P. 1
Clarke Arthur C Odiseea Spatiala 2001

Clarke Arthur C Odiseea Spatiala 2001

Ratings: (0)|Views: 9 |Likes:
Published by Ana-Maria
.
.

More info:

Published by: Ana-Maria on Feb 13, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/18/2013

pdf

text

original

 
Arthur Clarke – Odiseea Spatiala 2001
2001
O odisee spaţială
 Arthur C. Clarke
I
Noapte preistorică1. Drumul către nefiinţă
Seceta dura de zece milioane de ani, iar epoca şorlelorgigantice se sfîrşise de mult timp. Aici la Ecuator, pe continentul care într-o bună zi avea fie cunoscut sub numele de Africa, luptapentru existeă atinsese o noculme a ferociţii, ca învingătorii să se profileze cumva la orizont. În această lume stearpăşi uscată numai cei mici, sau iuţi, sau puternici puteau prolifera, orimăcar spera să supravieţuiască.Oamenii-maimuţă ai savanei nu posedau nici una din acestecalităţi, şi nu proliferau. De fapt, străbătuseră chiar o mare parte dincalea ducînd către extincţie. Vreo cincizeci dintre ci ocupau un grupde peşteri deschise deasupra unei văi arse de soare, înjumătăţită deun fir leneş de apă, alimentat de zăpezile munţilor aflaţi la trei sutede kilometri spre nord. În vremurile aspre curentul seca, iar tribultrăia cu spectrul setei.Niciodată nu o dusesebine cu hrana, înîn prezent sestingeau de foame. Cînd prima rază a zorilor se strecură în grotă,Priveşte-Lună constată că taică-său murise în decursul nopţii. Nu ştiacă Cel Bătrîn îi era părinte, o atare relaţie depăşind complet limitele înţelegerii sale. Privind însă trupul scheletic simţi o vagă nelinişte,premergătoare sentimentului de tristeţe.Se luminase îndeajuns ca să pornească. Priveşte-Lună apucătrupul stafidit şi îl tîrî după sine pe sub bolta joasă a peşterii. Odată ajuns afară, puse cadavrulpe umăr şi se ridică în picioare ― unicul animal din această lumecapabil de aşa ceva.Printre ai i, Privte-Lună trecea drept un uriaş. suraaproape un metru şi jumătate înălţime şi, în pofida slăbiciunii,cîntărea peste cincizeci de kilograme. Trupul său musculos, acoperitcu păr, se găsea la jumătatea drumului dintre maimuţă şi om, darcapul era mai aproape de uman det de animal. Fruntea era îngustă, arcadele proeminente şi totuşi poseda în cromozomii săi,fără umbră de îndoială, promisiunea umanităţii. În ochii ce se roteauasupra naturii ostile a Pleistocenului sclipea deja o luminiţă situatădincolo de capacitatea antropoidului. În acti ochi întunecaţi, înfundaţi în orbite, se născuse conştiinţa de sine ― primul pas spre ointeligenţă care nu putea încă să se afirme epoci întregi şi care aveatoate şansele să dispară curînd pentru vecie.Nu se zăreau semne de primejdie, aşa că Priveşte-Lună începuCei doi coii
1
 
Arthur Clarke – Odiseea Spatiala 2001
să coboare panta aproape verticală, prea puţin stînjenit de povară.Ca şi cînd apariţia sa o aşteptau, restul tribului ieşi din adăposturilesăpate mai jos în faleza stîncoasă, grăbindu-se spre apele mîloascale pîrîului pentru adăpatul de dimineaţă.Priveşte-Lucercepartea opusă a văii în căutarea Celorlalţi,dar nu se zărea nici urmă de ei. Poate că nu-şi părăsiseră încăgrotele, ori poate că scormoneau deja după mîncare, mai departepe coasta dealului. Întrucît nu-i avea în raza vizuală, Priveşte-Lună îiuită; era incapabil să-şi facă griji pentru două lucruri în acelaşi timp.Îni trebuia se descotorosească de trîn, înaceastăacţiune necesita puţin efort mental. Muriseră mulţi în anotimpulacela, unul în propria lui peşteră. Nu avea altceva de făcut decît săpună trupul acolo unde îl pusese şi pe cel al copilului. La ultimulpătrar al lunii, iar hienele urmau să se ocupe de rest. Tribul îl aştepta acolo unde valea începea se piardă însavană, ca şi cum ar fi ştiut că trebuie să apară. Priveşte-Lună lăsăcadavrul sub o tufă ― osemintele vechi dispăruseră ― şi se grăbisă-i ajungă din urmă. Nu se mai gîndi la tatăl lui.Cele două femele ale sale, adulţii din trib şi majoritatea tinerilorscotoceau printre copacii uscaţi din vale, căutînd boabe, frunze şicini zemoase, eventual mana cerească reprezentată de orozătoare sau şopîrlă mică. Numai copiii şi cei mai neputincioşidintre trîni erau saţi la vatră. Daziua se încheia cu unsurplus, poate că şi ei aveau să fie hrăniţi. Dacă nu, hienele vor fi încă o dată norocoase.Însă ziua se dovedi bună deşi, neposedînd amintiri concretedespre trecut, Priveşte-Lună nu putea face comparaţia.Descoperise un stup de albine în ciotul mort al unui arbore şi astfelsavurase cea mai grozavă delicatesă cunoscută de semenii săi.Încă-şi mai lingea degetele conducîndu-şi tovarăşii spre casă, înrzia du-amiază. Desigur, coleionase în schimb un numărrespectabil de înţepături, dar nu le acorda atenţie. Era mai aproapede mulţumire ca niciodată căci, cu toate că nu se săturase, nu maiera totuşi ameţit de foame. Aceasta reprezenta culmea la care unom-maimuţă putea vreodată să nădăjduiască.Satisfacţia i se spulberă cînd ajunseră la pîrîu. Ceilalţi se aflauacolo. De fapt erau prezenţi în fiecare zi, însă asta nu le făceaprezenţa mai puţin supărătoare.Cele vreo treizeci de fiinţe nu se deosebeau cu nimic demembrii tribului lui Priveşte-Lună. Vâzîndu-l sosind, începudanseze, să-şi scuture braţele şi să ţipe de pe malul lor, iar grupullui Priveşte-Lună le răspunse în acelaşi mod.Incidentul nu luă amploare. Chiar dacă se certau şi se înfruntauadeseori, disputele oamenilor-maimuţă se transformau rar în lupteserioase. Lipsiţi de gheare şi de colţi, bine protejaţi de păr, nu-şiputeau provoca mult rău unul altuia şi în orice caz, dispuneau deprea puţină energie pentru astfel de extravaganţe. Mîrîitul constituiaun mod infinit mai eficace de a-şi susţine punctul de vedere.
2
 
