , că s-ar arunca voluntar în apă
pentru a salva de la înec 3 fraţi sau 9 veri primari .
Această scară de caritate foarte ordonată ţinea cond de faptul că numărul genelor pe care
fiecare fiinţă umană le împarte cu fraţii săi (1/2) şi cu verii primari nu este comparabil şi , ceea ce nu ştim
, în termenii selecţiei naturale , riscă să schimbe viaţa în aceeaşi manieră atât la unii cât şi la alţii . În anii
1930 , logica formală a geneticienilor părea să legitimeze ideea pe care W. HAMILTON o va face în 1964
ca paradigma sociobiologiei .
1. Moştenirea genetică

202
 Este necesar aici să reamintim care sunt mecanismele moştenirii în genetica mendeleniană
; o metaforă ne va ajuta să înţelegem .
Presupunem că bagajul genetic al unei specii poate fi comparabil cu o enciclopedie
culinară în mai multe volume . Fiecare tom va numi un “cromozom” ; fiecare pagină , un “locus” ,
detaliind la modul de preparare a unui platou sau “gena” ; şi aşa cum aceluiaşi platou îi pot corespunde
mai multe reţete , o genă poate exista sub mai multe forme alternative .
Pe baza acestei înlocuiri de imagini între tomuri (cromozomi ), pagini (locus) , platouri
(gene) şi reţete ( ) , introducem mecanismul transmisiei biologice .
Fiecare fiinţă posedă două enciclopedii : una primită de la mama sa şi alta primită de la
tatăul său (organismul este zis “diploid” , caz prezent la aproape toate animalele şi la majoritatea speciilor
vegetale ) .
Pentru a se reproduce , el transmite fiecărui descendent al său o enciclopedie în unic
exemplar (un lot numit “aploid”) abţinut într-un mod foarte special : acesta ar fi o refacere , compusă prin
reînnodarea cap la cap a unor părţi întregi de pagini recopiate , când moştenirea maternă , când
moştenirea paternă , dar respectând întotdeauna ordinea paginaţiei (acesta este fenomenul “recombinării
genetice”) . Lotul aploid furnizat de un mascul şi acela furnizat de o femelă se unesc pentru a reconstitui o
nouă fiinţă diploidă . Estimăm la câteva milioane de numere de locus poliforme la un mamifer . Rezultă
că recombinarea genetică produce un număr nelimitat de genotipuri , făcând din fiecare o fiinţă unică .
Exceptând cazul gemenilor identici , un individ nu este şi nu va fi , din punct de vedere genetic ,
asemănător cu vreun alt membru al speciei sale .
Detailiem acum legăturile înrudirii genetice . Deoarece fiecare fiinţă nu transmite fcăruia
dintre descendenţii săi decât jumătate din genele sale , moştenirea , evaluată în proporţie de gene identice
împărţite între doi indivizi (1) , se diminuează la jumătate în valoare absolută la fiecare generaţie . Fiecare
va împărţi deci jumătate din genele sale cu rudele directe (tata , mama , copii) , un sfert cu părinţii imediat
mai îndepărtaţi (bunici , nepoţi ) o optime cu următorii (străbunicii , strănepoţii) etc .
În cazul colateralilor , moştenirea devine probabilă , deoarece un tată , de exemplu , poate
să transmită aceeaşi genă sau două gene neomoloage la doi copii succesivi . Singurul care decide este
hazardul . Evaluat totuşi în termeni statistici , coeficientul de moştenire se diminuează aproape la jumătate
cu fiecare eveniment de transmitere . Calculăm atunci că fiecare va împărţi jumătate din genele sale cu
fraţii şi surorile sale (având aceeaşi mamă şi tată ) , un sfert cu rudele imediat apropiate (fraţi şi surori
vitrege , unchi , mătuşi ) , o optime cu verişori primari , etc .
2. Valoarea selectivă netă
Aceste consideraţii asupra înrudirii genetice vor fi utilizate de către sociobiologie pentru a
înbunătăţii selecţia naturală dată de către geneticienii populaţiei . Cu acestea din urmă , adptarea
darwineană avea să fulmineze în evidenţierea a trei categorii distincte şi ierarhizate :
-succesul reproductiv al fiecărui individ , egal cu numărul descendenţilor prveniţi în timpul
vârstei adulte :
-valoarea selectivă a fiecărui genotip , egală cu succesul reproductiv mediu al indivizilor purtători
ai acestui genotip ;
-valoarea selectivă a aleşilor , egală cu media geometrică a valorilor selective a genotipurilor unde
acest ales este prezent .
Din această serie de etape logice decurge faptul că reproducţia diferenţială a indivizilor în
împrejurări naturale modifică insensibil frecvenţa genelor în populaţie , proces elementar în transformarea
speciilor .
Fără a deforma fundamental această schemă , sociobiologia imaginează că , în plus ,
animalele ar putea să intervină activ în succesul reproductiv al speciei lor : comportamentul lor permite să
se arate rău intenţionat cu privire la unii şi altruism cu privre la alţii . Aceleaşi trăsături caracteristice vor
fi reţinute prin selecţie naturală dacă ele beneficiază , per global , de aceiaşi indivizi împărţind
determinările genetice de cele comportamentale , fiind vorba de aparenţele actorilor .
Desigur , animalele ignoră legile geneticii mendeleniene şi identitatea înfăţişării lor . Dar
geneticienii nu au avut dreptate spunând că sociobiologia , defineşte aici “populaţia” ca pe o comunitate
reproducătoare de indivizi având şanse aproximativ egale de a se întâlni şi de a procrea urmaşi . În aceste
203
populaţii reale , migraţiile sunt uneori lente , şi un animal are reale şanse să rămână în contact cu
înfăţişările lui . În apropiere , la tinerii născuţi din aceeaşi trupă sau cuib , semnele olfactive sau
morfologice servesc la marcarea individului . Va fi suficient ca indivizii să reacţioneze de o manieră
diferită la stimuli , fără ca vreun act conştient să intervină pentru ca un comportament realizat la capătul
calculului să favorizeze o aparenţă care merită epitetul de “altruism genetic” .
O astfel de trăsătură se propagă din generaţie în generaţie dacă bilanţul dintre “cheltuieli”
şi “beneficii” , exprimat în probabilitatea genelor transmise este pozitiv . Această investiţie prinde forme
de cheltuială de energie , de timp pierdut să săvârşească o acţiune . În toate cazurile , un individ va
sacrifica un pic din speranţa sa de reproducţie (costul) în beneficiul alteia (profitul) . Fie “C” costul , “B”
beneficiul şi “r” coeficientul de înrudire al indivizilor , HAMILTON va stabili că operaţia este pozitivă
dacă :
Atunci când individul diminuează speranţa sa de reproducere direct cu un coeficient C , el
sporeşte simultan transmiterea genelor sale pe cale colaterală cu un coeficent r.B. Rezultă că valoarea
selectivă a unui genotip , cea calculată de geneticienii populaţiei , trebuie să fie crescută cu o valoare
marginală , din ceea ce HAMILTON numea (valoarea selectivă netă).
Inconvenientul modelului este că “r” ia valori adesea aşa de slabe încât productivitatea
unei caţiuni altruiste trebuie să fie extrem de ridicată pentru a fi rentabilă. Ţinând ca etalon de măsură
ceea ce o fiinţă consacră pentru supravieţuirea sa , antajul aceleiaşi cheltuieli trebuie să fie de două ori
mai ridicat într-un caz de altruis între fraţi şi surori , de patru ori dacă este vorba despre fraţi sau surori
vitrege , de opt ori dacă este vorba despre veri primari , etc . Altruismul devine un lux rar, formula lui
HAMILTON se reduce , în cea mai mare parte din cazuri , la acel enunţ trivial ca cea mai bună manieră
de reproducere a genelor este de a vaghea la propria descendenţă . În efect , coeficientul de înrudire a unei
fiinţe cu progenitura sa (1/2) nu este egal cu acela al părinţilor sau al fraţilor şi surorilor sale . Dar părinţii
aparţinând unei alte generaţii , şi valoarea lor reproductivă (probabilitatea de procreare calculată la un
moment dat) este mai slabă ca acea a fiinţei considerate . Când avem fraţi şi surori , ei nu sunt cunoscuţi
decât prin legături corelate de apartenenţă (cum ar fi împărţirea aceluiaşi cuib) . În împrejurări naturale ,
această incertitudine este şi mai mare între o fiinţă şi colateralii săi care descind din aceeaşi familie .
Regula lui HAMILTON PARE deci să se reducă la o vulgară teorie a comportamentului de înmulţire .
Există totuşi o excepţie remarcabilă de la această concluzie , asupra căreia HAMILTON a
insistat : cazul himenopterelor sociale .

II. ALTRUISMUL HIMENOPTERELOR SOCIALE

Dacă himenopterele sunt o excepţie în etologie , în fapt remarcabilele lor societăţi de
femele , sunt de asemenea o excepţie în genetică . Ei posedă de fapt un mecanism de determinare a
sexului singular , care bulversează teoriile de înrudire genetică .
1. Determinismul sexului
Modalităţile individuale ale sexualităţii sunt extrem de diversificate în regnul animal .
Există specii hermafrodite , în care membrii sunt de ambele sexe , existând simultan în etape diferite ale
existenţei .
Alte specii au sexe separate : în acest caz , achiziţia unei morfologii msculine sau feminine
poate depinde de mediul înconjurător , de genele dispersate , sau de cromozomii particulari denumiţi
“cromozomii sexuali” , ca la numeroase vertebrate , crustacee sau insecte
În acest din urmă caz , cromozomii sexuali joacă un rol esenţial într-un joc de loterie , doar
hazardul determinând sexul viitorului embrion la fiecare concepţie . Cromozomii nesexuali sau
“autogenetici” sunt deci în dublu exemplar în toate speciile diploide . Rezultă că , oricare ar fi modul de
sexualitate al unei specii diploide , regulile de înrudire sunt invariabile : fiecare individ împarte jumătate
din genele sale cu ascendenţii şi escendenţii săi direcţi .
Nu se va întâmpla la fel la himenoptere , care ascultă de o genetică “aplo-diploidă”:
femelele sunt diploide , dar masculii sunt aploizi . Ouăle fecundate au un bagaj genetic diploid , având o
mamă şi un tată . Celelalte , nu posedă decât genele aploide primite de la mama .
2. Apartenenţa genetică la himenoptere

204
 Rezultă din sistemul unei mari diferenţe în transmiterea genelor , între liniile materne şi
paterne În linie maternă , nimic nu se schimbă : o femelă cu doi părinţi , împarte jumătate din genele sale
cu fiecare dintre ei . Va face la fel şi u copiii săi . De exemplu , recombinarea genetică atrage întotdeauna
o probabilitate de 1/2 de transmitere a unei gene omoloage , la unui locus dat , la doi descendenţi diferiţi .
Linia paternă nu este decât o derivaţie temporară a acestui sistem . Masculul nu ese deci
decât suportul temporar a unei combinaţii genotipice aploide , invariabile , determinată de naşterea sa şi
ansmisibilă la toţi urmaşii săi .
Originalitatea sistemului este aceea că moştenirea genetică între doi indivizi de sexe
diferite nu este reciprocă , din moment ce ei nu au acelaşi număr de cromozomi . Un mscul împarte toate
genele sale cu fiica sa , care nu împarte decât jumătate din ale sale cu el . Un frate împarte jumătate din
genele sale cu sora sa , care nu are decât o pătrime în comun cu el .
3. Sociobiologia himenopterelor
Interpretarea sociobiologică a socialităţii himenopterelor rămâne în întregime sub
cnstatarea că o femelă împarte mai multe gene cu surorile ei decât cu proprii descendenţi . Dacă toate
surorile ar naşte simultan , n-ar rezulta nimic particular .
Sociobiologia explică pe această bază punctul de vedere original care a determinat evoluţia
socială a speciilor . Determinanta genetică a comportamentelor altruiste , transmisă pe linie colaterală prin
surori , arată o transmitere biologică mai eficace decât cea transmisă pe linie directă . Rezultă aceste
ciudate societăţi de femele în cre primul născut pierde toate capacităţile reproductive , consacrându-şi
toate energiile în scopul apărării grupului , creşterii larvelor şi provizionării , aceşti “muncitori” fiind în
serviciul surorilor lor .
Această reproducere prin surori poate dura câteva cicluri de existenţă .
Societăţile himenopterelor sunt bine ilustrate de modelul lui HAMILTON . Mecanismul
aplo-diploid de determinare a sexelor explică de fapt trăsăturile cele mai remarcabile ale acestei grupe :
convergenţa mai multor linii către socialitate ; existenţa castelor sterile ; limitarea comportamentului
social la femele .
Deoarece există totuşi multe contraexemple la această teorie , sociobiologii sunt
determinaţi să asocieze şi te ipoteze : independent de regula de înrudire , munca auxiliarilor produce, într-
un mod sau altul , mai mulţi descendenţi într-un cadru cooperativ decât ar fi putut să obţină fiind izolaţi .
Ca urmare , formula , C =r.B va fi reechilibrată , aceasta fiind problema general pusă de către
sociobiologie în ansamblul speciilor animale .
Reţinem deci că “altruismul genetic” ar fi un cadru apropiat pentru studiul societăţilor
himenopterelor , celelalte mecanisme fiind în mod sigur implicate în evoluţia lor .

Bibliografie
Michel , Venille - La sociobiologie

205
 RAŢIONALITATEA SOCIALĂ – CA PROBLEMĂ
A SOCIOLOGIEI

Dincolo de diversificările doctrinar metodologice care le asigură identitatea epistemologică în

ordine istorică, orientările şi curentele sociologice ce se aseamănă, între ele, prin efortul euristic de
soluţionare a aceluiaşi univers problematic: spaţiul social global în calitatea sa de “matrice de
generescenţă” a “condiţiei umane”.
Considerate preponderent entropic, preocupările tehnico-metodologice şi praxiologice au polarizat
în raport cu descoperirea surselor de “raţionalitate” ale spaţiului social şi promovarea unor coordonate de
evoluţie care să-I confere parametri de raţionalitate compatibili cu aşteptările individuale şi comunitare,
specifice fiecărei etape de evoluţie a societăţii umane. Cum, însă, istoric vorbind, sociologia şi-a definit
relativ recent obiectul epistemic, problema raţionalităţii sociale are vechi state de servicii în perimetrul
reflexiei filosofice unde a fost abordată în manieră speculativă. Fie şi în acest mod, raţionalitatea, inclusiv
raţionalitatea socială, a cumulat unele achiziţii conceptuale care nu pot fi ignorate, mai ales că unele se
dovedesc benefice completării aspectelor socilogice ale raţionalităţii sociale.
Din această cauză nu ne dispensăm de aportul explicativ al “tipurilor” de raţionalitate acreditate
deja, în literatura de specialitate.
Etimologic177, cuvântul raţiune provine de la “ratio”, participiul lui reor (a crede, a gândi) şi pare a
fi semnificat, înaintea epocii clasice, mai ales calcul şi raport, sens cu care a circulat în Antichitate prin
echivalentul grecesc “logos”, în scopul desemnării inteligibilităţii lumii. Ulterior, cu referire la
metodologia cunoaşterii, termenul de raţionalitate s-a impus îndeosebi prin Rene Descartes care aşi rămas
referenţial sub numele orientării care-I poartă numele: cartezianismul. În orizontul acestuia, pledoaria
pentru “ideile clare şi distincte” a evoluat spre “aplicarea matematicii la datele experienţei” – ca
principală caracteristică a raţionalismului modern care, prin Leibniz aspiră să ofere fundamente filosofice
în scopul legitimării cunoaşterii matematice , ca singură posibilă în “raţionalizarea” întregii cunoaşteri
umane.
O primă distincţie, care va marca “destinul epistemic” al raţionalităţii, a operat-o I. Kant între
raţiunea teoretică al cărei potenţial explicativ vizează domeniul naturii , şi raţiunea practică, prin care are
loc instituireaa umanului ca expresie a moralei libertăţii. Cunoaşterea analitică, expresie a etapei moderne
a şriinţelor naturii, îsi datorează apariţia tot raţionalismului modern.
Încercând o sinteză între logosul grec şi raţionalismul modern, G.W.F. Hegel este întemeietorul
categoriei de raţiune dialectică în lucrarea “Fenomenologia spiritului”, prin care raţiunea cumulează nu
numai prerogativele inteligibilităţii, ci chiar pe acelea de construcţie a realului: “ceea ce este real, este şi
raţional”. În acest sens, pe baza altor premise ontologice A. Comte a susţinut posibilitatea producerii de
către om a raţionalităţii lumii în care trăieşte. Prin intermediul ştiinţei, omul poate cunoaşte aria de
manifestare a raţionalităţii şi îi poate corija formele de manifestare prin reorganizarea societăţii pe
principiile ştiinţei. Raţionalitatea, nu este o proprietate intrinsecă a naturii, gândirii sau societăţii, ci un
rezultat al “proiecţiei intereselor noastre ca specie178, un atribut al prstaţiilor umane”.
Raţionalitatea “globală” şi cea “locală” (Husserl, Hartman) a permis clarificarea faptului că
“raţionalitatea nu se redfuce la logicitatea sistemelor conceptuale ci implică şi considerabile valenţe
axiologice”. Georg Klaus, încercând o definire cât mai puţin controversabilă a raţionalităţii, propune
drept criteriu una din performanţele sistemului: atingerea şi menţinerea stabilităţii. Raţionalitate face, de
fapt, trecerea “raţiunii” de la perspectiva eminamente teoretico-filosofică la cea sociologică. Referenţial,
în ordine istorică, rămâne Max Weber care, plecând de la geneza şi structura acţiunii umane, a stabilit
patru forme de manifestare a raţionalităţii:

177
Andre Lalande: Vocabulaire technique et critique de la philosophie, PUF, Paris, 1962
178
Marga Andrei: Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj, 1991
206
 a) zweckrational = raţional în raport cu un scop, prin care se înţelege utilizarea datelor
impersonale ale mediului pentru atingerea unor scopuri personale (zweckrationales Handlen). În esenţă,
aceasta vizează folosirea adecvată a mijloacelor. Aici intervine o raţionalitate “formală” care include
calcularea mijloacelor pentru scopuri date, şi o raţionalitate “materială” prin care se înţelege definirea, ca
atare, a scopurilor. Raţionalizarea acţiunii practice se realizează prin: “adecvarea mijloecelor în funcţie
de consecinţele lor preliminate, asumarea normativă a unei valori în virtutea convingerii” (p.98). Aceasta
defineşte aria de manifestare a “raţionalităţii instrumentale”;
b) wertrational = raţional în raport cu o valoare care poate fi: etică, estetică, religioasă etc.
c) orientarea afectuală (A. Marga) a acţiunii sociale prin vibraţia afectivă, prin emoţii sau
sentimentele care motivează implicarea în spaţiul social;
d) tradiţional = determinarea acţiunii sociale pe baza modelelor de comportament legitimat de
obişnuinţă.
Spre deosebire de aceste patru feluri de determinare a acţiunii sociale din “Conceptele sociologice
de bază” (1921), “Knies şi problema raţionalităţii” (1903 -1906) Max Weber relevă o
“bidimensionalitatea” a acţiunii umane:
1) zweckrationales (pline de scop) şi prin aceasta liberă (freis) înscrisă în “matricea normativă” a
determinării sociale, ceea ce-i conferă raţionalitate.
2) în această perspectivă “iraţională” este nu acţiunea fără sens (Sinn), ci aceea care are alte
semnificaţii decât cele asociate sensului însuşi.
O primă clasificare a tipurilor de raţionalitate o datorăm lui Giambattista Vico care a definit trei
tipuri de raţiuni:
1) raţiunea divină – care operează practic prin revelaţie;
2) raţiunea de stat – subordonată imperativului “pastrării neamului omenesc” şi cunoscută
îndeosebi de cei care guvernează;
3) raţiunea naturală – care arată că “ceea ce este drept pentru toţi sau majoritatea oamenilor,
trebuie să constituie regula vieţii sociale…acesta fiind principiul “ştiinţei noi”179.
Literatura de specialitate prezintă ca valoare de patrimoniu următoarele tipuri de raţionalitate:
a) raţionalitatea în raport cu un scop care este percepută practic sub forma raţionalităţii
instrumentale şi a raţionalităţii strategice: se evaluează “prin eficienţă”;
b) raţionalitatea comunicativă – se manifestă sub forma raţionalităţii axiologice;
c) raţionalitatea autoexpresivă: o serie a raţionalitîţii comunicative şi se evalueauă prin
“criticabilitatea veracităţii operei” (Erwin Goffman);
d) raţionalitatea conceptuală – defineşte procesul de creştere a gradului de concizie şi pertinenţă
semantică a conceptelor;
e) raţionalitatea logică – vizează consistenţa logică;
f) raţionalitatea epistemologică – se referă asupra optimului dintre empiric şi teoretic în spaţiul
cunoaşterii ştiinţifice şi al legitimării ştiinţifice a cunoaşterii, în general;
g) raţionalitatea ontologică – are în vedere relevarea consistenţei interne a viziunii despre lume
asociate metodologiei de cercetare, precum şi compatibilitatea dintre aceasta şi exigenţele cunoaşterii
stiinţifice;
h) raţionalitatea valorică - are în vedere nu numai definirea încărcăturii valorice a scopului, ci
capacitatea indivizilor în atingerea efectivă a scopurilor. “Matematicienii şi logicienii excelează în
raţionalitatea conceptuală, logică şi metodologică. Oamenii de ştiinţă se presupune că rămân credincioşi
raţionalităţii metodologice, epistemologice şi ontologice. Tehnologii, managerii şi oamenii de acţiune
accentuează mai curând raţionalitatea valorică şi practică. Cei mai mulţi dintre noi, însă, nu ţinem cu
consecvenţă la una din celeşapte raţionalităţi şi puţini sunt cei care - dacă există – să preţuiască toate cele
şapte; cei care fac acest lucru vor fi numiţi “raţionalişti totali”180; (Mario Bunge: Seven Desiderats for
Rationality).

179
G. Vico: Op. cit., p. 465
180
Jurgen Habermas: Theorie und Praxis, Frankfurt am Main, Suhrkamp Verlag, 1974, p. 8-19
207
 i) raţionalitatea integratoare – de competenţa filosofiei prin viziune, ea este, pe plan practic,
legitimată metodologic în abordarea profilului organizatoric al societăţilor şi vizează structura unor
programe de înfăptuit: economice, culturale, sociale etc.
În acest sens, cele mai valoroase contribuţii aparţin lui Jurgen Habermas care, încercând o
retrospectivă critică şi novatoare asupra relaţiei dintre teorie şi praxis, a lansat ipoteza unei “teorii a
societăţii în intenţie practică”… ca parte componentă a fazei moderne a filosofiei sociale. Insistând asupra
finalităţii practice a ştiinţelor social-umaniste aflate sub riscul de a fi subordonate conjuncturilor politice,
J. Habermas precizează: “În opera aristotelică politica este parte a filosofiei practice. Tradiţia ei durează
până în zorii secolului al XIX-lea, abia prin istorism este definitiv stopată. Albia ei seacă cu cât curentul
de viaţă filosofică este condus în canalele ştiinţelor particulare. De la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
ştiinţele sociale nou constituite au separat apele dreptului public, pe de o parte, de politica clasică, pe de
altă parte. Acest proces de dezlegare de corpusul filosofiei practice se încheie deocamdată cu stabilirea
politicii după modelul unei ştiinţe experimentale moderne, care nu mai are comun cu acea veche politică
ceva mai mult decât numele. Când o întâlnim pe aceasta din urmă, ea ne pare a fi de modă veche. Deja
odată cu începutul epocii moderne I se contestă chiar dreptul în cadrele filosofiei: când Hobbes la
mijlocul secolului alXVII-lea se ocupa de “the matter form and power of commonwealth” el nu mai face
politică în felul lui Aristotel, ci “social philosophy”181.
Societatea modernă demonstrează faptul că în practica raporturilor sociale, motivate axiologic,
pentru a evita riscul reducerii acestora la simple probleme “tehnice” este imperios necesară “o nouă
concepţie asupra politicii”.
Filosofiei sociale a zilelor noastre I se replică faptul că “transpunerea teoriei în praxis stă, spre
deosebire de o simplă aplicare tehnică a rezultatelor ştiinţifice, în faţa sarcinii de a pătrunde în conştiinţa
şi simţirea cetăţenilor dispuşi la acţiune: soluţiile teoretice trebuie să se dovedească a fi, în situaţii
concrete, soluţii necesare practic pentru satisfacerea trebuinţelor obiective, mai mult, ele trebuie să fie
concepute în prealabil din acest orizont al celor ce acţionează”182.
În spaţiul social global, “acţiunea instrumental㔺i “acţiunea strategică” se artculează praxilogic
pentru a forma “sistemul acţiunii raţionale în raport cu un scop” – sistem prin care J. Habermas defineşte
“munca”183.
Ca proiecţie antropologică, la nivel instituţionalizat aal individului integrat solicitarilor
comunitare, “munca” este una din formele de “luare în stăpânire a proceselor sociale”. Disociindu-se de
“ingineria socială” generată de pozitivismul tehnocratic, J. Habermas pledează pentru o nouă “teorie a
acţiunii sociale” bazată pe trei tipuri de acţiuni:
a) acţiunea instrumentală: orientată spre “interesul de stăpânire a obiectelor exterioare”;
b) acţiunea comunicativă: legitimată de intersubiectivitatea vieţii sociale;
c) acţiunea emancipativă: operaţionalizează cunoştinţe critice.
Dacă tipul a) serveşte în acest scop, de cunoştinţe analitic-experimentale, tipul b) face uz de
cunoştinţe istorico-hermeneutice; “emanciparea progresivă” este dimensiunea fundamentală a acţiunii
sociale orientată de valorile reprezentative pentru transformările în curs care caracterizează societatea
modernă.
Convins fiind că nu filosofia socială, ci sociologia ar putea fi în măsură să rezolve problema
raţionalizării sociale, M. Crozier şi-a câştigat un loc distinct în istoria sociologiei prin maniera originală
în care a studiat logica consensului în spaţiul social organizat. În concepţia sa “emanciparea” acţiunii
sociale este posibilă prin “raţionalizarea progresivă a spaţiului social”, dar cel puţin pe moment, practicul
este sensibil diferit de rigoarea teoretică a principiilor. Mai mult, teoria politică a societăţii moderne
(oocidentale) deşi coerentă din punctul de vedere al logicii sale interne şi fondată pe o logică a
consensului, îşi relevă în practică multe aspecte iraţionale.
Un exemplu tipic, propus de M Crozier pentru a demonstra “eşecul raţionalităţii sociale de tip
american, îl constitiue “raţionalitatea pragmatică”potrivit căreia “adevărul”vieţii sociale trebuie
181
Jurgen Habermas: Op.cit.p.48
182
Jurgen Habermas: Op.cit., p.78
183
Jurgen Habermas: Technik und Wissenschaft als “Ideologie”, Frankfurt am Main, Suhrkamp, Verlag,
1969, p. 71
208
“controlat” în funcţie de interesele nemijlocite ale actorilor implicaţi în acţiunea socială. Or, această
condiţionare, specifică raţionalităţii sistemice (în special de tip funcţionalist), demonstrează o confuzie
între ordinea socială şi legitimarea ideologică a ei: coerenţa argumentelor ideologice respectă prescripţiile
premiselor teoretice şi mai puţin articularea reală a componentelor societăţii globale”.
Raţionalitatea socială poate fi realizată practic, dar prin alte mijloace decât cele exprimate în
orizontull ideologiei. Viaţa reală confirmă o permanentă interferenţă între logica consensului şi logica
dezordinii.
“În logica consensului, cu cât oamenii se întâlnesc mai mult, cu atât se “aranjează” mai bine între
ei; fac compromisuri, învaţă să se înţeleagă unii pe alţii şi îşi reglementează astfel conflictele; în logica
dezordinii, cu cât oamenii se întâlnesc mai mult, cu atât mai mult se detestă, emit pretenţii mai mari,
protestează şi se supun”184. Competiţia efectivă dintre grupurile de interese reflectă existenţa unui
“pluralism al realităţilor” care trebuie, ca atare, prezentată în teoria şi practica sociologică. Raţionalitatea
sistemului se constituie prin echilibrul dinamic dintre raţionalităţi “limitate”.
În acest sens, sociologia este, la rândul ei, o teorie a raţionalităţii “imperfecte” sau “strategice”, nu
“teorie abstractă a unei presupuse realităţi unitare”. Plecând de la această realitate, M Crozier îşi restrânge
sfera consideraţiilor asupra organizaţiilor sociale a căror raţionalitate o prezintă ca “funcţie în sistemul
puterii”.
Studierea organizaţiilor permite, astfel, o abordare şi a schimbării, problemă fie tratată confuz, fie
ignorată de sociologia “raţionalităţii sociale clasice” preocupată cu precădere de conservarea structurilor
în perimetrul “imperativelor funcţionale”. Totuşi, chiar şi transformarea radicală a structurilor sociale,
pentru M Crozier nu reprezintă decăt “un proces de învăţare colectivă, care permite instituirea de noi
construcţii ale acţiunii colective, care creează şi exprimă, la rândul lor, o nouă structură a câmpurilor
sociale”185.
Dacă la nivel micro “pluralismul” raţionalităţii îşi găseşte o confirmare greu controversabilă, la
nivel macrosocial, modelul dihotomic al raţionalităţii – a priori / a posteriori – propus de C.E. Lindblom,
este considerat de M. Crozier complet artificial şi schematic, deoarece reduce complexitatea realităţii
sociale la nişte abstracţiuni defective de realitate. Practica socială, în speţă cea organizatorică, operează
nu cu aceste dimensiuni polare, ci cu un model “intermediar” care distribuie cu multă flexibilitate
ponderea “controlurilor sociale” în funcţie de solicitările integrative ale mediului şi de natura sarcinii care
motivează acţiunea socială. Printre alte ipoteze şi teorii ale raţionalităţii, de care M Crozier se disociază
polemic, mai amintim:
a) modelul lui A. Hirschman potrivit căruia “oamenii şi decidenţii nu ştiu niciodată precis ceea ce
vor” deoarece structura opţiunilor valorice nu poate fi congruentă cu structura dinamică a unei realităţi în
permanentă transformare. De aceea ccea ce se recunoaşte a fi “scop al acţiunii” este, de cele mai multe
ori, un rezultat al recompunerii, retroactive, a mai multor fragmente de obiective reformulate pe parcursul
“experienţei”: scopurile se descoperă în cursul acţiunii, nu se pot predetermina teoretic, întrucât orice
teoretizare reprezintă o tentativă de restrângere a complexităţii sociale la “capacitatea semantică” şi la
“potenţialul explicativ” al conceptelor. Toate acestea relevă faptul că în societate acţionează o “mână
ascunsă” alături de “mâna invizibilă” invocată de A. Smith.
b) ipoteza care stă la baza schiţei de model propus de March constă în definirea dezvoltării ca
proces de diversificare permanentă a registrului scopurilor. Scopurile, fiind un rezultat al creaţiei
individuale şi comunitare, se afirmă ca resurse de inovaţie socială. Raţionalitatea spaţiuluisocial ar consta,
în această perspectivă, în lansarea oamenilor în cât mai multe şi mai diversificate experienţe pentru a le da
posibilitatea să contribuie la lărgirea gamei de scopuri posibile;
c) modelul raţionalităţii limitate propus de H.Simon se bazează pe premisa că “omul nu este un
animal care urmăreşte optimizarea, ci unul care caută satisfacţia”. În acest context, o “raţionalitate
globală” este nu numai o utopie, ci şi chiar un fals deziderat: omul nu trebuie să-şi propună noi
constrângeri, ci să caute să restrângă atât numărul de constrângeri minime, cât şi aria de manifestare a
constrângerilor indispensabile dimensiunii organizaţionale a spaţiului social.
184
M.Crozier: Le M al American, Paris, Fayard, 1980, p.122
185
M.Crozier; E. Friedberg: L’Acteur et la Systeme. Les contraintes de l’actions colectives, Paris, Seuil,
1980, p.30
209
 Asigurarea confortului psihologic trebuie să primeze în spaţiul social, nu “imperativele” unei
raţionalităţi impersonale şi supraindividuale.
Disociindu-se de unele aspecte ale modelelor rezumate anterior, M.Crozier le foloseşte novator
integrându-le constructiv într-un model propriu numit model al raţionalităţii conflictale. Acest model se
întemeiază pe premisa raţionalităţii deciziilor ca sursă primară de raţionalizare a spaţiului social. Astfel,
prin deciziile sale, omul îşi singularizează locul său în ontologia socială în care se manifestă ca principal
creator de ordine într-un domeniu eminamente entropic. Practica decizională a confirmat, deja, faptul că
în orice decizie, secvenţa cea mai importantă o constituie”formularea problemei”; de aici decurge faptul
că, în plan social, conţinutul raţionalităţii depinde în mare măsură de “calităţile personale ale
decidenţilor”. Acest adevăr ne îndreptăţeşte să afirmăm că nu există o singură “raţionalitate”, ci
“raţionalităţi multiple” specifice fiecărui actor şi fiecărei “microculturi” în care s-a format şi dezvoltat
fiecare actor.
Cum “microculturile” din care provin “actorii” sunt diferite, sau chiar opuse, “raţionalităţile
actorilor” antrenează următoarea situaţie dilematică: ori actorii iau decizii şi atunci “raţionalităţile lor”
intră în conflict, ori evită luarea deciziilor şi generează riscul supravieţuirii organizaţiei. Restrângându-şi
consideraţiile, în exclusivitate asupra organizaţiilor, M.Crozier susţine că raţionalităţile divergente, în
practică, “negociază” aspectele care le diferenţiază pentru a ajunge la un “compromis” în formularea
problemei. Acest “compromis” asigură echilibrul dinamic al segmentului organizat al spaţiului social.
În cadrul procesului de negociere se constituie “structurile care operează la intersecţia diferitelor
jocuri ale deciziei. În cea mai mare parte, lupta raţionalităţilor se dă în definirea problemelor. Integrarea
acestor raţionalităţi pare a se face mai degrabă prin schimbarea structurii, decât prin negociere deschisă” 1
86
. Raţionalitatea conflictuală se dovedeşte a fi, în ultimă instanţă un tip “intermediar” de raţionalitate
între structura socială “standard” a societăţii globale şi raţionalităţile “locale” ale organizaţiilor.
Caracteristica principală a tipului standard de structură socială constituie lupta permanentă dintre
“grupurile strategice” şi “grupurile conservatoare”: dacă primele exploatează oportunităţile posibile
inovării acţiunii sociale, cel187e din urmă sunt preocupate de menţinerea avantajelor ce decurg din
oportunităţile de care dispun, deja. “Raţionalitatea conflictuală” se constituie prin competiţia
“exponenţilor” acestor categorii de “grupuri”, având ca scop integrarea în “tipul” standard de structură;
schimbarea structurii, la M. Crozier are sensul de schimbare a elitei organizaţionale.
Studiind “visul raţionalităţii americane”187, pe care o consideră un “standard al democraţiei”,
ajunge la concluzia că raţionalitatea defineşte, în esenţă, un proces neîntrerupt de a dobândi “mereu mai
multă organizare”; organizarea nefiind incompatibilă cu democraţia întrucât democraţia nu se poate
dispensa de ideea unei autorităţi care polarizează în raport cu sine celelalte segmente ale spaţiului social.
Faptul că “dezordinea” socială din societatea americană a torpilat sistematic orice proiect de
“raţionalizare globală” a spaţiului social, demonstrează că “autoritatea” şi “democraţia” pot exista
infirmând ipoteza posibilităţii de realizare a unei “raţionalităţi absolute” de tip sistematic.
Caracteristica principală a societăţilor moderne o constituie faptul că între ele “nu există
raţionalitate absolută, ci numai raţionalităţi parţiale, contingente, legate de circumstanţe.”188
Statutul actual al organizării democratice a spaţiului social relevă faptul că raţionalitatea socială,
în prezent, este dublu condiţionată:
a) condiţia necesară o reprezintă democraţia, iar
b) condiţia suficientă este asigurată de autoritate.
Cât priveşte dimensiunea praxiologică a acestei “raţionalităţi moderne”, ea dovedeşte un
izomorfism între palierele micro şi macro ale socialului: la ambele niveluri se stabilesc raporturi formale
între un “grup supraorganizaţional” şi “masa organizaţiei”. Grupul supraorganizaţional (indiferent ca este
Statul, grupul strategic sau cel conservator) cumulează prerogativele iniţierii şi stapânirii “regulilor
jocului organizaţional”.

186
M.Crozier: Op.cit.,p.316
1
187
M.Crozier: Le M al American, Paris, Fayard, 1980, p. 122
188
M.Crozier: Op.cit.,p.73
210
 Raţionalitatea socială se dovedeşte a fi, în ultimă instanţă, o raţionalizare a “jocurilor”
organizaţionale ce se desfăşoară la nivelul tuturor organizaţiilor din spaţiul social. Întrucât “fiecare
organizaţie îşi are reguli proprii” pentru “jocul” organizaţional care o particularizează în societatea
globală, “negocierea” între raţionalităţile fiecăreia este un proces fundamental pentru sensul evoluţiei
sociale. Obiectul de studiu este tocmai conţinutul acestui proces, şi nu rezultatul acestui proces, deoarece
sociologul nu este un simplu “grefier” al societăţii, ci un participant activ la corijarea traseelor de
patologie socială ale societăţii moderne în care “birocratizarea” structurilor “reprezintă un rău necesar”.
Problema este nu aceea a eliminării totale a “birocraţiei” ci a reducerii acesteia la un minimum necesar
care face posibilă organizarea eficientă a comunităţilor sociale şi a grupurilor de interese existente în
societatea umană în prezent.
Suspectată de obedienţă faţă de puterea instituţională , datorită pledoariei pentru “ordine” şi
“integrare”, sociologia sistematică, ataşată principal unei ipotetice “raţionalităţi absolute”, a fost supusă
unei virulente polemici din partea adversarilor “sistemismului”. Aceştia au inaugurat o orientare care nu
are încă, o platformă doctrinară. Cunoscută deja, sub numele de “criticism”, această orientare este, uneori,
considerată ca sursă de inovare metodologică şi de iniţiere a procesului schimbării de paradigmă pentru
viitorul sociologiei ca ştiinţă.
O soluţie de mediere între “sistemism” şi “criticism” a fost inserată în circuitul ştiinţific de către
E.Dahlstrom, care pleacă de la premisa că “o societate raţională trebuie să îndeplinească anumite cerinţe,
pornind de la faptul că, totdeauna, controlul sistemului (elitei) este responsabil faţă de periferie (nonelita),
că oamenii participă democratic în sistem şi că alocarea valorilor satisface nevoile oamenilor”189. Inspirată
din analogia dintre planificare şi raţionalitatea socială, concepţia lui E. Dahlstrom se vrea o formă de
protest faţă de instrumentalizarea socilogiei din doctrinele sistemice. Modelul raţionalităţii aferent
acestora se bazează pe premisa stabilirii nevoilor oamenilor de la “neutru” unde se fixează scopurile
acţiunii sociale, ştiinţelor sociale, implicit sociologiei, revenindu-le identificarea mijloacelor operative de
realizare efectivă a scopurilor.
Domeniul de impliacre pentru ştiinţele sociale l-ar constitui, astfel, raţionalizarea instrumentală.
Această raţionalizare instrumentală a contribuit, însă, la “sectorizarea” raţionalităţii spaţiului social
global, antrenând o amplificare a procentului de iraţionalitate inerent societăţii moderne. De aceea, pentru
viitor, este preferabil să fie orientat efortul de investigare al ştiinţelor sociale către raţionalitatea
substanţială.
În particular, sociologia trebuie să cumuleze în mod legitim, prerogativele
formulării scopurilor sociale colective prin definirea clară a raţionalităţii nevoilor care
se reflectă în scopurile propuse. Pentru a se ridica la înălţimea acestor exigenţe, este
imperios necesară o nouă abordare a raţionalităţii, care să surmonteze atât limitele
medelului tehnologico-birocratic, cât şi modelul liberal autonom.
Această nouă abordare se impune datorită faptului că cele două modele amintite anterior
reprezintă două extreme: primul centralizează până la monopolizarecunoaşterea socială, cel din urmă
dispersează procesele dezarticulând acţiunea socială care devine, astfel, ineficientă.
Această nouă concepţie asupraraţionalităţii sociale propusă de E. Dahlstrom este cunoscută sub
numele de model al acţiunii democratice. Întrucât acest model este inspirat din social-democraţia ţărilor
scandinave (şi tocmai de aceea “pigmentat” ideologic), conţinutul său nu este lipsit de unele accente
politologice sau chiar de politică curentă. Semnalându-le, o facem în primul rând pentru a ne afirma
deschis intenţia de a reţine în exclusivitate aspectele sociologice ale acestui model.
Rezumativ, modelul acţiunii democratice articulează următoarele niveluri de analiză:
a) cunoaşterea socială prin “explorarea practică” a întregului univers problematic al vieţii sociale;
b) elevarea nivelului de înţelegere al “maselor” prin plasarea lor în contexte participative care să le
mărească posibilitatea de cunoaştere a proceselor care definesc societatea modernă;
c) legitimarea acţiunii sociale numai prin întemeierea deciziilor pe baza rezultatelor cercetării
ştiinţifice a spaţiului social global;
189
E. Dahlstrom: Developmental Direction and Societal Rationality. The Organization of Social
Knowledge Creation, in “Acta sociologica” vol. 19, nr.1, 1976, p.8
211
 d) colaborarea organelor legislative cu instanţele specializate în cercetarea ştiinţifică a
fenomenalităţii socialeîn scopul organizării “cercetării-acţiune” care poate înlocui practica decizională
actualăîn care cei ce iau decizii sunt, de cele mai multe ori, foarte departe de “pulsul” real al problemelor
pe care încearcă să le rezolve;
e) trecerea ştiinţelor sociale de la faza de “justificare” a realităţii sociale, sau de înregistrare pasivă
a datelor de tip “sociografic” la o fază “criticistă”, prin promovarea unor puncte de vedere rezolutive în
raport cu problemele studiate;
f) renunţarea la prejudecata conform căreia numai “elitele” ar putea să rezolve eficient şi
competent problemele de fond ale societăţii şi antrenarea tuturor “actorilor” în toate etapele “cunoaşterii
sociale” a problemelor, respectiv în stabilirea strategiilor de acţiune rezolutivă. “Teza că poporul este forţa
creatoare a istoriei poate să devină adevărată şi în aria producerii cunoaşterii sociale, şi aceasta poate fi
semnificaţia centrală a modelului acţiunii democratice”190.
Prin “cunoaştere socială” E. Dahlstrom defineşte procesul de înţelegere a genezei
socialului şi a sensului evoluţiei societăţii umane, aspecte prin care “elitele” au
organizat spaţiul social din punctul de vedere al intereselor de grup. O adevărată
“democratizare” a spaţiului social comportă nu numai o lărgire progresivă a ariei de
“cuprindere” a elitelor, ci şi un acces al tuturor membrilor la “cunoaşterea socială”,
respectiv o aducere a “voinţei colective” a maselor în spaţiul deciziei. Cum decizia
eficientă presupune cunoaşterea temeinică a tuturor aspectelor în numele cărora se
exercită, “cunoaşterea socială” este considerată de E. Dahlstrom ca parte componentă
a “democratizîrii” progresive prin lărgirea ariei de cuprindere a cunoaşterii atât a
“produselor” cunoaşterii sociale, cât şi a “procesului” de cunoaştere. Logica socialului
apare, în această perspectivă, ca o logică a acţiunii şi participării democratice a
oamenilor la stabilirea scopurilor colective pe baza evaluării nevoilor lor individuale.
În acest context, raţionalitatea socială defineşte tocmai procesul de “autocunoaştere şi
autodezvoltare a colectivităţilor umane” dezvăluindu-se a fi o parte a mişcării istorice reale, nu o
“schemă” sau un “model” abstract menit a “ordona” o realitate haotică şi aflată sub zodia spontanului.
În prezent, ca rezultat al diviziunii sociale a muncii, societatea prezintă o diviziune structurală
instituţionalizată la nivelul unei “fragmentări instituţionale” corespunzătoare. Refacerea unităţii organice
a spaţiului social este sarcina “socilogiei militante” care trebuie să imprime “militantism” eficient tuturor
ştiinţelor sociale în scopul reducerii conflictelor de interese pe care le generează actuala “fărâmiţare
instituţională”.
Reconstrucţia raţionalităţii sociale, fiind o necesitate obiectivă pentru practica socială nemijlocită,
nu poate începe decât cu proiectarea unor programe socio-culturale compatibile cu tendinţele de fond ale
mişcării istorice ireversibile. Raţionalitatea socială nu este, deci, un rezultat al acţiunii exogene, ci
defineşte procesul însuşi de articulare endogenă a vectorilor de acţiune ai tuturor “actorilor” grpaţi în
structurile sociale legitimate instituţional.
Reproşând tuturor tentativelor de definire a “raţionalităţii sociale”, cunoscute până acum, fie
parţialitatea, fie inconsistenţa premiselor, J. Elster se disociază critic de orice analogie a raţionalităţii
sociale cu alte tipuri de raţionalitate. În particular, cu modelul organicist, integrat în demersul sociologic
de către raţionalitatea funcţională, J.Elster polemizează deschis pentru a-şi contura mai precis
originalitatea punctului său de vedere. Astfel, dacă sociologia funcţionalistă, plecând de la preluarea
mecanică a raţionalităţii “perfecte” existente în spaţiul biologic, a ajuns la postularea aceleiaşi raţionalităţi
în spaţiul social, realitatea rartă că “nu există nici un mecanism social corespunzător selecţiei naturale
care ne-ar permite să inferăm că funcţiile latente ale unei structuri menţin în mod tipic structura prin
relaţii de feed-back”191.

