Virginia Wolf - Spre Far

Ilustraţia copertei :

Simona Runcan

virginla woolf spre far

ROMAN

TRADUCERE DE ANTOANETA RALIANPREFAŢĂ Şl TABEL CRONOLOGIC DEVERA CALINBIBLIOTECA PENTRU TOŢI « 1972 EDITURA MINERVA « BUCUREŞTI

Pentru versiunea românească toate drepturile rezervate Editurii Minerva (B.P.T.).

V i r g i n i a W O o I f TO THK LIGHTHOUSK Pinguin Books, 1964

PHEFAŢATn anul 1027. cînd publică

Şfa^rf&MzIMffyP^'^

Woolf" era autoarea eîtorva romane — elogiate, respins3, înorice caz cu aprindere discutate.

Noapte şi zi

(1919), dar, mai ales,

Odaia liti Iacob

(1922) şi

Doamna Dălloway

(1925) impuseseră o formulă romanescă, recomandaseră o scriitoare a cărei „viziune" (este cuvîntul ei preferat)nedumerea, într-un peisaj literar care dc-abia atunci se «libera de tradiţia mult prelungită a spiritului victorian.(In 1922 apărea

Ulysse

al lui Joyce.)S-au căutat atunci şi de atunci mereu influenţele :«Bergson si filozofia duratei interioare ; Proust şi al său epos al memoriei ; Joyce si tehnica monologului interior.Plonjonul în acel

„slream of consciousness",

misterios flux subteran în care romancierul şi personajele sale sescufundă, frîngînd linia timpului obiectiv, descoperind regiuni încă virgine ale vieţii psihologice.Despre contactul cu filozofia bcrgsoniană nu există nici un indiciu în jurnalul Virginiei Woolf sau în nume-i'ousele ei articole de critică şi eseuri. Impregnarea trebuie

b

ă se fi produs pe cale osmotică, bcrgsonismulintrîndVdesigur în sfera de preocupări a cercurilor intelectuale frecventate de romancieră. Descoperirea lui Proust, destulde tardivă, în 1925, după cum atestă

Jurnalul de scriitor,

e ulterioară romanelor care afirmă originalitatea Vir-giniei Woolf. Dar există numeroase paralelisme

de

acest gen în istoria literară. Spiritul receptiv al VirginieiWoolf îşi descoperă numaidecît afinitatea cu autorul

Timpului pierdut. „Bănuiesc că mă va influenţa, dar tot-odată mă va face să mă înfurii pentru fiecare dintre frazele mele."

Memoria involuntară — teoretizată de Proust — acea memorie pe care o declanşează un neînsemnat şi banal fapt senzorial, se desfăşoară amplu în romanelewoolîiene, aducând în lumina conştiinţei nu lungi cortegii de amintiri care se organizează arborescent, aşa cumse întîmplă la Proust, ci

scăpărări

ce se ridică din adîncurile timpului şi luminează o clipă pentru a se stingenumaidecît.Pe Joyce l-a respins.

..După părerea mea

(Ul.\

sse)

e

o

carie

inculta şi grosiera..."

Şi, în alt loc din Jurnal, tot în1922 :

„Desigur, geniu, dar nu dintre, acelea cu apele cele mai limpezi. Cartea este împrăştiată şi miloasă ;

pretenţioasă

şi vulgară..."

S-a mai vorbit despre influenţa lui

Steme.

Poate că, pasionată cititoare a romancierilor din secolul al XVIII-Ica, Virginia Woolf să fi desprins de la autorul lui

Trist ram Shandy

lehni

a dezintegrării prozei, prin desfiinţarea cronologiei, procedee care ar fi putui s-o tenteze iniţial ca antidot faţă de convenţiavictoriană. Dar toate aceste consideraţii

n

u ne duc prea departe. Şi, -zăbovind prea mult asupra faptelor literareale epocii, cu posibil ecou în opera Vir-

VI

giniei Woolf, riscăm să ne asemănăm cu tînărul Tan-slcy din romanul care urmează, cu cercetătorul pedantobsedat de

„influenţa a ceva asupra cuiva".

