• Embed Doc
  • Copy Link
  • Readcast
  • Collections
  • CommentGo Back
 
ÎN CAUTAREA BISERICII PIERDUTE (II)
Spirit liberal, reacţiune şi naţionalism în spaţiul românesc în epoca modernăGeorge Enache
 "Nu între democraţie şi dictatură se pune problema, ci între absolutism şi liberalism"
1
. Acestecuvinte, aparţinând lui Nicu Steinhardt, ni s-au părutfoarte potrivite pentru a sublinia perspectiveleistoriografice existente asupra istoriei naţionale în perioada modernă. Mult timp s-a insistat pe primul binom conceptual, căutându-se a se demonstra fievigoarea democraţiei româneşti interbelice, de underezulta caracterul de import al spiritului dictatorialla noi, fie slăbiciunea şi contradicţiile acesteidemocraţii, drumul spre dictatură fiind prin urmare logic şi firesc, disputele dintre cele douătendinţe conducând la adevărate aporii. Mai nou, al doilea binom este pus în centruldezbaterilor istoriografice, cu beneficii certe. În spaţiul românesc, la fel ca în toată EuropaCentrală şi de Est, spiritul liberal a stimulat dezvoltarea în sens capitalist a economiei, punereaîn discuţie a sistemului de privilegii şi generalizarea principiului egalităţii în drepturi,regândirea rolului instituţiilor şi a relaţiilor de putere în societate prin realizarea unor mecanisme funcţionale valabile la nivelul întregii societăţi care, pe lângă activitatea de controlşi represiune, să poată contribui la stimularea oamenilor către activităţi de tip capitalist.Liberalismul introduce o anumită stare de spirit la nivelul întregii societăţi, care influenţeazăchiar şi pe contestatarii acestuia, ajungându-se chiar, în anumite cazuri, ca partide catalogatedrept conservatoare sau reacţionare să adopte măsuri mai radicale decât liberalii propriu-zişi.
Modelul francez
 Nici spaţiul românesc nu face excepţie, Vechiul Regat şi provinciile stăpânite deMonarhia Habsburgică, dezvoltându-se, din a doua jumătate a secolului al XIX, sub auspiciileunui liberalism adaptat însă specificului local, care încurajează libertatea individuală, dar esteîncă departe de a manifesta un spirit democratic autentic, acest fapt constituind unul dinreproşurile constante aduse liberalismului de noile forţe, mai "democrate"
2
. Chiar şi Basarabia,
1
 
 Apud 
Aurelian Crăiuţiu,
 A fi sau a nu fi liberal?,
în Alina Mungiu – Pippidi (coord.),
 Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti
, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 17.
2
Relaţia ambiguă dintre conceptele de democraţie şi liberalism se poate observa lesne în disputeleistoriografice româno – maghiare. Maghiarii se laudă cu spiritul liberal al perioadei dualiste, forţândînsă reprezentarea ei şi ca o perioadă de autentică democraţie, în care minorităţile etnice se puteauexprima plenar (vezi în acest sens recentul film
Trianon
), în timp ce românii subliniază asuprireanaţionalităţilor nemaghiare, fără a explica dezvoltarea economică remarcabilă pe care o cunoaşteImperiul, inclusiv Transilvania, ridicarea burgheziei româneşti ardelene şi obţinerea unui câmp demanevră pentru acţiunile pe tărâm naţional mult mai favorabil.1
 