190
E. Dahlstrom: Op.cit., p. 21
191
J.Elster: Ulysses and the Sirens, Studies rationality and irrationality, Cambridge, Paris, Cambridge
Univ. Press, Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, 1979, p.2
212
 Această diferenţă devine evidentă dacă analizăm “mediul înconjurător”: în cazul organismelor
biologice mediul este considerat constant, spre deosebire de cel specific omului care nu poate fi constant
deoarece este în permanenţă modificat sub impactul acţiunii generate de interesele sale individuale şi
comunitare, instituţionalizate sau nu.
Raţionalitatea biologică defineşte creşterea performanţelor indivizilor, sau a speciilor întregi, în
adaptarea la un mediu considerat constant (biotopul); de aceea ea este o raţionalitate “parametrică”. Acest
tip de raţionalitate este “locală”, nu globală.
Raţionalitatea socială, având ca obiectiv o creştere globală a performanţelor şi desfăşurându-se
într-un mediu dinamic nu mai poate fi perfectă; ea este, inevitabil, imperfectă. Ea ar putea deveni
“perfectă” în situaţia în care oamenii ar dispune în mod egal de toată informaţia de care dispune sistemul
social şi ar acţiona pe baza unor principii şi metodologii împărtăşite şi acceptate de toţi actorii.
O astfel de “situaţie acţională” s-ar putea crea numai prin centralizarea şi distribuirea egală a
informaţiei disponibile la nivelul tuturor actorilor. Or, acest lucru este posibil numai în comunităţile
tradiţionale şi cele mai restrănse numeric şi structural. Societăţilor moderne le este caracteristică
“raţionalitatea imperfectă” potrivit căreia actorii şi structurile sunt părţi componente ale mediului social
aflat într-un echilibru dinamic.
Urmărind o “maximizare globală” şi pe termen lung a performanţelor, ea se dovedeşte a fi o
raţionalitate strategică a cărei teorie urmează a fi elaborată cu aportul conjugat al sociologieişi al
celorlalte ştiinţe social-umaniste. Cu titlul de contribuţie personală la această “teorie a raţionalităţii
strategice”, J. Elster lansează în circuitul specific două concepte: cel de “autoobligaţie” şi cel de
“automanipulare”. Autoobligaţia reprezintă o cale privilegiată de a rezolva problema slăbiciunii voinţei;
ea este tehnica principală pentru realizarea raţionalităţii (imperfecte) prin mijloace indirecte192.
Premisa de la care pleacă J. Elster este următoarea: o acţiune socială, proiectată raţional la nivel
global, nu poate fi urmată numai de raţiunea individuală deoarece interesul epistemic este numai una din
componentele motivaţiei participării actorilor. O creştere a performanţelor participării “performante”
implică şi aportul voinţei, sentimentelor şi credinţelor care fortifică energetic participarea individuală şi
colectivă la acţiune. Cum prezenţa factorilor afectvi ridică riscul manipulării “maselor”, pentru atenuarea
acestui risc este necesară “automanipularea” ca principală pârghie de depăşire a impedimentului amintit.
Un alt segment al raţionalizării imperfecte îl constituie, în concepţia lui J. Elster, utilizarea unor
“strategii stereotipe” de acţiune. De ce sunt ele necesare?
Pentru că, în mod practic actorii aleg căi optime de acţiune între mai multe alternative posibile, iar
timpul afectat acestor alegeri ridică costurile globale ale acţiunii, reducându-I gradul de competitivitate.
Recurgerea la o “credinţă (iraţională) într-o valoare determinată” cu rol de arhetip scurtează
timpul alegerilor, “raţionalizează” acţiunea prin articularea mutuală a aşteptărilor actorilor, dar conferă
raţionalităţii un caracter imperfect. Totuşi, pe moment, această raţionalitate imperfectă reprezintă
maximul posibil care poate fi obţinut în eforturile omului de a-şi construi un mediu social şi uman în
condiţii mai bune pentru dezvoltarea plenară a personalităţii sale. O caracterizare deplină a ceea ce
înseamnă să fii uman ar trebui să includă cel puţin trei trăsături: omul poate fi raţional în sensul
sacrificării deliberate a gratificaţiei prezente pentrucea viitoare; el nu este deseori raţional, ci manifestă
mai curând slăbiciunea voinţei. Chiar atunci când nu este raţional, ştie aceasta şi se poate autoobliga să se
apere împotriva iraţionalităţii. Această raţionalitate de grad secund sau raţionalitate imperfectă ţine cont
atât de raţiune, cât şi de pasiune. Ceea ce se pierde, poate, este sensul aventurii 193. În acest context, ceea
ce se dorea a fi o teorie globală, se relevă a fi, mai degrabă. O “tehnică de ghidare şi evaluare a acţiunii
marcate de inconsistenţă în timp a preferinţelor”.
Ca pledoarie pentru integrarea subiectivităţii umane în realitatea proteică a lumii moderne, tehnica
raţionalităţii imperfecte constituie un element deloc neglijabil în resurecţia problematicii raţionalităţii
sociale ca obiect al reflexiei calificate şi al practicii novatoare caracteristice “experţilor” în ştiinţele
social-umaniste contemporane.
“Rezistenţa epistemologică” pe care o manifestă raţionalitatea socială este, în esenţă, trăsătura
definitorie a realităţii sociale: un echilibru dinamic ca garanţie a continuării procesului dezvoltării.
192
J.Elster: Op.cit., p.39
193
J.Elster: Op.cit., p.111
213
 BIBLIOGRAFIE

1. G.w.f.Hegel: Enciclopedia ştiinţelor filosofice. Filosofia naturii,Ed. Academiei, Bucureşti, 1971;

2. Jonthan Benett: Rationalitet Versuch einer Analyse,Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1967;
3. E.Burke: Reflections on the Revolution in France, George Bell & Sons London, 1893;
4. Friederich H. Tenbruch: Zur KritiK der plamenden Vernuft,Karl Alber, Frieburg-Munchen,1972;
5. Claus Offe: Strukturprobleme des kapitalistichen Staates, Suhrkamp, Frankfurt am Main,1973;
6. Kurgen Habermas: Cunoaştere şi comunicare (trad.), Bucureşti, 1983;
7. Michel Foucault: Surveiller et ounir. Naissance de la prison, Gallimard, Paris,1975;
8. Andre Lalande: Vocabulaire technique et critique de la philosophie, PUF, Paris, 1962;
9. Rene Descartes: Discurs asupra metodei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957;
10. Oswald Schwemmer: Uber Natur Philosophische Beitrage zum Naturverstandnis, Vittorio Hlostermann, Frankfurt am
Main, 1987;
11. Georg Klaus: Rationalitat. Integration, Informntion Wilhelm Fink Verlag, 1974;
12. Gianbattista Vico: Principiile unei ştiinţe noi cu privire la natura comună a naţiunilor, Editura Univers, Bucureşti, 1972;
13. I. Kant: Critica naţiunii practice. Întemeierea metafizicii moravurilor, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1972;
14. H. Lenk: Pragmatische Vernuft, Reclam Stuttgart, 1979;
15. E.W. Orth: Diltey und die Philosophie der Gegenwart, Verlag Karl Albert, Frieburg, Munchen, 1986;
16. Jurgen Habermas: Die neue Unubersuchtlichkeit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1985;
17. Charles Jenks: Die Sprache der Postmodern Architektur, Stuttgart,1980;
18. J.F. Lyotard: La condition postmodern. Rapport sur le savoir, Munuit, Paris, 1979;
19. N. Luhman: Soziologische Aufklarung, Westdeutcher Verlag, Opladen, 1972;
20. Jurgen Habermas: Theorie und Praxis, Frankfurt am Main, Suhrkamp Verlag, 1974;
21. Jurgen Habermas: Technik und Wissenschaft als “Ideologie”, Frankfurt am Main, Suhrkamp, Verlag, 1969;
22. E. Dahlstrom: Developmental Direction and Societal Rationality. The Organization of Social Knowledge Creation, in
“Acta sociologica” vol. 19, nr.1, 1976;
23. J.Elster: Ulysses and the Sirens, Studies rationality and irrationality, Cambridge, Paris, Cambridge Univ. Press, Editions
de la Maison des Sciences de l’Homme, 1979;
24. M.Crozier: Le M al American, Paris, Fayard, 1980;
25. M.Crozier; E. Friedberg: L’Acteur et la Systeme. Les contraintes de l’actions colectives, Paris, Seuil,1980.

214
Studiu de autor

RAŢIONALITATEA SOCIALĂ

Sesizarea ordinii , a unei raţiuni în desfăşurarea aparent haotică a evenimentelor lumii urcă
în urmă până în zorii gândirii ştiinţifice şi filosofice. Etimologic , raţionalitate nu înseamnă altceva decât
a fi în conformitate cu raţiunea , trecut prin confruntare cu criteriile ei , deci prin raţionalizare . Lumea
fiind guvernată de o raţiune atemporală , raţionalizarea afectează doar activităţile umane , o parte a lor .
Se pune problema raţionalităţii cunoştinţelor acţiunilor şi obiectivărilor lor . În ce constă
raţionalitatea acestora ? Există mai multe posibilităţi de dezlegare :
-descriptivă - constă în a stabili ceea ce înţelege o comunitate de dimensiuni oarecare prin
raţionalitate ;
-normativă - constă în a prelua şi generaliza un concept al raţionalităţii dintr-un domeniu amintit
pentru toate domeniile ;
-deductivă - constă în derivarea unei determinări a raţionalităţii dintr-o propoziţie mai generală .
Toate aceste posibilităţi prezintă dezavantajul că lasă porţile deschise pentru un anumit
convenţionalism în ceea ce priveşte determinarea raţionalităţii şi o dată cu el , pentru un anumit arbitrar .
Avantajul e că putem determina ce e raţionalitatea prin reconstucţia presupoziţiilor pe care le angajăm
atunci când întreprindem ceva raţional .
În concepţia tradiţională se vorbea mai mult de raţiune considerându-se că raţiunea este
dată în lume , omul urmând doar să-şi plieze mintea şi acţiunile la cerinţele ei . Lucreţiu şi Cicero au
echivalat termenul cu grecescul logos . Înainte de a însemna şi facultate umană de a forma cuvinte şi de a
comunica asupra realităţii , logos însemna cunoaşterea numărului care defineşte ceva şi indică dacă este
ceea ce este . Ulterior I s-a adăugat termenul nous care se referă la capacitatea umană de a sesiza logos-ul
lumii , care este considerată mai presus de toate inteligibilă .
În epoca modernă filosofia şi-a deplasat interesul dinspre inteligibilitatea lumii spre
raţionalitatea metodei de cunoaştere .
Descartes arată : “Bunul simţ este lucrul cel mai drept împărţit din lume , căci fiecare
crede că îl are în aşa măsură încât cei care , în orice altă privinţă sunt cel mai greu de mulţumit , nu
obişnuiesc să-şi dorească mai mult decât au . Bunul simţ sau raţiunea este egală la toţi oamenii ; şi astfel
diversitatea vederilor noastre nu provine din aceea că unii au mai multă raţiune decât alţii , ci numai din
aceea că ne conduce gândurile pe căi diferite , şi nu avem în vedere aceleaşi lucruri . Căci nu e de ajuns să
avem mintea sănătoasă ; principalul e să o folosim bine .
Kant vorbeşte de o raţiune teoretică , care se referă la domeniul naturii , şi e o raţiune
practică, care se referă la domeniul moralei , constituit de acţiunile umane bazate pe libertate .
Locke spunea : “Cuvântul raţiune are diverse semnificaţii . Raţiunea reprezintă pentru
mine o facultate a omului , acea facultate prin care se presupune că omul se deosebeşte de animale , şi
prin care este evident că el le întrece mult . “
Filosofia lui Hegel pleacă de la propoziţia generală conform căreia tot ce este e străbătut
de raţiune iar universul în evoluţia sa prezintă un “proces de formare a spiritului” . Formarea spiritului
serealizează în 3 medii - interacţiunea limbă şi ncă - fiecae cu o dialectică specifică , ireductibilă la vreuna
din celelalte două .
Nu se poate înţelege fenomenul raţionalizării fără a cerceta procesul istoric al modernizării
. Lumea premodernă a identificat o ratio în desfăşurarea aparent aleatoare a fenomenelor , dar abia lumea
modernă a făcut din raţionalizare un obiectiv şi un criteriu de ativitate . Lumea modernă a desfăşurat
proiectul temerar şi grandios de a emancipa umanitatea de ignoranţă , penurie , trudă şi asuprire prin
dezvoltarea cunoaşterii , tehnicii , libertăţilor , pe scurt , prin promovarea de soluţii raţionale .
Raţionalizarea , în slujba acestui proiect , este esenţa profundă a modernizării . Multă vreme s-a
considerat c singurul domeniu susceptibil de raţionalizare era conduita umană . Astăzi , raţionalizarea are
loc pe toată suprafaţa activităţii umane , de la muncă , trecând prin interacţiunile sociale , la acceptarea
teoriilor , a cunoştinţelor în general . Problema raţionalizării este intimă viziunii şi construcţiei lumii

215
moderne . De aceea trebuie elucidat: ce înseamnă a fi modern , în ce constă modernizarea ca proiect şi
proces istoric?
Termenul de modern a rămas afectat de o anumită imprecizie , nu pentru că s-ar referi la o
realitate vagă , nedelimitabilă , ci pentru că se referă la o realitate complexă , mişcătoare . În sec. al X-lea
, prin modern s-a înţeles ceea ce sugerează şi astăzi latinescul modernus - recent , nou , adecvat condiţiilor
prezentului . Se consideră că lumea modernă s-a format din sec. al XVI-lea încoace (Renaşterea fiind
începutul ei ). Pentru trecerea de la modern la postmodern , identificarea cronologică nu este suficientă.
Prin ştiinţa modernă se înţelege ştiinţa constituită în jurul lui 1600 de Galilei , Gilber , Bacon ,
caracterizată de căutarea legilor naturii în cadrul experimentului .
Prin istoria modernă se înţelege istoria ulterioară căderii Constantinopolului (1453) , când
burghezia înregistrează ascensiunea continuă către dobândirea puterii economice , politice , culturale .
Prin arta modernă se înţelege romantismul , apărut ca reacţie la clasicism , ai cărui
reprezentanţi sunt : Manet , Picasso , Renoir .
Literatura modernă e plasată în posteritatea imediată a clasicismului , şi caracterizată prin
intelectualizarea progresivă a procesului artistic (devenit problemă , experiment , proiect) şi criza operei
ca structură , polisemia operei .
Arhitectura modernă începe în sec. XIX , dar se conturează pe deplin în preajma lui 1900 ,
şi se caracterizează prin folosirea unor materiale - fier , sticlă , a unei noi tehnologii din prefabricate .
Rousseau caracteriza modernul prin umanitarism , toleranţă , raţionalism, în opoziţie cu
tradiţionalismul , care înseamnă autoritarism , prejudecată , coerciţie.
Hegel , care începe propriu-zis reflecţia filosofică asupra modernului , considera că lumea
modernă se întemeiază pe “principiul subiectivităţii” pe care îl echivalează cu “libertatea “ şi-l specifică n
recunoaşterea dreptului la critică pentru fiecare individ , validarea individualităţii , autonomia acţiunii .
Principiul subiectivităţii se activează în :
-ştiinţa modernă care “desfarmecă” natura din momentul în care vede în ea doar un sistem de
legi ;
-morala care se întemeiază pe recunoaşterea libertăţii subiective a indivizilor ;
-arta modernă arta în care forma şi onţinutul sunt determinate de “intensitatea absolută” .
Hegel a observat că subiectivitatea poate susţine modernul , dar nu-l poate stabiliza durabil
. Ca antidot Hegel ne propune ideea unei raţionalităţi comunicative , formată în mediul intersubiectivităţii
. Hegel evidenţiază astfel importanţa societăţii civile ca realitate socială caracterizată de circulaţia
mărfurilor , ca moment necesar pentru emanciparea individului .
Nitzsche spune că lumea modernă , caracterizată de promovarea “principiului
subiectivităţii” , favorizează o reprezentare a raţionalităţii ce duce la înlocuirea diverselor forme de
asuprire cu dominaţia tiranică a unei “voinţe de putere” false şi nihiliste . Declin familiei , promovarea ca
“dreptate” a pretenţiilor ascunse ale unei pervertite “voinţe de putere” , înaintarea continuă spre putere a
stărilor de jos şi mijlocii , ignorarea individului , totul duce la o înfricoşătoare nimicire . În lumea
modernă , omul ajunge să acţioneze doar “informat” , el reacţionează doar la stimulente , spontaneitatea
lui este slăbită profund . “Totul este ştiinţă.”
Max Weber a caracterizat societatea modernă printr-o raţionalitate ce afectează toate
domeniile vieţii sociale . Indiciile raţionalizării sunt următoarele :
-în plan economic : economie bazată pe “întreprinderea capitalistă”
-în plan politico-administrativ : organizare având ca nucleu statul bazat pe un sistem de impozite
centralizat şi permynentizat , care dispune de forţă militară , care monopolizează aplicarea dreptului şi
aplicarea legitimă a forţei
-în plan cultural : “ştiinţa modernă , constând în cunoştinţe empirice , având capacitatea de
prognoză , care sprijină stăpânirea instrumentală a evenimentelor empirice . Dacă se poate spune la un
mod general că raţionalitatea înseamnă fie stăpânirea diversităţii empirice , prin concepte de diferite grade
de generalitate , fie atingerea unui scop prin calcularea mijloacelor adecvate , atunci se poate admite că în
societatea modernă , al doilea sens a devenit caracteristic.
M. Weber distinge :

216
 -”acţiunea raţională în raport cu un scop “ (e acţiunea celui care cântăreşte atât mijloacele faţă de
scopuri , cât şi scopurile faţă de consecinţe , ca şi diferitele scopuri posibile , unul în raport cu altul) ;
-”acţiunea raţională în raport cu o valoare” (e acţiunea celui care acţionează în serviciul
convingerii sale , fără a lua în considerare urmările previzibile ale acesteia) .
Se poate spune că societăţii moderne îi este caracteristică tendinţa extinderii , “raţionalităţii
în raport cu un scop” , pe seama “raţionalităţii în raport cu o valoare” .
E vorba de două tipuri de raţionalitate deci , ambele conţinute în chiar “modernul cultural”
. O raţionalitate în raport cu un scop , de natură analitică , având drept criteriu ultim eficienţa stăpânirii
obiectelor şi o raţionalitate social-practică , având drept criteriu ultim mutualitatea în interacţiunile sociale
.
Pentru Comte şi Marx , oamenii nu sunt doar fiinţe capabile să cunoască raţionalitatea
realului ci fiinţe puse în situaţia de a produce . Iniţiatorul pozitivismului a căutat o lege pentru consensul
social şi a susţinut că epoca filosofiei este revolută . Doar ştiinţa poate oferi astfel de baze în
reorganizarea societăţii . Marx pleacă de la abordarea hegeliană : dacă într-un întreg nu fiecare element
este în acord cu “raţiunea”, atunci acel întreg este lipsit de “adevăr” şi va fi distrus . Ori , arată autorul
Manuscriselor economico-filosofice , există cel puţin un astfel de element ce nu concordă cu “raţiunea “ -
“înstrăinarea muncitorului”. În mod cert , conchide el , raţiunea nu e ceva dat de la început pe plan istoric
, ci ceva cucerit prin activitatea umană . Marx admite că modul de producţie capitalist a reprezentat un
progres incontestabil pe planul istoriei în direcţia valorificării resurselor naturale , creşterii randamentului
activităţii umane . Dar aceasta nu a fost condiţia suficientă pentru a înlătura “înstrăinarea muncitorului”.
Cu Comte a fost inaugurată cercetarea raţionalităţii care a dus la complete conrtoverse specifice timpului
nostru .
Unele concepţii înţeleg prin raţionalitate un atribut ce se acordă lumii socio-cosmice în
sine . Se poate obiecta însă că raţionalitatea nu este un atribut al lucrurilor ca atare . Unii filosofi dezvoltă
teza după care natura este în sine raţională încât , ca oameni , am realiza un mod de viaţă raţional
punându-se în acord cu ea . Pe de altă parte raţionalitatea sau iraţionalitatea naturii este o proiecţie a
intereselor noastre ca specie . Se spune de exemplu că e raţional că în natură anumiţi dăunători să fie
folosiţi ca hrană pentru alţii . Ce se gândeşte însă când se susţine acest lucru ? Că este util pentru noi să
fie aşa . Natura deci nu e identică cu raţiunea ; ea e străbătută de legi , dar raţionalitatea ei este conferită
de noi în lumina angajărilor noastre .
Prin urmare putem spune că raţionalitatea este un atribut al prestaţiilor umane ; vorbim de
raţionalitate în cazul cunoştinţelor şi acţiunilor precum şi al obiectivărilor lor (sisteme de cunoştinţe ,
sisteme sociale) . Întrucât cunoaşterea începe cu problemele care se pun sub forma propoziţiilor
interogative , continuă cu formularea de ipoteze explicative , stabilirea faptelor , deci cu propoziţii
cognitive , înaintează cu evaluări în forma propoziţiilor axiologice şi se încheie cu recomandări de acţiune
în forma propoziţiilor deontice , problema raţionalităţii se pune în cazul fiecăreia dintre aceste propoziţii ,
după cum se pune în cazul tuturor comportamentelor intenţionale sau acţiunilor .
Raţionalitatea nu se confundă cu adevărul susţinerilor . Propoziţiile false nu sunt
întotdeauna iraţionale . Raţionalitatea nu se confundă cu ceea ce e acceptat la scară socială semnificativă .
Raţionalitatea nu e doar o capacitate specific umană . Ea califică nu doar persoane în
virtutea prestaţiilor lor , ci şi obiectivările lor . Pe de altă parte , din raţionalitatea persoanei nu se poate
deriva raţionalitatea obiectivărilor . Afi produsul unor persoane raţionale nu garantează prin sine
raţionalitatea unui produs . Proba : persoane raţionale săvârşesc comportamente iraţionale . Pentru unii
raţionalitatea se identifică cu caracterul ştiinţific . Această opinie e restrictivă deoarece stabilirea
caracterului ştiinţific e câteodată mai dificilă decât stabilirea raţionalităţi , înainte de toate pentru că ştiinţa
are un caracter istoric . Alua drept criteriu al raţionalităţii caracterul ştiinţific , presupune a lua drept
absolut un moment din istoria ştiinţei . Apoi nu putem refuza multor cunoştinţe şi acţiuni caracterul
raţional , chiar dacă nu putem recunoaşte caracterul ştiinţific .
Pentru alţii , raţionalitatea e echivalentă cu ceea ce ţine de conştiinţă , în opoziţie cu
spontaneitatea . Un contraargument e acela că în sfera raţionalităţii intră , pe lângă fenomenele de gândire
şi cele de sensibilitate , emotivitate . Atâtea acte de creaţie sunt spontane şi raţionale pe deasupra .

217
 Raţionalitatea e un fenomen de relaţie , se măsoară în anumite performanţe . Ea e perpetuu
în raport cu un scop şi de aceea e relativă . Georg Klaus consideră că nu există raţionalitate pură : ea e
cuprinsă în acţiuni , în cunoştinţe . A fi raţional presupune reunirea a două momente de obiectivitate : unul
stabilit în raport cu lumea dată în experienţă şi o “obiectivitate socială”. Deci , a fi raţional presupune a
întreţine un raport ce poate fi probat , cu lumea dată în experienţă şi a fi susceptibil să fii recunoscut în
acest raportde ceilalţi participanţi la interacţiunea socială .

Raţionalitatea ştiinţei
ªtiinþa este luată adesea ca etalon al raţionalităţii , dar întrebarea este : ce face din însuşi
cadrul ştiinţei uncadru raţional ?
Putem porni la reconstrucţia raţionalităţii ştiinţei , pornind de la ideea că există diferite
manifestări ale raţionalităţii în cunoaştere : cunoştinţe , teorie , întregi discipline care sunt matematica ,
fizica .
Raţionalitatea ştiinţei poate fi privită sub două aspecte : al explicării şi al determinării
obiectelor - oarecum distincte , dar intim unite . Trebuie însă precizat că raţionalitatea ştiinţei nu se
confundă cu verificarea empirică a propoziţiilor . De exemplu se ştie că Newton a calculat , în Principia ,
dependenţa vitezei sunetului de compresibilitatea şi densitatea aerului , dar abia mult mai târziu , Laplace
a putut arăta concordanţa formulei cu experienţa .
Raţionalitatea nu se confundă nici cu ceea ce este acceptat la ,un moment dat la o scară
socială semnificativă . Ne putem închipui de exemplu cât de mult a contrazis şi şocat opinia
contemporanilor , dominată de ideea că poziţiile planetelor sunt efect al voinţei divine , legea gravitaţiei
universale a lui Newton , conform căreia forţa este proporţională cu cele două mase ale corpurilor şi
invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele .
În şfârşit , raţionalitatea nu se confundă nici cu adevărul, acesta fiind posibil abia
înlăuntrul ei . De exemplu , legea newtoniană a atracţiei universale nu mai este astăzi decât o aproximaţie
, căci ea include ideea acţiunii nemijlocite la distanţă . Între timp , începând cu Faraday , Maxwel şi Hertz
, a devenit clar , mai cu seamă în urma descoperirii undelor electrice , care se propagă cu viteza luminii ,
că celebrul postulat nu mai rezistă , iar teoria relativităţii avea să ia viteza luminii drept limita superioară
de propagare a acţiunilor fizice .
Distinctă de verificarea empirică , de recunoaşterea socială şi de adevărul propoziţiilor ,
raţionalitatea ştiinţei constă într-un criteriu de admisibilitate a acestora .
Se vorbeşte în mod justificat de raţionalitatea locală a ştiinţelor , relativă la o disciplină
ştiinţifică . Ea califică propoziţiile în baza unui “criteriu de validitate”, care comandă un întreg “program
de construire” de propoziţii , de teorii într-o disciplină ştiinţifică . În fizică de exemplu , raţionalitatea
propoziţiilor este stabilită după criteriul sprijinirii pe fapte , pe observaţie şi experiment . Se poate vorbi
de suporturi raţionalizatoare pentru diferite teorii în cadrul ştiinţei . Un astfel de suport îl reprezintă
tehnica ; se poate spune că abia din momentul în care s-a trecut la aplicarea tehnică a cunoştinţelor
privind electricitatea , acestea au putut fi organizate în mod raţional .
La nivelul disciplinelor ştiinţifice , raţionalitatea este asigurată de un anumit tip de
întemeiere , care nu poate fi despărţit de anumite caracteristici ale disciplinei respective .
Descartes şi adepţii săi considerau că raţionalitatea ştiinţei este conferită de un fundament
absolut sigur . Discursul asupra metodei (1637) plasa acest fundament în sfera subiectivităţii , la nivelul
evidenţei interioare a cunoştiinţei , dar ulterior s-a căutat un fundament în sfera obiectivităţii . Trebuie
însă obiectat că un fundament aflat în afara acţiunii asupra obiectelor nu este de găsit şi că el nu permite
delimitarea cu suficientă precizie a ştiinţei de alte forme ale cunoştinţei .
Carnap în “Logical Foundation of Probability” (1951) a fundamentat raţionalitatea ştiinţei
în corectitudinea unor reguli pe care le-a identificat cu regulile inducţiei . Inducţia conferă raţionalitate
ştiinţei , care o foloseşte dar nu se reduce la ea (metodologismul).
Popper identifică raţionalitatea ştiinţei cu raţionalitatea mecanismelor de examinare a
propoziţiilor şi liniilor . Raţionalitatea se reduce la întemeiere , care se realizează în forma deducţiei
(failibilismul lui Popper -logica cercetării) .

218
 Istorismul lui Kuhn - s-a propus luarea în seamă a componentelor istorică şi socială a
raţionalităţii . (Structura revoluţiilor ştiinţifice de S. Kuhn , 1970) . El a susţinut că raţionalitatea
ştiinţifică este stabilită la nivelul “paradigmelor” adoptate de “comunităţi ştiinţifice , ce rămân
‘incomensurabile’ “ .
Trebuie concluzionat că raţionalitatea ştiinţei nu se poate stabili la nivelul tradiţionalei
“meditaţii filosofice” , insuficientă sieşi . Ea rămâne o problemă filosofică , dar dezlegarea ei presupune
analize cu mijloace logico-epistemologice , sociologice ale activităţii de cercetare ştiinţifică .
În al doilea rând , raţionalitatea ştiinţei se poate caracteriza printr-un ansamblu de
proprietăţi dispuse pe mai multe nivele ale cunoaşterii :
-metodologie riguroasă ;
-controlul intersubiectiv şi repetabilitatea principală a cunoştinţelor ;
-metodă deschisă , bazată pe excluderea orcărui alt motiv , exceptând cel al căutării cooperative a
adevărului ;
-întemeiere prin recunoaşterea superiorităţii celui mai bun argument .
ªtiinþele experimental-analitice nu sunt fundamentate în sensul derivării dintr-un principiu
mai general , ci în sensul unei autofundamentări prin rezultatul lor .
Fundamentarea pragmatică a raţionalităţii ştiinţei prezintă avantajul că asigură explicarea
însăşi metodologiei ştiinţei, ca şi a metodei de examinare a ipotezelor .
Se ştie că s-au făcut numeroase distincţii între : ştiinţe ale naturii-ştinţe ale spiritului ,
ştiinţe ale naturii-ştiinţe ale istoriei , ştiinţe ale naturii-ştiinţe ale culturii . Problema se pune cu totul altfel
, discuţia dintre cele două direcţii trebuind să fie reluată . Două argumente sunt hotărâtoare în acest sens :
-se pot construi ştiinţe sociale după modelul naturalist (psihologia experimentală , sociologia) ;
-un pluralism metodologic a rămas nedepăşit în practica de cercetare a societăţii , de exemplu .
Având în vedere că ştiinţa reprezintă forma cea mai evoluată a cunoaşterii, că nici o altă
formă a conştiinţei nu o poate concura pe planul cunoaşterii , raţionalitatea ştiinţei rămâne un test decisiv .

Raţionalitate şi Comunicare
Raţionalitatea şi comunicarea sunt legate lăuntric din următoarele motive :
-nu putem vorbi de raţionalitatea unei cunoştinţe sau acţiuni care să fie “privată” ; o cunoştinţă sau
acţiune raţiopnală îşi păstrează calificarea în faţa a cel puţin două subiecte ;
-interacţiunile umane se bazează pe intersubiectivitatea comunicativă în cadrul unui grup sau
comunităţi ;
-în condiţiile unei vieţi sociale din ce în ce mai complexă , nu ne mai putem sprijini delimitarea a
ceea ce e raţional de ceea ce e iraţional , pe repere precum ştiinţele , tradiţia , autoritatea ; doar
comunicarea socială poate constitui un astfel de reper .

Comunicarea şi raţionalitatea ei
Mead a adus obiecţii kantismului , indicând consecinţele lui inacceptabile : Kant nu poate
evita reducerea preceptelor morale la simple postulate , lipsite de perspectiva realizabilităţii practice .
Mead propune substituirea kantianuluio subiect transcendental cu comunitatea indivizilor ce caţionează şi
comunică , indivizi care , departe de a se stinge în mulţimea amorfă , sunt nu numai condiţionaţi de
comunitate , ci şi condiţie a acesteia . Mead consideră conştiinţa ca o parte a “acţiunii sociale” . În
psihologia socială nu construim comportamentul grupului social luând în seamă comportamentul fiinţelor
individuale ce compun acest grup . Plecăm mai curând de la un întreg social , o complexă activitate de
grup , înăuntrul căreia noi analizăm comportamentul fiecărui individ izolat . Grupul social este conceput
de Mead ca un grup structurat , care integrează acţiunile indivizilor ce-l compun ; el este caracterizat de
interacţiuni care sunt mijlocite comunicativ .De aceea , cercetarea comunicării este calea pentru a
identifica mecanismul integrării în grupul social .
Interesul lui Mead este , în mod evident , pentru forma de comunicare evoluată , realizată
prin intermediul simbolurilor care îşi păstreză semnificaţia , dar în analiza sa intră nu numai limbajul
simbolic , ci şi limbajul gestic , care îl precede pe primul . Mead analizează comunicarea nu doar sub
aspectul “orientării spre altul” , ci sub aspectul “orientării spre sine” a celui ce comunică . Comunicarea
219
umană este distinctă de o simplă conexiune între indivizi ; ea nu este asimilabilă cu acea comunicare
dintre animale care constă în semnalizarea unui pericol de către un animal pentru altul . În comunicarea
umană nu numai că se comunică , dar se şi ştie că se comunică . Comunicarea este însoţită perpetuu de
conştiinţa faptului că se portă o comunicare . Principiul fundamental al organizării sociale a oamenilor
constă în comunicare , care presupune participarea la celălalt . Pentru aceasta este necesară înfăţişarea
celuilalt în propria identitate , identificarea altuia cu identitatea , dobândirea conştiinţei de sine prin altul .
Această participare este făcută posibilă pentru om -o comunicare care se deosebeşte de cea a altor specii ,
ce nu prezintă acest principiu al ordinii sociale .
Nu se poate intra în comunicare fără a intra în interacţiune . Orice comunicare presupune o
metacomunicare , chiar dacă faptul nu este conştientizat . Aşa cum comunicarea este angajată între
indivizi cu o anumită identitate , invers , identitatea lor personală nu se ami poate constitui astăzi altfel
decât în mod comunicativ . Putem privi comunicarea în lumina unui scop exterior ei , ca de pildă ,
angajarea unei mulţimi de indivizi pentru atingerea unui obiectiv , dar în acest caz reducem folosirea
limbii la cea a unui instrument . Ar trebui să privim comunicarea pornind de la telos-ul ei imanent , care
este “înţelegerea”. Condiţiile atingerii înţelegerii nu sunt numai condiţii de limbaj .
Pe lângă comunicarea verbalizată trebuie să ţinem cont că oamenii comunică şi prin
intermediul gesturilor , prin anumite acţiuni . Ei intră în interacţiuni , dar aceste interacţiuni sunt
interacţiuni mute . Oamenii comunică de asemenea prin imagini , cum este cazul în operele de artă .
Există , cu alte cuvinte , un întreg domeniu al comunicării neverbalizate . Toate formele pot fi studiate
având în vedere împrejurarea simplă că în contextele interacţiunilor social-umane , care alcătuiesc
domeniul obiect al teoriei comunicării , exprimările verbalizate şi exprimările neverbalizate sunt perpetuu
legate . Nu avem , altfel spus , exprimări neverbalizate care să nu conţină , fie şi numai implicit ,
exprimări verbalizate ; orice exprimare neverbalizată este “tradusă” sau cel puţin “traductibilă” într-o
exprimare verbalizată . Din acest motiv , studiul comunicării verbalizate este nu numai o cheie , ci şi o
cheie suficientă pentru a înţelege comunicarea în general .
Oaltă formă a comunicării este discursul. Spre deosebire de acţiunea comunicativă, el nu
admite exprimări extraverbale ; el se poate purta numai în forma comunicării verbalizate . Înţelegerea
care se obţine prin acţiunea comunicativă este o înţelegere faptică;cea care se obţine prin discurs este o
înţelegere discursivă . Delimitarea formei mai înalte a comunicării , care este discursul , satisface mai
bine decât distincţiile teoriilor empirice ale comunicării nevoile unei teorii a raţionalităţii care depăşeşte
restricţiile spre o identificare a raţionalităţii cu adecvarea la lumea dată în experienţă , ce se stabileşte prin
întemeiere în cadrul unui proces comunicativ deschis . Discursul este cadrul întemeierii ce asigură
raţionalitatea propoziţiilor , cţiunilor şo obiectivărilor lor , presupunând o situaţie de vorbire ideală în care
domneşte exclusiv coerciţia propriu-zis fără coerciţie a celui mai bun argument , care permite verificarea
metodică obiectivă a susţinerilor şi soluţionarea motivată raţional a problemelor practice.
Habermas stabileşte o legătură între comunicare pe de o parte şi sreucturile funcţiilor şi
rolurilor sociale pe de altă parte . Astfel , el include în teoria comunicării , pe lângă componentele tehnice
şi psihologice şi cele sociale , instituţionale ale comunicării . Habermas observă că orice comunicare
presupune transmiterea rapidă , nedeformată a informaţiei dar şi probleme socio-umane cum sunt
“recunoaşterea” reciprocă a vorbitorilor, recunoaşterea de către ei a normei interacţiunii lor etc .
Habermas renunţă la conceptul uzual al înţelegerii conform căruia înţelegerea apare când cei doi
vorbitori schimbă informaţii şi atribuie unei expresii aceeaşi semnificaţie . Înţelegerea se produce atunci
când “între membrii unei comunităţi lingvistice se realizează un acord în privinţa justiţiei unei exprimări
relativ la un fundament normativ recunoscut în comun” . Habermas cercetează comunicarea plecând de
la o bază sociologică : comunicarea satisface în societate nevoia de “coordonare a secţiunilor” .
“Înţelegerea implicită de comunicare” este însăşi mecanismul de coordonare a acţiunilor . “Acţiunea
comunicativă” a vorbitorilor e mereu plasată în “contexte situative” care sunt la rândul lor , părţi din
lumea trăită a vieţii participanţilor la comunicare . Din acest moment teoria “acţiunii comunicative” se
prelungeşte organic într-o teorie a societăţii . Societatea e deci o comunitate în sensul că indivizii ce o
compun preiau comportamentul altuia în formarea propriului comportament ca o condiţie a posibilităţilor
vieţii sociale .

220
 Raţionalitate şi identitate
În perioadele de criză ale istoriei, care au fost numeroase în secolul nostru , ceea ce
frapează e bulversarea practicilor sociale , răsturnarea lor bruscă şi de multe ori violentă . Dar dintre toate
urmele pe care le lasă aceste crize , cele mai adânci sunt cele de identitate. Se dagajă sentimentul că
oamenii n-au avut niciodată şi nu pot avea o identitate proprie , coerentă , că ei sunt fiinţe fără identitate.
Cei mai zeloşi susţinători ai fostului regim ajung cei mai severi judecători şi acuzatori ai întregii societăţi
. Oamenii îşi pierd identitatea , se metamorfozează în contrariul a ceea ce au fost , o fac dispreţuind orice
dimensiune etică. Câteodată se pare că oamenii nu au o identitate singulară , specifică , că ei trebuie s-o
schimbe continuu , altfel nu pot supravieţui . Atunci se pune întrebarea : care este valoarea întregii culturi
, dacă ea nu reuşeşte să cimenteze o identitate a oamenilor , una rezistentă ? Printre meritele filosofiei se
numără şi acela de a forma identitatea omului . Încă de la începuturi ea s-a rupt de mit , raţionalizându-l ,
sintagma “cunoaşte-te pe tine însuţi” devenind chiar finalitatea sa primordială .
Majoritatea oamenilor secolului au încercat să-şi asume o identitate printr-un stil de viaţă
adoptat , prin îmbrăţişarea unor idei , valori şi scopuri, dar puţini au ştiut care sunt atributele unei
identităţi autentice . Identitatea omului ţine în primul rând de formarea unei conştiinţe de sine individuale
care presupune îmbrăţişarea unor sensuri culturale şi umane , a unor idei şi valori filosofice, aceasta fiind
baza pe care se constituie fiinţa individuală . În al doilea rând , identitatea umană presupune şi o
dimensiune etică , o coerenţă morală a omului . În plus , mediul socio-cultural, istoric , formează matricea
constitutivă a identităţii individuale . I ndividul alege din modelele socio-culturale pe care le găseşte ,
chiar şi atunci când vrea să fie original . Ultimul plan al identităţii omului ţine de voinţa individuală de a
se manifesta în viaţa socială , de a se împlini prin acţiune căci fără această din urmă verigă , identitatea
individului rămâne doar un atribut al subiectivităţii sale , o expresie a unei lumi interioare care nu se
exteriorizează şi deci nu are valoare socială . Acţiunea individului trebuie să ţină cont de existenţa socială
, de practicile instituite , adaptarea şi corectarea continuă a sa fiind indispensabile . Societatea are o forţă
uniformizatoare , trebuie să o recunaştem , are tendinţa de a-şi subordona indivizii principalelor sale
mecanisme iar oamenii acceptă să renunţe la o parte a identităţii lor . Astfel ei devin sursa unor conflicte
acute între conştiinţa de sine şi mediul social . Premisa necesară forjării unei identităţi individuale este
însuşirea unei gândiri critice , drept articulaţie a conştiinţei de sine . Numai raţiunea critică poate întemeia
o singularizare specifică , diferenţiată a omului pentru că ea poate releva punctele de incidenţă dintre
aptitudinile, atributele şi valorile universale , între actele morale şi cele imorale . Dacă regimul dictatorial
dorea uniformizarea oamenilor, pluralismul politic din regimurile democratice se bazează pe tendinţa de
manipulare a informaţiilor , urmărindu-se standardizarea reacţiilor individuale . E vizată depersonalizarea
indivizilor , îmbrăţişarea unor puncte de vedere neraţionale . Disciplina partidelor implică limitarea
identităţii individului , a gândirii sale critice , a criteriilor sale etice . Astăzi , identitatea individuală
continuă să fie mai degrabă o dimensiune ideală decât reală . aocul prăbuşirii societăţii anterioare a
provocat o debusolare spirituală , cu atât mai gravă cu cât în ciclul axiologic produs s-au propus numai
surogate , unele chiar perniciose . Incapacitatea de a-şi construi o identitate este simptonul cel mai
profund al crizei individului pe care o traversăm . Dezorientarea , confuzia spirituală îngreunează
restabilirea echilibrului individual , curajul unei acţiuni adecvate . Elaborarea unor noi direcţii teoretice şi
axiologice , care să reziste confruntării cu marile probleme ale omenirii contemporane , cu
disfuncţionalităţile sale , se loveşte de mari dificultăţi . În momentele de criză , e nevoie de rearticularea
conştiinţei umane în aşa fel încât stările afective să nu mai poată fi manipulate , întoarse împotriva
raţiunii, pentru ca ea să reziste presiunilor politice şi economice . Apelul la raţionalitate , reprezintă
premisa indispensabilă a asigurării rezistenţei identităţii la orice atac .
Dacă trecem de la criza de identitate individuală la criza de identitate a societăţii civile ,
putem spune că în prezent criza morală a relaţiilor interumane este cea mai profundă . Societatea civilă nu
are o conştiinşă de sine omogenă , care să-i sudeze pe membrii săi în entităţi de sine stătătoare . În
perioadele de criză , conduita grupurilor sociale suferă grave perturbări . Incertitudinile , nesiguranţa şi
anxietatea grupurilor sociale pentru destinul lor s-au agravat . (De exemplu : criza de identitate a societăţii
civile proprie Republicii de la Weimar a dus la prăbuşirea democraţiei şi la o brutală involuţie a istoriei .
Manifestarea cea mai vizibilă a crizei este degradarea cinică a condiţiei morale a conştiinţei etice .
Debusolarea etică duce la lipsa de raţiune , îi face pe mulţi să creadă că totul este permis, căci propria
221
conştiinţă este singurul judecător valabil al lumii . Apare conştiinţa narcisistă , care se justifică pe sine
însăşi în toate împrejurările , care diminuează până la negare rolul raţiunii şi al valorilor ei în stabilirea
conduitei umane . Ea stimulează alunecarea în idolatria iraţionalităţii , humusul tuturor devianţelor umane
. Conştiinţa narcisistă opacizează valorile democratice şi etice care dau contur ideii de om ca fiinţă
universală , ideii de umanitate . Eul se eliberează de responsabilitatea socio-umană . Pentru el nu contează
conştiinţa celorlalţi decât în măsura în care i se aliniază . Conştiinţa narcisistă încearcă să legitimeze
sublimarea prin subterfugii fals filosofice de tip etilist prin care oamenii sunt divizaţi în două categorii :
noi , cei puri şi voi cei impuri , lichelele . Această dihotomie e repede extinsă şi în plan politic , cei dintâi
fiind anticomuniştii , cei din urmă comuniştii. De fapt postularea diviziunii între noi şi voi e menită să le
confere emiţătorilor unei asemenea aserţiuni o aură morală , ipostaze de judecători morali , de parcă nu
ştim că nimeni nu poate întruchipa rolul de judecător moral pentru ceilalţi , asemenea postură revenindu-i
fiecăruia pentru sine . Depăşirea crizei de identitate a oamenilor fiind astăzi legată de restabilirea
fizionomiilor etice şi de normalizarea societăţii civile , care poate să includă treptat sursele poluării
morale a relaţiilor interumane . Găsirea unui echilibru între cunoaşterea lumii şi reversibilitatea
individuală este cheia refacerii identităţii umane . Raţionalitatea unilaterală , ca şi emoţionalitatea gregară
sunt cele două deformări cărora le-a căzut pradă individul în acest secol . Opuse raţiunii umane , ce
implică unitatea dintre intelect şi sensibilitate , ele au fost utilizate de curentele diversioniste , de
dictaturile totalitare , pentru a aservi individul , a-l slobozi .
Bibliografie:
A. Marga - Raţionalitate , comunicare , argumentare , Ed . Dacia , 1991

De la raţionalitate la raţionalitate “comunicativă” -Despre teoria socială a lui

Jurgen Habermas-

Date bibliografice:
Jurgen Habermas s- a născut în 1928 la Dussenldaf. Până în 1954 (după absolvirea din 1949)
învaţă filozofie, istorie, economie şi psihologie la Universităţile din Gottingen şi Bonn. Între 1955 şi 1959
este asistentul lui Th. Adorna. Invocăm perioada 1961 - 1964 când predă filozofie la Heidelberg. Revine
în 1981 în Frankfurt unde din 1983 este profesor de sociologie.
La sfârşitul anilor ‘60 Habermas recunoaşte că acţiunea socială nu poate fi explicată numai prin
modelul acţional al muncii, deoerece într- un model teleologico - raţional nu se poate explica
interacţiunea, sau altfel spus nu se poate explica derularea comunicaţiei intersubiective. Susţinea că
interacţiunea dintre persoane şi obiecte apar numai prin acţiunea comunicativă dintre o persoană şi alte
persoane.
Munca este o acţiune raţională teleologică. Poate să fie îndreptatăspre realizare de scop sau poate
să fie o alegere raţională sau amândouă.
Interacţiunea este o acţiune comunicativă dintre mai multe persoane şi este orientat de simboluri.
În funcţie de aceste două tipuri de acţiune diferenţiază în două subsisteme pe societatea luată în sens larg.
Societatea apare ca o dihotomie. Specificul societăţilor înalt dezvoltate o vede în faptul că subsistemul
acţiunii raţionale - teleologice a muncii intră atât ăn sfera politicului cât şi în sfera interacţională. În sfera
politicului devin mijloace de legitimizare a puterii laolaltă cu ştiinţa şi tehnica. Astfel ştiinţa şi tehnica
posed funcţii legimititazoare din momentul devenirii lor în mijloace de producţie eficiente. Prin ethosul
neutru al acţiunii raţionale de scop sau finalitate se măsoară succesul adaptării şi integrării. Ex: skinheadi?
neadaptaţi pentru că au valori naţionale. El a încercat o apropiere a structural funcţionalismului cu
sociologia modernă a conoaşterii prin evidenţierea a două categorii de bază una avănd o istorie
eminamente anglo - saxonă, cealaltă însă provenind dintre filozofia germană: sistemul şi universul vieţii.
Aceste două categorii sunt de fapt colectoare teoretice a acţiunilor de tip comunicativ şi de muncă. Din
punctul de vedere a sistemului a luiParsons,sociologia este angrenată în studierea activităţii de fixare şi
atingere de finalităţi a sectorului economic şi politico - administrativ. Universul vieţii a gândirii germane
nu face altceva decât analize schemelor de integrare, de socializare. Aşadar când funcţionalismul se ocupă
de sistem neglijează condiţiile integrării, socializării închegate tocmai în universul vieţii. Dar tot aşa şi
222
cănd sociologia modernă a cunoaşterii se concentrează asupra structurii normativo - simbolice neglijează
ceea ce este peste astea - sistemul. Însă la cercetarea sistemelor sociale aceste două planuri trebuie tratate
contextual şi coerent. Asta este soluţia lui Jurgen Habermais încă din 1973.Logica sistemului poate să fie
în contradicţie cu logica universului vieţii.
Drumul parcurs de universul vieţii de la “distrugerea” miturilor, secularizarea religiei până la
filozofii, ideologii şi formarea identităţilor particulare de grup era totdeauna compatibil cu modurile de
funcţionare a sistemului. Astăzi însă, după anii ‘70 prin creşterea forţelor de producţie a dus la schimbări
în structura de interacţii a universului vieţii, iar aceste schimbări împiedică realizarea optimă a
funcţiunilor sistemului (ex: anomia, şoc ecologic, tulburări colective de personalitate). Însă dacă sistemul
lasă în sfera publică valorile şi scopurile proprii de dezvoltare, acestea sunt nimicite (ex: problema
centralelor nucleare). Dacă nu lasă aceste scopuri în sfera publică a comunicării în universul vieţii atunci
sistemul pierde din legitimitate. Este o dilemă foarte gravă. Problema este de fapt că sistemul politic
trebuie să formuleze imperative raţionale nu numai pentru sistemul economic ci trebuie să introducă în
sfera publică a câtorva exigenţe funcţionale, care odată intrate se transformă în motive şi motivaţii de
învăţare şi acţiune conform maximelor sistemului. Dar relaţia sistemului cu sfera publică a devenit
conflictuală, deoarece politicul ca un subsistem al “sistemului” nu este “nebun” ca să distrugă ?
economică doar pentru satisfacerea nevoilor dealtfel democratic legitime ale universului vieţii. În schimb
însă, sistemul conform raţiunii economice sugrumă universul vieţii. Lumea vieţii este colonizată de
răbdare. Soluţia la această dilemă ar putea reprezenta după Habermas un nou tip de raţionalitate, care să
înlocuiască raţionalitatea de tip sistem. Acest nou tip de raţionalitate o cheamă: comunicarea orientat spre
reconciliere socială.
După părerea lui Habermas cercetarea structurii specifice a lumii vieţii cât şi tipul de acţiune
comunicativă specific lui este obiectuul sociologiei.
Acceptă diferenţierea funcţională propusă de Weber, Parsons, Luhman, dar faptul diferenţierii
explică prin lumina lumii vieţii. Explică ca şi Marx patologiile lumii vieţii prin efectele nedorite ale
diferenţierii funcţionale. Raţiunea comunicării că o acţiune socială, are la Weber o definire de intenţie de
acţiune, adică premărgătoare acţiunii. După Habermas există două tipuri de acţiue comunicativă: acţiunea
strategică şi acţiunea orientată spre reconciliere socială. Primul este o acţiune instrumentală, dacă se
urmăreşte - prin folosirea tehnicilor de acţiune - o eficienţă sporită. Toate acţiunile ce nu sunt legate de de
o finalitate sau un succes sunt acţiuni comunicative. Ce înseamnă orientarea spre reconciliere socială?
Este “procesul de negociere a asocierii subiecţilor capabile de comunicare şi acţiune” . Această înţelegere
are scopul consensului, consensul realizat prin cooperare, înţelegere, compromis. Această înţelegere este
prezentă în limbajul uman. Baza normativă dorită de noua teorie socială se află în limbaj, în reciprocitatea
înţelegerii derivate din comunicare.
Prin acţiunea comunicativă se înţelege nu când în centrul acţiunii sunt interese personale sau nevoi
individuale, ci când acţiunea este coordonată de acturi de reconciliere, de înţelegere.
Habermas prezintă patru tipuri de acţiuni:
a) acţiunea teleologică,care urmăreşte realizarea unei finalităţi şi alegerea cea mai adecvată
(eficientă) dintre alternative;
b) acţiunea normativă unde există în cadrul grupurilor valori comune şi membrii grupului se
orientează după ele;
c) acţiunea comunicativă: este vorba de interacţiunea a două subiecte cel puţin, care sunt abile de
comunicare verbală. Au de gând găsirea acorduluiăn armonizarea acţiunilor lor. Aici conceptul central
este interpretaţia.
În cazul acţiunii teleologice avem presupus o singură lume obiectivă. Aceste acţiuni sunt validate
prin enunţuri cu caracter faptic de conţinut propoziţional (adevărat sau fals). Important este că reuşita
depinde şi de alţi, care sunt amabili de cooperare numai în cazul când acesta coincide cu intervalele lor
egocentrice.
În cazul acţiunii normative pe lîngă lumea obiectivă intră şi lumea socială a actorului.
Lumea socială este lumea contexturilor normative. Acţiunile sunt validate prin justeţea normativă (valid
sau invalid). Acţiunea dramaturgică este o interacţie socială, unde actorii se “autodeschid” reciproc. O

