1.

Curs Nr. 1

FINANTE MANAGERIALE

FUNCTIA FINANCIARA INTREPRINDERII SI PRINCIPIILE DE ORGANIZARE A ACTIVITATII FINANCIARE

Functia financiara a intreprinderii rezulta din convergenta unor factori de ordin teoretic si practic, structural si conjunctural. Dezvoltarea tehnicilor de management si a teoriei financiare au permis finantelor sa depaseasca cadrul contabil si juridic traditional. Functia financiara e integrata in functie de conducerea generala, contabilitatea furnizandu-i numeroase informatii. Finantele intreprinderii raman strans legate de cadrul juridic in care se inscriu relatiile de putere. Functia financiara indeplineste 3 roluri: - 1. un rol operational - 2. un rol functional - 3.un rol politic 1. Rolul operational consta in luarea unor decizii in special de colectare de capitaluri fara de care intreprinderea un se poate constitui si functiona. El vizeaza asigurarea fluxurilor fin. in stransa legatura cu mediul inconjurator. Rolul operational cuprinde: - incasarea creantelor asupra clientilor; plata furnizorilor; gestiunea trezoreriei; negocierea creditelor bancare; relatiile cu organismele financiare, etc. 2. Rolul functional consta in participarea la tratarea si difuzarea informatiilor necesare gestiunii intreprinderii si acordarea de asistenta de specialitate celorlalte functii. 3. Rolul politic consta in integrarea constrangerilor externe, soc.-ec., fin. si politice ce apasa asupra intreprinderii si de care depinde cresterea si autonomia acesteia. Activitatea intreprinderii poate fi redata prin cele 3 functii: de productie - de comercializare - financiara Sectorul financiar alimenteaza cu sume de bani celelalte sectoare si isi formeaza resurse financiare din vanzarea produselor si de pe piata financiar-monetara. Activitatea financiara trebuie structurata a.i. sa asigure: a) - conditii optime pentru efectuarea verificarilor privind integritatea patrimoniului; b) informarea completa si corecta a conducerii asupra regulilor; c) observarea la timp a tendintelor noi in derularea fenomenelor si pregatirea deciziilor favorabile pentru viitor. Organizarea financiara consta in demarcarea neta a lurarilor de previziune de cele de executie, ceea ce reclama ca aceste categorii de activitati sa se desfasoare in compartimente diferite. Organizarea financiara consta in apararea patrimoniului intreprinderii ceea ce impune o anumita diviziune a muncii intre compartimente si posturi a.i. o singura persoana sa nu detina controlul complet asupra unei tranzactii. In elucidarea acestor principiu pot fi date cateva exemple: - conturile trebuie sa fie verificate si confirmate de alte persoane decat cele care gestioneaza depozitele bancare si efectuarea platilor; - salariile sa fie platite de catre persoane ce nu au legatura cu intocmirea statelor de plata;

- evidenta stocurilor sa fie intocmita de alte persoana decat cele ce intocmesc facturile/avizele de expeditie catre beneficiar sau care receptioneaza produsele si materialele. Activitatea financiara are menirea sa satisfaca cerintele functiei financiare si cuprinde numeroase aspecte referitoare la previziune si executie, analiza, control si coordonare. Intre activitatile financiare mai importante mentionam: a) elaborarea si executia BVC si a altor planuri financiare pe termen lung, mediu si scurt; b) efectuarea de studii si analize privind formarea, alocarea si utilizarea capitalurilor; c) asigurarea efectiva a resurselor fin. necesare ciclurilor de exploatare si investitii si selectarea lor in functie de costuri; d) stabilirea de preturi si tarife; e) dimensionarea optima a stocurilor si urmarirea lor; f) luarea de masuri pentru asigurarea lichiditatii, solvabilitatii, echilibrului financiar, rentabilitatii si evitarii riscurilor; g) efectuarea de analize curente si actiuni de control financiar; h) organizarea tuturor operatiunilor banesti de incasari si plati. In intreprinderi se organizeaza si functioneaza un compartiment financiar ce poate fi, in functie de marimea intreprinderii, o directie, un serviciu sau un birou. Activitea financiara se organizeaza pe resorturi ca: - previziune financiara; - decontari si ordonantari de acte de incasari si plati; - salarizare; - casierie; - preturi si tarife; - analize si control fin.-intern, etc.

SISTEMUL INFORMATIONAL FINANCIAR AL INTREPRINDERII SI DECIZIA FINANCIARA

Desfasurarea activitatii financiare in conditii optime implica organizarea sistemului de informatii care sa stea la baza analizelor, controlului si deciziilor ec.-fin. Sistemul informational financiar al intreprinderii cuprinde totalitatea informatiilor ce reflecta formarea, repartizarea si utilizarea fondurilor banesti. Pentru obtinerea de informatii este necesara existenta unor indicatori expresivi care sa reflecte veridic si cuprinzator fenomenele, produsele si activitatea ec.-fin. a intreprinderii. Dintre indicatorii principali cu semnificatie majora in realizarea managementului financiar mentionam: a) capitalul ec., capitalul soc., capitaluri imprumutate si capitaluri permanente; b) profitul, repartizarea lui pe destinatii si rata rentabilitatii; c) valoarea adaugata; d) costuri de productie si ale capitalului, precum si preturi de vanzare; e) autofinantarea si cash-flow-ul; f) productia fizica, productia marfa-fabricata, vanduta si incasata; g) impozitul pe profit; h) fondul de rulment, volumul investiilor in active fixe si al resurselor de acoperire financiara a acestora; i) diferite rate financiare din sectorul de investii si exploatare, rate de structura fin., etc. Compartimentul financiar si conducerea intreprinderii trebuie sa fie informate complet si la timp pentru a lua decizii corespunzatoare si oportune.