în preajma unirii ei cu patria mamă, trecuse printr-o scurtă experienţă de tip liberal, cu efectedemne de luat în seamă. Sub influenţa acestui liberalism se vor produce şi la noi, în domeniulreligios, mutaţii semnificative faţă de realităţile secolelor precedente, însă cu un pronunţatspecific în funcţie de autoritatea politică care guverna una sau alta din provinciile româneşti.Diferenţele în domeniul legislaţiei bisericeşti existente între Vechiul Regat, Imperiul Rus şiImperiul Austro – Ungar vor reprezenta o problemă majoră când se va pune problemaredefinirii rolului religiei în societate şi stabilirea relaţiilor biserică – stat în România Mare,chestiune care a trebuit să fie rezolvată tot de Partidul Naţional Liberal, cel care, după o scurtă perioadă de opoziţie, va domina cu autoritate viaţa politică românească în anii ’20 impunând,adesea fără a ţine seama de opiniile celorlalte partide, propria viziune asupra organizăriiRomâniei Mari.Spiritul paşoptist va rescrie în mod radical geografia structurilor de autoritate şi aformelor simbolice aferente în interiorul societăţii româneşti
3
. Cum instrumentul modernizăriiRomâniei urma să fie statul, "energia politică pură", acesta trebuia să facă, în viziunearevoluţionarilor români, un salt necesar, ce poate fi descris în termenii lui Jean – WilliamLapierre ca trecerea de la societatea cu putere politică instituţionalizată şi exercitată printr-oreţea de relaţii clientelare (statele "feudale") la societatea cu putere politică instituţionalizată şiexercitată de o administraţie specializată şi ierarhizată
4
. Nu vom intra în disputele despre profilul statalităţii medievale româneşti, vom spune numai că eforturile de organizare în spirit
3
Deşi studiile dedicate fenomenului de modernizare în spaţiul românesc sunt deosebit de numeroase, ela fost şi rămâne unul din cele mai controversate subiecte ale istoriografiei noastre, care moşteneşte îngeneral polemicile ideologice contemporane. Reţinem din toată această producţie istoriograficăremarcabila lucrare a lui Ştefan Zeletin,
 Burghezia română, originea şi rolul ei istoric
, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1925, deoarece aici sunt relevate, ca nicăieri altundeva, modul în care esterestructurată societatea românească pentru a servi unor noi scopuri, impuse de modernitatea care vine şine include, fie că vrem sau nu. Armata, poliţia şi aparatul administrativ devin instrumente forte alestatului, care-şi asumă tot mai multe responsabilităţi, în dauna altor instanţe de autoritate, având dreptscop să creeze şi la noi condiţiile dezvoltării capitalismului şi burgheziei. Zeletin încearcă, şi reuşeşte înmare parte să demonstreze că fenomenul apariţiei burgheziei la noi nu este o "formă fără fond" ci esterezultatul firesc, al "intrării în istorie", mai ales după tratatul de la Adrianopol din 1829, a Principatelor Dunărene, evoluţia istorică descrisă de autor fiind în cea mai mare parte asemănătoare cu alte spaţii periferice ale sistemului economic mondial (mai ales cele existente în America latină, comparaţie pecare istoricii români încearcă să o evite cu grijă, pentru a demonstra cu orice preţ "europenismul"nostru, intr-o Europă care cuprindea deopotrivă state care dominau globul, dar şi zone extrem desărace, unele cu statut de semicolonie, precum Irlanda sau Balcanii). Cartea subscrisă de Zeletin are otendinţă ideologică clară: aceea de a demonstra că toate imputările aduse liberalismului românesc seînscriu în logica inevitabilă care coordonează la nivel mondial dezvoltarea capitalismului, fiind aspectecare se vor rezolva odată cu trecerea la o nouă etapă istorică. El apără pe liberalii români, încercând săarate că multe dintre abuzurile politice comise de aceştia, se înscriu în eforturile de a scoate Româniadin postura de simplă anexă economică a vestului, Zeletin fiind de altfel unul dintre adepţiineoliberalismului şi a ideii lui Vintilă Brătianu, despre spaţiul economic autarhic pe care poate şitrebuie să-l formeze România Mare. Multe din observaţiile făcute sunt pertinente, însă Partidul Liberal poartă în continuare o mare parte de vină pentru promovarea unui politicianism care se va dovediextrem de dăunător societăţii româneşti.2
 