223
pun subiectivitatea la mai vizibil şi încearcă să o facă acceptată de public. Un fel de incredibilitate
subiectivă.
Acţiunea comunicativă presupune atât lumea obiectivă şi socială, cât şi lumea subiectivă în
prelucrarea definiţiilor formulate la intersecţia acestor trei lumi. Asfel validarea acţiunii comunicative
impuse, a tuturor categoriilor de validare: 1) adevărul propoziţional (adev. - fals.);
2) justeţea normativă (valabil - nevalabil);
3) credibilitate subiectivă (credibil - incredibil).
Specificitatea acţiunii comunicative este, deci faptul, că reprezintă o căutare de înţelegere
într - un proces de interpretare cooperativă. Înţelegerea se succede pe trei nivele după categoriile de
validare:
- când cineva vrea să înţeleagă faptele;
- când cineva vrea să înţeleagă un context normativ;
- când cineva vrea să înţeleagă o raportare subiectivă
Putem vorbi despre conversie când accentul se deplasează de la acţiuni de finalitate spre
acţiuni de comunicare. El înţelege prin modernizare (ca şi Weber de altfel) diferenţierea sferelor
ontologice şi separarea tipurilor de acţiuni aferente acestor sfere în care unul ca acţiune raţională legat de
sfera economică şi politică devine dominant. Cu toate că un tip de acţiune este adecvat în sfera ontologică
generic pentru ea s - a făcut o lărgire a planului de aplicare a acţiunii raţionale şi în alte sfere ontologice.
Astfel aplicarea acestui tip de raţionalitate în sfere ontologice unde funcţionează alte legi ca în sfera
economică seste malefic pentru existenţa acelui subsistem unde se implantează.
Diferenţierea formelor înalt organizate ale sistemului economiei de piaţă sparge formele
convenţionale, tradiţionale ale solidarităţii şi nu produce o orientare normativă care ar fi forma organică a
solidarităţii. Durkheim diagnotiza situaşia în felul următor: morala universală şi formele democratice ale
voinţei politice sunt prea slabe ca să echilibreze efectele dezintegrante ale diviziunii sociale a muncii. Aşa
ajung societăţile moderne în situaţii anomice. De aici drumul ţine spre ideile lui Habermas: întrucât
formele tradiţionale ale solidarităţii, normele colective şi valorile sociale trebuie înlocuite cu formele
stabilite la nivele superioare ale reconcilierii atins pe calea comunicării.
Comunicarea se face în cadrul orizontului, a universului vieţii, adică cei ce comunică sau
cei ce recepţionează prin interpretările şi acţiunile de vorbire se situează în spectrul lumii vieţii în care
sunt fixate structurile înţelegerii intersubiective posibile. Aici se poate formula cerinţe reciproce atât
pentru vorbitor cât şi pentru ascultător în privinţa celor trei criterii de validitate pentru acţiunile
comunicative, ce presupun prezenţa lumii subiective, obiective şi socială.
Schema lumii vieţii a lui Habermas arată că aceasta este constitutiv în privinţa înţelegerii.
El înţelege prin societate acele sisteme legitime, care regulează raportul dintre actorii comunicaţiei cu
grupuri sociale, astfel generând solidaritatea social.

schema
A - actor
AC - acţiune comunicativă
- săgeţi duble: raportări la lumi ontologice
Lumea vieţii este formată din următoarele subsisteme:
- subsistemele- inovaţiei şi adaptării;
- a identităţii de grup;
- publicitatea democratică.
Toate aceste subsisteme urmăresc integrarea şi continuitatea normelor şi continuitatea
normelor şi ? Reproducţia lumii vieţii se face prin reproducţia culturală, integrare socială şi socializare.
Fiecare dintre aceste procese sociale de reproducţie pot contribui la o mai bună sau mai slabă funcţionare.
Iar în sfârşit tulburările în reproducţie apar ca pierdere de sens, anomie şi boli psihice.
Cultură Societate Personalitate
repr. pierdere de retragerea criyă de
Culturală sens legitimităţii orientare sau educaţie
integrare nerelevante anomie alienare
224
socială identităţilor colective
socializare discontinuitate retragerea patologii
în tradiţii motivelor psihice
În sfârşit se poate trasa funcţiile acţiunii orientate spre înţelegere. Acest model al funcţiilor
reproductive a acţiunii comunicative apare astfel:
Cultură Societate Personalitate
repr. tradiţii, cunoştinţ reînnoirea
culturală tezaurul e cunoştinţelor
cunoştin înnoite educativo -
ţelor cu formative
cultural caracter
e legitimiz
ator
integrare imuniza activităţii reproducţia
socială rea recunoscute pathernurilor
unui coordona de apartenenţă
grup rea socială
de intersubi
orientări ectiv
de
valoare
socializare însuşire interioriz formarea
de area identităţilor
cultură valorilor

225
 LOGICISMUL – ETAPĂ ACTUALĂ DE RECONSTRUCŢIE
CATEGORIALĂ ŞI METODOLOGICĂ A SOCIOLOGIEI

Ca imagine epistemică a unei realităţi în permanentă dezvoltare, sociologia şi-a câştigat statutul de
ştiinţă în continuă elaborare atât sub raportul încărcăturii semantice a conceptelor şi categoriilor, cât şi sub
raportul deschiderilor praxiologice ale metodologiei. Pe aceste coordonate, schimbările periodice de
paradigmă fac parte din normalitatea sociologiei, declinul şi avatarurile unor orientări făcând şi ele parte
din reconstrucţia periodică a cadrelor sale teoretice pentru a se sincroniza, ca instanţă epistemică, faţă de
ritmurile şi propoţiile efective ale dezvoltării realităţii sociale nemijlocite.
Cea mai recentă reuşită în reconstrucţia paradigmei sociologice poartă numele de: orientare
“logicistă” şi este un rezultat al aceluiaşi “laborator” de gândire novatoare pe care l-a reprezentat,
dintotdeauna, Franţa – a cărei “fiică spirituală” este sociologia.
Preocupat de finalitatea cercetărilor socilogice de teren, Pierre Naville s-a afirmat în comunitatea
ştiinţifică de profil prin contribuţia adusă la definirea unei “logici a sociologiei”, care să clarifice raportul
optim dintre datele empirice şi conceptele sociologice utilizate, în mod curent, în diagnoza socilogică.
Audienţa sa poate fi un rezultat al numărului mare de lucrări publicate (aproape 35 volume), dar ea se
bazează în primul rând pe maniera polemică de abordare a problematicii sociologice de la sfârşitul anilor
’70 şi începutul anilor ’80. Este vorba de tendinţa de abordare a modelului pozitivist şi neopozitivist ca
urmare a eşecului matematizării cunoaşterii sociale, în favoarea viziunii istorice şi critice asupra
socialului, precum şi a recurgerii mai frecvente la sinteza teoretică, la interpretarea teoretică sau la
încercarea de repolitizare a ştiinţelor sociale.
În replică faţă de tendinţele enumerate P. Naville194 argumentează în favoarea formalizării teoriei
sociale ca singura modalitate de a depăşi intuiţionismul, descriptivismul şi aproximaţia în cunoaşterea
ştiinţifică a societăţii195. În acest context, pledând pentru preluarea selectivă a ceea ce s-a dovedit a fi valid
în principiile neopozitivismului (tehnicile de cuantificare şi metodele de calcul) P. Naville propune o
reconstrucţie logică a sociologiei pornind de la următoarea ipoteză: “Populaţiile, producţiile, consumurile,
s-au multiplicat în ultimele două secole într-un ritm care face necesară reexaminarea economiei şi ca un
cadru aproape imuabil de analiză a lor. Ele cer depăşirea metodelor şi tehnicilor matematice cărora li s-au
adaptat… Pe scurt, ar trebui, trebuie să propunem un nou mod de a raţiona şi calcula, cel care este al
logicii. Iată ce-I va învăţa secolul al XXI-lea pe analiştii sociali, şi chiar şi pe alţii”196.
Din punct de vedere istoric, cercetările sociologice pot fi clasificate în două mari tipuri:
a) cercetările clasice de tip “identificare”, prin care comportamentele, relaţiile, faptele,etc. sunt
transpuse în “date empirice” pe baza cărora, prin intermediul conceptelor sociologice se elaborează un
diagnostic fiecărui fenomen sau proces social studiat. Respectiv, putem formula rezerva conform căreia
între datele rezultate în urma cercetării de teren şi spaţiul semantic al conceptelor nu a existat întotdeauna
o relaţie de corespondenţă, fapt care apermis ingerinţa, nu tocmai legitimă sub raport ştiinţific, a
subiectivităţii cercetătorului sau a beneficiarilor cercetării de teren respective;
b) cercetarea semnificaţiei numerice a seriilor de date prin recursul la aparatul conceptual şi
metodologic al matematicii. “Frecvenţele statistice” pe care-şi întemeiază acest tip de cercetări presupusa
lor obiectivitate sunt şi ele vulneranbile deoarece modelul de investigare nu poate surprinde ceea ce este
nerepetitiv: cazul clinic, adică fie un fenomen necunoscut înainte, fie unul izolat, fie forma
nestandardizabilă a unui fenomen complex, dar perceput statistic. Modelul, deşi se bazează pe frecvenţe
relative şi are, deci, relevanţă statistică, rămîne destul de aproximativ faţă de complexitatea reală a
spaţiului social. Pe de altă parte, utilizarea schemelor rămâne şi ea deschisă controverselor deoarece în
scheme frecvenţele fiind absolute, nu mai au semnificaţie statistică şi nu pot nici ele surprinde aspectele
194
P. Naville: Sociologie et logique. Esquisse d’une theorie des relations, Paris, Press Universitaires de
France, 1982
195
U. Ion: introducere în sociologia contemporană, Bucureşti, 1985, p. 155
196
P. Naville: Op. cit., p. 8
226
nealgoritmizabile ale umanului. Conştienţi de aceste limite, cercetătorii sociali recurg, în prezent, la
modele sistemice descriptive de analiză, care, prin faptul că şi ele “recurg la o logică ce nu este cea care
are curs în viaţa reală”197 pun mereu în discuţie caracterul ştiinţific al diagnozelor.
Transgresarea tuturor impedimentelor enumerate s-ar putea realiza, în concepţia lui P. Naville,
printr-o reconstrucţie logică a fundamentelor teoretico-metodologice ale sociologiei. Noua logică a
sociologiei ar trebui să se bazeze pe următoarele principii:
1) ca ştiinţă social-umanistă, sociologia este o ştiinţă deductiv-formalizată, neutră axiologic şi
neimplicată efectiv în istoria reală a societăţii;
2) grupările umane pe care le cercetează trebuie să fie abordate ca “reţele abstracte”, nu în
calitatea lor de “ansambluri umane concrete”, această perspectivă conferind echivalenţă “obiectului de
studiu” al sociologiei, cu obiectele de studiu din fizică sau matematică;
3) relaţiile şi acţiunile sociale prezintă interes pentru sociologie numai în calitatea lor de
“operatori specifici şi formalizaţi” care conferă caracter deductiv investigaţiei sociologice şi sociologiei
ca ştiinţă;
4) logica sociologiei urmează logica genezei şi dinamicii structurilor sociale existente în spaţiul
social, iar “operatorii formali ai sociologiei derivă din structurile societăţilor, cel puţin în măsura în care
operatorii logicii matematice sunt elaboraţi pornind de la dezvoltarea reală a comportamentului uman,
colectiv sau nu”;
5) conjuncturile reale şi istoria evenimenţială nu trebuie să fie prezente în raza de acţiune a
operatorilor decât ca “referenţi antecedenţi”. Concret: logica cercetării sociale nu trebuie să fie influenţată
de conţinutul proceselor sociale, ci doar de sensul şi semnificaţia comunitară a lor, raportate la cadrele
obiective ale spaţiului social;
6) diagnoza socială nu se substituie ăn nici un moment deciziei, ci oferă doar sugestii calificate
pentru alternative decizionale realiste;
7) sociologia “ia pulsul” evoluţiei sociale reale, în timp ce politica intervine în mod nemijlocit
asupra structurilor sociale antrenând oamenii în “crearea unor civilizaţii experimentale”. Acurateţea
intervenţiei şi eficienţa preliminată a “experimentului social” depind, însă, de pertinenţa diagnozei
sociologice care s-a dovedit a fi indispensabilă pentru societăţile moderne;
8) diviziunea muncii din societăţile scientist-thnocratice impune trecerea de la logica raţionalistă
generată de structurile sociale “binare” (de clasă, ale capitalismului clasic), la o logică pluralistă, de tip
dialectic, construită pe structura socială polivalentă a realităţii contemporane. Domeniul logico-matematic
trebuie extins şi asupra contradicţiilor în care “logica matematică a dechis căile, poate cele mai
interesante ale analizei sociale”198.
Această “extensie” este imperios necesară în primul rând pentru că realitatea socială căreia îi ssunt
imanente contradicţiile, nu poate fi cunoscută prin enunţuri al căror criteriu de adevăr este non-
contradicţia. Adevărul logic trebuie să fie pus în concordanţă cu adevărul social mai întâi prin acceptarea
faptului conform căruia logica raţionalistă occidentală, nu este decât o formă posibilă, de structurare a
gândirii umane, care a mai cunoscut şi logica asiatică, de exemplu, chineză şi indiană, care a supravieţuit
fenomenelor de mondializare pe care le-a promovat industrializarea. Acceptarea, şi sub aspectul logicii, a
pluralismului lumii contemporane este o necesitate obiectivă mai ales acum când încercările de
formalizare a logicii hegeliene au eşuat prin opera lui P.Dubarle (tentativa de reducere a logicii lui Hegel
la algebra lui B. Boole), a lui J. Gorren (tentativa de reducere a sistemismului lui G Boole la un caz limită
al triadei hegeliene prin recurgerea la empirismul logic), a lui L. Apostel (care a dovedit
incompatibilitatea principiilor hegeliene cu principiile ciberneticii). Cât îl priveşte pe K. Marx, acesta,
consideră P. Naville, prin ignorarea calculului probabilităţilor şi a statisticii matematice a rămas la nivelul
unei “algebre generale a raporturilor de producţie… care nu este destinată decât formalizării unei serii de
raporturi, nu şi calculării ei; este vorba, mai curând de aritmetică decăt de algebră sau logică, deoarece se
referă la raporturi între mărimi numerice”199.

197
P. Naville: Op. cit., p.39
198
P. Naville: Op. cit., p.104
199
P. Naville: Op. cit., p.104
227
 În prezent, însă, societatea scientist-tehnocratică este profund diferită de cea a lui Marx şi se
caracterizează prin faptul că “raporturile sociale de azi s-au generalizat şi diversificat într-o asemenea
manieră, încât mijloacele matematice ale măsurării lor, valide către anul 1850, trebuie să fie astăzi
dezvoltate prin instrumentele de azi, încă şi mai puternice. Altfel spus, extensia domeniului matematico-
logic la structuri încă neidentificate în epoca lui Marx şi Engels (şi, uneori existente deja, dar ignorate de
ei), devine singura capabilă să analizeze structurile economico-sociale, şi mai mult chiar, să le poată
anticipa evoluţia. Şi tocmai în domeniul contradicţiilor se pare că logica matematică a deschis căile cele
mai interesante ale analizei sociale”200.
Contradicţiile sociale, care particularizează inconfundabil spaţiul social, au relevanţă la nivelul
claselor sociale. De aceea, pentru a ajunge la semnificaţia autentic sociologică a contradicţiilor, trebuie
mai întâi să considerăm clasa (socială) ca fiind în aceeaşi măsură şi obiect al logicii claselor ca o logică a
relaţiilor: “clasele (mulţimile)sunt relaţii, pentru că ele îşi datorează particularitatea unui tip determinat de
relaţia ierarhică sau de ordine, tip indicat prin funcţiile predicaţionale”201.
O astfel de accepţiune a clasei permite depaşirea irelevanţei clasificărilor numerice prin clasificări
logice de relaţii, respectiv tratarea lor drept”clase de relaţii care pot fi aplicate oricărei structuri sociale ce
comportă aceste relaţii”202. Sociologia viitorului va fi o “logică a relaţiilor sociale, fie nu va fi de loc !”.
Ca logică a relaţiilor, sociologia permite atât “îndepărtarea dilemei în care ne închid formaliştii şi
empiriştii, dilema alegerii ăntre adevărul formal şi haos”203, cât şi abordarea, cu pertinenţă ştiinţifică a
claselor sociale ca “simultan reale şi formale, graţie transformărilor succesive ce respectă o structură de
relaţii invariante, modificând doar expresia acestor relaţii”204.
În acest context, se impune următoarea concluzie: sociologia nu poate ajunge şla adevărul social
decât dacă se sprijină pe o teorie ştiinţifică a claselor sociale. O astfel de teorie nu este posibilă decît prin
formalizarea logică a întregului spaţiu social, fapt care nu se poate realiza decât prin reconstrucţia
sociologiei ca ştiinţă socială cu aportul descoperirilor din matematică şi logica modernă. Disociinu-se de
confuziile generate deeşecurile amintite anterior, P. Naville face câteva precizări de fond: “noua
sociologie fructifică doar aplicarea matematicii la studiul fenomenelor sociale; nu de matematici aplicate
ştiinţelor sociale este vorba, ci de matematici care se aplică acestora”205, iar măsurarea are sens, numai
când se aplică relaţiilor, acestea fiind, comportamentele reperabile ale mulţimilor sociale concrete.
Privite în structura lor binară, relaţiile îşi relevă caracteristicile de reflexivitate tranzitivitate şi
reciprocitate, permiţând renunţarea la cauzalitatea tradiţională (deterministă) în favoarea unei cauzalităţi
întemeiate pe implicaţia logică, aceasta fiind forma de cauzalitate socială prin care complexitatea
contradicţiei sociale poate fi redusă la opoziţii simple, la diferenţe şi “alternative sociale complementare”.
În acest scop P. Naville propune “o algebră productivistă, o înlănţuire de creşteri care comnină aleatorul
cu determinatul”206.
Din punct de vedere practic, “este mai productiv pentru cercetarea concretă să abordăm
complexiatea spaţiului social pe baza principiului realismului claselor sociale” conform căruia clasele
sociale, în calitatea lor de sisteme de relaţii se găsesc ierarhizate pe trei niveluri:
1) realismul naiv sau empiric, care defineşte accepţiunea calsei sociale în cadrul cunoaşterii
spontane;
2) realismul de ordinul al doilea reflectă sistematizarea componentelor prin intermediul
distribuţiilor statistice, al sociogramelor, al modelelor funcţionale;
3) realismul superior vizează identificarea structurilor în care operează grupările sociale.
Prin intermediul “algebrei productiviste”, contradicţiile pot fi localizate pe o scală care
relativizeză antagonismele, multiplu condiţionate, făcându-le comparabile şi comensurabile ca intensitate
şi ca areal.

200
P. Naville: Op. cit., p.109
201
P. Naville: Op. cit., p.118
202
P. Naville: Op. cit., p.126
203
P. Naville: Op. cit., p.165
204
P. Naville: Op. cit., p.149
205
P. Naville: Op. cit., p.196-196
206
P. Naville: Op. cit., p.205
228
 Modelul reducţiei contradicţiei îl oferă logica “unde aceste implicaţii slabe reduc contradictoriul la
situaţii în care el dispare în avantajul variaţiilor proporţionale imprecise” 207. În cadrele operaţionale ale
logicii, contradicţia antagonistă de tipul A U A se transformă într-o opoziţie simplă de tipul A U B.
consolidarea statutului ştiinţific al sociologiei se va putea face conjugând atât realitatea contradictorie a
faptelor sociale cât şi necesitatea non-contradictorie a enunţurilor în acele logici care:
a) limitează calculul logic la ceea ce poate înregistra limbajul;
b) privesc forme particulare de enunţuri sau procedee empirice precum: logicile neclasice,
polivalente, modale, logica conversaţiei (Wittgenstein), logicile acţiunii, îndeosebi praxiolgia.
În concluzie, P. Naville distinge trei tipuri de sociologii care coexistă în lumea contemporană:
1) sociologiile formale în care sistemele şi modelele se bazează pe analize întreprinse cu aportul
limbajelor strict formale derivate din cel al logicilor modale. Acest tip de logici au drept limite faptul că
nu tratează decât situaţiile generale, susceptibil de a fi formalizate, fiind inoperabile în cazurile particulare
ale contradicţiilor şi opoziţiile dintre diferitele componente ale sistemullui social global.
2) Sociologia practică, ca sociologie a structurii sociale concrete, cuprinde trei ramuri: a)
informaţia, datele, anchetele, ipotezele; b) planuri, proiecte, experimente şi perspectivele executării
acestora; c) moduri de raelizare practică a acestor planuri, metodologia elaborării şi aplicării lor;
3) Sociografia îşi restrînge aria de investigaţie la culegerea de date brute, descrieri, măsurători şi
statistici elementare.aportul conjugat al sociologiei practice şi al sociografiei poate conduce către
surprinderea contradicţiilor sociale reale, dar nu aceasta este realitatea care ar trebui să polarizeze
"sociologia ştiinţifică". Sociologia ştiinţifică este, încă, un deziderat care poate devenu realizabil prin
reconstrucţia logică propusă de P. Naville care avertizează că aceasta nu se confundă cu logica socialului.
De aceasta s-a ocupat R.Boudon.
Apreciat îndeosebi pentru originalitatea cu care a particularizat în sociologia cantitativă franceză
metodologia empirismului american, Raymond Boudon208 s-a impus în sociologia contemporană prin
lucrările privind logica socialului.
Valorificând eforturile lui P.Naville de a reconstrui fundamentele logice ale sociologiei, R.
Boudon este cel ami important sociolog contemporan care a reuşit să elaboreze o perspectivă sociologică
asupra logicii socialului, respectiv o imagine coerentă a articulării tuturor componentelor spaţiului social
în geneza şi funcţionalitatea lor naturală. Acceptând definirea societăţii ca sistem de interacţiune209,
R.Boudon face distincţia între analiza funcţională, prin care înţelegem investigarea unor subsisteme ale
spaţiului social, şi analiza funcţionalistă care defineşte funcşionalitatea întregului sistem social.
În acest context, operează o altă distincţie: aceea dintre interacţiune şi interdependenţă. Prima este
caracteristică formelor sociale organizaţionale, la nivelul cărora sistemele funcţionale de interacţiuni se
concretizează sub forma structurilor de rol. "Atomul logic" al acestora este "actorul" individual care
generează, practic, toate sistemele de interdependenţă. Prin sistem de inerdependenşă se înşelege aceea
componentă a spaţiului social care produce "un efect care nu este explicit căutat de agenţii sistemului, şi
care rezultă din situaţia lor de interdependenţă"210.
Interdependenţa este caracteristică "sistemelor de interdependenţă" din spaţiul preorganizaţional
unde generează comportamente colective sub forma "efectelor de agregare sau de emergenţă". La nivelul
acestora "atomul logic" este "agentul" individual. Interdependenţa se manifestă practic sub forma unei
interacţiuni transfuncţionale care poate avea trei tipuri de efecte:
1) de întărire a interacţiunii prin consolidarea relaţiilor funcţionale;
2) de stabilire s interacţiunii;
3) de inovaţie ca urmare a trecerii la o nouă calitate a relaţiilor funcţionale.
Aceste efecte antrenează şi contradicţia socială ca rezultat al opoziţiilor multiplu condiţionate între
subsisteme şi între agenţi.

207
P. Naville: Op. cit., p.211
208
Născut la Paris, anul 1934; în prezent profesor universitar de sociologie la Sorbona. Împreună cu Paul
Lazarsfeld conduce câteva publicaţii de sociologie
209
- abordarea fincţională (T.Parson, P.Sorokin)
210
R. Boudon:La logique du social. Introduction a l'analyse sociologique, Paris, Hachette, 1979
229
 Prezenţa contradicţiilor indică faptul că s-a ajuns la un punct al evoluţiei în care schimbarea este
iminentă. În locul unei teorii generale a schimbării sociale, R.Boudon propune o teorie analitică a
schimbării considerată a fi singura care poate fi asociată cercetării sociologice.
Potivit acestei teorii analitice a schimbării sociale procesele de schimbare din interiorul sistemului
pot fi clasificate în funcţie de : a) relaţiile cu mediul înconjurător; b) de sistemul de referinţă; c) "ieşirile"
sistemului. Analiza schimbărilor din interiorul sistemului menţine în orizontul de competentă al
sociologiei posibilitatea unui diagnostic precis sau, în cele mai rele cazuri, foarte puţin controversabil.
Aspiraţia de abordare a schimbării sistemului excede compentenţa sociologiei, şi puterea
aparatului său conceptual şi metodologic. Avănd, însă, în vedere "ieşirile" sociologia poate contribui laq
clasificarea proceselor de schimbare în trei categorii:
1) proces de schimbare repetitivă atunci când retroacţiunile dintre "ieşirile " spre sistem sunt
blocate complet sau obturate;
2) schimbarea cumulativă în situaţia in care "ieşirile" reacţionează faţă de sistem, sistemul
percepe aria efectelor şi-şi consolidează capacitatea de reacţie;
3) transformarea socială defineşte situaţia cu totul specială în care retroacţiunea afectează şi
mediul înconjurător, nu numai sistemul însuşi. Transformarea socială, la rândul său, se
manifestă în practică prin două categorii de mecanisme: a) "apelul la mediul înconjurător" prin
care "avocaţii" agenţilor sistemului de interacţiune (partide politice, grupuri de iniţiativă,
presa) transformă sistemul în funcţie de cerinţele mediului; b) mecanisme conflictuale
intergrupuri. Acestea devin manifeste atunci când sistemul de interacţiune a comis agresiuni
substanţiale faţă de mediu, iar acestea trebuie să fie sancţionate de agenţii care au funcţia de
aproteja mediul.
Pentru ca o transformare socială să fie eficientă, ea trebuie să respecte normele logicii
transformării prin intermediul căreia "echilibrul invizibil" conferă sens şi stabilitate dinamicii sociale
reale. Logica socialului pe care o construieşte un model "ideal" de societae comportă, deci, următoarele
secvenţe: agentul, prin interacţiunile sale produce efecte de agregare sau de emergenţă, care se
concretizează în apariţia structurilor sociale ca sistem de interacţiuni. În cadrul acestor sisteme apar
diferenţierile de rol şi structurile de rol, care conferă agentului calitate de "actor" direct implicat în
generarea şi orientarea ionterdependenţelor funcţionale dintre subsistemele sistemului social global.
Implicat în menţinerea potenţialului funcţional al sistemului, actorul cumulează în egelă măsură
prerogative praxiologice în realizarea transformărilor sociale pe baza unei "logici imanente" care asigură
echilibrul "invizibil al spaţiului social".Raţionalitatea socială, atât de des invocată, este mai degrabă
imposibilă, deoarece în practică sociologii întâlnesc doar încercări de raţionalizare prin intermediul
tradiţiei, a obiceiurilor, sau a autorităţilor. Aceşti factori sociali sunt, în realitate, nu forme ale raţionalităţii
sociale, întrucât nu se pot supune criteriilor obiective ale raţionalităţii, ci formelor de menţinere a
iraţionalităţii. Ele trebuie considerate numai "umane", nu şi performante, deoarece sistemele de
interacţiune sunt singurele produse sociale "logice". Totuşi, şi acestea, în practica socială antrenează,
uneori, efecte emergente (non-logice) pe care R. Boudon le numeşte "efecte perverse"211.
Logicitatea sau raţionalitatea sitemelor de interacţiune este conferită de gradul lor de organizare.
Disputa dintre opţiunile pentru aspectele cxantitative sau calitative ale cercetării socilogice, dintre
obiectivismul sau subiectivismul cercetării reprezintă, în mod real, false probleme de importanţă doar
teoretică, deaorece acţiunile oamenilor au loc în condiţii de incertitudine. Or, "incertitudinea explică de ce
deciziile pe …termen lung pot fi rareori considerate ca raţionale…Structura situaţiei îl incită pe agent să
le determine în funcţie de gusturile sale actuale şi nu atât în funcţie de consecinţele îndepărtate ale
deciziei sale"212.
Având în vedere aceste aspecte, logica calsică de tipul "dacă A atunci B" va trebui înlocuită în
sociologie print-o "teorie a implicaţiilor slabe, bazată pe calculu propoziţiilo de tipul "dacă A, atunci
adesea B"213 care permite operarea cu termeni "frecvent" şi "rar". Măsurarea frecvenţei permite realizarea
unei "scalări a intensităţii" relaţiilor dintre fenomenele sociale pornind de la independenţa lor absolută,
211
R.Boudon: Effets pervers et ordre social, Paris , PUF, 1977, p.11-17
212
R.Boudon: La logique du social. Introduction a l'analyse sociologique, Paris, Hachette,1979, p.229
213
R.Boudon: Les matematique en socilogie, Paris, PUF, 1971, p.6
230
trecând prin implicaţiile slabe şi terminând cu relaţiile cauzale"… "analiza cauzală nu poate fi altceva
decât analiza de implicaţii"214.
În acest context, este mult mai normal să considerăm că observatorul social trebuie să se raporteze
la obiectul său de cercetare în aceeaşi manieră cu observatorul din ştiinţele naturii, adică nu plecând de la
teorii generale despre natură, ci plecând de la explorarea analitică a componentelor, trecând prin
înţelegerea locului şi rolului fiecăruia în ansamblu, pentru a se ridica la orizontl de cuprindere a
explicaţiei. Sociografia nu poatew fi exclusă ca fază a cunoaşterii sociologice, dar nici nu trebuie
considerată ca suficintă în economia demersului sociologic. Ea este o secvenţă necesară în descrierea
ariilor de funcţionalitate a fenomenului supus studiului, şi în evaluarea efectelor. La adevăratele cauze se
ajunge numai prin explicaţia sociologică.
Înlăturarea confuziilor dintre descriere şi explicarea fenomenelor sociale este posibilă prin
părăsirea holismului metodologic215 şi trecerea la individualismul metodologic deoarece dezvoltarea
metodelor "nucleare" de investigare şi perfecţionarea tehnicilor sociologice contemporane a demonstrat o
relevanţă mai mare la nivelul aspectelor microsociale: "Astăzi ambiţiile sociologilor sunt, în general, mai
modeste." Date fiind posibilităţile instrumentelor de care sociologul dispune, analiza sociologică modernă
vizează mai degrabă să repereze logica shimbării în sistemul de interacţiune de dimensiuni suficient de
restânse pentru a putea fi abordabile, decât să prezică schimbarea societăţilor pe termen lung"216.
Individualismul metodologic "este un principiu al cercetării sociale care stipulează că faptele,
fenomenele, procesele sociale trebuie să fie explicate în termenii datelor despre persoanele umane
individuale. Indivizii sau actorii individuali implicaţi în sitaţiile interacţionale sunt "atomi" logici ai
analizei sociologice, referinţele prime şi ultime ale oricărei cercetări sociale. Sociologul nu analizează
"agregatele" sociale, adică, totalităţi postlate care sunt insuficient delimitate în timpul şi spaşiul social sau
care nu dispun de organe reprezentative. De exemplu, propoziţia "ţara X nu respectă normele de drept
internaţional şi se dedă la acţiuni războinice" are, din punct de vedere al individualismului metodologic,
sens teoretic, întrucât subiectul propoziţiei desemnează un "actor policefal" (guvrnul) implicat în
mecanismul deciziei colective.
Adică, în acest caz, se face referinţă la o "totalitate" socială bine determinată care dispune de
reprezentativitate definită social.
În schimb propoziţia "clasa muncitoare din ţara X este împotriva angajării în acţiuni războinice",
nu are sens, întrucât nu se referă la un "agregat" sau "conglomerat" de persoane fără reprezentativitate şi
nedelimitat social şi spaţio-temporal"218.
Premisele teoretice ale individualismului metodologic au fost rezumate219 astfel:
1) constituenţi primari ai lumii sociale sunt persoanele individuale;
2) indivizii umani se manifestă prin acţiuni şi interacţiuni sociale;
3) acţiunile sunt purtătoare de semnificaţii, iar în interacţiuni au loc negocieri între indivizi
privind schimburile de semnificaţii pentru a ajunge la statuarea şi urmarea unor reguli sau
norme;
4) acţiunile individuale sunt mai mult sau mai puţin conforme cu dispoziţiile (motivele,
aşteptările, anticipările) şi înţelegera particulară a situaţiilor sociale;
214
R.Boudon: Op.cit.,p.36
215
- un principiu al practicii de cercetare care orientează investigaţia spre analiza "totalităţilor care dispun
de propietăţi de integralitate ireductibile la componentele lor". Acest principiu a stat la baza
teoriilor socilogice din secolul XVIII şi XIX şi a celor din secolul al XX-lea care şi-au centrat
demrsul pe aspectele globale ale sistemului social: înţelegerea şi explicarea ordinii sociale,
definirea cauzelor schimbării sociale globale, problematica legitimităţii structurilor sitemului
social global. Admiţând că "legile sociale sunt structrale şi statistice, ireductibile la factorii
psihologici",acest principiu se reflectă în practica cercetării prin metodele de stimulare a
comportamentelor sistemelor reale, în funcţie de variaţia unor indicatori. I s-a reproşat acestui
principiu faptul că a condus la un "globalism sociologic", la "o sociologie fără subiecţi umani", şi
la "obiectivism analitic"
216
R.Boudon: La logique du social. Introduction a l'analyse sociologique, Paris, Hachette,1979, p.136
218
L.Vlăsceanu: Metodologia cercetării socilogice, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,1982,
p. 151-152
219
R.Boudon: Op.cit.,p. 152
231
 5) situaţiile sociale complexe rezultă dintr-o configurare particulară a indivizilor lor, a
interacţiunilor, negocierilor şi regulilor instituite şi se constituie în anumite condiţii de mediu
social;
6) fenomenele sociale transindividuale, organizarea instituţională a societăţii nu pot fi explicate
decât după ce am ajuns la o înţelegere, descriere, definire adecvată a fenomenelor sociale
generate individual.
În rezumat, preciza W. Weaver, "individualismul metodologic orientează cercetarea către "complexităţile
dezorganizate", în timp ce holismul metodologic postulează necesitatea investigării "complexităţii
organizate" adică a relaţiilor multiple dintre obiectele sistemelor structurate sau structurabile".
În timp ce primul a fost utilizat în cercetări la nivel microsocial, cel din urmă a fost utilizat pentru
orientarea cercetărilor la nivel macrosocial (p.155).
Cu aceste precizări de ordinteoretico-metodologic, R.Boudon, ataşat din convingere ideii conform
căreia valabilitatea principiilor sociologice nu poate fi evaluată decât "în act", oferă un exemplu de
operaţionalizare matematică a "logicii socialului" prin studiul referitor la egalitatea "şanselor sociale"prin
raportare la mobilitatea socială.
Ca ipoteză de lucru s-a avut în vedere verificarea faptului dacă se poate sau nu vorbi de o
mobilitate socială reală în condiţiile menţinerii unor structuri economice şi educaţionale inegalitare.
Întraga litaratură dedicată acestei probleme a supraapreciat importanţa factorului "moştenire
culturală" considerând că diminuarea acestuia prin creşterea ratei de şcolarizare va atenua inegalitatea
educaţională, iar aceasta, la rândul său, va contribui la diminuarea inegalităţii sociale. În concluzie, o
mobilitate educaţională conjugată cu o mobilitate socială poate contribui la egaliatea efectivă a şanselor.
Abordând aceeaşi problemă prin circumscrierea ei realităţilor societăţii post-industriale, R.
Boudon se delimitează de concluziile teoriilor deja existente pe acestă problemă pe motivul că "toate
teoriile mobilităţii educaţionale presupun comportamentele indivizilor ca fiind determinate de funcţia de
reproducere a sistemul social" dar aceste aspecte nu pot fi verificate empiric. De aceea, R. Boudon
construieşte un "model sintetic", aplicat la "tipul ideal de societate" (societatea industrială dezvoltată)
poate verifica prin simulare (cvasiexperimentare) influenţa tuturor factorilor care au impact asupra
inegalităţii sociale.
Spre deosebire de importanţa factorului "moştenire culturală", supraevaluat în cercetările
empirice, prin simulare la nivelul modelului sintetic se observă că "poziţia socială" este aceea care
produce inegalitatea.
BIBLIOGRAFIE
1). R.Boudon: La inegalite des chances. La mobilite sociale dans les societes industrieles, Parsi, Armand Colin, 1973
2). M. Young: The rise of meritocracz (1870-2033), London, Penguin Gooks,1979
3). R.Boudon: La logique du social. Introduction a l'analyse sociologique, Paris, Hachette,1979.

Studiu de autor

SOCIOLOGIA EUROPEANĂ aI MODERNITATEA JAPONIEI

Ken’ichi Tominaga-
1.INTRODUCERE
Conceptul de “modernitate” s-a conturat prin mişcarea spirituală a Iluminismului din
secolele XVII şi XVIII. În multe privinţe , sociologia , precum ştiinţele politice şi economice înaintea sa
,a devenit moştenitoarea Iluminismului .”Modernitatea” este astfel un concept în primul rând european ,
iar accesul Japoniei la aceasta s-a produs prin intermediul sociologiei europene.
Ţelul prezentului eseu este acela de a descrie receptarea în Japonia a gândirii sociologice
europene. Sociologia europeană a avut o influenţă considerabilă asupra dezvoltării sociologiei japoneze ,
iar reversul, n-a fost cazul . O explicaţie pentru aceasta este faptul că impulsul moder- nizării în Japonia a
venit întotdeauna dinspre vest (Tominaga 1990:39) şi a fost considerat ostil faţă de înfrânarea culturii
tradiţionale japoneze. Această mişcare dinspre vest a dobândit un caracter oficial în 1855, când guvernul
Tokugawa a înfiinţat Institutul pentru Cercetării Externe care a devenit Universitatea din Tokyo în 1877.

232
Printre studenţii expediaţii în Europa s-a aflat Amane Nishi , care l-a introdus ulterior pe Auguste Comte
în Japonia.
Ideile care au stat la baza sociologiei cultivate mai întâi de Saint- Simon şi Comte, şi mai
apoi de Durkheim în Franţa şi Herbert Spencer în Anglia , sunt rezumate în fraza “auto-cunoaşterea
societaţii civile” (Shinmei 1554:49). În Germania , unde idealismul a fost substituit Ilumini- smului ,
tradiţia sociologică a fost oarecum diferită. Trebuie doar să comparăm lucrările lui Georg Simmel şi Max
Weber ,cu cele ale lui Durkheim.Cu toate acestea , pot fi identificate urme ale Iluminismului în lucările lui
Simmel şi Weber. Cartea lui Simmel”Uber sociale Differenzierung”şi conceptul lui Weber de
“raţionalizare”sunt exemple elocvente în acest sens. Învăţaţii japonezii s-au îndreptat către sociologie
pentru a arunca puţină lumină asupra conceptului de “modernitate”.
“Modernizarea” este un concept multi -dimensional. El poate fi împărţit în patru elemente
distincte:
1.modernizarea economică (industrializarea);
2.modernizarea politică (democratizarea);
3.modernizarea socială (înfăptuirea libertăţii şi egalităţii); şi
4.modernizarea culturală (orientarea către raţionalism).
Ariile care sunt de cel mai mare interes în sociologie sunt 3 şi 4, 1şi 2 fiind doar de un interes
periferic.
Ne vom încumeta să schiţăm procesul modernizării în Japonia şi să determinăm impactul
sociologiei europene asupra situaţiei din acea ţară.

2.MODERNIZAREA TIMPURIE ÎN JAPONIA

Europa secolului al XV-lea şi al XVI-lea a fost marcată de epoca descoperirilor. Treptat,
Europa a început să fie deschisă la influenţe noi şi să se îndrepte către era modernă. Reforma din secolul
al XVI-lea şi revoluţia din secolul al XVII-lea, au eliberat Europa de sub dominaţia bisericii catolice. S-a
netezit astfel calea spre revoluţiile democratice, Iluminism şi Revoluţie Industrială.
Dar ce se petrecea în Japonia în această perioadă ? După cum a arătat Tetsuro Watsuji ,
epoca războaielor civile din Japonia dintre 1467 şi 1573 au marcat perioada tranziţiei către epoca
modernă.(Watsuji-(1950) 1963). Această perioadă de istorie japoneză a fost în prealabil descrisă în
termeni extrem de negativi, drept o epocă neagră, în care oamenii de rând erau supuşi unor suferinţe
excesive. Recent a fost recunoscut totuşi că,de fapt, tocmai în acea perioadă începuse adevăratul impuls şi
modernizarea. Daimyos a încurajat cultivarea de noi suprafeţe cu orez şi dezvoltarea unor noi sisteme de
irigaţii, mine şi industrii. Puterea productivă a crescut şi s-a înregistrat o creştere considerabilă a activităţii
comerciale. Aceasta a condus la dezvaltarea oraşelor negustoreşti. Aceasta a fost perioada în care
Daimyos a inventat oraşul -castel în care s-au mutat de la ţară mulţi războinici, dar şi negustori.
Legături comerciale au fost stabilite în acea perioadă între Japonia şi Ryukyu, Coreea,
China şi Asia de sud-est. Au fost stabilite legături cu negustorii şi misionarii din Spania şi Portugalia.
Drept urmare, Francis Xavier a venit la Kagoshima în 1549 şi şi-a început activitatea de misionar creştin,
pentru prima dată în Japonia.Pe la începutul secolului al XVII-lea, vase comerciale japoneze au început
să viziteze Thailanda, Vietnam, Cambogia, Malayezia, Java, Filipine şi Macao şi aşezări japoneze au luat
fiinţă în Thailanda, Vietnam, Cambogia şi Filipine.
Toate acestea au luat fiinţă atunci când guvernul Tokugawa a ajuns la putere în
1603.Japonia a fost de-a dreptul zăvorâtă în 1653 spre a nu permite pătrunderea influenţelor străine, şi
toate orientările către modernizare au fost în mod brusc oprite. Activitatea misionară creştină a fost
îngăduită sub lorzii feudali Kagoshima (Shimazu). Yamaguchi (Ouchi) şi Bungo (Ohtomo) i-au permis lui
Xavier să se angajeze în activitatea de misionar între anii 1549 şi 1551. Iar când Luis Frois a vizitat
Nobunaga Oda în Kyoto, Nobunaga i-a acordat o autorizaţie de a conduce activitatea sa misionară în
Japonia. Hideyoshi Toyotomi a acceptat ,de asemenea, creştinismul, deşi mai mult în interesul menţinerii
legăturilor comerciale vitale.
În anul 1611 el a exilat misionarii din toate oraşele aflate sub controlul guvernului
Tokugawa şi a distrus bisericile din acest oraş. După moartea lui, cel de-al treilea Shogun Jemitsu a închis
efectiv ţara în anul 1653, împiedicând pătrunderea vaselor străine în Nagasaki şi interzicând călătoriile şi
233
corespondenţa cu străinătatea. Drept urmare, Japonia a fost retezată de la influenţele Occidentului pentru
aproape două sute de ani.
Sub regimul Tokugawa, Japonia a fost efectiv îndepărtată de la evoluţiile din Apus în toate
ramurile ştiinţei naturale şi sociale, cu excepţia medicinei şi astronomiei. Confucianismul a devenit
învăţătura oficială. Întrucât elementul moral al confucianismului a fost clădit pe menţinerea sistemului
tradiţional al familiei patriarhale, şi pe ierarhia status-ului feudal, abia dacă acesta (elementul moral) a
reprezentat o forţă pentru o schimbare socială şi politică, dinamice. Situaţia s-a schimbat din nou, după
Restauraţia Meiji, când Japonia s-a deschis din nou influenţelor occidentale.
După Restauraţia Meiji, intelectualii japonezi au evitat Confucianismul şi s-au întors cu
faţa către Vest. Ei au descoperit faptul că Revoluţia atiinţifică, Iluminismul şi Revoluţia Industrială au
produs mari schimbări în Europa, şi că aceasta se afla mult mai înainte pe drumul modernizării decât
Japonia. Japonezii au decis să recupereze rămânerea în urmă. Yukichi Fukuzawa, părintele Iluminismului
în Japonia a pledat pentru “ţintirea către civilizaţia occidentală”. El a făcut distincţia între “civilizaţia
exterioară” (alimente, îmbrăcăminte, locuinţe, tehnologie şi lege) şi “civilizaţia interioară” (dezvoltare
intelectuală şi spirituală). Prima era uşor de dobândit, susţinea el, pe când cea de-a doua se arăta a fi mai
mult decât o provocare (Fukuzawa {1875} 1959b:16-22).
Sociologia europeană a furnizat o cheie pentru “civilizaţia interioară” occidentală. Ceea ce
descriseseră Comte, John Stuart Mill, Spencer, Tonnies, Durkheim, Simmel şi Weber,era felul în care
societatea şi cultura modernă se diferenţiau de societatea şi cultura premodernă. Aceasta a oferit
gânditorilor Iluminismului Meiji ,ceea ce ei au nevoie, iar introducerea sociologiei europene în Japonia,
era o modalitate de capturare a “civilizaţiei interioare” exclusive a Occidentului.
După cum arăta deja, Amane Nishi a fost cel care l-a introdus pe Comte în Japonia. Este
interesant de observat totuşi, că Spencer s-a dovedit mai popular, şi că de fapt a fost introdus înaintea lui
Comte. Operele fundamentale ale lui Spencer au fost repede traduse în limba japoneză, deoarece ele s-au
identificat cu doleanţele Mişcării Democratice Liberale într-o perioadă Meiji timpurie. Lucrarea lui
J.S.Mill despre libertate şi egalitate, a fost de un covârşitor interes în această perioadă. Comte, deşi (el) a
precedat pe alţii, a pătruns în forma sa originală în Japonia, atunci când guvernul Meiji îşi consolida
puterea şi când a fost stabilită Dieta Naţională. Compatibilitatea “ordinii şi progresului”, ideea de bază a
majorităţii lucrărilor lui Comte, a devenit în modul cel mai evident, o problematică din această perioadă.
Cartea lui Lorenz Von Stein a prezentat interes birocraţilor Meiji, deoarece ea se referea la organizarea
privită “de sus”.
Este interesant de remarcat faptul că un alt conteporan al lui Comte, Mill şi Spencer, pe
nume Karl Marx, nu a fost introdus în Japonia de către gânditorii iluminişti. Aceasta se poate explica
parţial, prin faptul că el era considerat drept subversiv. Probabil că acest fapt are mai mult de-a face cu
interesul mai acut al intelectualilor Meiji faţă de procesul de modernizare în sine, decât de consecinţele
sale.
Prima generaţie de sociologi europeni care îi include pe Saint-Simon, Comte, Mill,
Spencer, Stein şi Marx, a fost în mod ferm situată în afara cercurilor academice. În contrast cu aceştia, cei
care au sintetizat ceea ce vom numi “a doua generaţie”, respectiv Durkheim în Franţa, Tonnies, Simmel şi
Weber în Germania, şi Small şi Giddings în Statele Unite ale Americii, au atras sociologia în sistemul
universitar în perioada târzie a secolului XIX, şi cea timpurie a secolului XX. Ei au depus eforturi pentru
a lărgi nivelul învăţăturii specializate şi pentru a stabili o metodologie sociologică. În acastă fază,
sociologia germană a fost cea care a avut cea mai mare influenţă în Japonia. Înainte de toate, adresarea lui
Simmel cu termenii de “sociologie formală” a fost cea care a marcat despărţirea dintre primele două
generaţii. Părerile erau împărţite între sociologia “specializată” a lui Simmel şi sociologia “sintetică”
aparţinînd lui Comte şi Spemcer, Simmel devansîndu-i pe adepţii sociologiei “sintetice”. Max Weber a
devenit pentru prima dată cunoscut în Japonia în anii 1920, mai întâi prin intermediul tezei sale despre
“spiritul capitalismului” iar mai târziu prin concepte precum “tipul ideal” şi “sociologia interpretativă”.
Abia după cel de-al doilea război mondial, contribuţia adusă de Weber sociologiei a început să fie
cunoscută în toată complexitatea sa. Teoria acţiunii sociale emise de Weber, contribuţia sa la sociologia
economică, la sociologia dominaţiei, sociologia religiei şi dreptului, n-au încetat a avea o largă răspândire
în Japonia nici în perioada postbelică. Interesul pentru Durkheim datează, de asemenea, din anii
234
1920. Primul subiect de interes pentru opera lui Durkheim a fost cel al ideii despre modernizare (“de la
solidaritatea mecanică la solidaritatea organică”) şi despre regulile metodologiei sociale. După război,
lucrările sale despre morală, despre sacru versus profan şi studiul său asupra sociologismului au început
să atragă atenţia. Comparativ, a existat puţin interes faţă de moştenitorii lui Spencer , precum
Bagehot şi Hobhouse , şi contemporanii lor în sociologia britanică. Sociologiştii americanii precum
Summer, Ward, Small şi Giddings, au atras un oarecare interes în Japonia antebelică.
După cel de-al doilea război mondial, dezvoltarea sociologiei în Japonia a fost în mare
măsură influenţată de ceea ce se petrece în America. Pentru un timp, numele lui Talcott Parsons a fost
aproape sinonim cu sociologia americană. Moştenirea lui Parsons a fost explorată în mai mare profunzime
în Europa decât America, rezultatul fiind faptul că sociologia japoneză s-a întors încă o dată către Europa
în anii optzeci (1980). Sociologişti precum Jurgen Habermas şi Niklas Luhman atrag interesul în Japonia
contemporană. Tradiţia europeană a păstrat o urmă pe faţa americanizării copleşitoare , în aceea că
sociologia ştiinţei şi ideologiei lui Karl Manheim a continuat să atragă interesul sociologilor din Japonia
postbelică. Situaţia se schimbă din nou, acum când “sfârşitul ideologiei” este asupra noastră în perioada
de declin a marxismului şi a revoluţilor democratice din Europa de Est.
În secţiunile următoare, vom examina mai în detaliu impactul acestor trei generaţii de
sociologişti europeni asupra dezvoltării acestei discipline în Japonia.

