SCHELE CATRE CER CONSTRUCTORII GOTICULUI

MIHAI DRAGANOVICI
In rastimpul a trei secole, de la 1050 la 1350, Franta a extras milioane de tone de piatra pentru a nalta 80 de catedrale, 500 de biserici mari si cteva zeci de mii de biserici parohiale. In aceste trei secole, Franta a pus n miscare mai multe blocuri de piatra dect Egiptul n oricare perioada din istoria sa cu toate ca marea piramida are ea singura un volum de 2 500 m3. Fundatiile marilor catedrale coboara pna la zece metri adncime adica nivelul mediu al unei statii de metrou parizian alcatuind n unele cazuri o masa de piatra tot att de considerabila ca partea vizibila de deasupra solului. In Evul Mediu exista cte o biserica pentru fiecare 200 de locuitori". Cu aceste cuvinte si ncepea cartea sa Constructorii catedralelor ? tradusa la noi cu titlul Constructorii goticului ? Jean Gimpel. Tot el a scris o alta carte tradusa si aceasta despre revolutia industriala a Evului Mediu". In fond, si aparitia goticului a fost tot o revolutie. In 1968, la Paris, a fost organizata, sub patronajul lui Andr Malraux, o impresionanta expozitie Europa gotica". Pentru ca goticul a fost cel mai raspndit stil artistic al Evului Mediu. Puternice influente au ajuns pna n cele doua tari romne extracarpatice. Dar cum s-a produs revolutia gotica"? La nceputul secolului XII, societatea feudala occidentala intrase ntr-o perioada de tranzitie. Lumea se schimba. Vechii nevoi de solidaritate si autoritate princiara pe plan politic, paterna pe plan social , careia i corespundea, arhitectural, att de bine stilul romanic, i ia locul aspiratia catre ruperea constrngerilor. Burghezul nu mai are nevoie de autoritatea paterna a nobilului, care i ia sub forma de taxe cstigul sau. La rndul lor, principii, ca sa frnga rezistentele si suveranitatile ce le farmitau stapnirea, vor o lume mai bine structurata, pe verticala, nu pe orizontala. Nu ntmplator, prima capodopera gotica a fost bazilica regala de la Saint Denis. Aceeasi nevoie de autonomie si n snul familiei, unde copiii ncep sa se bucure de o anume independenta economica, iar sotul nu mai are dect gestiunea bunurilor sotiei sale, de care da socoteala. Tuturor acestora le corespunde goticul, cu avntul sau pe verticala, cu privilegierea luminii n locul umbrei. Sau, cum spunea Ervin Panofsky, teologii vor acorda mai multa importanta luminilor Noului Testament care se opune tenebrelor si legilor oarbe evreiesti". Cruciada catedralelor" ce si are originea n nca piosenia omului care se transforma din medieval n modern a declansat o adevarata competitie pentru recorduri: ct mai nalt, ct mai sus, ct mai mare. Apoi, ntr-o buna zi, undeva pe la sfrsitul secolului XIII, entuziasmul a scazut considerabil. Credinta nu mai este

aceeasi. Vin ciuma, razboiul de 100 ani. In Germania, neatinsa de razboi, suflul se mentine nca o vreme. Goticul si terminase nsa rosturile. Pentru ridicarea acelor constructii ceresti, ce au uimit atunci si uimesc si astazi, a fost nevoie si de acea revolutie industriala a Evului Mediu", chiar daca denumirea este discutabila.

Cine erau donatorii?

Constructia unei biserici era opera mai multor contribuabili. Acestia puteau fi credinciosi, oameni ai Bisericii sau confrerii al caror scop de constituire era chiar acela de a contribui la terminarea constructiei. Cnd sanctuarul respectiv poseda relicve pretioase care atrageau multi pelerini, donatiile lor reprezentau un aport substantial. O alta sursa erau indulgentele vndute pentru rascumpararea pacatelor. Erau cazuri n care regii trimiteau scrisori catre prelatii din regatul lor, prin care le cereau sa contribuie financiar la asemenea proiecte. Alte ori erau folositi bani proveniti din impozite. In unele cazuri, marii nobili care aveau multe pacate sa-si reproseze, tineau sa se curete" prin donatii generoase catre o catedrala n curs de constructie. In altele exista dorinta de a-si vedea contabilizata contributia la un bun public, vanitatea, presiunea sociala dar si interesul dintr-un motiv sau altul. Si dupa ce se reusea strngerea fondurilor necesare pentru nceperea lucrarilor se putea da semnalul de pornire.

Ct timp dura santierul?

