la ieşire. Exact atunci mă abordează doi indivizi: un negru voinic cu şapcă de şofer şi unul înalt şi slab cu nasul lung, care seamănă cu un pelican sfârşit de oboseală după ocălătorie de durată. Negrul mă întreabă într-o franceză vorbită în insule:- Tu eşti Antonio?
- în întregime.- O.K., tipule! O.K.!
îmi discerne acel râs magnific care a făcut avere firmei Banania şi îmi înhaţă valiza. Opoartă de parcă ar fi fost vorba de o pungă uriaşă cu cartofi prăjiţi sau mirodenii.Mă iau după tandem fără să pun nici o întrebare. Ne îndreptăm în direcţia unei limuzineenorme, negre, de cel puţin zece metri lungime, ale cărei geamuri opace nu lasă săghiceşti nimic în interior. Asemenea maşini găseşti doar în Statele Unite, unde oamenii augusturi simple. Un adevărat vas de croazieră. N-ai avea nici un interes sâ-u dispuţi raliulMonte-Carlo cu un asemenea vehicul, fiindcă în ceea ce priveşte viteza, o ladă culichioruri pe rotile l-ar depăşi. Dar, pentru deplasările prin oraş, şi mici aventuri în Bois, emai confortabil ca salonul doamnei Rosine Bernard, numită Sarah Bernhardt. Două fotoliiadânci, îmbrăcate în pluş roşu, având în faţă două banchete executate de acelaşi tapiţer.Un bar din acaju, deasupra cu un televizor. Telefon şi o groază de alte creaţii pe care n-am de gând să ţi le descriu, maşina nefiind de vânzare.Negrul îmi ţine portiera deschisă şi mă instalez. Pelicanul ia loc pe banchetă. Uşile se închid. Demarajul lin îmi aminteşte, nu fără nostalgie, de Maserati al meu.
Pelicanul deschide barul.-
Bourbon, şampanie, scotch? enumera el în americană.- Bourbon! mă hotărăsc eu ca să-mi recapăt forma. îmi serveşte un pahar plin ochi, doză de convalescent. După care, formează un număr petastele unui telefon. Când se ridică receptorul.bolboroseşte ceva ce nu înţeleg. Mai adaugă un cuvânt şi, fără prea multă ceremonie, îmi întinde combina.- Sunt fericit să-ţi pot ura bun venit, poliţistule! aud o voce slabă, dar pe care o recunosc.Aş fi fost bucuros să te pot întâmpina eu însumi, dar nu mă mai ţin ba
lamalele!
„Balamalele!" Aşa cum se zice pe la noi! Adică „picioarele". Simt cum se strânglegăturile, oarecum masonice, care îmi amintesc de meleagurile strămoşeşti.- Nu-i nimic, Marcus! Sunt tratat de parcă aş fi guvernator de
stat.- Frumos ar fi fost s
ă fie altfel. Spune-i Iui Duvalier să mai apese puţin pe accelerator. Abiaaştept să te strâng în braţe.- Dacă accelerează, aş fi obligat să alerg după autocar, dricul ăsta al tău cu saşiu lung îmiproduce o stare de vomă.
închid pentru a-mi bea bourbonul
. Pelicanul îmi propune o cutie de trabuce macle in Cuba, atâtde voluminoasă încât ar fi putut servi foarte bine drept ambalaj pentru un pian cu coadă.Refuz printr-o mişcare a capului. Ajungem la peajul podului care dă spre Manhattan şişoferul întinde o hârtie de un dolar funcţionarului, în depărtare, se profilează giganţii:Empire State Building şi ceilalţi de-o seamă.Brusc, mă simt bucuros să regăsesc New York-ul. Straşnic oraş! Cel mai uluitor din lume,la fel ca şi Veneţia, dar într-un stil diferit,
oj coursel
în mai puţin timp decât i-ar fi trebuit omului de Cro-Magnon să-şi zugrăvească peşteraantropică, nimerim în traficul de pe Roosevelt Dri ve. Dar totul se desfăşoară impecabil. în asta constă miracolul New York-ului: zece milioane de oameni, o mare de vehicule, şitotul se desfăşoară fluid!- Unde locuieşte Marcus? îl întreb pe vizaviul meu, vesel ca o epidemie de ciumăbubonicâ.
- Fifth Avenue.
S-a înfipt bine dauphinezul meu! Nu-i ăsta cartierul sărac al oraşului! Maşina o ia ladreapta pentru a da în 72nd Street, pe care mergem până la bulevardul Cinci din preajmaCentral Park. Duvalier (aşa îl numeşte, amicul meu, şoferul fiind haitian) opreşte în faţaunui imobil extraordinar, din piatră de râu (de o mărime impozantă, cre-deţi-mă), al căruiportal e împodobit cu o boltă albastră şi reliefuri aurite. Un paznic îmbrăcat în acelaşialbastru, numai fireturi aurii, aşteaptă în picioare pe covorul desfăşurat până la borduratrotuarului. Se grăbeşte să ne deschidă portiera. Parcă aş fi prinţul Charles (mai puţinaerul stupid) fâcându-şi apariţia laReagan pentru a-i aduce ultimele dulceţuri ale
Leave a Comment
Colectia San-Antonio a fost foarte apreciata in Romania, pacat ca editura si-a incetat activitatea iar din 2006 fanii nu pot decat sa reciteasca cele aproape 80 de titluri publicate la noi. Odata ce ai citit o carte a lui nu te mai poti opri- trebuie sa le citesti pe toate! http://sanantoniocarti.forumgratuit.r...