3.SOCIOLOGIA EUROPEANĂ A PRIMEI GENERAŢII

3.1.John Stuart Mill şi Herbert Spencer

Publicarea în perioada 1872-1876 a lucrării “Un îndemn la Învătare” aparţinând lui
Yukichi Fukuzawa a marcat începutul Iluminismului în Japonia. Deşi ea nu s-a referit în mod explicit la
Montesquieu, Rousseau, J.S.Mill sau Spencer, gândirea socială a lui Fukuzawa a reprezentat o radicală
distanţare de ideile Confucianismului. Fukuzawa considera fiinţele umane egale prin natura lor: ele toate
dispuneau de drepturi civile, iar legile erau alcătuite de poporul însuşi sub conducerea unui guvern
democratic. Fukuzawa a insistat cu tărie asupra mai puţin reunitei teorii aparţinând de American Wayland
a drepturilor naturale din Europa secolului al XVIII-lea (Fukuzawa {1872-1876} 1959a).În concepţia lui
Fukuzawa, guvernarea Meiji a fost despotică şi majoritatea poporului japonez a fost înfometată de ştiinţă.
El a pornit să remedieze această lipsă de iluminare şi să dezvolte ideea drepturilor naturale. În 1874,
Taisuke Itagaki, liderul Mişcării Liberal -Democratice, a revendicat crearea unei Diete Naţionale. Aceasta
a alimentat interesul pentru libertate, egalitate şi drepturile naturale printre intelectualii perioadei.
Publicarea traducerii lucrărilor “On Liberty ” (“Despre Libertate”) de J.S.Mill şi “Social Statics”
(“Statisticile Sociale”) de Spencer, fructe ale contactelor anterioare cu Europa, a contat foarte mult pentru
sprijinirea acestor evoluţii.
Spencer a fost tradus şi citit în mai mare măsură decât Mill, în principal din cauza
intereselor de cercetare ale primului profesor de sociologie la Universitatea din Tokyo, Shoichi Toyama.
Cartea lui Spencer -”StatisticileSociale”, pentru prima dată publicatăîn traducere în perioada 1881-1884, a
fost prezentată ca “manualul Mişcării Liberal-Democratice”, atât de mareera importanţa ei pentru
dezvoltarea democraţiei în Japonia. Mare parte din succesul cărţii poate fi atribuit criticii formulate de
Spencer la adresa lui Bentham, ceea ce a fost într-o mare măsură pe placul cititorilor săi japonezi.
Capitolul intitulat “Dreptul de a ignora Statul” a captat imaginaţia poporului oprimat. Spencer însuşi a
fost consultat într-o serie de ocazii cu privire la proiectul Constituţiei Japoneze . Spencer şi-a exprimat
îndoiala faţă de abilitatea japonezilor de a se elibera de jugul despotismului.
Este interesant de observat că Spencer a fost în egală măsură preţuit de guvernul Meiji
însuşi, şi de oponenţii săi democratici. Sociologul japonez Ikutaro Shimizu a făcut aprecierea că aceasta
se datora faptului că Spencer avea “două suflete” (Shimizu 1936:64). Această apreciere era poate mai
aproape de adevăr pentru a spune că japonezii au avut unul. După promulgarea Constituţiei Meiji din
1889 şi înfiinţarea Dietei în 1890, radicalismul Mişcării Liberal -Democratice a scăzut. Itagaki, fostul
lider, a devenit Viceprim-ministru în 1898, însă Spencer a fost dat uitării.
3.2. Saint Simon şi Auguste Comte

235
 Dacă Spencer a fost urmaşul Iluminismului în Marea Britanie, Saint-Simon şi Comte au
fost urmaşii săi în Franţa. Saint-Simon şi Comte au fost primiţi totuşi, foarte diferit în Japonia. Saint-
Simon, precum Robert Owen şi Francois Fourier, a fost pentru mult timp îndepărtat, fiind considerat un
socialist “utopic”.Aceasta nu a durat doar până când sociologiştii japonezii Hisatoshi Tanabe şi Keiichi
Sakamoto au preluat ideea lui de progres şi concepţiile sale despre “industrialism”, respectiv până când
(el) a început să crească în popularitate. Traducerea recentă semnată de Hiroshi Mori, a scrierilor
complete ale lui Saint-Simon, au dat un plus deimpuls discipolilor lui Saint-Simon în Japonia. (Mori
1987-1988).
Tanabe a început de la studierea lui Durkheim, şi din acest punct a pornit înapoi către
Comte, de la Comte la Saint-Simon. De la Saint-Simon a trecut la Condorcet şi la Enciclopedişti, şi de
aici la Montesquieu, Pascal şi Descartes. Din punctul său de vedere, individualismul agresiv al
Enciclopediştilor a fost cel care a subminat solidaritatea socială a societăţii franceze,deşi a reuşit să
demonteze puterea regimului străvechi. După părerea lui Tanabe, Saint-Simon şi Comte au furnizat un
contur ideal acestei tendinţe, prin scoaterea la iveală a unor căi de reconstrucţie a ordinii sociale.
Sakamoto a văzut în Saint-Simon forţa conducătoare din spatele Revoluţiei Industriale din
Franţa. El a dejudecat elementul social din concepţia lui Saint-Simon. După Sakamoto, principala ripostă
a argumentului lui Saint-Simon a fost aceea că industrializarea rezultase din transferul puterii politice de
la aristocraţia latifundiară şi proprietarii de capital, la oameni de ştiinţă şi industrialiştii. Sakamoto a
subliniat legătura esenţială dintre activitatea lui Saint-Simon şi Comte (Sakamoto 1961:61-180).
Aşa cum am evidenţiat într-un punct al lucrării de faţă (Tominaga 1965 b:16-66), mulţi
teoreticieni americani preocupaţi de industrializare şi modernizare au făcut trimiteri directe la Saint-
Simon, deşi ei nu au conştientizat întodeauna îndatorarea lor faţă de omul care a susţinut industrializarea
în Franţa cu o sută cinzeci de ani în urmă.
Lui Tongo Takabe I se datorează în cea mai mare măsură introducerea lucrărilor lui
Auguste Comte în Japonia. El a scos în evidenţă paralelismele dintre concepţia lui Comte şi regimul
imperial al Japoniei (Takebe 1904-1918). Este interesant de comparat abordarea lui Takabe cu cea a
predecesorului său la Universitatea din Tokyo, Shoichi Toyama. Dizertaţiile lui Toyama despre Spencer
au dovedit influenţa Iluminismului european asupra vieţii intelectuale japoneze în perioada timpurie a erei
Meiji. Abordarea lui Takebe, pe de o parte, a reflectat influenţa crescândă a naţionalismului care se
dezvoltase în urma conflictelor Sino-Japoneze şi Ruso-Japoneze de la mijlocul deceniului 1890, până în
jurul anilor 1910.
Adesea a fost susţinut faptul, deşi lipsit de fundament, că, coservatorismul lui Takebe l-a
reflectat pe cel al lui Comte (Saitoh 1976:222). Totuşi, nu despre acesta este vorba, Saint-Simon şi Comte
erau în mod cert conservatori prin aceea că ei căutau să restaureze ordinea după tulburările produse de
Revoluţia Franceză. Dar viziunea lor a fost republicană mai degrabă, decât regalistă. Takabe, pe de altă
parte, căuta întoarcerea la status quo, străvechiul regim al Japoniei Tradiţionale.
Există trei studii renumite ale lui Comte în japoneză: Shinmei (1935); Honda (1935);
Shimizu (1978). Mă voi referi aici doar la cel mai recent. Shimizu contra-argumentează faptul că intenţia
intelectualilor japonezi de a moderniza Japonia considera Revoluţia franceză şi Iluminismul ca furnizori
ai unui real imbold pentru schimbare în ţara lor. Mai târziu, în zorii Revoluţiei Ruse din 1917, concepţia
marxistă prevalat, şi ambele revoluţii erau văzute ca expresii ale luptei de clasă. După opinia lui Shimizu,
intelectualii japonezii ai anilor 1920 şi 1930, au fost puternic influenţaţi de Comintern pentru faptul că l-
au respins pe Comte, care criticase Revoluţia Franceză şi se distanţase de Iluminism. Shimizu nu este de
acord cu faptul că Comte, şi astfel sociologia ca întreg erau consideraţi antagonici marxismului (Shimizu
1978:53-70, 107-119).
3.3. Lorenz von Stein şi Karl Marx în Japonia
Sociologia germană a fost prima introdusă în Japonia prin lucrarea lui Lorenz von Stein.
Guvernul Meiji a căutat la Stein o cale de instituţionalizare a puterii statale în Japonia. Birocraţii
guvernamentali erau trimişi la Viena spre a urma cursurile lui Stein, ale căror traduceri fuseseră publicate
de către Nagao Aruga în 1889. Elementul din lucrarea lui Stein care a atras cel mai mult atenţia în Japonia
a fost distincţia dintre stat şi societate. Statul era privit ca un organism considerându-l pe Rege ca pe “eul
propriu”, Dieta ca “voinţă” şi guvernul ca “acţiune”.
236
 Marx a început să fie cunoscut în Japonia doar la cotitura secolului, cu mult timp după
Mill, Spencer, Comte şi Stein. Primul partid socialist în Japonia, Partidul Social-Democrat, a fost fondat
în 1901, după modelul SPD-ului german al anilor 1890. În foarte scurt timp el a fost interzis de guvernul
din acea vreme. Deoarece scrierile lui Marx şi Engels nu erau încă accesibile în traducere, studiile de
socialism ale lui Kohtoku, publicate în 1901şi 1903, au reprezentat o introducere la lucrările lor.
Scrierile lui Marx şi Engels nu au fost introduse în Japonia de către sociologi. Aceasta nu
înseamnă, totuşi, că sociologii nu s-au angrenat în teoria socialistă. Kohtoku explicase dezvoltarea
socialismului în termenii legii evoluţiei sociale, cu care japonezii se familiarizaseră prin intermediul
lucrărilor lui Spencer şi Nagao Aruga. Într-adevăr, sociologul japonez Kishimoto insistase ca aspiraţiile şi
valorile socialismului să fie studiate ca parte a sociologiei. Sociologia, socialismului şi problemele sociale
erau inextricabil legate între ele în Japonia de sub guvernarea Meiji, la sfârşitul secolului XX. Sociologia
era considerată teoria evoluţiei sociale, iar evoluţia socială era percepută drept o cale de rezolvare a
problemelor sociale provocate de dezvoltarea capitalistă. (Kawamura 1973-1975,I:185-199;Akimoto
1979:97-99).
Succesul Revoluţiei Ruse în 1917 a însemnat faptul că leninismul devenise ortodoxia
Mişcării Comuniste Internaţionale. Socialismul non-revoluţionar şi reformismul social fuseseră excluse
din acel ortodoxism. Întrucât centrul dezbaterii s-a deplasat către economa marxistă, sociologia a început
să fie considerată ca un domeniu periferic în Japonia din timpul guvernării Meiji. În pofida acestei
schimbări de accent, sociologia japoneză încă şi-a menţinut legăturile cu marxismul. În 1929 a apărut o
traducere în japoneză a lucrării lui Bucharin “Materialismul istoric” devenind o carte foarte citită.
Legăturile dintre materialismul istoric şi “Sociologia Marxistă” au fost restabilite, deşi această conexiune
a fost fierbinte disputată printre sociologii japonezii în anii 1930. Shimizu a fost de părere că cele două
erau fundamental incompatibile, pronunţându-se ferm în favoarea materialismului istoric (Shimizu 1933).
Este interesant de observat că Shimizu nu a încetat niciodată să se considere un sociolog. El şi-a schimbat
poziţia în anii 1950, admiţând faptul că relaţia cu psihologia socială americană i-a modificat atitudinea
faţă de marxism (Shimizu 1950).
După cel de-al doilea Război Mondial, sociologia şi marxismul au încetat de a mai fi
considerate fundamental antagonice. Mulţi sociologi japonezi au început săse prezinte ca fiind marxişti. A
existat chiar o tentativă de a formula teoria lui Marx ca pe “teorie socială” (Hosoya 1979).Totuşi,
sociologii marxiştii din Japonia au avut tendinţa de a se devota mai degrabă exegezelor critice,decât
studiilor empirice ale societăţilor socialiste. Consecvent, influenţa sociologiei a început să se estompeze
în zorii introducerii în Uniunea Sovietică a perestroicii şi a reformelor democratice care au măturat
Europa de Est în 1989.

4. SOCIOLOGIA EUROPEANĂ A CELEI DE-A DOUA GENERAŢII ÎN JAPONIA

4.1. Influenţa lui Emile Durkheim în Japonia

Emile Durkheim, ca şi Marx Weber, s-a bucurat de o mare reputaţie printre sociologii
japonezi. Deoarece interesele sale erau în mare măsură teoretice, el nu a devenit niciodată precum
Spencer, un simbol al mişcării, democratizării, sau al conservatorismului politic, precum Comte.
Durkheim a fost considerat drept reprezentantul “gândirii sociologice” în Japonia. Scrierile sale au fost
introduse în Japonia de către Tanabe ({1965}1979) şi Kurauchi ({1958} 1978). Tanabe a trasat originile
gândirii lui Durkheim înapoi la lucrările lui Comte, Saint-Simon, Condorcet, Pascal şi Descartes. Spre
deosebire de Shimizu, care a subliniat antagonismul lui Comte faţă de Iluminismul Francez,Tanabe a
văzut o linie de continuare între Iluminism şi Durkheim, direct prin Comte. El a susţinut faptul că,
caracterul raţionalist al pozitivismului a aşezat în spatele amândurora, Revoluţia Franceză şi susţinerea lui
Saint-Simon şi a lui Comte în reorganizarea societăţii post-revoluţionare. Durkheim a fost considerat ca
moştenitor natural al acestei tradiţii. Aceasta înseamnă că Tanabe, spre deosebire de Shimizu, a acceptat
străbaterea de către elementul comun al conservatorismului a scrierilor lui Saint-Simon, Comte sau
Durkheim. După Kurauchi, mentalitatea de grup a japonezilor a însemnat că, cultura japoneză era în
mod special receptivă la ideile lui Durkheim. În concepţia lui, cheia stabilităţii psihologice în cultura
japoneză stă în viaţa grupului, care transcede individul. Schema individuală a valorilor morale era
237
condiţionată de atitudinea grupului de care aparţinea individul. Karauchi considera că acţiunile sociale ale
japonezilor pot fi în mod adecvat explicate prin aplicarea modelelor lui Durkheim (Karauchi {1958}
1978:385-386).
Lucrarea lui Edituro Suzuki este un alt exemplu al influenţei lui Durkheim asupra
sociologiei japoneze. Suzuki a susţinut faptul că norma socială a “satului natural” feudal reprezenta
“spiritul” fermierilor japonezi. El a condus studii empirice asupra ostracizării, forma tradiţională a
sancţunii individuale în localităţile rurale japoneze ale anilor 1930, şi le-a explicat în termenii conceptului
lui Durkheim de “conştiinţă colectivă”.(Suzuki{1940} 1968:118-126, 445-453).
“Concepţia sociologică a istoriei” aparţinând lui Yasuma Takata reprezenta o dezvoltare a
ideilor lui Durkheim de morfologie sociologică. În lucrarea sa intitulată “De la division du travail
social”, Durkheim a susţinut faptul că diviziunea muncii era rezultatul prăbuşirii din ordinea socială
produsă de creşterea şi concentrarea populaţiei. În concepţia lui Takata, existau două tipuri de explicaţii
ale pătrunderii modernizării. Primul, dezvoltat de Mill şi Comte, era în termeni ai spiritului uman. Cel de-
al doilea, bazat pe puterea productivă materială, fusese dezvoltat de Marx. Takata a considerat că nici una
dintre cele două teorii nu putea furniza suficientă explicaţie pentru dinamica istoriei. În viziunea sa,
spiritul uman sau conştiinţa era un produs al societăţii, individul fiind supus socializării. Dezvoltarea
puterii productive, pe de altă parte, urma să fie explicată în termenii încercării de a prevenii presiunea
creşterii populaţiei. Takata a fost astfel, de acord cu Durkheim că creşterea numărului populaţiei şi
concentrarea ei erau cele care au furnizat forţa necesară dezvoltării (Takata {1922} 1950:315-22;
1925:157-267).
Durkheim a continuat să stârnească interes în Japonia, iar recent, discipolii săi au reuşit să
facă importanţi paşi înainte. (vezi, de exemplu, Miyajima 1977; Naka 1979).

4.2. Georg Simmel şi Max Weber în Japonia

În timpul Iluminismului Meiji, cu precădere gândirea socială britanică şi franceză a fost
introdusă în japonia. Teoreticienii germani erau mai puţin cunoscuţi. Aceasta poate fi parţial explicată prin
faptul că procesul industrializării a început relativ târziu în Germania, nu înainte de mijlocul secolului al
XIX-lea. Teoria socială, de asemenea, era relativ subdezvoltată. Publicarea în 1887 a lucrării lui
Ferdinand Tonnies “Gemeinschaft und Geseltshaft “ , a reprezentat o piatră de hotar în dezvoltarea
sociologiei germane, iar Tonnies a fost repede urmat de Simmel, Weber, Sombart,Vierkandt şi von Wiese.
Sociologia japoneză a fost puternic influenţată de sociologia germană în perioada antebelică, aşa cum este
demonstrat de publicarea scrierilor lui Takata (1926) şi Shinmei ({1928} 1979; {1929} 1979).
Georg Simmel a fost cel care a stârnit cel mai mult interesul printre sociologii japonezi ai
anilor 1920. Concentrarea sa asupra interacţiunii umane la nivelul indivizilor (“seelische
Wechselwirkungen”) a fost cea care a atras cel mai mult atenţia. Takata a condus o apărare energetică a
abordării micro-sociologice a lui Simmel împotriva atacurilor realismului social, prin susţinerea ideii că
interacţiunile psihice transced nivelul individualului. Acestea sunt sociale în sensul că sunt, de asemenea,
fenomene individuale. Takata a respins noţiunea lui Simmel de sociologie “formală”. El nu a acceptat
distincţia afirmată pe bază de argumente dintre interacţiune ca “formă” şi economie, religie şi artă, ca
“conţinut”. El a preferat termenul de “sociologie relaţională” (Takata 1926:7-28, 240-256).
Shinmei a salutat, de asemenea, accentul pus de Simmel pe interacţiunile psihice, dar s-a
îndoit de puterea lor de a explica funcţionarea societăţii la nivel macro. În concepţia sa, analiza structurală
socială bazată pe sociologie formală, nu putea fi altceva decât un mozaic (Shinmei {1928} 1979).
După cel de-al doilea Război Mondial, teoria interacţiunii simbolice a început să
înlocuiască în Japonia, interesul pentru micro-sociologie. Scrierile lui Simmel încă au continuat să
stârnească ceva interes, dar acesta a fost cu precădere restrâns la studiul grupurilor mici, la teoria
conflictului, analiza dominaţiei şi la observaţiile lui Simmel asupra culturii, oraşului şi banilor.(Atoji
1979, 1985).
Max Weber a fost o personalitate importantă în dezvoltarea sociologiei în Japonia, deşi
acesta s-a aflat mai mult printre economişti decât printre sociologişti cărora le-a stârnit prima dată
interesul. Economiştii din Japonia antebelică au fost puternic influenţaţi de şcoala istorică germană al
cărei reprezentant era Weber. Tot influenţei economiştilor se datorează faptul că numele lui Weber este
238
mai des legat de cel al lui Marx, decât de cel al lui Durkheim. (vezi, de exemplu, Uchida 1972; Takashima
1975). Influenţa lui Weber a fost mult mai mare decât cea a lui Durkheim, iar scrierile sale au atras atenţia
economiştilor, juriştilor, oamenilor de ştiinţă politici şi istoricilor, cât şi a sociologiştilor. Creşterea
interesului pentru Weber a coincis cu crearea economiei marxiste în Japonia în timpul deceniilor 1920 şi
1930. Max Weber al eticii protestante era considerat de unii, un critic al unilateralităţii materialismului
istoric. Weber, ca şi Ludwig von Mises al şcolii neo-clasice austriece, a contrazis faptul că economia
socialistă putea funcţiona, deoarece îi lipsea libertatea de piaţă. Totuşi, după cel de-al doilea Război
Mondial, Marx şi Weber au început să fie consideraţii ca reciproc acceptabili. Punctul de contact era
conceptul de “societate civilă” păstrat cu sfinţenie în scrierile ambilor gânditori. (Uchida 1965:112).
“Societatea civilă” este ceva la care japonezii au aspirat în timpul perioadei Constituţiei Meiji. Structurile
familiei patriarhale şi feudalismul au blocat efectiv toate mişcările către o societate industrială modernă.
Economia marxistă şi sociologia weberiană erau considerate că asigură calea întoarsă.
Învăţătura lui Weber a luat elan în Japonia după cel de-al doilea Război Mondial. Centrul
interesului lui Aoyama pentru Weber s-a axat pe problema structurii societăţii moderne în relaţie cu
economia capitalistă modernă (Aoyama 1950). Alţi sociologişti japonezi şi-au exprimat interesul pentru
tipul ideal, sociologia interpretativă (verstechende Soziologie ) şi judecata liberă de valoare (Fukutake
1949; Odaka 1950). Kaneko s-a axat pe metodologia lui Weber în relaţia cu logica competenţei cauzal-
istorice (Kaneko 1957).
Scrierile lui Weber asupra metodologiei marchează tranziţia sa de la ştiinţele economice
ale şcolii istorice germane, la sociologie. (Ohtsuka et al. 1965; Hayashi 1970 :Atoji 1976; Kohtoh 1977;
Orihana 1988). În concepţia lui Atoji, cartea lui Weber “Wietschaft und Gesellschaft” începe de la
formularea teoriei acţiunii sociale şi continuă după aceea, spre analiza sociologică a domenilor
particulare, precum: economia, dominaţia politică, stratificarea socială, familia tradiţională şi înrudirea,
etnicitatea, religia şi legea. Tipul ideal era necesar în viziunea lui Weber, astfel încât să se poată atribui
relaţia cauzală. În acest sens, sociologia, ca ştiinţă empirică ce investighează regulile generale ale acţiunii
umane, trebuie să fie departajată de “ştiinţele dogmatice” precum jurisprudenţa, etica şi estetica care sunt
preocupate cu înţelesul “drept” şi “valid”. Totuşi, trebuie, de asemenea, făcută distincţie de istorie, care
caută legăturile cauzale dintre fenomenele culturale particulare. În viziunea lui Atoji, lucrarea lui Weber
“Wirtschaft und Gesellschaft” reprezintă o încercare de a apuca diverse sfere culturale în mod sistematic
şi integrativ, din punctul de vedere al sociologiei interpretative (Atoji 1976:1-42).
Weber se deosebeşte de Durkheim prin aceea că se concentrează pe aspecte ale subiectului,
precum ethosul şi motivul, aspecte care pot fi,totuşi, recunoscute de alţii şi care astfel, transced
individualul. Spre deosebire de Simmel, care a fost iniţial interesat de “societal”, unicitatea lui Weber stă
în atenţia acordată interpretării înţelesului subiectiv. Atât Simmel cât şi Weber se deosebesc de Comte şi
de Spencer prin aceea că ei se axează pe individual. Contribuţia specifică a lui Weber, a reprezentat-o
teoria asupra acţiunii. Atât Durkheim cât şi Weber au dezvoltat cadrul teoretic pentru integrarea
domeniilor specializate precum sociologia economică, sociologia politică, sociologia dreptului, sociologia
religiei, şi aşa mai departe. Deşi toţi aceşti teoreticieni au exercitat o influenţă considerabilă în Japonia,
poate că Weber este cel care s-a dovedit a fi cea mai influentă personalitate din cursul vremurilor.

5. SOCIOLOGIA AMERICANĂ TIMPURIE ÎN JAPONIA

Înainte de cel de-al doilea Război Mondial, sociologia americană a avut un mai puţin
impact în Japonia, decât l-a avut corespondentul său european. Totuşi, chiar după aceea, sociologii
japonezi au fost conştienţi de diferenţa aflată în focarul atenţiei, şi de accentul american pus pe psihologia
socială.
Shokichi Endoh a fost cel răspunzător, în mare măsură, pentru introducerea psihologiei
sociale americane în Japonia. Endoh a tradus lucrarea lui Giddings “Principiile Sociologiei” în japoneză şi
a introdus teoria forţelor sociale ale lui Ward şi Ross. Endoh a susţinut faptul că forţele sociale nu erau
produsul unui organism societal care a depăşit individualul, ci a nevoilor şi intereselor individuale.
(Akimo 1979:123-129).
Critica lui Shinmei la adresa lui Simmel a pavat calea către cea de-a doua fază a acceptării
sociologiei americane în Japonia. După viziune lui Shinmei, subiectivitatea umană era redusă la Simmel,
239
la relaţiile sociale. În concepţia sa, sociologia lui Simmel a relaţiilor sociale trebuie să înainteze către
“sociologia acţiunii sociale”. Aceasta a condus la un interes pentru sociologia psihologică sau
“behavioristă” a lui Ward, Small,Giddings, Fark, Burgess, Thomas, Mead şi Ross. Totuşi, Shimizua a fost
prea putrnic influenţat de gândirea neo-kantiană germană de a accepta din toată inima sociologia
behavioristă, americană. (Shinmei (1939) 1976, (1942) 1976).
După cel de-al doilea Război Mondial, Shimizu a demonstrat un interes reînnoit pentru
sociologie, abandonând-o în anii 1930, pentru a continua interesul pentru marxism. Shimizu a atribuit
nestatornicia sa, influenţei sociologiei americane. Shimizu a comparat sociologia americană şi cea
europeană şi a rezumat diferenţele, după cum urmează (Shimizu 1950:122-174 ):
1. Sociologii din America, care erau mult mai mulţi decât sociologii europeni, s-au bucurat
de o considerabilă influenţă. Numărul publicaţiilor sociologice a fost, de asemenea, mult mai numeros, iar
statutul sociologilor mult mai înalt. Guvernul şi administraţia de afaceri a Statelor Unite au fost mult mai
dispuşi să preia descoperirile sociologice, decât omologii lor europeni.
2. În timp ce gândirea istorică a dominat în sociologia europeană, sociologia americană a
fost dominată de gândirea psihologică. Teoria naturii umane, care a înflorit în secolul al XVIII-lea dar a
dispărut în secolul al XIX-lea în Europa, a supravieţuit în Statele Unite, în secolul XX. Spre deosebire de
teoria simţului natural, dominaţia behaviorismului a avut tendinţa să accentueze existenţa societăţii,
deoarece aceasta a recunoscut importanţa formării personalităţii prin învăţare.
3. Spre deosebire de Europa, în Statele Unite cercetarea socială era în mare măsură
practicată. Acesta a fost rezultatul tradiţiei empiriste şi a dezvoltării tehnicilor statistice. Faptul că acolo
exista aproape acelaşi interes pentru cercetarea socială ca şi pentru sociologie, poate fi considerat drept o
realizare a idealului de pozitivism al lui Auguste Comte.
4. Dezvotarea sociologiei în Statele Unite a fost strâns legată de dezvoltarea democraţiei în
acea ţară. Aceasta era în contradiţie cu situaţia din Germania de dinainte de cel de-al doilea Război
Mondial, când democraţia nu fusese încă instituţionalizată. În acea vreme a fost posibil pentru Max
Weber să descrie politica ca pe un domeniu al iraţionalităţii. În Statele Unite, politica se baza pe opinia
publică, şi de aceea, era redusă la cercetarea socială. Pragmatismul american a conferit sociologiei un
înalt statut, cel al unui domeniu de ştiinţă util pentru politică.
Shimizu a legat psihologia socială americană de teoria europeană clasică a modernizării
(Shimizu 1951). El a văzut consecinţele modernizării în termeni ai 1. diferenţierii; 2. expansiunii;
3.mecanizării. El a schematizat tipurile fenomenelor social-psihologice corespunzătoare acestor trei
aspecte precum:
a) indivizi neajutoraţi sub o stare de anarhie;
b) “narcotismul social” sub “violenţa” comunicaţiei de masă şi
c) “noua aglomeraţie” din organizaţiile birocratizate, precum maşinăriile uriaşe. Diagnosticul dat
de Shimizu privind declinul culturii americane ca rezultat al modernizării, a fost puternic axat
pe tehnicile psihologiei sociale. Influenţa gândirii sociologice europene poate fi, totuşi, simţită
în planul secundar.

6. SOCIOLOGIA EUROPEANĂ A GENERAŢIEI DE AZI ÎN JAPONIA

6.1. Americanizarea sociologiei japoneze postbelice

Cultura japoneză a devenit extrem de influentă în Japonia după capitularea necondiţionată
de la sfârşitul războiului din Pacific. Engleza americană a devenit dominantă în şcoli şi în viaţa cotidiană.
Sociologia era privită ca o “ştiinţă americană”, iar Homans l-a înlocuit pe Durkheim, Simmel şi Weber pe
listele lecturilor studenţilor. Mai presus de toate se aflau lucrările lui Talcott Parsons şi Robert R.Merton,
care erau citite cu mult entuziasm în anii 1950 şi 1960. Aceşti autori au prezentat un foarte diferit tablou
al sociologiei americane, de cel înfăţişat de către Shinmei şi Shimizu în anii 1930 şi 1940. Ei au prezentat
America ca pe o ţară a behaviorismului, a pragmatismului. Ceea ce Parsons şi Merton au dus în Japonia,
pe de altă parte, erau conceptele de “sistem social” şi vocabularul analizei funcţionale.
Sociologiştii germani ai generaţiei postbelice au fost, de asemenea, în mare măsură
influenţaţi de evoluţiile din sociologia americană şi au fost lăsate spre a-i redescoperi pe Tonnies, Simmel
240
şi Weber, la o dată ulterioară. Interesul pentru aceşti autori nu a scăzut niciodată în Japonia, aşa cum
cercetarea sociologică nu a fost niciodată întreruptă în timpul războiului, precum în Germania. Scrierile
lui Karl Mannheim şi Theodor Greiger, care fuseseră forţaţi să emigreze în perioada nazistă, erau
cunoscuţi şi citiţi în Japonia postbelică. În contrast, lucrări precum cele ale lui Helmut Schelsky şi Otto
Stammer, care au ieşit în faţă după război şi au ajutat să pună înapoi pe traiectorie, sociologia germană,
erau comparativ mai puţin cunoscuţi în Japonia. Tendinţa americană a însemnat, totodată, că Heinrich
Popitz şi M.Rainer Lepsius nu au devenit cunoscuţi în Japonia până în anii 1960.
În concepţia lui Kunio Odaka, sociologia ca disciplină în anii 1940 şi 1950, a fost
caracterizată de următorii şase factorii: internaţionalizare, intregare, diversificare, sistematizare, o
tendinţă către utilitatea practică şi o tendinţă către precizie. În viziunea sa, diferenţele individuale dintre
abordările adoptate în diferite ţări au început să dispară. Odaka (1958) a atribuit acestea difuzării
sociologiei americane. Aceasta a fost considerată ca o reflectare a faptului că Japonia era foarte mult
orientată către Statele Unite, atât cât priveau relaţiile internaţionale.
În perioada târzie a anilor 1960 şi a anilor 1970, totuşi influenţa Americii a început să
cunoască un declin. Acest fapt s-a datorat, în parte distructivului conflict rasial care diviza America,
ascensiunii noii mişcări studenţeşti de stânga şi impasului războiului din Vietnam. Lumea s-a îndreptat
către o eră a multipolarităţii, iar această schimbare în politica internaţională a avut o influenţă asupra
sociologiei japoneze.
În cele ce urmează, ne vom încumenta să mergem pe urmele impactului mediului
internaţional în schimbare, asupra sociologiei japoneze, prin intermediul a două cazuri. Primul este
acceptul în Japonia al sociologiei lui Talcott Parsons şi fuziunea ei cu sociologia europeană. Cel de-al
doilea caz este cel al poziţiei ocupate în Japonia de teoria ideologiei elaborate de Karl Mannheim.
6.2. Talcott Parsons şi Japonia
Când a apărut în 1937 cartea lui Parsons intitulată “Structura Actiunii Sociale”, ea a atras
relativ puţin atenţia în Japonia, întrucât puţini sociologi japonezi erau familiari cu lucrările lui Parsons.
Totuşi, scrieri precum “Sistemul Social” şi “Către o Teorie Generală a Actiunii” au stârnit un mare
interes şi au condus la o re-evaluare a importanţei “Structurii Actiunii Sociale”.
Faptul că “Structura Actiunii Sociale” s-a concentrat asupra activităţii lui Marshall,
Pareto, Durkheim şi Weber, a stat drept mărturie a orientării europene a scrierilor lui Parsons. Parsons,
care elabora propria sa teorie voluntaristă a acţiunii, a pornit să compare utilitarismul ca şi curent cental
al Iluminismului Britanic în secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea, cu filosofia neo-kantiană a
valorii ca succesor al idealismului German. Proiectul a fost primit aprobativ de către intelectualii
japonezi. Teoria acţiunii elaborată de Parsons a respins behaviorismul american. Categoriile sale de bază
au fost derivate de la Weber. Categoria dihotomică a orientării acţiunii ”motivaţionale” versus “valoare”
pe care Parsons a dezvoltat-o în “Sistemul Social” şi-a avut originile în conceptele gemene ale lui Weber
de “Interese” şi “Idee” prezente în introducerea la “Wirtschaftsethik der Weltreligion” (Weber {1920}
1971). Mai mult decât atât, conceptualizarea de către Parsons a “afectivităţii” versus “neutralitate
afectivă”, în cadrul primei perechi de “modele variabile”, este derivată din conceptul lui Weber de
“affektuelles Handeln ” ca cea de-a treia categorie din clasificarea tipurilor de acţiune. Elementele
weberiene din teoria acţiunii aparţinând lui Parsons, au fost în totalitate favorabil primite în Japonia.
Nu acesta a fost totuşi, cazul cu teoria lui Parsons privind sistemul social. Parsons a definit
sistemul social ca pe un sistem păstrător de graniţe, compus din acţiuni umane. În concepţia sa,
socializarea şi controlul social funcţionează ca mecanism al integrării în sistemul social. Mulţi sociologi
japonezi au criticat aserţiunea lui Parsons după care comportamentul deviant generat în sistemul social
este îndepărtat de aceste mecanisme care îl redau stării sale iniţiale de echilibru. După părerea criticilor
săi, în mod sigur din cauza acestor motive, teoria lui Parsons a funcţionalismului structural nu a putut
explica schimbarea socială.
Pentru Nishimura, teoria lui Parsons era în esenţă o teorie a ordinii şi armoniei care nu putea fi
răspunzătoare pentru antagonism şi conflict. Aceasta era din cauză că s-a ocupat doar de acele cazuri în
care este stabilită o normă instituţionalizată. Chiar dacă echilibru este perturbat de un comportament
deviant, acest comportament va fi mai devreme sau mai târziu, înlăturat (Nishimura 1957). Critica lui
Nishimura la adresa lui Parsons a fost în multe privinţe similară celei aparţinând lui Dahrendaf, deşi cele
241
două lucrări critice fuseseră scrise independent. Inadecvările din teoria structural-funcţională a lui Parsons
ca explicaţie a schimbării sociale, erau astfel bine stabilite atât în Japonia, cât şi peste hotare.
Eu am susţinut faptul că o asemenea critică este bazată pe o înţelegere greşită a teoriei
structural-funcţionale, pentru care Parsons însuşi este parţial răspunzător. După cum vom vedea, o teprie
structural-funcţională formulată corespunzător, poate furniza o explicaţie pentru schimbarea socială
(Tominaga 1965 a, 1976, 1986). Schimbarea socială este luată, în general, spre a se face referire la o
schimbare în structura socială. Spre deosebire de structurile psihice care tind să rămână stabile după
completare, structurile sociale sunt supuse unei constante modificări de către actorii umani din cadrul
unui set de reguli structurale. De exemplu, structura organizatorică a unei companii poate fi modificată
spre a se adapta la schimbările din mediul înconjurător intern sau extern. În mod similar, în timpul
Restauraţiei Meiji, structura instituţională a feudalismului, care a precumpănit în Japonia - Tokugawa, a
fost modificată pentru a fi mai în măsură a ţine pasul cu cerinţele unei societăţi industriale moderne. Chiar
dacă aceste schimbări structurale se succed sau nu, depinde de limita până la care sistemul este mai în
măsură să atingă cerinţele funcţionale sub nou-creata structură socială, decât sub predecesorul său.
Ascensiunea comportamentului deviant este măsura insatisfacţiei oamenilor faţă de vechea structură
socială. În teoria devianţei elaborată de Parsons, accentul este pus pe socializare şi control ca
mecanism de reglare a comportamentului deviant. Totuşi, deviaţia poate fi absorbită doar pe această cale,
atunci când structura instituţională existentă rămâne stabilă. Când aceasta nu mai este capabilă a garanta
stabilitatea sistemului în faţa presiunii externe sau interne pentru schimbare, schimbarea structurală
devine o necesitate. Un punct ireversibil este atins atunci când devine imposibil ca aceasta să revină la
structura iniţială. Teoria lui Parsons asupra deviaţiei şi controlului social nu a explicat în suficientă
măsură procesul atingerii unui nou echilibru prin intermediul schimbării structurale. Totuşi, analiza
schimbării sociale în termenii relaţiei dintre structură şi funcţie, a furnizat o interesantă cale de explicare a
schimbării sociale.
În pofida originii americane a lui Parsons, gândirea sa a fost profund înrădăcinată în
tradiţia europeană, un factor care explică larga sa receptivitate în Japonia. După moartea sa în 1979,
teoriile lui Parsons au fost mai departe dezvoltate de sociologii europeni precum Habermas şi Luhmann.
În lucrarea sa “Theorie des kommunikativen Handelns” (1981), Habermas a prezentat propria sa viziune
asupra lui Parsons sub aliniatul “competiţia paradigmatică dintre teoria acţiunii şi teoria sistemului”
(1981:303). După Habermas, tendinţa de a despărţi teoria acţiunii de teoria sistemelor şi-a aflat originea
în Europa, după Hegel şi Marx. Dilthey, Husserl şi Weber erau asociaţi cu teoria acţiunii, pe când analiza
mecanismului pieţei în economie ţinea de domeniul teoriei sistemelor. Pentru Habermas, Parsons a
reprezentat punctul de mijloc între aceşti doi poli, tradiţia idealistă, pe de o parte, şi cea pozitivistă, pe de
altă parte. Pentru Habermas, sistemul social era un subsistem al sistemului de acţiune (Habermas
1981:299).
Niklas Luhmann a examinat, de asemenea, relaţia dintre teoria acţiunii şi teoria sistemelor
în lucrarea sa “Soziologische Aufklarung III”. Din punctul de vedere al lui Luhmann, teoria acţiunii şi
teoria sistemelor erau încă distincte în era lui Durkheim şi Weber. Pe timpul lui Parsons, totuşi, nu mai era
posibil să se facă distincţia între ele. Pornind mai departe de la Parsons, Luhmann conceptualizează
acţiunea şi sistemul în “Konstitutionszusammenhang” (Luhmann 1981:50-66).
Sociologia fenomenologică este un alt domeniu în care fuziunea teoriei lui Parsons cu
sociologia europeană este aparentă. Exponentul său de bază în Japonia a fost Kazuta Karauchi. Interesul
pentru sociologia fenomenologică are o istorie îndelungată în Japonia. Deşi Vierkandt şi Geiger, iar mai
târziu George Guvitch, au fost foarte citiţi, Alfred Schutz a fost poate cel care s-a dovedit a fi cea mai
influentă personalitate. Schutz a fost redescoperit în anii 1970, cu mult timp după publicarea influentei
sale cărţi “Der sinnhafte Aufbau der sozialen Welt” (1932). În anii 1980, sintagma “teoria acţiunii” care
fusese până acum utilizată în relaţia cu Parsons, a început să fie folosită pentru a descrie activitatea lui
Schutz. Efectul gândirii fenomenologice se extinde către Habermas şi Luhmann. Este astfel posibil să se
considere activitatea lui Parsons, Schutz, Habermas şi Luhmann ca fiind strâns legate între ele. Este
totodată, adevărat de arătat că similitudinile dintre teoria fenomenologică a acţiunii şi teoria voluntaristă a
acţiunii promovează schimbul de idei dintre sociologia europeană şi americană.

