Dumas, Alexandre - Vicontele de Bragelonne 2

Alexandre Dumas

Vicontele de Bragelonne

vol.2IO PROCESIUNE LA VANNES

Trecerea mării de la Belle-Isle la Sarzeau se făcu destul de repede,graţie uneia din acele mici corăbii înarmate despre care i se vorbise luid'Artagnan în timpul venirii lui aici şi care, întocmite pentru curse mai lungişi destinate vânătorilor marine, se adăposteau deocamdată în raza portuluiLocmaria, de unde una dintre ele, cu un sfert din echipajul obişnuit, făcealegătura între Belle-Isle şi continent.

D'Artagnan avu prileju

l să se încredinţeze şi de astă dată că Porthos,deşi inginer şi topograf, nu era prea mult introdus în secretele de stat.Deplina lui nepricepere în această materie ar fi putut să fie luată, nu-ivorbă, de oricare altul, drept cea mai dibace prefăcătorie. D'Artagnan însăcunoştea prea bine toate cutele şi ascunzişurile lui Porthos al său pentru adescoperi la el vreo taină, dacă ar fi avut vreuna, aşa cum burlacii ordonaţişi meticuloşi găsesc totdeauna, cu ochii închişi, cutare carte rânduită înrafturile bibliotecii sau cutare rulă curată aşezată într-un sertar al scrinului.Aşa încât, dacă şiretul de d'Artagnan nu descoperise nimic, întorcându-l pePorthos şi pe o parte şi pe alta, era fiindcă într-adevăr nu avea ce sădescopere. "Fie – îşi zise el – v

oi afla la Vannes, î

ntr-o jumătate de ceas, maimulte decât a putut să afle Porthos la Belle-Isle în două luni de zile. Numaică, pentru a putea prinde câte ceva, e nevoie ca Porthos să nu sefolosească de singurul mijloc pe care i-l las la îndemână: trebuie ca el sănu-l prevină în nici un chip pe Aramis de sosirea mea pe aceste meleaguri." Toată grija muşchetarului se marginea deci, până una alta, la a nu-lscăpa nici o clipă din ochi pe Porthos. Şi, să ne grăbim a o spune, Porthosnu merita de loc atâta prisos de neîncredere. El nu se gândea câtuşi depuţin la rău. Poate la început, când îl văzuse pentru prima dată, d'Artagnansă-i fi stârnit o oarecare bănuială; dar numaidecât muşchetarul îşirecucerise în această inimă bună şi cinstită locul pe care-l avea totdeaunaacolo, astfel că nici cel mai mic nor nu mai umbrea privirea largă cu carePorthos îşi înfăşură din când în când, cu dragoste, prietenul.De îndată ce coborâră la ţărm, Porthos se interesă dacă era aşteptatde caii săi şi, într-adevăr, îi zări curând la răscrucea drumului ce înconjoarătârguşorul Sarzeau, fără a trece prin el, şi care duce de-a dreptul

la Vannes.

Aceşti cai erau în număr de doi; acela al domnului

du Vallon

şi acela alscutierului său. Căci Porthos avea un scutier de când

Mousqueton

nu se maifolosea decât de o roabă pentru a se mişca dintr-un loc într-altul.D'Artagnan credea că Porthos va lua hotărârea de a-şi trimite scutierulsă mai aducă un cal, pentru el, şi tocmai se pregătea să se declare împotriva acestei hotărâri. Dar lucrurile nu se petrecură aşa precum seaştepta

d'Artagnan.

Porthos îi porunci foarte simplu servitorului să coboarede pe calul lui şi să aştepte reîntoarcerea stăpânului la Sarzeau, în timp ced'Artagnan va călări pe calul acestuia. Ceea ce se şi întâmplă.

—

Eh, dar ştiu că eşti un om prevăzător, dragul meu Porthos – îi spuse

d'Artagnan prietenului său când se văzu în şa pe calul scutierului.

—

Da. Numai că totul se datoreşte bunăvoinţei lui Aramis, întrucât eun-am nici un cal aici. Aramis mi-a pus ta îndemână grajdurile sale.

—

Buni cai, la dracu, pentru un episcop ca el! zise d'Artagnan. Ceea cedovedeşte că Aramis nu-i un episcop ca oricare altul!

—

E un sfânt – răspunse Porthos pe un ton oarecum fornăit şiridicându-şi ochii spre cer.

— Atunci înseam

nă că s-a schimbat întru totul – zise d'Artagnan – căcinoi l-am cunoscut ca un om ce nu prea credea în cele sfinte.

—

L-a luminat graţia divină – adăugă Porthos.

—

Bravo! exclamă d'Artagnan. Asta îmi sporeşte dorinţa de a-l revedeape scumpul nostru Aram

is.

Şi dădu pinteni calului, care porni cu avânt la drum.

—

Drace! strigă Porthos. Dacă vom merge cu iuţeala asta, nu vom facedecât un ceas, în loc de două.

—

Ca să străbatem cât, Porthos?

—

Patru leghe şi jumătate.

—

E o bucată bună de mers.

—

Aş fi putut, dragă prietene, să te duc cu barca, pe canal; dar lanaiba cu vâslaşii, ca şi cu caii de poştă! Unii merg ca broaştele ţestoase,ceilalţi ca melcii; şi când poţi avea între genunchi un bidiviu ca ăsta, facemai mult decât toţi vâslaşii sau decât orice alt mijloc de călătorie.

—

Ai dreptate, Porthos, mai ales tu, care eşti totdeauna măreţ când teafli pe cal.