In afara perioadelor n care aveau loc razboaie, ritmul lucrarilor de pe santier varia n functie de nivelul mijloacelor de finantare. Dar n cazul n care acestea existau n masura suficienta, constructorii puteau lucra destul de repede, caci tehnicile de constructie si de organizare a muncii din perioada gotica" le permiteau acest lucru. Astfel, catedrala de la Monbtpellier, care are o suprafata de 1 500m2, a fost terminata n trei ani (1263-1266). Dar, n general, constructia unei catedrale dura cteva zeci de ani ba chiar si cteva secole. Acest lucru explica de ce la un acelasi edificiu pot exista parti cu stiluri diferite ce corespund epocilor n care au fost construite. O amprenta importanta au lasat-o si progresul tehnic, constructorii ce s-au perindat pe santier cu metodele, obiceiurile si gusturile lor.

Sunt si constructii care nici pna n ziua de azi nu sunt terminate definitiv. Mereu mai apare cte ceva de facut sau rectificat la ele. Cazul cel mai renumit l constituie Domul din Kln. Pe locul unde se ridica astazi Domul a, existat nainte un lacas de cult, care data din 313 d.C. Acesta a fost nlocuit n secolul IX de o noua constructie, terminata n 870 si numita Domul Vechi". Epoca gotica impune nsa schimbarea, si astfel, la 15 august 1248, se pune piatra de temelie a noii catedrale gotice. Actuala nfatisare a Domului a rezultat dupa doua perioade de constructie. Prima a nceput n 1248 si s-a terminat n 1560, cnd cladirea a fost acoperita, iar restul lucrarilor sistat. Aproape patru secole va ramne constructia astfel, urmnd ca lucrarile sa fie reluate odata cu reconsiderarea artei medievale, respectiv a celei gotice de catre romantism. In anul 1842, regele Prusiei, Friedrich Wilhelm IV, da semnalul de rencepere a lucrarilor. Dupa nici patru decenii, n 1880, se pune ultima piatra la turnul de sud. Dupa 632 ani, constructia Domnului se ncheie. Si ea reprezinta un moment cu o arhitectura unitara, datorita faptului ca toate lucrarile au respectat pe ct s-a putut planurile initiale. Perioada n care Domul a ramas intact a durat foarte putin, caci deja pe la 1900 apar primele stricaciuni provocate de intemperiile vremii. Apoi, n timpul celui de-al doilea razboi mondial, 14 bombe i distrug bolta, stricaciuni aparnd si la exterior. Dar chiar si n timp de pace se lucreaza n permanenta la mentinerea frumusetii sale, din cauza poluarii mediului care afecteaza cladirea destul de mult. De fapt, de mult timp la Kln circula o vorba : In momentul n care se va termina Domul, va veni sfrsitul lumii". O importanta majora n desfasurarea lucrarilor au avut-o tipul si provenienta materialelor.

De unde veneau materialele?

Ele erau cteodata furnizate de donatori, proprietari de cariere sau de paduri. Starea proasta a drumurilor impunea utilizarea de preferinta a cailor fluviale si, cteodata, a celor maritime. Aceasta a fost cazul ctorva catedrale din Anglia, executate din piatra extrasa din nord-estul Frantei sau din Normandia. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, pentru a repera ravagiile suferite de bisericile din Marea Britanie, s-a adus din nou piatra din Normandia. Si n Ile-de France, bisericile au profitat de o densa retea fluviala ce facilita legatura ntre cariere si santiere; de fapt peste to unde configuratia geografica permitea acest lucru, transporturile pe apa au jucat un rol important.

Dar oricum vor fi fost aduse materialele, pretul transportului, de multe ori crescut de taxele de pe parcurs, era foarte mare, sporind uneori si de sase ori costul pietrei. Acest lucru a dus la aparitia atelierelor de cioplit piatra n cadrul carierelor, astfel reusindu-se reducerea la jumatate a greutatii transportate fata de cea a blocurilor brute. Utilizarea pietrei pregatite" a accentuat dezvoltarea metodelor de geometrie si stereotomie, indispensabile pentru prelucrarea n avans a pietrei, ca si dezvoltarea standardizarii si reducerea numarului de modele pentru piatra de prelucrat. Lemnul circula mai usor dect piatra, el putnd sa pluteasca, dar presiunea asupra padurilor a fost att de mare datorita cresterii demografice si a dezvoltarii oraselor, nct bucatile de dimensiuni mari au devenit dificl de gasit. In nsemnarile abatelui Suger despre ridicarea bazilicii de la Saint-Denis se considera un miracol faptul ca au fost gasiti doisprezece arbori identici n aceeasi padure, din care s-au putut face grinzi pentru constructie. In scrierile hagiografice se gasesc descrise minuni care erau atribuite sfintilor. Este mentionat Sf. Yves, care a alingit lemnul prea scurt pentru a putea fi folosit la grinzi. In alte tari s-a recurs la importuri. Astfel, n Anglia s-a adus lemn din Scandinavia si Germania de Nord. Aceasta situatie a avut si partile ei bune, caci astfel constructorii au fost nevoiti sa reduca folosirea lemnului. Si aceasta economie se putea realiza cel mai usor la schelele ce erau folosite pe santiere, prin reutilizarea lemnului. Lipsa arborilor de dimensiuni mari s-a repercutat si asupra diametrelor trunchiurilor folosite la constructia sarpantelor. Dar micsorarea acestora a atras dupa sine si o mbunatatire a tehnicii, astfel putndu-se realiza bolti de naltimi mult mai mari. Dimensiunea si calitatea acestor constructii depindea, ca si n ziua de azi, de cei ce lucrau la ele.