242
 7. DE LA “TEORIA IDEOLOGIEI “ A LUI KARL MANNHEIM LA “SFÂRªITUL
IDEOLOGIEI “ LUI BELL

Interesul continuu pentru Karl Mannheim în sociologia japoneză postbelică este o bună
ilustrare a influenţei pătrunzătoare a celui mai “european” element în sociologia europeană, şi anume în
sociologia cunoaşterii. Interesul japonez pentru Mannheim datează din 1932, de la publicarea lucrării lui
Shinmei “Fazele Sociologiei Stiintei” (Shinmei (1932) 1977). Au existat o serie de traduceri ale cărţii lui
Mannheim intitulată “Ideologie si Utopie “. Într-adevăr, Mannheim se află printre puţinii sociologi
occidentali ale cărui scrieri complete sunt publicate în Japonia.
Ce explică popularitatea lui Mannheim în Japonia? Se pare a fi evident faptul că iniţial
interesul pentru istoricism şi marxism, în mod special pentru cel de-al doilea, a fost cel care a atras
interesul cititorilor. În timp ce au existat o serie de cărţi care interpretau conţinutul marxismului,
“Ideologie si Utopie” a fost singura care a conceptualizat funcţia marxismului ca pe o gândire în întregul
său, şi la analizat ca pe o “ideologie”. Suporterii acestuia au fost de acord cu Mannheim în aceea că
caracterul unei ideologii “particulare” era ridicat la nivelul unei ideologii “totale” de către marxism.
Criticii acestuia, pe de altă parte, au fost de părere că marxismul, ca o ideologie totală, a atacat concepţia
de ideologie a oponenţilor săi, dar au refuzat să recunoască marxismul însuşi drept o ideologie. Ei au
refuzat, totodată, să accepte că sociologia cunoaşterii devenea posibilă doar atunci când se accepta
necesitatea de a adopta o perspectivă relativistă.
Intelectualii japonezi în anii 1950 şi 1960 au fost profund ambivalenţi faţă de marxism. În
timpul Războiului Rece, a existat o polarizare între ideologiile pro- şi anti- americane în Japonia. Ca
rezultat, interesul s-a focalizat pe analiza funcţională a rolului intelectualilor. (Hidaka 1960).
Mannheim nu a dus lipsă de critici în Japonia. Critica a fost în mare parte îndreptată
împotriva supoziţiei sale că “intelligentsia” era purtătoarea a ceea ce el a calificat drept ideologie
“generală” ca opus ideologiei “speciale”, sau sociologia cunoaşterii. Criticii săi au discutat în
contradictoriu faptul că “intellgentsia” era doar un element al clasei mijlocii, şi astfel nu putea fi o clasă
transcendentală “liber plutitoare”, după cum presupusese Mannheim . Considerând “intelligentsia” în
acest fel, se putea, afirmau ei, ajunge la fascism.Shinmei a fost primul dintre mulţí critici în Japonia, care
l-a criticat pe Mannheim în acest fel, deşi mai târziu şi-a retras critica în prefaţa cărţii “Scrieri Complete”
(1976). Este de interesant de observat, totuşi, că atât marxiştii, cât şi criticii acestora au manifestat interes
pentru Mannheim şi că exista un sprijin considerabil pentru teoriile lui, în Japonia. Totuşi, cursul
istoriei a fost ca lucrurile să ia o intorsătură imprevizibilă, pe care Daniel Bell a descris-o ca “Sfârşitul
Ideologiei” (1969). De fapt, declinul de după publicarea cărţii lui Bell a fost marcat de un avânt al
ideologiei, decât de o prăbuşire. Sentimentul belicos înpotriva Vietnamului s-a ridicat cu repeziciune, iar
neliniştea a fost răspândită. Bell a fost desigur, luat în derâdere de către japonezii angajaţi ai Noii Stângi.
Totuşi, adevărul teoriei lui Bell a fost în curând amplu demonstrat în contextul japonez. Armata Roşie
japoneză, una dintre facţiunile Noii Stângi în Japonia, a piedut complet sprijinul ca rezultat al
nelegiuirilor din 1972 şi a multor altor incidente violente, devenind complet dezorganizată. Din ce în ce
mai puţini studenţi îl citeau pe Marx, în mod special după ce Gorbaciov a introdus perestroicka în
Uniunea Sovietică în anul 1985 şi după revoluţiile democratice din Europa Răsăriteană. Sfîrşitul
Războiului Rece a fost, de fapt, cel care a adus sfîrşitul ideologiei. După cum indică Shimizu (1966:258-
259), utilizarea de către Bell a ideologiei cuvântului nu are conotaţii negative. Când Mannheim a vorbit
despre “ideologia particulară”, aceasta a însemnat drept un atac la adresa aserţiunii oponentului său. Nu
acesta este cazul lui Bell, care spune că “ceea ce preotul este pentru religie, este intelectualul pentru
ideologie” (Bell 1960:394). Dacă aşa stau lucrurile, atunci sfârşitul ideologiei înseamnă că nu mai există
nici un fel de nevoie de intelectuali, exact aşa cum sfârşitul religiei înseamnă că nu mai este nevoie de
preoţi.
Aceasta ne duce înapoi la punctul de la care am pornit .Teza noastră iniţială a fost că
Japonia a privit către ştiinţa socială europeană ca la un ajutor pentru procesul modernizării. Intelectualii
japonezii au jucat un rol cheie în aceasta, introducând idei noi în Japonia şi interpretându-le. Liderii
Mişcării Liberal-Democratice în Era Meiji au tradus lucrările lui Spencer şi Mill. Tezele lui Bell
referitoare la sfârşitul ideologiei au avut, de asemenea, interpreţi în Japonia. Aşa cum gândirea lui
243
Mannheim era o formă de ideologie , tot astfel erau şi ideile Mişcării Liberal-Democratice, Democraţia
Taisho, spiritul capitalismului, noţiunile “comunitate” şi “societate” şi “industrialism”. Noua ideologie
europeană a modernizării a fost importantă în Japonia în diferite etape. Primii răspunzători au fost Nishi şi
Fukuzawa în epoca Meiji, Takata, Shinmei şi Tanabe în epocile Taisho şi Showa, ºi Shimizu ºi Kurauchi
în anii postbelici. ªI, în pofida mult anunşatului sfârşit al ideologiei, se pare că intelectualii încă mai au un
rol important de jucat în Japonia.

8.REZUMAT ªI CONCLUZIE

După cum am văzut, există patru dimensiuni ale procesului de modernizare:economicul,

politicul, socialul şi culturalul. Nici unul dintre aceste aspecte nu s-a asemănat cu gândirea tradiţională a
Japoniei Tokugawa. Abia atunci când Japonia a devenit implicată într-o criză internaţională la sfârşitul
Erei Tokugawa, se luase o decizie spre a deschide calea spre influenţele occidentale ale modernizării.
Sociologia a fost în principal preocupată de aspectul social. Pentru liderii Mişcării Liberal-
Democratice, principiile societăţii moderne, precum libertatea şi egalitatea, au fost păstrate cu sfinţenie în
lucrările lui J.S.Mill şi Spencer . Mişcarea Liberal-Democrată s-a îndreptat spre Saint-Simon şi Comte
atunci când naturalismul a devenit problematica dominantă. Intelectualii japonezi au făcut uz într-un mod
selectiv de gânditorii occidentali, pentru a veni în întâmpinarea nacesităţilor evoluţiei gândirii sociale din
propia lor ţară. Mai târziu apoi, tipul de analiză empirică urmărit de Tonnies, Durkheim, Simmel şi Weber
urma să înlocuiască scrierile mult mai abstracte ale lui Comte şi Spencer. Distincţia făcută de Tonnies
între “comunitate” şi “societate”, teoria diviziunii muncii a lui Durkheim, teoria diferenţierii sociale a lui
Simmel şi teoria spiritului capitalismului elaborată de Weber, toate s-au potrivit cu cerinţele crescânde ale
societăţii japoneze pentru modernizarea socială şi culturală. Marxismul de asemenea, s-a lovit de o cerinţă
similară.
Interesul japonez pentru psihologia socială a fost, de asemenea, legat de procesul
modernizării şi industrializării în Japonia şi, mai mult decât atât, de problema capitalismului versus
socialism. Aceasta este lumina în care trebuie interpretat interesul japonez pentru activitatea lui Talcott
Parsons. Interesul pentru sociologia cunoaşterii aparţinând lui Mannheim a fost stârnit de implicaţiile
elevaţiei abordării structural-funcţionale a lui Parsons, la nivelul ideologiei.
Acum când Japonia a ajuns din urmă naţiunile avansate ale Occidentului, ar putea fi
rezonabil să ne aşteptăm la un schimb bi-direcţional între Japonia şi Europa. Ar putea fi discutabil dacă
interesul deosebit manifestat de sociologii japonezi pentru mişcările intelectuale occidentale, a fost pe
socoteala dezvoltării teoriei sociologice autohtone. Neîndoielnic există ceva adevăr într-un asemenea
punct de vedere. Ar trebui totuşi, scos în evidenţă faptul că intelectualii japonezi au văzut-o ca pe o primă
responsabilitate de a-şi ajuta ţara, spre o modernizare societală şi cuturală. Ei au privit către Vest pentru a
asigura mijloacele de realizare a acestei modernizări.
Calea este acum clară pentru dezvoltarea bi-direcţionalei comunicări dintre sociologii
japonezi şi omologii lor occidentali. Este momentul ca învăţaţi japonezi să joace un rol mai activ în sfera
internaţională decât a fost până acum posibil s-o facă, din motive pe care le-am prezentat mai sus. Aceasta
nu înseamnă să afirmăm că sarcina introducerii ideilor occidentale în Japonia s-a încheiat. Este doar o
chestiune de re-evaluare a priorităţilor, pe măsură ce Japonia pătrunde din ce în ce mai mult în era
modernă.

244
 Studiu de autor
Sociologia chineză

Primele influenţe

Studiul societăţii a cunoscut o accelerare şi o intensificare considerabilă in China la sfârşitul

secolului al XIX - lea. Datorită dinamismului şi liberalismului universităţilor private americane instalate
pe pamântul chinezesc înca de la începutul secolului, acest interes pentru studiul problemelor sociale s-a
specializat progresiv, pentru a da în sfârşit naştere unei şcoli chinezeşti de sociologie.

Anii teribili şi discursurile sociale

Naşterea sociologiei chineze, ca şi a sociologiei europene este contemporanã cu

bulversãrile societãţii, comparabile în intensitate celor asupra cărora, în Franţa, reflecta pãrintele
disciplinei, Auguste Comte. Socologia chineza s-a nãscut într-o societate trecând de la un vechi la un nou
regim (1911), trecere precedatã şi urmatã de tulburãri ca Rãzboiul opiumului şi deschiderea concesiumilor
strãine (înca din 1842), primul rãzboi chino - japonez (1894-1895), Mişcarea din 4 mai (1919),
descoperirea marxismului şi fondarea Partidului Comunist Chinez (1921), marea invazie japoneza, înca
din iulie 1937. Toate aceste evenimente împreuna au fost numite de cãtre Jacques Gernet “ anii teribili ” şi
fac parte din ceea ce istoricul american John King Fairbank desemneaza sub numele de “ marea revoluţie
chineza”.28
Aceste tulburãri au hrãnit timp de decenii o efervescenţã a discursului asupra societãţii.
Numele de Kang Youwei, Liang Qichao, Liang Shuming, Tan Sitong si Yan Fu, la fel ca şi cele ale lui Hu
Shi, Cai Yuanpei, Guo Moruo şi alţii, marcheazã marile etape ale acestor discuţii sociale înca de la
mijlocul secolului al X-lea. Cu titlu informativ, iatã câteva informaţii asupra acestor primi gânditori
sociali ai Chinei contemporane (vezi Anexa- tabel 7).
Pentru unii, societatea trebuie inainte de toate sã fie observatã, descrisã şi inţeleasã; pentru
alţii, ea trebuie schimbatã. Ca şi în Europa, într-o manierã mai radicalã încã, aceste discuţii au dat curs în
secolul XX la douã curente opuse ale sociologiei, o sociologie de la catedrã şi una militantã. Una a avut
perioada sa de glorie în timpul primei jumãtãţi a secolului; ea a fost serios zdruncinatã de replica spre
interiorul Chinei datã în timpul rãzboiului de rezistenţã contra Japoniei (încã din 1937), şi a fost practic
aneantizatã de cãtre rãzboiul civil din 1945. În 1952, pe continent ea a fost pur şi simplu radiatã din
programele de învãţãmânt şi de cercetare. A doua, sociologia marxistã, rãmasã marginalã înainte de
194929, ocupã în R.P.Chinezã, primul plan dupã dispariţia sociologiei universitare.

Sociologia nu s-a nãscut în China de pe o zi pe alta, ea rezultã dintr-un lung şir de întrebãri asupra
devenirii societãţii, un parcurs care începe în ultimii 30 de ani ai secolului al XIX-lea.
Trebuie evocat aici marele traducãtor al sociologiei, Yan Fu, care, traducãnd cuvântul
sociologie prin “ qunxue ” (ştiinţa grupurilor) a definit ce este sociologia (universitarã) chinezã . Dupã
cum vom vedea, definiţia sa pare pertinentã, nu numai în contextul abordãrii chinezeşti a sociologiei, ci şi
al sociologiei în întregime, atât occidentalã cât şi chinezã, atât universitarã cât şi marxistã.
Din perioada studiilor sale în Anglia, Yan Fu a importat convingeri legate de ideea de
progres.30 În 1895, el a fost primul în China care vorbea despre “ lupta pentru existenţã ” şi “selecţie
naturalã”, pe care le-a tradus prin “wujing” (lucrurile luptă pentru a se menţine) şi “tianze”(cerul[naturaţ

Jacques Gernet, “ China crucifcatã. Începutul anilor teribili “, cartea X în Lumea chinezã, Paris: A.
28

Collin, 1980, p. 519 Fairbank John King, Marea Revolutie Chineza, 1800-1985, New York: Harper&Row,
1986
29
Sun Chung - Hsing (Sun Zhongxing), " The Marxist Under currents in the Development of Society in China before 1949 ",
Chinise Journal of Sociology, No10, sept.1986, 61-88.
30
Această parte se bazează pe opere bine cunoscute, Pusey James, " China and Charles Darwin ", Cambridge (Mass):HUP,
1983[1984ţ.
245
alege).31 Yan Fu a folosit aceiaşi expresie ca şi Kang Youwei pentru a vorbi de “ sociologie ”, cuvânt pe
care el l-a redat prin “ qunxue ”. Dupã J.R.Pusey (1940) “qunxue” vrea sã spună pentru Yan Fu “ ştiinţa
forţei grupurilor ” sau încã “ studiul despre cum o rasã este puternicã şi despre cum un grup se poate
ridica ” (Pusey;76) . El voia să introducă opera lui Darwin în China cu scopuri reformiste, acreditând
ideea că ameliorările graduale (schimbări treptate) erau perfect convenabile, şi că asta nu implica nici
respingerea tradiţiei, nici condamnarea radicală a Imperiului. El apăra aceste teze utilizând limbajul şi
obişnuitele raţionamente sociale ale filozofilor clasic, a celor care erau puternic preocupaţi “de principe”,
“de cel mai valoros”.32
Zan Fu era un darwinist social care gândea China în termenii supravieţuirii rasei
chinezeşti. Pentru aceste motive, el a ales să-l introducă pe Darwin nu prin traducerea operelor sale, ci
printr-o carte mică a lui T.H.Huxley (1825-1895), care făcea distincţie între lupta pentru existenţă
înţeleasă în termeni individualişti şi lupta pentru existenţă înţeleasă în termeni sociali. În 1898 Yan Fu a
publicat traducerea cărţii " Evolouţie şi etică " de T.H.Huxley, pe care a intitulat-o " Tianyan lun " (Teoria
evoluţiei).
Această mică carte insistă asupra eticii evoluţiei, pe necesitatea de a subordona interesele
individiale intereselor sociale. Aceste conferinţe de Thomas Henry Huxley, traduse şi adnotate de Yan Fu,
au dat naştere uneia din cărţile cele mai faimoase la schimbarea secolului, care a influenţat toată
intelectualitatea chineză. Schwartz (1964) şi Pusey (1983) citează amândoi şi comentează această formulă
a lui Yan Fu, rezumând poziţiile lui asupra evoluţiei, progresului şi sociologiei.
" Se poate discuta astfel teoria conservării (bao) grupului a lui Huxley: dacă ceea ce el
numeşte etică socială (qundao) " provine din faptul că oamenii exceleză (shan) în a intreţine sentimente
de simpatie (xianggan) atunci el comite o eroare ce nu poate fi ignorată, aceea de a lua rezultatul(jie)
drept cauză(yin). Este interesul pentru securitate cel care face ca primii oameni să abandoneze starea lor
de răspândire (dispersare) şi să intre în societate; la început omul este la fel, în întregime ca şi păsările,
animalele săsbatice şi alte forme inferioare; din asta nu rezultă o schimbare de sentimente (gantong).
Faptul de a se grupa în scopul securităţii face ca, în cursul evoluţiei, (tianyan), cei care se adună împreună
să se menţină (cun), cei care nu se adună să dispară; cei care excelează (shan) în a forma grupuri(qun) se
menţin, cei care nu sunt capabili, dispar. Ce înseamnă a excela în a forma grupuri? A excela în a schimba
sentimente de simpatie (xuang gantong). Dacă este astfel, atunci această capacitate (shan) de a face
schimb de sentimente de simpatie este o problemă de selecţie naturală, şi nu un bun existent acolo de la
început". Tianyan lun (Beijing:CP, 1981), partea întâi, cap.13, "zhisi" [ A limita egoismul ţ, p.32 Pusey
p.162, Schwartz pp. 107-10833.
În această citare, Yan Fu leagă evaluţia de instinctul de asociere, progresul de gradul şi
calitatea acestui instinct. Sociologia serveşte la a arăta care sunt mijloacele de a stabili importanţa şi de a
dezvolta asocierile cele mai eficace. Asta confirmă definiţia pe care o dă Pusey pentru qunxue.
Această definiţie a sociologiei generale a fost taxată ( de către Schwartz, Pusey) ca pur
chinezească, deformată de o tradiţie a preocupării exclusive pentru interesele princepelui pe spinarea
indivizilor. Istoricii sociologiei, de exemplu Gouldner, nu ignoră că sociologia (occidentală) nu este în
mod unic orientată către apărarea intereselor tuturor indivizilor sau de căutarea adevărului.
Ea serveşte de asemenea interesele "suveranilor". În societatea occidentală, acest suveran
nu este un principe, ci din clasa mijlocie. De aceea noi putem spune că definiţia chineză dezvăluie, în

31
"Things contend means that things struggle to preserve themselves". "Heaven chooses" means that only the fit races are
preserved. Yan Fu , "Yuanqiang", p.25, citat în Pusey, 1983:61.
32
" Intelectualii chinezi " se preocupau mai degrabă de practică decât de teorie: cum să suscite armonia celestă şi socială, cum
să guverneze Statul, cum să asigure recoltele, etc. A se vedea M.Garnet, " Gândirea chineză ", " Secte şi şcoli ", pp.349-481. În
timp de criză aceşti intelectuali propuneau mijloace de îmbogăţire a statului şi de întprire a armatei. Primii sociologi nu fac
decât să reia acestă tradiţie de inspiraţie în parte juridică, intervenţionistă şi pragmatică
33
Pusey a tradus partea centrală după cum urmează: " Evolution has brought it about that those who are able to group shall
survive; and those who are not able to group shall perish. Those who are good at grouping shall survive and those who are not
good at grouping shall perish. What does it mean to be good at grouping? Tobe good at mutual sympathy". Schwartz a tradus
aceiaşi parte după cum urmează:" The process of evolution determines that those who can form social groups survive, those
who cannot shall perish. Those who form effective social groups survive, those who do not disapear. What makes them
effective? The ability to develop a sense of mutual sympathy ".
246
propriul său context, caracterul utilitar şi pragmatic al sociologiei. Această primă sociologie chineză nu
este total originală în raport cu sociologia în general. Ea este născută în condiţii tulburi, ca şi în Europa în
secolele XVIII şi XIX, şi ea serveşte intereselor vitale ale societăţii, cum este şi în cazul sociologiei
occidentale.

Rolul misiunilor

Sociologia chineză s-a înscris în suita sociologiei europene a Chinei pe care am evocat-o în
prima parte.
Aplicând metoda "epocilor de referinţă", am redus prima sociologie europeană a Chinei la
cinci autori din secolele XVIII şi XIX. Lucrările lor păreau atunci că se concentrau asupra tuturor
cercetărilor sociologice şi sinologice importante din Europa. Faptul de a fi fost precursorii acestei
discipline conferă celor cinci autori o poziţie preponderentă în istoria sociologiei, şi în mod particular în
cea a sociologiei Chinei. Dar ea nu se reduce la ei singuri. Ea prosperat în alte ţări, şi încă de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, ea şi-a făcut apariţia în Statele Unite. Statele Unite nu reprezentau la sfârşitul
secolului trecut, nici chiar la începutul secolului al XX-lea, centrul mondial incontestabil al sociologiei
sau al sinologiei. Între timp, studenţii chinezi care se interesau de sociologie, dacă nu mergeau în Japonia,
plecau de preferinţă să studieze în Statele Unite. De ce nu mai curând în Europa "dominantă" ? Pentru a
răspunde, trebuie considerată metoda de transfer a cunoştinţelor între Europa şi China, în care oamenii
religioşi (preoţii) au jucat întodeauna un rol determinant.
O scurtă evocare a implementării misionare ne va permite să evidenţiem contextul
intelectual din care a ieşit sociologia chineză.
După secolul al XVIII-lea s-a produs în China o constantă reînnoire a mişcării misionare.
După iezuiţii din secolul XVII şi XVIII, în secolul al XIX-lea ajung misionarii anglicani, apoi în secolul
al XX-lea, misionarii protestanţi americani (cf. capitolul doisprezece). Aceţtia din urmă practicau metode
de evanghelizare foarte diferite de cele ale iezuiţilor. Ei îşi puneau mai puţin speranţe în convertirea
membrilor elitei sau în studiul filozofiei chineze, cât în serviciul claselor mijlocii ale oaşelor. De altfel, ei
erau trimişi în China de ansamblul credincioşilor unei naţiuni, care se considera prietenă a Chinei, ostilă
atitudinii imperialiste a puterilor europene. Investiţiile lor in crearea de spitale, de centre de asistenţă şi de
şcoli sau universităţi, le-au asigurat încă din primii ani ai ai secolului, o priză solidă în China şi în mod
special la studenţi.
Stabilirea şcolilor misionare explică dirijarea a aproape tuturor candiaţilor la o educaţie
superioară în ştiinţele sociale în Statele Unite. În China, sociologia a fost mai întâi predată în
universităţile misionare. Acestea ofereu în plus, burse de studii pentru Statele Unite. Majoritatea
sociologilor chinezi importanţi pe care îi menţionăm au studiat în Statele Unite.

Influenţe europene

Ne-am îndepărta prea mult de subiect, dacă n-am prezenta, chiar şi pe scurt, o panoramă a
sociologiei americane la începutul secolului. Să remarcăm că ea nu era încă independentă de sociologia
europeană, cu atât mai mult cu c1t sociologii americani care serveau de conferenţiari studenţilor chinezi,
mergeau ei înşişi să studieze în Europa.
Să vedem cazul principalilor profesori şi maeştri de filozofie ai lui Sun Benwen şi ai lui
Fei Xiaotong.
Se ştie că Franklin Henry Giddings (1855-1931) a studiat mult timp filozofia şi sociologia
europeană (Comte şi Spencer, de Greef, Tarde, Durkheim, Quetelet, Galton) înainte de a deveni primul
profesor acreditat de sociologie din Statele Unite, în 1894. Ale sale " Principii ale sociologiei " datează
din 1896. Sub acelaşi titlu, Sun Benwen a publicat în 1934 a publicat opera sa cea mai celebră. William F.
Ogburn (1886-1959), profesor la columbia şi la Chicago, a fost student al lui Giddings. William I.
Thomas (1865-1947) a studiat la Berlin şi la Göttigen (1888-89) unde s-a interesat, printre altele, de
operele lui W. Wundt (1832-1920), apoi de cele ale lui Herbert Spencer. Robert E. Park (1864-1944) şi-a
făcut doctoratul la Heideberg şi stdiase la Berlin şi Strassbourg cu Simmel. El a fost chemat la Chicago de
247
către Thomas. Robert Redfield (1897-1958), elev şi ginere al lui Park, fusese şi el direct influenţat de
operele lui Maine, Durkheim şi Tönnies. Pe de altă parte, Radcliffe-Brown şi Malinovski fuseseră
chemaţi să predea la Chicago în ani patruzeci, unde inspiraţia funcţionalistă (engeză) era bine
achiziţionată (Boudon şi Bourricaud,1982). Influenţa europeană se exercită deci bine din partea acestor
autori pe care sociologii chinezi îi prezentau drept maeştrii lor şi se poate admite că există o continuitate
între sociologii europeni ai secolului al XIX-lea şi sociologii chinezi formaţi în Statele Unite sau în
Europa în prima jumătate a secolului al XX-lea. Vom vedea că această filiaţie este în mod particular
marcată, dacă se ia în considerare vocaţia conservatoare a sociologiei, aşa cum a fost ea discutată de-a
lungul discutării problemelor legate de ordinea socială, de morala sau controlul social, de comunitatea
familială şi de schimbarea în limitele tradiţiei.

Studii ştiinţifice

Cu gânditorii sociali ai secoului al XIX-lea, venim să evocăm originile sociologiei în China. Unii
dintre precursori vor deveni revoluţionari, alţii se vor îndrepta către studiile academice. Aceştia din urmă
vor fi fondatorii sociologiei chineze pe care o considerăm aici, sociologia de la catedră (universitară).
După o prezentare a principalilor sociologi chinezi în timpul primei jumătăţi a acestui secol, vom trece în
revistă studiile consacrate sociologiei chineze, pentru a ne face o idee despre întinderea şi actualitatea sa.
Vom discuta, în fine, despre sociologia chineză propriu-zisă, despre ramurile sale principale, despre
sociologia de la catedră şi sociologia marxistă.

Scurtă istorie a sociologiei chineze 1895-1989

China primei jumătăţi a secolului al XX-lea numără o cincime din sociologii universitari
importanţi. De fapt, numărul sociologilor recunoscuţi, aşa cum o arată o anchetă detailată din 1948 (Sun
Benwen), se ridica la 130. Dar numai jumătate au lăsat publicaţii. Cei mai importanţi dintre ei, cu care am
întocmit o listă, au scris numeroase lucrări: unele din publicaţiile lor sunt cunoscute şi disponibile în afara
Chinei, pentru că ele au fost scrise în engleză, sau pentru că ele marchează trecerea prin Statele Unite sau
Europa a autorului lor, majoritatea sociologilor chinezi făcându-şi doctoratul în străinătate. (vezi anexa
tabel 8 )
Publicaţiile dinainte de 1949 ale celor şaptezeci de sociologi chinezi constituie ceea ce Fei
Xiaotong numeşte în 1988, Şcoala chineză de sociologie. Importanţa sa este încă puţin cunoscută, in
ciuda publicaţiilor care i-au fost deja consacrate.
Istoria sociologiei chineze a făcut obiectul mai multor articole şi lucrări. Lista următoare permite
să se aprecieze impotanţa crescândă a cercetărilor în acest domeniu (vezi anexa - tabel 9).
Această listă, departe de a fi completă, dar făcând un inventar al operelor cel mai uşor accesibile,
arată că interesul pentru sociologia chineză s-a manifestat mai ale în anii optzeci, dată a renaşterii acestei
discipline în China continentală. Încă din 1980, n-au fost numai articole publicate asupra subiectului, ci
opere întregi (memorii, teze de doctorat, istorie, dicţionare). Se va nota că această listă lasă de o parte
sociologia care s-a dezvoltat în Taiwan încă din 1950. Aceasta a cunoscut de asemenea o nouă perioadă de
prosperitate după debutul anilor optzeci.34

Cele două curente ale sociologiei chineze

Sociologia de la catedră chineză este divizată în două curente ale influenţelor intelectuale,
pe care le vom ilustra cu cei doi autori aleşi în capitolele 9 şi 10:
Un prim curent este asociat antropologiei sociale britanice care a influenţat un mic grup de
cercetători de la Universitatea Yanjing. Sprijiniţi puternic pe numeroasele lor relaţii în Europa şi Statele
Unite de mari nume ale sociologiei şi antropologiei (Malinowski, Radclife-Brown, Park, Redfield), ei au
34
Un asterix la sfârşitul unei citări indică faptul că noi n-am văzut documentul citat.
248
apărat metoda care privilegia anchetele asupra micilor comunităţi. Acest curent este reprezentat de
Universitatea misionară privată Yanjing, al cărei departament de sociologie a editat timp de zece ani
celebra " Lume sociologică " (1927-1936). Mai mulţi dintre cei mai celebri sociologi chinezi sunt asociaţi
acestei instituţii, dintre care cel mai cunoscut este fără îndoială Fei Xiaotong.
Al doilea curent al sociologiei chineze este îndeosebi influenţat de sociologia americană, şi
în particular de către Şcoala New York a Lucrătorilor Sociali, departamentele de sociologie ale
Universităţilor Columbia şi Chicago. Este curentul anchetelor sociale, în general urbane, apropiate de
politicile sociale aplicate. Acest curent este marcat de către psihologia socială şi de către reformism. Acest
tip de studii au fost posibile la Chicago graţie donaţiilor fundaţiei Rockefeller. Douăzeci de ani mai târziu,
chinezii vor beneficia de acelaşi finanţator, pentru a întreprinde cercetări de acest tip, dar în zonele rurale
( Gransow1988 ).Pentru a ilustra acest al doilea curent, noi l-am ales pe Sun Benwen, profesor la
Universitatea naţională din Nankin, editor al organului Societăţii chineze de sociologie, Jurnalul de
sociologie şi autor al unei lucrări în patru tomuri consacrate problemelor sociale în China. Această
împărţire nu trebuie să fie luată într-un sens foarte strict, caci existau legături personale între cele două
grupuri. Park, reprezentant al şcolii din Chicago, a predat primele rudimente ale metodei etnologice lui
Fei Xiaotong. Invers, Wu Wenzao, director al departamentului de sociologie la Yanjing şi purtătorul de
cuvânt al lui Radcliffe-Brown, n-a fost niciodată prea îndepărtat de Sun Benwen, în particular în ceea ce
priveşte mişcarea de sinizare şi publicarea manualului de sociologie Principii de sociologie.
De aceea nu trebuie să ne mire că, în ciuda influenţelor diverse, un anumit număr de teme,
caracteristice societăţii chineze, apar în toate aceste anchete: rolul familiei în organizarea economică,
politică şi socială, şi rolul cultului strămoşilor. În plus, aproape toate studiile despre societatea chineză
încă din 1927, indiferent că sunt opera sociologilor de la catedră, marxişti, activişti sau reformatori
sociali, toate acordă "ruralităţii" un loc privilegiat.
După Chiang Yung-chen, sociologia chineză s-a dezvoltat după modelul sociologiei
americane, cu zece ani decalaj. Influenţa şcolii din New York, apoi a celei din Chicago se fac resimţite în
această ordine. Sociologii chinezi se pasionau pentru chestiunile dezbătute în sociologia americană şi
începeau să se intereseze de studiul oraşelor. Ori, în China, sociologia era susţinută nu de către Guvern, ci
de colegiile misionare americane şi de fundaţiile americane, în principal cea a lui Rockeffeler. Aceasta din
urmă finaţa trei instituţii de învăţământ şi de cercetare: Princeton în Pekin ( antena Universităţii Princeton
la Pekin ), Institutul Pacificului şi consiliul Chinei de Nord pentru Construcţie Rurală. Fundaţia a fost
administrată de către diverse personalităţi care au avut influenţa lor asupra orientării şi utilizării
fondurilor. Tendinţa pare să fi fost, încă din 1931, de a încuraja marile studii rurale. Astfel că, an de an,
mulţi sociologi chinezi şi departamente de sociologie îşi axează cercetările asupra anchetelor rurale, mari
sau mici.35
Incepând cu 1985-1986, dată a lucrărilor pe care le vom rezuma, mai multe opere
importante au fost terminate despre sociologia chineză. Unele teze prezintă cu multe detalii stabilirea sa
instituţională, cum este în particular teza lui Chung-hsing (1987) şi cea a lui Bettina Gransow (1992).
Alături de ei, autori chinezi de pe continent publică istorii ale sociologiei chineze (Yang Yabin 1987, Han
Mingmo 1987).
Deceniul 1979-1989 este celebrat ca deceniul reconstrucţiei sociologiei chineze după
treizeci de ani de "suspendare"36
Aceşti ultimi zece ani au avut în vedere reabilitarea organelor sociologiei universitare. Dar,
pentru moment, toată această sociologie reabilitată este sub fermul control al pedagogiei materialismului
istoric.37
35
Comunicat la o conferinţă la Nankang în 1989. Detalii ale acestei părţi de istorie a sociologiei chineze sunt reluate în
Gransow 1992.
36
Yan Ming, " Sociologia în China: trecutul, prezentul şi viitorul ", Chinese Sociolgy and Anthropology, declin 1989, 3-29.
Este introducerea la două volume ale revistei Chinese Sociology and Anthropology, consacrate acestei aniversări. Yang Ming
împarte istoria sociologiei chineze în cinci faze: adopţia (1895-1913), stabilirea academică (1913-1930), expansiunea (1930-
1948), suspendarea (1949-1979), reconstrucţia (1979-). Asupra aceluiaşi subiect, în chineză: Academia Naţională de Ştiinţe
Sociale (ed.1989)
37
Gipoulux François, " Sociologie şi reformă: rena;terea sociologiei în Republica Populară Chineză ", REES, XXVII, 87,
1989,pp.51-68.
249
 Vom vorbi în principal de sociologia universitară (sau de la catedră), deoarece, în perioada
menţionată, prima jumătate a secolului al XX-lea, ea era nu numai dominantă, dar ea ocupa singură scena
instituţională. Că era în universităţi private sau universităţi naţionale, sociologia marxistă nu avea pur şi
simplu trecere. Toate catedrele universitare, toate revistele sociologice, asociaţiile profesionale,
publicaţiile specializate se refereau numai la sociologia universitară. Au fost două sau trei excepţii de
autori apropiaţi marxismului, care au avut totuşi contact cu instituţia: Chen Hansheng38, Li Da (1980 -) şi
Xu Deheng.39
Prin originile şi funcţionarea sa între 1920 şi 1950, sociologia chinezăface parte integrantă
din sociologia mondială. Ea este în principal influenţată de teoriile apărute Europa, apoi răspândite în
Statele Unite. Se poate deci aştepta să găsim la ea aceleaşi preocupări teoretice ca şi în Occident. În ceea
ce priveşte studiul Chinei, sociologii chinezi au în mod normal avantajul de a cunoaşte subiectul din
interior. Vom vedea ce elemente noi aduc ei. Pentru fiecare autor, vom analiza în detaliu un text
reprezentativ, căci scopul acestei a douăsprezecea părţi nu este de a face istoria sociologiei chineze din
1895 până în zilele noastre, ci de a face cunoştinţă cu doi dintre cei mai celebri sociologi chinezi. Unul
este legat sociologilor cei mai apropiaţi de universităţile misionare americane, al căror centru de influenţă
era Pekin, celălalt a predat timp de douzeci de ani la Universitatea centrală din Nankin, capitala naţională.
Vom vedea că sociologii chinezi nu se opuneau teoriilor pe care le importau, ci din contră
le aplicau scrupulos, îmbunătăţind chiar teoria originală în mai multe puncte. Această aprofundare
teoretică s-a tradus printr-o definire mai bogată a trăsăturilor sociologice fundamentale pe care noi le-am
relevat.

RITUALISMUL ŞI CHINA CONTEMPORANĂ

Viaţa urbană în China contemporană

Oare constatările lui VFCC sunt aplicabile oraşelor? Pentru a şti trebuie reclasate datele,
alese şi contabilizat tot ceea ce priveşte viaţa citadină, trebuie produse noi scale de măsurare şi
interpretare după variabile apropiate. Ceea ce a fost îndeplinit de Martin Whyte şi William Parish din
1977 până în 1984, data la care ei produc "Viaţa urbană în China contemporană".40
Utilizând aceeaşi metodă de cuantificare şi interpretare a informaţiilor culese prin
interviuri, Martin Whyte41 îşi propune să vadă dacă oraşele chinezeşti, în timpul Revoluţiei revoluţiei
culturale şi exact după, în cea mai puternică perioadă a maoismului (1966-1976), sunt radical diferite de
oraşele din alte ţări ale lumii.
El ne dă o informaţie cel puţin surprinzătoare. Formidabila birocratizare a raporturilor
sociale la care oraşele chineze au fost supuse în timpul şi după primii ani ai Revoluţiei culturale, n-a
distrus rolul familiei chineze, ea dimpotrivă l-a întărit. Familia s-a constituit ca un zid de apărare contra
tracasărilor birocratice ale vieţii cotidiene, ea a devenit centrul unei reţele de relaţii care amestecă
reflexele familiale cu activităţile sociale, profesionale şi politice. Acestă lărgire a logicii raporturilor
familiale în afara cercului strâns al legăturilor de rudenie generează un sistem ritualizat de relaţii.

Martin K. Whyte, notă biografică

Martin King Whyte, fiul celebrului sociolog William Foote Whyte (1914-), a studiat mai
înt1I fizica la Cornell (licenţa), apoi rusa la Harvard, pentru ca în final să obţină, în 1971, un doctorat în

38
Schmutz 1985 : 69. Chen Hansheng (1987-) este autorul a numeroase opere în engleză, Landlord and Peasant in China
(1936), Industrial Capital and Chinise Peasants (1937). Cf. notiţei biografice despre Chen Hansheng în H.R.Isaacs, Re-
encontres in China: Notes of a Journey to a time capsule, Armonk, NZ.: M.E. Sharpe, 1985
39
Han Mingmo 1987: 113. Li Da (1980 - ) cofondator al PCC în 1921, primul responsabil cu propaganda. Unul din acuzatorii
lui Fei Xiaotong în timpul campaniei împotriva dreptei în 1985, imediat după O Sută de Flori. Xu Deheng a fost mai întâi
durkheimist.
40
Chicago: UofC Press, 1984. Aceasta după ULCC.
41
Pentru folosirea numelor autorilor în acest capitol şi precedentul, cf. Capitolul XIV, nota 1.
250
sociologie la aceiaşi universitate. Din 1969 el predă sociologia la Universitatea din Michigan la Ann
Arbor, unde este numit profesor în 1976.
După informaţiile culese printr-un interviu în timpul verii lui1986, Martin K. White îşi concepe
lucrările sale asupra Chinei ca mijloace necesare dezbaterilor disciplinei sale. De exemplu el era interesat
de discuţiile asupra modelelor societăţilor industriale şi socialiste. Lucrările asupra Chinei i-au furnizat
elemente concrete pentru a interveni în aceste dezbateri.
Invers, sociologia i-a servit să verifice şi să pună în dicuţie, în mod incontestabil a priori, curentele
la specialiştii americani ai studiilor chineze. Ambiţia sa, spune el, se rezumă la a produce minuţioase
descrieri sociologice ale vieţii cotidiene chineze. Pentru el China face parte dintr-un mare puzzle social al
lumii pe care trebuie fără încetare să contribui la al descifra. Principalii săi maeştri sunt sociologul
american William Good şi, într-o măsură mai mică, istoricul şi sociolog al Chinei, Franz Schurman.
În numele perceptelor sale, Martin Whyte este un specialist al sociologiei urbane, pe
care o practică împreună cu studenţii săi de mulţi ani în cadrul "Proiectului Detroit42 ". Recent el a
încercat o cercetare asupra oraşului asupra oraşului Chengdu la Sichuan, utolizând în parte metoda acestui
proiect.

Metodologie

Ceea ce am spus în precedentul capitol despre William Parish şi orientarea sa metodologică este
evident valabil pentru Martin Whyte deoarece VfCC şi ULCC sunt rezultatul muncii lor comune.
Un cuvânt despre William Good, pe care Whyte l-a ales cu plăcere ca pe unul din maeştrii săi în
sociologie. Good şi-a orientat munca sa spre probleme de metodă, spre o sociologie universală interesată
de revoluţie, de modernizare, de transformarea familiei, spre probleme de prestigiu şi de ritual43. Martin
Whyte a publicat lucrări remarcate care relevă aceeaşi orientare44.

Societatea citadină spre 1975

În ULCC găsim informaţii ilustrând soarta contemporană a ceea ce am numit " cultul
stramoşilor". Plecând de la luarea în considerare a structurilor subadiacente ale vieţii cotidiene, de la
înlănţuirea ierarhică a oraşelor pe eşicherul naţional, Whyte lămureşte relaţiile dintre indivizi al căror
caracter ritualizat rezultă dintr-o intersecţie de aranjamente ierarhice, depreocupări morale şi de
persistenţă a strategiilor familiale.

Contextul ierarhic

ULCC pleacă de la elementul cel mai cuprinzător, eşicherul naţional pe care fiecare oraş
chinez ocupă o poziţie mai mult sau mai puţin prestigioasă.
În partea de sus a piramidei se găsesc oraşele capitale cu vârful la Pekin, Shanghai şi
Tianjin. Urmează mai apoi oraşele provinciale mai puţin importante, apoi oraşele fără rol administrativ, în
fine târguşoarele şi la urmă de tot oraşele izolate. ULCC descrie politica socială care, pentru fiecare oraş,
rezultă din această înlănţuire, ceea ce înseamnă capacitatea mai mare sau mai mică a fiecărui oraş de a
oferi un cadru material satisfăcător în termeni de servicii sociale, şcolare şi medicale. Marile oraşe ca
Pekin sau Shanghai nu au avut a se teme niciodată de grave retricţii în materie de distribuţie a produselor
de primă necesitate, produse alimentare şi de îmbrăcăminte, asta chiar şi în cele mai grele momente ale
Marelui Bond înainte de 1957-1960 sau a Revoluţiei culturale (1966-1968). În alte mari oraşe,
42
Se găsesc informaţii despre acest mare proiect legat de învăţământ în Horward Schuman, "The Detroit Area Study After
Twenty - five Years" , The American Sociologist, august 1977, 12, pp. 130-137.
43
Titlurile publicaţiilor lui Good reflectă aceste orientări: Methodes in Social research (cu Paul K. Hatt), New York: McGraw
Hill, 1952; World Revolution and Family Patterns, New York: Free Press, 1963; the celebration of Heroes: Prestige as a Social
Control System, Berkeley: UCP, 1978
44
Small Groups and Political Rituals in China and The Status of Women in Preindustrial Societies ( respectiv Berkeley: UCP,
1974 şi Princeton: PUP, 1978
251
distribuirea este în general mai bună dec1t în oraşele mici (1984-91) şi aşa mai departe până la regiunile
câmpeneşti sau de munte. Înlănţuirea de oraşe în China nu este fixată de singură activitatea economică,
cum este cazul în societăţile comerciale sau în vechile colonii. Oraşele actuale reînnoadă tradiţia cu
trecutul imperial. În mod tradiţional, oraşele erau repartizate pe teritoriul Imperiului în funcţie de
imperative politice. Un oraş ţinea loc de centru administrativ, unde semnele puterii se etalau cu fastul
corespunzător poziţiei sale. O logică asemănătoare ordonează oraşele comuniste. După 1958, limitări
foarte stricte ale alegerii rezidenţei sunt impuse populaţiei. (1984:17). Aceste restricţii privesc atât exodul
rural despre care am vorbit, cât şi mutările dintr-un oraş într-altul. Oraşele sunt clasificate şi
reglementările nu autorizează familiile să schinbe domiciliul pentru a merge să se instaleze într-un oraş cu
un statut mai ridicat. Singurele deplasări de luat în seamă sunt deplasările ierarhic descendente, care,
bineânţeles nu interesează pe nimeni. Guvernul menţine o " rigidă ierarhie urbană a accesului limitat".
(1984:18) Se spune, de exemplu, exager1nd un pic, dar asta rezumă bine situaţia, că e preferabil " să fii
mai bine măturător de stradă la Shanghai, dec1t un doctor într-un târguşor ca Xinjiang".
Ca majoritatea altor ţări, fiecare oraş este supus unor instanţe administrative de importanţă
descrescătoare, capitale ale oraşelor rurale. În RPC, această piramidă administrativă coboară până la
unităţi administrative numite sectoare (paichu suo), comitete (jiedao) şi asociaţii de cartier (juwei).
Acestea din urmă grupează de la cincisprezece la patruzeci de familii (1984: 22,282) şi sunt dotate cu
puteri consierabile asupra membrilor lor: ele controlează accesul la locuinţe, distribuirea cupoanelor de
raţii şi chiar autorizaţiile de căsătorii şi naşteri.45 În afară de structura de organizare administrativă
referitoare la locuitori , există încă o structură profesională, legând fiecare om al muncii de unitatea sa de
muncă(danwei). Acestea sunt de trei tipuri: întreprinderi de stat, cele mai prestigioase, apoi întreprinderi
colective şi, în fine, întreprinderile independente. Aceste diferenţe sunt întreţinute de o politică economică
care favorizează anumite sectoare(industrie grea, construcţii, sănătate, educaţie) şi neglijează altele
(servicii publice, transporturi, poştă, restaurante, bănci).(1984:35)
Viaţa cotidiană nu scapă consecinţelor acestor inegalităţi de tratament, de ordin structural:
ea se referă la nivelul raporturilor socialecele mai simple, stratificate şi birocrartizate la extrem.
Cele mai importante mărci care disting individul sunt "etichetele" de statut de care depind toate
aspectele vieţii cotidiene şi profesionale, ca educaţia, posibilitatea de a găsi o slujbă bună şi de a primi
numiri în slujbă, salariu, prestigiu social, căutarea unui partener conjugal(1984:46). Aceste etichete au
variat după bunul plac al campaniilor politice, cele mai frecvente având ca nume: capitalist, comerciant,
vânzător, muncitor, sărac, ţăran, funcţionar, cadru revoluţionar, contra - revoluţionar (1984:46).
Trebuie să se insiste asupra faptului că aceste îmbinări diferenţiate în RPC nu sunt simple variaţii
aşa cum se întâlnesc peste tot în marile şi micile oraşe, între sectoare primare, secundare şi terţiare sau
între cartiere rezidenţiale şi cele populare.
Ceea ce caracterizează societatea chineză descrisă de ULCC, este prezenţa unei singure ierarhii de
statusuri, aplicându-se ansamblului societăţii, începând de la capitală până la micile târguşoare,
influenţând cele mai puţin importante aspecte ale vieţii cotidiene ale fiecărei persoane:
" Există doar o singură ierarhie a statusului[…ţ. Pe această ierarhie, venit, consum, status, putere,
toate sunt coerente." (1984:363)
Este, de asemenea, important să nu se reducă această ierarhie la dimensiunea sa pur materială a
aparatului birocratic apăsând în mod uniform asupra tuturor cetăţenilor (1984:299). Este vorba de fapt de
o orânduire socială, făcând apel la toate celelalte elemente esnţiale ale societăţii, în primul rând locul
familiei.
Martin Whyte, după ce, ca şi William Parish a redefinit cadrul ierarhic ca punct de plecare,
abordează subiectul său principal - relaţiile sociale inspirate de logica de familie, dar etalate în afara
acesteia. Rezultatul nu este dezvoltarea "principiului de conştiinţă" (cf. lui Adam Smith conceptualizând
ideologia modernă), ci o sofisticare a comportamentelor care aminteşte în plus ritualismul lui Herbert
Spencer.
45
Această putere are de fapt limite cum o sugerează această cifră: în oraşe trăiesc mii de tineri trimişi la ţară dar, de fapt, în
mod ilegal reîntorşi la oraş(1984:260). Este adevărat că aceşti indivizi ilegali nu au nici un drept, drepturi pe care în mod precis
le generează (în parte) asociaţiile de cartier. Într-o societate de penurie generalizată, aceste drepturi sunt singurele valori
capitalizate.
252
 Viaţa ritualizată

