Zelazny, Roger - Nemuritorul

Embed Doc
Copy Link
Readcast
Collections

CommentGo Back

ROGER ZELAZNY

NEMURITORUL

(This Immortal), 1966Premiul HUGO 1966 (Ex-acquo) la categoria roman

— Eşti un

kallikanzaros

! (în greacă spiriduş), proclamă ea, dintr-odată.

M-am î

ntors pe partea stângă şi am zâmbit prin întuneric.— Mi-am lăsat copitele şi coarnele la Oficiu.

— Ai auzit povestea! — Numele meu este

Nomikos!

M-am întins după ea şi am găsit-o.— De data asta ai de gând să distrugi lumea?Am râs şi am tras-o lângă min

e.

— O să mă mai gândesc. Dac-aşa se face Pământul praf...— Tu ştii că acei copii care s-au născut aici, de Crăciun, au în eisânge de

kallikanzaros

şi odată chiar mi-ai povestit că ziua ta denaştere...

— Bine, bine!...

Mi-a trecut prin minte că ea glumea doar pe jumătate. Cunoscândunele dintre lucrurile ce pot fi găsite întâmplător în Locurile Vechi,devenite acum Locurile Fierbinţi, aproape că ajungi să crezi în mituri fărăvreun efort suplimentar — cum e cazul poveştii cu spiriduşii aceiasemănând cu Pan, care se adună în fiecare primăvară să-şi petreacăzece zile cu tăiatul Pomului Lumii, doar pentru a fi împrăştiaţi în ultimulmoment de sunetul tălăngilor de Paşti.

(Cling-cling

— tălăngile,

cranţ

-

cranţ

— scrâşnetul dinţilor,

tropa-tropa

— copite

le etc.) Cassandra şi cumine nu obişnuiam să discutăm în pat probleme de religie, de politicăsau de folclor egeean (deşi, pentru mine, născut fiind în această zonă,amintirile sunt încă vii, oarecum).— Sunt jignit, am spus eu, doar pe jumătate în glumă

.

— Şi tu mă jigneşti

pe mine

...

— Îmi pare rău.M-am liniştit din nou. După un timp, i-am explicat:— Demult, pe când eram puşti, cei de seama mea mă priveau desus şi-mi ziceau „Konstantin Kallikanzaros". Când m-am făcut mai mareşi mai urât, au încetat să-mi mai spună aşa. Cel puţin când eram defaţă...— „Konstantin"? Asta era numele tău? Mă-ntrebam...

— Acum este

Conrad

, aşa că uită-l pe celălalt.— Dar îmi place. Prefer să-ţi spun „Konstantin" decât „Conrad"...— Dacă-ţi face plăcere...Luna îşi înălţa faţa răvăşită deasupra pervazului ferestrei, parcăpentru a-şi bate joc de mine. Neputând s-ajung la ea şi nici măcar la

geam, m-am uitat în altă parte. Noaptea era rece, apăsătoare şi umedă,ca întotdeauna prin părţile astea.— E greu să spui despre Comisarul pentru Arte, Monumente şiArhive al planetei Pământ c-ar avea de gând să taie Pomul Lumii, amremarcat eu, iritat.— Dragul meu kallikanzaros, replică ea, prea repede, n-am spus aşaceva. Însă an de an sunt tot mai puţini clopoţei şi nu întotdeauna ceeace contează este dorinţa. Am totuşi sentimentul că tu vei schimba într-un fel lucrurile. Poate...— Te înşeli, Cassandra...— Şi mi-e teamă, şi mi-e frig...Şi era drăgălaşă pe întuneric, aşa că am luat-o în braţe, ca s-oferesc de rouă ceţoasă, ceţoasă...

*Î

ncercând să pun ordine în problemele din ultimele şase luni, îmidau seama acum că, în timp ce noi ridicam un zid de pasiune în jurulacestui octombrie al nostru şi în jurul Insulei Kos, Pământul căzuse deja în mâinile acelor puteri care sfărâmă toate lunile octombrie. Manevratedin interior şi din exterior, forţele dezagregării finale mărşăluiau chiaratunci printre ruine — nevăzute, neîndurătoare, cu armele în poziţie detragere. Cort Myshtigo aterizase la Port-au-Prince cu vechiul

