ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris:
CZU: 336.13: 338.1: 330.101.541 (478)(043)

BAURCIULU ANJELA

ECHILIBRUL FINANCIAR PUBLIC

LA NIVEL MACROECONOMIC

Specialitatea 08.00.10 – FINANŢE; MONEDĂ; CREDIT

Teză
de doctor în ştiinţe economice

Conducător ştiinţific: prof.univ., dr. hab. Cobzari Ludmila

Autor: Baurciulu Anjela

CHIŞINĂU 2006
 2

CUPRINS
INTRODUCERE ...................................................................................................................... 3

Capitolul I. ASPECTELE CONCEPTUALE ŞI TEORIA ECONOMICĂ PRIVIND

ECHILIBRUL FINANCIAR PUBLIC ................................................................................. 10
1.1. Conceptul şi sfera de cuprindere a echilibrului financiar public ..................................... 10
1.2. Evoluţia conceptului de echilibru financiar public în gândirea economică ...................... 24
1.3. Practica asigurării echilibrului bugetar în experienţa ţărilor dezvoltate prin prisma
sistemelor de bugetare şi a elaborării politicilor macroeconomice ................................ 42
Capitolul II. ECHILIBRUL FINANCIAR PUBLIC – CADRU DETERMINANT AL
DEZVOLTĂRII ECONOMICE ......................................................................................... 59
2.1. Aprecierea eficienţei politicilor macroeconomice promovate în condiţiile
dezechilibrului structural în Republica Moldova ............................................................. 59
2.2. Implicaţiile politicii bugetar-fiscale asupra evoluţiei echilibrului financiar public în
Republica Moldova .......................................................................................................... 72
2.3. Determinarea şi evaluarea nivelului principalelor componente ale echilibrului
/dezechilibrului financiar al sistemului bugetar din Republica Moldova.......................... 91

Capitolul III. TEHNICI DE MACROBUGETARE ŞI DIRECŢII DE ACŢIUNE ÎN

VEDEREA ASIGURĂRII ECHILIBRULUI FINANCIAR PUBLIC ................................ 107

3.1. Proiectarea echilibrului financiar public prin prisma metodologiei Sistemului de Conturi
Naţionale ........................................................................................................................... 107
3.2. Modelarea fluxurilor financiare în cadrul sistemului bugetar – tehnică eficientă de
macrobugetare ................................................................................................................... 117
3.3. Direcţiile de perfecţionare a relaţiilor financiare din cadrul sistemului bugetar al
Republicii Moldova ....................................................................................................... 133

SINTEZA REZULTATELOR ................................................................................................. 146

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI ....................................................................................... 148

BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................... 152
ANEXE .................................................................................................................................... 160
ADNOTARE ............................................................................................................................ 184
CUVINTE-CHEIE ................................................................................................................... 186
LISTA ABREVIERILOR ........................................................................................................ 188
 3
INTRODUCERE
Actualitatea temei de cercetare şi gradul de studiere a acesteia
Actualitatea temei de cercetare. Evoluţia economiei naţionale, din ultimii ani, poate fi
considerată favorabilă pentru valorificarea întregului potenţial economico-financiar şi
dezvoltarea durabilă a ţării. O contribuţie importantă, la crearea acestor premise, revine
sistemului financiar public, care, prin intermediul politicii bugetare şi al mecanismului de
redistribuire a resurselor financiare publice, are implicaţii directe asupra creşterii economice,
asigurând realizarea obiectivelor de stimulare a activităţilor economice, de protecţie socială,
creşterea nivelului de trai şi reducerea sărăciei. Calitatea sistemului financiar public poate fi
asigurată prin crearea condiţiilor pentru administrarea publică competentă, prin stabilirea
regulilor, procedurilor, instrumentelor de dirijare a sistemului şi procesului bugetar, urmărindu-
se implementarea eficientă a politicilor macroeconomice şi a reformelor structurale.
Specificul funcţionării sistemului financiar public rezidă în faptul că este rezultatul unor
constrângeri ale politicilor economice şi financiare promovate de diferite guverne, ceea ce denotă
caracterul lui sensibil, determinat de instabilitatea politică şi, totodată, constituind o constrângere
în sine, care influenţează, sub formă directă sau indirectă, toate sferele de activitate economică şi
existenţa întregii societăţi. Promovarea politicii de dezvoltare durabilă accentuează necesitatea
realizării unui set de ajustări legislative, politice, sociale privind structurile economico-
financiare.
Schimbările din ultimii zece ani s-au reflectat în perfecţionarea continuă a esenţei şi rolului
sistemului bugetar. La ajustarea sistemului la condiţiile economice şi sociale, aflate în permanentă
schimbare, a contribuit formarea unui nou cadru legislativ şi normativ, care reglementează
structura şi funcţionarea sistemului bugetar-fiscal. Astfel, au fost elaborate şi actualizate o serie de
acte legislative, printre care le menţionăm pe cele mai importante: Legea privind sistemul bugetar
şi procesul bugetar (1996), Legea privind sistemul public de asigurări sociale (1999), Legea cu
privire la finanţele publice locale (1999), Legea cu privire la datoria de stat şi garanţiile la
împrumuturile de stat (1996), Codul Fiscal (1997 până în prezent), Cadrul de Cheltuieli pe Termen
Mediu etc.
În scopul creării unei baze informaţionale financiare, a fost implementată reforma
contabilităţii în economia naţională prin punerea în aplicare a Sistemului Conturilor Naţionale, a
principalelor Standarde Naţionale ale Contabilităţii, Planului de conturi contabile, ajustând,
totodată, sistemul contabil la standardele internaţionale. Cu toate acestea, în practică, apar unele
inconsecvenţe atât de ordin administrativ şi organizaţional, cât şi tehnic.
În acest context, poate fi subliniată actualitatea temei cercetate, care propune elaborarea
unui macromodel operaţional şi integrat în vederea perfecţionării relaţiilor dintre diferiţi
 4
participanţi în cadrul sistemului financiar public, precum şi a integrării coerente în sistemul
general economic în condiţiile asigurării unei concordanţe suficiente între resursele financiare
disponibile şi nevoile întregii societăţi. Apelarea la modelele economice practicate în alte ţări nu
poate înlocui formarea propriului model de dezvoltare, iar experienţa economică internaţională
poate fi asimilată selectiv în concordanţă cu particularităţile economice şi tradiţiile societăţii
noastre.
Analiza lucrărilor ştiinţifice, elaborate de autorii străini şi cei autohtoni, şi studierea
situaţiei din sistemul bugetar al Republicii Moldova au demonstrat că procesele de echilibrare
financiară sunt periclitate de o serie de aspecte negative. Principalele impedimente constau în
caracterul inadecvat şi coordonarea ineficientă dintre instituţiile responsabile, implicate în
procesul bugetar, insuficienţa suportului metodologic şi a indicatorilor financiari de
fundamentare şi urmărire a rezultatelor, calitatea serviciilor publice, gradul înalt al centralizării.
Rezultatele cercetării pot constitui un real suport ştiinţifico-teoretic al soluţionării acestor
probleme şi confirmă actualitatea temei.
Gradul de studiere a temei de cercetare. Tema de cercetare se referă la un spectru larg
de probleme privind finanţele publice, reformele economice şi macrostabilizarea. O asemenea
complexitate permite identificarea unor categorii fundamentale în cadrul cercetării date. În opinia
autorilor, echilibrul financiar poate fi considerat o categorie fundamentală de cercetare.
O înţelegere corectă a importanţei conceptului de echilibru financiar, precum şi a
existenţei unei intercorelări strânse între finanţe, ca ştiinţă economică, şi gestiunea reală a
finanţelor, în special a celor publice, permite aplicarea analizei de sistem în cadrul cercetărilor
din acest domeniu. Analiza echilibrelor individuale cu caracter financiar creează posibilitatea de
a pătrunde în esenţa echilibrului financiar, ca echilibru de sistem, dovedind, astfel, o nouă
reprezentare a echilibrului financiar, care derivă din unitatea sistemului financiar. Relaţiile
funcţionale specifice echilibrului din sistem îşi găsesc concretizarea în complementaritatea dintre
fondurile financiare centralizate şi descentralizate şi care trebuie delimitate de relaţiile interne
specifice fiecărui fond financiar.
Complementaritatea de sistem poate fi considerată una dintre cele mai importante
proprietăţi ale sistemului financiar, care creează posibilitatea coordonării şi corelării între
resursele şi necesităţile de surse a tuturor fondurilor, cât şi corelarea cu echilibrul economic
global. În aria de cercetare, a fost inclus echilibrul financiar public atestat la nivel
macroeconomic, ţinând cont de raportul dintre un anumit potenţial financiar al economiei şi de
nevoile de resurse reclamate de dezvoltarea economico-socială, de creştere a nivelului de trai al
populaţiei şi de desfăşurare a celorlalte activităţi sociale.
 5
E necesar de subliniat faptul că, în practica cercetării economice din Republica
Moldova, s-au realizat o serie de investigaţii în sfera finanţelor publice, politicile de stabilizare
macroeconomică şi reformele economice. Însă, concentrarea studiilor asupra problematicii
echilibrului financiar public, pornind de la definirea conceptului şi până la evaluarea
multitudinii de corelaţii între diferitele fenomene interdependente la nivel macroeconomic,
reprezintă o contribuţie originală în sfera ştiinţelor economice prin elementele ce
fundamentează noutatea ştiinţifică.
În teză, sunt luate în consideraţie rezultatele cercetărilor realizate de către cele mai
importante centre internaţionale de cercetări economice şi financiare, dintre care menţionăm:
International Institute of Public Finance (IIPF), The Royal Swedish Academy of Sciences,
European Public Choice Society (EPCS), Center for Social and Economic Research (CASE),
Canadian Institute of Advanced Research (Universitatea Vancouver), Consortium for Economic
Policy Research and Advice (CEPRA), Центр Экономических и Финансовых Исследований
и Разработок (CEFIR), Институт Экономики Переходного Периода, Institutul de Cercetări
Financiare şi Monetare „Victor Slăvescu” al Academiei Române, Academia de Studii
Economice din Bucureşti, Universitatea din Craiova etc. Dintre centrele naţionale de cercetări în
domeniul economic şi financiar menţionăm: Academia de Studii Economice din Moldova,
Centrul de Investigaţii Strategice şi Reforme, Institutul Naţional de Economie şi Informaţie,
Centrul de Studiere a Problemelor Pieţei din Academia de Ştiinţe a Moldovei, Universitatea de
Stat din Moldova, Universitatea Agrară din Moldova etc.
Scopul şi sarcinile lucrării
Scopul lucrării constă în sistematizarea echilibrelor financiare la nivelul tuturor verigilor
bugetare din cadrul sistemului bugetar, după cum urmează: asigurarea echilibrului financiar
public, diferenţierea elementelor componente ale dezechilibrului structural şi vertical,
modelarea fluxurilor financiare în cadrul sistemului bugetar şi formularea direcţiilor de acţiune
în vederea asigurării echilibrului financiar public.
Având în vedere scopul urmărit, sarcinile (obiectivele) cercetării sunt:
• analiza concepţiilor fundamentale privind echilibrul financiar public, determinarea
echilibrului financiar public şi a elementelor componente ale acestuia; studierea experienţei
internaţionale privind managementul bugetar şi tehnicile de macrobugetare.
• aprecierea implicaţiilor politicii bugetar-fiscale asupra dezvoltării economice, evaluarea
tendinţelor şi a perspectivelor dezvoltării sistemului bugetar al Republicii Moldova.
• dimensionarea echilibrului financiar public prin diferite metode de echilibrare structurală şi
verticală, în vederea diferenţierii elementelor componente şi determinării cauzelor care au
declanşat discrepanţe în evoluţie.
 6
• elaborarea recomandărilor privind perfecţionarea sistemului bugetar în vederea asigurării
flexibilităţii politicii bugetar-fiscale, repartizării eficiente a resurselor financiare publice şi
optimizării relaţiilor interbugetare în scopul consolidării disciplinei financiare în sectorul public.
Structura şi conţinutul tezei
Structura lucrării, conform obiectivelor preconizate, cuprinde: introducere, trei capitole,
sinteza rezultatelor obţinute, concluzii şi recomandări, bibliografie, anexe, cuvinte-cheie şi lista
abrevierilor utilizate.
În Introducere este argumentată actualitatea, semnificaţia, necesitatea şi gradul de studiere
a temei de cercetare; sunt formulate scopul şi sarcinile lucrării; sunt prezentate elementele care
fundamentează noutatea ştiinţifică, semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a tezei.
Capitolul I – „Aspectele conceptuale şi teoria economică privind echilibrul financiar
public” – prezintă o sinteză asupra conceptului privind echilibrul financiar public şi realizează
delimitarea acestuia prin prisma sistemului financiar, cât şi în funcţie de nivelurile agregării
economiei naţionale. Au fost evaluate abordările teoretice ale echilibrului financiar în concepţia
diferitelor şcoli de gândire economică, au fost supuse analizei experienţele ţărilor dezvoltate în
ceea ce priveşte construcţia sistemelor bugetare, elaborarea politicilor de macrobugetare şi
mecanismele bugetare, efectuându-se analiza comparativă cu sistemul bugetar al Republicii
Moldova.
Capitolul II – „Echilibrul financiar public – cadru determinant al dezvoltării economice”
examinează efectele politicilor macroeconomice promovate în perioada 1991-2004 asupra
dezechilibrului structural, precum şi crearea bazei economice şi legislativ-juridice în R.Moldova.
Au fost determinate implicaţiile politicii bugetar-fiscale în evoluţia echilibrului financiar public
prin efectuarea unei ample analize a structurii şi dinamicii resurselor financiare, a eficienţei
gestiunii cheltuielilor publice. A fost apreciată elasticitatea veniturilor şi cheltuielilor publice,
sunt delimitate principalele componente ale dezechilibrului structural şi vertical al sistemului
bugetar şi sunt evaluate influenţele acestor componente asupra tendinţelor actuale în evoluţia
dezechilibrului financiar public la nivel macroeconomic.
Capitolul III – „Tehnici de macrobugetare şi direcţii de acţiune în vederea asigurării
echilibrului financiar public” – abordează problemele de proiectare a echilibrului financiar
public la nivel macroeconomic şi propune, prin aplicarea modelelor economico-matematice,
construcţia unui nou sistem decizonal. În acest sens, sunt urmărite aspectele legate de proiectarea
echilibrului financiar public prin prisma metodologiei conturilor naţionale, prin aplicarea
tehnicilor de macrobugetare şi sunt identificate principalele direcţii de echilibrare a sistemului
bugetar al Republicii Moldova.
 7
Subiectul cercetării îl constituie echilibrul financiar public, corelarea optimă între nevoile
de fonduri şi resursele financiare disponibile.
Obiectul cercetării îl formează sistemul bugetar al Republicii Moldova, politica bugetar-
fiscală, mecanismele economice, legislative şi de procedură bugetară, ce determină echilibrul
financiar public.
Metodele de cercetare constau în analiza sistemică, comparativă şi în abordarea complexă
a temei cercetate, în funcţie de scopurile şi sarcinile propuse. Prelucrarea datelor Ministerului
Finanţelor al Republicii Moldova, Departamentului de Statistică şi Sociologie, Băncii Naţionale
a Moldovei, ale materialelor TACIS a necesitat utilizarea metodelor matematice şi statistice,
precum: clasificarea, sinteza, analiza comparativă statică şi dinamică, analiza de corelaţie,
modelarea economico-matematică, metodele inducţiei şi deducţiei, reprezentarea grafică a
evenimentelor şi fenomenelor investigate.
Suportul teoretico-ştiinţific al tezei l-au constituit concepţiile şi lucrările
economiştilor de renume din străinătate şi din ţară: Chrystal K,. Dornbusch R., Fischer S.,
Friedman M., Frois A., Frege X., Galbraith J.K., Keynes J.M., Lipsey R.G., Purvis D.D., Ragan
J.F., Rubin I., Smith A., Steiner P.O., Stiglitz J., Thomas L.B., Wildavsky A. (SUA); Buceaţchi
V., Buşmachiu E., Cobzari L., Ciubotaru M., Cojocaru V., Caraganciu A., Chircă S., Casian A.,
Caisîn S., Hâncu R., Iliade Ch., Manole T., Nichitin L., Petroia A., Ulian G. (R. Moldova);
Aurelian P., Băcescu M., Băcescu A., Băbeanu M., Brăilean T., Brezeanu P., Bucătaru D.,
Creţoiu G., Drăcea M., Hoanţa N., Ionaşcu I., Matei Gh., Nechita V., Popescu C., Vasile R.,
Văcărel I. (România); Бутаков Д.Д., Мамедов О.Ю., Лавров А., Лыкова Л.Н., Павлова Л.,
Худокормов А.Г. (Rusia).
Suportul informaţional al lucrării consistă din materialele factologice şi datele
statistice furnizate de Ministerul de Finanţe al Republicii Moldova, Banca Naţională a Moldovei,
Biroul Naţional de Statistică (în perioada 1991-2005); actele legislative şi normative ale
Republicii Moldova (legislaţia financiară - legi ale Parlamentului Republicii Moldova,
regulamente, hotărâri ale B.N.M. şi Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova; lucrările de
specialitate editate în Republica Moldova, România, Rusia şi în alte ţări; materialele
conferinţelor internaţionale, precum şi publicaţiile din presa periodică. În scopul cercetării, au
fost studiate o serie de lucrări teoretice de uz general şi de specialitate, bazele de date şi studii ale
unor organisme de mare prestigiu, precum: Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional,
Banca Europeană de Reconstrucţii şi Dezvoltare, materialele TACIS şi UNPD.
 8
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor cercetării rezidă în:
aprofundarea conceptului de echilibru financiar public la nivel macroeconomic,
determinarea locului acestuia în cadrul echilibrului economic general şi delimitarea sferei de
cuprindere a echilibrului financiar public la nivel macroeconomic în Republica Moldova.
dezvoltarea, prin prisma procesului decizional, a conceptului privind macrobugetarea
şi integrarea acestuia în dimensionarea şi proiectarea echilibrului financiar public.
relevarea corelaţiei dintre produsul intern brut şi echilibrul financiar public la nivel
macroeconomic.
dimensionarea echilibrului structural şi vertical al sistemului bugetar, sub aspect static
şi dinamic, pentru identificarea elementelor componente cu influenţă directă şi indirectă asupra
echilibrului întregului sistem.
elaborarea unui model operaţional de perfecţionare a relaţiilor dintre verigile
sistemului financiar public şi a integrării coerente în sistemul financiar naţional.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a tezei rezultă din recomandările pe care le

conţine, implementarea lor şi contribuţia rezultatelor la sporirea eficienţei domeniilor vizate.
Printre cele mai importante recomandări menţionăm:
• delimitarea şi dezvoltarea conceptului de echilibru financiar public la nivel macroeconomic şi
identificarea sferei de cuprindere în Republica Moldova, urmărindu-se posibilitatea revizuirii
structurii sistemului bugetar şi a perfecţionării relaţiilor financiare din cadrul acestuia;
• sinteza teoriilor privind echilibrul financiar şi studierea experienţei internaţionale în sfera
finanţelor publice au permis formularea unor principii conceptuale în construcţia elementelor de
macrobugetare în Republica Moldova;
• aprobarea unei viziuni globale şi sistemice, de sus în jos, a bugetării sectorului public pentru
crearea unei proceduri specializate de consolidare a sistemului bugetar în funcţie de priorităţile
programelor pe termen lung;
• definirea principiilor macrobugetării şi crearea premiselor pentru reformarea sistemului
bugetar prezent, cu modificări în constituirea şi prelucrarea bazelor de date în procesul bugetar;
• perfecţionarea modelelor managementului public prin optimizarea cheltuielilor publice în
cadrul fiecărei verigi a sistemului bugetar;
• identificarea mecanismelor de echilibrare structurală şi verticală ale sistemului bugetar;
• identificarea principalelor direcţii şi tehnici de macrobugetare, inerente în elaborarea unei
politici de echilibrare financiară a sectorului public pe termen lung.
Concluziile şi recomandările formulate în teză pot fi utilizate în activitatea Comisiei
pentru buget şi finanţe a Parlamentului Republicii Moldova, Ministerului Finanţelor,
 9
Ministerului Economiei şi Comerţului, în activitatea altor ministere, departamente şi instituţii
publice implicate în procesul decizional privind promovarea politicii bugetar-fiscale şi a
reformelor economice.
Cercetările realizate pot constitui elemente conceptuale şi metodologice pentru
investigaţii ştiinţifice viitoare. Teza poate fi propusă ca suport bibliografic în procesul didactic
din instituţiile de învăţământ superior. În acest sens, lucrarea poate forma o bază metodologică
pentru noi discipline universitare sau pentru masterat, poate fi consultată la studierea diverselor
aspecte ale finanţelor publice, gestiunii financiare a sectorului public, gestiunii finanţelor
publice locale, a metodelor şi tehnicilor fiscale, macroeconomiei, previziunii proceselor
economice etc.