Tot ceea ee este procedeu tehnic în proza woolfiană se subsumează unei viziuni poetice, se asociază cu în-cercarea de a pătrunde misterul relaţiilor omeneşti ţi, în momentele de culminaţie atinse de romancieră, de adescoperi zonele unei autenticităţi necontaminate d

rf

convenţionalism.Maniera de a lumina o individualitate din unghiuri diferite, scufundările în fluxul interior, suprapuneriletemporale, discontinuitatea cronologică

(..Mi-au trebuit ani de tatonări ca să descopăr ceea ce numesc eu pro-cedeul meu de săpător, care îmi îngăduie să povestesc trecutul fragmentar, atunci cînd am nevoie"),

toate acesteatind spre o

„alia realitate", „adevărata realitate",

cum o numeşte scriitoarea, atunci cînd se întreabă dacă, înciuda forajului adînc, o va putea exprima vreodată

(Jurnal de scriitor,

iunie 1923).Grotele pe care vrea să ]e sape Virginia Woo]f în spatele fiecăruia dintre personaje, comunicaţia pe care do-i'eştes-o stabilească între tuneluri, acea penetrabilitate între conştiinţele umane, ce se petrece, în concepţia ei, lanivelul zonelor profunde, sînt, în primă şi ultimă instanţă, încercări de cuprindere a misterului fiinţei umane şi deextindere a realilăţii interioare.Aceste inovaţii artistice se află incorporate toate în '°manul

Spre Far.

Recitindu-l cu un minim de asociaţiiVIIlivreşti', eşti surprins de calitatea poetică a cărţii, dc-

exaltarea

lirică clin care

bănuieşti

cu s-ar fi născut. Mereu,

de acum înainte, eulminînd

cu

acel poem în

proză intitulat

Valurile,

absorbţia realităţii exterioare

în

textura personajelor se face prin mijlocirea emoţiei. Mărturisirile autoarei indică unele surse autobiografice ale ro-manului

Spre Far,

amintii i care, se teme ea, ar putea să imprime

cărţii

o notă pi ea „sentimentală". Domnul

Ramsay

c^te

imaginea tatălui

Virginiei.

Leslie Stephen.

Doamna

Ramsay,

figură

centrală,

reţine cîteva din trăsăturile mamei pierdute în copilărie. DoamnaRamsaye o femeie matură, frumoasă, mamă a opt copii : este o

prezenţă tulburătoare

şi misterioasă,

care

domină ro-manul şi destinele celorlalte personaje, chiar

şi după

moartea ei.

Enigma acestei

femei calme şi calmante, c>,aparenţa aproape vegetativă, fiinţă tăcută.

..care

ştie fură să

fi

învăţat",

ţine de

inefabilul

„etern

feminin*Feminitatea

doamnei

Ramsay,

emotivitatea ci

reţinulă (",,!<»

burete

îmbibai

de

emoţii omeneşti")

este

elementul

de

coeziune al

grupului familial şi de prieteni, reunit în peisajul

Hebridelor.

Doamna Ramsay stă

în

fereastră

mîngîlndu-şi mezinul

pe păr.

sau împleteşte

un

eiora]

destinat a fi

purtat

de

copilQl

paznicului

Forului,

sar scrie scrisori pe plajă şi, în toate

aceste

îndeletnicii-cotidiene, răspindeşte o fascinaţie, se înconjoarăde c ^rajă

resimţită

ele toţi cei din jurul ei, dar

niciodată

explicată

pînă

la epui/are de nici unul dintre

personajele din unghiul

cărora — mereu schimbat — o privim

1

Vezi prefaţa Ia

Doamna

Dalloway

VIUBoamna Kamsay deţine acea forţă

intuitivă specific

feminină, care îi înlesneşte accesul în regiunile cele maivulnerabile alo conştiinţei omeneşti.