Cine lucra pe santier?

Mna de lucru era asigurata n principal de profesionisti, dar se mai ntmpla ca la lucrari unde trebuiau efectuate doar manevre (transportul pietrelor, al mortarului, al pieselor de sarpanta sau al apei) sa fie folosite persoane venite benevol pe santier. Gestul lor era astfel cunoscut, lucru care le mbunatatea imaginea, totul contribuind la salvarea sufletului lor si la atragerea altora, dornici sa le imite exemplul. Unele activitati se ntindeau pe mai multe generatii. De aceea trebuia realizata unitatea lucrarilor de-a lungul ntregii perioade si n acelasi timp trebuiau preluate si noutatile tehnice si artistice aparute ntre timp, astfel nct constructia sa ramna un organism viu. Astfel a aparut o organizatie, care a devenit cunoscuta n special n sec. XIX sub numele de Bauhtte. Izvoarele din sec. XII si

XIII nu spun prea multe despre alcatuirea acestor organizatii, dar n scrieri de la sfrsitul Evului Mediu se afla mult mai multe amanunte despre activitatea lor n timpul constructiei marilor catedrale. Sarcinile lor nu erau numai de natura tehnica si artistica. Trebuiau sa se ocupe si de toata partea financiara si sa introduca n activitatea lor ierarhia sociala din vremurile acelea. Astfel, regele participa la acest proces ca si zilierul sau celelalte paturi sociale ce se aflau ntre ei. Coordonarea sincrona a activitatilor era realizata de un mester care se remarcase prin calitatile sale profesionale si prin spiritul sau organizatoric si de comanda. Acesta era de obicei un pietrar sau zidar care lucrase deja la alte constructii si avea o experienta acumulata. Mesterii se numarau printre personalitatile vremii, avnd de multe ori relatii de prietenie cu episcopii sau regii cu care lucrau mpreuna la finantarea si chiar la proiectarea cladirii. Un mester avea n general echipa sa cu care se deplasa de pe un santier pe altul, urmndu-l. Cteodata ramneau mai multi ani pe acelasi santier. In timpul sezonului rece, munca ncetinea sau se oprea definitiv, iar muncitorii erau trecuti n atelier, unde ciopleau piatra n avans, trasau si taiau lemnul de sarpanta. Metodele aparute n perioada gotica permiteau acest sistem de prefabricare". Persoana care avea privirea de ansamblu asupra a tot ce se construia pe santier era ceea ce noi numim azi arhitectul". Acesta controla personal lucrul la proiectele sale si se afla n strns contact cu sculptorii n piatra si n lemn si cu pictorii. Arhitectul era un om de lume, care clatorise mult si deseori era si foarte cultivat, astfel nct se bucura de un prestigiu social foarte mare. Din aceasta cauza, n special de la jumatatea secolului XIII, ncep sa apara n diverse constructii inscriptii evocnd numele principalului responsabil pentru lucrare arhitectul. Astfel, la Reims, pe piatra funerara a arhitectului Hugues Libergi, mort n 1267, ni se reaminteste ca el a nceput constructia bisericii Saint-Nicaise, iar lnga aceasta sunt reprezentate instrumentele sale de lucru: rigla, compasul si echerul. Capul limpede" al tuturor activitatilor de pe santier era nca un delegat al celui care daduse comanda constructiei; o persoana competenta din punct de vedere tehnic, capabila sa faca toate calculele necesare si sa asigura platile. Acestea putea fi un calugar, un fost cleric sau un laic, care cteodata si asuma chiar si o functie analoaga cu cea a unui arhitect. Putini dintre muncitori erau angajati acolo unde locuiau. Cei mai multi dintre ei mergeau n grup de pe un santier pe altul, aflnd de posibilitatile de angajare din zvonuri, de la calatori sau de la organizatiile de solidaritate ntre muncitori. Asemenea organizatii existau la acea vreme deja n Germania si Italia. Autoritatile laice si religioase care comandau lucrarea nu vedeau nsa cu ochi prea buni aceste lucruri, care puteau da nastere la actiuni colective si puteau creste costul minii de lucru. De multe ori autoritatile au ncercat sa le reprime.