Aprobarea lucrării. Concluziile şi recomandările din teza dată au fost prezentate în

cadrul conferinţelor ştiinţifice naţionale şi internaţionale, dintre care menţionăm:
1. Conferinţa ştiinţifică „Economia de piaţă la etapa actuală: realizări şi perspective”,
UASM, Chişinău 2001.
2. Conferinţa ştiinţifică a profesorilor şi doctoranzilor „Direcţiile de sporire a eficienţei
economice a sectorului agrar”, UASM, Chişinău 2002.
3. Simpozionul Internaţional al Tinerilor Cercetători, ASEM, 18-19 aprilie 2003.
4. Conferinţa internaţională „Ştiinţa, businessul, societatea: evoluţii şi intercorelări în
condiţiile integrării în spaţiul economic european”, ASEM, 12-14 februarie 2004.
5. Conferinţa internaţională „Racordarea sistemului financiar la exigenţele integrării
europene”, ASEM, aprilie 2004.
6. Conferinţa internaţională „Politici economice de integrare europeană”, ASEM, 23-24
septembrie 2005.
Tezele principale ale temei cercetate sunt reflectate în 9 lucrări ştiinţifice publicate într-un
volum total de 4,34 coli de autor.
 10
Capitolul I. ASPECTELE CONCEPTUALE ŞI TEORIA ECONOMICĂ
PRIVIND ECHILIBRUL FINANCIAR PUBLIC
„O teorie completă asupra bugetelor este o imposibilitate,
o iluzie: ar fi o teorie completă asupra guvernării”
A.Wildavsky1
1.1. Conceptul şi sfera de cuprindere a echilibrului financiar public

Geneza şi evoluţia sistemului economic sunt strâns legate de necesităţile tot mai
crescânde ale oamenilor în procurarea bunurilor, prestarea serviciilor, asigurarea serviciilor
medicale şi de învăţământ, asigurarea ordinii şi apărării colectivităţii şi, deci, de reuşita
indivizilor în corelarea necesităţilor nelimitate şi în continuă diversificare, cu resurse limitate şi
tot mai restrictive. Dispunând de resurse limitate şi rare, se presupune că oamenii acţionează
raţional pentru alegerea celei mai bune variante a activităţii economice, în anumite condiţii de
timp, cât şi pentru crearea unui sistem economic optim, care este considerat, în prezent, a fi
„acela care furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii.”2
Dorinţa oamenilor de edificare a unui astfel de sistem va exista întotdeauna, însă, la data
finalizării şi consolidării lui, vor apărea alte nevoi şi puncte de reper, în ceea ce priveşte optimul
şi dezvoltarea economică. Această tendinţă, privită prin prisma conceptului de echilibru,
reprezintă, în fond, mişcarea, soluţionarea şi eliminarea dezacordurilor interne, şi exprimă
schimbarea continuă a sistemului economic.3 În situaţiile în care colectivitatea umană apreciază
că rezultatele activităţilor sociale corespund din ce în ce mai puţin necesităţilor lor de viaţă
normală, punându-le în pericol evoluţia trecerii prin viaţă, se impune, în mod necesar, revizuirea
şi modificarea întregului sistem de alocare şi utilizare a resurselor. Din acest motiv, considerăm
că pentru orice economie naţională este foarte importantă stabilirea direcţiilor de dezvoltare, a
unui sistem viabil de funcţionare a economiei şi identificarea punctului de echilibru spre care
tinde acest sistem, toate acestea constituind scopul creării unor condiţii favorabile de creştere
continuă.
În etapa actuală, considerăm că rolul statului rămâne a fi foarte important în asigurarea
unei baze structurale pentru o creştere economică durabilă. Astfel, trebuie să valorificăm
potenţialul disponibil al ţării noastre şi prin intermediul funcţiilor statului (de alocare, distribuire,
reglementare şi stabilizare), în primul rând, să proiectăm echilibrul financiar public drept o parte
componentă din procesul de ansamblu privind elaborarea şi asigurarea echilibrului economic
general. De când economia a devenit o ştiinţă socială specifică şi recunoscută, în cadrul unui

1
Wildavsky A. „The new politics of the budgetary process”. - Scott and Foreman. - Glenview II, 1998.
2
Galbraith J.K. „Ştiinţa economică şi interesul public”. – Bucureşti: Ed. Politică, 1992. - p. 11.
3
Popescu C. Băbeanu M. „Echilibrul înaintării”. – Bucureşti: Ed. Eficient, 1998. - p.109.
 11
proces început prin definirea valorii de către A.Smith în 1776, sursa principală de inspiraţie şi de
referinţă au constituit-o prezumţiile culturale şi ştiinţifice din aceea perioadă. Economia s-a
dovedit a fi un mijloc util pentru analiza, înţelegerea şi sistematizarea procesului revoluţiei
industriale în curs de desfăşurare.4 Realizările remarcabile obţinute în fizică şi, îndeosebi, în
mecanică, în legătură cu formalizarea şi interpretarea echilibrului, au condus la preluarea acestui
termen de către numeroase ramuri ale ştiinţei - de la ştiinţele exacte la cele sociale, ajungând în
acest mod în domeniile economic, social şi politic.
Astfel, în fizică, echilibrul a fost interpretat, mult timp, ca un simplu echilibru al forţelor
pe care le generează o balanţă, forţe care se intercondiţionează şi se compensează reciproc, astfel
încât efectul lor este nul. Cu timpul, studiul mecanicii devine mai profund şi oferă două noţiuni
de echilibru: statică şi dinamică. Echilibrul static defineşte starea de repaus a unui corp, prin
anularea forţelor contrare, iar cel dinamic se referă la starea de echilibru a unui sistem aflat în
mişcare. Dacă, în urma acţiunii unor forţe reechilibrate, sistemul revine la starea de echilibru
anterioară, atunci este vorbă despre un echilibru stabil. Dacă, prin acţiunea forţelor reechilibrate,
sistemul îşi găseşte o nouă poziţie de echilibru, atunci avem de-a face cu un echilibru labil.
Noţiunea de echilibru este mult mai complexă în termodinamică, unde întâlnim influenţa
unei multitudini de fenomene, fiecare cuprinzând un număr mare de variabile, cu o infinitate de
poziţii de echilibru. Procesele termodinamice exprimă treceri de la o stare de echilibru la o nouă
stare de echilibru şi au un caracter ireversibil, adică sistemul nu mai trece niciodată prin aceleaşi
stări intermediare de echilibru.5
Pornind de la faptul că în societate şi în natură acţionează forţe care tind spre echilibru,
accepţiunile date de diferitele ştiinţe ale naturii sunt puncte de reper în explicarea echilibrului
sferei economice. Economia reprezintă o realitate dinamică, aflată în continuă schimbare şi
mişcare. În ultimii treizeci de ani, teoria echilibrului a devenit unul dintre capitolele cele mai
importante şi mai pline de semnificaţii ale economiei. Mult timp, termenul de echilibru a fost
asociat cu ideea unei ordini economice, care ar satisface cel mai bine nevoile umane.
În prezent, problematica echilibrului economic a devenit, pentru ştiinţa şi practica
economică, o preocupare cu totul deosebită prin intensificarea dezechilibrelor în economia de
piaţă, manifestate prin fenomene de criză şi lărgirea sferei de studiu de la nivelul microeconomic
la cel macroeconomic. Astfel, conceptul echilibrului economic a parcurs întreg spectrul posibil al
aprecierilor: de la a fi considerat nucleul teoriei economice moderne până la a-i fi contestată
orice realitate şi utilitate (teoria dezechilibrelor inerente – Janos Kornay). În etapa actuală,
echilibrul economic a ajuns să constituie problema centrală, punctul de plecare şi, în acelaşi

4
Giarini O., Stahel W.R. „Limitele certitudinii”. – Bucureşti: Ed. „Edimpress-camro”, 1996. – p..51.
5
Nechita V. şi colab. - „Economie politică”. - Galaţi, Ed. „Porto-Franco”, 1991. - V II. - p. 33.
 12
timp, finalitatea teoriei şi practicii economice. Teoria echilibrului economic este un produs al
ştiinţei economice ajunse în faza ei de maturitate, reprezentând o sinteză a gândirii economice.
Generalizând definiţiile conceptului de echilibru economic general, oferite aproape de
toate şcolile de gândire economică, se poate formula următoarea definiţie: echilibrul economic
exprimă acea stare spre care tinde piaţa bunurilor economice, monetare, a capitalului şi a muncii,
piaţa naţională în ansamblul ei, caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi a ofertei,
în diferitele lor segmente, abaterile dintre ele încadrându-se în limite considerate normale,
nesemnificative pentru producerea de dificultăţi, de dezechilibre.
Pentru a evidenţia importanţa şi complexitatea echilibrului economic general, este
necesară analiza trăsăturilor caracteristice ale acestuia. În primul rând, în raport cu nivelurile de
agregare a economiei, echilibrul economic se manifestă la nivel micro-, mezo- şi
macroeconomic. Echilibrul microeconomic este definit la nivelul verigilor primare, adică agenţii
economici şi unităţile administrativ-teritoriale de bază, în timp ce echilibrul mezoeconomic
vizează fie anumite sectoare sau ramuri ale economiei, fie anumite unităţi administrativ-
teritoriale mai mari (cazul judeţelor, landurilor etc.), motiv pentru care mai este cunoscut sub
denumirea de echilibru în profil teritorial. Echilibrul macroeconomic integrează primele două
forme de echilibru pe ansamblul economiei naţionale şi al teritoriului naţional. El are un caracter
complex şi nu poate fi redus la o simplă însumare a echilibrelor parţiale şi individuale, deoarece,
în economie, coexistă şi unele dezechilibre temporare, care nu sunt, însă, în măsură să împiedice
funcţionarea mecanismului economic.
În al doilea rând, problematica echilibrului economic nu se reduce la o abordare
cantitativă a acestuia (constatarea egalităţii sau inegalităţii dintre cerere şi ofertă), ci include
descoperirea factorilor care concurează la realizarea acestor situaţii, identificarea legităţilor lor
de mişcare. Este vorba de o nouă abordare a noţiunii de echilibru care, pe lângă aspectele
cantitative, are în vedere numeroase aspecte calitative, condiţionate de modificările structurale
din economie, de intensitatea şi eficienţa utilizării resurselor.
Pornind de la o asemenea abordare, în cadrul echilibrului economic general se disting
două părţi constitutive de bază: echilibrul funcţional şi echilibrul structural. 6
În cadrul echilibrului funcţional, economia este privită ca un organism cu o multitudine
de mecanisme proprii, cu reguli de organizare şi mişcare proprii. După aprecierile autorilor,
starea de echilibru funcţional se exprimă prin doi termeni de bază: resursele şi necesităţile de
resurse. Resursele disponibile, la un moment dat, au o determinare obiectivă, un nivel maxim
posibil, dependent de stadiul de dezvoltare a economiei, productivitatea muncii, structura
producţiei. Necesităţile de resurse, în general, prezintă tendinţa de a creşte mai rapid decât

6
Dracea M. „Echilibrul financiar în perioada de tranziţie”. - Craiova, Ed. Amicul casei, 1997. - p.13.
 13
resursele, fapt pentru care se impune o anumită ierarhizare a lor, stabilirea unor opţiuni, astfel
încât să se ajungă la determinarea unor limite ale cerinţelor de încadrare în starea de echilibru.
Echilibrul structural vizează legăturile tehnico-economice, raporturile interne ale
factorilor de echilibru, structurile economiei.7 El exprimă raporturile ce trebuie să existe între
sferele, ramurile şi subramurile din economie. Construcţia sa se bazează pe un sistem optim de
proporţii şi ritmuri ale dezvoltării, care trebuie să conducă la realizarea echilibrului. Din
echilibrul structural derivă realizarea echilibrului funcţional, care, la rândul său, exercită o
anumită influenţă asupra echilibrului structural al economiei, prin el devenind evidente
rezultatele echilibrului structural.
În al treilea rând, referindu-ne la perioada în care se manifestă anularea reciprocă a
forţelor de sensuri contrarii, care aduce sistemul în stare de echilibru, putem vorbi despre
echilibrul economic static şi dinamic. Echilibrul economic static este considerat doar o ipoteză
sau este o abstracţie creată din nevoia de a opera cu fenomenul economic complex. El nu se
justifică decât ca premisă iniţială a analizei dinamice, deoarece procesele reproducţiei se află
într-o permanentă schimbare, sub influenţa unei multitudini de factori şi, în primul rând, ai
progresului tehnico-ştiinţific actual.
Procesul dezvoltării, schimbarea continuă a condiţiilor de realizare a echilibrului imprimă
echilibrului economic un caracter dinamic. Chiar în cazul unei stagnări economice, apare
necesitatea modificării datelor echilibrului, întrucât intervin schimbări de ordin structural, care
influenţează condiţiile de realizare a echilibrului. Un caz particular al echilibrului economic
dinamic îl reprezintă starea de creştere echilibrată, în care ratele de creştere în timp a variabilelor
relevante sunt egale şi constante. La o asemenea situaţie, se poate ajunge doar în momentul în
care se ating anumite stări de saturaţie.
E necesar de menţionat faptul că, în înţelegerea corectă a noţiunii de echilibru economic,
capătă o importanţă deosebită caracterul relativ al echilibrului. Economia tinde doar către un
echilibru, înţeles ca egalitate între nevoi şi resurse sau ca o stare de concordanţă între ramuri,
subramuri şi sectoare de activitate. Prin complexitatea sa, economia nu se va găsi niciodată într-un
echilibru absolut, iar momentul în care atinge această stare, este deja depăşit, deoarece economia
se află într-o continuă mişcare.
Echilibrul economic este, totodată, un instrument utilizat în cadrul teoriei, în modele care
conţin mai multe variabile legate între ele, având ca scop analiza relaţiilor dintre acestea. El
devine operaţional abia în momentul în care este aplicat la situaţii concrete şi caracterizează o
situaţie istorică trecută, prezentă sau viitoare, în care nu apare o schimbare semnificativă de-a
lungul unui interval de timp.

7
Popescu C., Băbeanu M. „Echilibrul înaintării”. – Bucureşti, Ed Eficient, 1998. – p.123.
 14
Analiza echilibrului economic se efectuează pornind de la formele sale de manifestare:
echilibrul material al economiei naţionale, echilibrul forţei de muncă şi echilibrul valoric.8 Pe
parcursul derulării activităţii economice, între aceste forme se creează o multitudine de relaţii de
interdependenţă, care derivă din însăşi acţiunea factorilor de producţie şi care asigură
desfăşurarea procesului de creştere economică în cadrul echilibrării generale a economiei.
Echilibrul material al economiei naţionale exprimă acea stare de concordanţă relativă
între volumul, structura şi calitatea producţiei (oferta globală), pe de o parte, şi nevoile de
consum final şi productiv (cererea globală), sub aspect cantitativ, pe de altă parte.
Echilibrul resurselor de muncă este expresia concordanţei relative între volumul,
structura şi calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse de muncă ale
utilizatorilor (agenţii economici şi sectorul public), exprimate atât cantitativ, cât şi ca structură şi
nivel de pregătire.
Echilibrul valoric vizează, deopotrivă, echilibrul financiar, monetar şi valutar, fiecare
având o existenţă de sine stătătoare, dar şi raporturi de interdependenţă cu celelalte forme
valorice şi nevalorice ale echilibrului general. În unitatea lor, cele trei forme asigură desfăşurarea
procesului creşterii economice, concretizat în sporirea dimensiunilor rezultatelor economice.
Importanţa echilibrului financiar, ca parte componentă a echilibrului valoric, poate fi
evidenţiată printr-o comparaţie între circulaţia sângelui şi activitatea economică, efectuată încă în
sec. XVI, de către Fr. Quesnay, în opera sa „Tabloul economic”: „Aşa cum pentru asigurarea
vieţii şi a mişcării continue un organism viu are nevoie de circulaţia sângelui, la fel - pentru
asigurarea relaţiilor economice, a dezvoltării, a ridicării nivelului de civilizaţie - o economie are
nevoie de fluxuri financiare reclamate pentru realizarea acestor obiective”.9
Multitudinea de relaţii economice între agenţii economici, între aceştia şi autorităţile
publice, bănci, instituţii financiare sau alte persoane de drept public sau privat, se concretizează
în multiple fluxuri băneşti, paralele sau independente unele cu altele. Fluxurile băneşti reflectă,
pe de o parte, procesul de constituire a diferitelor fonduri de resurse financiare, centralizate sau
descentralizate, iar, pe de altă parte, procesul de alocare a acestor resurse în favoarea diverşilor
beneficiari. De aici rezultă esenţa conceptului de echilibru financiar, care constă în existenţa
unei stări de echilibru între nevoile de resurse financiare şi posibilităţile de procurare a acestora.
În ceea ce priveşte definiţia echilibrului financiar, există mai multe păreri. Astfel, în
manualele de economie politică se consemnează: „Echilibrul financiar reliefează concordanţa
relativă între sursele financiare şi necesităţile de plată ale agenţilor.”