„Reducea toiul la simplitate cu naturaleţe, acolo unde intelectul abstract,

uneori,

steril, al domnului Ramsay sau al tânărului Tanslcy complica, ruminînd neputincios,'-

Familiară

cuobiectele, cu -florile, cu oamenii şi suferinţele lor, alu-necînd uşor prin viaţă, doamna Ramsay trăieşte mii demiracole zilnice. Pentru ea tiranicul profesor Ramsay

s

pedantul Tansley, ridicol în orgoliul lui de parveni-intelectual, se umanizează. Antenele doamnei Ramsay stabilesc contactul cu acea zonă a autenticităţii profunde, pe care comportamentul social,

cu

reticenţele şi falsificările impuse de el, o acoperă, o ascunde. Virtuţii calmanteşi purificatoare, permanentei jertfe tăcute pe care G'oelhe le atribuia ,,eternului feminin", Virginia VVoolf leadaugă darul de a dizolva carapacea convenţiilor şi de a realiza întilnirea între conştiinţe.Investită cu o valoare aproape mitică, doamna Ramsay izbuteşte unificarea între oamenii atît de diferiţi clin•jurul ci, aplanează, fără vreo intervenţie materială, conflictele posibile şi rămîne, chiar şi după moarte, unsimbol al frumuseţii şi o forţă reintegratoare, creatoare de comuniune umană. (Prezenţa ei postumă aduce împă-carea între tatăl tiranic şi adolescenţii răzvrătiţi ; şi tot în umbra doamnei Ramsay, fantomă binevoitoare, îşjtrăieşte pictoriţa Lily Briscoe revelaţia artistică.)Opera de coeziune înlesnită de persona'itatea doamnei Ramsay se produce şi în planul timpului. Plimbarea !aPar, promisă mezinului în prima parte a romanului.

IX

are loc, zece ani mai tîrziu, după moartea mamei, dar cu sprijinul spiritului ei protector. Catarsisul care nu se produsese atunci,

arc

loc acum. Plimbarea marină, în sfîrşit obţinută, reactualizează şi stinge

în

mintea lui Jamesranchiuna acumulată împotriva tatălui şi tot a.um pictoriţa, care, în prima

parte,

lucra la portretul doamneiRamsay în cadrul ferestrei tu mezinul în braţe, aşterne ultima trăsătură de penel.

Spre Far,

ca şi

Doamna Dalluway,

este o carte care distruge schema temporală a romanului tradiţional.

Doamna Dalloicay

ne oferă „o zi londoneză", .,ziua" Cla-rîssei Dalloway, zi care se încrucişează cu aceea a lui Peter

Waish,

a neuroticului Scptimus Ward etc, aşa cum „ziua'" dublineză a lui Leopold Bloom interferează cu aceeaa lu

;

Stephen Dedalus şi a ahor personaje.Prima parte a romanului

Spre Far

se limitea/ă la unica seară petrecută de familia Ramsay şi de prietenii lor încasa din Hebride. în partea a doua —

Timpul. trece

— timpul devine amorf, elementul uman dispare. Natura(vegetală, animală) proliferează, invadează casa de pe insulă. Aceste pagini de proză poetică reprezintă un recordde a cărui îndrăzneală autoarea era conştientă:

„Am ajuns la pasajul cel mai greu, cel mai abstract. Trebuie

să

găsesc expresie pentru a descrie o casă goală: personaje umane inexistente, trecerea timpului, toate acestea famochi, fără trăsături, fără nimic de care să te agăţi..."

Evenimentele umane sînt

menţionate grăbit, între

paranteze. Doamna Hamsaj moare subit, unul dintre băieţieste ucis de o explozie în timpul războiului, una din fete moare dintr-o naştere.Această suspendare a umanului, în răstimpul căreia timpul e' marcat doar de lumina ritmică a Farului şi derespiraţia neobosită a valurilor, ne îndreaptă spre ultima parte. Oamenii se reîntorc. Totul se consumă acum într-osingură zi, mult amplificată, pentru că, în spaţiul ei, se adună apele amintirii aduse de fluxurile interioare aleoamenilor, de memoria personajelor, stăpînită de figura doamnei Ramsay. Prezentul, înainte de a se împlini prin plimbarea la Far, face loc invaziei trecutului.Din perspectiva întregului roman, episodul timpului amorf mi se pare a câştiga o semnificaţie ataşată tot defigura doamnei Ramsay. Element de stabilitate în partea întîi, ea salvează casa din „mlaştina Timpului", careînghite cu repeziciune umanul. Figura ei — acum apariţie — retransformă haosul în cosmos, redă grupului deoameni părăsiţi de Persoana ei fizică, consistenţa vreme de zece ani pierdută.In felul acesta episodul intitulat

