1

B
Discernământul - trezvia

ˇ Dacă îţi apare vreun gând în minte, trebuie să-l cercetezi spunându-ţi: ''Unde ca sfârşi acest gând? Va
sfârşi în gheenă.'' Şi astfel gândul te va părăsi lăsându-te liniştit. Deci fă cu toate gândurile la fel: îndată ce
apare un gând cercetează-l şi de este rău, taie-l degrabă.
ˇ Canonul tău să fie luarea aminte la gândurile tale şi să ai frica lui Dumnezeu spunându-ţi: ''Cum ai
petrecut timpul trecut? Mă voi pocăi măcar acum căci s-a apropiat ieşirea mea şi voi răbda pe aproapele
meu şi încercările venite de la el până ce va face Domnul mila Lui cu mine ducându-mă la starea nemînierii
scoţând din mine pizma - puiul diavolului. Petrece puţinele zile ce ţi-au mai rămas cercetându-ţi gândurile
şi împotrivindu-te celor ce-ţi aduc tulburare.
ˇ Să ai încredere că vei primi cele cerute, dar luându-le, păzeşte-le ca să rămână harul la tine, căci mulţi au
luat, dar după ce-au luat au căzut n-au păzit cu frică ceea ce-au primit.
ˇ A-şi păzi cineva inima înseamnă a avea mintea trează şi curată când este războit. Căci mai întâi alunecă
în nepăsare gândul şi când vrăjmaşul vede nepăsarea, îndată aduce războiul. De vrei să afli dacă gândul
ce răsare este duşman sau prieten, lasă rugăciune şi întreabă-l: ''Eşti de-al nostru sau al duşmanilor? Şi-ţi
va spune adevărul. Predarea vine din negrijă deci, însă să nu te împotriveşti căci aceasta doresc ei şi nu
vor înceta să te războiască, ci aleargă la Dumnezeu aruncând înaintea Lui neputinţa ta căci El va putea nu
numai să-i depărteze, ci chiar să le ia puterea de a lucra. (Supunându-te ispitei lor, rămâi în planul
gândurilor finite al aprinderii pentru ele, dar alergând la Dumnezeu, ridici inima din planul lor punând-o în
comuniune cu adâncul infinit şi iubitor de Dumnezeu. Numai venind însăşi Dumnezeu în întâmpinarea ta
cu infinitatea Lui, te ajută să te desprinzi de planul celor finite care-ţi promit satisfacţiile înguste ale unui
egoism despărţitor. Dumnezeu va putea astfel să te depărteze de cele finite, de finitul despărţitor al
demonilor şi al gândurilor pătimaşe insuflate de ei în conştiinţă şi le ia puterea asupra ta. Chiar conştiinţa
trezită a neputinţei tale te deschide infinităţii Lui căci pui în comparaţie neputinţa ta cu puterea infinită a Lui,
ba chiar trăieşti această deosebire între ele, le trăieşti simultan pe amândouă fără să le despartă, ci
conştiinţa ta umilindu-se de elanul iubirii cuprinzătoare a Lui.)
ˇ Se cere a nu-ţi lăsa mintea să fie luată de sub stăpânirea ta de oarece gânduri, căci atunci nu mai eşti
liber în întregime odată ce o parte de tine - mintea - este scoasă de sub voia ta. A aduce mintea la locul ei
este a o aduce la postul de strajă în faţa lui Dumnezeu ca un ostaş care stă de strajă în faţa Împăratului.
Atunci eşti stăpân pe ea şi pe ea şi pe tine, atunci se revarsă în tine darurile Lui, viaţa Lui, iubirea Lui
generoasă opusă egoismului pătimaş.
ˇ Cel ce cunoaşte ce a voit să facă, venind în cetate, aceea se străduieşte să o şi facă în inima lui
neabătându-se la altele pentru că altfel cade de la ceea ce caută.
ˇ Dacă nu iei aminte la tine, dacă eşti împrăştiat în tot felul de lucruri nu te poţi întâlni cu Dumnezeu şi nu
poţi prinde ajutorul ce ţi-l dă spre sporirea ta duhovnicească. Un astfel de om nu are smerenie căci mu se
întâlneşte cu mărimea puterii lui Dumnezeu în taina fiinţei sale.
ˇ Gândul şi judecata minţii implică o preferinţă pentru bine sau pentru rău, de aceea poate exista şi o
judecată sucită, şerpuită în ascuns, dar care-şi dă la suprafaţă o aparenţă de dreptate, de logică. Chiar cel
ce o formulează îşi dă în parte seama că judecata lui, la aparenţă dreaptă, este în ascuns înşelătoare şi
sucită. Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului au fost foarte preocupaţi de mijloacele prin care pot fi deosebite
aceste judecăţi sucite de cele drepte.
ˇ Osteneşte-te întru durerea inimii să agoniseşti căldura şi rugăciunea căci ceea ce le alungă este uitarea,
iar aceasta se naşte din negrijă. Cât priveşte paza simţurilor, să ştii că tot darul se dă prin osteneala inimii.
 2
B
ˇ Trezvia şi veghea este atenţia neîncetată la tine ca să nu intre nici un gând îndoielnic în privinţa calităţii
lui. Dar este şi o conştiinţă continuă a prezenţei lui Dumnezeu unită cu rugăciunea căci numai din puterea
sa omul nu poate să rămână în această trezvie în mod neîncetat. Trezvia nu este numai o atenţie cu scop
negativ de neprimire a gândurilor necuvenite, ci mai ales o lucrare pozitivă; o atârnare necontenită a
gândurilor de Dumnezeu, iar aceasta nu se susţine nici ea cu puterea noastră, ci are la baza ei un
sentiment de răspundere pe care nu ni-l impunem numai noi, ci este susţinut în noi mai ales de Dumnezeu.