In 1189, Conciliul de la Roma interzicea asemenea asociatii, iar n 1326, un decret al Conciliului de la Avignon denunta asociasiile, ligile si societatile de ajutor reciproc nerecunoscute oficial drept confrerii religioase. In schimb, pentru a creste entuziasmul muncitorilor de pe santiere, le erau oferite numeroase avantaje: 52 de duminici erau libere, iar lucrul se oprea smbata la amiaza. Sarbatorile reprezentau aproximativ 30 zile pe an. Ziua de lucru urma traiectoria soarelui: iarnase lucra n medie 8,45 ore, iar vara cte 12,15 ore, cu pauze pentru baut si odihna. Munca pe care o prestau era usurata sau ngreunata de ustensilele folosite.

Care erau uneltele?

Muncitorii dispuneau pe santier de un echipament de ridicare pornind de la simplul troliu actionnd asupra unei corzi ce trecea peste un scripete sustinut de un stlp, pna la macaraua pivotanta care permitea ridicarea de greutati importante, datorita unei asau mai multor roti de veverita", actionate din interior de oameni; roti ce antrenau un ax pe care se nfasura cablul ce sustinea sarcina. A aparut ideea ca la transportul pe pante line sa se nlocuiasca cu o roata una dintre cele doua persoane care transportau ncarcatura pietre sau mortar cu un fel de targa, astfel aparnd roaba. Utilajele muncitorilor nu erau foarte diferite de cele care se folosesc n zilele noastre pe santierele mici: ciocanul, mistria, lopata, dalta, spitul, foarfeca, fierastraul, burghiul, rindeaua etc. Nici instrumentele tmplarilor si cele ale pietrarilor nu se deosebeau mult de cele folosite n ziua de azi; rigla, firul cu plumb, echerul, compasul si nivela (cu o forma diferita fata de nivelel cu bula folosite azi). La esafodaje erau folosite piese de lemn decojit recent, iar uneori, bucatile de ramuri erau valorificate pentru a sustine schelele orizontale pe care cleionajele formau pasarele de circulatie. Asamblarea lor era asigurata cu ajutorul frnghiilor, asa cum se facea nu cu mult timp n urma pe santierele neechipate cu tevi metalice industriale. Pe masura ce se ridicau peretii, esafoadele se sprijindeau pe ei. Gaurile neastupate ale schelelor n multe din zidurile epocii romanice atesta aceasta practica care s-a perpetuat pna n epoca gotica. Masivele bolti romanice necesitau o mare cantitate de lemn. La sistemul gotic existau la exterior schele ce sustineau nervurile si care erau reutilizate; compartimentarile nu necesitau dect cofraje sumare de care te puteai dispensa la partea inferioara a boltilor, la nivelul ruperii", acolo de unde porneau diferitele nervuri. Schelele se sprijineau pe pereti, deasupra locului de unde ncepeau boltile, iar esafodajele pe care lucrau muncitorii se sprijineau pe ambele parti ale peretilor, caci datorita marii naltimi a boltilor catedralelor si tinnd cont de ntinsa suprafata acoperita a edificiilor, ar fi fost nevoie de

paduri ntregi pentru a construi esafodajele de la baza, de la nivelul solului. Accesul la aceste esafodaje se facea pe niste scari n spirala construite odata cu zidurile, scari care se regasesc n toate catedralele. Datorita faptului ca ridicarea acestor edificii dura chiar mai multe generatii, ar fi cazul sa ne ocupam si de desfasurarea lucrarilor.

Care erau marile etape ale constructiei?

Punerea primei pietre a unei catedrale constituia obiectul unei ceremonii la care participa episcopul sau arhiepiscopul respectiv. Dar n multe cazuri se utilizau deja fundatii existente. Astfel, la Chartres, se pot observa substructurile a patru catedrale succesive construite una n interiorul celeilalte ca papusile rusesti , din vremea merovingienilor si pna n sec. XIII. Constructia ncepea cu corul altarul, caci acest lucru permitea, chiar nainte de terminarea totala a navei, tinerea slujbelor. Planul general al unei biserici respecta forma unor figuri geometrice precise, simple si usor de trasat pe sol, care formau un cadru general ce putea fi apoi mpartit pentru a obtine pozitionarea fiecarui element din biserica: corul cu altarul, transeptul, navele si celelalte elemente. Dar era posibil ca de-a lungul anilor, datorita faptului ca fiecare echipa de constructori care s-a succedat avea ideile si obiceiurile sale, instrumentele sale de masura, planul original sa se deformeze cteodata mai mult sau mai putin. Dupa ce erau ridicate zidurile, se monta sarpanta, chiar nainte de a construi bolta. Acest lucru permite ca partea construita sa fie acoperita, astfel ca lucrurile puteau continua n interior, la adapost de intemperii. Acest lucru era o conditie sine qua non n regiunile ploioase, unde s-a nascut stilul gotic, caci mortarele de var folosite se uscau foarte ncet, iar aversele ce ar fi cazut pe bolti le-ar fi facut sa pice. Pe de alta parte, pe sarpante se montau mecanismele de ridicare a materialelor pentru bolti. In plus, sarpantele asigurau, n lipsa boltilor, o legatura ntre peretii laterali ai edificiului, expusi la presiunea vntului, si aveau n acelasi timp si rolul de a se opune presiunii arcelor butante ce ar fi trebuit sa preia presiunea datorata boltilor. Caile de circulatie verticale utilizate de muncitori se ridicau o data cu peretii, caci scarile erau ncorporate acestora din urma. Construind contraforturile si arcele butante, se amenajau si pasarele n jurul acoperisului pentru a permite ntretinerea acestuia si a facilita lupta mpotriva incendiilor. Constructia, sau cel putin partea prevazuta a fi terminata, ajungnd la final, avea loc o ceremonie de sfintire a edificiului si deschiderea acestuia pentru credinciosi. RHITECTURA BISERICEASCA Page 1 of 1