Arthur Clarke – Odiseea Spatiala 2001
Confruntarea dură circa cinci minute, după care se stinse la felde brusc cum începuse. Băură cu toţii pe săturate din apa tulbure.Onoarea le fusese salvată; comunităţile îşi reconfirmaseră dreptulasupra propriilor teritorii. Odată încheiată această importanchestiune, tribul îşi reluă deplasarea de-a lungul rîului. Pajiştea ceamai acătării se afla cam la un kilometru de caverne şi erau constrînşisă o împartă cu o turmă de animale mari, asemănătoare antilopelor,ce abia le tolerau prezenţa. Nu le puteau însă alunga, întrucât eleerau înzestrate cu coarne înfricoşătoare, arme naturale ce lipseauomului-maimuţă.Aşa că Priveşte-Lună şi însoţitorii săi mestecau boabe, frunze şirădăcini, luptînd cu foamea, în vreme ce în jur, concurînd pentruaceleaşi alimente, se găsea o potenţială sursă de hrană cu mult maibogată decît ar fi avut ei nevoie. Sutele de tone de carne suculentăstrăbătînd savana nu le depăşeau însă posibilităţile, ci imaginaţia. Înmijlocul belşugului, se stingeau încet de foame. Tribul se întoarse la adăposturi la lăsarea serii, fără aventuri.Femela rănită rămasă acasă gînguri de plăcere când Priveşte-Lună îi întinse ramura plină de fructe pe care o cărase cu el şi o atacă culăcomie. Nu era cine ştie ce, dar era suficient s-o ajute să rezistepână ce rana pricinuită de leopard se va vindeca, permiţîndu-i să-şicaute singură de mîncare.Deasupra văii răsărea o lună plină. Dinspre munţi sufla un vânt îngheţat. La noapte avea fie foarte frig însă, ca şi foamea, frigulnu constituia un motiv de reală îngrijorare. Făcea parte din modullor de viaţă.Priveşte-Lună abia de se trezi în clipa în care într-una din grotelede la poalele falezei izbucniră ţipete şi gemete. Nu-i fu necesar săaudă răgetul sporadic al leopardului ca să înţeleagă ce anume sepetrece. Acolo jos, bătrînul Păr Alb şi familia sa luptau şi mureau în întuneric, iar gîndul că i-ar fi putut sprijini într-un mod sau altul nu-itrecu deloc prin minte. Logica implacabilă a luptei pentru existenţăexcludea astfel de porniri şi nici o altă voce nu se ridică în noapte.Fiecare grotă rămase tăcută, ca să nu atragă dezastrul şi asupră-şi. Tumultul se stinse, iar Priveşte-Lună prinse cu urechea fîşîitulunui trup tîrît pe piatră. Doar cîteva secunde, apoi leopardul înşfacăbine prada, continuîndu-şi silenţios drumul pe perniţele labelor,cărînd fără efort victima strînsă în fălci.Dinspre partea lui, pericolul dispăruse vreme de o zi sau două;poate însă alţi duşmani se aflau în preajmă dînd tîrcoale, profitîndde razele Micului Soare care strălucea doar noaptea. Cînd se trădauprin zgomot, unii dintre prădătorii mai mici puteau fi uneori alungaţicu strigăte şi urlete. Priveşte-Lună se strecură afară, se caţără pe unbolovan masiv de lîngă intrarea peşterii, ghemuindu-se pe el ca săscruteze valea.Dintre toate vieţuitoarele trecute şi prezente ale Pămîntului,oamenii-maimuţă erau cei dintîi capabili să privească Luna neclintiţi.Deşi nu-şi aducea aminte, atunci cînd fusese foarte tînăr Priveşte-
3

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->