În sentimentul responsabilităţii trăim relaţia justă între noi şi Dumnezeu, trăim poziţia noastră adevărată sau
suntem conştienţi de ceea ce suntem de fapt noi. Nu te poţi cunoaşte dacă nu te situezi exact unde eşti,
cum e cazul cu cei ce nu ştiu de Dumnezeu, căci a şti ce eşti înseamnă a cunoaşte relaţia ta cu supremul
izvor al existenţei tale
ˇ Uitarea este ca o luare în prinsoare de patimile sau de duhurile nevăzute care le aprind căci cel ce uită
de sine este târât de patimi şi aceasta este una cu conştiinţa dependenţei absolute a omului de Dumnezeu
Cel personal şi deci cu smerenia, cu realizarea sau înţelegerea poziţiei sale adevărate în cadrul realităţii.
Iar conştiinţa dependenţei de Dumnezeu este ca un foc continuu care-l ţine pe om treaz, este ca o ardere
spirituală continuă.
ˇ Deci dacă vrei să te izbăveşti de uitare şi de luarea în robie, nu poţi altfel decât câştigând focul
duhovnicesc care le topeşte pe toate. Focul acesta îl câştigă cineva prin dorul de Dumnezeu. Frate! Dacă
inima ta nu se osteneşte cu durere să-l caute pe Domnul nu vei putea nicidecum spori!
ˇ Păzirea inimii de toate simţirile şi cugetele superficial plăcute care stau să fure în fiecare clipă, este o
durere continuă ce i-o impui, dar nu în suportarea ei este totodată o bucurie mai înaltă.
ˇ Frate, ostaşii buni se deprind şi în timp de pace totdeauna în meşteşugul războiului căci nu se cuvine
ostaşului să iscodească în vreme de încercare, căci s-a spus: ''M-am pregătit şi m-am tulburat'' (Psalmi
118,60). Nu fi nepăsător faţă de patima care te-a biruit, nici faţă de alta căci Părinţii spuneau că nepăsarea
pierde cu totul roadele monahului. Omul trebuie să aibă grijă în privinţa războiului până la cea din urmă
suflare ca să nu cadă în cursa întinsă de preavicleanul vrăjmaş pe care să-l alunge Domnul de la noi cu
Duhul gurii Lui.
ˇ Dacă intră gândul nu te tulbura ci află ce voieşte să-ţi facă şi lucrează împotriva lui fără tulburare
chemîndu-L pe Domnul, căci nu în intrarea tâlharului în casă stă răul, ci jefuirea celor din casă. Iar de iese
cu necinste, slava este a stăpânului casei, iar necinstea a celui care a ieşit fără să ia nimic. Când vine
Domnul în pământul Iudeii, adică în inima omului, El scoate dracii; strigă deci prin urmare către El ca
macedonienii către Pavel: ''Treci prin Macedonia şi ajută-ne'' şi ca apostolii: ''Stăpâne, mântuieşte-ne că
pierim'' şi El se va scula, va certa vânturile cele gândite şi ele se vor linişti.
ˇ Fiindcă ai zis: ''nu mă folosesc de dulgheria mea'', crede-mă frate, că tu nu ştii de te foloseşti sau nu, ci
îşi bat joc dracii de tine arătând gândului tău ceea ce voiesc, spre a-ţi împlini voia ta şi a nu o asculta pe
cea a părinţilor tăi. Căci cel ce voieşte să stea în adevăr întreabă pe Părinţi de se foloseşte sau nu, şi
crede ceea ce spun ei, făcând astfel ceea ce-l foloseşte cu adevărat.
ˇ Răul constă într-o răsturnare de valori acoperită abil de minciună. Binele este prezentat drept rău, iar răul
este îmbrăcat în mantia strălucitoare a binelui; patimile care descompun viaţa, ca pricinuitoare de viaţă,
virtuţile care-l îmbogăţesc pe om sărăcindu-l, tăria stăpânirii de sine ca slăbiciune, lăsarea în seama mâniei
- ca tărie. Răul nu-l poate câştiga pe om decât mascându-se în bine, el nu poate câştiga decât dându-se
drept bine. El trăieşte în minciună de aceea viaţa care o dă este şi ea mincinoasă, un şir de spasme ale
plăcerii, continuitatea unui chin.
ˇ Iertaţi-mă pentru Domnul căci vorbesc în prostie. Domnul a spus ucenicilor Săi: ''Acum nici voi nu
înţelegeţi?''
ˇ Dreapta socoteală constă în a lucra cineva după măsura sa, căci când omul face ceva peste puterile lui
nu poate continua mult. Iar Dumnezeu nu cere nimănui ceva peste puterile sale. Fă deci după puterea ta şi
cunoaşte-ţi slăbiciunea.
 3
B
ˇ Cel ce din grabă şi nu din dispreţ pierde un lucru fără să vrea, este osândit şi el? Unul ca acesta
trebuie să se ocărască pe sine şi să ceară de la Dumnezeu iertare ca unul ce a fost fără de grijă. (în
aceasta se arată că lucrurile nu sunt de la noi, ci daruri ale lui Dumnezeu şi dispreţuindu-le noi, Îl
dispreţuim pe cel ce ni le-a dăruit. Multe din ele poartă însă întipărite şi munca semenilor noştri şi astfel îi
dispreţuim în acelaşi timp şi pe ei în efortul lor prin neglijenţa noastră.)