Informatiile financiare se culeg din diferite documente de previziune si executie ca: bugete, balante, bilanturi contabile, conturi de profit si pierdere, etc. Economia de piata bazandu-se pe o concurenta si eficienta in continua crestere, impune ca resursele materiale, umane si financiare sa fie alocate si utilizate rational astfel ca pregatirea si realizarea deciziilor in acest scop prezinta o insemnatate deosebita. Decizia financiara reprezinta o hotarare, un proces rational de alegere a unei linii de actiune ce se ia pe baza de analiza si informatii multiple vizand actiunile cu efecte directe asupra capitalului. Ea implica deseori alegerea unei variante din mai multe posibile. D.p.d.v. al complexitatii, deciziile financiare pot fi: 1. Decizii curente (operative) ce privesc activitatea curenta a intreprinderii si au un caracter repetativ generat de continuitatea operatiilor si fenomenelor pe care le regleaza. Aceste decizii intra in competenta cadrelor cu anumite functii de raspundere (sef serviciu, sef birou, economist) Deciziile curente (operative) au o sfera foarte larga vizand numeroase actiuni cum ar fi: - virarea la buget a unor impozite si taxe; - contractari si rambursari de credite pe termen scurt; - prelevarea unei parti din profit pentru formarea unor fonduri, etc. 2. Decizii strategice ce privesc linia de urmat in desfasurarea activitatii pe o perioada mai indelungata si vizeaza actiuni de proportii mari privind formarea, modificarea, repartizarea si utilizarea capitalurilor, efectuarea de investitii, majorarea fondului de rulment, etc. si se iau in raport cu situatia conjuncturala prezenta si viitoare. Obiectivul oricarei decizii are un carcter financiar ce consta in special in asigurarea lichidatii, obtinerea unei rentabilitati si evitarea riscului. Aceste decizii au la baza o cercetare ampla si informatii bogate interne si externe si intra in competenta organelor de conducere ale intreprinderii. D.p.d.v. al competentei deciziile financiare pot fi: 1. Decizii din initiativa proprie ce sunt luate de catre conducatorii compartimentelor financiare; 2. Decizii prin aprobare ce pentru a fi aplicate necesita avizul organului ierahic superior. Deciziile financiare mai importante se iau de catre organele de conducere ale intreprinderii si mai ales cu ocazia fundamentarii planului de investitii si de finantare pe termen lung a bugetului avand carcter de decizii de plan.

FACTORII DE ORGANIZARE A FINANTELOR INTREPRINDERII

Finantele intreprinderii nu au un caracter static ci unul dinamic, dezvoltandu-se in raport cu schimburile din viata ec.-soc., fiind astfel necesar sa fie supuse unor procese de organizare si perfectionare in conformitate cu cerintele legilor econ. si a unor factori ce actioneaza direct asupra lor. Organizarea finantelor intreprinderii trebuie sa tina seama de legitatile econ., de mediul in care functioneaza si evolueaza intreprinderea din care aceasta isi formeaza fondurile si in care se foloseste de ele, de pietele de materii prime, produse si servicii, de piata muncii si financiara. Fiecare intreprindere trebuie sa-si elaboreze programe economice si financiare, bugete generale si speciale luand in considere potentialul material, financiar si uman, cerintele legii cererii si ofertei, ale concurentei, modul in care evolueaza piata, acestea constituind criterii realiste si fundamentale de organizare a fondurilor si asigurare a lichidatii, rentabilitatii si eficientei. Finantele intreprinderii in economia de piata au un pronuntat caracter organizational, ceea ce se reflecta mai ales in modul de fundamentare a BVC-urilor, bugete ce se iau in considerare si asigura strategiile de functionare si dezvoltare a intreprinderii in raport cu piata si conjunctura ec.-soc. Bugetele au un rol insemnat in functionarea si dezvoltarea intreprinderilor, in descoperirea si mobilizarea rezervelor interne, in colectarea resurselor financiare, in aplicarea unui regim sever de

economii, in asigurarea unui circuit normal de capital, in realizarea indicatorilor din programele econ. si realizarea unei concordante intre acestea si indicatorii financiari. Bugetele ca factori de organizarea a finantelor trebuie sa asigure o anumita ordine si disciplina in activitatea ec.-fin., respectarea cadrului legal de desfasurare a raporturilor financiare, crearea unei baze puternice de resurse finaciare in vederea realizarii obiectivelor intreprinderii. In economia de piata intreprinderile sunt organizate si functioneaza pe baza metodei gestiunii si autonomiei financiare, ceea ce inseamna punerea cheltuielilor in dependenta directa fata de veniturile ce se realizeaza. Curs Nr. 2