ELEMENTE DE ARHITECTURA BISERICEASCA, EXEMPLE DE BISERICI SI LOCUL ACESTORA Stilul gotic

Blog Homepage Newer Entries Older Entries

14th May 2007, 20:05 Numit si ogival (stilul arcului ascutit). Se naste din arta romanica, in a doua jumatate a secolului XII sub influenta Cruciadelor, a scolasticii si a misticismului religios. Arta gotica datoreaza mult contributiei masive a societatii laice, fiind creata si reprezentata de mesteri si artisti laici, cu concursul material si moral al multimilor de credinciosi, dar inspirata si patronata tot de clerul Bisericii. Pe cand in perioada romanica bisericile cele mai importante care s-au cladit erau abatiile (bisericile marilor manastiri ale ordinelor calugaresti), gloria stilului gotic sunt catedralele. Arhitectii, mesterii constructori si lucratorii (zidarii, pietrarii, decoratorii, sculptorii, pictorii etc.) au inceput in sec. XIII sa se organizeze in adevarate corporatiuni ambulante, raspandite mai ales in Germania si Anglia ; acestea stau la originea asociatiilor de francmasoni (zidari-liberi) de mai tarziu. In comparatie cu stilul romanic, stilul gotic se distinge prin urmatoarele caractere generale : a) Planul predominant e cel de cruce latina (romana), iar edificiile sunt de dimensiuni mari. b) Zidurile masive din stilul romanic sunt inlocuite cu ziduri mai subtiri si inalte, sprijinite la exterior de contraforti in forma de arcuri butante (proptitori ingusti si inalti, meniti sa preia o parte din greutatea boltilor). c) Interiorul e impartit (ca si la basilici) in mai multe nave longitudinale, (trei sau cinci), delimitate prin siruri de coloane subtiri. d) Elementul nou si specific stilului gotic e arcul frant sau ascutit (unghiul format de intretaierea a doua segmente de cerc), dar mai ales ogiva si bolta ogivala (bolta sprijinita pe doua arcuri diagonale de sustinere, care se incruciseaza in punctul de cheie a boltii). Elementele acestea aparusera sporadic, inca din sec. XII, la unele catedrale romanice din nordul Frantei. e) Dintre incaperile bisericilor de tip romanic dispar nartica de la fatada si criptele de sub chor, dar se mentin deambulatoriile, formate din siruri de coloane, iar absidele altarului sunt mai mult poligonale decat semicirculare, fiind flancate spre exterior de mici capele. f) Ferestrele sunt foarte numeroase, largi si inalte, terminate in forma de rozeta sau de flacara si impartite longitudinal prin colonete, avind geamuri multicolore (vitralii translucide), care dau interiorului lumina multa (goticul a cultivat cel mai mult arta vitraliilor, dintre care unele cuprind o minunata iconografie a sticlei colorate, fiind adevarate opere de arta). g) In ornamentatia interioara pictura este intrebuintata mai putin ; predomina (mai ales la exterior) sculptura monumentala (statuara).

Stilul gotic decade in sec. XVI, cand este concurat din ce in ce mai mult de arta noua a Renasterii.

