William Faulkner - Lumina de August

WILLIAH FAIIMNER

Lumină

de august

Traducere şi

cuvine

înainte de

RADU LUPAN

EdituraUNIVERS

Bucureşti «M3

Coperta colecţiei Emil Chendea

WILLIAM FAULKNER

LIGHT IN AUGUST The Modern Library Random House, Inc., New

York

Călătorie în YohnopafawpM

M

Ă

SIMT

DATOR

CITITORULUI

ACESTEI

CĂRŢI

CU

O

mărturisire pe care o înscriu aici cu speranţa unei mai bune înţelegeri a gestului tălmăcirii.înainte de a începe această încercare de a comunica lectorului român ceva din valorile lumii faulkneriene, am ezitat mai multca în alte împrejurări. Orice traducere e o imposibilitate iluzoriu învinsă, se ştie, dar de această dată parcurgerea repetată atextului

Luminii de august

a adăugat o nouă dificultate. Romanul e, neîndoios, cea mai personală, mai revelatorie ca biografie — e vorba, desigur, de biografia spirituală — operă a scriitorului şi mărturiseşte o supremă încercare a lui Faulkner de afigura relaţiile sale cu miturile esenţiale ale culturii şi civilizaţiei americane. Cărţile apărute ulterior nu vor atinge niciodatăacest nivel de tulburătoare, profundă şi meditativă confesiune — voită sau nevoită — şi puţinele detalii biografice existentenu lămuresc, dacă vreodată ar putea lămuri întru totul, geneza operei.Ezitarea pe care o aminteam îşi avea scuza în incertitudinea tonului, o incertitudine ce se cerea lămurită, deşi nu am încredereîn genul. acesta de revelaţii, printr-o cunoaştere, chiar şi intuitivă, chiar şi mai puţin prelungită, a locurilor care, asemenioperei, l-au înlănţuit pe scriitor într-o anumită lume.

Lumină de august

are ordinea şi logica unei confesiuni şi de aceea a identifica, în măsura posibilului, raţiunea primă a acesteiconfesiuni, care structurează arhitectura întregii povestiri, înseamnă a înţelege mai exact atitudinea scriitorului. Aparentnaraţiunea este întreprinsă din postura observatorului obiectiv, poate chiar detaşat, în fapt însă scriitorul este prezent mai multca în orice carte, îi[51auzi glasul sugrumat sau gîfîit, tăcerea sau tristeţea tonului cu care recunoaşte iremediabilul, definitivul, ireparabilul din viaţalui şi a locurilor în care trăieşte.Din perspectiva micii comunităţi din Sud în care se născuse şi în care trăia, un om îşi mărturisea la 34—35 de aniînsingurarea, a lui ca şi a altora, imposibilitatea de a se integra, nostalgia după pacea şi inocenţa naturii, căutarea înfrigurată şiobsesivă a identităţii. Trăsături ale civilizaţiei urbane americane şi moderne, ele se accentuau şi deveneau evidente în vremeaaceea, anii treizeci-patruzeci, ca să constituie surse de exacerbate şi aproape irezolvabile probleme ale omului de azi. Finalulromanului

Lumina de august,

cu tenta lui pastoral-naivă, poate chiar şi comică, in-tenţionînd a sugera o întoarcere la vîrstainocenţei şi a comunicării directe cu natura, e de fapt o recunoaştere a unei imposibilităţi, evocate cu un suprem şineîncrezător surîs.Privită din perspectiva micii comunităţi dintr-o regiune agrară din Sud, din acest mitic şi real Jefferson, unde ca în oricecomunitate restrînsă din Sud se trăieşte cu o vie conştiinţă a vieţii comune, unde oamenii nu au probleme ale identităţii, ştiindceea ce sînt şi cărei societăţi aparţin, condiţia omului modern din societatea industrială apare cu atît mai pregnantă, mairadical diferită, mai categoric supusă dramelor existenţiale moderne.Faulkner, omul care năzuia să fie un

gentleman

farmer,

dar care nu se putea integra în viaţa micului orăşel Oxford, dincomitatul Lafayette, pentru că trăia cu o profundă acuitate imposibilitatea rămînerii Sudului în înapoiere şi într-o condiţiespirituală caracterizată printr-o „satisfacţie de sine, o oarbă mulţumire cu lucrurile aşa cum sînt", examinează trepteleînsingurării sale, atras şi respins de implicaţiile acestor drame.In diferite ipostaze, personajele romanului