PRAGUL DE RENTABILITATE
Pragul de rentabilitate reprezinta acel punct in care profitul = 0 Capitalul fix trebuie sa indeplineasca 2 conditii: - sa aiba o durata de functionare > 1 an; - sa aiba o valoare > valoarea minima legala. V = CT + Pr CT = C mat+Csal CTM=CFM+CVM CF CT = CF + CV CFM= CV depinde de Q (daca Q = 0 => CT = CF) Q Ktotal = Kfix+Kcirculant Costuri Profit V Pragul de rentabilitate CT Pierdere CV

CF 0 Q

CIRCUITE FINANCIARE
Circuitele financiare, ca parte a circuitelor econ., se constituie prin interactiunea fluxurilor nascute din operatii in care intervin resurse pecuniare afectate nevoilor pe orice perioada. O operatiune nu contine circuite financiare decat daca ea face sa intervina o miscare pecuniara in contrapartida unui activ financiar transmisibil pe o piata. Se exclud din sfera circuitelor financiare: creditul comercial sau compensarile dintre intreprinderi;

contractele de asigurari de bunuri sau de viata, deoarece creantele acestora nu sunt transmisibile, desi ele nu sunt neutre asupra formarii echilbrului financiar. Circuitul financiar reprezinta fluxul de lichidati determinat de diferite decizii financiare si exprima relatii dintre diversi agenti econ.. Functionarea circuitelor financiare face necesara interventia a 4 categorii de agenti economici: 1. Actionarii sunt detinatorii de titluri, proprietarii societatilor comerciale ce-si asuma riscul de capital si de remuneratie si urmaresc maximizarea valorii titlurilor si a remuneratiei in contextul riscului asumat. 2. Conducatorii (managerii) sunt cei ce-si asuma obligatia de a gestiona averea actionarilor conform intereselor acestora. Exista un sistem de control ce face ca managerii sa nu se poata abate de la o gestionare responsabila fata de actionari deoarece ei sunt mandatati ai acestora. Totusi, mai ales la marile societati pe actiuni, obiectivele conducatorilor sunt adesea divergente de ale actionarilor. Desi ambii participanti la circuitul financiar urmaresc maximizarea valorii intreprinderii, caile de urmat pot fi diferite. Distribuirea unei part insemnate a profitului sub forma dividendelor conduce la satisfacerea cerintelor de remuneratie ale actionarilor, la tendinta de pastrare a actiunilor si implicit oferta scazuta de titluri de piata ceea ce se repercuteaza favorabil asupra cursului bursier, deci a valorii de piata a intreprinderii, dar cu pretul micsorarii capacitatii de autofinantare si al cresterii economice. Conducatorii urmaresc acelasi obiectiv strategic al maximizarii valorii intreprinderii dar pe calea reinvestirii unei parti insemnate a profitului, a cresterii capacitatii de autofinantare care sa duca la cresterea economica, dar cu pretul reducerii lichidatilor actionarilor ceea ce poate provoca nemultumiri acestora, implicit tendinta de a vinde actiunile, de unde posibilitatea scaderii cursului bursier si, prin urmare, a valorii de piata a intreprinderii. 3. Creantierii (creditorii intreprinderii) isi asuma niste riscuri, motiv pentru care pretind o remuneratie corespunzatoare capitalului lor. Remunerarea acestora nu tine seama insa de rezultatele activitatii intreprinderii, astfel ca dobanda la imprumut trebuie platita indiferent ca intreprinderea are profit mare sau mic. Riscurile creantierilor pot fi: - risc de dobanda - risc de inflatie - risc de faliment al debitorilor, s.a. Creantierii urmaresc obtinerea dobanzii contractuale si recuperea capitalului. Variatia preturilor datorata proceselor inflationiste poate genera pierderea puterii de cumparare a capitalului recuperat de creantieri. Riscul de faliment (econ.) este cel mai insemnat risc suportat de creantieri, respectiv riscul de a nu-si mai recupera capitalul din cauza insolvabilitatii debitorului. Impotriva acestori riscuri creditorii nu sunt protejati decat de politica lor prudenta si inteligenta, motiv pentru care ei solicita clauze asiguratorii in contractele incheiate. 4. Statul (aici se include si Banca Nationala) ca participant in circuitele financiare intervine la diferite nivele prin politica fiscala si oferta de capital, influientand comportamentul celorlalti participanti. Oferta de capital se refera la dobanda la refinantare (cand o banca comerciala se imprumuta de la Banca Nationala, si este asemanatoare cu taxa de rescont). Asezarea si perceperea impozitului pe profit sau a impozitului asupra operatiunilor de dezinvestire pot stimula/descuraja anumite categorii de operatii economice sau agenti economici. Remunerarea capitalului investit produce efecte fiscale atat pentru intreprinderi cat si pentru aducatorii de capital. Interventia statului prin oferta de capital statul are o influienta puternica asupra ofertei plasamentelor financiare intervenind in stabilirea ratei dobanzii.