Datele pe care Martin Whyte a putut să le culeagă despre cultul strămoşilor sunt practic
inexistente. Problema nu este tratată decât într-o manieră indirectă. Datele sale provin din interviuri făcute
la Hong Kong, unde majoritatea informatorilor au recunoscut că nu dau importanţă acestei practici. Fidel
metodei şi datelor sale, MartinWhyte a ajuns la concluzia "distrugerii vechilor credinţe cu privire la
strămoşi şi la obligaţiile datorate familiei" (tradus din 1984:328):
" Pentru majoritatea populaţie în marile oraşe , şi în special pentru tineret, ruptura cu 3000 de ani
de tradiţie este dramatică" (1984:316)
Trebuie deci găsite informaţii în altă parte, ceea ce facem întorcându-ne spre prezentarea
controlului social. Se găsesc, în mod indirect, indicaţii de primă importanţă asupra ritualismului în
societatea comunistă.
Înaintarea instalării complete asistemului comunist, fiecare cartier, ghildă, (asociaţie de negustori)
şi alte grupuri aveau propria lor divinitate protectoare, templul lor şi grupul lor de personalitţi
responsabile. Din 1970 nu mai rămâne aproape nimic din aceste multiple activităţi religioase în oraşe
(1984:308). Semnele exterioare ale cultului strămoşilor şi ale religie populare au dispărut în totalitate.46
Sub presiunea noilor reglementări şi prin forţa dificultăţilor materiale (incinerare obligatorie,
funeralii somptuoase, imposibile dpv. financiar) nu se mai găsesc urme ale religiei familiale. Făcând parte
din cele "Patru Idei Învechite" (si jiu) simple ceremonii în faţa tăbliţelor de lemn purtând numele
strămoşilor au fost şi ele de asemenea într-atât simplificate până la a trece neobservate de către străinii
faţă de familie. Manifestările şi sentimentele religioase au devenit extrem de rare în marile oraşe chineze
în timpul perioadei maoiste.
Dar alte instanţe au văzut lumina zilei. Asociaţiile de cartier şi micile grupuri organizate la locurile
de muncă au ca scop " resocializarea" populaţiei la nivelul noilor valori (1984:305). Unităţile de muncă şi
asociaţiile de cartier au ca sarcină să asigure conformarea la la normele oficiale de comportament.
Această sarcină devine posibilă prin extinderea puterilor lor birocratice, înţelegând între altele,
ţinerea unui dosar personal (dang`an) al fiecărui individ şi dreptul de al da pe mâna justiţiei (1984:241)
decizând, dincolo de simplele penalizări referitoare la accesul în noile locuinţe sau la cupoanele
suplimentare de raţii, sentinţe de aplicat (expulzarea afară din oraş, trimiterea într-un lagăr de reformă
prin muncă sau de reeducare prin muncă). Astfel, ceea ce s-a schimbat, nu este controlul însuşi, cât forma
saşi faptul că noile norme sunt comandate, transmise şi impuse întregii ţări prin intermediul unei
organizaţii unice şi ierarhizate. Se pare deci că în RPC, în epoca descrisă de Martin Whyte, vechea religie
populară practic a dispărut, înlocuită de o încadrare politică foarte densă, intervenind larg în viaţa
cotidiană.
Martin Whyte crede că principalul element responsabil de acest abandon al religiosului nu este
schimbarea ritualului (ritualul politic înlocuind vechile practici religioase) ci , mai mult, eroziunea unei
motivaţii esenţiale în societatea chineză: tinerii, în întregime sau în parte socializaţi sub RPC, au câştigat
convingerea inutitlităţii de a face eforturi de a-şi ameliora propria lor soartă. Ei au pierdut astfel ambiţia
care se năştea din obligaţia de a-şi onora strămoşii. (1984:316)
Descrierea lui Whyte sugerează constatarea următoare: societatea maoistă, într-o gravă criză
economică, este o societate care a încercat să renunţe la cultul străbunilor în ceea ce are el esenţial,
conservând însă anumite mecanisme de control social care îi sunt ataşate.
Din punctul de vedere al istoriei analizei sociologice a Chinei, este interesant de a face legătura
între scrierile lui Martin Whyte şi cele ale lui Sun Benwen şi fei Xiaotong. Sun Benwen a concluzionat
analiza sa asupra familiei spunând că forma tradiţională a rămas pe loc, că ea trebuia parţial menţinută
pentru că avea avantajele sale. În contextul cu totul nou al Chinei maoiste, în principiu moştenitoare a lui
"Patru Mai" de critică radicală a cutunelor familiale (1984-108), aceste reflexe conservatoare găsesc o
verificare neaşteptată. Relaţiile sociale în noua Chină urbană combină birocratismul vieţii cotidiene şi
reflexele de comportament tradiţional, dând naştere unei noi ritualizări a coportamentelor.
46
Cf. Isabelle Thireau, " Rezistenţă faţă de politica copilului unic" RESS, XXVII, 84,1989, pp. 227-239; S.Feuehtwang, "
Studiul religiei populare chineze", id., pp.69.
253
 Să luăm câteva exemple: fiecare pretendent la căsătorie, în RPC, trebuie să se supună autorităţii
birocratice a asociaţiei de cartier sau a unităţii de muncă. Responsabilii acestor grupuri decid dacă
partenerul ales este acceptabil în raport cu clasa sa socială, familia sa şi vârsta sa. Potrivit cu climatul
politic al momentului, asociaţia de cartier sau "danwei" putea să ţină la distanţă alianţele care I-ar fi adus
critici, acele relaţii cu persoanele etichetate contra-revoluţionare sau capitaliste, cu cele care au familia în
străinătate sau care sunt prea tinere sau pre bătrâne. (1984:114).
Aceste exemple trebuie să ne permită să înţelegem miezul problemei: aceste reglementări nu sunt
birocratice în sensul modern al termenului. Ele sunt rezultatul unei distribuţii particulare a puterii celor
care sunt însărcinaţi să controleze un asemenea mic sector al vieţii cotidiene. Pentru a se obţine ceea ce se
vrea într-o asemenea societate trebuie să ştii să faci toate micile gesturi de recunoştinţă, în stare să
convingă responsabilii; trebuie să le dai dovadă că îţi cunoşti locul şi-l recunoşti pe al lor. În această
manieră, viaţa socială în China contemporană este ritualizată, în loc să fie raţionalizată.
Alte particularităţi ale vieţii familiale confirmă tendinţa către persistenţa aranjamentelor
tradiţionale.
Alegerea unui partener este tributară constrângerilor materiale, slabei mobilităţi a persoanelor,
absenţei unei culturi a timpului liber, interdicţiei de a lega relaţii amoroase în şcoală sau în universitate.
Aceste constrângeri au făcut indispensabilă recurgerea la un intermediar. Acest intermediar se preocupă
înainte de toate să reunească două familii (şi nu doi indivizi) de nivele compatibile.
Familiile întinse (vaste), când ele există, sunt cel mai adesea conduse de persoane având un statut
profesional sau politic ridicat (cadru, membru de partid, bărbat, bun statut de clasă, fără greşeli politice)
(1984:159).
Educaţia copiilor urmează îndeaproape modelele tradiţionale de învăţare a obedienţei, de supunere
părinţilor, de respect a valorilor familiale (1984: 192). Ideea unei superiorităţi relative a bărbaţilor faţă de
femei este inculcată în cursul socializării şi este aprobată de către administraţiile birocratice care prevăd
întodeauna apartamente pentru bărbaţi, care să le permită să-şi primească soţiile, restituind astfel quasi-
automat cutuma căsătoriilor patrilocale.
Femeile lucrează tot atâtea ore ca şi bărbaţii, dar în sectoare mai ingrate, mai puţin remunerate şi
unde avansarea este atât rară, cât şi lentă (1984:202-212). Acasă, femeile nu fac totalitatea sarcinilor
menajere, dar ele fac întodeauna mai mult decât bărbaţii, în condiţii materiale care au devenit extrem de
precare. (1984:216-220) Astfel, cu toate că statutul femeii a fost în mod considerabil ridicat în RPC,
situaţia lor reală rămâne inegală.
Persoanele în vârstă de care vorbea de asemenea Sun Benwen rămân în procent de 80% din cazuri
în familiile lor după vârsta de pensionare şi până la moarte. (1984: 173). În oraş există cămine şi sevicii
sociale pentru bătrâni, dar familiile chineze preferă mereu să evite să depindă de stat sau de îngrijirile
profesionale (1984:76).
ULCC a conchis că, în oraşele chineze, în perioada cea mai puternică a maoismului " cu o mare
putere de influenţă, accentuarea pare să ducă spre continuarea cu trecutul" (tradus din 1984: 173):
" În concluzie, schimbări sociale majore s-au petrecut în oraşele chineze începând din 1984 fără a
destabiliza relaţiile între generaţii în sensuri majore. Putere celor mai în vârstă în mod clar s-a cam
diminuat47, dar puternicile sentimente de respect şi obligaţiile şi obligaţie mutuală rămân să lege
generaţiile împreună". În timp ce observatorii străini se temeau că partidul a încercat să-I întoarcă pe copii
împotriva părinţilor lor, o puternică argumentare poate fi făcută în sens contrar, că tipul politicilor de
distribuţie socialistă urmat în China, incluzând cheltuielile sociale pentru bătrâni şi pensiile, investiţiile
minimale în locuinţe, nivelul scăzut al prevederilor pentru solicitări, cereri şi servicii şi alţi factori, ajută
să se menţină importanţa rolurilor pe care le joacă vârstnicii în familii şi să se menţină puterea în
legăturile intergeneraţii48 (1984:175).
Relaţiile sociale în China comunistă amestecă practici noi şi comportamente mai vechi. Esenţa
instituţiei este pierdută, chiar dacă semnele exterioare au fost menţinute ca mijloc de control social, acesta
este cazul cultului strămoşilor.
47
Este exact ceea ce spunea Sun Benwen pentru familie în China republicană
48
Whyte şi Parish adaugă aici o notă spunând că teza sociologului american Davis Friedman din 1979 ajunge la aceleaşi
concluzii
254
 Concluzie

Cu " Cantonul sub comunism " avem o radiografie a principalei schimbări care afectează
societatea comunistă, modernizarea ierarhiei. Martin Whyte. Şi William Parish, în lucrările lor scrise în
colaborare, încearcă să măsoare schimbările intervenite în viaţa cotidiană a chinezilor, la oraş şi la ţară (la
sat). Ce găsesc ei interesant pentru noicare facem istoria analizei sociologice a Chinei? Martin Whyte şi
William Perish nu consideră ierarhia, cultul strămoşilor, familia şi continuitatea ca pe nişte variabile
printre altele. Lucrările lor nu sunt în mod explicit consacrate acestor dimensiuni. Ei furnizează, cu toate
acestea, o sumă de informaţii care ilustrează ceea ce noi putem considera ca o modernizare a acestor
trăsături. VFCC arată că familia în RPC nu şi-a pierdut importanţa sa, ba chiar că, logica
comportamentelor sale s-a extins în societate. ULCC prelugeşte această reflecţie, descriind noii factori de
control asupra individului. Se pare că înlocuirea cultului strămoşilor prin alte tehnici de control social a
produs rezultate amestecate.
Aceste " măsuri de schimbări " se înscriu în mod natural în problemele de bază ale acestor
autori. În timpul anilor `50-`80 teoria modernizării s-a confundat adesea cu sociologia americană, mai
ales când aceasta se apleca asupra societăţilor non occidentale. contribuţia sociologiei la cunoaşterea
Chinei trece pe acolo. Cum vom vedea, această etapă n-a intrat într-un impas, ci, dimpotrivă, a pregătit
terenul pentru noi şi bogate teorii despre China.

NEO - TRADIŢIONALISMUL COMUNIST

A treia fază a sociologiei sinologice

Ultimul sociolog căruia îi studiem opera oferă ocazia de a rezuma şi de a completa istoria noastră
asupra analitei sociologice a Chinei.
Andrew Walder reprezintă a trei fază a sociologiei sinologice. Această parte a disciplinei,
simultan fondată pe cuceririle anterioare şi, mult mai îngrijorător, pe viziunea sintetică, propune o nouă
teorie generală a Chinei, centrată pe a patra dimensiune sociologică: continuitatea. Pe parcursul analizei
sale, Anrew Walder pune la punct teoria neotradiţionalismului. Ea se aplică chinei în două moduri: că
explică, în context contemporan, trăsătura de continuitate şi că lămureşte (luminează) în societatea
chineză a ultimilor două decenii, fenomenele de intensificare a altor trăsături.
Printre toţi sociologii americani care au publicat lucrări despre societatea chineză, noi am
pus de o parte ceea ce ne pare nouă să constituie grupul de referinţă, cel al sociologiei sinologice. Am
divizat-o în trei faze şi pentru fiecare parte am reţinut un autor-sau un grup de autori în cazul lui Parish şi
Whyte, pe care noi îi considerăm reprezentativi.
Anrew Walder reprezintă a treia fază a acestei sociologii, bogat influenţată de cele două
faze precedente, dar cu orientre mai teoretică. Datele lui walder sunt de acelaşi tip cu cele ale lui Martin
Whyte şi William Parish, sunt interviuri, singurele surse pentru a studia societatea chineză înaintea anilor
`80. Dar aceste date, Anrew Walder nu le destinează numai verificării câtorva ipoteze. Este de fapt baza
unei veritabile munci de reflexie teoretică, comparativă şi epistemologică. El se confruntă cu " marile
întrebări " ale sociologiei, cum o făceau primii sociologi europeni. Pentru toate aceste raţiuni, Anrew
Walder cadrează de o manieră exemplară cu această a treia orientare a sociologiei sinologice.49

Anrew Walder, notă biografică

Walder este cel mai tânăr sociolog american al Chinei pe care-l trecem în revistă. De zece
ani el face cercetări şi publică rapoatre despre sociologia muncii în China.

49
Un alt autor ar fi putut să ia loc alături de Anrew Walder deoarece el răspunde aceloraşi criterii, este Richard Madsen pentru
carte sa " Moralitate şi putere în statul chinez " care a primit premiul C.Wright Mills, (Berkely: UCP, 1984)
255
 Relaţiile de muncă sunt din plin studiate de către specialişti, deoarece ele coincid cu
organizarea economicp şi politică, două sectoare vitale pentru a înţelege această ţară. Printre specialiştii
americani ai Chinei, politologii şi economiştii confundaţi, reprzintă probabil două treimi ai cercetătorilor.
Acest domeniu este deci bine cunoscut în "Studiile Chineze."
Totuşi, aspectul sociologic al acestor relaţii afost puţin studiat.50
Walder este singurul sociolog care a consacrat toate studiile sale, de mai mult de zece ani, acestui
domeniu51. Acestea au fost încoronate , în 1986, prin apariţia operei pe care noi o analizăm, "
Neotradiţionalismul comunist ".52
Walder, fost student al lui Martin King Whyte la Universitatea Michigan unde şi-a obţinut
doctoratul în 1986, predă actualmente sociologia la Columbia şi la Harvard, cu specializările în
macrosociologie şi sociologie comparată.
Dacă se încearcă o clasificare a acestui autor pe eşicherul sociologiei americane, putem să-
l apropiem să-l apropiem de cercetările asupra marilor mişcări de tradiţii şi de schimbări în Asia, dintre
care William de Bary(1918-) şi K.A.Wittfogel sunt reprzentanţii cei mai celebri.53 Această apropiere de îl
distinge pe Anrew Walder de Vogel, Parish şi Whyte, a căror ambiţie teoretică nu a fost at1t de amplă.
Această ambiţie a lui Walderse confirmă încă dacă ne aplecăm spre perspectiva sa sociologică.

Metodologie

Studiile făcute la Hong-Kong, plecând de la interviurile refugiaţilor sunt introduse sau

completate de un apendice metodologic justificând această metodă. Walder, care este probabil unul din
ultimii care o utilizează, pentru că de acum înainte este posibil să faci anchete direct în China
continentală, depăşeşte simpla justificare pentru a face din etnologia la distanţă o metodă atât de
performantă, dacă nu superioară etnologiei clasice: el pretinde chiar că metoda sa îi permite să aprecieze
mai bine structura generală şi comportamentele sociale. Informatorii fiind proveniţi dintr-un mare număr
de situaţii şi locuri diferite dar comparabile rezultatele se pretează mai uşor la generalizare (1986:257).
Această pretenţie îi va face să surâdă pe cei care pot să practice la etnologia de teren. Poate
că ea relevă de fapt justificarea a posteriori, a apărării disciplinei.54
Dar să recunoaştem totuşi că sociologia sinologică cunoaşte o situaţie particulară, aceea de a trata
o mare civilizaţie. Rezultatele anchetelor sale vor avea mereu tendinţa de să fie extrapolate la ansamblul
Chinei. În acest caz, poate n-ar fi nerezonabil să se utilizeze date mai generale.

SPECIALIZARE ŞI UNITATE

50
Printre rarii sociologi ai Chinei contemporane, semnalăm autorul lucrării-francezul Gipoulux François, " Les Cent fleurs à
l`usine: agitation ouvriere et crise du modele sovietique in Chine", 1956-1975, Paris: Editions de L`EHSS, 1986, 373 p.
51
Unele din publicaţiile sale:" Refacerea clasei muncitoare chineye, 1949-1981", Modern China; " Marxism, maoism şi
schimbare socială", Modern China, vol.3, No 1, ian 101-118, 1977; " Chang Ch`un-ch-iao şi Shanghai, revoluţia din ianuarie",
Michigan Paper in Chinese Studies, No 32, 1978; " Munca şi autoritatea în industria chineză; Statul socialist şi cultura
instituţională a dependenţei", PhD, Universitatea Michigan, 1981; " Dependenţa organigată şi cultura autorităţii în industria
chineză", JAS, XLIII, No 1, nov.1983; "Reforma salariului şi reţeaua intereselor fabricii" , China Quarterly, 109, martie 1987,
pp. 22-41, " Schimbare socială în China postrevoluţionară" , Annual Review of Sociology, august 1989.
52
Anrew G. Walder, " Neo-Tradiţionalism Comunist:muncă şi autoritate în industria chineză ", Berkeley:UCP, 1986, 302 p.
Dare de seamă de Daniel Chirot în martie 1988, pp. 171-2. Această lucrare a primit recent premiul " Distinguished Scholary
Publication Award " din partea Asociaţiei Americane de Sociologie. Dările de seamă şi premiul subliniază importanţa cărţii
dincolo de domeniul limitat al sociologiei Chinei. Cartea aduce contribuţii la sociologia generală, la sociologia comparată, la
studiul societăţii comuniste şi la studiile de dezvoltare.
53
William Theodore de Bary, " Apropieri de civilizaţia asiatică ", New York: Columbia UP, 1964; " Tradiţia liberaă în China
", id. 1983. A propos de Wittfogel, conform capitolelor precedente.
54
Jan Myrdal, în prefaţa lucrării sale "Un sat al Chinei populare" (Gallimard,1972) afirmă că interviurile cu interpreţii, ceea ce
el a trebuit să facă în timpul lunii pe care el a petrecut-o într-un sat din nordul Chinei, sunt preferabile interviurilor directe. De
fapt noi credem că fiecare cercetător este capabil să extragă informaţia optimală adaptată condiţiilor sale de muncă. Semnalăm
că această carte, la fel ca şi cea a lui Faushen: " Un documentar despre Revoluţie ţntr-un sat chinez", conţin informaţii despre
care azi se ţtie că sunt depăşite. Conform dării de seamă făcută de Prasenjit Duara (JAS, 51,1 , febr. 92, pp. 143-5) consacrată
lucrării lui Mark selden şi alţii, " Satul chinez, statul socialist", New Haven: YUP, 1991.
256
 Sociologia sinologică ca şi disciplină

Apartenenţa şi conformitatea la normele metodologice ale sociologie americane definesc

sociologia sinologică. Ori, sub acest raport, ea este cu totul originală. Scrierile americane deschid noi
orizonturi pentru că China este nouă şi pentru că meseria de sociolog s-a transformat. Pe de o parte, cere o
rigoare severă în utilizarea în utilizarea datelor culese şi cuantifcarea lor, pe de alta, accesul la datele de
bază este închis cercetătorilor americani. Atfel sociologia sinologică s-a sprijinit pe o metodologie care îi
este proprie, numită de Andrew Walder etnologie la distanţă.

Specializare şi unitate

Ezra Vogel, descriind instalarea puterii la Canon şi derularea reformelor, părea ataşat unei
perspective exclusiv politice, apoi în "Guangdong şi reformă", la o perspectivă exclusiv economică; el dă
totuşi o reprezentare completă a stabilirii structurilor de autoriate, apoi a transformărilor economiei în
RPC, ceea ce nici o altă lucrare nu a făcut atât de complet înainte lui. William Parish şi Martin Whyte se
întreabă asupra puterii transformatoare a acestor structuri măsur1nd influenţa lor asupra familiei şi vieţii
rituale. În fine, Andrew Walder arată funcţionarea structurilor, a aparatului politic descris de Vogel.
Urmând imperativele cercetării empirice impuse de disciplină, sociologia sinologică a trecut de la politică
la sociologie şi de la sociologie la analiza sociologică. Făcând astfel, ea a ilustrat aspecte ale societăţii
chineze care, am văzut că au ocupat încă de la îceput centrul analizelor.

Trăsături sinologice fundamentale şi intensificare

În mod progresiv, am venit să afirmăm că cele patru trăsături sociologice fundamentale constituie
o teorie despre China. De unde provine această teorie pe care istoria analizei sociologice ne-a făcut să o
descoperim? Am spus-o, din sociologia însăşi, adică din ansamblul eforturilor, după secolul al XVIII-lea,
pentru a elabora conceptul structurii sociale şi din cele două-ceea ce revine la acelaşi lucru- destinate să
definească societatea modernă. Aceste eforturi aparţin unei epoci în decursul căreia "sociologia" este
sinonim[ sociologiei generale. Această tradiţie s-a transmis primilor sociologi pe care îi putem admite ca
specialişti ai Chinei, sociologii chinezi. De ce se dovedesc atât de apropiaţi, prin teoria asupra Chinei, de
părinţii noşti fondatori? Pentru că toată sociologia chinei este confundată cu un al doilea obstacol:
ignoranţa. China, şi vedem că asta nu se schimbă mult în epoca actuală, este o societate protejată de un
discurs. Astfe, toţi sociologii îşi stabilesc explicaţiile nu atât prin raportare la faptele observate, cât prin
rapoarte la discursuri, cel al sociologiei şi cel al marii tradiţii, a cărui versiune contemporană ar fi
propaganda comunistă chineză.
La sfârşitul părţii a doua, am emis ipoteza că sociolgii americani ar fi singurii care s- ar elibera de
această demarcaţie a universului semantic. Să fie justă?
Graţie metodei lor (specializarea empirismul, cuantificarea) şi pentru că ei cumulează trei calităţi
importante (faptul de a fi specialişti ai Chinei, specialişti ai ştiinţelor sociale şi cercetători pragmatici) ei
fac un pas înainte. Ei ne aduc distincţia între o trăsătură redusă la dimensiunea ei mecanică, utilitară şi o
trăsătură sociologică şi fundamentală, adică fondată pe un principiu şi corespunzând unei ideologii.
Vogel nu ne prezintă atât rolul partidului în transformarea comunistă, ceea ce ar fi banal, cât
efectul Partid. Dominaţia sa nu este atât materială, cât ideologică. Ea funcţionează mai ales ca şi
principiu. El arată că schimbările, în 1950 şi 1980, în mod concret provin adesea din iniţiative izolate
chiar dacă se exprimă printr-un discurs de comandă de sus în jos. El descrie principiul autoritar atât de
răspândit în societăţile asiatice, un principiu care s-a dovedit şi în lumea modernă. RPC reprezenta o
variaţie de nuanţă marxistă a acestui autoritarism. Dacă RPC a cunoscut disfuncţii, ele provin din tendinţa
pe care o au conducătorii de a crede că marxismul este capabil să înlocuiască principiul ierarhiei prin
mecanismul său.
Dacă societatea chineză a fost radical transformată de către comunism, această transformare
trebuie să poată fi măsurată comparând ceea ce se ştie în 1970 cu ceea ce descriu sociologii anilor
treizeci. Măsura va fi cu atât mai uşoară cu cât ea va duce spre ceea ce ar fi trebuit schimbat cel mai mult:
257
familia şi formele de consens social. Ce scot Parish şi Whyte din măsurătorile lor? Un lucru esenţial, care
a fost recunoscut ca atare de sinologii americani: Parish şi Whyte ne smulg din teoriile generale şi ne
branşează la realitate. Aceasta nu este "socialistă", nici "modernă", nici "confucianistă". Societatea
chineză este diversă, marcată de nenumărate inegalităţi (între sectoare ale societăţii, între oraş şi sat, între
sate, între familii), mereu foarte ataşată la tot ceea ce îi este util, de exemplu anumite celebrări tradiţionale
legate de familie şi foarte capabilă să se adapteze condiţiilor noi. Ceea ce ne arată ei este o societate
chineză foarte reală, foarte vie , capabilă să afişeze o identitate proprie faţă de maoism şi faţă de propriul
său trecut tradiţional.
Whyte vorbeşte de ceea ce noi am numit cultul strămoşilor. El notează a propos de asta o ruptură
cu trei mii de ani de istorie. Am văzut că acest cult corespunde pe de o parte la obligaţii de familie şi pe
de altă parte că , că modelează un comportament de supunere indispensabil societăţii. El descrie o
modernizare a acestui principiu de supunere, care nu este provenit din tiparul familial ci din ideologia
Partidului şi noile sale instituţii de control, unităţile de muncă, asociaţiile de cartier.
Bucla este închisă de către Walder care se străduie să producă o teorie despre China, reînnodând
toată tradiţia sociologică cu începere de la Montesquieu şi Max Weber.
China contemporană este chiar o societate nouă, comunistă, modernă, dar devenită astfel prin
intensificarea comportamentelor tradiţionale. Nu rezultă o perfecţionare de inovaţii sau de trăsături
tradiţionale - de exemplu un totalitarism modern sau un mai mare tradiţionalism, - ci alte combinaţii -
dependenţa, stilul de mobilizare al maselor, modelul familial utilizat pentru reforma economică, etc.
Toate aceste observaţii sugerează că, comunismul s-a impus unei societăţi extrem de diverse şi
complexe, despre care se cunoaşte puţin. Mai mult, se pare că, în mod tradiţional, se găsesc aici dispoziţii
particulare pe care le-am numit ierarhie, cultul strămoşilor, familie şi continuitate. Sistemul comunist,
vrând să videze de substanţa lor ideologică aceste trăsături, le înlocuit prin mecanisme de control care, în
multe moduri, s-au dovedit puţin funcţionale.
Aceste constante ale societăţii chineze, stabilite de sociologi pentru China imperială, China
republicană şi China comunistă produc ecou la fenomene de intensificare similare în alte societăţi chineze
contemporane. Pentru a nu cita decât două exemple, să relevăm rolul intensificat al familiei chineze în
procesul de modernizare al Taiwanului; chiar o intensificare a cultului srămoşilor şi a religiei populare, în
care sacrul se amestecă cu căutarea beneficiilor materiale.

Table 7

Critiques et penseurs sociaux en Chine au tournant du siècle

Cai Yuanpei (Ts`ai Yü an-p`ei) (Région de Shanghai 1863 ou 1868 - Hong Kong 1940), ministre
de l`Education sous Sun Yat-sen (1912), directeur de l`Université de Pékin, laquelle joua un rôle central
durant le Mouvement du 4 Mai (1919). Fondateur en 1929 et premier président de l`Academica Sinica

Tan Sitong ou Dai Sitong (1865-1898), l`associé le plus brillant de Kang Youwei. Participa à la
Réforme des cent jours et fut executé par le gouvernement impérial

Guo Moruo (Kuo Mo-jo, Kuo K`ai-chen)(Sichuan 1892-1978), traducteur de Werther de Goethe et
d`Organisation sociale et révolution sociale de l`économiste marxiste japonais Kawakami, Hajime (1879-
1946). En 1938, son Zhongguo gudai shehui yanjiu (Recherches sur la société chinoise ancienne)(1930),
était considéré "even by those who condemn its methodology as the most brillant book published in China
during the past rwenty years" (Becker et Barnes 1961)

Hu Shi (Shanghai 1891-Taipei 1962), important maître à penser, aida à l`établissement de la

langue vernaculaire comme langue officielle(1922). Premier des libéraux politiques en chine républicaine.
Avocat de la construction d`une nation nouvelle fondée non sur la révolution mais sur l`éducation de
masse.

258
 Kang Youwei (K`ang Yu-wei) (Canton 1858-1927), un des chefs du Mouvement de Réforme de
1898.

Liang Qichao (Liang Ch`i-ch`ao) (Canton 1873-1929), disciple de Kang Youwei le plus importany
chef intellectuel chinois durant les deux premières décenies du XXe siècle. Participa aussi à la Réforme
des Cent Jours durant l`été 1898.

Liang Shuming (Liang Shu-ming)(Guilin, près de Canton 1893-1988), actifdans le mouvement

d`organisation des paysans, Institut de recherche sur la reconstruction rurale, Shandong. Membre, avec
Fei Xiaotong, de la Ligue démocratique.

Yan Fu (Yen Fu) (Fukien 1854-1921), le grand traducteur de la sociologie, entr autre de l`Esprit
des lois, de la Richesse des nations et de l`Etude de la sociologie d`Herbert Spencer.

Table 8

Principaux sociologues universitaires chinois55

Chen Da (Ch`en Ta ou Chen Ta) (1892-1975), étudia aux Etats-Unias, célèbre

démographe, spécialiste des questions du travail, codirecteur de la Societé chinoise de sociologie

Chen Dinghong*(Jiangsu 1912-), specialiste de l`histoire de la pensée sociale chinoise

Chen Hanseng* (Ch`ên Han-shêng) (1987-), étudia aux Etats-Unis, spécialiste d`histoire
économique, partisan du matérialisme historique, chercheur à l`Institut des relations pacifiques (Institute
of Pacific Relations), directeur de l`Institut des sciences sociales, Academia Sinica (avant 1945); vit à
Pékin(1985)
Chen Xujing (Ch`en Hsü-ching

55
Sources: la préface de PSCC, Sun Benwen 1942 et 1982; Han Mingmo 1987:107 et 123; Becker et barnes 1961(1938): 1154;
Schmutz 1985,1987 et 1989; sun Chung-hsing 1987, Gransow 1990. Liste complétée avec la Moderne Chinese Society, An
Analytical Bibliogarphy de William G. Skinner(ed), 1973, l`internationales Soziologenlexikon, 1980 et le china Year Book of
Sociology 1979-1989, Pékin ,1989. Un astérisque à la suite d`un nom désigne un sociologue toujours actif à la fin des années
quatre-vingt, comme enseignant ou comme chercheur; deux astérisques signalent ce que china Year Book appelle un
shehuixuejia, terme reservé aux grands sociologues déja disparus.
259
 Studiu de autor

ELIZABETH ANN WEINBERG

"The Development of Sociology in the Soviet Union"

Până la începutul secolului al xx-lea, sociologia nu a fost predatăîn Rusia ca

disciplinăindependentă, ci ca un aspect al unor diferite domenii intelectuale, cum ar fi "filozofia istoriei"
sau, "aspecte sociale ale economiei", "psihologie socială", etc. În perioada 1906-7, de exemplu, Maxim
Kowalevskii scria: "avem un singur departament de sociologie în tot Imperiul de 160 de milioane de
locuitori şi acela la o universitate privată, Institutul de Psiho-Neurologie (în St. Petersburg)".
Kowalevskii, cel care se ocupa de acest departament, specializat în psihiatrie, neurologi şi psihologie
experimentalăcontinua: "Aş fi mai puţin surprins, dacăaş auzi căun departament de sociologie a fost creat
în Nanking sau în Peking, decât săaud faptul cădomnul Kasso (Ministrul educaţiei) a demarat o asemenea
reformăîn Moscova sau în St. Petersburg". Totuşi, pânăîn 1917, unele universităţi au oferit cursuri în
sociologie.
Deşi, ştiinţa sociologiei a fost puţin predatăîn universitatile ruseşti, ruşii nu erau nici ignoranţi nici
neinteresaţi de problemele şi ideile sociale, ba dimpotrivă. Este departe intenţia acestui studiu de a discuta
activitatea sociologilor ruşi care au început studiile sociologice, sau de a le evalua contribuţiile în acest
domeniu, este clar faptul căîntrebări cu privire la istoria civilizaţiei, la dezvoltarea ideilor sociale şi a
celor referitoare la progres, natura statului, la stabilirea sociologiei ca ştiinţăsocialădistinctă- ca şi unele
investigatii cu privire la familie, intelectuali, rolul femeilor în societate, etc. - au fost dezbătute ardent în
Rusia premergătoare evenimentelor din octombrie.
Legături puternice au existat între cei care erau preocupaţi de asemenea idei şi gânditorii europeni.
Pe lângăpunţile de legăturămenţinute între clasa intelectualilor şi Europa prin intermediul limbilor şi
culturilor europene, multi profesori ruşi au emigrat în Europa la începutul secolului XX. În 1901, un
asemenea grup, în Paris (Kowalevskii, de Roberty, Kareev) au pus bazele unei secţii ruseşti la Înalta
Şcoalăa Studiilor Sociologice ataşatăcelei de la Sorbonnna aceasta devenind Înalta ŞcoalăRuseascăde
Studii Sociale. Tradiţia Înaltei Scoli de la Paris a fost continuatăîn 1905, când o asemenea şcoală(The
Higher Free School) a fost inauguratăla St. Petersburg. Acesta a fost primul centru în care sociologia a
fost predatăca obiect obligatoriu.
În general, ruşii au crezut căau experimentat aceleaşi influenţe intelectuale ca cele care au afectat
restul Europei, deşi datorităprocesului de adaptare, ideile erau oarecum diferite. În mod particular, în
domeniul sociologiei, existau numeroase traduceri din opere ale unor sociologi germani, francezi, englezi,
americani. Unii sociologi ruşi s-au plâns chiar căexistau mai multe traduceri decât lucrări ruseşti în
domeniul sociologiei.
Impresia generalăcare se desprinde din numeroasele sondaje de opinie cu privire la gândirea
socialăruseascăîn aceastăperioadăeste ca exista o diversitate de puncte de vedere a căror clasificare este
nu doar dificilăci şi, chiar, imposibil de realizat. Tendinţele principale din cadrul acestor şcoli gândiriste
sunt: subiectiviştii, ca Lavrov, Mikhailovsky şi Iuzhakov, care au acceptat filosofia pozitivistăempiricăşi
resping astfel şcoala mecanicistăşi biologic-organică, reprezentate de Voronov şi Spektorsky, care au
interpretat fenomenele sociale din punctul de vedere al mecanismelor sociale sau al , "fizicii sociale" ,
behaviouriştii, cum sunt Bekhterev şi Pavlov, care au început săanalizeze procesele psihologice, şi
materialiştii economici, cum sunt Plekhanov, Tugan-Baranovsky şi Struve, care susţineau căla baza
tuturor fenomenelor sociale stau cele economice.
Articole privitoare la sociologie şi la problemele sociologice au apărut în numeroase publicaţii
lunare şi săptămânale: "foarte rar se putea întâmpla ca o revistăsănu conţinăarticole referitoare la
probleme sociologice".3 În 1913, Maxim Kovalevskii a coeditat împreunăcu E. V. de Roberty şi P.A.
Sorokin primele serii ale unor publicaţii anuale sociologice intitulate "Idei noi în sociologie".
Aceastăpublicaţie a luat locul unui jurnal sociologic şi au contribuit la dobândirea unei recunoaşteri
internaţionale a sociologiei ruseşti. Prima Societate SociologicăRuseascăa fost stabilităîn 1916, 1a
Petrograd (în onoarea lui Kovalevskii).

260
 Situaţia post-revoluţionară

Situaţia generalădin Rusia, dupărevoluţia din anii 1920 şi de la începutul anilor 1930 este
asemănătoare procesului lent de redecorare a unei camere. Mobila veche trebuia înlocuităcu una nouăşi
pentru un timp cea veche şi cea nouăau coexistat. Cu timpul însăcamera a luat o nouăînfăţişare ,
dupăredecorare.
Acelaşi proces a avut loc în domeniul sociologiei. Vechea filisofie a fost izgonitădin vechea
poziţie, atât în jurnale cât şi în universităţi. Publicaţiile private care erau purtătoare ale opiniilor
burgheziei au fost eliminate total pânăîn 1922. De asemenea Departamentul de Studii Sociale de la
Moscova, de la Universitatea de Stat, a fost închis după5 ani de existenţă, în 1924. Catedrele de
sociologie au devenit catedre de istoria gândirii sociale, teoria marxistădevenind obiect de studiu
obligatoriu.
Gândirea veche idealistătrebuia înlocuităcu una materialistă; noua structurătrebuia bazatăpe
Weltanschauung al lui Marx. Aceastătransformare a implicat o luptăîntre ideologia proletarăşi idealism-
filosofie, istoriografie şi sociologie, cea din urmăfiind acuzatăcăa răspândit ideea absenţei unui punct de
vedere sociologic în marxism. În atacul îndreptat împotriva socioliogiei burgheze, conceptele de
"narod"(naţiune, naţionalitate, popor), stratificare, clasa, şi progres erau ţintele principale. Sociologia
marxistăaplica metoda materialismului dialectic şi istoric în cadrul relaţiilor sociale şi dezvolta
materialismul istoric. În acelaşi timp, i-a fost atribuităşi popularizarea şi propaganda ideilor de
materialism istoric şi învăţarea maselor în construcţia socialismului.
Cei mai puternici oponenţi ai acestor schimbări erau în Petrograd, oraşul care a găzduit prima
universitate care oferea ca obiect de studiu sociologia şi acolo unde s-a înfiinţat prima Societate
Sociologică. Aici aceastădisciplinăa fost întărităîncăînainte de revoluţie. Imediat dupăRevoluţie,
Universitatea Petrograd a deschis un departament de sociologie şi ulterior a creat un institut de studii bio-
sociologice, analizând relaţiile existente între forţele organice şi cele sociale. Facultatea de studii sociale
de la Universitate oferea următoarele tipuri de cursuri: sistemul sociologiei, genetica sociologică, istoria
studiilor sociologice, istoria socialismului şi criminologie (în anii 1920-l). În plus a fost creatăo societate
care studia mişcarea revoluţionarăşi de eliberare din Rusia. În acelaşi timp, Societatea
SociologicăKovalevskii a fost reactivatăîn 1920 - ea a fost închisădatoritămorţii preşedintelui său, A. S.
Lappo-Danilevskii. Conform unui raport retrospectiv al lui V. I. Klushin, direcţia sa antimarxistăa fost
îndelung datăpublicităţii de Pitirim Sorokin.
Sorokin însuşi a activat la catedra Institului PsihoNeurologic din Petrograd pânăla sfârşitul anului
1918. Scriind din perspectiva anului 1925, el îşi descria astfel activitatea de sociolog la Petrograd:
"Cursurile mele de sociologie de la Universitate au fost cele mai frecventate cursuri din întreg institutul şi
asta nu pentru căeram eu un lector deosebit de talentat, ci pentru căsociologia a devenit un subiect de
importanţăvitală. Nu doar studenţii, ci şi personalul universităţii şi un numeros public din afara îmi
frecventau cursurile. Nu mi-ar fi părut rău ca datele mele ştiinţifice săfavorizeze Guvernul, asta m-ar fi
făcut mult mai fericit, dar era de datoria mea săprezint lucrurile aşa cum erau. Săfi un sociolog în
asemenea condiţii era o sarcinădificilă, dar trebuia săfi sincer. Cu greu aş putea descrie condiţiile dificile
în care mi-am continuat munca, ştiind căîn fiecare zi aş putea fi arestat".
Lui Sorokin i-a fost interzis sămai predea în toamna anului 1921, dar el şi-a continuat activitatea
ca cercetător la Institutul de Cercetare din Brain (unde "nu ar mai putea săfacărău studenţilor") şi la
Institutul de Istorie şi Sociologie al Universităţii. În septembrie 1922, el împreunăcu alti gânditori
burghezi a fost surghiunit din Uniunea Sovietică. Colegul lui Sorokin de la Petrograd, K.M. Takhtarev,
scria în Octombrie 1923 că: "în momentul de faţă catedra de sociologie generalăde la Universitate nu
există. Sociologia a fost înlocuită de istoria dezvoltării formelor sociale (obshchestvennye)"10. Pânăla
jumătatea anului 1923, departamentul de sociologie generalăde la universitate a încetat să mai existe, deşi
cursurile cu denumirea de materialism istoric (sociologie) au continuat pânăla jumătatea anului 1930. În
locul departamentului de sociolo-gie generalăa fost organizat un departament de studiu a dezvoltării
formelor sociale.
Descrieri cu privire la atmosfera sumbrăîn care se afla sociologia în Petrograd în anii 1920 au fost
oferite de un sociolog de la Leningrad, V.I. Klushin, într-o analizăcontemporană. El a afirmat căuna dintre
261
dificultăţile majore întâmpinate de cei care au încercat săschimbe sistemul a fost faptul că"aşa numita
sociologie oficialăde la universitate era reprezentatăde profesori care fie cănu îşi ascundeau animozitatea
împotiva Marxismului, sau fie căse declarau a fi marxisti, dar nu erau astfel şi nici măcar nu erau în stare
sădevinămarxisti. "11 Non-Marxistii erau împărţiţi în douăşcoli: 1. pozitiviştii (Sorokin şi Takhtarev)
care, în ciuda unor diferenţe majore, erau apropiaţi prin abordarea generalăa sociologiei ca o
ştiinţăempiricăşi ca apropiatăa ştiinţelor naturale, în special a biologiei şi 2. "Ultimii Mohicani", aşa cum
Klushin îi numea, un grup de filosofi speculanţi ai istoriei de tip non-Marxist, (Frank şi N. Karsavin).
Disputele cu privire la obiectul şi conţinutul sociologiei în ceea ce priveşte punctele comune dar şi diferite
dintre aceste douătipuri de şcoli erau la ordinea zilei. 12
Marxiştii din Petrograd, majoritatea erau foarte tineri, au petrecut mult timp în primii ani de
dupăRevoluţie, popularizând ideile marxism-leninismului. Deoarece erau doar câţiva marxişti în cadrul
personalului Universităţii, aceştia erau concentraţi asupra economiei politice, istoriei şi înţelegerea
materialistăa istoriei, aparându-le pe aceştia de atacurile ideologiştilor burghezi. Pânăla jumătatea anilor
1920, Societatea Ştiinţificăa Marxiştilor (Nauchnoe Obshchestvo Marksistov:NOM), care a fost formatăîn
Facultatea Muncitorească(rabfak) la sfârşitul lui 1919, a fost unanim recunoscutăca centru al gândirii
filosofice şi sociologice marxiste în Petrograd. Jurnalul NOM "tranzacţii ale Societăţii Ştiinţifice a
Marxiştilor" a contribuit la răspândirea ideilor în societate.
Înlocuirea idealismului de materialism a fost de asemenea desăvârşităde crearea unor institute
ştiinţifice (majoritatea în Moscova) în care erau predate cursuri dar se şi desfăşurau activităţi de cercetare
în ştiinţele sociale. În 1918, Academia Socialistăa fost proclamatăca centru al cercetării maxiste. În
secţiunea socio-istorică, cursurile generale introductive cuprindeau sociologie geneticăşi sociologie
generală(materialism istoric); în cadrul secţiunii politico-juridice, existau cursuri de sociologie a crimei.
Institutul Marx-Engels, a cărui bibliotecăfilosoficăa fost aranjatăsă ofere informaţii despre materialismul
sociologic şi istoric, a fost înfiinţat în 1920. Un an mai târziu, Institutul Profesorilor Roşii a fost instruit
săformeze profesori pentru învăţământul superior. Pregătirea profesorilor universitari în spirit marxist a
fost preluatăde asemenea de Universitatea ComunistăSverdlov, de Asociaţia Ruseascăa Institutelor de
Cercetare Ştiinţificăa Ştiinţelor Sociale (RANIO N) şi altele.
Impactul noului regim nu a fost simţit doar în instituţii dar şi în publicaţii. În anul 1922, primul
jurnal lunar de filosofie şi socio-economie ("Sub stindardul Marxismului") a fost publicat, urmat apoi de
alte jurnale care tratau probleme teoretice ale societăţii şi întrebări generale cu privire la filosofia socială.
Colaboratorii la majoritatea acestor jurnale, ca şi profesorii universitari erau specialişti în materialism
dialectic şi în istoria filosofiei, acest fapt resimţindu-se prin aceea căaceste domenii erau mult mai
reprezentate în publicaţii decât problemele de sociologie marxistă. Un alt motiv ar fi acela căliteratura
anti-marxistăera mai degrabăfilosoficădecât sociologicăîn caracter şi astfel totul se încadra în limitele
primei categorii.
În toţi aceşti ani câteva întrebări importante cu privire la marxism s-au ridicat. Acestea se legau în
special de relaţia metodă-teorie în materialismul dialectic, relaţia dintre legile particulare şi cele generale,
forţele productive şi relaţiile productive şi teoria cu privire la lupta de clasă. Diferite interpretări legate de
materialismul istoric au fost exprimate. Un tratament al materialismului istoric derivădin mecanismul a
căror surse teoretice erau "vederile subiectiv-idealiste ale lui Bogdanov, pozitivismul filosofiei burgheze
precum şi tendinţele mecaniciste din cadrul ştiinţelor naturale"13. Nikolai Bukharin apare ca reprezantant
principal al acestui domeniu în contextul sociologiei; el a prezentat o concepţie integral mecanicistăasupra
sociologiei, apropiate de vederile lui Bogdanov în privinta metodologiei, ca şi în alte probleme cum ar fi
originea clasei, a statului şi a ideologiei. Pânăla începutul anilor 1930, cartea lui Bukharin , "Teorie a
Materialismului Istoric: Culegere Popularăa Sociologiei Marxiste", a constituit punctul forte pe care s-au
întemeiat majoritatea discuţiilor verbale şi scrise asupra materialismului istoric şi sociologiei marxiste,
întrucât în aceasta către el avanseazăideea cămaterialismul istoric este sociologie marxistă. În timpul
acestei perioade de discuţii şi critici (Conceptele lui Bukharin erau "neistorice", "abstracte", "scolastice",
şi/sau "revizioniste") filosofii marxişti sovietici au dezvoltat conţinutul şi structura materialismului istoric
ca fiind o disciplinăacademica. 14
A.M. Deborin şi studenţii săi erau critici, iar în cele din urmă, succesori al mecaniciştilor în anii
1920. Întrebările referitoare la materialismul istoric păreau săaibăo importanţălimitatăşi erau chiar
262
ignorate de adepţii lui Deborin, deoarece aceştia se concentrau asupra problemelor materialismului
dialectic, mai degrabădecât asupra materialismului istoric. În Istoria Filosofiei VI se menţiona: 15
Deborin şi grupul său au subapreciat materialismul istoric şi au refuzat sărezolve problemele
actuale ale dezvoltării sociale ei nu se aflau în măsurăsăpunăîn discuţie conceptele sociologice
mecaniciste ale lui Bukharin şi ale altora pentru cănu aveau un punct de vedere corect dar nici nu şi-au
asumat o cercetare ştiinţificăconcretăîn problemele legate de dezvoltare socială.
Deborin şi studenţii săi vedeau materialismul istoric nu ca pe o sociologie ci ca pe o metodologie
socială, ca pe o totalitate de categorii abstracte, logice cu ajutorul cărora marxiştii se apropiau doar de
studuil legilor diferitelor formaţii sociale, sau altfel spus, materialismul istoric a furnizat un "domeniu al
presupunerilor" pentru analiza socialăMarxistă. 16 Luând în considerare aceste puncte de vedere,
sociologia este nu sarcina filosofilor ci a specialiştilor. Prin urmare, sociologia a FOST SCOAS~ DIN
LIMITELE FILOSOFIEI. 17
Astfel la sfârşitul lui 1920 erau douăpuncte de vedere în legaturăcu materialismul istoric (asta
pânăla inceputul lui 1930): Identificarea istoriei materialiste cu sociologia în general, dupăBukharin, (şi
materialismul istoric este sociologie marxista), şi identificarea materialismului istoric cu metodologia
socială, dupăDeborin. La conferinţa All-Union a istoricilor marxişti din februarie 1929 (care a avut loc
chiar înainte de aprilie 1929, la al 16-lea Congres al Partidului de la care adepţii lui Deborin au iesit
victorioşi), discuţia referitoare la înţelegerea marxistăa sociologiei a arătat clar căsociologia marxistănu
era încăoficial bine definită: întrebări cum ar fi, dacăaceasta era o teorie, sau o metodologie, sau
amândouă- şi relaţia acesteia cu materialismul istoric - reflectau vădit atât tendinţele mecaniciste cât şi pe
cele deborinitiene.
La începutul anilor 1930, dezbaterile referitoare la relaţia dintre materialismul istoric şi sociologia
marxistăau continuat. Acestea erau în mare o continuare a argumentelor dinainte dar cu anumite adăugiri.
Unii teoreticieni au subliniat aspectul principal filosofic al materialismului istoric, alţii au afirmat
căsociologia este de fapt materialism istoric, în timp ce un al treilea grup considera cămaterialismul
istoric este atât parte inseparabilăa filosofiei marxiste dar şi o teorie a dezvoltării sociale. 19 În qeneral, în
comparaţie cu anii 1920 s-a înregistrat un progres scăzut în legăturăcu dezvoltarea teoriei materialismului
istoric. Unele analize teoretice au abordat unele probleme mai puţin generale referitoare la tranziţia către
şi construirea unei societăţi socialiste. Progrese au fost făcute în patru domenii în mod deosebit: opere
care se ocupau de problemele teoretice ale construcţiei socialiste au fost publicate, s-a stabilit
căLeninismul reprezenta o contribuţie la analiza problemelor sociologiei marxiste; s-au pus întrebări
importante referitoare la cultura şi revoluţia culturală, un număr de texte şi colecţii legate de
materialismul istoric au apărut, acestea tratau rolul ideilor şi dezvoltarea societăţii , rolul maselor şi
întrebări de aceeaşi natură. 20 În acelaşi timp cu aceste referinţe la contextul instituţional, un pas înainte
s-a făcut prin dezvoltarea grupurilor sociale din cadrul Institului Profesorilor Roşii din Moscova, cu filiala
sa din Leningrad, dar şi a ramurii filosofice de la Academia Comunistă.
Înaintea revenirii la discutarea sociologiei din perioada aderării la linia de partid, trebuie
săexaminăm starea în care se afla cercetarea empiricăde la victoria bolşevică. 21 Încădin 1918, Lenin, în
definirea programului Academiei Socialiste a Ştiinţelor Sociale, a trasat sarcina dezvoltării cercetării
sociale. La sugestia sa un larg program de cercetare socialăa fost iniţiat. Domeniile erau: 1. munca, în
special condiţiile şi organizarea muncii precum şi influenţa factorilor socio-psihologici, educaţionali şi
culturali generali în procesul muncii şi al producţiei; 2. nivelul economic şi veniturile diferitelor categorii
ale societăţii (ţărănimea); 3. relaţiile dintre clase şi probleme teoretice referitoare la clase; 4. cultura; 5.
religia; 6. datele socio-economice şi socio-demografice - adunarea şi procesarea lor; 7. metodele şi
tehnicile cercetării sociale. S-a sugerat căcercetarea nu era atât sociologicăîn caracter cât socio-
economicăşi socială. Aprecierea unei asemenea afirmaţii depindea de o anumităatitudine teoreticădar cu
siguranţăcercetarea avea un caracter corespunzător şi conducea la cumularea unor date statistice şi la
utilizarea unor chestionare simple şi a interviurilor. Dintre toţi ale căror nume sunt menţionate în procesul
cercetării noilor procese sociale, cele mai frecvente sunt : S. Strumilin - cercetare referitoare la bugetul
muncitorilor, ţăranilor şi angajaţilor, L. Kritsman - diferenţierea (pe clase) a ţăranilor şi economia satului,
şi S. Volfson - căsătoria şi familia.