Timpul trece

se integrează în structura romanului fără a tulbura acea fluiditatecătre care tinde toată estetica Virginiei Woolf. Scria în 1920 : „Să

presupunem că un lucru decurge din altul —

ca într-un roman nescris

—

şi asta nu numai pe întinderea a zece pagini, ci poate a două sute

—

oare n-aşcîştiga astfel dezinvoltura şi libertatea pe care o caut ?"

Romanul spre care scriitoarea rîvnea atunci, laînceputurile carierei ei, trebuia să fie „o

construcţie fără eşafodaj, in care nici o cărămidă să nu fievizibilă'.

Dezideratul devine realitate poetică graţie acelei flui-

XI

dităţi,

în interiorul căreia

Intre

trecut şi prezent. între

o conştiinţă

şi alta, între natură şi uman, se obţine o

perfectă

soluţie de continuitate. In fiecare clipă prezentă sini, absorbite emoţii, impresii, senzaţii consumate ; plonjonul în trecui se produce pe nesimţite; fără a naşte vreo impresie de ruptură.Şi invers : viitorul se introduce m"~prczent, absorbit de fiecare clipă. James, popilul de şapte ani, făcea parte

„din

marele clan al celor incapabili să-şi separa sentimentele unele de altele, lăsînd ca perspectivele viitorului,cu bucuriile

şi

amărăciunile lui, sa adumbrească prezentul imediat".

Obsesia fluidităţii oferă o justificare a monologului interior şi, mai ales, a dialogului între conştiinţe, acel dialogmut, acea comunicare între tuneluri, teoretizată do Virginia Woolf în paginile jurnalului. Reflexia pictoriţei Lilylîriscoe, oferă explicaţia unora dintre tehnicile adoptate de Virginia Woolf :

„...nu dorea să-i comunice

(bătrînul poet Carmichael)

un lucru anume, ci

totul,

Cuvintele mărunte care fărîmiţează gîndirea şi o îmbucutuţesc, nuexprimă nimic".

Dorinţa do a evita fragmentarea explică, poate, puţinătatea dialogului direct în proza wooîfianădominată de dialogul indirect transmis, şi evident, de monologul

interior,

„vorbirea trăită" cum o numeşte E.Auerbach. • Poate părea ciudat efortul permanent de a găsi expresia artistică cea mai aptă să comunicesentimentul neîntreruptei scurgeri a timpului şi al unei mobilităţi caracterizate do continuitate la o scriitoaredespre care s-a spus că transpune în litera-

1

E. Auerbach,

Mimesis,

(E.L.U.), 1967,

p.

590.

XII

iură tehnica

i)Ointillistă.

Relaţia între detaliu', de \iaţă şi fluxul ei neîntrerupt se organizează la Virginia Woolf într-o simultaneitate specifică a fluidităţii şi fragmer tării. Auerbach a arătat, în magistrala analiză din caţ toiul

Ciorapul brun

al cărţii sale, cum se suprapun, succed în interiorul unei unice mişcări interioare, reflectări, şiinterpretări de incidente exterioare, amintiri, asociaţii, proiectări în viitor — toate literar unificate într-o rafinatătehnică a digresiunii ce nu frînge şuvoiul unic al conştiinţei. Tot Lily — personificarea conştiinţei ai tis-tice aScriitoarei — descoperă această dialectică a continuităţii şi făi imitării :