Anumite tipuri de operatii sau diversi agenti economici pot avea conditii privilegiate prin credite ieftine deschiderii de ajutoare diverse sau subventii. Curs Nr. 3

IDENTIFICAREA ACTULUI FINANCIAR

Actul financiar e un ansamblu de activitati ale intreprinderii grupate in jurul serviciilor finaciare. Reprezentarea actului financiar se realizeaza in 2 forme: 1. Reprezentarea contabila a actului financiar consta in faptul ca bilantul e fotografia ec.fin. a intreprinderii. O astfel de reprezentare a servit drept cadru unic de analiza a deciziilor. Bilantul pune in evidenta ansamblul proportiilor ce exista la un moment dat intre nevoi si resurse, formand suport pentru analiza statica a echilibrului financiar intre elementele de activ si cele de pasiv. 2. Reprezentarea economica a actului financiar consta in faptul ca pune accentul pe fluxurile de intrare-iesire, spre deosebire de reprezentarea contabila ce pune accentul pe stocuri, solduri sau alte cantitati existente la un moment dat. Actul finaciar naste relatii de schimb pe care intreprinderea le intretine cu tertii. Aceste fluxuri financiare de contrapartida pot/nu pot sa fie decalate in timp in raport cu fluxurile reale. In afara fluxurilor financiare de contrapartida exista si fluxuri financiare autonome ce rezulta din operatii strict financiare (impozite, subventii, credite, imprumuturi, etc.). Sub aspect practic, reprezentarea contabila si cea economica ale actului financiar sunt complementare deoarece fluxurile sunt nascute din stocuri si genereaza stocuri.

INTERPRETAREA FINANCIARA A BILANTULUI CONTABIL

Bilantul contabil al unei societati comerciale poate fi reprezentat schematic in felul urmator:
ACTIV
1. Active imobilizate: - a) imobilizari materiale - b) imobilizari nemateriale - c) imobilizari financiare 2. Active circulante: - a) stocuri diverse - b) acont si avans asupra comenzilor - c) creante clienti - d) valori imobiliare de plasament - e) disponibilitati banesti 3. Conturi de regularizare

PASIV
1. Capital propriu 2. Alte fonduri proprii 3. Rezerve 4. Sume din reevaluari bilantiere 5. Datorii pe termen lung si mediu 6. Credite comerciale 7. Credite bancare pe termen scurut 8. Conturi de regularizare

ACTIVE IMOBILIZATE
Activul imobilizat al unei societati e constituit din cheltuieli ce nu sunt consumate si care, in general, se amortizeaza in fiecare an, sau se stabilesc rezerve. Deosebirea intre cheltuieli si active este in functie de utilizarea ce se da bunurilor respective. Cheltuielile se epuizeaza prin consum iar activele au o functionalitate extinsa pe mai multi ani.

Sub aspect financiar un activ imobilizat reprezinta o cheltuiala recuperabila in mai multe exercitii financiare. Activele imobilizate (imobilizarile) pot fi: a) imobilizari materiale b) imobilizari nemateriale c) imobilizari financiare a) Imobilizari materiale se constituie in terenuri, constructii, utilaje, mijloace de transport, etc. Ele constituie substanta unei intreprinderi, astfel ca inventarul lor constituie un element important al cunoasterii intreprinderii. Acestea se inregistreaza in patrimoniu la pretul de achizitie sau costul de productie. Lista (inventatorul) cu activele nu permit o cunoastere a valorii intreprinderii ci cel mult inregistrare lor conform normelor contabile in vederea amortizarii anuale. Valoare intreprinderii si deci a activelor sale depinde de piata financiara, de rentabilitatea intreprinderii, de cursul bursier si nu strict de valoarea contabila. In consecinta, evaluarea imobilizarilor materiale la pretul achizitiei nu reprezinta valoare decat d.p.d.v. patrimonial. Sub aspect financiar conteaza fluxurile pozitive si negative pe care activele corporale le genereaza si nu valorile lor absolute din inventar. b) Imobilizari nemateriale - se constituie in cheltuieli de cercetare-dezvoltare, cheltuieli pentru procurari de brevete, licente, marci, precum si avansuri si aconturi pentru brevete si licente. Amortizarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare se face de regula in 2-5 ani. Daca proiectul esueaza, recuperarea se face imediat. In perioadele de dificultati financiare, recuperarile pot fi reduse, amanate sau sistate. Important pentru intreprinderi este recunoasterea faptului ca isi pot micsora sarcinile fiscale pe seama recuperarii acestori cheltuieli. c) Imobilizari financiare se constituie din diverse creante si titluri ca: participatii la capitalul altor intreprinderi, imprumuturi catre terti, actiuni si parti soc. la alte intreprinderi ce sunt estimate si care dau drept de control. Evaluarea titlurilor se face prin actualizare cel putin odata pe an si se inregistreaza in patrimoniu.