Lumina de august

sînt o expresie a unui profund sentiment de alienare într-o lumeîn care nu-şi vor afla nici liniştea şi nici raţiunea de existenţă şi în care violenţa, resemnarea sau înţelegerea nu-i vor duce maideparte în asumarea sau respingerea destinului lor.Personajele romanului sînt situate oarecum într-un cerc al damnării. Pe orbita exterioară, steaua neagra a melancoliei şi adisperării se roteşte lent deasupra capetelor lui Joanna Burden, Gail Hightower şi Percy Grimm. In interiorul cercului,încercînd disperat să iasă din el, dar fâră o conştiinţă prea limpede a acestor tentative, rătăceşte Joe Christmas — şi abiaaproape de sfîrşitul agonicelor lui eforturi de identificare îşi dă seama că — desigur expresia este simbolică — în ciuda

rătăcirilor lui a mers mereu, vreme de treizeci de ani, pe aceeaşi „stradă". Şi deşi în ultimele lui zile a mers mai departe decîtîn toţi cei treizeci de ani ai săi — în înţelegerea

[6]

destinului său, desigur — el n-a ieşit niciodată din acel cerc. N-a ieşit niciodată din cercul a ceea ce a făcut şi nu va puteaniciodată desface. Abia în aceste ultime zile ale vieţii sale îşi dă seama, fugărit prin cîm-piile Jefferson-ului, că de fapt ceeace dorise şi nu reuşise niciodată să realizeze era să comunice în mod profund cu ce-l înconjura, să nu fie străin de toţi şi detoate. Faulkner subliniază în simple cuvinte această dorinţă fundamentală a personajului, năzuinţa participării, năzuinţaidentificării : „(Christmas) respira adînc şi încet, simţind cu fiecare respiraţie că

se risipeşte în cenuşiul neutru, că devine unacu singurătatea si liniştea care n-a cunoscut niciodată furia sau disperarea.

«Asta-i tot ce-am vrut», se gîndeşte, cu o liniştităşi lentă uimire. «Asta a fost tot, timp de treizeci de ani. Nu pare a fi prea mult de cerut în treizeci de ani !»" (s. n.)Destinul lui nu e marcat numai de discriminările şi intoleranţa, violenţa şi cruzimea cu care societatea îl tratează ca pe oricealt om de cu-loare,dar şi de profunda lui imposibilitate de integrare într-un mediu pe care-l resimte ostil, deşi îl doreşte, carenu-i aduce decît un sfîrşit brutal. Joe Christmas, omul respins şi de negri şi de albi, care de fapt nu e nici alb, nici negru, eîntr-un fel un premergător al „străinului" de Camus. Aşa cum îl caracteriza şi Alfred Kazin el e „cel mai solitar personaj dinromanul american,, cea mai extremă fază imaginabilă a singurătăţii ame-îicane". Neputîndu-se identifica niciodată cu mediul în care a crescut şi a trăit, neacceptînd nici un fel de influenţă formativă care,venind din acelaşi mediu ostil, îi suscită o şi mai adîncă opoziţie faţă de tot ce-l înconjoară, el e cu atît mai „străin" — el,tipul individului alienat, atom în societatea urbană — în mediul semi-rural şi gregar al Jefferson-ului.Depărtaţi şi ci de acest centru care e comunitatea acestei mici aşezări sînt şi tîrziu trezita la viaţă Joanna Burdefi şidizgraţiatul pastor Highto-vvtr. In ochii celor din Jefferson, pe Joanna Burden o condamnă ascendenţa sa yankee, simpatia ei pentru negri, pe Hightower inadecvarea refugiului său într-un trecut condamnat, în contopirea profanatoare a istoriei cu.religia. Amîndoi sînt relegaţi în marginea societăţii, aproape uitaţi, pînă cînd în căutatfâ obsesivă a identităţii, Joe Christmas îiatrage în orbita sa şi îi aduce în atenţia celorlalţi. Şi nu fără nici o semnificaţie, întrudt din această întîlnire vor fi siliţi şi ei săse confrunte cu propriul lor destin, să trebuiască a-i afla sensul şi poate izbăvirea.Percy Grimir. — în care Faulkner va spune că a creat un tip de nazist înainte de a fi văzut măcar acest cuvînt în ziare ■— eomul care-i respins de societate şi se străduie prin orice mijloace să se facă admis. Apărătot nechemat al valorilor