8
Văcărel I. „Finanţe publice”. – Bucureşti: Ed. Didactică şi pedagogică, 1992. - p. 383.
9
Ivanciu Nicolae-Văleanu. „ Istoria gândirii economice”. – Bucureşti: Didactică şi pedagogică., 1995. - p. 29.
 15
În „Dicţionarul de relaţii economice internaţionale”, se afirmă că: „Echilibrul financiar la
nivel macroeconomic este o formă de manifestare a echilibrului economic general, exprimând
concordanţa dintre ansamblul resurselor financiare necesare unei ţări şi posibilităţile de procurare
a acestora. La nivel microeconomic, echilibrul financiar reprezintă concordanţa dintre creanţele
de încasat şi obligaţiile de plată prevăzute prin bugetul lor de venituri şi cheltuieli.”
F. Machlup, în lucrarea „Equilibrium and disequilibrium. Misplaced and disguised
polities”, din 1958, pornind de la premisa că echilibrele sale sunt „construcţii mentale”, iar
noţiunea de echilibru este legată de sistemul în care apare, defineşte echilibrul drept „ o
constelaţie de variabile intercorelate, compatibile reciproc, pentru ca nici o tendinţă inerentă spre
schimbare să nu predomine în modelul constituit de ele.”
Iulian Văcărel şi autorii manualului „Finanţe publice” precizează că: „Echilibrul
întregului sistem financiar reflectă corelaţia existentă între resursele financiare necesare
economiei pentru îndeplinirea obiectivelor şi acţiunilor prevăzute, inclusiv cele pentru
satisfacerea eventualelor nevoi suplimentare apărute pe parcurs, pe de o parte, şi posibilităţile de
procurare a acestora, pe de altă parte.”
Gheorghe Manolescu, în lucrarea sa „Managementul financiar”, consemnează că:
„Echilibrul financiar se traduce prin egalitatea dintre utilizările şi rezultatele perioadei.”
Constantin Popescu şi autorii lucrării „Echilibrul înaintării” relatează că: „Echilibrul
financiar reliefează concordanţa relativă dintre sursele financiare şi necesităţile de plată ale
agenţilor economici; echilibrul bugetar reflectă concordanţa relativă dintre veniturile şi
cheltuielile bugetare”.
Economistul Babe Alexandru subliniază că, pentru asigurarea echilibrului financiar,
„trebuie să se acţioneze pentru realizarea unei depline concordanţe între venituri şi cheltuieli”.10
Într-o determinare financiară, însă, echilibrul financiar exprimă egalitatea dintre sursele
financiare şi mijloacele financiare necesare desfăşurării activităţii de exploatare şi comercializare
pe termen lung şi scurt.
O altă definiţie dată de economiştii contemporani specifică: „În cadrul echilibrului de
ansamblu, echilibrul financiar ocupă un loc important, fiind definit ca starea ce se caracterizează
printr-un flux permanent de fonduri băneşti de natură financiară prin sistem, dar cu păstrarea
integralităţii sistemului.”
Prin urmare, definiţiile enumerate se pot grupa în două categorii:
1. Unii economişti consideră echilibrul financiar ca fiind un ansamblu de corelaţii ce iau
naştere între resursele băneşti, necesare realizării anumitor obiective şi acţiuni, pe de o parte,
şi posibilităţile de procurare a acestor resurse, pe de altă parte.

10
Babe Al. „Echilibrul financiar în socialism”. – Bucureşti: Ed. Politică, 1979. - p. 24.
 16
2. O altă categorie de economişti consideră echilibrul financiar ca fiind o egalitate între două
categorii de mărimi, aparţinând sistemului financiar, şi care se regăsesc într-o
interdependenţă reciprocă.
Ambele grupe reuşesc să surprindă elementele definitorii ale stării de echilibru financiar.
Însă, utilizarea expresiilor „corelaţie” şi „egalitate”, în anumite situaţii, conduce la unele confuzii
între conţinutul economic al echilibrului financiar şi modalitatea concretă de determinare a stării
acestei categorii.
În acest context, în opinia autorilor, o definiţie adecvată poate fi exprimată astfel:
Echilibrul financiar reprezintă acea stare a mărimilor valorice, caracterizată prin existenţa unei
anumite concordanţe relative, reflectată printr-un sistem de corelaţii şi cuprinsă în limite
considerate optime, între necesarul de resurse băneşti pentru realizarea unor obiective sau
acţiuni şi posibilităţile concrete de procurare sau asigurare a fondurilor băneşti respective cu
costuri şi riscuri minime.
Având în vedere cele expuse, echilibrul financiar trebuie prezentat, în primul rând, prin
prisma anumitor constatări, de maximă generalitate, precum:
• Este o componentă principală a echilibrului economic general în care se încorporează,
având un rol integrator (schema 1.1, anexa 1);
• Este o stare spre care tinde sistemul financiar al unei unităţi economice;
• Egalitatea deplină dintre elementele financiare care-l alcătuiesc are loc doar incidental;
• Este un echilibru dinamic, deoarece fenomenele şi procesele economice şi financiare sunt
în continuă schimbare, având viteze şi variabile diferite;
• Echilibrul financiar înfăptuit la nivel microeconomic reprezintă una din condiţiile de bază
ale realizării acestuia la nivel macroeconomic.
Dacă echilibrul economic poate fi apreciat sub mai multe aspecte, adică îmbracă mai
multe forme, este evident că şi echilibrul financiar poate fi apreciat din diverse puncte de vedere,
care, în marea lor majoritate, coincid cu criteriile de clasificare a formelor echilibrului
economic.11 Astfel, echilibrul financiar poate fi analizat în funcţie de următoarele criterii de
apreciere:
- nivelurile agregării economiei naţionale: microeconomic, mezoeconomic şi
macroeconomic;
- modalitatea şi perspectiva de analiză: statică şi dinamică;
- perioada de timp pentru care se apreciază: termen scurt, termen mediu şi termen lung;
- variabilele luate în considerare: parţial şi global;

11
Banc P., Bătrâncea M., Bătrâncea I. “Forme de manifestare a echilibrului financiar”// Bucureşti: Tribuna
Economică. – 2001. - Nr. 26. - p. 32-33.
 17
- momentul în care se face aprecierea faţă de momentul derulării operaţiunilor care fac
obiectul analizei întreprinse: anticipat şi posterior.
Echilibrul financiar poate să aibă o sferă mai largă sau mai restrânsă de cuprindere şi să
vizeze:
• totalitatea resurselor financiare ale societăţii şi destinaţia acestora;
• totalitatea resurselor financiare ale sectorului public şi destinaţia acestora;
• resursele financiare aparţinând unui anumit sector, unei anumite ramuri sau unei anumite
unităţi administrativ-teritoriale şi destinaţia acestora;
• resursele financiare şi nevoile de resurse ale unui agent economic şi destinaţia acestora.
Mecanismul de funcţionare a unei economii îşi pune amprenta asupra modului de
constituire şi utilizare a resurselor financiare, asupra instrumentelor de proiectare şi
mecanismelor de restabilire a echilibrului în cazul apariţiei unor perturbaţii. Însă, independent de
modul de organizare a vieţii economico-sociale, pot fi subliniate anumite trăsături definitorii ale
determinării şi realizării echilibrului financiar.12
În primul rând, realizarea echilibrului financiar are loc, întotdeauna, în anumite condiţii
economico-sociale date, în care gradul de dezvoltare a economiei, la un moment dat, conferă un
anumit potenţial financiar obiectiv determinat. Aceasta înseamnă că, prin elaborarea mai multor
variante ale balanţei financiare, se dimensionează nevoile de resurse financiare în funcţie de
posibilităţi, iar posibilităţile se examinează şi reexaminează în vederea identificării de resurse
suplimentare. Realizarea echilibrului financiar necesită examinarea obiectivelor şi acţiunilor
prevăzute, urmărindu-se îmbunătăţirea calitativă a acestora, creşterea eficienţei economice, toate
acestea aflându-se în strânsă corelaţie cu echilibrul monetar şi valutar şi în concordanţă cu
echilibrul material şi cel al forţei de muncă.
În al doilea rând, este necesară identificarea şi analiza tuturor factorilor cu acţiune
previzibilă pe o perioadă considerată, cât şi a posibilităţilor de survenire a unor factori noi, cu
acţiune fie asupra nevoilor sociale, fie asupra volumului de resurse de care dispune economia.
De aceea, la determinarea echilibrului financiar, trebuie luate în considerare şi rezervele de
resurse pentru necesităţi neprevăzute.
În al treilea rând, echilibrul financiar trebuie să se sprijine, în principal, pe resursele
financiare mobilizate pe plan naţional prin metode şi căi diferite.13 Desigur, în procesul realizării
echilibrului financiar se poate apela la resursele externe, atunci când realizarea anumitor
obiective reclamă un efort financiar pe care economia naţională nu este capabilă să-l susţină.
Credem că opţiunea pentru atragerea unor resurse externe poate fi justificată, numai dacă
realizarea obiectivelor prezintă o importanţă vitală, fiind de natură să mărească independenţa

12
Matei Gh, „Finanţe generale” . – Craiova: Ed. Mondo-Economică, 1994. - p. 281.
13
Văcărel I. „Politici economice şi financiare de ieri şi de azi”. – Bucureşti: Ed. Economică, 1996. - p.135.
 18
energetică sau de materii prime a ţării, sau dacă prin valorificarea produselor obţinute după
punerea în funcţiune să asigure o rentabilitate superioară costului finanţării şi rambursarea la
termen a creditelor externe.
În al patrulea rând, instrumentul în care îşi găsesc reflectarea toate resursele financiare,
indiferent de provenienţă, de metodele de prelevare-repartizare utilizate şi de destinaţia pe care o
capătă, reprezintă balanţa financiară a economiei naţionale (sau în raport cu sfera de cuprindere:
bugetul public naţional, bugetul de stat, bugetul local, planul financiar, bugetul de venituri şi
cheltuieli etc.). Prin intermediul balanţei financiare, se verifică echilibrul financiar general, se
dimensionează resursele financiare, se precizează destinaţia acestora, se stabilesc modalităţi de
acoperire a deficitului sau de valorificare a excedentului. Deci, el trebuie să fie astfel conceput,
încât să reflecte, în mod distinct, resursele şi destinaţia lor pe total economie şi în cadrul fiecărui
sector, fluxurile dintre sectoare sau subsisteme şi corelaţia pe ansamblul economiei.
În procesul elaborării balanţei financiare a economiei naţionale, o problemă deosebit de
importantă este acea a determinării nivelului optim, la care să se realizeze echilibrul financiar.
Acest nivel este definit atât de mărimea absolută a resurselor mobilizabile, cât şi de mărimea
relativă a acestora caracterizată prin creşterea procentuală faţă de perioada de bază. Nivelul la
care se stabileşte echilibrul financiar depinde de o multitudine de factori, între care un loc
primordial îl ocupă mărimea produsului intern brut, de proporţiile în care acesta se repartizează
pentru consum şi formare brută de capital. Cu cât PIB-ul este mai ridicat, cu atât cresc
posibilităţile de constituire a fondurilor financiare. Utilizarea unei părţi importante a acestuia,
pentru finanţarea unor investiţii productive creează premisele sporirii producţiei materiale şi
creşterii gradului de satisfacere a nevoilor materiale şi spirituale ale cetăţenilor.14 Pe lângă acest
element hotărâtor, pot fi identificaţi şi alţi factori, ce îşi pun amprenta asupra nivelului
echilibrului financiar: regimul amortizării mijloacelor fixe şi destinaţia amortizării;
caracteristicile sistemului fiscal şi proporţiile de participare a persoanelor fizice şi juridice la
constituirea fondurilor de resurse financiare ale societăţii; amploarea evaziunii fiscale; alţi
factori. La rândul lor, necesităţile de resurse financiare depind de volumul investiţiilor ce
urmează a fi realizate, volumul producţiei, lucrărilor şi serviciilor ce trebuie executate,
amploarea lucrărilor de cercetare, de viteza de rotaţie a fondurilor, asigurarea securităţii sociale
şi a ordinii publice etc.
Pentru a pătrunde în esenţa procesului de realizare a echilibrului financiar, este necesară
analiza elementelor structurale ale acestuia, relaţiile de complementaritate ce iau naştere între

14
Văcărel I. „Finanţe publice”. – Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1992. - p. 388.
 19
diferitele categorii de fonduri constituite în economie şi care imprimă echilibrului financiar
macroeconomic caracterul de echilibru de sistem, păstrând individualitatea fiecărui fond.
Întrucât sistemul relaţiilor financiare înglobează un ansamblu de categorii specifice,
individualizate prin particularităţile de mobilizare şi repartizare, este necesară o analiză a
echilibrului financiar în funcţie de fiecare verigă componentă a sistemului financiar şi anume:
finanţele agenţilor economici, bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale,
bugetele diferitelor fonduri cu destinaţie specială.
La nivelul fiecărui agent economic, trebuie să existe echilibrul financiar propriu în sensul
asigurării resurselor financiare pentru desfăşurarea continuă şi fără dificultăţi a activităţii
economice. Realizarea echilibrului financiar al fiecărui agent economic constituie baza asigurării
echilibrului financiar al întregii economii şi presupune o asemenea orientare şi desfăşurare a
activităţii, încât să se creeze resursele financiare care să permită nu doar acoperirea costurilor de
producţie, ci şi constituirea unor fonduri proprii, rambursarea eventualelor credite bancare şi
achitarea obligaţiilor legale faţă de societate prin virarea, sub diferite forme, a unei părţi din
venitul net creat.
În cadrul întreprinderilor, pot fi utilizate o serie de metode şi indicatori în vederea
determinării echilibrului financiar static şi dinamic, a optimizării relaţiei între nevoile şi resursele
de capital. Trebuie subliniat faptul că, în aprecierea stării de echilibru financiar la acest nivel,
deosebit de importante sunt aspectele structurii echilibrului, gradul de participare a diferitelor
categorii de resurse la acoperirea cheltuielilor, având în vedere că unele sunt supuse anumitor
restricţii şi că fiecare din aceste resurse are un cost.
Având în vedere faptul că, exceptând problematica echilibrului financiar al agenţilor
economici, toate celelalte verigi ale sistemului financiar vizează domeniul finanţelor publice şi
nivelul de agregare macroeconomic, se poate vorbi de un echilibru financiar public la nivel
macroeconomic, ce poate fi conturat prin agregarea veniturilor şi cheltuielilor diverselor
categorii de fonduri bugetare şi extrabugetare, centralizate şi descentralizate, în cadrul unui buget
public naţional (schema 1.1., anexa 1). Astfel, în conformitate cu Titlul IV din Constituţia
Republicii Moldova - «Economia naţională şi finanţele publice», art. 131, alineatul 1, bugetul
public naţional cuprinde: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale.
De asemenea, în Legea Republicii Moldova nr.847-XIII din 24.05.96 privind sistemul bugetar şi
procesul bugetar, art.2, alineatul 1, a fost specificat că sistemul bugetar, care este o parte
integrantă a sistemului de finanţe publice ale statului, constituie bugetul public naţional şi
include: a) bugetul de stat; b) bugetele locale; c) bugetul asigurărilor sociale de stat; d) fondurile
extrabugetare. Alineatul 2 al aceluiaşi articol relevă ca elemente independente bugetul de stat şi
bugetele locale care formează bugetul consolidat.
 20
În redacţia Legilor nr.482-XV din 4 decembrie 2003 şi nr.224-XV din 1 iulie 2004, care
au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005, sistemul bugetar este un sistem unitar de bugete şi
fonduri, care constituie bugetul public naţional, cuprinzând: a) bugetul de stat; b) bugetul
asigurărilor sociale de stat; c) bugetele unităţilor administrativ-teritoriale; d) fondurile
asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală. De asemenea, fondurile extrabugetare, începând cu
anul 2005, sunt integrate în bugetul de stat.
Bugetul de stat este principalul fond bănesc centralizat al statului, care trebuie să aibă
propriul său echilibru exprimat prin egalitatea dintre venituri şi cheltuieli (art.14, pct. (b) al Legii
nr.847-XIII). Partea covârşitoare a veniturilor bugetului de stat este constituită din veniturile
curente, iar în cadrul acestora - veniturile fiscale mobilizate sub forma impozitelor directe şi
indirecte. Un rol secundar îl joacă veniturile nefiscale (diverse vărsăminte de la instituţii publice,
societăţi de stat etc.), precum şi veniturile de capital rezultate din valorificarea unor bunuri
aparţinând instituţiilor publice sau a stocurilor de la rezervele materiale naţionale.
Cheltuielile bugetare asigură premise financiare pentru îndeplinirea rolului statului pe
plan intern şi extern, fiind destinate finanţării cheltuielilor social-culturale, finanţării dezvoltării
ramurilor strategice ale economiei naţionale, cercetării ştiinţifice, apărării naţionale, asigurării
ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi cheltuielile pentru întreţinerea organelor puterii
şi administraţiei de stat. Tot aici sunt cuprinse transferurile către bugetele locale pentru
echilibrarea acestora, cheltuielile aferente deservirii datoriei publice şi fondului de rezervă
constituit la dispoziţia guvernului.
Din punct de vedere al echilibrului financiar, aspecte asemănătoare se impun şi în
legătură cu bugetele locale, fiecare dintre acestea având propriul său echilibru. Însă, trebuie
subliniat faptul că echilibrarea acestor bugete se asigură prin alocarea de la bugetul de stat a
sumelor necesare, sub forma transferurilor sau a sumelor defalcate din veniturile bugetului de
stat atribuite prin lege. Existenţa unui asemenea procedeu tehnic indică existenţa problemei
privind descentralizarea bugetară şi mărirea gradului de independenţă a bugetelor locale, ce
trebuie susţinută din resurse financiare proprii şi de participarea responsabilă a colectivităţilor
locale la promovarea propriilor interese, în strânsă concordanţă cu interesul naţional.
Bugetul asigurărilor sociale de stat răspunde necesităţilor de ajutorare a cetăţenilor în
cazul pierderii temporare sau definitive a capacităţii de muncă şi trebuie să i se asigure, de
asemenea, starea de echilibru. Acest buget este alimentat, în principal, prin contribuţia agenţilor
economici şi utilizat pentru acordarea de pensii, indemnizaţii de maternitate, ajutoare sociale
etc., echilibrarea sa fiind realizată prin intermediul bugetului de stat.
O practică frecventă în ultimii ani a reprezentat-o constituirea numeroaselor fonduri
extrabugetare, formate din contribuţii obligatorii sau forme de prelevare din veniturile
 21
persoanelor fizice şi juridice, în vederea acoperirii unor obligaţii ale statului, de regulă, de ordin
social, dar şi a unor fonduri cu destinaţie specială pentru finanţarea unor cheltuieli cu caracter
economic, cum ar fi modernizarea drumurilor, dezvoltarea sistemului energetic, dezvoltarea şi
modernizarea punctelor de trecere a frontierei etc. Fiecare dintre aceste fonduri are propriul său
echilibru, iar încasările şi plăţile din aceste fonduri sunt centralizate în conturile trezoreriei ca şi
celelalte venituri şi cheltuieli bugetare. Soldurile pozitive ale acestor fonduri (deficitul de
mijloace este interzis prin Legea nr. 847-XIII) creează posibilitatea aplicării unei metode
specifice de consolidare a bugetului public prin utilizarea excedentelor respective.
Analiza echilibrelor individuale cu caracter financiar generează posibilitatea de a
pătrunde în esenţa echilibrului financiar public, ca echilibru de sistem, dovedind astfel o nouă
reprezentare, care derivă din unitatea sistemului financiar.15 Relaţiile funcţionale specifice
echilibrului din sistem îşi găsesc concretizarea în complementaritatea dintre fondurile financiare
centralizate şi descentralizate, şi care trebuie delimitate de relaţiile interne specifice fiecărui fond
financiar.
În opinia autorilor, complementaritatea de sistem reprezintă una dintre cele mai
importante proprietăţi ale sistemului financiar, ce creează posibilitatea coordonării şi corelării
între resursele şi necesităţile de surse ale tuturor fondurilor, precum şi luării în considerare a
echilibrului financiar global al economiei. În acest context, considerăm că echilibrul financiar
trebuie, întotdeauna, atestat la nivel macroeconomic şi, deci, el apare ca un raport între un anumit
potenţial financiar al economiei şi nevoile de resurse reclamate de dezvoltarea economico-
socială, de creşterea nivelului de trai al populaţiei şi de desfăşurarea celorlalte activităţi sociale.
În actualele condiţii ale perioadei de tranziţie, abordarea problematicii echilibrului
financiar macroeconomic necesită parcurgerea a două etape:
- proiectarea echilibrului financiar al finanţelor publice;
- proiectarea echilibrului financiar al economiei, în ansamblu.
Din punct de vedere tehnic, primul obiectiv este mult mai uşor de realizat, fluxurile
financiare din economie oferind o bază de date, care, prelucrate şi valorificate prin metode
specifice, conduc la fundamentarea resurselor şi cheltuielilor financiare publice cu un grad de
precizie satisfăcător. În ceea ce priveşte cel de-al doilea obiectiv – elaborarea balanţei financiare
de sinteză – nu este uşor de realizat, datorită, mai cu seamă, penuriei de date privind resursele
financiare ale sectorului privat.
În aceste condiţii, este necesar să se acorde o atenţie deosebită dimensionării resurselor
financiare publice şi destinaţiei acestora. Acest fapt este caracteristic ţărilor aflate în tranziţie, şi
în special pentru ţara noastră, care, în decursul trecerii la economia de piaţă, apelând la