Monumente reprezentative Ca monumente celebre ale stilului gotic in arhitectura bisericeasca, amintim: In Franta (patria stilului, care, impreuna cu Germania, are cele mai multe biserici gotice) : - Catedrala Notre-Dame din Paris, construita intre 1163- 1245 si remaniata in sec. XIV, cu cinci nave, galerii si un transept; - La Sainte Chapelle din Paris, construita de Ludovic cel Sfant in sec. XIII ; - Catedrala din Reims (catedrala incoronarii regilor Frantei), construita in secolele XIII-XIV, lunga de 138,70 m, vestita prin decorul ei sculptural, cu cea mai impunatoare fatada principala din toata arta gotica; - Biserica manastirii Saint-Ouen tot din Rouen (secolele XIV-XVII), remarcabila prin dimensiunile ei si prin splendoarea decoratiei sculpturale; - catedrala din Riga (sec. XIII), socotita in general ca o capodopera a stilului gotic si una din bisericile cele mai mari din lume (suprafata 8000 m2, lungime 143 m., latimea 65 m. si inaltimea 43 m); - Catedrala din Laon (sec. XII), cu cele mai frumoase turnuri de tip oriental, socotite printre cele mai reusite produse ale geniului constructiv francez din Evul-Mediu ; Stilul baroc Permalink | 0 comments | 2 trackbacks | Post Comment 14th May 2007, 20:03 In sec. XVII, stilul Renaissance degenereaza, prin excesul de ornamentaie, dand nastere stilului numit baroc. De la spaniolul barrueco (scoica sau perla neregulata) adica neregulat, bizar, ciudat sau curios - numit si stilul iezuit (fiindca a fost cultivat si raspandit mai ales de calugarii iezuii), este denumirea care se da de obicei fazei avansate a Renasterii. In Italia, "stilul baroc" s-a nascut si s-a dezvoltat mai mult, ca o reacie religioasa impotriva caracterului profan al Renasterii, reacie patronata si dirijata de conducerea Bisericii catolice, care urmareste pe de o parte sa purifice arta Renasterii de excesele ei laicizante si pagane, iar pe de alta sa atraga sufletele credinciosilor, utilizand arta ca un mijloc de lupta impotriva protestantismului (de aceea stilul baroc e numit si stilul Contra Reformei). Caracterele generale ale stilului Barocul e de fapt o dezvoltare si amplificare a formelor clasice din Renastere, cu amanunte si tendine noi : edificii colosale ca proporii si cu infaisare dramatica, faade fastuoase cu frontoane modificate in diverse sensuri, turnuri duble, cupole inalte si diforme, cladiri-anexe frumos impodobite, ferestre de forme neregulate. In decoraia picturala se renuna la temele profane si pagane (nudurile si tipurile mitologice) ; in schimb, ornamentaia se imbogaeste excesiv, cu coloane-rasucite in forma de spirala, cu figuri fantastice. Liniile drepte se indoiesc, formele ovale se arcuiesc si iau forme din ce in ce mai sinuoase, suprafeele netede dispar cu totul sub povara de ornamente. Edificiile devin mai mult pretexte pentru decor sau conglomerate de ornamente

dintre cele mai variate si mai bizare. In interior impresioneaza risipa de aur, argint, matasuri si tapierii bogate, mobilier bogat si luxos. Dintre artistii reprezentativi mai de seama ai acestui stil amintim pe arhitecii Borromini, Pernini (autorul porticului din faa bisericii Sf. Petru), Longhi, Sardi s.a. Dintre pictori, pe italianul Caravaggio (+ 1609). Dintre monumentele religioase mai importante ale stilului baroc amintim : In Italia: bisericile Santa-Agnese (opera lui Borromini), Sf. Suzana si Santa Maria a Victoriei si capelele Sf. Andrei-Quirinal si Sf. Cecilia, toate din Roma ; biserica Santa Maria-Novella (cea Noua) din Florena s.a. In Franta: bisericile Saint Gervais (Sf. Gherasie) si Saint-Paul, Saint-Louis din Paris (ultima, biserica iezuita) s-a. In Germania: domul din Salzburg (azi in Austria), biserica Sf. Gaetan a Theatinilor din Miinchen, catedrala din Passau (construita de arhiteci italieni) s.a. In Belgia si Olanda: biserica Iezuiilor din Bruxelles, biserica din Antwerpen (cu pictura stil Rubens), catedrala din Namur (sec. XVIII) s.a. In Elvetia: biserica Iezuiilor din Lucerna. In Spania: biserica Sf. Andrei din Valencia s.a. In Rusia: Catedrala "Aratarea Domnului" din Leningrad (1761).