neameninţate

ale micii comunităţi, el caută să se

[7]

impună cu orice preţ atenţiei publice, caută să fie acceptat. Alienarea va exacerba în el cele mai bestiale porniri, care îl vor duce la o crimă deo ferocitate singulară. Omorîndu-l pe Christmas el închide, de fapt, acest cerc al damnării, damnîndu-se pe sine unei vieţi care nu e decît oaltă formă a.infernului.Trecînd mereu pe Ungă această orbită, dar niciodată antrenată în vîr-tejul ei, Lena Grove e simbolul forţei vitale, simple, elementare, care seintegrează în natură şi într-o societate de tip patriarhal, firesc, fără eforturi. Şi ajunge aici, pentru că tot atît de firesc îşi înţelege firea şimenirea, netrebuind să lupte cu timpul, nici cu forţe ostile, pentru că ea învinge timpul prin procreaţie şi forţele ostile prin vitalitate.Era desigur de ajuns dc- dificil să-mi

li

închipuit cum arăta Jcfferson-ul '

Luminii de august,

dar mi se părea că e necesar, pentru a-mi daseama cum trebuie să sune mărturisirile lui Faulkner, să văd, să cunosc Oxford-ul confesiunilor sale, Oxford-ul pe care-l observa de o viaţă — şi nu în chip nesemnificativ verbul cel mai frecvent în scrisul său e

io uatcb

— de la o oarecare distanţă, aceea a existenţei sale izolate înmarginea orăşelului. Desigur, Oxford-ul nu putea să rămînă şi rămînea totuşi acelaşi ca în anii cînd scriitorul, trecut de 30 de ani, îşiconsidera viaţa şi epoca şi le situa nu numai în acei ani, ci şi într-un prezent atît de apropiat, atît de chinuitor apropiat nouă. Acest prezent, cucontrazicerile şi cu trăsăturile lui ostile sau prietene omului, cu tot ceea ce îi accentuează înstrăinarea, m-am dus să-l caut în acele locuri încare, dincolo de unele schimbări pe care le intuise sau le şi prefigurase, glasul lui Faulkner se auzea acelaşi, spu-nîndu-şi convingerea înviitorul omului, care nu poate fi anulat ca om de forţele dezumanizante din afara sau dinlăuntrul lui, de un mediu în care 5e regăseşte cu greu.De aceea, îndreptîndu-mă spre Oxford, sau dacă vreţi, spre Jefferson, a fost necesar să trec peste toate acele obstacole sau dificultăţi pe careoamenii din această hiperindustrializată societate a veacului XX trebuie să le înlăture pentru a-şi auzi şi asculta semenii, pentru a se auzi şiasculta pe ei înşişi. A trebuit, fireşte, să străbat întii acea lume de „fier şi beton a oraşelor şi aeroporturilor, în clipele în care ea se liniştise,golită momentan de teroarea sa", cum scrie Faulkner în „Pylon". Dar iată-l, drumul pe care l-am făcut pentru a auzi şi asculta din nou. glasullui Faulkner, glasul confesiunii apologetic de umane din

Lumină de august.

[8]Spre seară aeroporturile americane par o versiune liniştitoare a veacului care vine. Pe uriaşele tabele cu sosiri şi plecări, sclipesc cu fulgerăritoropitoare orele curselor care se vor ivi din sau se vor pierde în noapte, flăcăruile albastre şi repetate ale ecranelor de televizor se sting şi seaprind într-o penumbră calmă şi misterioasă, coridoarele cu imensele suprafeţe de sticlă mată ale diverselor