15
Dracea M. „Echilibrul financiar în perioada de tranziţie”. – Craiova: Ed. Amicul casei, 1997. - p. 50.
 22
împrumuturile externe şi neavând un program de stabilizare economică şi dezvoltare,
nevalorificând toate resursele de producţie, umane şi financiare, a dus la destrămarea
potenţialului economic existent la începutul anilor ’90.
Soluţionarea corespunzătoare a problematicii echilibrului financiar depinde, în mod
hotărâto,r de calitatea instrumentelor utilizate în proiectarea acestuia şi a sistemului de
determinare a indicatorilor economici şi financiari. Dimensionarea resurselor financiare publice
se realizează prin intermediul bugetului public naţional.
În teoria şi practica economică, bugetul public este privit sub două aspecte: în primul
rând, ca o componentă obiectivă, de bază, a sistemului financiar şi, în al doilea rând, ca
document de previziune şi de autorizare, ca principala balanţă financiară cu caracter operativ şi
obligatoriu a statului.16 În prezent, bugetul nu este doar un document aprobat prin lege, de
planificare şi repartizare a resurselor financiare anuale a statului, ci şi un reper important al
semnalării gradului de implicare a statului în economie şi în viaţa socială, al capacităţii
economiei naţionale de a contribui la constituirea resurselor financiare.17 Pe lângă funcţiile sale
de alocare a resurselor şi repartiţie a veniturilor, bugetul îndeplineşte, în mod foarte activ, funcţia
de stabilizare conjuncturală, influenţând cererea agregată, volumul producţiei, nivelul venitului,
asigurarea protecţiei sociale.
Echilibrul financiar public nu se limitează la o reflectare pasivă a modului de desfăşurare
a proceselor economice reale. La rândul său, el exercită o influenţă activă asupra producţiei şi
circulaţiei mărfurilor şi serviciilor. În acest sens, formarea resurselor financiare la nivelul
reclamat de activitatea economico-socială constiuie o premisă a utilizării integrale şi cu eficienţă
maximă a resurselor materiale şi de forţă de muncă, de care dispune economia la un moment dat.
Fără a nega rolul primordial al proceselor reale, este necesar de subliniat că, prin îndeplinirea
funcţiilor lor specifice, finanţele publice contribuie la o bună desfăşurare a activităţii economice,
orientează dezvoltarea prioritară a anumitor sectoare, stimulează creşterea productivităţii muncii
sociale, eliminarea imobilizărilor de fonduri în activitatea de producţie şi cea de investiţii.
Considerăm că o înţelegere corectă a importanţei conceptului de echilibru financiar
public, precum şi a existenţei unei intercorelări strânse dintre finanţe ca ştiinţă economică şi
gestiunea reală a finanţelor, în special a celor publice, va permite aplicarea analizei de sistem în
cadrul cercetărilor din acest domeniu. Analiza echilibrului financiar public, prin prisma
complementarităţii de sistem, pune la dispoziţie un întreg ansamblu de metode, pârghii şi
mecanisme, considerate mai bune din punct de vedere calitativ, iar datorită volumului mare al

16
Talpoş I. “Finanţele României”. – Timişoara: Ed. Sedona, 1997. – p. 80.
17
Hoanţă N. „Economie şi finanţe publice”. – Bucureşti: Ed. Polirom, 2000. - p.211.
 23
resurselor financiare concentrate la acest nivel, cât şi al interacţiunii acestora, realizarea
obiectivului de utilizare eficientă a acestora devine posibilă.
Acest mod de abordare va permite elaborarea obiectivelor şi schemelor tactice pentru
întregul sistem financiar al ţării noastre, pornind de la analiza multicriterială a nevoilor de
producţie reale şi perspectivelor strategice ale politicii financiare la nivel macroeconomic. De
asemenea, pot fi determinate mijloacele şi modalităţile optime de realizare a acestor obiective
pentru fiecare etapă de dezvoltare a economiei.
În ceea ce priveşte conceptul de echilibru, în general, o tendinţă curentă, care apare în
lucrările provenite din diferite orizonturi, transmite acelaşi mesaj: acceptarea noţiunii de
incertitudine, de dezechilibru, de timp real considerat în durata sa, şi nu ca imperfecţiuni ale
cunoaşterii ştiinţifice, indiferent de domeniu, ci ca trăsături fundamentale ale dinamicii vieţii şi
ale evoluţiei. Acest fapt determină o bună parte dintre economişti să se pronunţe pentru
cercetarea conceptului de dezechilibru. Nu mai poate exista nici o justificare ştiinţifică pentru a
considera o stare de echilibru, aşa cum este definită în modelul newtonian, în economie drept
premisă pentru analiza economică.18 În unele cazuri, echilibrul poate fi un deziderat, dar
progresul economic poate să depindă de stări specifice şi deziderate de non-echilibru, atunci
când un sistem industrial izolat se deschide către o multitudine de noi funcţii şi interacţiuni.
Totuşi, suntem de părere că, într-adevăr, realitatea economiei este marcată în permanenţă
de dezechilibre, dar care constituie atât efecte, cât şi premise ale echilibrelor ce se manifestă
spontan, astfel încât echilibrul economic se realizează, în fond, prin dezechilibre.
Intervenţia directă a statului în economie, prin intermediul politicii bugetar-fiscale,
creează condiţiile necesare pentru dezvoltarea şi creşterea economică. Însă, complexitatea
fenomenelor şi proceselor macroeconomice pot conduce la unele abateri în ceea ce priveşte
realizarea efectivă a obiectivelor propuse. Astfel, avem în vedere atât influenţa corelată a politicii
bugetare, fiscale şi monetare asupra situaţiei macroeconomice, caracterizate printr-un nivel al
inflaţiei, şomajului, cursului de schimb, dobânzilor etc., cât şi acţiunea politicii economice
asupra nivelului general al preţurilor, asupra factorilor şi volumului de producţie în diferite
ramuri, toate fiind condiţionate de procesele de economisire şi investire, de oferta şi cererea
existentă pe diferite pieţe.
După aprecierile autorilor, multitudinea unor astfel de corelaţii în cadrul economiilor
tranzitorii nu este suficient cercetată sau nu are un suport al teoriei economice, cel puţin din
următoarele trei cauze. În primul rând, baza datelor statistice nu reflectă procesele reale.
Metodologia utilizată de organele statistice era diferită de cea utilizată în practica mondială. De

18
Ivanciu Nicolae-Văleanu „ Istoria gândirii economice”. – Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1995. - p.51.
 24
aceea, calitatea şi corectitudinea datelor din primii ani ai tranziţiei au contribuit la eşecul
reformelor întreprinse.
În al doilea rând, soluţiile oferite şi acumulate de către teoria economică pentru un număr
mare de probleme nu au fost veridice pentru trecerea de la sistemul socialist la cel capitalist. În
momentul iniţierii reformelor de tranziţie nici o ţară nu dispunea de un program corelat sau
consecvent al acţiunilor ce trebuie promovate.
În al treilea rând, perioada transformărilor a fost caracterizată prin fluctuaţii semnificative
ale principalilor indicatori macroeconomici, fapt ce a condus la imposibilitatea evidenţierii unor
corelaţii de bază sau a separării cauzelor de efectele unor fenomene. Totodată, instabilitatea
politică şi conflictele militare apărute au influenţat, la rândul lor, asupra amplificării
dezechilibrului economic.
Rolul echilibrului financiar public, ca parte componentă a echilibrului general economic,
cât şi mărimea participării la repartizarea şi redistribuirea venitului, la determinarea nivelului
PIB şi nivelului ocupării, îi oferă acestuia un loc privilegiat în politica economică şi în cadrul
circuitului economic. În acest sens, este necesară analiza atât a teoriei economice, cât şi a
practicii privind echilibrul financiar, în scopul proiectării şi realizării acestuia în Republica
Moldova.

1.2. Evoluţia conceptului de echilibru financiar public în gândirea economică

Preocupările gândirii economice, pentru găsirea unui răspuns la întrebările privind

realizarea concordanţei între nevoile de resurse şi cele disponibile, au apărut cu mult înainte de
conturarea, din punct de vedere conceptual, a noţiunii de echilibru financiar. Datorită
dificultăţilor întâmpinate în privinţa datelor şi informaţiilor din sectorul privat, eforturile
economiştilor s-au îndreptat spre găsirea modalităţilor de realizare a echilibrului bugetar, ca o
premisă a realizării echilibrului financiar general.
Pe parcursul anilor, s-au conturat numeroase teorii, care au cunoscut o anumită
stratificare în timp şi care, din punct de vedere al conţinutului, variază de la teza echilibrului
riguros formulată de şcoala clasică la teoria neokeynesiană a dezechilibrului sistematic; între
aceste două extreme, se regăsesc aşa-zisele teze „de impas”, care au adoptat o poziţie extrem de
nuanţată. Credem că urmărirea evoluţiei conceptului privind echilibrul financiar public trebuie
efectuată punând accent pe două direcţii: prima se referă la importanţa economiei de piaţă, iar a
doua pune în discuţie necesitatea intervenţiei statului în economie. Plecând de la aceste două
premise, primul curent de gândire economică la care ne referim este mercantilismul.
 25
Ideea de bază a teoriei politicii economice mercantiliste era prezenţa şi intervenţia activă
a statului în economie, atât ca agent economic de sine stătător, cât şi sprijin fundamental al
agenţilor economici privaţi (fie pe plan intern, dar mai ales pe plan extern), printr-o minuţioasă şi
severă politică protecţionistă în favoarea întreprinzătorilor naţionali. Mercantiliştii, al căror
reprezentant de vază a fost J.B.Colbert – fost ministru de finanţe al Franţei, proclamau măsurile
concrete şi ferme ale statului în vederea dezvoltării comerţului şi a industriei naţionale. Astfel,
guvernele ţărilor europene, care au urmat ideile mercantilismului, au jucat un rol activ în
procesul colonizării. Unele ţări au beneficiat foarte mult de politica activă a statului, dar şi alte
ţări, în care activitatea statului era mult mai pasivă, se regăseau pe aceeaşi scară de dezvoltare. În
alte situaţii, statul, dispunând de putere şi aplicând o poziţie activă, rămânea subdezvoltat,
deoarece resursele ţării au fost absorbite în întregime fie de război, fie de diferite acţiuni
ineficiente.
Un alt grup de economişti francezi în cadrul gândirii economice, care au criticat
vehement mercantilismul şi au adus o serie de inovaţii importante în teoria economică, au fost
fiziocraţii. Realizările deosebite ale fiziocraţilor şi, în special „Tabloul economic” elaborat în
anul 1758 de către F. Quesnay sunt fondate pe „ordinea naturală” voită de Dumnezeu pentru
bunătatea oamenilor. Deci, este suficient ca oamenii să fie lăsaţi liberi, pentru ca omenirea să se
îndrepte spre ordine şi armonie. Totodată, se punea accentul pe fluxurile economice începând cu
repartiţia şi circulaţia produsului social, inclusiv a „produsului net”, între clasele sociale
existente şi continuând cu crearea premiselor pentru reluarea procesului de producţie la aceeaşi
scară, adică reproducţia simplă.19 „Tabloul economic” este o schiţă a modului de funcţionare a
economiei de piaţă în vederea reluării continue a reproducţiei capitalului social la aceeaşi scară.
În opinia lui F.Quesnay, pentru a asigura obţinerea prosperităţii generale este necesară
renunţarea la orice reglementare şi, în consecinţă, trebuie să se suprime vămile şi corporaţiile;
fiscalitatea trebuie să se bazeze doar pe impunerea produsului net agricol (un impozit unic).20
Statul trebuie să fie un stat monarhic puternic, dar cu funcţii limitate, respectând libertatea de a
munci şi de a comercializa. Deşi fiziocraţii au vorbit în linii generale despre rolul statului
comparativ cu preocupările contemporane, concepţiile lor au lăsat amprentă asupra tradiţiilor
clasice şi neoclasice în materia de percepţie a intervenţiilor publice.21
Importanţa „Tabloului economic” constă în următoarele considerente:
- este primul model macroeconomic care priveşte producţia ca un proces în reluarea continuă;
- a prezentat producţia şi circulaţia economică în dublă expresie – materială şi valorică;

19
Sultana Sută-Selejan „Doctrine şi curente în gândirea economică”. – Bucureşti: Ed. ALL, 1992. - p. 69.
20
Ivanciu Nicolae-Văleanu „Istoria gândirii economice”. – Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1995. - p. 29.
21
Hoanţă N. „Economie şi finanţe publice”. – Bucureşti: Ed. Polirom, 2000. - p. 52.
 26
- a demonstrat că circulaţia mărfurilor şi a banilor constituie doar o latură a procesului
complex al reproducţiei sociale;
- a pus în discuţie o serie de corelaţii economice complexe, precum schimbul dintre capital şi
venit, raportul dintre consumul reproductiv şi cel definitiv, problema circulaţiei mărfurilor şi
a banilor între cele două ramuri de bază ale economiei (agricultura şi industria).
Pe bazele instituite de fiziocraţi, a fost elaborată o teorie economică coerentă de autorii
englezi şi francezi din secolul al XVIII-lea, aparţinând Şcolii clasice. Acest curent de gândire a
efectuat, pentru prima dată, analiza echilibrului bugetar, formulând „regula de aur” a finanţelor
publice. Teoria economică clasică are un fundament psihologic: interesul personal. Motorul
oricărei activităţi psihologice este principiul hedonist, care determină oamenii să-şi caute
maximul de satisfacţie cu minimul de efort. Pentru ca mecanismul să funcţioneze, trebuie să
existe principiul „laissez faire” (a nonintervenţiei statului în economie), trebuie ca factorii de
producţie să poată circula liber de la un sector la altul, potrivit indicaţiilor barometrului
preţurilor. În acest mod, liberul joc al activităţilor individuale va asigura, în mod spontan,
realizarea interesului general.22 Ca urmare, statul nu trebuie să intervină în activitatea economică,
ci trebuie să lase liberă circulaţia produselor între ţări.
Conform teoriei clasice, noţiunea de echilibru bugetar presupune ca totalul cheltuielilor
să nu fie superior totalului veniturilor publice „normale”, adică a veniturilor publice, exclusiv
cele provenite din împrumuturi sau emisiune monetară. În acest fel, finanţele clasice au transpus
în domeniul public un principiu elementar al finanţelor private, conform căruia orice persoană nu
poate cheltui mai mult decât încasează, fără a se expune la ruină.23
Fondatorul Şcolii clasice, Adam Smith, în opera sa „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra
naturii şi cauzelor ei”, din 1776, acordă o atenţie deosebită problemelor legate de cheltuielile
suveranului şi izvoarele venitului general sau public al societăţii, precum şi datoriei publice.
Fără a admite intervenţia statului în afacerile economice ale particularilor, A. Smith consideră că,
în unele domenii şi în anumite perioade, statul trebuie să-şi facă simţită prezenţa. Astfel,
principalele trei domenii ale confluenţei statului cu economia sunt considerate: -„apărarea
societăţii de invazia şi violenţa altor societăţi independente”; - „datoria de a stabili o administrare
strictă a justiţiei”; - „cheltuielile pentru lucrări publice şi pentru întreţinerea instituţiilor
publice”.24 De asemenea, în opinia lui Adam Smith, sistemul comercial este dependent de un
cadru legal impus de stat, care trebuie să reglementeze anumite activităţi, ceea ce ne permite să