EVALUAREA ACTIVELOR IMOBILIZATE

Activele imobilizate pot fi evaluate la : a) valoarea de cumparare b) valoarea economica c) valoarea de piata a) Valoarea de cumparare (achizitie) reprezinta efortul monetar facut de intreprindere pentru procurarea unui activ imobilizat si se bazeaza pe pretul de achizitie, inclusiv cheltuielile cu fiscalitatea, transportul comisioanelor, etc. Evaluarea de cumparare reprezinta baza evaluarea activelor in contabilitate. Tinant cont de oscilatiile pietei, de inflatie, valoarea de cumparare e o valoare imprecisa in materie de patrimoniu. b) Valoarea economica e data de valoarea actualizata a fluxurilor nete de trezorerie pe care utilizarea activelor respective o poate genera. Aceasta nu poate fi prinsa contabil deoarece se bazeaza pe anticiparea unor fluxuri si poate sa serveasca drept valoare de referinta in cazul unor cesiuni, achizitii, etc. Valoarea economica depinde de maniera de utilizare a activelor in cadrul intreprinderii. c) Valoarea de piata e valoarea ce se poate stabili cu prilejul lichidarii activului sau sub aspectul costului de inlocuire, tinand seama de gradul de uzura, de imbunatatiri tehnice ale noilor produse similare. Din cele prezentate se desprind cateva reguli de baza: activele imobilizate se inregistreaza contabil la pretul de achizitie sau cost de productie

inregistrarea creantelor se face la valoarea nominala. in cursul vietii economice se tine seama de modificarea valorii activelor datorata uzurii, deprecierii unor active nemateriale si unor stocuri, creantelor fara perspective de recuperare. Ca instrumente ale evaluarii se folosesc amortizarea si constituirea de rezerve pentru deprecieri si reevaluarea la majorarea valorii.

PASIVUL EXIGIBIL
Datoriile reprezinta o parte insemnata a pasivului bilantier contabil si d.p.d.v. al termenului de scadenta se impart in 2 mari grupe: 1. datoriile pe termen mijlociu si lung sunt datoriile financiare si bancare si cuprind: imprumuturi obligatare si credite de la diferite institutii specializate 2. datoriile pe termen scurt ce cuprind: - credite comerciale - credite bancare pe termen scurt - avansuri primite - obligatii fiscale Datoriile se pot clasifica si in: 1. datorii financiare ce cuprind imprumuturi obligatare - imprumuturi de la institutiile de credite - sume lasate la dispozitia soc. com. de catre actionari 2. datorii de exploatare ce cuprind: - credite furnizor - datorii fiscale - datorii sociale 3. alte datorii ce cuprind: - aconturi si avansuri primite asupra unor comenzi si care reprezinta sume varsate de clienti inaintea inceperii executarii comenzii sau platite pentru o executare partiala, pentru facilitarea fabricatiei, expeditiei, etc. Datoriile se evalueaza la valoarea de rambursare, eventual plus suma dobanzii datorate dar inca neplatite. Datoriile in devize se evalueaza pe baza cursului existent la incheierea bilantului. Diferenta dintre valoarea datoriilor initiale si cea la zi formeaza diferenta de conversiune si poate fi de activ (cand semnifica o pierdere latenta) si de pasiv (cand semnifica un castig latent).

ANGAJAMENTELE IN AFARA BILANTULUI

Angajamentele in afara bilantului date sau primite de intreprindere reprezinta obligatiile ce nu antreneaza operatii de incasari si plati imediate dar a caror executie ulterioara ar putea modifica patrimoniul. Acestea trebuie sa fie luate in considerare pentru a aprecia situatia financiara a societatii comerciale desi ele nu figureaza in bilant. Angajamentele date exprima pasivul si se concretizeaza in: - aval - cautiuni - garantii - andosari, etc. Angajamentele primite exprima activul si se concretizeaza in: - aval - cautiuni - creante scontate neajunse la scadenta Avalul reprezinta o garantie de plata partiala/totala primita pe un efect comercial existent in patrimoniul societatii comerciale.

Cautiunea reprezinta un angajament prin care o persoana fizica/juridica se obliga catre un creantier sa satisfaca o obligatie daca debitorul principal nu o poate face el insusi. Garantia - poate fi materiala/scriptica si creaza certitudinea pentru creditor ca in cazul neplatii datoriei de catre debitor se poate refinanta prin valorificarea bunurilor gajate. Daca se analizeaza 2 intreprinderi cu bilanturi identice, intreprinderea ce a dat angajamente extrabilantiere pentru o suma mai mare prezinta un risc mai ridicat decat cealalta. Intreprinderea ce a primit astfel de angajamente prezinta o securitate mai mare putand transforma fara dificultate anumite creante in lichiditati. Curs Nr. 4