modern a statului nu încep odată cu reformele lui Al. I. Cuza, însă modul în care Domnul Uniriişi colaboratorii acestuia înţeleg acest proces este mult diferit de măsurile anterioare, prinadoptarea, până la exces, a modelului socio-politic francez
5
, care va avea consecinţe nefericiteasupra rolului bisericii şi a religiei în viaţa socială a Vechiului Regat.
Rolul religiei în politică
Traian Brăileanu, marele politolog român, membru al Mişcării Legionare şi ministru alEducaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor în perioada guvernării Sima – Antonescu, în lucrarea saPolitica, apărută în 1928, afirma că "diferenţierea fundamentală a sistemului politic e dată prinlupta între comunităţile omeneşti, şi organele acestui sistem vor servi pentru apărare şi atac faţăde comunităţile străine". "Statul s-a născut deci din instinctul de conservare al grupului socialfaţă de alte grupuri. Această opoziţie, acest antagonism îi dau formei politice nota eicaracteristică, deosebind-o de celelalte forme sociale". "Statul apare din modul de gestionare aintereselor. Interese identice vor crea şi menţine solidaritatea, interese opuse vor crea otensiune, un antagonism şi, în anumite condiţii, luptă". Perspectiva agonică asupra mediuluiintracomunitar nu este o concepţie proprie autorului român, ci exprimă o viziune destul derăspândită în gândirea politică modernă europeană. După cum se poate observa, statul este celchemat să apere interesele unei comunităţi în raport cu celelalte, însă conflictul permanent dindomeniul relaţiilor externe are implicaţii şi asupra evoluţiei realităţilor interne, în sensulcreşterii permanente, sub controlul statului, a solidarităţii şi coerenţei comunităţii proprii, pentru ca astfel rezistenţa în faţa provocărilor externe să fie mai bună. Modernitatea a însemnatreducerea treptată a prerogativelor politice ale Bisericii în dauna statului, singurul competent săgestioneze chestiunile politice. Bisericii îi sunt rezervate alte competenţe, care variază de lasimpla satisfacere a nevoilor religioase individuale, până la considerarea unui rol social maiamplu pentru aceasta, situaţiile concrete existente în Europa variind din această perspectivădestul de mult. Însă, dacă Bisericii ca instituţie i se refuză un rol politic, religia, cu dimensiuneaei identitară care se păstrează foarte puternic şi azi, va juca un rol de primă importanţă înacţiunile politice ale statului, cu consecinţe importante şi pe plan intern, în ceea ce priveşteatitudinea faţă de religie şi de instituţiile eclesiastice. Faptul se poate observa cel mai bine încazul vestitului Kulturkampf promovat de Bismarck, unde lupta pentru o delimitare identitară anoului Imperiu German faţă de Austria a însemnat pe plan intern şi o prigoană împotriva bisericii catolice şi promovarea lutheranismului drept "adevărata" religie germană. Încontrapartidă, Monarhia Habsburgică va căuta să-şi consolideze poziţia în sud-estul Europei cu
4
Jean – William Lapierre,
Viaţa fără stat?,
studiu introductiv de Anton Carpinschi, traducere deGabriela Scurtu – Ilovan, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 62.
5
Despre fascinaţia exercitată asupra românilor de "sora noastră mai mare de gintă latină" s-a scrisextrem de mult. Amintim aici doar câteva pasaje dintr-o scrisoare a lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetticătre Edgar Quinet, exprimând sentimente cât se poate de sincere şi nu doar simple cuvinte menite să-latragă pa marele învăţat francez la cauza românească: "Orice român are două patrii: mai întâi pământulîn care s-a născut, şi apoi Franţa. Franţa ne-a crescut, ne-a învăţat carte. Scânteia, care încălzeşte patrianoastră, am luat-o de la căminul Franţei" (
apud 
Şt. Zeletin,
op.cit.
, p. 62).3
of 00

Leave a Comment

You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...
You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...