263
 Amintind aceastăperioadă, V. Kantorovich a afirmat căsociologii "erau în stare săse bazeze pe date
obiective la originea lor , considerând căstatisticile sunt numeroase şi accesibile şi căcercetatorii trebuiau
doar săle prelucreze".22 Cu toate acestea Klushin este critic cu cercetările din aceastăperioadă: "nu era
timp pentru o cercetare completăşi concretăfapt care cerea o procesare şi o înţelegere a principiilor
metodologiei generale şi a metodelor la nivel inalt...", deoarece datorităpregătirii lor teoretice inadecvate,
puţinii marxişti din domeniul sociologiei s-au consacrat înţelegerii problemelor obscure ale înţelegerii
materialiste a istoriei.23
Anii 1930 au cunoscut o intensificare a influenţei puterii politice ca oponentăa influenţei politicii
sociale. Aşa cum mecaniciştii au fost eclipsaţi de adepţii lui Deborin în 1929, 1a fel aceştia din urmăau
fost eclipsaţi de bolşevici în 1930-l. Filosofia şi sociologia trebuiau săserveascăpartidul: disciplinele
trebuiau politizate, bolşevicizate şi în ultimăinstanţăstalinizate.24 Nu exista şi nu poate exista o filosofie
(sociologie) care vrea săfie consideratămarxist-leninistădacăea neagănecesitatea conducerii ideologico-
politice şi teoretice de către Partidul Comunist şi comitetul său de conducere.
De la mijlocul anilor 1930 pânăîn 1950, sociologia ca disciplina academicăindependentăa dispărut
pur şi simplu din Uniunea Sovietică. Sociologia nu mai avea loc în sistemul marxist, deoarece era
consideratăca fiind burghezăşi, prin urmare, un obiect de studiu non-marxist. Marxism-leninism-
Stalinismul i-a luat locul.
Numărul cursurilor de filosofie şi sociologie din edificiile educaţionale a fost diminuat. Predarea
filosofiei marxiste a fost încredinţatănoilor departamnete ale marxism-Leninismului. Departamentele de
materialism dialectic şi istoric au rămas doar în universităţile şi institutele unde unde existau facultăţi de
filosofie, istorie şi litere. Mulţi termeni şi concepte sociologice elaborate de Marx, Engels, şi Lenin nu au
mai fost folosite: chiar cuvântul "sociologie" a fost interzis. 25 Doar acei termeni şi concepte sociale care
puteau fi găsite în lucrările lui Stalin erau recunoscute. Bazele comentariilor sociologice şi filosofice erau
intitulate "Materialism Dialectic şi Istoric" în "Istoria lui CPSU(B): Scurt Curs", 1938. "Atunci când doar
unui singur om i se recunoaşte dreptul de creativitate ştiinţifică, celorlalţi nu le mai rămâne decât
săcomenteze, popularizeze şi săadmire". 26 Comentariilor asupra declaraţiilor lui Stalin le pot fi adăugate
şi cele ale altor clasici Marxist-Leninişti. Au avut loc numeroase discuţii formale privind subiecte precum
structura de clasă, casătoria şi familia, religia şi ateismul, etica şi morala, arta şi estetica, esenţa şi
suprastructura. În plus au fost şi alte discuţii generale asupra legilor şi dezvoltării sociale şi a tranziţiei de
la socialism la comunism. Rezultatul final a fost acela căteoria era total despărţităde practică. Exista o
prevalenţăa scolasticismului (acel fenomen care descrie detaşarea de viaţă), şi anume "deducerea" vieţii
din teorie, ca şi "potrivirea" unor fapte noi şi fenomene cu scheme şi construcţii cunoscute deja.
Cercetarea sociologicăcare a avut loc în aceasta perioadăa luat numele unor alte discipline.
Etnografii şi antropologiştii de exemplu, făceau investigaţii cu privire la comportamentul religios şi
tiparele familiale a numeroaselor şi diverselor grupuri minoritare pe teritoriul Uniunii Sovietice: unii au
făcut cercetări ale colhozurilor. Deşi era de naturădescriptivă, aceasta culegere de date a constituit o
sursăde informaţii despre impactul socialismului şi industrializării. Este, desigur, posibil (deşi nu şi
probabil) ca munca în sociologie ca şi în alte domenii ale psihologiei săse fi continuat chiar dacănu a
apărut în publicaţii.27
Deosebit de puţine articole sociologice au apărut în publicaţii, care înainte aveau acest profil.
DacăChagin a sugerat cătreptat unele astfel de articole au fost publicate începând cu anii 1939-40, în
publicaţia "Pod znamanem marksizma", în care s-a făcut o încercare de a trece peste canoanele operelor
lui Stalin, ziarul însuşi a fost întrerupt începând cu 1944. 28 Pânăîn 1947, cand publicaţia "Probleme de
Filosofie" a fost inaugurată, nu a mai existat nici un alt jurnal filosofic în ţară. Totuşi Bolsevic, organul
CPSU , a depăşit cumva aceastăfază. În aceastăperioadăa început al doilea curent de scriere în timpul lui
Stalin - şi anume critica sociologiei burgheze - care a început la mijlocul anilor 1940. Articole de acest
gen au fost publicate întâi în "Bolsevic", apoi în "Probleme de Filosofie". De ce era necesaraăcritica
sociologiei burgheze? G. Aleksandrov, scria în , "Bolsevic", în 1945, sugerănd un raspuns: 29
"Filosofii sovietici sunt obligaţi să-şi continue munca de criticăsubstanţialăla adresa teoriilor
burgheziei contemporane reacţionare referitoare la sociologie şi la filosofie. 30
Echipa noastrăştiinţificăşi universitarăa avut puţine informaţii referitoare la gândirea filosoficăşi
sociologicădin străinătate în ultimii ani. Totuşi, lupta împotriva ideologiei reacţiei burgheze în ceea ce
264
priveste cele mai reale probleme politice este imposibilăfărăexpunerea teoriilor filosofice şi sociologice
ale burgheziei reacţionare contemporane."
Deşi aceste articole erau mai puţin subtile şi mai mult polemice faţăde cele din anii 1950 şi 1960,
reproşurile, care se făceau erau aceleaşi. 30 În întregime, sociologia burghezăera încontinuu
reprezentatăca o apropiere metafizicăabstractăfaţăde studiul societăţii, în timp ce luatăseparat ,
materialismul istoric (sociologia Marxistaă) era prezentatăca fiind singura abordare ştiinţifică. Marxismul,
aşa cum spunea Lenin, a fost cel care a ridicat întâia datăsociologia la rangul de ştiinţă. Şi toria
materialismului istoric a fost şi este încăştiinţa marxistăasupra societăţii.
Cu excepţiile menţionate, perioada de pânăla mijlocul anilor 1950 reprezintănadirul sociologiei
sovietice. Doar odatăcu al 20-lea Congres al Partidului în 1956 s-a experimentat un alt tip de renaştere.
Aşa cum Chagin a spus:
"Congresul al 20-lea a initiat eliminarea treptatăa dogmatismului şi subiectivismului din sfera
teoriei marxiste ca şi lichidarea consecinţelor ce decurg din cultul personalităţii în sfera sociologiei
marxiste. Acesta a fost punctul de cotitură. Anii 1950 reprezintăperioada când au fost reabilitate multe
poziţii pierdute, renunţând la ideile dogmatice ale perioadei cultului peresonalităţii lui Stalin şi când s-a
încercat ca sociologia săfie transformatăîntr-o autenticăştiinţăde cercetare, bazându-se practica
construcţiei comuniste şi a legislaţiilor teoretice a Marxism-Leninismului. Acesta a fost un proces
contradictoriu şi complicat. Canoanele şi dogmele nu au dispărut dintr-o datădin contextul
materialismului istoric. Nivelele sociologilor nu au fost reconstruite dintr-o dată. Mulţi încăse bazeazăpe
practicile vechi. Dar spiritul creativ al cercetării a continuat în ciuda conglomeraţiilor dogmatice.
Sociologia sovietică, la fel ca întreaga filosofie, şi-a apărat dreptul de a deveni o ştiinţăcreativă(1950)."
Ce a dus la acest fenomen în 1950? Aşa cum s-a repetat mereu: dupădeciziile celui de-al 20-lea
Congres al Partidului (ca şi următoarele 4 Congrese), partidul a definit rolul şi sarcinile ştiinţelor sociale,
arătând direcţiile principale ale muncii de cercetare şi îndreptând studiul concret al procesului de
construcţie comunistă. În Pravda şi Kommunist, orientarea partidului către soluţia problemelor teoretice a
apărut ca o linie definitorie pentru dezvoltarea în continuare a filosofiei şi sociologiei.
Partidul şi "practica" sa au produs în cele din urmăo cerere în vederea cautării unor soluţii la
multe din problemele ridicate în timpul erei staliniste, şi astfel primii paşi în renaşterea sociologiei au fost
luaţi. Dar în timp ce partidul a deschis în cele din urmăporţile pentru sociologie, abia cu cel de-al 23-lea
Congres al Partidului în martie-aprilie 1966 sociologia a fost recunoscutăoficial ca o disciplinăde sine
stătătoare cu funcţii ditincte. În decada precedentă, a fost dusăo luptăteoretică, fapt ce a reprezentat la
nivelul forţelor sociale o luptăpentru legitimarea sociologiei. La aceastădezbatere ne întoarcem acum.

Tabelul 7
FILOSOFIE, TEORIE
Filosofie Marxistă 15 3+
Moderatori moderni 2
Întrebări de naţionalitate (incluzând
concepţii de suveranitate naţională,
patriotism şi rasă) 6 +
Relaţii internaţionale (incluzând istorie
militară, co-existenţă, conflicte) 3
Revoluţie socialistă 2 2+

SOCIOLOGIE, TEORIE ŞI CERCETARE

Teoreticieni sociali 3 +
Teorie şi metode de cercetare empiricăburgheză 3 +
Cercetare comparativăsocialistă 3 +
Metode şi modelare 6 4+

DOMENII DE CERCETARE SOCIAL~ CONCRET~

Muncă 11 5+
265
 Structurăsocială 7 4+
Căsătoria şi familia 1
Sociologie urbană 1 +
Criminologie 1
Drept 1
Religie, etică, morală, valori 4 +
Artăşi comunicarea în masă 2
Cercetarea opiniei publice 1
Cercetarea bugetului la timp 1
DOMENII PERIFERICE
Comunicarea în masăşi timpul liber 1
Politica naţionalăleninistă 1
Sociologia şi alte ştiinţe 1

În tabelul 7, oamenii clasaţi sub denumirea "Filosofie marxista" îi includ pe cei care lucrau în
domeniile materialismului dialectic şi istoric, comunismul ştiinţific, economie politică, istoria filosofiei şi
culturii şi istoria CPSU-ului. Zece din aceşti oameni erau conducători de departamente. Cel puţin opt
dintre ei - sunt cu siguranţămembrii ai Partidului Comunist şi cel puţin 11 dintre ei sunt peste 45. O
combinaţie similarăde vârstă, apartenenţăla un partid sau cu funcţia de directori este reprezentatăde
subiecţii listaţi sub numele de "întrebări legate de naţionalitate", "relaţii internaţionale" şi "revoluţie
socială". Astfel se pare căoamenii din categoria "teoriei filosofiei" sunt cei mai curajoşi. O imagine cu
totul diferităeste redatăpentru cei angajaţi în activitatea de cercetare. În mare, aceşti oameni au vârste
cuprinse între 35 şi 45 de ani: deşi unii din acest grup sunt mai în vârstăsau mai tineri, cea mai
dinamicăactivitate se pare căreiese din categoria din mijloc. Mai mult, în comparaţie cu grupul mai în
vârstă, aceşti sociologi sunt împrăştiaţi prin ţară: concentraţia este mai scăzutăîn zona Moscovei. În ceea
ce priveşte educaţia lor, aceşti sociologi sunt egali împărţiţi inter doctoranzi şi doctori, deşi câţiva dintre
primii şi-au obţinut deja doctoratul. Doar o treime dintre ei sunt activi în departamentele lor, dar vârsta lor
este factorul crucial aici. Din acest profil rezultăcăsociologii ruşi cu greu pot fi categorisiţi în două. În
mare cei care sunt angajaţi efectiv în cercetare tind săofere regula, mai degrabădecât excepţia.

Jurnale

Sociologii nu aveau propriile lor periodice. Acest fapt a dus la apariţia unor articole de
specialitate în alte publicaţii, în special în cele care se ocupau de filosofie, dar şi de economie, istorie,
politică, etnografie, drept şi antropologie, ca şi în presa obişnuită.
Douăjurnale au dat semne de apariţie regulată. Primul, "Cercetare Socială" a apărut de 6 ori:
prima apariţie fiind în 1965, apoi una în 1968, apoi patru în 1970. Acest jurnal este sponzorizat de
Academia de Ştiinţe şi de Institutul de Cercetare Socială, precum şi de Asociaţia SociologicăSovietică.
Publicăarticole legate de probleme generale de sociologie ca şi alte articole care dezbat anumite
probleme, cum ar fi familia, căsătoria, şi bugetul de cercetare. Celălalt jurnal, "Omul şi Societatea" a fost
publicat întâia datăîn 1966. A avut câte o apariţie în 1967, apoi în 1968, trei în 1969, douăîn 1970, şi
douăîn 1971. Este sponzorizat de Institutul de Cercetare Socială Complexăde la Universitatea de Stat din
Leningrad şi reflectăinteresele Institutultui în probleme de sociologie, psihologie, economie şi drept. De
exemplu au apărut articole despre planningul şi managementul social, despre individ şi alte aspecte ale
muncii, tinerilor şi socializării.
Totuşi, douăjurnale filosofice au fost publicate. Ele s-au ocupat de articole de sociologie.
("Voprosy filosofii", "Filosofski nauki"). Prima dintre publicaţiile menţionate mai sus are de douăori mai
multe articole de sociologie decât cea de-a doua şi articolele sale acoperăun domeniu deosebit de larg. În
afarăde faptul acesta îşi informează cititorii în legăturăcu trecutul, prezentul şi viitorul în cercetare, ce alte
funcţii mai îndeplinesc aceste publicaţii.

266
 Încădin 1960 jurnalele conţineau în mod regulat analize, rezumate şi/sau incursiuni din alte
jurnale filosofie şi sociologie din alte ţări socialiste. "Voprosy filosofii" a încercat săcumuleze informaţii
dintr-un număr de jurnale din alte ţări comuniste deodată, în timp ce "Filosofskie nauki" a încercat
săinvestigheze articole din diferite reviste axate pe anumite probleme (aşa cum este materialismul
dialectic) sau concentra articole dintr-o singurăţară: aceastăalegere nu era totuşi nici grea dar nici rapidă.
Întâlnirile reprezentanţilor din consiliile de conducere ale editorialelor filosofice şi sociologice din ţările
comuniste erau raportate în acest jurnal încădin 1962. De asemenea cărtile de sociologie şi filosofie au
recenzii aici. De exemplu în 1965, "Voprosy filosofii" a revăzut publicaţiile cehe din 1960 şi pânăîn
1963, iar în 1966 pe cele polone din anii 1960-1964.
Jurnalele raportau de asemenea schimburile de experienţă şi conferinţele dintre sociologii sovietici
şi ceilalţi. În noiembrie 1962, de exemplu, un schimb între o universitate de stat (din Leningrad), şi unele
universităţi poloneze au fost redate, urmărindu-se problemele generale de metodăşi tehnicăîn cercetarea
sociologică, ca şi un studiu al activităţii de producţie. Conferinţele sponzorizate de o ţarăsocialistăşi la
care participau delegaţi sovietici erau redate în reportaje. O astfel de conferinţăa fost una ţinutăde
Institutul de Sociologie de la Academia de Ştiinţe Sociale Slovace, societate de sociologie şi Institutul
Marxist-Leninist. Jurnalele redau asemenea conferinţe inter-socialiste la care, de exemplu, se discutau
probleme ale structurii sociale din societăţile socialiste şi probleme teoretice în legăturăcu profitul în
procesul de productie. În fine erau discutate întâlnirile internaţionale, dintre care cele mai importante erau
conferinţele internaţionale, sociologice.
La aceste jurnale colaborau de asemenea unii sociologi sovietici care scriau despre conferinţele
ţinute în Uniunea Sovietică. Conferinţele constituiau un prilej de întâlnire între indivizi dar şi între
instituţii, pentru sociologi şi de asemenea ele puteau servi ca platformăpentru disciplinăca întreg. Daca
aceste jurnale nu pot acoperi toate conferinţele ţinute, ele oferăo imagine atât a conferinţelor cât şi a
lucrărilor prezentate.
Aceste conferinţe nu includ întâlniri sau seminare care au loc de obicei (de douăori pe an, sau
anual). Asemenea întâlniri, raportate de asemenea în jurnale, pot discuta operele unor vuzy, rezultatele şi
problemele activităţii de coordonare şi cercetare ca şi munca unor seminare speciale ţinute de numeroase
corpuri de conducere care se ocupau de probleme ale ştiintelor sociale.
Jurnalele însuşi ţineau întruniri cu cititorii. Cititorii erau cei care aprobau sau dezaprobau
subiectele variate, care constituiau conţinutul publicaţiilor. De exemplu în 1965 la Cherepovets,
directorul Institutultui Peadgogic de la Cherepovets (director al Departamentului Marxist-Leninist a pus
sub semnul îndoielii numeroase articole de cercetare concretăsociologică, afirmând căau apărut doar 5
asemenea articole în 1964. Un punct de vedere diferit a fost exprimat la conferinţa de la Tbilisi unde
doar un singur om s-a plâns de numeroasele teme nonfilosofice din jurnnale, incluzând aici şi cercetarea
concretăsociologică. I-a fost dat un răspuns de către secretarul corespondent din consiliul de conducere
al editorialului "Voprosy filosofii", I. V. Blauberg, care a afirmat cădin moment ce nu sunt publicaţii
periodice de specialitate, "Voprosy filosofii" trebuie săse ocupe serios de aceste probleme. În general,
toate aceste conferinţe cu cititorii aveau la ordinea zilei sociologia ca subiect şi, de obicei, se cereau mai
multe articole în aceastăprivinţă.
Totuşi sarcina cea mai importantăa acestor publicaţii era săţină cititorii la curent cu evenimentele
din cercetarea sociologică. Descriind această activitate, ele dădeau informaţii valoroase în legătura cu cine
şi ce face. În absenţa unui periodic profesionist, aceste jurnale au fost transformate în substitute, ţinând la
curent sociologii cu propria lor profesie, cu proporţiile disciplinei şi operele colegilor lor. Astfel, ele au
jucat un rol semnificativ în procesul instituţionalizării sociologiei în Uniunea Sovietică.

Concluzie

Încăde al 20-lea Congres al Partidului, sociologia a luptat pentru legitimarea sa în cadrul

sistemului sovietic de cunoaştere căutând sprijin în trei sfere distincte -comunitatea academică, populaţie,
şi oficialităţi.

267
 Lupta pentru dreptul de existenţăca disciplinăacademicăindependentăa avut loc pe mai multe
nivele. Astfel, sociologia a trebuit sădemonstreze necesitatea unei ştiinţe în afara materialismului istoric.
La urma urmelor, nu era materialismul istoric o sociologie marxistă? Apoi, sociologia a trebuit săscoatăîn
evidenţăcănu este o consecinţăa sociologiei burgheze. Deci, rădăcinile sale în trecutul sovietic trebuiau
subliniate. Aici apărătorii sociologiei nu se puteau baza doar pe citate din opere ale lui Marx şi Lenin, dar
şi pe opera unor sociologi din alte ţări socialiste.
Dacădiscuţiile care au început în 1950 cu privire la dreptul de existenţăal sociologiei s-au
diminuat, ele nu au încetat cu totul. Deşi relaţia dintre materialismul istoric şi sociologie nu a fost
rezolvatădefinitiv, în celelate scopuri practice sociologia şi-a câştigat recunoaşterea ca
ştiinţăindependentă. Pasul următor a fost acela de a fi permis profesorilor săpredea aceastădisciplinăşi
săfacămuncăde cercetare. Cu toate acestea gradaţii în sociologie nu au fost acordate.
Dorind o acceptare din partea publicului, acesta a fost invitat să colaboreze in cercetare, atunci
când ziarul pentru tineret , "Komsomol skaia pravda" a deschis Institutul de Opinie Publicăîn 1960.
Institutul şi-a început activitatea prin consultarea publicului în subiecte generale, cum ar fi războiul, (dar,
recent s-a concentrat pe probleme mult mai puţin abstracte şi tot mai practice, aşa cum este industria de
servicii. Aceste sondaje de opinie au ajutat la acomodarea publicului cu metodele sociologice specifice,
cu chestionarele. De fapt este aproximativ corect săse afirme căîntre sociologie şi chestionare se poate
pune semnul egal în mintea publicului larg.
În ceea ce priveşte lumea oficială, dacărecunoaşterea şi sprijinul sunt greu de obţinut , este totuşi
clar faptul căoperele în ultragiatul domeniu al sociologie sunt permise din nou începând cu sfârşitul
anilor 1950; Congresul al 20-lea al Partidului din 1956 şi dezgheţul care i-a urmat au permis sociologiei
săfacăprimii paşi. Programul Partidului din 1960 a anunţat construcţia comunismului cerând ajutorul
sociologilor în acest proces. Congresul al 23-lea din 1966 a recunoscut în mod deosebit sociologia ca
ştiinţăindependentă. Sociologia este vazutăca instrument care, oferind atât informaţie cât şi analiză,
ajutăca regimul sănu piardăcontactul cu realitatea şi, care poate ajuta la planificarea şi controlul
societăţii, ca şi la înţelegerea acesteia.
Atmosfera generalăîn care sociologia sovieticăopereazăpoate fi cel mai bine descrisăca una care e
menităsărezolve problemele. Astfel se explica de ce anumite domenii au fost studiate în timp ce altele nu.
Trebuie, prin urmare recunoscutănatura dualăa acestei orientări care oferăsoluţii unor probleme sociale.
Pe de o parte, cercetarea non-concretului, a domeniilor non-utilitare este rareori asumată: cercetarea
încearcăsărăspundăunor probleme actuale în termeni concreţi. Este de asemenea adevărat că, totuşi,
încurajând preocuparea empiricăcare izola problemele ce aveau o oarecare importanţă, aceastăorientare
împiedicădezvoltarea teoriei şi cercetării privind dinamica socială. Abordarea din punctul de vedere al
rezolvării problemelor împiedica studiile care erau preocupate de distribuţia puterilor în Uniunea
Sovieticăşi a altor factori cum ar fi distribuţia de putere şi ideologie ca determinanţi sau tipare ale
industrializării şi schimbării sociale. Aceastăperspectivăde abordare apare mult mai legatăde mediul
înconjurător în care a avut loc renaşterea sociologiei începând cu anii 1950. O disciplinăcare scotea în
evidenţănevoia adunării de date şi a interpretării putea săaibăpropriile doleanţe chiar într-un climat de
reorientare politica în care regimul căuta săsublinieze ruptura dintre dogmele trecutului şi săstabileascăşi
sămenţina contactul cu realitatea socială. ''Cercetarea ConcretăSociologica" este un titlu apt pentru
sociologia din Uniunea Sovietică.
Deşi, în linii mari, legitimarea sociologiei a avut loc, sociologii sovietici au continuat
săîntâmpine numeroase obstacole. Pânăîn 1968, când i s-a pus la dispoziţie primul Institut din cadrul
Academiei de Ştiinţe, sociologia a rămas odrasla nelegitimăa filosofiei. Nu existănici o îndoialăca unele
dintre cererile continue pentru stabilimentul Institutului aveau legăturăcu beneficiile directe ale sitemului
monetar: plângeri în legăturăcu finanţarea inadecvatăşi uneori inexistentăsunt mereu aduse în discuţie.
Instituţia unui Institut ar trebui săafecteze cooperarea şi/sau coordonarea dintre sociologi sau dintre ei şi
alţi oameni de ştiinţă. Sociologii sovietici au nevoie de acest lucru, fapt ce implicăcăcooperarea poate
aduce facilităţi de cercetare împreunăcu o bunăîmpărţire a datelor şi tehnicilor. O altăproblemăpentru
viitor este aceea căîn momentul de faţănu existănici un periodic care săserveascăîn mod deosebit nevoile
sociologilor , fapt ce a dus la apariţia de articole de sociologie într-o mare varietate de jurnale ca şi în
presa cotidiană. Mai existăşi problema obţinerii materialelor statistice: fie statisticile în anumite zone
268
"nesigure" sunt adunate şi ţinute secrete, sau nu sunt adunate deloc. În ambele cazuri munca
sociologilor cunoaşte numeroase piedici.
S-ar putea argumenta căîn comparaţie cu limitele pe care guvernul Sovietic le impusese, aceste
neajunsuri sunt minore. Poate, în fond, sociologia să evolueze în asemenea condiţii? Fărăîndoialăo
evoluţie vădităs-a înregistrat de la Revoluţia din 1917. Acest studiu a schiţat progresul înregistrat. Dar,
care sunt factorii specifici ai sistemului care limiteazăsociologia?
Într-o oarecare măsură, sistemul poate impune ceea ce trebuie cercetat, ceea ce trebuie investigat.
Sociologiştii sovietici studiazăanumite arii ale societăţii, în timp ce cei mai grijulii evităalte arii. De
exemplu, perioada cultului personalităţii - 20 sau mai mulţi ani de istorie sovietică-este în mod expres
ignorat. Alte subiecte - în arii care nu impun probleme - trebuie săfie abordate pe căi indirecte. Astfel
rolul sexualităţii este doar parţial luat în considerare în studiul familiei. Dar, în întregime, cercetarea care
are implicaţii critice în sistemul social existent sau care tinde săimplice o schimbare în direcţii care
scapăde sub control. Dacă este posibil ca cercetările care analizeazăariile mai sensibile nu sunt publicate,
numărul acestora este probabil foarte mic. Nu acelaşi lucru este valabil pentru cercetările care într-un fel
sau altul diferăde anticipaţii.
În acelaşi timp este aproape imposibil de corelat ceea ce sociologii studiazăsau nu, cu ceea ce li se
permite săinvestigheze sau nu. Dar odatăce au stabilit aria de cercetare, acest fapt este fie datorită- 1. sunt
direcţionaţi sau încurajaţi să studieze subiectul; 2. ştiau cădomeniul a fost înainte studiat şi căeste deci
acceptabil; 3. căvor fi finanţaţi în munca lor de cercetare; 4. căvor putea săobţinăalte gradaţii; 5. sau
căgăsesc subiectul în sine interesant etc. - cercetătorii trebuie apoi săfacăfaţăunor probleme privind
modul de investigare al problemei. Dacăanumite metode sau abordări sunt considerate neacceptabile fie
din motive empirice, fie din motive ideologice, atunci cercetătorul trebuie săurmeze un plan de acţiune
prescris. Dar acest tip de restrângere devine încetul cu încetul inoperant. Doar la nivelul editorial atât al
jurnalelor cât şi al redacţiilor opera sociologului poate fi restrânsă. Dar este totuşi dificil săse depisteze
ce a fost lăsat afarăsau ce a fost adăugat şi pe ce considerente au apărut omisiunile sau adăugirile. Mai
mult, nu se poate şti ce tip de material nu poate fi publicat şi mai ales din ce cauză. Un alt tip de
constrângere este accesul sau lipsa accesului la operele 'burgheze" din biblioteci. În fine,
dacăcercetătorului îi poate fi limitatăalegerea materialului, abordarea metodologicăşi căile de publicare,
influenţa acestora asupra lucrării sale poate fi inconsecventă. Anumite găselniţe în cercetare nu vor fi
implementate deoarece, între alte motive, ele ar afecta investiţii financlare.
O altăconstrângere intangibilăasupra sociologului sovietic o poate constitui trecutul. Cultul
personalităţii a avut urmarile sale. "Teama de răspundere, o teamăcare supravieţuieşte din perioada când
anumite citate stupide erau servite ca cercetare ştiinţificăserioasă, încăpersistă. " Acest fapt poate servi
ca explicaţie pentru numeroasele lucrări care se presupun a fi de naturăsociologică, dar nu sunt decât
nişte scrieri lipsite de valoare - "adunături puse cap la cap", sau citate din surse clasice. Rolul istoriei
sovietice în conturarea sociologiei contemporane nu poate fi ignorat.
Ce rol a avut Marxism-Leninismul în conturarea cercetării sociologice? Teoreticienii sociali
sovietici sunt primii care scot în evidenţăfaptul căştiinţa socială- sociologia - nu este o valoare liberă.
Cercetătorul este un membru al societăţii şi prin urmare reflectănormele şi valorile societăţii. Rezultatul e
că "sociologia Marxistăşi ideologia Marxistăsunt indisolubil şi organic legate" şi că "sociologia este o
ştiinţăde partid. Concepţia generalădespre sociolog, simpatiile lui sociale şi politice, poziţia lui
socialăafecteazămetodologia şi chiar metoda de cercetare şi, prin urmare, rezultatele. "Dar, aşa este?
Acest argument pare săse ridice puţin mai mult decât la ariile determinate de sistem, care pun problema
abordării sociologice. Orice vedere alternativăeste dependentăde faptul căexistăo sociologie
sovieticăspecificăşi identificabilă. Puţine dovezi pot fi aduse pentru a sprijini aceastăafirmatie. Astfel,
sociologia sovieticăeste distinctămai mult din punct de vedere naţional decât intelectual.
Sociologii ruşi nu au ajuns la punctul în care săpunăsub semnul întrebării sau săcritice marxismul
direct, în scrierile lor. De fapt poziţia trasatăde N. Preobrazhenskii în 1922, este încăvalidă:
"Marxiştii se pot contrazice în parte, în privinţa teoriei metodelor, şi încă mai mult de mijloacele
sale de aplicare; operele lor concrete putând fi complet diferite ca şi conţinut ..., dar ei nu se contrazic şi
nu concureazăunii cu alţii în privinţa poziţiei faţăde Marxism."

269
 Momentul în care ei se vor contrazice în privinţa poziţiei faţăde Marxism este o
problemădiscutabilă. Posibilitatea ca marxismul într-o abordare criticăsă fie instituţionalizat în Uniunea
Sovieticăeste încăîndepărtată. Este posibil, totuşi, ca datorităunei tot mai intense cercetări empirice ,
anumite aspecte ale Marxism-Leninismului pot fi puse sub semnul întrebării - acceptate, ignorate sau
modificate - şi avansate noi teorii. Începuturile acestui fenomen se aflăîn discuţia asupra stratificării
sociale. Curentul empiric prezent în sociologia societicăpoate duce la o orientare teoreticăasupra
disciplinei, sau mai probabil, accentul empiric de astăzi poate continua săse extindă.
Într-un sens larg, viitorul acestei discipline este legat de atmosfera din interiorul Uniunii
Sovietice. Ca un barometru practica sociologiei indicăgradul în care Uniunea Sovieticăva permite
examinarea condiţiilor sociale existente. Dacă, în viitor, toate domeniile intelectuale vor fi restrânse -
dacă, spre exemplu o politicăstalinizatăva fi reintrodusă- atunci nu mai este nici o îndoialăca sociologia
va fi în aceeaşi măsurălimitată. De fapt, în perioada încordatăde pânăla 1967, cercetarea condusă de
Komsomolskaia pravdas de la Institutul Opiniei Publice apare ca fiind neglijabilă. Având în vedere faptul
căsociologia a fost una dintre ultimele discipline care au fost recunoscute dupămai mult de 20 de ani de
tăcere, nu ar fi surprinzător ca aceasta săfie una dintre primele respinse.
Sociologia sovieticăeste o disciplinăcare încearcăsăse dezvolte în contextul particular al societăţii
sovietice. Orientarea ideologicăa regimului sovietic a produs un set de probleme specifice pentru
dezvoltarea unei sociologii independente. În sens larg, aceste probleme s-au manifestat în 2 moduri: sub
forma unor întrebări legate de relaţia dintre o bazăideologicăexistentăşi o sociologie posibilă, dar şi în
forma unei ameninţări faţăde regim din partea unei discipline deosebit de evoluate. Din discuţia de mai
sus, cu privire la factorii sociali şi stucturali şi ideologici, este clar căaceştia din urmăau o semnificaţie
mult mai mare pentru continua dezvoltare a sociologiei. Totusi acest fapt nu trebuie săîntunece faptul
căsociologia sovieticăîndeplineşte anumite funcţii, întâmpinăobstacole şi întâmpina probleme comune
tuturor sociologiilor din lume.

270
 Studiu de autor

CHARLES WRIGHT MILLS

1916-1962
Introducere
C.Wright Mills s-a născut pe 23 august 1916, în Waco, Texas. El provenea dintr-o familie
obişnuită aparţinând clasei de mijloc “tradiţionale” a societăţii americane: tatăl său era agent de bursă iar
mama sa era casnică. În 1939 a obţinut diploma de licenţiat şi de specialist în sociologie la Universitatea
din Texas. Nu se poate spune despre el că a fost un student obişnuit, căci în timpul studiilor a publicat cu
regularitate articole în două mari reviste de sociologie din America. Mills a lucrat, şi şi-a luat doctoratul la
Universitatea din Winsconsin. Prima slujbă a avut-o la Universitatea din Maryland, iar din 1954 la
Universitatea din Columbia.
Unul dintre cele mai sigure lucruri care se pot spune despre el ca om este faptul că era
mereu în alertă, ca şi cum ar fi fost într-un permanent război. De altfel, a avut o viaţă personală
tumultoasă, caracterizată de o mulţime de afaceri, trei căsătorii, câte un copil din fiecare căsătorie, pe
lângă cele patru atacuri de cord (ultimul punând capăt scurtei sale vieţi). În viaţa profesională Mills nu era
altfel :părea că se află într-o permanentă luptă cu toţi şi toate. aI-a criticat virulent superiorii de la
Universitate şi chiar pe propiul său editor. Ca profesor la Universitatea din Columbia, a fost izolat de către
colegii săi. Desigur Mills nu a fost “blând” cu oamenii; de altfel el nu a fost blând nici cu societatea
americană, atacând-o pe multiple fronturi.
Locul lui Mills în evoluţia ideilor sociologice este greu de stabillit. Poate doar influenţele
care i-au marcat concepţia sociologică ar putea să-i releve locul, dar operele sale nu pot fi explicate
complet de aceste inflenţe. Începând cu Thorsten Veblen autorul “Teoriei clasei de răgaz”, care critica
elita americană a acelei epoci, continuând cu influenţa funcţionalismului lui Malinowski şi a şcolii
întemeiate de acesta, şi cu influenţele teoriei marxiste (după al doilea război mondial) cu teoria şi metoda
tipului ideal a lui Weber (fapt evident în “Gulerele Albe”) şi în sfârşit cu influenţele de factură empiristă
din “Imaginaţia Sociologică”.
Mills a publicat cel puţin două cărţi care reflectă politica sa radicală mult mai bine decât
apropierea de teoria marxistă: în 1951 “Gurele albe” (“Whrite Collar”) şi în 1956 “Elita puterii” (“The
Power Elite”) . Între acestea două, a scris cea mai teoretică şi mai sofisticată lucrare a lui “Caracter şi
Structură socială” în 1953 (“Character and Social Structure ”) în colaborare cu Hans Gerth. În mod
paradoxal, deşi rolul său major a fost în susţinerea teoriei sociologice fundamentate pe doctrina marxistă,
cele mai “puternice” cărţi ale lui au fost din perspectiva teoriei lui Weber (1951) şi a lui Freud (1953).
După mijlocul deceniului al cincilea (1955) interesul lui Mills s-a mutat în direcţia
marxismului şi a problemelor lumii a III-a. Rezultatele intereselor sale s-au concretizat în “Ascultă
yankeule:Revoluţia din Cuba” (1960) (Listen,yanku:Revolution in Cuba)-o analiză a revoluţiei comuniste
din Cuba şi în “Marxiştii” (1962) (“The Marxists”). Radicalismul pe care l-a afirmat permanent l-a
poziţionat pe Mills în “periferia” sociologiei americane, deoarece a fost obiectul multor critici , ca răspuns
la criticismul lui , uneori vehement. Atitudinea critică a lui Mills a culminat în “Imaginaţia Sociologică”
(1959) (“The Sociological Imagination”). O notă particulară a criticismului sever al lui Mills este critica
lui Talcott Parsons şi a practicării “marii” sale teorii. De fapt, mulţi sociologi americani sunt mai
familiarizaţi cu critica lui Mills decât cu detaliile sistemului lui Parsons .(cf. Ritzer)
În “Elita puterii” Mills demonstrează cum un grup restrâns de mari proprietari, lideri
politici şi militari , deţin şi “administrează” puterea pentru realizarea propriilor interese. “Apariţia elitei
puterii este într-o anumită măsură o parte a transformării publicurilor americane într-o societate de masă”.
În accepţiunea lui Mills , conţinutul propriu-zis al politicului constă în putere. Puterea
determină prestigiul şi ierarhizarea socială a oamenilor şi a grupurilor sociale. Pe lângă putere , Mills
introduce al doilea concept central al teoriei sale politice, conceptul de elită, iar prin asocierea acestuia cu
puterea, analiza pe care o face se structurează pe ceea ce el numeşte “Elita puterii”. Introducerea
conceptului de elită a puterii în demersul logico-conceptual întreprins de Mills, s-a dorit a fi o înlocuire a
celui de “clasă dominantă” sau “clasă guvernată”, dar în continuare avem de-a face cu un demers istorico-
explicativ, comparativ şi empiric.
271
 Elita puterii nu este un fenomen caracteristic doar societăţii americane din vremea lui Mills. Doar
că în ultima perioadă (cotemporană) se caracterizează printr-o schimbare structurală majoră, datorită
pătrunderii clicii militare în centrul acestei structuri şi coalizării stratului politic al elitei cu cel militar şi
economic-corporatist. Acest tip de elită a puterii se bazează pe unitatea intereselor politice , militare şi
economice spre deosebire de elitele care au funcţionat anterior , predominant politice sau predominant
economice.
Elita puterii este un rezultat al orientării politice a societăţii americane mai mult spre
conflicte şi probleme internaţionale decât spre cele interne. În acelaşi timp, elita puterii este un “organism
social” relativ autonom , cu mecanisme proprii de funcţionare şi autoreproducere . Membrii acestei elite
au o origine socială comună : ei provin din rândurile clasei bogate, iar educaţia, instrucţia şi credinţele lor
religioase sunt surprinzător de asemănătoare. Ei nu sunt simpli funcţionari cărora alţii le stabilesc modul
de lucru şi sistemul de valori. Dimpotrivă , ei sunt cei care elaborează valorile , normele şi strategiile de
acţiune, şi care urmăresc apoi ca acestea să fie respectate de către toţi ceilalţi.
Mecanismele sociale care stau la baza acţiunilor elitei duc la o îndepărtare definitivă a
acesteia de mase şi la transformarea întregii societăţii într-un sistem prin care propriile interese de clasă-
economice, politice şi militare-sunt legitimate ca interese sociale generale. Schema de funcţionare a elitei
se bazează pe racolarea clientelară şi are ca valoare morală supremă banii.
“O societate în care este larg răspândită , atât la nivelul elitei , cât şi al masei , ideea că ea
reprezintă o reţea de grupuri care se înşeală unele pe celelalte, este o societate care nu poate produce
oameni cu simţ moral interior; o societate a descurcăreţilor nu produce oameni cu conştiinţă morală; o
societate care asociează succesul cu a avea cât mai mulţi bani şi condamnă eşecul ca cel mai mare viciu ,
ridicând banii la rangul de valoare absolută, va produce un agent îngust , dar precis şi un mod suspect şi
necinstit de a fi. ”

“Gulerele albe ” sau “Noua clasă de mijloc”

Odată cu publicarea lucrării sale “White Collar” în 1951, Mills părăseşte definitiv
perspectiva teoretico-metodologică a sociologiei structural-funcţionaliste şi neopozitiviste. În această
lucrare Mills arată că în societatea americană contemporană lui, mai mult de jumătate din proprietatea
privată este deţinută de doar 2-3% din cetăţeni, restul populaţiei constituind o “nouă clasă de mijloc” ,
oamenii “gulerelor albe” care se supun direct proprietăţilor şi care consideră America ca fiind o societate
de funcţionari. Pentru “gulerele albe” rangul social este independent de proprietate şi este dependent doar
de câştigurile obţinute prin muncă.
Noua clasă de mijloc a apărut în condiţiile în care majoritatea micilor proprietari au
devenit non-proprietari, producându-se astfel un nou criteriu de stratificare socială:ocupaţia. Dacă vechea
clasă de mijloc era alcătuită din fermieri , oameni de afaceri şi profesionişti independenţi (ingineri,
medici, jurişti, profesori), noua clasă de mijloc este alcătuită din funcţionari şi vânători, manageri şi
specialişti cu studii superioare , experţi care practică profesiuni birocratizate. Aceştia au fost plasaţi pe
treapta de mijloc a piramidei societăţii americane de schimbările socioprofesionale (prin tehnicizarea
industriei) de expansiunea birocraţiei şi a coordonării (atât a lucrurilor şi obiectelor cât şi a simbolurilor şi
oamenilor).
Gulerele albe exercită ocupaţii care pe de o parte implică o ierarhizare a celorlalţi oameni ,
a valorilor şi simbolurilor corespunzătoare lor, iar pe de altă parte propria lor ierarhizare socială, prin
ocuparea unor status-uri sociale aflate într-o dezvoltare expansivă. Caracteristica principală a noii clase de
mijloc este indiferenţa politică. Acest lucru generază o detaşare de simbolurile politice dominante, dar nu
are rezultat fiind o ataşare la un sistem de contrasimboluri prin care să preseze politicul. Mills consideră
că până la urmă , într-un viitor nedeterminat , noua clasă de mijloc se va ataşa la blocul politic care va
câştiga definitiv puterea politică.
[...}”...ea nu va alege decât atunci când partidul alegerii ei va fi câştigat. Gulerele albe
formează ariergarda. În viitorul imediat (alegerii) ele se vor supune cursei pentru prestigiu, în viitorul
mai îndepărtat vor urma căile puterii , căci, în final puterea este cea care determină prestigiul.
Aşteptând pe piaţa politică americană, noile clase de mijloc sunt de vânzare; cine va avea un aer suficient

272
de respectabil, de puternic, va putea , probabil , să le cumpere. Dar până în prezent nimeni nu a făcut o
ofertă serioasă.”
Apariţia şi indiferenţa politică a gulerelor albe este un rezultat al de-cristalizării şi al scăderii
puterii de atracţie a simbolurilor politice, printr-o birocratizare excesivă, şi prin controlarea , de către
elite, a mijloacelor mass-media. Trăsăturile dominante ale noii clase de mijloc (din punct de vedere
psihosocial) sunt machiavelismul, panica de status şi rutinizarea comportamentului.
Machiavelismul se manifestă prin faptul că gulerele albe sunt interesate să găsească cele
mai adecvate mijloace pentru atingerea unui scop pe care nu ei şi le-au ales şi stabilit , ci societatea , prin
clasorul gigant al poziţiilor în ierarhia socială. Panica de status este generată de teama permanentă că
poziţia socială ocupată nu este îndeajuns de onorabilă, sau că poate fi prea uşor pierdută. Rutinizarea
comportamentelor este caracteristica prototipului de om nou-robotul jovial, care ştie că în “clasorul
gigant” nu contează “ce eşti” ci doar “cine eşti” , iar pentru aceasta trebuie să arăţi mereu că stăpâneşti
precis (robotul) mijloacele ascensiunii sociale şi că accepţi bucuros (jovial) prescripţiile poziţiei sociale
ocupate.
Pentru a-şi justifica afirmaţiile Mills apelează la o bogată gamă de date, culese prin
cercetări de factură empirică, practică.
Astfel, Mills ajunge să descrie biroul contemporan (pentru a sublinia efectele birocratizării
muncii la nivelul personalizării individului).
Biroul modern, arată Mills, cu suprafaţa sa de mai mulţi metri pătraţi, şi cu un flux de
muncă asemănător celui din fabrică, nu este un loc favorabil nici închegării prietenilor, dar nici
desfăşurării conflictelor. Ritmul muncii, sistemul unificat al producţiei, răspunderea pentru timpul
consacrat fiecărui lucru împiedică astfel de lucruri.(Mills, încearcă să sublinieze preponderenţa
caracterului formal al muncii organizate. Dar în munca dintr-un birou, individul ajunge să se
depersonalizeze, datorită hiperformalizării raporturilor sociale.
Astăzi, directorul , pentru a trimite o scrisoare, telefonează unui serviciu central ,
specializat, de secretare , dotat cu dactilofoane, secretare pe care nu le-a văzut niciodată, şi care nu cunosc
din el decât vocea. Până de curând dictarea unei scrisori era (echivala cu) o întâlnire particulară între
director şi secretară. Astfel , categorii mai vechi de muncitori au devenit într-un fel sau altul ,
operatori , şi tot mai mulţi funcţionari doresc să devină operatori. (apare astfel ideea omagenizării relative
a noii clase de mijloc).
Avansarea ca şef de birou implică faptul de a deveni un cadru responsabil, care primeşte
ordine de la trezorier sau de la vicepreşedinte. Creşterea numărului de şefi de birou este un indicator
evident al măririi suprafeţei birourilor şi al transformării lor într-un serviciu asemănător unui stat-major,
comun întregii întreprinderi. Toate acestea, pot explica de ce biroul s-a transformat în uzină. Specialist
fiind în organizarea raţională şi eficientă a funcţiilor administrative, şeful de birou poate obţine rezultate
mult mai bune decât orice subaltern, care nu se află în legătură cu autoritatea centrală.
În măsura în care biroul se măreşte şi devine mai costisitor , el devine autonom, şeful de
birou începând să-şi “trăiască” funcţia, percepându-se ca fiind persoana cea mai importantă. El trebuie să
cunoască munca şi ordinea evoluţiei diferitelor departamente. El trebuie să formeze noi funcţionari şi să
repună funcţionarii mai vechi în circuit. El trebuie să imagineze noi sisteme administrative şi să se
adapteze la evoluţia întregii întreprinderi. Acţiunile ei lărgesc câmpul activităţii sale, ajungând să fie una
dintre cele mai importante persoane din întreprindere; mărindu-şi prestigiul, I se va permite să discute de
la egal la egal cu alţi şefi de servicii (“birouri”).
Dacă în 1928 majoritatea şefilor de birou nu erau specializaţi dinainte într-o astfel de
muncă, ei ocupând în general alte posturi, în 1929 lucrurile se schimbă, prin apariţia unui grup diferit de
şefi de birou. Astfel jumătate dintre ei îşi începuseră cariera într-un birou al întreprinderii, iar alţi 17%
munciseră în birouri . Se poate spune deci că postul beneficia de un prestigiu recunoscut de toată lumea.
Introducerea maşinilor de calcul în birouri au generat creşterea numărului de sarcini
rutiere, şi au desfinţat acele posturi care puneau exigenţe de ordin calitativ muncii birocraţilor. În timp, a
avut loc o uniformizare a biroului , în sensul că noii veniţi deja nu trebuiau să-şi pună în valoare abilităţile
intelectuale ci mai mult pe acelea manuale. (...)