soutenir-shop-mi, suack-bar-uti

sau bănci, printre care alunecă tăcute escalatoare, te călăuzesc printr-un labirint cifrat şi ordonat de săgeţi colorate, iar birourile companiilor aeriene cu însemnele lor stilizate după o simbolistică abstractă îţi anunţă apropiata desprindere de pămînt. O geometrie pură şi esenţializatăabsoarbe mişcarea sau dezordinea mişcării şi o înscrie firesc în liniile suple ale spaţiului înconjurător.E spre seară şi alunecarea domoală a gesturilor adaugă tonurilor pale ale culorilor care individualizează detaliile o sclipire ce le face şi maievidentă armonia calmă.Ai părăsit traficul copleşitor din oraş, mai eşti încă strivit de sufocarea şi strîmtorarea spaţiilor printr-o arhitectură care delirează, ridicînd piramide de sticlă şi oţel spre cer, un cer care nu mai e decît amintirea unei vechi şi naive imagini dintr-o îndepărtată "şi pastorală existenţă, părăseşti o lume unde mai erai un individ cu reacţii personale faţă de mediu, ostil, strivitor, provocator sau mai ştiu eu cum şi deodată, dupărealităţile şi miturile civilizaţiei haotice industriale, eşti proiectat în faza imediat următoare într-6 prefigurare a lumii post-industriale. O lumeîn care anxietă-ţile îţi sînt potolite de logica şi armonia mediului, de transferul de responsabilitate care se efectuează în clipa în care ai intratîn aeroport, totul fiind asigurat de servicii sau de aparate mecanice care-ţi preiau bagajele, le poartă aşa cum te poartă pe covoare rulante sauescalatoare, şi te duc aproape direct la portiera avionului la fel cum te-ar purta spre leagăn şi, în loc să ai senzaţia că vei fi zvîrlit în spaţiu cuo viteză de 700 mile pe oră, e ca şi cum te-ai duce la culcare...Continuind iluzia, motoarele avionului bîzîie încetişor, dacă ţii Ia imaginile tradiţionale ai zice că s-au pornit să toarcă, şi deodată, pentru căorice iluzie are capriciile ei, zgomotul devine uriaş, sub clopotul nopţii ou mai există altceva decît un vast uruit şi avionul se înalţă bruscdeasupra unui imens pom de Crăciun, cu miriade de lumini roşii, albastre, verzi, violete sau galbene sclipind în ramurile aşternute peste uncer fără stele. In clipa următoare avionul alunecă din nou orizontal şi îţi dezvăluie geometria diversă şi colorată a oraşului deasupra căruiazbori, geometrie definită printr-o rigoare de lume abstractă, de lume care există în sine nu şi prin ceea ce înseamnă. Din pomul de Crăciunnu au mai rămas decît Iu-

19]

miniîe, din lumini nu a mai rămas decît iluzia încăpăţînată să construiască amintiri din necunoscut.

Şi nimic mai îndepărtat de o poveste de Crăciun decît oraşul spre care mă îndreptam.Trecînd prin Memphis şi Atlanta, mă duceam la Oxford-Mississippi, în acel oraş şi în acea regiune cărora William Faulkner, înconjurat demiturile şi realităţile torturantului trecut şi prezent al Sudului, le dăruise o nouă viaţă, poate pentru a înţelege şi a-şi explica aceste mituri şiacest obsedant şi inacceptabil prezent. Mă îndreptam în Boeing-ul lui Eastern Airlines, pe o rută aeriană pe care o va fi străbătut uneori şiFaulkner în avionul lui, sau poate în avioanele lui, căci după ce zburase un timp pe un avion de viteză mai redusă, un

OX Commandaire,

îşicumpărase în 1933 l un

Cabin Waco,

un aparat rapid pe care trebuia să-l ţină la aeroportul municipal din Memphis.

ţ

Din mărturisirile celor care l-au cunoscut, Faulkner nu era un atît de bun pilot pe cît era un foarte bun navigator şi dacă nu-i plăceauaparatele care suprimau aproape pilotarea manuală înlocuind-o cu comenzi automate, îi plăcea în schimb să călăuzească drumul prietenilor sau fraţilor lui cu care se afla în acele minunate maşini zburătoare. Era şi în această pre ferinţă dorinţa din totdeauna a scriitorului de a limita puterea mecanicului asupra vieţii, asupra umanului.După cît se pare, va fi făcut nu de puţine ori drumul de la Memphis la Oxford, cu maşinile acelea care zburau cu cincizeci-şaptezeci de mile pe oră, recunoscînd pe hartă, cum spun prietenii lui, fiecare centimetru de cimpie sau de pădure, călăuzind prin aer un drum care pe pămînt şiîn ceruri nu va fi fost niciodată uşor : drumul spre casă, spre oraşul în care a trăit cea mai' mare parte a vieţii lui. Drumul acesta de la lumeaSudului către miturile copilăriei şi tinereţii, de la Jefferson-ul imaginar şi real şi dinspre Yoknopatawpha, comitatul „posesiune şi proprietatea lui William Faulkner Esq.", către lumea de dincolo de ele, care a făcut ca viaţa scriitorului să fie mereu un trecut în prezent, un prezentchinuit şi torturat de trecut, o permanentă exorcizare a omului prizonier al istoriei şi al condiţiei sale umane. Nu am avut prilejul, sau poate nu mi s-a dat, să privesc Jefferson-ul aşa cum şi-l imagina scriitorul în