STRUCTURA FINANCIARA A INTREPRINDERII

Prin structura financiara a intreprinderii se intelege raportul existent intre finantarile pe termen scurt si cele pe termen lung. In cele mai multe cazuri, intreprinderile nu se finanteaza in proportie de 100% din fonduri proprii ci apeleaza concomitent si la finantarile externe. Selectarea mijloacelor de finantare externa si ponderea acestora in raport cu finantarea interna reprezinta un aspect principal al politicii financiare a intreprinderii. In acest fel se decide asupra ponderii creditelor de trezorerie fata de capitalul permanent dar si asupra structurii capitalurilor permanente. Capitalul permanent se compune din fonduri proprii ale intreprinderii si imprumuturi pe termen mijlociu si lung si acopera activele imobilizate si o parte a stocurilor de exploatare sub denumirea de fond de rulment. Resursele de trezorerie sunt formate din credite bancare pe termen scurt, precum si din credite comerciale (datoriile fata de furnizori). Structura financiara e o variabila care nu depinde numai de intreprindere, de obiectivele sale de crestere economica, de rentabilitatea scontata sau de riscurile pe care si le asuma ci si de actionari, de banci, de stat, precum si de conjunctura ec.-fin., respectiv oscilatiile ratei dobanzii, deprecierea monetara, situatia pietei financiare, etc. In ultima instanta, adoptarea unei structuri financiare e determinata de creditor ce are in vedere riscul la care se expune creditand intreprinderea. Riscul creditul poate fi: a) risc de pierdere de capital cand debitorul nu poate rambursa b) risc de dobanda cand debitorul nu poate plati dobanda la termen c) risc de imobilizare ce exista chiar si atunci cand debitorul isi achita obligatiile la termen Aceasta inseamna ca creditorul isi blocheaza capitalul fiind obligat sa se refinanteze in conditii de dobanda si de timp, conditii ce nu-i sunt intotdeauna asigurate. Pentru a se proteja impotriva acestor riscuri, bancile cer garantii asiguratorii si in acest timp cer participarea debitorului la finantarea cu capital propriu. Daca rentabilitatea e scazuta debitorul trebuie sa aiba o participare mai mare cu fonduri proprii si invers.

CRITERIUL RENTABILITATII IN ALEGEREA STRUCTURII FINANCIARE

Atat capitalul propriu cat si capitalul imprumutat comporta costuri. Diferenta fundamentala dintre costul capitalului propriu si cel al capitalului imprumutat rezida in faptul ca fondurile proprii nu sunt remunerate decat in cazul in care intreprinderea obtine profit in timp ce capitalul imprumutat trebuie remunerat, oricare ar fi rezultatele financiare ale intreprinderii. O intreprindere puternic indatorata va avea sistematic cheltuieli financiare mari ceea ce micsoreaza posibilitatile de autofinantare.

Prin urmare, intreprinderea respectiva va trebuie sa recurga la noi credite pentru a-si acoperi nevoile de finantare care la randul lor vor contribui la cresterea cheltuielilor financiare. Daca intreprinderea e rentabila, adica daca rata rentabilitatii e mai mare decat rata dobanzii, se poate si e de dorit apelarea la credite in opozitie cu alternativa de a astepta sa se formeze treptat fonduri proprii pentru finantarea unui proiect. Efectul de indatorare se obtine comparand rentabilitatea economica a intreprinderii cu costul capitalului imprumutat. Exista 2 situatii: a) daca rentabilitatea economica > rata dobanzii rezulta un efect de indatorare pozitiv (favorabil); b) daca rentabilitatea economica < rata dobanzii rezulta un efect de indatorare negativ (nefavorabil). Pentru ca rentabilitatea economica e de 16% pe an iar rata dobanzii e de 12% pe an, intreprinderea e interesata sa se finanteze prin credit deoarece realizeaza un profit de 4% asupra capitalului imprumutat. Exemplu: K propriu = 5.000 K imprumutat = 15.000 total K investit = 20.000 rentabilitate economica = 12% rata dobanzii = 9%

(25%) (75%) (100%)

deoarece rentab. econ. > rata dobanzii rezulta ca ne incadram in prima situatie ( a) ) la totalul K investit, Pr = 20.000 x 12% = 2.400 remuneratia K de imprumut = 15.000 x 9% = 1.350 daca se scade remuneratia K de imprumut din Pr total => la K propriu avem un Pr de 2.400 1.350 = 1.050 randamentul K propriu = 1.050