22
Hoanţă N. „Economie şi finanţe publice”. – Bucureşti: Ed. Polirom, 2000. - p. 52.
23
Dracea M. „Echilibrul financiar în perioada de tranziţie”. – Craiova: Ed. Amicul casei, 1997. - p. 52.
24
Smith A. „Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”. – Chişinău: Ed. Universitas, 1992. - Vol II,
p. 149, 161, 170.
 27
apreciem că teoria economică clasică conţine reperul determinării nivelului optim de intervenţie
a statului în desfăşurarea activităţii economice.
Pe de altă parte, izvoarele venitului general sau public sunt cele trei forme de venituri –
salarii, profituri şi rente.25 Mijlocul principal de a preleva o parte din cele trei venituri este
impozitul, iar modul în care se ia impozitul este de o importanţă fundamentală. Analiza
sistemului de impunere a condus la formularea celor „4 maxime asupra impozitelor în general”,
care, în esenţa lor, rămân valabile şi în prezent, precum şi a unor concluzii că „de-a lungul
timpului, un impozit, deşi echitabil la data înfiinţării lui, devine cu timpul neapărat inechitabil”,
ceea ce astăzi este considerat un sistem de impunere flexibil, adică prompt, adaptabil
circumstanţelor schimbătoare.
Adam Smith a enunţat idei importante în legătură cu datoria publică şi echilibrul bugetar.
Astfel, reflectând asupra datoriei publice, A. Smith scoate în evidenţă, pentru prima oară,
predispoziţia suveranului, cât şi a supuşilor săi de economisire şi tezaurizare. Însă, la nivel de
stat, „lipsa de economii în timp de pace impunea nevoia de a contracta împrumutul în timp de
război... Creşterea enormă a datoriilor, care apasă în prezent asupra tuturor marilor naţiuni ale
Europei şi care, probabil, le va ruina pe toate până în cele din urmă, a avut un curs destul de
uniform”.26 Analizând evoluţia datoriei publice a diferitelor state europene, formele
împrumuturilor şi dobânzile stabilite, A.Smith pune în discuţie şi posibilităţile de rambursare a
acestora prin mai multe modalităţi, cum ar fi: fondul de amortizare a datoriei, introducerea de noi
impozite, „urcarea valorii monedei metalice”, emisiunea de rente. Pentru ca bugetul Marii
Britanii să devină echilibrat, A.Smith propune anexarea coloniilor, precum şi a Irlandei şi
Scoţiei, prin alte achiziţii teritoriale, care vor fi impuse unor impozite pe o perioadă scurtă „în
scopul degrevării datoriei naţionale”.27 În situaţia în care creşterea avuţiei naţionale nu poate fi
realizată prin mijloace expuse mai sus, unicul mijloc ce i-ar rămâne ar fi reducerea drastică a
cheltuielilor.
Continuatorii acestei doctrine liberale - R. Malthus, D. Ricardo, J.B.Say, S.Mill au
dezvoltat gândirea economică pe baza teoriilor propuse de către fiziocraţi şi A.Smith. Cercetările
economistului clasic englez D. Ricardo asupra veniturilor şi impozitelor au condus la abordarea
legăturilor dintre datoria publică, politicile fiscale şi efectele lor asupra gospodăriilor şi firmelor.
Problema centrală, abordată de D. Ricardo se referă la răspunsul gospodăriilor la o scădere a
impozitelor. S-a argumentat că o reducere a impozitelor nu afectează, în general, capacitatea

25
Smith A. Opera citată. - Vol II.- p. 237, 243.
26
Smith A. Opera citată. - Vol II. - p. 310-311.
27
Smith A. Opera citată. - Vol II. - p. 339.
 28
gospodăriilor de a cheltui pe termen lung. Impozitele actuale mai mici înseamnă o creştere egală
a lor în viitor.28
Din această perspectivă devine clar că, dacă gospodăriile sunt cele care vor plăti în viitor
impozite mai mari pentru acoperirea datoriei, prin care este finanţată reducerea curentă a
impozitelor, atunci această reducere reprezintă un bonus. Indivizii conştienţi de creşterea averii
lor în prezent, vor crede în creşterea impozitelor în viitor. Efectul net asupra cererii globale ar fi
atunci nul. Această problemă este analizată de către gândirea economică contemporană, având o
importanţă deosebită în operele economiştilor neoclasici, în special a lui Robert Barro, care în
1974 publică articolul cu titlul întrebare „Constituie obligaţiunile guvernamentale o avere netă?”.
Ca urmare, problema este cunoscută sub numele de Propoziţia de echivalenţă Barro-
Ricardo. Esenţa propoziţiei constă în faptul că datoria finanţată prin emisiunea de obligaţiuni
doar amână impozitarea şi este, prin urmare, echivalentă în multe cazuri cu impozitarea curentă.
Dacă e adevărat, atunci o creştere în deficitul bugetar neînsoţită, de micşorarea cheltuielilor
guvernamentale, ar trebui să ducă la o creştere a economiilor de aceeaşi mărime. Propoziţia
Barro-Ricardo subliniază, deci, că o reducere a impozitelor curente, care e asociată (sau implică)
cu o creştere a impozitelor viitoare, va duce la creşterea economiilor.29 Validitatea practică a
acestei propoziţii nu este definitivă. Probele existente sunt contrare echivalenţei Barro-Ricardo,
însă problema nu este închisă. Cercetările empirice intensive continuă până în prezent, deoarece
argumentele teoretice sunt concludente, însă, în practică, este dificilă izolarea efectelor unei
modificări a datoriei asupra cererii de consum.
Teoria neoclasică este cea care, aşa cum subliniază Janos Kornay, sintetizând ideile
Şcolii clasice, dezvoltă exclusiv pe linia preciziei matematice integrarea într-un sistem de ecuaţii,
o realitate descrisă „literar” cu mulţi ani înainte de A. Smith. Reprezentanţii acestei şcoli, autori
de renume, precum C.Menger, S.Jevons, L.Walras, V.Pareto, concentrează atenţia asupra
nivelului microeconomic, comportamentului şi rolului jucat de individ şi întreprindere, luând în
considerare aprecierile subiective realizate de agenţii economici individuali, îndeosebi de
consumatori, cu privire la utilitatea diferitelor componente ale economiei.
Problemele legate de intervenţia statului şi realizarea echilibrului bugetar, în viziunea
acestei şcoli, pot fi rezumate astfel:
- rolul statului trebuie să fie limitat la realizarea anumitor bunuri colective şi mai ales servicii
publice privind siguranţa bunurilor şi persoanelor („stat-jandarm”);
- impozitul nu trebuie să constituie un impediment în relaţiile de schimb şi trebuie să
servească exclusiv acoperirii cheltuielilor publice;

28
Dornbusch R., Fischer S. „Macroeconomia”. – Timişoara: Ed. Sedona, 1997. - p. 465.
29
IMF, Working papers, 1999, 2000.
 29
- neutralitatea statului presupune ipoteza că cheltuielile publice nu influenţează viaţa
economică şi sunt strict acoperite de venituri exclusiv fiscale. Împrumutul este judecat în mod
negativ, întrucât acesta măreşte în mod artificial bugetul şi influenţează generaţiile viitoare;
- echilibrul bugetar trebuie să fie perfect, adică să lipsească atât deficitul, care ameninţă
statul ca debitor, cât şi excedentul, care dacă este utilizat, se va exprima prin cheltuieli ale
statului, deci prin intervenţia acestuia.
Economistul Leon Walras, ca şi succesorii săi, în cercetările asupra fenomenelor
economice, a plasat economia într-un cadru de concurenţă perfectă, considerând preţurile ca
singurele semnale emise de piaţă şi apreciate de agenţii economici. Cercetarea de bază a lui L.
Walras, în vederea formulării unei teorii generale asupra echilibrului economic, este îndreptată
spre trei pieţe principale: a produselor, a serviciilor şi a capitalurilor. Aceste pieţe sunt legate
între ele, iar starea de unitate funcţională a lor conduce la formularea unei concluzii, potrivit
căreia starea de echilibru static, într-o economie concurenţială, este rezultatul unui mecanism în
care toate părţile sunt dependente între ele şi indisolubile.
După L.Walras, echilibrul general vizează proporţionalitatea dintre produse, servicii,
venituri şi capitaluri în cadrul economiei în ansamblu, în fiecare piaţă şi între acestea. Echilibrul
poate fi punctul de plecare sau de atins pentru un moment, traversând numeroase dezechilibre.
Nu orice stare de dezechilibru este negativă. Sunt dezechilibre ca o „condiţie a progresului”, dar
şi dezechilibre ce au la bază crizele de care sunt afectate periodic piaţa şi economia. Unele pot fi
prevenite şi rezolvate cu atât mai bine, cu cât sunt cunoscute mai temeinic condiţiile ideale ale
echilibrului. 30
Astfel, L. Walras construieşte modelul echilibrului economic general, care constă dintr-
un sistem de ecuaţii liniare de gradul întâi simultane, ale cărui necunoscute sunt elementele
vectorului „pi” al preţurilor de echilibru. Rezolvarea sistemului walrasian conduce la
determinarea valorii vectorului de echilibru al preţurilor şi a cantităţilor de echilibru, care conduc
ca oferta din fiecare marfă să fie egală cu cererea. Acesta este aşa-zisul echilibru concurenţial
sau walrasian, ce corespunde unei alocări optime a resurselor între agenţii economici şi care, din
momentul în care este atins, nu se mai schimbă. E necesar de menţionat, că în cadrul acestui
sistem, sunt reexaminate restricţiile bugetare ale fiecărui agent – valoarea bunurilor cumpărate
este egală cu vânzările, oricare ar fi sistemul de preţuri.31 Menirea importantă a modelului lui
L.Walras constă în faptul că permite ca sistemul echilibrului general să fie adus la un sistem de
ecuaţii şi, în afară de aceasta să ajungă la un sistem matematic în care există tot atâtea ecuaţii,

30
Ivanciu Nicolae-Văleanu „Istoria gândirii economice”. - Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1995. - p.156-
158.
31
Frois A. „Economia politică”. – Bucureşti: Ed. Humanitas, 1994. - p. 352.
 30
câte necunoscute. Or, aceasta nu este suficient pentru a garanta o soluţie. În plus, existenţa unei
sau mai multor soluţii matematice nu garantează şi explicaţia (sensul) economică a acestora.
Vilfredo Pareto este un alt reprezentant al şcolii neoclasice, cunoscut prin formularea şi
identificarea criteriului de alocare optimă a resurselor. Propus în 1927, acest criteriu poate fi
prezentat astfel: alocarea resurselor efectuată astfel încât un individ nu-şi poate îmbunătăţi
situaţia materială fără ca situaţia unui alt individ să se înrăutăţească, se numeşte optimul Pareto.32
Până în prezent, optimul Pareto constituie punctul de plecare al diferitelor cercetări economice,
legate de eficienţa economică.
În general, eficienţa Pareto, în economie, depinde de alocările iniţiale de resurse către
indivizi. Economia concurenţială idealizată este un exemplu al modelului echilibrului general -
găseşte preţurile input-ului de factori şi bunuri cumpărate de pe toate pieţele în sensul că, eventual,
cantitatea cerută este perfect egală cu cea oferită. O asemenea economie idealizată oferă un
cadru conceptual util pentru a determina eficienţa. Instrumentele economiei aplicate a bunăstării,
surplusului consumatorului şi producătorului ne oferă o modalitate de a investiga eficienţa pe
anumite pieţe. Astfel, comportamentul de maximizare a utilităţii manifestat de indivizi şi
comportamentul de maximizare a profitului manifestat de companii vor duce, prin intermediul
„mâinii invizibile", la distribuţia bunurilor în aşa fel, încât nimeni să nu poată avea mai multe
avantaje fără a crea altcuiva mai multe dezavantaje. Eficienţa Pareto apare, astfel, în urma unor
acţiuni voluntare, fără a fi nevoie de politici publice.
Totuşi, realitatea economică, rareori, corespunde în întregime ipotezelor modelului
concurenţial idealizat. Aceste diferenţe constituie eşecuri de piaţă, adică situaţii în care
comportamentul descentralizat nu duce la optimul Pareto. Oamenii acordă, în general, mai multă
valoare unui dolar astăzi decât versiunii de a obţine un dolar mâine. Astfel, analiza avantaj-cost
ne permite o protecţie pentru timp şi risc. Costurile şi avantajele ce se adună în anumite puncte
de timp trebuie să primească scont la valorile lor prezente. Putem presupune - fie rată de scont
reală cu dolari constanţi, fie rată de scont nominală cu dolari nominali pentru a ajunge la valorile
prezente. Când suntem capabili să acceptăm incertitudinea referitoare la costuri şi avantaje în
termenii posibilităţilor şi probabilităţilor lor, putem calcula avantajele nete aşteptate.33
Eşecurile de piaţă tradiţionale sunt privite ca situaţii în care surplusul social este mai mare.
Într-o alocare alternativă aceleia care conduce la echilibrul de piaţă - bunurile publice, problemele
exterioare, monopolurile naturale şi asimetria informaţiei sunt cele patru eşecuri de piaţă general
recunoscute. Ele oferă motive economice tradiţionale pentru intervenţia administraţiei publice în
problemele private. Adoptând numai politici economice cu avantaje nete aşteptate pozitive, se

32
Стиглиц Д.. “Экономика государственного сектора”. – Москва: Инфра-M, 1997. - p. 68-70.
33
Weiner D., Aidan R. „Analiza politicilor publice”. – Chişinău: Ed. ARC, 2004. - p. 76-88.
 31
ajunge la o eficienţă totală din ce în ce mai mare. În cazul când eficienţa este singurul ţel
relevant, ar trebui să alegem combinaţia fezabilă de politici care maximizează avantajele nete.
Generalizând ideile şcolii clasice, deficitul bugetar este considerat ca un pericol
fundamental, dar, în acelaşi timp, nu se admite nici excedentul de venituri. În concepţia clasică,
acoperirea deficitului prin împrumuturi sau prin mijloace de trezorerie, ori prin emisiunea
monetară cauzează un dublu pericol: pericolul de bancrută şi pericolul de inflaţie. În ceea ce
priveşte excedentul, economiştii clasici insistă asupra inconvenientului politic al excedentului,
adică, din motive politice, parlamentarii vor cere ca excedentul să fie utilizat pentru finanţarea
unor cheltuieli inutile sau inoportune şi astfel apare tendinţa de a transforma excedentele
provizorii în deficite permanente ale bugetelor următoare.
După primele decenii ale sec. XX, doctrina clasică a echilibrului bugetar („regula de
aur”) s-a confruntat cu două dificultăţi majore: pe de o parte, critica teoretică lansată de finanţele
moderne, iar, pe de altă parte, obstacolele de ordin practic. Critica teoretică a doctrinei clasice s-a
desfăşurat pe două planuri: în primul rând, s-a afirmat că ea exagerează pericolele deficitului, iar,
în al doilea rând, că exagerează avantajele echilibrului. Finanţarea deficitului prin împrumuturi
nu determină neapărat o sarcină insuportabilă pentru bugetele următoare, cu condiţia ca sumele
provenite din împrumuturi să fie utilizate pentru finanţarea unor investiţii productive, care prin
efectul „multiplicatorului investiţiilor” duce la creşterea venitului naţional, facilitând, astfel,
acoperirea serviciului datoriei publice prin randamentul fiscal, care rezultă ca urmare a creşterii
producţiei şi a veniturilor.
Critica exagerării avantajelor echilibrului bugetar porneşte de la faptul că, în doctrina
clasică, bugetul de stat este izolat de viaţa economică. E necesar de menţionat că valoarea
supremă atribuită echilibrului bugetar corespunde teoriei liberalismului economic, în care statul
se limitează la funcţiile sale tradiţionale fără a interveni în viaţa economică. Realitatea
contemporană este cu totul alta, iar intervenţia statului în viaţa economică este mai mult decât
necesară, mai ales în cazul ţărilor aflate în tranziţie.
În practică, doctrina clasică a cunoscut două tendinţe: pe de o parte, deşi s-au aprobat
bugete echilibrate, execuţia lor s-a încheiat cu deficit, iar, pe de altă parte, au fost realizate
echilibre artificiale, camuflate. Începând cu perioada interbelică, dar mai ales după marea criză
economică din 1929, la elaborarea bugetelor a fost previzionat echilibrul, însă execuţia se încheia
cu deficitul bugetar. Preocupările pentru relansarea activităţii economice, combaterea inflaţiei şi
a şomajului au făcut necesară intervenţia în forţă a statului în economie, fapt ce a condus la
creşterea cheltuielilor publice şi la dificultăţi în realizarea echilibrului bugetar.
Cea de-a doua tendinţă, în dogma clasică, s-a manifestat atunci când echilibrele bugetare
prezentate au căpătat un caracter artificial prin excluderea din bugetele ordinare a unor cheltuieli
 32
extraordinare, pentru a facilita echilibrul. Este vorba despre aşa-zisa politică de „debugetizare”
sau politica „bugetelor extraordinare”. Astfel, echilibrul bugetar permite să subexiste un
dezechilibru al finanţelor publice, întrucât cheltuielile excepţionale, oricare ar fi ele, necesită o
sursă de acoperire şi aceasta este, cel mai frecvent, împrumutul. Observaţiile date au pus la
îndoială valoarea dogmei echilibrului bugetar, constatându-se că aceasta a devenit puţin câte
puţin ireală, mulţi economişti urmând să susţină deficitul sistematic.
Schimbarea viziunii despre „regula de aur” a finanţelor publice a pornit o dată cu celebra
lucrare a celui mai mare economist al secolului XX John Maynard Keynes – „The General
Theory of Employment, Interest, and Money” (1936).34 Deplasând centrul de greutate de la rolul
pieţei (al agenţilor economici individuali), ca instrument de reglare a sistemului economic, către
puterea statală, el identifică trei probleme majore ale economiei:
• raportul dintre economia reală de bunuri şi servicii şi economia fictivă a banilor şi
creditului;
• relaţiile dintre indivizi şi întreprinderi, pe de o parte, şi dintre aceştia şi macroeconomia
statului-naţiune, pe de altă parte (în aceste relaţii doar macroeconomia este cea eficientă);
• rolul ofertei şi, respectiv, al cererii efective în modul de funcţionare a economiei (în opinia
lui J.M.Keynes, cererea este determinantă pentru evoluţia fenomenelor economice).
În viziunea lui J.M.Keynes, în toate ţările dezvoltate există, o tendinţă permanentă a unui
exces de economisire faţă de investiţii, care se datorează unei repartiţii inegale a venitului
naţional şi care conduce în mod inevitabil la şomaj. Pe de altă parte, el a fost unul dintre primii
economişti care a pus în lumină ideea existenţei mai multor forme posibile ale echilibrului
economic, delimitând echilibrele în condiţiile neutilizării depline a forţei de muncă, ceea ce
implică existenţa unui volum permanent de şomaj. J.M.Keynes a demonstrat că o economie
poate fi competitivă şi se poate acomoda (a fi în echilibru) la condiţiile subutilizării forţei de
muncă. Dar, un astfel de echilibru este unul de risipă, de unde vine şi concluzia că, uneori, este
necesară intervenţia statului.
Gândirea lui J.M.Keynes a fost dominată de problema şomajului, care, constituind un
dezechilibru fundamental, are nu doar consecinţe sociale, ci şi efecte economice grave.
Obiectivul major al cercetării sale a fost argumentarea unor măsuri, care să permită o creştere
durabilă a ocupării forţei de muncă. Astfel, dacă utilizarea forţei de muncă şi producţia depind de
cererea agenţilor economici, care include consumul şi investiţiile, atunci orice politică anticriză
trebuie să conţină trei componente iniţiale:

34
Keynes J.M. „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”. – Bucureşti: Ed. Ştiinţifică,
1970. - p. 48.
 33
- trebuie menţinută cererea, excluzând orice reducere de salariu. J.M.Keynes estimează că
orice scădere a salariilor reale va antrena scăderea consumului, factor determinant al cererii
efective. Deci, cererea trebuie încurajată prin intermediul salariilor şi prin reducerea impozitelor;
- trebuie exercitată o acţiune globală asupra economiei pe calea intervenţiilor puterilor
publice. Orice relansare a investiţiilor are un efect multiplicator şi, deci, statul, printr-o politică
de investiţii publice, trebuie să recurgă la lucrări publice de mare amploare;
- trebuie acţionat asupra componentelor monetare, îndeosebi asupra ratei dobânzii.
Dacă echilibrul bugetar public se prezintă ca egalitatea dintre impozite şi taxe (TA) pe de
o parte, iar pe de altă parte, cheltuielile guvernamentale (G) şi transferurile (TR)35, atunci:
BS = TA – G – TR, (1.1)
BD = - BS = G + TR – TA, (1.2)
unde: BS indică excedentul bugetar, BD – deficitul bugetar.
Excedentul bugetar sau deficitul depinde, în mare parte, de venit. La nivelurile scăzute
ale venitului, bugetul este deficitar, deoarece plăţile guvernamentale sunt mai mari decât
încasările realizate din colectarea impozitului pe venit. În contrast, excedentul bugetar va fi
mare, dacă venitul este mare, datorită volumului impozitelor încasate.36 De asemenea, această
formulă demonstrează că deficitul bugetar nu depinde doar de politicile adoptate de puterea
publică – reflectate în cota de impozitare, cheltuieli şi transferuri de sume – ci şi de orice alt
factor care ar putea produce oscilaţia nivelului venitului.
Din relaţiile (1) şi (2) se poate evidenţia influenţa fiecărui element al ecuaţiilor asupra
echilibrului bugetar. Astfel, dacă ne referim la impactul cheltuielilor publice, atunci creşterea
acestora va conduce la micşorarea excedentului bugetar, însă nu în aceeaşi valoare, datorită
faptului că cheltuielile vor impulsiona producţia şi, deci, va creşte venitul şi încasările din
impozitul pe venit. În modelul keynesian, bugetul este integrat în mecanismul circuitelor
economice.37 Condiţia de echilibru între cheltuieli şi venituri, la nivel naţional, este:
I + G + X = S + T + M, (1.3)
unde: I reprezintă investiţii private, G – cheltuieli publice, X – export, S – economii, T –
impozite şi M – import.
În cadrul unui astfel de circuit economic, cheltuielile publice şi impozitele sunt
considerate „injectări” şi, în aceste condiţii, stabilizarea unei conjuncturi depresive va necesita
recurgerea la sporirea injectărilor prin majorarea cheltuielilor sau prin diminuarea impozitelor.
Efectele majorării cheltuielilor publice pot fi evidenţiate pornind de la ecuaţia
echilibrului economic:

35
Dornbusch R., Fischer S. „Macroeconomia”. – Timişoara: Ed. Sedona, 1997. - p. 84.
36
Dornbusch R., Fischer S. „Macroeconomia”. – Timişoara: Ed. Sedona, 1997. - p. 73.
37
Keynes J.M. „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”. – Bucureşti: Ed. Ştiinţifică,
1970. - p. 60 – 81, 95.
 34
Y=C+I+G sau AD = C + I + G, (1.4)
unde: Y înseamnă venitul naţional, AD – cererea agregată, C – consumul privat.
O creştere a cheltuielilor publice va antrena schimbarea cumulată a cererii agregate, care
va fi egală cu un multiplu al creşterii cheltuielilor autonome. Termenul de multiplicare reprezintă
cantitatea cu care se schimbă producţia de echilibru Y0, atunci când cererea agregată creşte cu o
unitate38:
∆ Y0 = m ∆ G, (1.5)
unde: m = 1 / 1 – c (1-t) - multiplicatorul.
Însă, o parte din această creştere este preluată sub formă de impozite şi, în funcţie de rata
impozitelor, încasările din impozite (TA) vor creşte cu tm∆G (dacă considerăm t – o rată a
impozitelor pe venit, atunci TA = tY). Astfel, modificarea soldului bugetar va fi:
∆BS = ∆TA - ∆G sau ∆BS = tm∆G - ∆G (1.6)

t (1 – c) (1 – t)
∆BS = (t m – 1)∆G = (-----------------)∆G = - ∆G (1.7)
1 – c(1 – t) – 1 1 – c(1 – t)

Prin obţinerea valorii negative a BS din această ecuaţie, se afirmă concluzia că creşterea
achiziţiilor publice reduce BS, dar cu mai puţin decât creşterea acestor achiziţii (creşterea cu 1
leu a achiziţiilor publice va conduce la scăderea excedentului bugetar, însă mai puţin de 1 leu).39
Ca rezultat al scăderii impozitelor, va fi micşorarea volumului de încasări în buget, însă, datorită
efectului asupra producţiei şi, deci, asupra venitului brut (în sensul creşterii lor), aceasta nu va fi
semnificativă. Analiza mai succintă a efectelor schimbării variabilelor bugetului scoate în
evidenţă faptul că creşterea cheltuielilor publice antrenează o majorare mai importantă a
venitului decât o reducere a impozitelor.40
Dacă stimularea investiţiilor, prin încercarea de a reduce rata dobânzii prin intervenţii pe
piaţa monetară sau prin diverse măsuri stimulative, nu este suficientă, atunci statul poate
interveni direct prin noi cheltuieli (cumpărări de bunuri şi servicii de către administraţii, lucrări
importante finanţate de la bugetul de stat, subvenţii), astfel, încât cererea să crească. Creşterea
alocaţiilor bugetare pentru protecţia socială va determina, de asemenea, sporirea cererii de bunuri
din partea persoanelor cu venituri mici. Recurgerea la împrumuturi permite mobilizarea sumelor
tezaurizate de indivizi şi orientarea lor spre investiţii productive.
În acest sens, J.M.Keynes vede deficitul bugetar ca un instrument de relansare a
activităţii economice, iar cheltuielilor publice atribuinduli-se rolul de stabilizare. Readucând
statul în cadrul analizei economice, J.M.Keynes pune accentul pe anumite probleme forte, care

38
Dornbusch R., Fischer S. „Macroeconomia”. – Timişoara: Ed. Sedona, 1997. - p. 68
39
Băcescu M., Băcescu A. „Macroeconomie”. - Bucureşti: Ed. ALL, 1993. - p. 95 – 98.
40
Dornbusch R., Fischer S. „Macroeconomia”. – Timişoara: Ed. Sedona, 1997. - p. 73.
 35
până în prezent sunt în centrul cercetărilor economice, precum: existenţa mai multor niveluri de
echilibru posibile, necesitatea unei intervenţii a statului, din moment ce se urmăreşte un echilibru
optim, analiza ciclului economic, importanţa anticipărilor în politicile economice.
O desprindere adevărată de teoria clasică a echilibrului este reprezentată de teoria
deficitelor sistematice. Teoria deficitului sistematic a fost dezvoltată, îndeosebi, de Sir William
Beveridge, pe baza concepţiei economistului J.M.Keynes.41 Deficitul bugetar este privit ca un
mod de extindere a economiei în perioada de şomaj, de atingere a nivelului deplin de utilizare a
forţei de muncă, deci un mod de relansare a unei economii aflate în stagnare. Aceasta presupune
o mărire a cheltuielilor publice şi o reducere a fiscalităţii, care să faciliteze creşterea
consumurilor particulare şi să favorizeze activitatea întreprinderilor. Un astfel de deficit va
permite dezvoltarea producţiei, stoparea şomajului şi atingerea punctului de echilibru al
economiei.
Echilibrul economic, odată restabilit, tinde să asigure restabilirea echilibrului financiar.
Creşterea consumului şi a investiţiilor provoacă o creştere a producţiei şi a venitului naţional, de
care depinde creşterea veniturilor fiscale. Reducerea şomajului permite diminuarea alocaţiilor
sociale. Creşterea veniturilor private nu este integral absorbită de sporirea consumului, ci rămâne
o marjă destinată economisirii, iar dezvoltarea activităţii economice predispune ca aceasta să fie
investită. Investiţiile private tind să le înlocuiască pe cele publice. Aşadar, are loc, pe de o parte,
creşterea veniturilor statului, iar, pe de altă parte, o relaxare a cheltuielilor publice, fapt ce
conduce la restabilirea echilibrului financiar.42
E necesar de remarcat faptul că există câteva probleme legate de restabilirea echilibrului
financiar, deoarece realizarea acestui obiectiv presupune ca puterea de plată suplimentară
injectată în economie să nu fie prea mare, mai exact să nu depăşească nivelul maxim pe care
producţia naţională îl poate atinge, în condiţiile utilizării integrale a forţei de muncă. De
asemenea, aceasta presupune ca deficitul bugetar să fie stopat când producţia a atins nivelul
maxim posibil, altfel pericolul inflaţiei este foarte mare, deoarece, în faţa creşterii puterii de
plată, oferta de bunuri devine inelastică. Deci, politica deficitului sistematic trebuie supusă unor
limite stricte.
Doctrina deficitului sistematic nu are un caracter general şi absolut, ci constituie mai
degrabă principala excepţie de la regula echilibrului bugetar. Chiar dacă se acceptă practicarea
unor deficite sistematice, se insistă asupra a două limite ale acestei teorii, care nu pot fi, în nici
un caz, neglijate: deficitul nu poate fi permanent (întinderea sa în timp); deficitul nu poate fi
incontrolabil (latura cantitativă). Deci, rolul deficitului sistematic este exclusiv de a repune în

41
Dracea M. „Echilibrul financiar în perioada de tranziţie”. – Craiova: Ed. Amicul casei, 1997. - p. 57.
42
Talpoş I. „Finanţele României”. – Timişoara: Ed. Sedona, 1997. - p. 113.
 36
mişcare o economie aflată în stagnare şi poate fi practicat până în momentul când forţa de muncă
şi celelalte resurse din economie sunt pe deplin utilizate. După acest moment, echilibrul bugetar
trebuie restabilit.
În ceea ce priveşte latura cantitativă a deficitului sistematic, amploarea pe care acesta o
poate avea este un punct destul de sensibil al teoriei echilibrului sistematic. Teoretic, este clar că
mărimea deficitului trebuie să fie proporţională cu mărimea resurselor neutilizate din economie
şi, în primul rând, cu forţa de muncă disponibilă. Practic, este foarte dificilă transpunerea în cifre
bugetare a sumelor exacte ce trebuie investite şi a infuziei puterii de cumpărare ce trebuie
administrată.
Caracterul dificil al politicii deficitului bugetar constituie unul din argumentele invocate
de criticii săi. Pe de altă parte, cauzele deficitului bugetar sunt multiple şi complexe, vizează atât
procesele alocării resurselor bugetare, cât şi procesele de formare a acestora. Astfel, teza
deficitului sistematic a fost abandonată treptat, atenţia îndreptându-se spre explicaţia ciclică a
acestuia. Modelul de bază, analizat de către J.M.Keynes, este static, deoarece toate procesele şi
fenomenele economice erau cercetate pe termen scurt, parametrii principali nemodificându-se în
timp. Această abordare se datora particularităţilor economiei depresive a anilor '30, când nu se
punea în discuţie creşterea economică pe termen lung, ci depăşirea crizei. După război, situaţia s-
a schimbat radical: atât oamenii şi întreprinzătorii, cât şi puterile de conducere, nu doreau
reîntoarcerea la şomajul în masă şi la nesiguranţa care persista în perioada premergătoare
războiului. Astfel, se pune accentul pe stabilitatea durabilă, iar în cadrul teoriei economice
aceasta apare sub forma cercetărilor asupra dinamicii economice.
Teoreticienii, confruntaţi cu fluctuaţiile evoluţiei vieţii economice şi cu dificultăţile
realizării echilibrului financiar, au încercat, într-o primă, etapă fundamentarea unor strategii
contraciclice. În 1939, apare publicaţia reprezentantului şcolii keynesiene, R.F.Harrod, despre
teoria dinamicii economice, care nu este limitată la construcţia modelului de creştere economică
pe termen lung, ci include şi explicaţiile teoretice ale fluctuaţiilor ciclice.43 O contribuţie mai
importantă asupra teoriilor de creştere economică şi a ciclului economic keynesian a fost adusă
de către economistul american A.H.Hansen, care, în 1951, publică monografia „Ciclurile
economice şi venitul naţional”. În această lucrare, sunt abordate probleme legate de natura
ciclurilor economice, de venitul naţional şi şomaj, precum şi legătura dintre ciclul economic şi
politica statală. Printre măsurile de politică anticiclică, Hansen propune un program de
reglementare bugetară în scopul compensării ciclului economic.44 Astfel, în anii creşterii
economice (creşterea investiţiilor private şi a consumului), cheltuielile bugetare scad şi se

43
Худокормов А.Г. «История экономических учений». - Москва: Инфра-М, 1998. - с. 16.
44
Idem – p.31-32.
 37
acumulează excedentul, urmând ca, în perioada recesiunii, scăderea activităţii private să fie
compensată cu creşterea cheltuielilor publice, chiar dacă se formează deficitul bugetar.
Ca urmare, apare teoria bugetelor ciclice preconizată, în special, în ţările scandinave şi,
în particular, în Suedia, unde devine o aplicaţie curentă. Conform acestei concepţii, echilibrul
bugetar trebuie asigurat, dar nu în fiecare an în parte, ci la nivelul unui ciclu economic. Ideea
care stă la baza acestei teorii este următoarea: este convenabilă realizarea excedentelor bugetare
în anii de prosperitate, pentru a putea admite în perioadele de depresiune deficite care vor fi
acoperite din excedentele realizate în anii de creştere economică.
Avantajul sistemului bugetelor ciclice constă în faptul că permite o oarecare regularizare
a ciclurilor economice, însă există mari dificultăţi în aplicarea acestei teorii în practică. În primul
rând, nu există posibilităţi certe de estimare a momentului declanşării crizelor economice, a
duratei şi a intensităţii lor. Datorită influenţei mai multor factori, care diferă de la an la an,
nimeni nu poate garanta egalitatea duratei perioadelor de prosperitate şi de declin sau a egalităţii
excedentelor şi a deficitelor realizate. Pe de altă parte, apar unele probleme de ordin tehnic,
politic şi contabil, printre care menţionăm: pe plan tehnic, previziunea conjuncturii economice şi
a evoluţiei veniturilor şi a cheltuielilor publice devine mai dificilă din cauza creşterii intervalului
la nivelul unui ciclu economic; pe plan contabil, probleme în legătură cu evidenţa contabilă a
excedentelor sau a împrumuturilor şi a emisiunilor monetare; pe plan politic, controlul
parlamentar asupra politicii economice şi financiare a guvernului slăbeşte; apariţia excedentelor,
conduce la solicitarea finanţării unor noi cheltuieli publice, mai mult sau mai puţin eficiente.
Astfel, în cadrul analizei asupra interdependenţei dintre buget şi venitul naţional intervine
multiplicatorul bugetului echilibrat, care se referă la efectele unei creşteri a G asociată cu o
majorare TA, astfel încât, pentru noul echilibru, excedentul bugetar să fie în aceeaşi mărime, cât
a fost în echilibrul iniţial. În teoria economică, teorema bugetului echilibrat (balanced budget
multipler) este cunoscută sub denumirea de teorema Haavelmo-Wallich, elaborată de
45
economiştii T.H.Haavelmo şi H.Wallich.
Efectul global al unei astfel de acţiuni este că m = 1. Acest multiplicator presupune
creşterea producţiei cu exact aceeaşi valoare ca şi creşterea cheltuielilor guvernamentale. Însă,
creşterea G generează o cheltuială propagată pentru consum, iar pentru a contracara acest efect
trebuie să crească impozitele într-o măsură în care să compenseze efectul majorării venitului,
menţinând prin aceasta constant atât venitul disponibil, cât şi consumul. Pentru deducerea acestui
rezultat, pornim de la faptul că variaţia cererii agregate ∆AD este egală cu variaţia cheltuielilor
de consum şi a cheltuielilor guvernamentale. Deci, efectul modificării cheltuielilor publice şi a
impozitelor suplimentare (egale între ele) rezultă din expresia:

45
Hoanţă N. „ Economie şi finanţe publice”. – Iaşi: Ed. Polirom, 2000. - p. 91.
 38
1–c
∆Y o = ∆G sau ∆Yo = ∆G (1.8)
1–c