Oraşul:

„E o creastă de deal ; mergi cumaşina dincolo de Seminary Hill şi după un timp ajungi acolo : un drum ureînd uşor şi fără grabă trece peste creastă şi de acolo o porneşteînspre şoseaua principală, ducînd de la Jefferson înspre lume. Şi atunci, privind în jos, zăreşti întreg comitatul Yoknopatawpha la picioareletale. în ultimele luciri ale zilei...

[10]

Mai întîi e Jefferson-ul, centrul radiind slab, un licăr abia vizibil în spaţiu ; dincolo de el, cuprinzîndu-l, se întinde comitatul, legat prindiferite drumuri de acest centru ca roata de osie prin spiţele sale, iar tu însuţi desprins de acest moment eşti ca un Dumnezeu deasupraleagănului nativităţii tale şi al bărbaţilor şi femeilor care te-au adus pe lume..."Traversam drumul de la aeroport spre oraş într-o zi întunecată de ploaie, de o iarnă neasemănătoare cu nici una din paginile lui Faulkner,totul topindu-se într-un cenuşiu vag, prin faţa maşinii trecînd pe şosea sau pe străzi tipicele însemne ale drumurilor americane, moteluri vagluminate, clădirile scunde ale restaurantelor McDonald, vestite de parabola aceea de beton asemeni unui arc de triumf al uniformităţii şicertitudinii în monotonie, staţii de benzină cu firme de neon,

dry cleaners

—

fresh as a jîower in only one hour

(curăţătorie chimică — proaspăt ca o floare într-o singură oră), un

departament store

(magazin universal) cu turma liniştită de maşini într-un parcaj alăturat, o staţiede benzină şi, în sfîrşit, o şosea mărginită de cîmpii şi de pilcuri de copaci.

-lSpre seară, în camera de hotel (confort în culori nete : un joc uşof impersonal de negru, gri şi alb) m-am trezit în ochi cu încordarea aceeanaivă de a fi voit să aflu relaţii posibile între ceea ce văzusem şi pagini sau episoade faulkneriene şi, în mînă cu trei pliante, galben, verde şialbastru, care începeau cu o istorie a oraşului şi se încheiau cu o orgolioasă chemare : „Noi, cetăţenii oraşului Oxford şi ai comitatuluiLafayette, vă invităm la acest al ... lea pelerinaj pe data de ... Veniţi să vedeţi singuri cît de multe lucruri poate să vă ofere oraşul Oxford,lucruri de un interes captivant pentru vizitatorii bineveniţi."Oraşul fusese ars de generalul unionist A. J. Smith în 1864, ceva mai mult după un sfert de veac de la înfiinţarea lui. Ca o tîrzie infirmare aceea ce fusese distrus, ca un al doilea oraş, mai viu poate decît cel reconstruit după incendiu, ca un spaţiu virtual unde să fie reluate vieţile şidestinele care au dus la acel incendiu şi au determinat urmările lui mai tîrzii sau foarte tîrzii, Faulkner alcătuise poate acea fascinantă saga aoamenilor din oraşul Jefferson şi din miticul comitat Yoknopatawpha.„Oraşul", acea prezenţă obsesivă care în paginile

Luminii de august

judecă, apreciază şi condamnă, care înalţă şi prăbuşeşte oamenii, careacceptă sau respinge fără apel, era aici, în jurul meu, abia auzit ca o rumoare îndepărtată, ca o amintire mai puternică decît fiinţa lui reală.Stăteam şi mă uitam la filele acelea colorate şi un copleşitor sentiment de zădărnicie mă paraliza, mă făcea să mă gîndesc la inutila goană dinacea după-amiază după tot ce putea să-mi vorbească despre această fan-