FINANTE MANAGERIALE
Curs Nr. 7

FINANTARE PRIN LEASING

Leasing-ul constituie o sursa de finantare pe termen mediu sau lung si este o alternativa la indatorare ce permite unei firme exploatarea unui bun fara a fi nevoita sa recurga la imprumuturi sau capitaluri proprii. Institutia financiara specializata in calitate de proprietar va ceda bunul unui utilizator in baza unei cereri ferme si in schimbul platii chiriei ce poate cuprinde, dupa caz, amortizarea activului, remunerarea capitalului investit, prima de risc si cheltuieli administrative. Apelarea la aceeasi forma de finantare se va realiza numai in conditiile in care costurile implicate sunt mai mici decat in situatia finantarii investitiei prin apelarea la credit bancar. Leasing-ul a fost practicat la inceput pentru finantarea activelor imobiliare: bunuri + cladiri Exista 4 tipuri principale de leasing: - operational financiar prin indatorare vanzare si leasing back 1. Leasing operational angajeaza persoana fizica/juridica ce preda activul (locatorul) care il pune la dispozitia locatarului sa-l intretina. Durata contractului este de obicei mai scurta decat durata de viata a activului cedat in leasing. In domeniul leasing-ului de automobile durata contractului se limiteaza la cel mult jumatate din durata medie de utilizare a acestuia. Aceste tipuri de contracte contin clauze privind posibilitatea anularii contractului inainte de scadenta, de obicei in conditiile platii unei penalizari. Cel care transfera activul in regim de leasing se confrunta cu un risc de nerecuperare a valorii reziduale a bunului la sfarsitul perioadei de leasing. De aceea mai ales in cazul automobilelor se prevede in contract transferul riscului privind valoarea reziduala a activului asupra celui care l-a inchiriat, solicitandu-i-se acestuia garantarea unei valori de piata specificate la data incetarii contractului de leasing. 2. Leasing financiar reprezinta 100% o metoda de finantare. In majoritatea cazurilor locatorul alege ca reper rata pe care locatarul ar putea-o plati catre o banca pentru un imprumut pe termen lung. De asemenea, locatorul nu are responsabilitatea intretinerii bunului respectiv si nici a furnizarii de alte servicii legate de acestea. Durata contractului de leasing financiar coincide sau este foarte apropiata de durata de viata a activului, astfel ca nu se mai pune problema suportarii riscului legat de o anumita valoare reziduala a activului. Derularea unui astfel de contract presupune parcurgerea urmatoarelor etape: a) locatarul identifica activul dorit pe piata si negociaza pretul b) concomitent negociaza cu o banca, cu o firma comerciala sau cu o societate de leasing care va indeplini calitatea de locator si care ii va ceda activul in leasing c) banca sau societatea de leasing cumpara activul si simultan il cedeaza in leasing locatarului

3. Leasing prin indatorare principala caracteristica este modul de procurare a activului ce face obiectul contractului. Firma care achizitioneaza activul va plati o parte din pretul acestuia iar restul va fi achitat pe baza unui imprumut contractat de la un grup de banci. Chiria platita va fi administrata de o institutie specializata care va imparti pe destinatii suma astfel: in primul rand vor fi platite rata + dobanda aferenta iar restul chiriei va reveni proprietarului. Proprietarul bunului va beneficia de avantajele fiscale ale deductibilitatii amortizarii calculate aferente activului cedat in leasing precum si de cele provenite din deducerea dobanzii platite in contul imprumutului din profitul impozabil. 4. Vanzare si leasing back reprezinta o alternativa la imprumutul ipotecar. Societatile care de detin constructii, terenuri sau echipamente le pot vinde la valoarea lor de piata unei institutii financiare/societati de leasing si concomitent cu operatia de vanzare incheie si un contract de leasing prin care preiau in folosinta activul pe care l-au avut in proprietate. In acest mod societatea comerciala poate detine fonduri suplimentare pentru investitii atractive pastrandu-si dreptul de utilizare al bunului prin preluarea acestuia in leasing. In momentul incheierii contractului fostul propietar si actualul locatar al bunului incaseaza pretul de vanzare si plateste prima chirie noului propietar al bunului respectiv locatorului. Legislatia romaneasca in domeniul leasing-ului (Ordonanta 51/1997) recunoaste in prezent numai 2 tipuri de leasing: operational si financiar. Exista o asociatie profesionala Uniuniea Societatilor de Leasing din Romania. Valoarea contractelor de leasing este de peste 1 mld. euro, crescand de la an la an. Leasing-ul financiar detine 80% din piata romaneasca de leasing. Exista leasing - intern (fonduri provenite din tara cca. 60%) - extern (fonduri proventie din afara tarii cca. 40%) Obiectul contractului de leasing pe primul loc se situeaza leasing-ul auto cu 85% din totalul contractelor de leasing datorita lichidatii ridicate, cererii mari si riscului usor cuantificabil. Leasing-ul financiar trebuie sa indeplineasca anumite conditii: riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul incheierii contractului de leasing; partile au prevazut expres ca la expirarea contractului de leasing se transfera utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului; utilizatorul poate opta pentru cumpararea bunului iar pretul de cumparare va reprezenta cel mult 50% din valoare de piata pe care acesta o are la data exprimarii optiunii; perioada de folosire a bunului in sistem de leasing acopera cel putin 75% din durata normala de utilizare a bunului, chiar daca in final dreptul de proprietate nu este transferat. Leasing-ul operational este mult mai vag definit de legislatia romaneasca ca fiind operatiunea de leasing care nu indeplineste nici una din conditii. Aceasta modalitate de definire lasa loc la interpretari ceea ce explica si ponderea redusa. Rata de leasing e definita pentru cele 2 tipuri de leasing astfel: pentru leasing-ul financiar, rata de leasing = cota parte din valoarea de intrare + dobanda de leasing (rata medie a dobanzii bancare de pe piata romaneasca) pentru leasing-ul operational, rata de leasing = cota de amortizare + un beneficiu stabilit de parti Definirea conceptual diferita a celor 2 tipuri de leasing transpusa in continutul ratei de leasing determina distinctii importante atat dpdv. contabil cat si fiscal. Avantajele finantarii prin leasing sunt urmatoarele: majoreaza disponibilitatea de finantare a firmei; se asigura recuperarea rapida a activelor in caz de faliment al societatii locatare; permite divizarea riscului intre locator si locatar; flexibilitate;

prezinta o serie de avantaje fiscale; prezinta avantaje prin costuri; beneficii contabile.