Astfel, variaţia venitului naţional determinat printr-un buget echilibrat în creştere este
egală cu variaţia cheltuielilor publice. Acest „efect Haavelmo-Wallich” arată că o creştere egală
a cheltuielilor şi a impozitelor, în cadrul unui buget echilibrat, nu conduce la neutralizarea lor, ci
la o creştere a cererii globale şi a venitului global, cu o sumă egală cu cea a cheltuielilor publice.
O stimulare bugetară poate antrena, însă, efecte inverse celor urmărite, ca rezultat al
modificării comportamentului agenţilor economici privaţi. Este vorba de efectul de evicţiune,
care a devenit principala sursă de punere sub semnul întrebării a eficacităţii politicilor publice.46
Utilizarea ca instrumente de stabilizare a variaţiei fie a cheltuielilor publice, fie a fiscalităţii, fie a
ambelor variabile (menţinând un buget echilibrat) reprezintă apelul la politici discreţionare
pentru stabilizarea economică. Însă, chiar dacă nu s-ar recurge la aceste politici, bugetul exercită
o acţiune „contra-ciclică” prin intermediul stabilizatorilor automaţi. În perioada de ascensiune,
veniturile fiscale cresc datorită creşterii volumului veniturilor distribuite. Dacă prelevările fiscale
cresc mai mult decât proporţional faţă de creşterea veniturilor, apare fenomenul de frânare a
expansiunii economice.
În perioada de recesiune, are loc un fenomen invers: prelevările fiscale se diminuează
mai puţin decât proporţional cu reducerea veniturilor şi, prin urmare, apare fenomenul de frânare
a declinului economic. Pe de altă parte, apare acţiunea stabilizatoare a anumitor cheltuieli
publice (alocaţiile de şomaj), care, fără modificări legislative, cresc în perioada de recesiune şi se
diminuează în perioada de creştere economică, însoţită de creşterea folosirii forţei de muncă.
Aplicarea diferitelor politici bugetare trebuie să ţină cont de existenţa şi efectul stabilizatorilor
automaţi, astfel încât impactul lor să nu constituie o piedică în realizarea scopurilor propuse.47
Trebuie subliniat faptul că teoria bugetelor ciclice nu reprezintă o „răsturnare” a regulii
echilibrului, întrucât principiile acestei teorii presupun realizarea echilibrului la nivelul unui
ciclu economic.
În practică, după prima jumătate a deceniului şapte, apare un fenomen destul de grav şi
anume - menţinerea deficitului în perioada de creştere economică şi a unui nivel relativ înalt al
ocupării forţei de muncă, cunoscut sub denumirea de deficit structural. Acumularea deficitelor
structurale a făcut imposibilă utilizarea deficitului bugetar în calitatea instrumentului de
reglementare anticiclică. În asemenea condiţii, apare pericolul creşterii datoriei de stat, iar

46
Hoanţă N. „ Economie şi finanţe publice”. – Iaşi: Ed. Polirom, 2000. - p. 93.
47
Ragan J.F., Thomas L.B. „Principles of macroeconomics”. – USA, Florida: The Dryden Press, 1993. - p. 497.
 39
reglementarea bugetară devine destul de complicată pentru reacţia promptă la schimbările rapide
ale conjuncturii economice.48
Legat de conceptul deficitului structural, în analiza echilibrului bugetar, apare un alt
concept foarte important de excedent bugetar determinat de angajarea totală a forţei de muncă.
Acest concept devine (ca şi în cazul conceptului de echilibru) punctul de plecare şi, în acelaşi
timp, finalitatea sau scopul urmărit de teoria economică. Importanţa conceptului de excedent
bugetar în condiţiile angajării totale a forţei de muncă este determinată de faptul că este măsurat
la nivelul venitului sau al producţiei naţionale potenţiale. De asemenea, reprezintă un indicator
independent al poziţiei concrete a ciclului economic în care se află economia naţională.
Dacă notăm cu BS* excedentul bugetar determinat de angajarea totală şi cu Y* nivelul
venitului în aceste condiţii, atunci, ca urmare a politicii fiscale care este o funcţie de G, TR şi t,
excedentul bugetar va fi:
BS* = tY* - G – TR (1.9)
Deci, există un nivel unic al producţiei în condiţiile angajării totale, pe care fiecare ţară
doreşte să-l atingă. Acest excedent bugetar este un punct de referinţă, care, printr-o comparare
permanentă cu excedentul bugetar real sau efectiv, poate să ne indice măsurile de politică
macroeconomică corespunzătoare. Astfel, BS* este surplusul bugetar corespunzător nivelului de
venit Y*, care presupune utilizarea integrală a forţei de muncă şi către care tinde economia
naţională. La nivelul producţiei Y', care corespunde unei utilizări mai slabe, bugetul efectiv va
înregistra un deficit. Diferenţa dintre bugetul efectiv BS şi cel către care tindem BS* este:
BS* - BS = t Y* - Y't = t(Y* - Y') (1.10)
Unica diferenţă apare în volumul impozitelor încasate. În practică, starea economiei
afectează şi transferurile – cum ar fi ajutoarele sociale şi cele de şomaj – astfel încât TR depinde
şi el de nivelul venitului; însă impozitele rămân cauza majoră a diferenţei dintre excedentul real
şi cel din angajarea totală.49 Diferenţa dintre bugetul real şi cel al angajării totale reprezintă
elementul ciclic al bugetului. În criză, elementul ciclic are tendinţa de a prezenta deficit, iar în
perioada de „boom” poate exista chiar excedent. Excedentului bugetar în angajarea totală i s-au
atribuit mai multe denumiri, precum: excedentul (deficitul) ajustat ciclic, excedentul de angajare
înaltă, excedentul de angajare standardizată şi bugetul structural (structural balanced budget).50
Toate aceste denumiri se referă la acelaşi concept şi sugerează ideea că conceptul de excedent
bugetar, în condiţiile angajării totale, este un estimator convenabil, care fixează un anumit nivel
al angajării, într-un punct de referinţă.

48
Худокормов А.Г. «История экономических учений» . – Москва: Инфра-М, 1998. - с. 256.
49
Dornbusch R., Fischer S. „Macroeconomia”. - Timişoara: Ed. Sedona, 1997. - p. 75
50
„The structural budget balance”// The IMF's methodology papers. - July 1999. - p. 4.
 40
Conform metodologiei Fondului Monetar Internaţional, estimarea bugetului structural
include trei etape:
1) determinarea venitului potenţial (metode statistice sau metoda Hodrick-Prescott);
2) cuantificarea componentelor ciclice de încasări şi cheltuieli publice;
3) scăderea componentelor ciclice şi determinarea bugetului structural.
În prezent, bugetul structural este considerat un indicator de măsurare a impactului
politicii bugetar-fiscale pe termen mediu asupra activităţii economice şi utilizat la aprecierea
consolidării fiscale de către FMI şi UE. Acest indicator, interpretat corect şi circumspect, poate
juca un rol important în formularea şi orientarea politicii bugetar-fiscale.
La rândul lor, neoclasicii - reprezentaţi ai şcolii monetariste, reprezentanţii teoriei ofertei
şi reprezentanţii teoriei aşteptărilor raţionale - elaborează modele proprii de creştere economică,
care se axează pe reducerea fiscalităţii în paralel cu reducerea cheltuielilor publice, având ca
scop eliberarea iniţiativei private şi redimensionarea rolului statului în economie. Aceste modele
au fost aplicate într-o serie de ţări dezvoltate la începutul anilor `80, cât şi în unele ţări cu
economii mai slab dezvoltate în anii `90 (Chile, Brazilia, Polonia, Cehia, Ungaria).51
În 1957 şi 1960, apar lucrările economiştilor R.Solow şi J.E.Meade despre teoria
neoclasică a creşterii economice, bazată pe funcţia de producţie Cobb-Douglas cu progres tehnic.
În modelul de creştere economică neoclasică, statului îi revine un rol secundar, iar creşterea
cheltuielilor publice este un factor destabilizator. În opinia lor, pentru o creştere stabilă nu este
necesară activitatea de compensare a statului, ci o astfel de politică monetară şi de credit care să
asigure stabilitatea sistemului monetar.52
Adepţii curentului keynesian – postkeynesienii – sunt de acord că, atunci când economia
se află în recesiune şi dispune de resurse umane şi de producţie neutilizate, deficitul bugetar are o
influenţă stimulativă asupra creşterii producţiei reale. Însă, pe măsura apropierii de „pragul
neinflaţionist al ocupării”, deficitul influenţează negativ asupra economiei. Astfel, împrumuturile
de stat ocupă locul celor private, care pot fi investite în active necesare activităţii întreprinderilor.
Consecinţa directă a deficitelor mari va fi economia cu un înalt grad de consum şi cu un nivel
scăzut al investiţiilor, cu o rată de creştere economică mică şi cu un deficit comercial constant.
De aceea, postkeynesienii, în condiţiile limitelor politicii bugetare, acordă o atenţie deosebită
practicii unei politici monetare şi de credit active.
O variantă a deficitului sistematic, teoretizată şi practicată în Franţa, începând de la
jumătatea deceniului al şaptelea al secolului XX, este teoria impasului. Termenul de „impas” a
fost utilizat pentru a desemna excedentul de cheltuieli din operaţiuni definitive şi temporare

51
Brăilean T. «Monetarismul în teoria şi politica economică”. – Iaşi: Ed. Institutul European, 1998. - p. 130, 142.
52
Худокормов А.Г. «История экономических учений». – Москва: Инфра-М, 1998. - с. 74.
 41
prevăzute de legea bugetară, faţă de resursele evaluate prin această lege, exclusiv împrumuturile
şi alte resurse de trezorerie. De asemenea, se introduce termenul de „gol”, care este utilizat ca un
sinonim al impasului, dar care nu se referă la excedentul de cheltuieli prevăzut de legea
bugetară, ci la cel efectiv înregistrat în urma execuţiei bugetului.
Astfel, termenul de „deficit” a fost rezervat pentru a desemna excedentul de cheltuieli
definitive faţă de resursele definitive, cu excluderea diferenţelor dintre cheltuielile şi resursele
rezultate din operaţiuni temporare. Justificarea impasului s-a sprijinit pe două argumente:
• necesitatea de a efectua anumite cheltuieli rentabile cu caracter economic, fapt ce va fi
compensat prin creşterea producţiei, deci a ofertei de bunuri, fără să apară pericolul inflaţiei;
• prezentarea impasului ca un rezultat al influenţelor exercitate asupra echilibrului bugetar, în
ansamblu, de către soldul operaţiunilor cu caracter temporar, care urmează să se resoarbă în
perioadele următoare.
Astfel, un impas limitat pare admisibil, însă aplicarea în practică a acestei politici este
condiţionată de dificultăţile ce apar la măsurarea unui impas compatibil cu evoluţia viitoare a
conjuncturii economice. De asemenea, acceptarea şi acoperirea impasului sunt condiţionate de
stabilitatea economiei. Aceste proceduri, când sunt practicate într-o conjunctură inflaţionistă,
devin periculoase, riscând să ducă la creşterea ratei inflaţiei.
Pornind de la concepţia keynesiană, se poate constata că curentele de gândire moderne
consideră disciplina bugetului echilibrat ca fiind desuetă şi că politica financiară a unui guvern
nu trebuie judecată după echilibru sau dezechilibru, ci după efectele economice pe care le
exercită. Se afirmă că deficitele bugetare nu sunt „imorale” atâta timp, cât ele constituie
instrumentele de politică economică prin care se asigură prosperitatea. Experienţa practică a
diferitelor ţări (care au adoptat propunerile teoriei keynesiene sau a monetarismului în diferite
perioade de dezvoltare a economiilor) arată că rezultatele optime se obţin în urma aplicării unei
politici mixte sau a unei combinaţii de măsuri bugetare şi monetare. De altfel, aceste
considerente stau la baza ultimei concepţii privind echilibrul bugetar şi anume – teoria
finanţelor publice funcţionale. Conform acestei teorii economia de piaţă devine funcţională, iar
scopul finanţelor publice este asigurarea echilibrului economic general. Astfel, stabilitatea
macroeconomică poate fi însoţită atât de excedentul bugetar, cât şi de deficitul bugetar cronic.
Echilibrul bugetar apare ca o problemă secundară, deoarece sistemul fiscal al unei economii
funcţionale este astfel conceput, încât să asigure creşterea automată a încasărilor fiscale odată cu
prosperitatea economică şi, deci, cu reducerea deficitului bugetar.
Trebuie să menţionăm că concepţiile contemporane despre echilibrul bugetar au în vedere
distincţia dintre operaţiunile bugetare definitive, numite „deasupra liniei”, şi operaţiunile
temporare (reprezentând avansurile şi împrumuturile acordate de la buget), numite „sub linie”.
 42
Prima categorie de concepţii se referă la echilibrarea strictă a operaţiunilor definitive, iar
soldul negativ dintre avansurile şi împrumuturile consimţite de stat şi rambursările aferente
acestora trebuie să fie acoperit printr-o emisiune de bonuri de tezaur.
A doua categorie de concepţii interpretează echilibrul bugetar ca un echilibru global, care
vizează toate operaţiunile înscrise în legea bugetară. În consecinţă, excedentul resurselor,
provenit din operaţiunile definitive, trebuie să permită acoperirea excedentului de cheltuieli
aferent operaţiunilor temporare şi invers.
A treia categorie de concepţii asupra echilibrului bugetar admite că împrumuturile
acordate de la bugetul public pot fi acoperite fie pe seama unor încasări definitive, fie pe seama
resurselor provenite din angajarea de către stat a unui împrumut pe termen lung. Asemenea
resurse, procurate de pe piaţa financiară, nu au un caracter inflaţionist şi trebuie să figureze în
legea bugetară (precum avansurile şi împrumuturile acordate de stat pentru investiţii).
În viziunea autorilor, teoria echilibrului bugetar ciclic, cât şi concepţiile moderne de
dimensionare a echilibrului bugetar ce pot fi utilizate în funcţie de obiectivele macroeconomice
propuse, corespund, în cea mai mare măsură, realităţii economice prezente din Republica
Moldova. Locul strategiilor bugetare în procesul dezvoltării economice îi conferă bugetului rolul
unui instrument privilegiat al politicii economice, atât în planul mijloacelor, cât şi al realizării
anumitor finalităţi politice şi de justiţie socială. În altă ordine de idei, analiza în termeni de
circuit permite delimitarea impactului bugetului de stat asupra circuitului economic şi financiar.
Dinamica fluxurilor de venituri şi cheltuieli publice are o influenţă hotărâtoare asupra
funcţionarii sistemului financiar în procesul creşterii economice.
După aprecierile autorilor, politicile macroeconomice pot conduce la îmbunătăţirea
funcţionării economiei de piaţă, însă acţiunea guvernului nu asigură, în mod automat, şi o
funcţionare eficientă a acestora. Complexitatea macroeconomică este atât de mare, încât chiar
politicile proiectate în condiţii favorabile de către politicieni renumiţi pot avea consecinţele cele
mai neaşteptate. De aceea, abordarea ştiinţifică riguroasă a politicilor macroeconomice,
elaborarea explicită a obiectivelor şi metodelor, alegerea celor mai optime decizii financiare stau
la baza asigurării unor efecte benefice pentru viaţa şi activitatea întregii societăţi.

1.3. Practica asigurării echilibrului bugetar în experienţa ţărilor dezvoltate prin prisma
sistemelor de bugetare şi a elaborării politicilor macroeconomice

Complexitatea intervenţiilor bugetare rezultă din suprapunerea parţială a fenomenelor

economice şi financiare, compuse din acţiuni şi reacţiuni. Astfel, operaţiunile bugetare permit să
se acţioneze asupra economiei, însă această acţiune poate crea, în comportamentul agenţilor
 43
economici, anumite reacţii care vor afecta situaţia bugetară. Experienţa aplicării politicilor
bugetare a generat o multitudine de critici, care au evidenţiat faptul că intervenţia bugetară stă la
originea efectelor de destabilizare, a efectelor de compensare, de evicţie şi a efectelor incerte ale
redistribuirii.
În opinia autorilor, evaluare succintă a evoluţiei teoriei bugetului şi a elaborării politicilor
din ultimele decenii urmăreşte două scopuri principale.
În primul rând, oferă o anumită protecţie împotriva unor politici ineficiente sau soluţii
holistice ce au fost propuse şi încercate, dar care s-au ciocnit cu probleme în realizarea practică,
cât şi împotriva unor aranjamente mari lansate cu mare publicitate, pentru ca, ulterior, să fie
abandonate.
În al doilea rând, această trecere în revistă arată progresul incontestabil realizat, deseori,
pe fronturi modeste şi cu tehnici destul de simple. Astfel, problemele bugetare grave, asociate cu
dezechilibrele bugetare cauzate de deficitele întreprinderilor publice la începutul anilor '80, au
fost soluţionate în cele mai multe cazuri, precum dificultăţile legate de regimul bugetar al
fondurilor speciale, împrumuturilor şi garanţiilor explicite, prin susţinere financiară. În mod
similar, s-a ajuns la un consens şi în ceea ce priveşte bugetare multianuală, încheindu-se
dezbaterea acestei probleme. Oricum, experienţa recentă a bugetării şi elaborării politicilor a
lăsat în urmă un număr substanţial de reguli, norme şi practici, urmate, în cele mai multe ţări, şi
recunoscute drept funcţionale şi eficiente53.
Totodată, experienţa ţărilor dezvoltate, în contextul cercetării date, vizează elucidarea a
trei probleme importante şi anume:
1) determinarea poziţiei executivului în elaborarea opţiunilor privind bugetarea complexă,
privind mixul politicilor financiare la nivel macroeconomic;
2) stabilirea unei structuri eficiente privind procedura bugetară;
3) determinarea limitelor optime ale echilibrului / dezechilibrului bugetar.
Analiza experienţei unor ţări dezvoltate referitor la utilizarea politicilor economice
permite evidenţierea atât a efectelor pe care le generează fiecare tip de politică bugetară, cât şi a
coacţiunii multitudinii de fenomene legate de aceste politici. Totodată, este cert faptul că oricare
ar fi politica economică, ea nu poate fi eficientă în toate timpurile şi nici pe o perioadă lungă de
timp; este suficient ca eficienţa ei să fie simţită în decursul unei perioade de timp determinate.
Managementul macroeconomic al echilibrului bugetar în Statele Unite ale Americii
În Statele Unite ale Americii, cu o delimitare foarte strictă a puterilor în stat şi cu un
echilibru bine realizat al acestor puteri, realizarea politicii fiscale, în general, şi a bugetului, în
special, poate constitui un exemplu de funcţionare a mecanismelor statale, la nivel legislativ şi