,,

[11]

tastică negaţie a afirmării. îmi aduceam aminte de o altă goană pe străzile unui alt oraş, mult mai întins decît Oxford-ul, dintr-o altă lume,unde îl căutam pe tostoievski, unde mergeam halucinat după imaginarele drumuri ale omului ieşit din subteranele torturilor şi chinurilor existenţei, pînă cînd într-un tîrziu fusesem dus într-o clădire, unde după o încăpere plină cu cărţi mi se arătase pe un urail birouaş, crezut a fifost al scriitorului, nişte ochelari cu rame rotunde de fier şi cîteva pagini de manuscris umplute cu un scris mărunt şi neaşteptat de ordonat. Şica şi atunci mă gîndeam şi acum la irealitatea tuturor acestor semne în care căutam a identifica, asemeni unui primitiv, o viaţă care a fost, oviaţă care nu e decît ceea ce imaginaţia a făcut-o. Sau cum o spune însuşi Faulkner : „Aceasta este esenţa amintirii-sensibilitate, vedere,miros : muşchii cu care vedem, auzim şi simţim... memoria nu există, creionul nu reproduce decît ceea ce muşchii caută bîjbîind, nici maimult nici mai puţin, şi totalul care rezultă este de obicei necorect şi fals şi nu merită decît numele de vis."Da, eram un vizitator binevenit, dar nu făcusem decît să bîjbîi cu ochii, cu simţurile, o întreagă zi printre lucrurile „de un interes captivant",să reconstitui un total, desigur necorect, desigur aproximativ, dar cu aceeaşi credinţă naivă că există ceva din viaţa sau sensul vieţii celui pecare îl căutam în aceste „lucruri" şi pînă la urmă să-mi dau seama că nu făcusem altceva decît să răsfoiesc, ca în vis, pagini citite sauimaginate a fi fost citite.Trecusem printre clădiri asemeni unor vechi temple greceşti cu coloane dorice, urcasem trepte care promiteau să ducă la imaginare altare şimă aflasem în modernele încăperi a'e unei universităţi care îşi păstra trecutul în vitrine, sub lespezi de cristal, bine catalogat şi inventariat.Privisem în camera aceea specială — Mississippi Room — a bibliotecii universităţii Ole Miss, o veche hartă care purta titlul

„Delineation of the State of Mississippi",

1845, şi zărisem înscris cu litere desenate stîngaci numele Yoch no pa ta fa printre însemnările care arătau călocurile, acelea fuseseră populate de indienii Choctow şi Chickasaw. O altă hartă desenată, şi mai veche, din 1817, a comitatului Ponola, populat de aceleaşi triburi, îmi amintise că pămînturile pe care se afla oraşul Oxford fuseseră cumpărate de trei negustori de la indieni...împuşcăturile celor două carabine, cu ţevile sclipind sub cristalul vitrinelor, cu oţelul lucind alb, vor fi risipit poate cîndva tăcerile sauaşteptările din crîngurile de pini din apropierea Oxford-ului, în dimineţi sau după-amiezi însingurate, dar împuşcăturile din iniţiatica urmărirea Ursului, din zadarnica Vînătoare de oameni şi de vulpi sau din dimineaţa aceea de luni din august, cu precipitarea şi tragismul ei,împuşcături care[12]terminaseră o viaţă şi o absolviseră, îmi răsunau acum mereu şi mereu în urechi, fără să piară în vînt asemeni amintirii dintr-o poveste nobilăsau tragică.Privirea îmi aluneca pe oţelul lucios, se oprea pe trăgaci, aştepta încordată, dar nu se auzea nici un sunet în ecoul memoriei, şi prin răsfrîn-gerea sticlei, cuvintele pe care le citeam pe-o etichetă nu risipeau nici tăceri nici aşteptări :

Army Spriugfield Rifle, Model 1878, Serial 105799...

Şi iar şi iar tăcerea nevieţii mă înconjura.Fuseseră, această carabină şi cealaltă, un

Winchester, Model 1829,

ale lui Faulkner, sau le păstrase el, le căpătase de la Ike McCaslin sau de lamaiorul De Spain, care obişnuia să meargă la vînătoare cu "winchesterul acela vechi în pădurile care se întindeau prin aceste locuri înainteainstalării fabricilor de cherestea ? Cine să o spună, cînd din portretul acela de pe perete, terminat cu cîteva săptămîni înaintea morţii şi

Category:	Uncategorized.
Rating:
Upload Date:	01/31/2009
Copyright:	Attribution Non-commercial
Tags:	literatura literatura (fewer)

Documents

People