Permalink | 0 comments | 0 trackbacks | Post Comment Neoclasicismul 14th May 2007, 20:01 Ultimul aspect pe care il ia Renasterea tarzie in arta Apusului poarta denumirea de Neo-clasicism sau academism. Nascut in sec. XVIII ("secolul luminilor"), sub influena filosofiei si a literaturii iluministe germane (Lessing, Goethe, Kiopstok, Herder) si a studiilor de arheologie clasica (sapaturile de la Pompei), neoclasicismul se manifesta ca un curent de excesiva admiratie pentru arta clasica pagana si de reintoarcere la liniile ei simple si clare, ca o reacie impotriva formelor bizare si artificiale, in care barocul si rococo-ul inecasera puritatea formelor iniiale ale Renasterii, din secolele XV si XVI. Se cauta deci a se inlatura nu numai inovatiile baroce si rococo, ci si innoirile care nu consunau cu cele antice. Pe din afara, bisericile de stil neoclasic seamana cu niste temple antice, grecesti sau romane, cu coloane. Pe cand arta Renasterii reprezenta o interpretare noua a formelor antice, neoclasicismul nu ne da decat copii sau reproduceri fidele, mai mult sau mai putin izbutite, ale monumentelor artei clasice pagane. In interior, bolile sunt decorate cu ornamente in relief si cu picturi in fresca.

Transeptul lipseste uneori (fiindca nu se gaseste totdeauna in templele antice), iar absida altarului isi reia forma clasica de semicerc, pe care o aveau basilicile pagane si crestine din antichitate.

Dintre monumentele religioase care se incadreaza in acest stil, amintim, de exemplu : biserica Sainte-Genevieve din Paris, construita intre 1745-1780 de arhitectul Soufflot, ca un templu grec cu coloane si cupola inalta de 80 m (transformata de la Revoluia franceza in Pantheon naional sau mausoleu al personalitailor ilustre ale Franei), manastirea Capuinilor din Paris (cu incinta ca un atriu doric), La ChapelleExpiatoire din Paris (de Fontaine), biserica Saint-Philippe-du-Roulle din Paris (de tip basilical antic) s.a.

Stilul rococo

Permalink | 0 comments | 0 trackbacks | Post Comment 14th May 2007, 19:59 Faza ultima a barocului, din a doua jumatate a secolului XVIII poarta in general denumirea de Stil rococo (de la franuzescul rocaille, scoica), adica rotund, incarcat, impopoonat, numit in deradere si stilul peruca (Das Aufgebauschte). Se naste tot in Italia, ca o exagerare a barocului. Creeaza mai mult opere laice (palate), dar si cateva biserici care se disting prin elegana, decor bogat si rafinat, de un gust feminin. Liniile drepte sunt inlocuite prin curbe, cercul, cu ovalul. E o arta feminina, de un gust senzual, in care artistii pun accentul pe amanuntele si rafinamentul decorului ; arhitectul devine de fapt un decorator. Ca monumente religioase reprezentative ale stilului rococo amintim : In Italia: bisericile Sf. Magdalena (de arhitectul Sardi, sec. XVIII) si Sf. Balbina (de Juvara, sec. XVIII), din Roma; bisericile Annunziata si Sf. Clara din Neapole, Santa Croce si Santa Chiara (Sf. Clara) din Lecce, catedrala din Siracusa, biserica Iezuiilor din Veneia (opera lui Domenico Rossi) s.a. In Franta: Capela palatului din Versailles (langa Paris), Oratoriul din Avignon, capela Visitatio din Le Mans s.a. In Germania: bisericile Frauenkirche (Sf. Fecioara, protestanta) si Hofkirche (biserica palatului) din Dresda (cea de a doua, biserica catolica), Sf. Clement din Munster, Sf. Paulin din Trier, Capela episcopala din Wurzburg (sec. XVIII) s.a. Permalink | 0 comments | 0 trackbacks | Post Comment

Bisericile din lemn

14th May 2007, 19:47 Monumentele cele mai caracteristice pentru arhitectura religioasa a romanilor transilvaneni sunt bisericile de lemn. Foarte numeroase in toata regiunea muntilor si mai ales in Maramures si Crisana, ele preced arhitectura de zid si de piatra, desi, data fiind lipsa de rezistenta a materialului lemnos, din care sunt facute nu ni s-au putut pastra exemplare prea vechi (despre una din bisericile din Ieud-Maramures se pretinde ca ar fi din anul 1364, iar o biserica din Apsa de Mijloc ar fi fost construita la anul 1400, desi exemplarele cele mai vechi, sigur datate, provin din secolele XVII si XVIII), Construite de obicei pe coline care domina satele si imprejurimile,

bisericile acestea se ridica pe o temelie (un soclu) din pietre sau pe talpi groase din lemnul cel mai durabil (stejar, tisa). Ceea ce deosebeste bisericile de lemn transilvanene de cele din alte parti ale tarii si constituie punctul de greutate al artei lor constructive este turnul-clopotnita ridicat peste pronaos. De o inaltime considerabila in raport cu restul edificiului, el tisneste deasupra acoperisului ca un adevarat turn de catedrala gotica, dand partii superioare a bisericilor un aer exotic.