273
 Biroul modern generează o ierarhie la toate nivelele personalului. De fapt ierahia repune în
funcţionare criteriul puterii cadrelor şi nu acela al diferenţierii calitative a capacităţilor personale, atunci
când se pune problema urcării sau avansării.
Individul ajunge să fie doar o simplă unitate într-un sistem ierarhic al autorităţii şi
disciplinei , şi ajunge să aibă atitudini şi comportamente similare cu ale altor indivizi care ocupă aceeaşi
poziţie caşi el. În interiorul sistemului el se clasează după funcţia pe care o ocupă, şi mai mult după
distincţiile artificiale de prestigiu antrenate de respectivul post. Aceste diferenţe de prestigiu între
diferitele posturi sunt rezultatul creării unui domeniu personal (redus) şi are ca efect ameliorarea
moralului şi întărirea solidarităţii.
Aceste mici ierarhi sunt înglobate de “marele clasor” , fiind legate între ele de raporturi
oficiale formalizate. În orice organizaţie oficială (implicit birocratizată) coloana de susţinere a ierarhiei
este încadrarea pe un post a indivizilor. Fiecare post are rangul său de prestigiu, iar acest rang nu
corespunde întodeauna cu nivelul capacităţilor sau a remunerării. De obicei , rangul fiecărui post
reprezintă drepturile de a da ordine. Astfel rangul depinde în primul rând de poziţia în sistemul autorităţii,
şi abia în al II-lea rând de relaţiile şi raporturile sociale pe care le presupune respectivul post.
Astfel , de exemplu, secretara directorului general , are un post cu un rang mai înalt decât
cel deţinut de un conducător de departament.

BIBLIOGRAFIE:
1 *** - La Sociologie (Wright Mills pag 627-643
-Les cols blancs-)
2. Ungureanu Ion -”Paradigme ale cunoaşterii societăţii”
Humanitas Bucureşti 1990
3.C.W.Mills -”The power elite”, Oxford 1957
New York University Press

274
 Studiu de autor

Naşterea si primele dezvoltări ale sociologiei în Belgia

după Pierre de Bie ,Editura CIACO ,1988
ADOLPHE QUETELET(1796-1874)

Opera lui A. Quetelet (1796-1874) domină în sec. al 19-lea în mai multe domenii ştiinţifice. Omul
A.Quetelet este excepţional la numai 19 ani este deja profesor de matematică la colegiul municipal din
Gand si este numit membru al Academiei la 24 de ani.
Dacă aportul lui la sociologie nu are aceeasi greutate ca si contribuţiile la demografie ,la statistică
sau la astronomie ,el nu este totuşi neglijat.Quetelet nu a creat cuvântul dar a contribuit cu siguranţă la
acest lucru.Fără îndoială,operasoci-
ologică nu are nici anvergura,nici pretenţiile celei a fondatorului pozitivismului dar ea nu se
încheie ca aceea printr-un imn închinat religiei umanităţii.Există în opera sa anumite concepţii putin
simpliste , păcătuind prin exces de mecanicism , ca faimoasa teorie a omului mediu , dar este
lipsită de emfaza(umplutura) teoretică.
Tezele lui Quetelet se resimt fără îndoială de exignicitatea metodologică a observaţiilor pe care
ele se fondează,datele statistice jucând în acest caz un rol exclusiv.Dar dacă,din timp în timp,tonul se
ridică şi constatările depăsesc ceea ce doar experienţa autorizează,spiritul general dovedeşte un profund
simţ critic şi un sentiment foarte net (clar)al caracterului parţial al rezultatelor obţinute.
Ideea care domină este grija de a face ştiinţele morale si politice justiţiabile faţă de
observaţie şi de experienţă. Din 1823, Quetelet notează etapa parcursă în acest domeniu de la nasterea
statisticii şi a ecomomiei politice :”În locul cuvintelor am vrut fapte si observaţii înţelepte în loc de
vagi ipoteze si sisteme fără fundament”. Studiul pozitiv al omului , membru al corpului social , îl conduce
la observaţia colectivităţii .” Studiul corpului social pe care îl avem în vedere are ca obiect să nu mai
abandoneze unui fel de empirism acest subiect important , ci să ofere mijloacele de a recunoaşte direct
cauzele care influenţează societatea...”este obiectul”Eseului de fizică socială” pe care îl prezintă
publicului ca rezumat al tuturor lucrărilor sale anterioare asupra statisticii.
Deci prin statistică Quetelet ajunge la sociologie.Ea este METODA unei ştiinte a
fenomenelor proprii grupului.
Quetelet recurge la ea din 1825 :este dorinţa de a vedea constituirea societăţilor de
asigurări pe viaţă ceea ce îl atrage spre această statistică morală al cărei creator este .Cercetările sale
demografice îl vor conduce curând la studiul criminalităţii pe care îl studiază în special din 1829 în 1832
înt-un “memoriu către Academie”,determină influenţa pe care o exercită asupra înclinaţiei către crimă
,vîrstă,sexul,profesia,instruirea,climatul si anotimpurile.
El este primul care relevă cu puţin înainte de Guerry faptul crucial al constantei crimelor
,fapt ce serveşte ca punct de plecare pentru primele concluzii ale sociologiei criminale : invariabilitatea
legilor ce regizează faptele de ordin moral într-un cadru social determinant şi rolul liberului arbitru asupra
acestei stări sociale.El a pus ,fără indoială , bazele sociologiei criminale .

Trebuie amintite începuturile drumului parcurs? Înainte de a fi statistician,Quetelet este astrolog si

meteorolog.Documentele statistice au de jucat în opinia lui , un rol în filozofia socială si politică paralel
celui al datelor astronomice si al registrelor meteorologice în prevederea mişcărilor planetare şi a
fenomenelor atmosferice.Dar este conştient de la început de caracterul limitat al rezultatelor lor şi are
sentimentul complicaţiei esenţiale a fenomenelor sociale.
Începuturile sociologiei sunt foarte lente.Istoria lor diferă în funcţie de ceea ce ne
interesează : apariţia si folosirea termenului de “socoilogie” sau studiul fenomenelor sociale în ele
însele,fie cuvîntul,fie lucrul în sine.

275
 Este sigur că din prima juătate a secolului al 19-lea studiul pozitiv al socialului este
stimulat în câmpul disciplinelor conexe şi activat de caracterul de urgenţă al problemelor sociale.
ªocul iniţial l-a dat A.Quetelet.Acest statistician are, pe de o parte, grija unei cunoasteri
obiective a faptelor sociale si , pe de altă parte , aceea de a le interpreta,de a da socoteală prin contextul
social.El ignoră cuvântul sociologie , lucru în sine puţin important;el nu
face parte de asemenea din grupul celor care ,în srtăinătate (v.Saint-Simon siCompte),se preocupă de o
“filozofie socială”, de o “fizica socială” sau de o “sociologie”.Are cîţiva discipoli , nu prea numeroşi.În
lucrările demografice si ale ststisticienilor cere îi succed ;rezonanţa sociologică scade.
Această nevoie de cunoastere a faptelor sociale se regăseşte în studiile unor medici
igienisti şi ale unor economisti.Etiologia deceselor şi a bolilor îi conduce pe primii la analize ştiinţifice
,cîteodată ajunse prea departe , ale contextului social.Următorii se caracterizează prin cercetarea legilor ce
guvernează acţiunile umane , obişnuinţa de a arăta nu doar indivizi ci şi grupuri sociale. Glumpowicz
sublinia, la sfîrşitul secolului trecut, că “exclusivitatea economiştilor nu înseamnă pentru noi a face să nu
se recunoască marele rol pe care ştiinţa lor l-a avut în comparaţie cu sociologia , al cărei premergator a
fost”. Dar , în ceea ce priveşte lărgimea perspectivelor în cîmpul mai curat social, acest lucru se datorează
mai ales economiştilor sociali.Dorinţa unei cunoaşteri mai obiective a faptelor apare la toţi cei care vor să
ghideze acţiunea socială tratînd plăgile sociale existente. Se organizează anchete , se realizează
monografii , se întinde cîmpul de recensăminte : cercetarea joacă rolul de “iluminator”.Dar ea se
cantonează în anumite sectoare bine determinate ale socialului şi în principal , ale sectorului economic .
Atenţia rămîne fixată pe expansiunea economică şi pe chestiunile sociale.
Această tendinţă se va întări în cursul celui de-al 19-lea secol şi înflorirea sociologiei va fi
favorizată.Dar nu este ştiinţa pentru ştiinţă.Preocuparea dezinte-
resată de o ştiinţă obiectivă nu apare decît uneori.
Pe de altă parte , se va naste un echivoc din acest raport dintre cercetare şi acţiune şi va
persista mult timp în mediile nespecializate.Deoarece ştiinţa socială trebuie să limpezească acţiunea , ea
trebuie să aibă , în aceeaşi măsură , funcţia de a furniza principii .Această confuzie a fost cu siguranţă
favorizată de către celebrele“Uniuni ale Păcii sociale” fondate de Le Play;ea este clară în spiritul lui
Victor Brants , ea apare chiar pe plan oficial.
Introducerea cuvântului “sociologie” a avut loc prin anii ‘80.Ea nu este rezultanta
influienţelor indigene ci a exemplelor străine şi , de la abordarea ei , concepţiile fundamentale ale lui
Compte şi Srencer i-au definit câmpul.Această sociologie a studiilor are ambiţii nemăsurate.Concepţiile
lui Compte şi Spencer orientează opera lui Guillaume de Gruf unde transpoziţiile biologice abundă .Cînd
a fost creat Institutul de Sociologie ; aceleaşi concepţii prevalează ; în aceeaşi măsură sub influenţa
concepţiilor personale ale lui Emst Solvay cît şi a celor ale ideilor în curs .Acest Institut de sociologie se
află în apropiere de Institutul de fiziologie Solvay pentru că lucrările sale trebuiau să se inspire din
metodele şi progresele ştiinţelor vieţii şi , avînd drept scop “avansarea ştiinţelor sociologice”, va regrupa
de fapt un întreg ansamblu de ştiinţe sociale.
Un examen atent al literaturii sociologice de la sfîrşitul secolului 19-lea arată în ce măsură
acelaşi cuvânt este luat cu sensuri diferite .Alături de ambiguitatea termenului de “ştiinţă socială”,
desemnând când sociologia ,când filozofia socială pozitivă ,când ,în sfârsit ,economia politică ,există
ambiguitatea cuvântului “sociologie” împodobit cu toate formele noutăţii şi acelea ale pecetei
ştiinţei.Cuvântul se bucură de la început de o popularitate crescândă , dar aceasta este de prost gust :
fiecare pune stăpânire pe cuvânt ,fixându-i sensul după practica şi scopurile proprii.
Aceste confuzii apasă greu asupra începuturilor sociologiei.Domeniul său propriu nu este
clar înteles.Este considerată ca o intrusă în academica ordonanţă a disciplinelor sociale existente .Cu atât
mai mult cu cât construcţiile emfatice ale primilor teoreticieni contrastează cu lucrările celor care au
adunat deja materiale pozitive şi care au pregătit empiric terenul social .De atunci i se atribuie acestei
sociologii mii de intenţii ca acelea de a regiza diferitele ştiinţe sociale si de a le domina înglobându-le.
De aici rezultă o neîncredere generală , în special marcată în mediile învătământului
superior.Trasenster,rectorul Universitătii din Liége compară ,vionic sociologia cu meteorologia ;Van der
Rest , rectorul Universităţii din Bruxelles , îndepărtează deliberat proiectul de fondare a unei cetedre

276
speciale de sociologie şi critică vehement pretenţiile presupuse de aceasta de a include toată ştiinţa
socială.
În Franţa şi ăn Anglia situaţia ăn mediile academice nu este mult diferită.Gumplowicz citează
din Letourneau :”Noi avem cuvântul , dar nu avem lucrul” şi remarcă faptul că în Germania sociologia
pătrunde cu greu”în sferele ştiinţifice şi în universităţi , până atunci inaccesibile acestei parvenite printre
ştiinţe , în faţa căreia căreia profesorii germani închid porţile sanctuarelor.Înalte- lor studii şi
căreia nu se pot resemna să-i scrii numele fără ironice ghilimele”
Începuturile sociologiel sunt primele sale “ bâlbâieli”.Primele opere sunt subiecte a
numeroase critici : concepţiile ăniţiale ne apar false şi imperfecte .

Dar tocmai aici este opera pionerilor , funcţia mentalităţii epocii lor şi a stadiului de avansare a
ideilor.Judecând după operele lor la lumina concepţiilor noastre , greşim perspectiva .Nu le putem
justifica cu ochii noştri care cunosc dezvoltările ulterioare ale sociologiei , situând eforturile primilor
sociologi la începutul unei evoluţii pe care ei nu puteau să o prevadă .
Orice ar fi din întrebuinţările abuzive care au mascat , în faţa mai multor contemporani ,
vocaţia reală a sociologiei , având timp cât cuvântul nu apăruse , cât ca şi cum un obstacol ar împiedica
dezvoltarea lui .Înaintea apariţiei sale , se putea releva existenţa unei tendinţe de a examina realul social
în sine într-o manieră pozitivă ; dar câmpul restrâns, delimitata de preocupările sau metodele de colectare
a datelor. Când cuvântul se răsrăndeşte, el joacă un rol de stindard: reuneşte oameni de ştiinşă şi dezvoltă
progresiv un nou câmp de ştiinţă.

INSTITUTUL ªTIINŢELOR SOCIALE ªI FONDAREA INSTITUTULUI DE SOCIOLOGIE

SOLVAY

Crearea unui institut destinat în întregime sociologiei , la chiar începutul secolului al 19-lea,
este un lucru precoce şi extraordinar în acea epocă, instituţia este unică în Europa .Orientarea ideilor şi a
preocupărilor sociale la sfîrşitul secolului al XX-lea nu este străină de acest fapt, în acest context ea este
rezultatul dat de un om doritor de un progres social luminat de cercetarea ştiinţifică :Ernest Solvay.
Acest institut , inaugurat în 16 noiembrie 1902 şi numit aproape o jumătate de secol, Institutul
de sociologie Solvay, a fost precedat de un altul , Institutul ştiinţelor sociale.Acesta nu a cunoscut decât
câţiva ani de activitate
(1894-1900) dar această primă academie de cercetări , deşi efemeră, poate fi considerată ca primul
institut de sociologie Solvay.

A. FONDATORUL: ERNEST SOLVAY

Din anii 1894-1895, Ernest Solvay se impune în atenţia tuturor celor care sunt interesaţi de
dezvoltarea ştiinţelor sociale.
Industriaş, ale cărui tenacitate şi invenţie au avut succes, omul de acţiune E.Solvay
favorizează într-un mod concret tot ceea ce este în armonie cu ideile sale şi conform vederilor sale . ªtie
-calitate rară - să domine bogăţia şi să facă ca colectivitateasă beneficieze de ea sub forme
diverse.Universitatea din Bruxelles a avut un loc privilegiat pentru favorurile sale .Dezvoltarea ªcolii
ştiinţelor politice şi sociale este puternic legată de libertăţile , generozităţile lui Sovay: în 1897 intervenţia
sa generoasă permite organiuarea mai completă a celor două licenţe şi crearea a două noi doctorate.Solvay
asigură timp de trei ani realizarea acestui program .În 1897 , şcoala cuprindea două secţii , secţia
ştiinţelor politice şi ceaa aştiinţelor economice, 15 cursuri şi 10 titulari .În 1900, o nouă generozitate din
partea lui Solvay : ªcoala va cuprinde 3 secţiuni, 29 de cursuri şi 14 titulari. Se organizează o nouă secţie a
ştiinţelor sociale.E.Solvay vrea să asigure pentru 25 de ani viitorul ªcolii ªtiinţelor politice şi sociale.
Acest ocrotitor al ştiinţelor nu se limitează la a ajusta instituţiile existente .Pentru urmarea şi
aprofundarea diverselor câmpuri de studii, el fondează mai multe institute:la originea unui institut
numit”Institutul Solvay”
277
 funcţiona deja în 1889, apoi un Institut de fiziologie apare în 1892:o convenţie aprobată de
Consiliul comunal al oraşului Bruxelles prevedea, pe 27 iunie 1892, pentru aceste institute două clădiri
distincte formând un ansamblu arhitectual în Parcul Leopold: unul din scopurile principale era cercetarea
legilor fizico-chimice dominând fenomenele vieţii. În Parcul Leopold , de asamenea ,Într.o apropriere
voită , va crea în 1901, Institutul de sociologie precedat în 1894 de Institutul ştiinţrlor sociale situat în
hotelul Ravenstein.În 1903 , fondeayă ªcoala de comerţ ale cărie clădiri alăturate celei a Institutului de
Sociologie pe de o parte ăi învecinată pe de altă parte , cu Institutul de Fiziologie , este inaugurată în
anul 1904 ; şcoala de comerţ veghează la formarea supirioară a unei elite apte de a conduce importante
intreprinderi comerciale ;cu acest scop se instituie un nou grad , cel de inginer comercial .În sfâtşit ,
pentru a desăvârşi opera , Splvay înfiinţează , cîţiva ani mai tîrziu două institute consacrate pentru 2
ştiinţe fundamentale :fizica şi chimia .Institutul Internaţional de Fizică Solvay ţine prima sa reuniune în
octombrie -noiembrie 1911 sub preşedenţia fizicianului H.A.Lorentz de Leyde; al doilea , sub preşedenţia
lui Sir Wiliam Ramsay , este Intitutul Internaţional de Chimie Solvay fiinţat în 1913.
Fondate pentru o perioadă de 30 de ani , prorogate de atunci ,aceste două institute adunau
somităţi ştiinţifice în consilii periodice şi le asociau ca urmare a lucrărilor comune . Erau prevăzute
subvenţii pentru savanţi , burse pentru tinerii belgieni.
Multiplelor institute înfiinşate de Solvay se atribuiau ca sarcină precisă cercetării vizănd
donfirmarea sua informarea ideilor sale , dar aseastă dorinţă era mereu încărcată de o dorinţă mai largă de
a contribui prin această creaăie la progresul ştiinţei prin formarea centrelor active de cercetare.

B. INSTITUTUL ªTIINŢELOR SOCIALE

1. Înfiinţarea

Un institut consacrat ştiinţelor sociale face parte de mulţi ani din proiectele lui.E.Solvay.
Problema socială căreia marele industriaş îi face faţă i-a apărut ca prima problemă din care trebuia să facă
un studiu ştiinţific şi raţional.
În anul 1892 , Solvay este ales senator ; are 54 de ani .Începând cu această intrare în politica
activă, publicaşiile privind chestiunile sociale se multiplică .În mai 1894, într-un discurs în senat, Solvay
preconizează cu insis-
tenţă crearea de cercuri de studenţi pentru ezamenul metodic şi aprofundat al chestiunilor
economice şi sociale.Puţin timp după aceasta , înfiinţează el însuşi la hotelul Ravenstein, Institutul
ştiinţelor sociale.
Lucrurile avansează foarte rapid .În aceeaşi lună Solvay , îl cunoaşte pe Guillaume de Greef
ccare îl pune la curent cu lucrările seminarului său de sociologie ;ei apelează la Hector Denis şi Emile
Vandervelde pentru a constitui un Comitete de studii sociale .Solvay pune la dispoziţia lor o sumă de
50.000 Fr. pentru o perioadă de 3 ani .Fiecare dintre ei are dreptul la o totală independenţă ;cei partu
constituie comitetul de direcţie a noului institut. Din iunie 1894 apare primul număr al revistei Institutului
, “ Analele Institutului de ªtiinţe Sociale”
În sânul echipei de direcţie , ai cărui membrii sunt asociaţi cu aceleaşi drepturi la o operă
comună , Vandervelde este de departe cel mai tânăr : are abia 28 de ani .Ceilalţi 3 au aproape dublul
vârstei lui.Cei 3 colaboratori ai lui Solvay fac parte din galeria marilor figuri ale socialismului belgian.
La începutul lui 1894 , Vandervelde este în ajunul numirii sale în funcţia de deputat al
aerondismentului Charleroi .Teoretician al partidului muncitoresc belgian, Denis este unul dintre oratorii
cei mai ascultaţi .De Greef adera în 1864 la prima Intrna-
ţională şi urma, după incidentul Reclus, să profeseze în cadrul Universităţii noi.
Vandervelde trebuia să predea şi el . Toţi 3 vin de la Universitatea liberă din Bruxelles. În corpul
profesoral al acestei Universităţi şi în special în sânul ªcolii de ªtiinţe politice şi sociale se află, în afară de
De Greef şi Denis, mai mulţi colaboratori ai Institutului de Sociologie Solvay.
În “Cuvânt înainte” al primului număr al revistei , Solvay expune scopul noului Institut.
“Transformarea societăţilor moderne în sensul celei mai mari egalităţi este consecinţa
necesară, inevitabilă a progreselir realizate în domeniul ştiinţific şi indusrtial. Aplicând metodele
278
oamenilor de ştiinţă.... Degajând din ce în ce mai bine legile transformării mimismului social, se va putea
merge spre egalitate, fără să i se sacrifice libertatea şi să se realizeze progresiv ceea ce trebuie să fie
ţelul tuturor proiectelor de reformă, “ să se realizeze , obţină în profitul tuturor randamentul maxim
al energiei umane ”. Trebuie de asemenea să dispară inegalitatea din chiar punctul de plecare
.Aşteptând o intervenţie a statului pentru a ajuta cercetările sociale în acest domeniu ... am crezut că
trebuie să pun primele temelii ale unui Institut de ştiinţe sociale. Independent de cercetări mai generale ce
se întind asupra ansamblului sociologiei , acest Institut va urmări , prin observarea şi studiul faptelor,
examenul imparţial şi aprofundat al concepţiilor a priori pe care am crezut de cuviinţă să le formuleze,
supunându-le controlului metodei instructive.”
În fine, dincolo de examenul (examinarea) concepţiilor proprii ale lui
E.Solvay, Institutul va avea ca sarcină să determine “reforme politice, economice sau altele care ar
trebui să preceadă , să însoţească sau să urmeze transformările preconizate.”
Într-un articol următor referitor la scopurile Institutului contrastează puţin cu ideile obiţnuite
ale lui Solvay: în cercetărule sale, Institutul va recurge la
istorie, “va participa în parte la lucrurile şcolii sociologiei moderne, care tind să determine prin
faptele trecutului condiţiile normale de existenţă a societăţilor şi a legilor lor “. Dar Solvay se grăbeşte să
adauge că cele mai fructuoase rezultate sunt aşteptate din partea ştiinţelor pozitive şi a progreselir
industriei :prezentul va indica în principal calea de urmat.
O problemă care priveşte independenţa Institutului ştiinţelor sociale în raport cu alte instituţii
merită să fie discutată foarte atent .
După o scriere din epocă, având ca obiect descrierea în 1896 a ceea ce era institutul , acesta ar
fi operat , realizat în profitul său un fel de sincretism şi ar fi regrupat iniţiative diferite . Două mici
camere din palatul Ravenstein din Bruxelles ar fi reunit un ansamblu de încercări sub numirea oficială
de” Institutul ªtiinţelor sociale ”. Institutul ar fi cuprins ” o academie de cercetări , un oficiu
bibliografic , o bibliotecă , anale , repertorii , un buletin sub forme de sumare metodice “.În această
ipoteză ,Institutul ªtiinţelor sociale ar fi urmărit opera unor instituţii deja existente cărora le-ar fi luat
succesiunea abstracţia făcută de impulsul original pe care îl dădea Ernest Solvay, ar fi putut urmări o
operă înce-ută.
Totuşi , Analele , organul oficial al Institutului de ªtiinţe sociale nu fac nici o menţiune privind mai
multe încercări pe care Institutul le-ar fi regrupat.De altfel, informaţiile pe care ni le-a furnizat un
contemporan , Paul Otlet, ne invită în egală măsură , să reconsiderăm lucrurile de mai aproape.
Printre instituţiile anterioare , se numără două care se impun în mod deosebit atenţiei.Pe de o parte
Societatea de studii sociale şi politice, iar pe de alta Oficiul internaţional pentru bibliografie sociologică.
Societatea de studii sociale şi politice avea ca obiectiv aprofundarea cunoaşterii vieţii sociale
prin observarea obiectivă a faptelor , neinfluenţată de prejudecăţi , sau preferinţe.Vadervelde şi Denis sunt
doi dintre membrii acestei societăţi . Henri Lafontaine este secretar.Mijloacele de activitate sunt
publicarea lucrărilor unor membrii , şedinţe având ca subiecte discuţii dintre membrii , un serviciu
bibliografic, o bibliotecă. Societatea organizează concursuri, acordă premii sau subvenţii.
Oficiul Internaţional pentru bibliografie sociologică a fost fondat la Bruxelles în 1893 , de
către Paul Otlet şi Henri Lafontaine . El avea drept scop precis compararea şi clasarea materialelor
referitoare la ştiinţele sociale : legislaţie, statistică, economie politică şi socială.Oficiul avea două
publicaţii strict bibliografice: Sumare metodice la tratatele şi revistele de sociologie şi drept.
Un întâi număr apăruse deja la sfârşitul anului 1891 sub numele de Sumar periodic al revistelor de
drept .Sumarele de sociologie apăreau din ianuarie 1894.
În 1895 cele două publicaţii au fuzionat sub numele comun de Bibliographia soci-
ologica , care făcea referire la sociologie şi drept. Paul Otlet este sufletul acestui Oficiu
internaţional.
În anul care a urmat morţii lui Auguste Convreur din 1895 , revista Socială şi Politică apare
pentru o ultimă dată într-un volum mai redus, sub auspi-
cii de Oficiu internaţional de bibliografie sociologică.De altfel , în concordanţă cu scopurile
urmărite şi în strânsă legătură cu factorul uman a avut loc absorbţia ulterioară a serviciului de bibliografie

279
al Societăţii de studii de către Oficiul internaţiol pentru bibliografie pe care Lafontaine şi Otlet l-au fondat
împreună.
Articolul lui Dick May , ca martor contemporan ne uimeşte întru totul
După acesta , se pare că ar fi avut loc absorbţia , de către Institut, a tuturor organismelor descrise
pe scurt mai sus :”Societatea de studii sociale şi politice a făcut Institutului de cercetări o primire
încurajatoare care a devenit foarte repede o colaborare, apoi o strânsă asociere şi o adoptare, pentru ca
mai apoi să aibă loc un fel de absorbţie a Societăţii de către Institut”
Aceasta ..aplicare ce era mai bun în ceea ce făcea în organizarea unei biblioteci deosebite şi a
unei bibliografii internaţionale în vederea studiilor sociale şi economice.Îmbogăţirea ciudatei şi rarei
biblioteci de broşuri renumite şo clasate de către Societate, rămâne una dintre principalele preocupări ale
Institutului, transformat în Oficiu pentru bibliografie printr.o atribuire neprevăzută a datării
afectate criticii Contabilismului (141).Oficiul binliografic ar fi devenit cea mai importantă secţie a
Institutultui de ştiinţe sociale . Acesta din urmă ar fi preluat
suscesiunea Societăţii de studii sociale şi politice şi a Oficiului internaţional pentru bibliografie
sociologică.
Analele Institutului de ştiinţe sociale şi Sumarele metodice de sociologie îşi au sediul redacţiei
la hotelul Ravenstein.Academia de cercetări şi Analele sunt aspectul cel mai important al activităţii
institutului fondat de Solvay.
Analele, determină descoperirea lucrărilor membrilor Academiei de cercetări , nemenţionând
nimic despre alte activităţi (142) .
Aserţiunile lui Paul Otlet le infirmă pe cele ale lui May şi ne permit să
tragem concluzii.Nu a existat fuziune sau sincronism în avantajul Institutului Solvay (143).A fost
doar o justapunere materială de diferite eseuri ,o reuniune, în localuri comune a grupurilor
independente. Oficiul internaţional pentru bibliografie a preluat colecţiile, biblioteca şi serviciul de
bibliografie al Societăţii de studii sociale şi politice Solvay, fondând în 1894 Institutul de ştiinţe sociale
, s-a instalat precum Otlet şi Lafontaine la hotelul Raventein împărţind cu aceştia din urmă două încăperi
strâmte .”Ţinem reuniuni în fiecare zi”, ne-a spus Paul Otlel, “iar ei tot la două săptămâni.Le-am pus la
dispoziţie binlioteca noasrtă (moştenită de la Societatea de studii sociale şi politice), precum şi
fişierele .
Solvay asigură impozitul pe localuri. Un funcţionar presta servicii celor doua instituţii fiindu-
le apropiat.Căpătând un viu interes faţă de lucrările Institutului asistam personal la şedinţele
acestuia:chestiunea pe ordinea de zi era Contabilismul(144).
Afirmaţiile lui Dick May despre sincretismul manifestat în favoarea Institutului Sovay pot fi
puse în mod serios sub semnul îndoielii. Oficiul pentru bibliografie nu constituie o secţie a acestuia ,ci
două instituţii independente, tind să recunoască pure contingenţe locale(145).
Instituţiile învecinate cu hotelul Ravenstein dovedesc un interes tot mai mare ,la acest sfârşit
de secol, pentru problemele sociale,manifestând o dorinţă sistematică de a cunoaşte.Cuvântul sociologie
este luat în acceoţiunea sa cea mai largă.Această ramură a ştiinţei apare ca o sinteză a ştiinţelor
sociale,regrupând un ansamblu eterogen de cunoştinţe ce se leagă de societate,sau de problemele
caracteristice societăţilor umane(146).
Care au fost activităţile Institutului de ştiinţe sociale?
Analele sunt , din câte cunoaştem , singura sursă de informaţii în privinţa vieţii Institutului
.Primul număr a apărut în iunie 1894.
Periodicitatea apariţiei este neregulată .Cinci fascicole au fost publicate în anii 1894-1895,
durată ce reprezintă întâiul an de viaţă al revistei.În 1896 , ajungem la 5-6 fascicole pe an .Revista creşte
ăn importanţă materială:reunirea fascicolelor din 1899 formează un volum de aproape 100 de pagini. În
anul următor producţia scade .Analele revin la proporţii aproximative din întâiul an de publicare : doar
patru fascicole apar , şi acestea sunt ultimele(147).
Care sunt scopurile acestei academii de cercetare unde lucrează Solvay,Denis, De Greef
şiVandervelde? “Cuvântul-înainte” al lui Solvay , care serveşte drept introducere la primul număr al
revistei este un discurs program.

280
 Deşi Solvay vorbeşte de cercetări ale întregului câmp sociologic, pare mai preocupat să delimitezr
un sector ce corespunde investigaţiei propriilor concepţii.
Încă de la primul său articol , imediat după “cuvântul înainte”, el precizează că vorbeşte despre
propriul contabilism şi insistă să fie examinate valoarea şi procedurile de realizare (148).Vine apoi o
expunere a lui Hector Denis, intitulată
“Plan de cercetare în sociologia economică asociat ipotezei lui E.Solvay”.Cercetările indicate de
Denis constituie un vast program (149), strâns legat de eventuala stabilire a regimului contabilist:
cercetări referitoare la instrumentul de schimb şi la unitatea de măsură a valorii corelate cu impozitul
unic, a cărui instaurare este permisă de regimul contabilist , metode generale de evaluare a patrimoniilor
şi veniturilor ; în sfârşit , o schiţă generală a sistemului de reformă a circulaţiei şi impozitelor.
Acest prim număr pare să indice că singura economie va fi socotită în cadrul ştiinţelor sociale
.Totuşi de la al 2-lea număr al Analelor, în noiembrie 1894, se remarcă un alt semnal de alarmă
.Guillaume de Greef elaborează un amplu “plan de studii pentru secţia de sociologie a Institutului de
ştiinţr sociale”. (150).
Acest plan gravitează în jurul noţiunii de transformism sau de evoluţie a formelor sociale sau a
altor forme de-a lungul timpului , una dintre noţiunile esenţiale ale gândirii lui De Greef: conceptele ce
servesc precizării noţiunii îsi au sens şi interpretarea în biologie.după istoria şi cercetarea legilor
generale ale transformismului social , programul lucrărilor secţiei de sociologie prevede studiul
factorilor transformismului: valabilitatea, ereditatea, selecţia naturală şi artificială. În studiul
variabilităţii va trebui să se precizeze raporturile dintre organisme şi societăţi. De Greef pune “
Identitatea fundamentală a srtucturii la toate fiinţele organizate , plante şi animale. Aplicarea acestei legi
la sociologie şi transformismelor societăţilor “ (151).
În cele ce urmează De Greef preconizează studierea limitelor şi evoluţiei sociale , a
progresului , afenomenelor de regresie şi atrofiere a organelor sociale, examinarea cauzelor de
reviviscenţă şi supravieţuire a formelor sociale.
Acest plan de cercetare sociologică trimite la transcrierea unei viziuni despre viaţă şi
organismele vii . Ca şi la organiştii germani, Schaffle şi von Libienfeld, cadrul gândirii vine din
biologie.De Greef preconizează unitatea de metodă în diferite ştiinţe.Sociologia este aici după cum afirma
Comte, remorca ştiinţelor care o preced în scara ştiinţei iar dacă, în clasificarea ştiinţelor, ea este deasupra
biologiei, se inspiră totuşi pertinent din aceasta din urmă.
Însă câmpul de cercetare indicat De Greef nu pare să fi fost vreodată defrişat în cadrul
lucrărilor academiei.

C. A DOUA SOCIETATE BELGIANĂ DE SOCIOLOGIE

Căci a fost a doua societate belgiană de sociologie, fără raport cu prima.Slăbiciune a

memoriei? Ignoranţă? În acea perioadă ,fondatorii nu au făcut nici o aluzie la dea dintâi astfel de
societate.
Nu intră în ceea ce ne-am propus istorisirea activităţilor acestei a doua societîţi belgiene de
sociologie.Ne vom limita în a aminti câte ceva despre începuturile ei.
Încă de la finele lui 1947, au loc contacte între profesorii de sociologie ai celor 4 universităţi
belgiene , pentru unele lucrări comune.Acest obiectiv dobândeşte o formă concretă în discutarea şi
pregătirea cercetărilor interuniversitare, proiecte care vor sfârşi prin constituirea unui Centru
Interuniversitar de sociologie În 1948 , în cadrul primelor reuniuni , se are în vedere crearea unei
societăţi belgiene de sociologie.
Demararea concretă a acesteia este reprezentată de o scrisoare a lui Georges Smets, Director
al Institutului de sociologie liberă din Bruxelles:în 2 noiembrie 1948, el propune ,într-o scrisoare adresată
mai multor colegi, să constituie o “Societate belgiană de sociologie”.Această scrisoare începe astfel: “Din
informaţiile pe care le-am cules recent rezultă că ar exista un mare interes în constituirea unei societăţi
belgiene de sociologie.Existenţa acestei societăţi ar face posibilă materializarea relaţiei ţi executarea
lucrărilor care cer resurse de care nu dispunem”.Scrisoarea propune un prim nucleu de membrii, ce
urmează a fi copletat şi care îi numără pe:Eugéne Duprel, Jacques Leclerc, Pierre de Bie, Réne Clemens.
281
 În acea perioadă de Bie era în contact cu Unesco, al cărei Depatament de ªtiinţe sociale
îndemna la crearea unor asociaţii internaţionale în domeniul ştiinţelor sociale. Mai multe dintre aceste
asociaţii prevedeau în statut afilierea societăţilor sau a organizaţiilor naţionale, mai degrabă decât cea a
indivizilor. Iată un exemplu interesant de activitate internaţională suscitând şi favorizând dezvoltarea
asociativă pe plan naţional : de Bie îl informase deja despre asta pe Georges Smets şi pe colegii de la
celelalte universităţi.
Din februarie 1949, se reia problema aceasta în cadrul Centrului interuniversitar de sociologie
, din punctul de vedere al compoziţiei viitoarei societăşi .Au existat peuniuni ale societăţii belgiene de
sociologie în 1949?Dosarele nu păstrează nici o urmă. Dar J.Haesaert trimite, pentru comentarii,la
sfârşitul lui decembrie 1949, proiecte de statut. Erau scurte, neavând decât 8 articole şi nesuportând decât
amendamente minore ănainte de a fi adoptate, în 1950.
primele 3 articole sunt cele mai interesante:
1. Societatea belgiană de sociologie are ca obiect studiul ştiinţific al fenomenelor din sfera de
interes a sociologiei;
2. Sunt admişi să facă parte din Societatea sociologiei de la cele 4 universităţi naţionale şi de
la Fondul naţional de cercetare ştiinţifică.Ei îşi com-pletează asociaţia prin cooperarea , la votul a 2/3 din
membrii Societăţii, a personalităţilor ce s.au distins în sociologie;
3. Comitetul director este format dintr-un preşedinte şi 4 membri , aleşi pe 1 an. Mandatul de
preşedinte nu poate fi reînoit ;cele 4 universităţi trebuie să fie reprezentate de un comitet. Preşedenţia le
revine pe rând.Al cincilea loc îi revine unuia dintre membrii cooperaţi.
Mulţi ani, 4 titulari ai catedrelor de sociologie au făcut patre din comitetul director, unul
dintre ei asumându-şi rolul de preşedinte.
Prima reuniune, în cadrul căreia au fost aprobate statutele, a avut loc în 14 ianuarie 1950.
Eugéne Dupreél, decanul de vârstă şi maestrul mai multor gânditori bruxeleni, a fost cel dintâi
care şi-a asumat preşedenţia Societăţii până în octombrie 1951, când J.Haesaert a fost chemat să-i
urmeze.Până în octombrie 1958,reuniunile au avut loc la Institutul de sociologie Solvay, apoi la Fundaţia
universitară. Punctele cele mai des prezente pe ordinea de zi erau raporturile cu instituţiile internaţionale,
mai ales cu Asociaţia internaţională de sociologie , precum şi expunerile despre lucrările în curs în
universităţile din ţară.
În martie 1950, Societatea avea deja 17 membri .Iată lista lor....(p128)
Societatea belgiană de sociologie s-a arătat relativ activă până către finele anilor 1960, dar
după câteva modificări de statut , în 1971 este propusă o reorganizare mai temeinică.Flamanzi şi
francofoni , fiecare şi-ar fi dorit propria lor societate ai cărei reprezentanţi să-şi aibă locul în sânul
societăţii belgiene de sociologie , aceasta neavând decât o funcţie de legătură cu Asociaţia internaţională
de sociologie.De fapt, din 1979, Societatea belgiană de sociologie nu mai există decât pe hârtie, singurele
asociaţii încă vii fiind asociaţiile constituite de partea francofonă şi olandofonă.

D. CENTRUL INTERUNIVERSITAR DE SOCIOLOGIE

Aproape un an înaintea tratativelor ce au precedat crearea societăţii belgiene de sociologie,

proiecte de cercetare interuniversitare s-au concretizat, prin constituirea unui Centru intreuniversitar de
sociologie.Aceasta s-a datorat , în toamna anului 1947, unei comunicări a Ministerului Instrucţiei publice,
anunţând că un credit de 5 milioane de franci figura în bugetul Departamentului pentru exerciţiul 1947,
în vederea constituirii de centre naţionale de cercetare . Aceste centre trebuiau să fie interuniversitare, iar
propunerile de creare să pornească de la un grup de cercetători venind de la universităţi diferite (cel puţin
2 ). Răspunsurile trebuiau să ajungă la Minister în maxim 30 de zile.
După ce a luat legătură cu René Clémens, profesor la Universitatea din Liege, de Bie îl
contactează pe L. Haesaert şi G. Smets, profesori de la Universitatea din Sand şi Bruxelles . De la
finele lui noiembrie 1947 , a fost redactată o notă propunând crearea unui Centru interuniversitar de
cercetări sociologice, care ar fi avut drept prim obiectiv cercetarea condiţiilor de viaţă şi adaptarea
străinilor în Belgia.

282
 Nici o subvenţie nu a putut fi acordată pentru exerciţiul 1947, dar a fost pentru prima dată
stabilit contactul între profesorii de sociologie din cele 4 universităţi din ţară. De aceea au avut loc mai
multe şedinţe de lucru începând din martie 1948, într-un cadru ce a fost numit de atunci “ Centru
interuniversitar de sociologie “. Reuniunile s-au desfăşurat în biroul lui J. Haesaert, secretar permanent
la Koninlyke vlaamse Academie....(p 129). Au participat Clémens, de Bie, Haesaert (129) şi Smets.
În februarie 1949 , Haesaert îi anunţă pe membrii prezenţi că va fi alocată o subvenţie de
500.000 franci , de către Ministerul Instrucţiei publice , pentru studiile imigranţilor . S-a hotărât că
Centrul Interuniversitar va fi format din ....(129) şi că “ aceştia pot apela la colaboratori atunci când
consideră necesar.
Ei au responsabilitatea comanditatelor “. Obiectul cercetării este la scurt timp determinat :
două grupuri de muncitori emigranţi : italieni şi polonezi ce muncesc în număr mare în 3 sectoare
miniere: Liege, Limbourg şi Hainant.
Delimitarea exactă a câmpului de cercetare, stabilirea eşantionului, punerea la punct a
instrumentelor de anchetă şi de analiză, precum şi elaborarea raporturilor au determinat 61 de reuniuni de
lucru, din 1949 până în 1952.
Doi membri ai personalului ştiinţific , Claire Leplae de la Universitatea din Louvain şi
Genevieve Pichault de la Universitatea din Liege au asigurat centrului o colaborare atentă şi
indispensabilă
În lipsa unor anchete anterioare despre asimilarea străinilor în Belgia, centrul şi-a propus
realizarea unei anchete preliminare aprofundate în grupurile restrînse . Pentru a demara un studiu
comparativ relevând incidenţa relativă a naţionalităţii şi a duratei de şedere în Belgia au fost alese
pentru interviu 3 grupuri:
1. un grup de mineri italieni emigranţi de mult timp;
2. un grup de mineri polonezi emigranţi de mult timp;
3. un grup de mineri italieni emigranţi recent.
Indivizii din aceste grupuri au fost aleşi prin eşantionare, extrăgând nume diferite din liste, la
intervale regulate. Listele conţineau toate numele de mineri străini .Înlocuitorii ce urmau a fi interogaţi
dacă era cazul erau indicaţi înainte, după aceeaşi procedură.
Ancheta îşi propunea să se refere la:
1. starea şi condiţiile de viaţă ale minerului înainte de a veni în Belgia
2. o cunoaştere detaliată a stării sale, a condiţiilor sale de viaţă în momentul anchetei;
3. o cunoaştere amănunţită a relaţiilor sale sociale şi a relaţiilor sale psihologice.
Ancheta a fost efectuată prin chestionar , cu ajutorul a 8 colaboratori , dintre care 3 italieni şi
2 polonezi. Chestionarele de anchetă se refereau la :familie profesii , starea economică şi fizică , starea
culturală , socialitate , probleme de schimbare de mediu, situaţie anteroiară venirii în Belgia.
Dată fiind lungimea chestionarului şi caracterul delicat al mai multor întrebări, Centrul a
acordat o atenţie deosebită aptitudinilor.Durata interviurilor a variat între 2-4 ore.
Au fost redactate în 4 exemplare 3 volume dactilografice, de 383, 196 respectiv 209 pagini;
fiecare universitate a primit un exemplar. Deşi terminate în 1953 , aceste volume au date de execuţie a
anchetelor : 1950, 1950-1951 şi 1951.
Era în pregătire un al 4-lea volum. El cuprindea o expunere metodologică şi o analiză cantitativă şi
comparativă a rezultatelor. Mijloace financiare pentru publicare au lipsit din Centru.
De altfel, în cadrul reuniunii Societăţii belgiene de sociologie , la 25 iulie 1951, P. de Bie
explică stadiul studiilor comparative de stratificare socială, întreprinsă pe plan internaţional, insistând
asupra interesului unei participări belgiene. În urma schimburilor epistolare diverse şi a unei reuniunu de
dezbateri, a fost trimisă a scrisoare la Ministerul Instrucţiei publice, pentru constituirea oficială a unui
Centru interuniversitar, “având drept obiect de studiu stratificarea şi mobilitatea socială în Belgia, mai
ales în ceea ce priveşte funcţionarii “.
Scrisoarea este trimisă pe numele de Jacquement şi Smets(U.L.B.),
Haesaert şi Mart (Gand), Buttchenbach şi Clémens (Liege), de Bie şi Visschere (Tourain).La 20
decembrie 1952, o scrisoare de la Andre Molitor, şef de cabinet, anunţă concesionarea unei subvenţii de
400.000 FF.
283
 La începutul lui 1953 se constituie ceea ce se va numi oficial”Centru interuniversitar de studiu
al stratificării şi mobilităţii sociale” . Henri Janne este invitatsă se alăture grupului.
De atunci au avut loc mai multe şedinţe de lucru pentru punerea la punct a unei cercetări
asupra funcţionarilor de la Ministerul de Finanţe. Mai puţin frecvente decât cele ce avem ca subiect
muncitorii emigranţi, reuniunile de lucru au avut loc mai ales în 1953 şi 1954 , iar membrii cei mai activi
au fost Clémens, de Bie ţi Haesaert, asistaţi de Geneviéve Pichault, iar la redactarea finală de Claire
Leplae. De această dată, centrul interuniversitar de sociologie a putut realiza publicarea rezultetelor sub
titlul de Studiu analitic de stratificare socială (279).
Societatea belgiană de sociologie, creată în 1950 , reprezenta încă unul dintre cele mai rare
locuri în care profesorii şi cercetătorii din universităţile din ţară se puteau întâlni, discuta şi informa
mutual despre studiile întreprinse şi despte cercetările lor.Centrul universitar de sociologie a reunit pentru
întia oară, din 1947 încoace, profesori aparţinând a 4 universităţi, cele mai vechi-singurele care existau în
acea vreme , pentru a realiza un proiect comun de cercetare .
Aceste experienţe şi realizări constituie etape importante în dezvoltarea sociologiei în Belgia.
Ele merită să fie amintite tuturor celor ce manifestă un oarecare interes faţă de istoria disciplinei lor şi faţă
de calea urmată de predecesori.

284