Sol

-

Bus Nine

, care-l adusese de pe Titan, dimpreună cu o încărcătură cuprinzândcămăşi şi pantofi, lenjerie de corp, ciorapi, vinuri asortate, produsemedicale şi cele mai noi benzi înregistrate în lumea civilizată. AcestMyshtigo! Bogat şi influent, jurnalist galactic. Cât de bogat, n-aveam săaflăm decât după mai multe săptămâni; cât de influent, descoperisem cunumai cinci zile în urmă.În timp ce noi rătăceam printre pâlcurile de măslini sălbăticiţi,croindu-ne drum printre ruinele castelului franc sau amestecându-nepaşii cu hieroglifele lăsate de labele pescăruşilor pe nisipul plajei umedea Insulei Kos, ne omoram timpul în aşteptarea unei răscumpărări careputea să nu vină, care n-ar fi trebuit să fie aşteptată, cu adevărat,niciodată.Părul Cassandrei are culoarea şi luciul măslinelor de Katamara.Mâinile-i sunt moi, cu degete scurte şi delicate. Ochii — negri catăciunele. E doar cu vreo zece centimetri mai scundă decât mine, ceeace-i face graţia şi mai desăvârşită, eu având mult peste un metruoptzeci. Desigur, la braţul meu orice femeie arată graţios, perfect şiimpunător, pentru că eu nu am nimic din toate astea: obrazul meu stângsemăna, la vremea aceea, cu o hartă a Africii executată din diversenuanţe de purpură, datorate ciupercii mutante cu care mă procopsisemde pe o pânză mucegăită, pe când dezgropam Guggenheim-ul pentruNew York Tour; părul începe să-mi crească la un deget deasuprasprâncenelor; ochii mei sunt desperecheaţi. (Mă uit la oameni cu celalbastru, glacial, din dreapta, atunci când vreau să-i intimidez; cel căpruieste pentru Priviri Sincere si Oneste). Port o cizmă ortopedică, deoarecepiciorul meu drept e mai scurt.Cassandra nu are însă nevoie de contraste. Ea este frumoasă.Am întâlnit-o întâmplător, am urmărit-o cu disperare şi m-am

însurat cu ea împotriva voinţei mele. (Acest ultim aspect a fost ideea ei).Eu, de fapt, nu mă gândeam la

aşa ceva, nici chiar în ziua când mi-amadus

caicul

(ambarcaţiune tradiţională din estul Mării Mediterane) în portşi când, văzând-o stând la soare ca o sirenă lângă platanul lui Hipocrate,am hotărât că o doresc. Cei din neamul „kallikanzaros" n-au prea avutveleităţi pentru viaţa de familie. Pentru mine a fost ceva ca o nouă gre-şeală.Era o dimineaţă limpede. Începea a treia noastră lună împreună. Şi,odată cu ea, ultima mea zi în Insula Kos, din cauza unui telefon pe care-lprimisem cu o seară înainte. Toate erau încă ude din cauza ploii dincursul nopţii, iar noi şedeam în curte, bând cafea turcească şi mâncândportocale. Ziua începea să-şi facă loc în lume. Din când în când sufla obriză umedă, făcându-ne pielea: ca de găină, pe sub pulovere, şi împrăştiind aburul cafelei.— „Rodos dactylos Aurora...", zise ea, atrăgându-mi atenţia.— Da, am încuviinţat, dând din cap; e, într-adevăr

, „cu degetetrandafi

rii şi frumoasă".— Să ne bucurăm de ea.— Da. Îmi pare rău...Ne terminasem cafeaua şi fumam.— Mă simt mizerabil, am spus eu.— Ştiu. Dar nu trebuie.— N-am ce-i face. Trebuie să plec şi să te las, şi asta nu-mi placedeloc.

—

S-ar putea să fie doar pentru câteva săptămâni.Chiar tu ai spus-o. Pe urmă, ai să te întorci.— Aşa sper, i-am răspuns. Totuşi, dacă va dura mai mult, o să trimitdupă tine. Încă nu cunosc toate locurile pe unde-am să hoinăresc.

— Cine este Cort Myshtigo?

— Un actor şi ziarist din Vega. Unul important. Vrea să scrie desprece-a mai rămas din Pământ. Aşa că trebuie să merg cu el, să-i arăt. Eu.Personal. Fir-ar al naibii!— Cine-şi ia un concediu de zece luni, ca să se plimbe cu barca, nuse poate plânge că se speteşte muncind.— Ba eu mă pot plânge şi-am s-o fac. Se presupune-că slujba meaeste o sinecură.

— De ce?

— În principal, pentru că aşa am făcut-o eu să fie. Am muncit dingreu, douăzeci de ani, ca să transform compartimentul de Arte,Monumente şi Arhive în ceea ce este, iar de zece ani sunt în stadiul încare colaboratorii mei se pot descurca şi singuri, în toate problemele.Aşa am reuşit să-i fac să mă lase liber, să-mi spună să mai vin pe la biroudoar din când în când, ca să semnez nişte hârtii şi între timp să fac ce-mitrăsneşte prin cap. Şi — deodată — această atitudine de ploconire, care-icere unui comisar să se joace de-a ghidul cu un scriitoraş din Vega, într-odeplasare pe care-ar putea s-o organizeze orice angajat! Doar ăştia dinVega

nu sunt dumnezei!

— Stai puţin, te rog, zise ea. Douăzeci de ani? Zece ani?Simt că mă scufund.— Tu n-ai nici măcar treizeci de ani!Mă scufund şi mai mult. Aştept. Mă scol din nou.

of 00

Leave a Comment