„Şi, ceea ce era încă şi mai ameţitor, simţea Lily in timp ca-l vedea pe domnul Ramsa tnaintind şi relrugîndu-se, şi pe doamna Tlamsay şezh; în fereastră cu James, şi norul plutind, şi arborele clinîndu-se. era faptul că viaţa, deşi închegată din mi incidentedistincte, pe care le trăieşti separat, unul

cî

unul, se întregea într-un singur tot şi se arcuia ca val ce te saltă odată cu el şi ic prăvăleşte o dată cu zvîrlindu-le violent, jos pe plajă'',

Monologurilc personajelor woolfiene se întretaie la nivelul interior al conştiinţei, undo scriitoarea obţinecomunicările profunde pe care le dorea. Trecerile de la o conştiinţă la alta sînt înregistrate cu o artă a tra ziţiei,caro, în romanul Spre

Far,

îşi găseşte culminat in episodul cinci în casa de pe insulă. De la o conştiir la alta textulalunecă fără asperităţi, oferind, în totali--" tatea lui. o polifonie obţinută prin suprapunerea gîndu-riior personajelor şi alternanţele dialogului tăcut. Se desluşeşte, în romanul de lată. ta şi în altele ale Vir-giniei Woolf, raportul stabilit de scriitoare între flaxul interior şi comportamentul obiectiv. Durata interioarădevine nivelul trăirilor autentice, spontane, neîngrădite de coduri ; comportamentul exterior este cel al existenţeiartificiale, fixate în tipare rigide. Făcînd abstracţie de învelişul convenţional, pătrunzînd în adîncurileconştiinţelor celor din jur, personajele prnilegiate ale Virginiei Woolf, asemenea creatoarei lor, descoperă unteritoriu al genuinului şi puritâţii. Doamna Ramsay este una dintre fiinţele in mod suprem dăruite cu acest pri-vilegiu.

„Simplitatea ei sonda adincuri pe care oamenii abili le falsifică."

Ea singură intuieşte, în prezenţa livres-cului Tansley, prematur deformat de ticuri bclfereşli şi devorat de ambiţie, sufletul suferind şi rîvnind la prietenieşi dragoste. Doar pentru ea, soţul ei, prezenţă crispată şi crispantă, îşi pierde autoritatea profesorală respingătoare pentru copii, devenind un om tulburat de incertitudini şi dornic de afe

r

ţiune, aşa cum în ultimul episod al cărţii, întimpul plimbării marine, îl vor descoperi şi copiii. Cu aceasta cred că se dezvăluie unul dintre sensurile plonjonului interior caracteristic tehnicii woolfienc. Graţie forajelor profunde, secretul fiinţelor umane sedezvăluie, crusta convenţiilor se di/.olvă şi apar zone ale inocentei, socotite a fi doar apanajul copilăriei. DoamnaRamsay, cu imensa ei putere de compasiune, ştia cit de factici pot fi oamenii în manifestările lor aparentdiferenţiate (dispute, dezacorduri, prejudecăţi) Şi cît de asemănători prin nevoia de consolare şi înţelegere.

„Bărbaţi şi chiar femei, uitînd de complex Jalea lucrurilor, şi-au îngăduit alaiuri de ea mingiierea sim-

XIV

plităţii."

In, felul acesta, pe lîngă valoarea estetică, sondajul în durata interioară cîştigă şi un sens etic.Evident, rezultatul unei asemenea investigaţii artistice reprezintă un cîştig al cunoaşterii psihologice. Interesul pentru acest tip de cunoaştere o mărturisesc numeroase însemnări din

Jurnalul de scriitor : „Tocmai eforturilenoastre pentru a prinde în trecerea lor toate aspectele vieţii o fac pe aceasta atît de pasionant de interesanta. E ca şi cum aş întinde mîinile pentru a pipăi febril cu degetele în dreapta şi în stingă pereţii zgrumţuroşi

ui

unuitunel"

(neîncetat revine, în mărturisirile scriitoarei, metafora tunelului). înspre aceeaşi cuprindere a misteruluicugetului omenesc tinde şi tehnica schimbării perspectivelor. Lily Briscoe ar fi dorit să aibă cincizeci de ochi cu

Category:	Uncategorized.
Rating:
Upload Date:	01/31/2009
Copyright:	Attribution Non-commercial
Tags:	literatura literatura (fewer)

Documents

People