O ornamentatie sculpturala bogata, variata si lucrata cu indemanare, imbraca, la multe din bisericile transilvanene de lemn, capetele grinzilor care sustin acoperisul, stalpii si cosoroaba pridvorului, chenarele de usi (portalurile) si ferestre, nervurile boltilor (imitand pe cele de piatra ale bisericilor gotice) cu crestaturi minunate si motive populare de veche traditie (forme geometrice, flori sau stele incercuite, ramuri, motivul solar, roza vanturilor, rozete, sarpele, franghia rasucita) sau imprumutate din arta mai noua a bisericilor de piatra (frunza de vita, frunza si vrejul de acant, laleaua s.a.).

Putandu-se demonta si reface usor, unele biserici din lemn au fost transportate din locul de bastina in alte parti (ca cele refacute de Patriarhul Justinian la Techirghiol, la Dragoslavele si la Suesti-Cermegesti). Trei au fost aduse in Muzeul Satului din Bucuresti, ca exemplare ale artei arhitectonice populare (una din DragomirestiMaramures, 1727, alta din Rapciuni-Moldova, 1773, si alta din Turea, judetul Cluj, sec. XVIII).

Permalink | 0 comments | 0 trackbacks | Post Comment Arhitectura din Transilvania 14th May 2007, 19:43 Cele mai vechi biserici ortodoxe care ni s-au pastrat in Transilvania sunt cele de piatra, din tinutul Hunedoarei si Zarandului, construite in secolele XIII si XIV. Ca plan si structura acestea sunt foarte variate. Unele din ele (ca cea din Densus, de langa orasul Hateg) amintesc monumente mult mai vechi din arhitectura crestinaorientala (naos aproape patrat, acoperit cu turla de tip romanic pe baza cubica si sustinuta pe patru stalpi puternici de piatra asezati in mijlocul navei si legati intre ei prin arcuri centrate, altar semicircular, cu o incapere dreptunghiulara pe iatura de sud) ; altele (ca cele din Streiu, Cincis si Santa Maria-Orlea, azi calvina reformata) sunt alcatuite dintr-o nava dreptunghiulara acoperita cu bolta semicilindrica, cu absida dreptunghiulara la est, acoperita cu calota sau bolta cu nervuri, si un turnclopotnita inalt la vest, legandu-se astfel mai mult de arta romanica, de tip lombard, cu unele influente gotice.

In a doua jumatate a secolului XIV, calugarul Nicodim si ucenicii lui din Tara Romaneasca zidesc biserica manastirii Prislop, singura biserica de tip treflat (cu turla pe naos) din Transilvania (refacuta in secolele XVI si XVIII). Celelalte biserici manastiresti sau parohiale, atestate de documente in aceeasi vreme manastirea din Cuhea, manastirea din Peri, manastirea ortodoxa din Scorei, intemeiata de Mircea cel Batran la 1391, biserica Sf. Paraschiva din Rasinari, zidita de Radu I s.a.), au disparut de mult.

In cursul secolului XV, bisericile din Criscior (ctitoria jupinului Laslau Balea din 1404), Ribita (zidita de jupanul Vladislav si jupanita Stana, 1417), Zlatna (1424, refacuta) continua planul si formele celor din secolul anterior (turn-clopotnita la fatada, naos si altar dreptunghiular), cu influente gotice. Biserica din StreiuSingeorgiu (1409) are planul in cruce, cu un turn lanterna peste punctul de intretaiere a bratelor crucii (plan asemanator, in cruce greaca, cu turla scunda pe naos si altar semicircular, are si biserica manastirii "Saraca" sau Sumig, din Banat, langa Semlacul Mic, tot din sec. XV). Biserica fostei manastiri Ramet (1487) adopta planul bizantin drept (fara turla), adaugand la fatada de vest un turn masiv de aparare, cu trei etaje. Din aceeasi, epoca dateaza biserica Sf. Nicolae din Hunedoara (plan de cruce greaca inscrisa in dreptunghi, cu turn-clopotnita masiv la fatada de vest).

De la sfarsitul secolului XV sau inceputul secolului XVI dateaza unele biserici ctitorite de Stefan cel Mare in nordul Transilvaniei, ca cea din Feleac (langa Cluj, 1489, restaurata) si cea din Vad (stil moldovenesc, plan treflat). Ctitoriile ulterioare din sudul Transilvaniei, ale voievozilor Tarii Romanesti din sec. XVII, ca biserica din Porcesti a lui Matei Basarab sau bisericile brancovenesti din Sambata, Poiana Marului si Fagaras (Sf. Nicolae, 1697), apartin tipului muntenesc din epocile respective, cu unele note caracteristice regiunilor in care sunt zidite. Din acelasi secol avem insa si biserici transilvanene de piatra sau de zid, ridicate de ctitori localnici, cu planul longitudinal al bisericilor de lemn, ca cele din Bucium-Fagaras (1603), Sirbi-Suseni din Maramures (1665), Silvasul de Sus (1665), Cluj-Manastur (1696) s.a.