Inregistrarea in contabilitate a achizitiilor prin leasing se face diferit in functie de tipul acestora. In cazul leasing-ului financiar, operatiunea va modifica valoarea contului mijloace fixe iar pe de alta parte va modifica valoarea contului alte imprumuturi si datorii asimilate si a contului dobanzi la imprumuturi si datorii asimilate. In cazul leasing-ului operational, intrarea de imobilizari corporale se va inscrie numai in debitul contului de ordine si evidenta, redevente, locatie de gestiune, chirie si alte datorii asimilate cu valoarea de achizitie a bunului + beneficiul stabilit de parti. Acest cont se va debita si in cazul leasing-ului financiar cu valoarea imobilelor corporale, inclusiv dobanda. Contul mijloace fixe se va modifica numai daca locatarul decide cumpararea bunului respectiv (in cazul leasing-ului operational).

FINANTE MANAGERIALE
Curs Nr. 8

IMPOZITE DIRECTE SI INDIRECTE

Impozitele directe sunt nominative, se individualizeaza pe persoane fizice/juridice si trebuie
platite la termene stabilite de actele normative in vigoare. Impozitele directe se impart in: a) reale (se stabilesc pe diferite bunuri mobile si imobile: impozit pe cladiri, impozit funciar, impozit pe locuinte, impozit mobiliar) b) personale (impozit pe venit si pe avere) Trecerea de la impozite directe reale la personale s-a facut la sfarsitul sec. 19 inceputul sec. 20, diferit de la un stat la altul. Persoanele fizice obtin venit din: salarii, chirii, investitii (= dobanda + dividende), executare profesii libere, drepturi de autor, activitati agricole. Impunerea persoanelor fizice poate fi: - impunere separata (a fiecarui venit) - impunere globala - impunere combinata. Tendinta este de a trece de la impunerea separata la cea globala. Mobilizarea resurselor financiare la buget e o necesitate, repartizarea resurselor e subiectiva. In Romania se utilizeaza impunere combinata: o parte impunere globala (cu 16%) + o parte impunere separata. In timp s-a folosit minimul neimpozabil, aceasta masura fiind solicitata de sindicate pentru asigurarea unui minim. Impunerea persoanelor juridice se face separat pentru societati de capital fata de societatile de persoane. Societatile de capital (SA, SRL) sunt obligate sa-si tina contabilitatea in partida dubla (se face distinctie intre averea firmei si cea a asociatilor). In cazul societatilor de persoane: se aplica impunerea pentru persoane fizice; nu se poate face distinctie intre averea firmei si cea a persoanelor; stabilirea impozitelor se face indirect; evaluare forfetara administrativa. Impozitele pe avere pot fi: - impozite propriuzise (ce se platesc din veniturile produse de averea respective si din substanta averii) - pe circulatie (pe vanzare-cumparare, pe donatii, pe succesiuni) - pe sporul de avere (pe sporul de valore imobiliara, pe sporul de avere realizat pe timp de razboi) Impozitele indirecte nu sunt nominative, nu se individualizeaza pe persoane fizice/juridice, se creaza asupra pretului marfii si se suporta de consumatorul final. Impozitele indirecte cuprind: 1. taxe de consumatie ce pot fi: a) pe produs (accizele)

b) pe cifra de afaceri care poate fi: - pe CA bruta (cand se calc. impozit la impozit) - pe CA neta (TVA) 2. taxe vamale ce pot fi: a) de import b) de export (ce, de regula, nu se practica pentru a incuraja exporturile, iar daca se aplica se folosesc asupra materiilor prime) c) de transit (cand marfurile tranziteaza teritoriul altor tari) 3. Monopolurile fiscal ce pot fi: a) depline b) partiale Acestea se practica asupra unor produse ce aduc profituri maxime cu eforturi minime cum ar fi: tutun, petrol, sare, jocuri de noroc, Imprimeria statului, piatra de bricheta, chibrituri) 4. Taxe de inregistrare si de timbre aici se include: taxele notariale, judiciare, de administrare

FINANTARI PRIN ANGAJAMENTE LA TERMEN (OBLIGATIUNI)

Imprumutul obligatar este o forma a creditului pe termen lung ce consta in emisiunea si vanzarea publica a obligatiunilor. Obligatiunea reprezinta un titlu de credit pe termen lung emis de o societatea pe actiuni, institutie guvernamentala/municipal a carei rambursare e garantata, de obicei, cu bunuri patrimoniale sau ipoteci. Ea reprezinta un drept de creanta, fiind in ultima instant un imprumut acordat de o masa de creditori unui anumit debitor. Fiecare creditor primeste un inscris numit obligatiune in care e inscrisa valoarea nominal. Obligatiunea nu confera detinatorului putere de decizie in societatea respective si nici nu permite acestuia sa beneficieze de cresterea societatii ca in cazul actiunilor. Obligatiunile se impart in 2 categorii: 1) obligatiuni ordinare cu dobanda constanta/variabila 2) obligatiuni convertibile In afara acestora pe piata de capital se mai intalnesc obligatiuni negarantate, inseriate, inmatriculate, cu fond de amortizare, perpetuue, deschise, etc.