—

Dar cam greoi, prietene, m-am cântărit nu de mult.— Şi cât atârni?

—

Trei sute! răspunse Porthos cu mândrie

1

. —

Bravo ţie!

—

Aşa că, înţelegi, sunt nevoit să-mi aleg cai cu spinarea puternică şivânjoasă, altfel îi deşel în două ceasuri.

—

Da, cai de uriaş, nu-i aşa, Porthos?

—

Eşti prea drăguţ, prietene – răspunse inginerul cu o mare încântarede sine.

—

Zău aşa, dragul meu – adăugă d'Artagnan – uite, mi se pare că a şi început să asude calul tău.

—

Ce să-i faci, e tare cald. Ah, dar iată că se zăreşte Vannes-ul.

—

Da, se vede chiar foarte bine. E un oraş frumos, după cât se pare.

—

Minunat, cel puţin aşa spune Aramis; eu, unul, îl găsesc negru, darse zice că negrul e frumos, mai ales pentru artişti. Din pricina asta sunt tarenecăjit, zău!

—

Cum aşa, Porthos?

—

Fiindcă am pus să se văruiască în alb castelul meu de la Pierrefonds,care se făcuse cenuşiu de atâta vechime.

— Hm! zâmbi d'Artagnan. Orice s-ar zice, albul e mai vesel. —

Da, însă e mai puţin nobil, după

câte

mi-a spus Aramis. Noroc că segăsesc negustori care vând vopsea neagră; voi pune să se zugrăvească dinnou, în negru, castelul de la Pierrefonds, asta-i totul. Dacă cenuşiul efrumos, înţelegi, prietene, negrul trebuie să fie încântator.

— Doamne – zise d'Artagnan – asta mi se pare logic! —

N-ai mai fost niciodată

la Vannes, d'Artagnan?

1

Este vorba de tre

i sute de livre, adică vreo sută cincizeci de kilograme

—

Niciodată.

—

Atunci nu cunoşti oraşul.

— Nu. —

Ei bine, uită-te – îi arătă Porthos ridicându-se în scări, mişcare ce-lfăcu pe bietul animal să se proptească bine pe picioarele dinainte – vezicolo, în soare, o săgeată?

—

Da, fireşte, o văd.

— E catedrala. — Cum îi spune? — Saint-Pierre.

Şi acum, uite dincolo, înspre mahalaua din stânga, vezio altă

cruce? — Chiar foarte bine. — E Saint-Paterne,

parohia cea mai iubită a lui Aramis.

— Ah! —

Fără îndoială. Vezi tu, sfântul Paterne e socotit a fi fost cel dintâiepiscop

de Vannes. E

adevărat, Aramis susţine că nu. E adevărat iarăşi căel e atât de învăţat, încât asta s-ar putea să fie doar un paro... doar unpara...

—

Doar un paradox – îl ajută d'Artagnan.

— Î

ntocmai. Mulţumesc. Mi se încurcă limba în gură. E aşa de cald!

—

Prietene – îl îndemnă d'Artagnan – urmează-ţi, te rog, interesantademonstraţie. Ce-i cu clădirea aceea mare, albă, străpunsă de ferestre?

—

A, acela e colegiul iezuiţilor. Drace, ai nimerit-o bine! Vezi, alături decolegiu, o casă înaltă, cu clopotniţe, cu turnuleţe, construită într-un frumosstil gotic, cum zice bruta aceea de domnu

l Gétard? —

Da, o văd. Ce-i cu ea?

—

Ei bine, acolo locuieşte Aramis.

—

Cum, nu stă la episcopie?

—

Nu; episcopia e dărăpănată. Afară de asta, episcopia e în oraş, iar luiAramis îi place să stea la mahala. Iată pentru ce, cum îţi spuneam, a ales elSaint-Patcrne, fiindcă

Saint-Paterne e

la periferie. Şi apoi aici e o alee pentruplimbare, un teren pentru jocul cu mingea şi o casă a dominicanilor. Uite-o,aceea care îşi înalţă frumoasa clopotniţă până la cer.

— Prea bine. —

Pe urmă, vezi tu, mahalaua e un oraş aparte: îşi are zidurile,turnurile, şanţurile sale; are chiar un chei, şi corăbiile trag acolo la ţărm.Dacă mica noastră corabie n-ar avea o adâncime de opt picioare, am fiputut să mergem cu pânzele întinse până sub ferestrele lui Aramis.

— Portho

s, Porthos, prietene – strigă d'Artagnan – eşti un izvor de înţelepciune, o comoară de gânduri alese şi adânci. Porthos, persoana ta numă miră, mă uluieşte!

—

Iată-ne ajunşi – zise Porthos, schimbând firul convorbirii cu modestialui obişnuită."Era şi timpul" – îşi spuse în sinea lui d'Artagnan, căci calul lui Aramisera plin de sudoare, de parc-ar fi fost un cal de gheaţă ce se topea subpovara trupului lui Porthos.Aproape în aceeaşi clipă intrară în mahalaua oraşului, dar nu făcurănici o sută de paşi, că fură miraţi să vadă toate uliţele împodobite cu ramuriverzi şi cu flori. Pe zidurile bătrâne din

Vannes atârnau

cele mai vechi şicele mai ciudate tapiserii din Franţa. Din balcoanele de fier cădeau lungifâşii de pânză albă, de care erau agăţate bu

chete de flori.

Străzile erau pustii; se simţea că întreaga populaţie se strânsese

Category:	Uncategorized.
Rating:
Upload Date:	02/08/2009
Copyright:	Attribution Non-commercial
Tags:	This document has no tags.

Documents

People