53
Programul SIGMA „Bugetarea şi elaborarea politicilor”. - Bucureşti: Ed. FDSC, lucrările Sigma: Nr.8, 2000. - p. 27.
 44
executiv. Promovarea unei politici fiscale cu efecte pozitive constituie o problemă-cheie, prin
care fiecare preşedinte se evidenţiază în istoria SUA.
În paragraful precedent, am remarcat că marea criză economică din anii '30 a epuizat
potenţialul explicativ al teoriilor economice, astfel încât evidenţierea de către J.M.Keynes a
efectului multiplicator al cheltuielilor publice a constituit un progres remarcabil în teorie,
furnizând autorităţilor publice măsurile de politică bugetară a relansării54. De altfel, începând
cu anul 1933, fiecare administraţie a implementat o serie de măsuri oferite de teoria economică,
uneori revoluţionare, însă efectul acestora sau răspunsul economiei a fost la fel de neaşteptat.
Într-o formă succintă, obiectivele politicii financiare propuse de diferite administraţii, măsurile
întreprinse şi promovate, cât şi efectele acestor acţiuni sunt prezentate în tabelul 1.3.1 (anexa 2).
Astfel, se poate evidenţia că, de-a lungul anilor, politica bugetar-fiscală a fost orientată spre
obiective macroeconomice majore şi anume: creşterea nivelului producţiei, reducerea şomajului,
reducerea inflaţiei, micşorarea deficitului bugetar. Orientările deosebite ale politicii financiare în
SUA reflectă concepţiile keynesiste, neokeynesiste şi monetariste, care au inspirat autorităţile
publice în luarea deciziilor lor de natură economică, financiară sau monetară.
Efectele acţiunilor întreprinse au oferit, la rândul lor, teoriei economice noi probleme,
variabile şi factori de influenţă pentru cercetare continuă şi găsirea soluţiilor optime. Totodată,
putem observa că şi în ţările aflate în tranziţie toate acţiunile macroeconomice eficiente din SUA
(din perioada 1941-1988) au fost implementate în termen foarte scurt (1991-1995), însă fără a
ţine cont de condiţiile, mediul economic diferit, de efectele negative posibile, suprapunerea unor
decizii fără aşteptarea rezultatelor celor întreprinse sau evaluarea măsurilor anterioare. Analiza
situaţiei economice, începând cu anul 1991, realizată în capitolul II, va confirma gravitatea şi
complexitatea rezultatelor unor astfel de acţiuni.
Revenind la modul de realizare a politicii fiscale în SUA, o primă caracteristică constă în
faptul că nu există doar un singur grup sau organism guvernamental care decide politica fiscală
(spre deosebire de politica monetară decisă şi condusă numai de Banca Centrală, respectiv
Sistemul Federal de Rezerve). Astfel, Preşedintele SUA, împreună cu directorul Biroului de
Management şi Buget, secretarul Trezoreriei SUA şi grupul de consilieri economici, decide
numai asupra combinaţiei dorite între cheltuielile guvernamentale şi volumul impozitelor şi
taxelor. Însă, acest lucru apare mai mult ca o recomandare pentru Congresul SUA. Congresul
acţionează în problemele politice, inclusiv bugetul de stat, prin faptul că adoptă şi pune în
vigoare noi legi. Procesul prin care noile legi intră în vigoare este dificil, implicând, în primul
rând, negociere, conciliere şi compromis între Congres şi preşedinte (tabelul 1.3.3, anexa 4).

54
Vasile R. „Moneda şi politica fiscală”. - Bucureşti: Ed. Uranus, 1994. - p. 19.
 45
Totodată, la realizarea politicii fiscale SUA, sunt implicate o multitudine de comitete
speciale ale Congresului, dintre care cele mai importante pentru realizarea politicii fiscale sunt:
Comitetul pentru Căi şi Mijloace, Comitetul de Finanţe, Comitetul de Casă şi Buget, toate
aparţinând Senatului SUA. De asemenea, un fapt esenţial pentru regimul politic democratic din
SUA - Preşedintele SUA, care poate opune veto deciziilor Congresului, nu are dreptul de veto
pentru deciziile de politică fiscală ale Congresului.
Un atare sistem creează probleme de timp în cazul când apar divergenţe între membrii
Congresului şi Preşedintele SUA, chiar dacă Constituţia SUA prevede toate procedurile pentru
diverse situaţii de acest gen. De exemplu, pentru aplanarea unor asemenea divergenţe se iniţiază
audieri, în Senat sau Comitetele sale speciale, ale unui anumit număr de experţi de diferite
orientări economice, care formulează avizul. Pe de altă parte, datorită acestei încărcări politice a
măsurilor de politică fiscală, deseori, există diferenţe între programul iniţial al candidatului
prezidenţial şi preşedintele care le pune în aplicare. Situaţia de la începutul anilor '80 este un
exemplu elocvent: când Congresul şi preşedintele au pierdut controlul asupra deficitului bugetar
şi au intrat în vigoare noi legi privind controlul cheltuielilor.
Ronald Reagan, în programul său electoral a optat pentru următoarele măsuri: reducerea
impozitelor, echilibrarea bugetului federal (în 1984), reducerea cheltuielilor guvernamentale,
reducerea cheltuielilor pentru programe sociale, creşterea cheltuielilor pentru apărarea naţională.
În practică, după un an de la alegeri, timp în care s-a produs ajustarea economiei la nivelul
inflaţiei din 1983, doar unul din obiective începuse să fie realizat. Astfel, cele mai mari cheltuieli
au fost efectuate pentru achitarea dobânzilor la datoria publică, pentru apărare, concomitent cu
intrarea în vigoare a reducerilor de impozite. Însă, cheltuielile reduse ale celorlalte activităţi nu
au fost aprobate de Congres, fără ca preşedintele să fie solicitat. În momentul când s-a realizat
acest fapt, celelalte decizii fuseseră adoptate şi erau dificil de modificat. Controlul pierdut asupra
bugetului a provocat deficite bugetare extrem de mari, după standardele americane. În acest
mod, Congresul, principalul factor de decizie în ceea ce priveşte politica fiscală şi bugetară, a
fost incapabil să controleze cheltuielile guvernamentale. Preşedintele a încercat să contracareze
această atitudine a Congresului, punând în discuţie două probleme, care rămân importante până
în prezent pentru mai multe ţări, şi anume:
1. Care trebuie să fie raportul dintre sectorul privat şi cel public;
2. Cum se pot redistribui veniturile şi care sunt aceste mijloace de transfer.
Pe de o parte, membrii Partidului Republican din Congres şi Preşedintele au fost adepţii
extinderii sectorului privat, ai diminuării programelor de redistribuire a veniturilor, în timp ce
democraţii respingeau aceste măsuri. De aici s-a ajuns la blocajul decizional, astfel încât
Preşedintele R.Reagan nu a fost în măsură să pună în aplicare, în totalitate, programul său
 46
electoral. S-a confirmat faptul că aceste conflicte politice între participanţii la procesul politic au
condus la imposibilitatea atingerii unui rezultat acceptabil prin tehnicile tradiţionale de
guvernare.55
Unul din avantajele structurii guvernamentale de separare a puterilor în SUA este că
generează un mediu politic relativ stabil şi reflectă un larg consens. Schimbările radicale în
politici nu sunt frecvente, deoarece necesitatea de compromis între numeroşii participanţi este
inerentă procesului legislativ. În acest mediu, refugiul sau inabilitatea de a ajunge la un acord
comun înseamnă blocarea acţiunii. Contestarea logicii procesului, prin care Congresul a încercat
în anii '80 să-şi coordoneze acţiunea asupra bugetului, este dificilă. Congresul şi-a propus să
privească bugetul în ansamblu şi sistematic, adoptând decizii explicite cu privire la politica
fiscală stabilită, şi să-şi regleze acţiunea asupra componentelor distincte ale bugetului56.
Teoretic, aceasta ar fi trebuit să ducă la rezultate acceptabile, însă niciun sistem nu îi poate
împiedica pe oameni să acţioneze într-un mod care poate fi privit ulterior ca iraţional. Acest fapt,
cât şi dificultatea anticipării urmărilor deciziilor politice constituie moştenirea intelectuală a
experienţei bugetare a anilor '80 şi '90, nu doar din SUA, ci şi din alte ţări.
În contextul dat, anul 1985 poate fi caracterizat printr-o multitudine de experienţe
realizate de liderii Congresului privind noi moduri de redobândire a controlului asupra
bugetului. Unul dintre acestea a fost Legea pentru Echilibrarea Bugetului şi Controlul de
Urgenţă al Deficitului, din 1985. De fapt, această lege a reprezentat o soluţie pentru a trece în
afara legii deficitele bugetare, care depăşeau un nivel determinat şi s-ar fi resimţit prin reduceri
de cheltuieli în anumite direcţii. Însă, eforturile depuse în acest sens au eşuat, deoarece cerinţele
necesare satisfacerii ţintelor bugetare erau prea restrictive pentru a fi acceptabile politic.
În anul 1988, Preşedintele G.Bush a recurs la o nouă încercare de soluţionare a
problematicii deficitului bugetar prin două elemente. În primul rând, avem în vedere
compromisul dintre Preşedinte şi Congres, implicând creşteri ale cotelor la anumite impozite şi
câteva reduceri la capitolul cheltuieli, fapt ce reprezintă un progres considerabil pentru realizarea
controlului şi reducerea deficitului bugetar. În al doilea rând, este vorbă de introducerea noii
strategii pentru asigurarea unei discipline mai mari şi a controlului în cadrul procesului bugetar
sau Legea de Consolidare a Bugetului din 1990 (BEA)57.
Legea de Consolidare a Bugetului a fixat noi reguli de control asupra dimensiunii
deficitului, stabilind verificări distincte ale celor patru categorii de cheltuieli, detaliate după cum
urmează: cheltuieli discreţionare de apărare; cheltuieli discreţionare interne; cheltuieli

55
Brăilean T. «Monetarismul în teoria şi politica economică”. – Iaşi: Ed. Institutul European, 1998. - p. 160.
56
Programul SIGMA, „Bugetarea şi elaborarea politicilor”. – Bucureşti: Ed. FDSC, lucrările Sigma Nr.8, 2000. - p.
155.
57
Idem - p. 158.
 47
discreţionare internaţionale şi cheltuieli obligatorii. Programele clasificate ca discreţionare sunt
cele care pot fi controlate prin procesul bugetar anual obişnuit. Pentru fiecare categorie de
cheltuieli discreţionare, se stabilesc limite definite ale sumelor ce pot fi cheltuite într-un an
fiscal. Dacă se estimează că aceste cheltuieli ale categoriilor sus-menţionate vor depăşi limitele
stabilite, biroului de bugetare i se cere reducerea cheltuielilor pentru toate programele
categoriilor respective printr-un procent egal, în cadrul procesului numit "sechestrare".
Reducerea prin procentaj este calculată în aşa mod, încât să micşoreze cheltuielile categoriei în
limitele permise de lege.
Programele obligatorii (numite programe de „cheltuieli directe”) se referă la cheltuielile
ce pot fi controlate doar schimbând legea care creează programul. BEA controlează cheltuielile
acestei categorii bugetare, solicitând ca orice schimbare a legii, care ar creşte cheltuielile, să fie
însoţită de schimbări care ar scădea costurile aceloraşi programe sau ar creşte veniturile într-un
volum suficient pentru acoperirea costurilor mărite. Dacă aceste cerinţe nu sunt satisfăcute,
biroul de bugetare blochează cheltuielile, în toate programele obligatorii, printr-un procentaj
suficient pentru a compensa costurile crescute.
Deficitul bugetar actual al SUA a fost redus până la punctul în care cei mai mulţi
economişti nu-l consideră o problemă gravă pe termen scurt. Cu toate acestea, conflictele
politice şi bugetare dintre Congres şi Preşedinte au reapărut în perioada mandatului Preşedintelui
B.Clinton. Au fost evidenţiate două probleme centrale: prima vizează ritmul, în care ar trebui
eliminat deficitul bugetar, insistându-se asupra unei strategii de realizare a echilibrului bugetar
timp de şapte ani; cea de-a doua chestiune se referă la faptul că membrii republicani ai
Congresului propun o reducere considerabilă a impozitelor, iar în vederea eliminării deficitului
bugetar restant - eliminarea anumitor activităţi guvernamentale şi restrângeri considerabile ale
celorlalte cheltuieli.58
În fond, problema nu a vizat, în mod direct, realizarea echilibrului bugetar, ci intervenţia
schimbărilor în programele ce vor fi implementate în acest scop. Aceasta reprezintă unul dintre
riscurile inerente ale unei structuri guvernamentale bazate pe o separare a puterilor, impasul fiind
posibil şi poate avea consecinţe serioase. Pentru elaborarea sau modificarea politicilor,
Congresul şi preşedintele trebuie să ajungă la un acord, însă nu există nici un mecanism de a
obliga părţile la compromis. Într-un sistem de guvernare, precum al SUA, arta guvernării constă
în negocieri şi în găsirea compromisului.
Managementul macroeconomic al echilibrului bugetar în experienţa Marii Britanii
Începând cu anii '50, guvernele britanice care s-au succedat au adoptat politici macroeconomice,

58
Brăilean T. «Monetarismul în teoria şi politica economică”. – Iaşi: Ed. Institutul European, 1998. – p. 167.
 48
cu scopul de a regla ciclurile economice, urmărindu-se obţinerea unui ritm de creştere
satisfăcătoare a venitului naţional, o inflaţie scăzută şi un nivel redus al şomajului. În perioada
postbelică, în Marea Britanie, abordarea politicilor macroeconomice a cunoscut trei faze:
1) anii 50-60 – abordarea politicii macroeconomice de orientare keynesistă;
2) anii '70 – apariţia stagflaţiei, urmare a eşecului gestionării keynesiene a cererii agregate;
3) anii '80 – adoptarea politicii economice de inspiraţie monetaristă (perioada
„thatcherism”-ului).
Prezentarea mai detaliată a obiectivelor propuse şi a politicilor macroeconomice
promovate, cât şi a efectelor acestor acţiuni sunt reflectate în tabelul 1.3.2. (anexa 3). Astfel, se
poate evidenţia faptul că obiectivele macroeconomice urmărite sunt aceleaşi ca şi în cazul SUA,
însă acţiunile diferite ale guvernelor, precum şi condiţiile economice specifice, au condus la
unele efecte, uneori, controversate. Începând cu jumătatea anilor ’80, accentul a fost pus pe
privatizarea numeroaselor întreprinderi publice, de stat, în ideea creşterii performanţelor
economice şi a unei gestiuni financiare mai echilibrate. Voga privatizării a cuprins rapid
ansamblul structurilor politico-administrative, înregistrându-se o reducere a ponderii cheltuielilor
publice în PNB, de la 46% în anul 1984, la 39% în anul 1990, şi o plafonare a cheltuielilor
colectivităţilor locale.59
Dezangajarea statului în plan economic şi plafonarea cheltuielilor publice au antrenat o
deteriorare a patrimoniului şi a serviciilor publice, mai ales în domeniul pregătirii profesionale
şi al asistenţei sociale, precum şi au condus la apariţia unei noi sărăcii urbane. În schimb, au
sporit investiţiile sectorului privat, prin elementele sale întreprinzătoare, care, anterior, operau
cu plasamente considerabile în exterior, de exemplu, America de Nord şi Europa Occidentală se
orientează mai mult spre propria piaţă naţională. Mai mult, independenţa energetică şi existenţa
rezervelor petroliere din Marea Nordului au făcut ca lira sterlină să devină mai puternică şi să
atragă numeroşi investitori străini, aceasta contribuind la supraevaluarea sa.
Politicile şi procedurile bugetare - implicând atât schimbările de management şi control al
cheltuielilor publice, cât şi o gamă largă de reforme ale managementului sectorului public -
constituie obiective guvernamentale centrale de livrare a serviciilor publice cu o mare economie
şi eficienţă. Organele abilitate în iniţierea şi realizarea procesului bugetar sunt reflectate în
tabelul 1.3.3 (anexa 4). În dezvoltarea acestor reforme, au jucat un rol crucial Trezoreria şi
Biroul Cabinetului.
Un factor de decizie important a fost Unitatea pentru Eficienţă, din cadrul Biroului
Cabinetului, înfiinţată în 1979 pentru implementarea politicii de reducere a dimensiunii statului

59
Brăilean T. «Monetarismul în teoria şi politica economică”. – Iaşi: Ed. Institutul European, 1998. - p. 170.
 49
şi a creşterii eficienţei serviciilor publice. Prin aplicarea tehnicilor managementului afacerilor,
provenite din sectorul privat, abilitarea originară a Unităţii pentru Eficienţă era concentrată
asupra operaţiunilor cu o slabă eficienţă. În prezent, rolul Unităţii s-a extins şi include
responsabilitatea de a coordona programele guvernamentale de testare a pieţei, dezvoltarea unor
planuri de eficienţă pentru departamente şi agenţii, revizuiri multidepartamentale, utilizarea
consultanţilor în guvernare şi dezvoltarea unor sisteme îmbunătăţite de management financiar,
inspirat din experienţele celor mai bune practici din sectorul public şi privat. O mare parte din
puterea Unităţii pentru Eficienţă rezultă din faptul că această organizaţie este relativ mică (mai
puţin de zece profesionişti) şi are un program de lucru flexibil.
De asemenea, începând cu anul 1979, guvernul şi-a fixat ca obiectiv reducerea părţii care
revine sectorului public din venitul naţional, în condiţiile ameliorării rezultatelor obţinute,
măsurate prin calitatea finalităţii operaţionale. Decizia bugetară adoptată privind cheltuielile
publice pentru realizarea acestui obiectiv este numită Cheltuiala Generală Guvernamentală
(GGE) şi include cheltuiala departamentelor centrale, cerinţele de finanţare ale industriilor şi
corporaţiilor publice, ale autorităţilor locale (municipalităţi în Regatul Unit), fie finanţate de la
centru sau prin resurse proprii. Astfel, în componenţa GGE, pe baza funcţiilor îndeplinite, sunt
incluse cele mai mari programe (două treimi din toate programele) şi anume: securitatea socială,
servicii de sănătate, educaţie şi apărare, în ordinea dată.
Abordarea noilor iniţiative politice de către guvern are scopul de a clarifica ce obiective
trebuie realizate, în ce perioadă, cu ce cost şi cum se va măsura această realizare. Instrucţiunile
de pregătire a documentelor ministeriale pentru Cabinet se exprimă în termeni similari, cu
condiţia ca Trezoreria să fie consultată în toate politicile cu implicaţii asupra cheltuielilor
publice. Orice departament, care propune politici sau programe noi, în orice context, trebuie să
cuantifice efectul acestora asupra cheltuielilor publice, încă din faza iniţială. Prin aceasta,
departamentul trebuie să estimeze atât impactul asupra cheltuielilor proprii, cât şi asupra
cheltuielilor altor departamente, regulă care se aplică în cazul propunerilor de reducere sau de
mărire a cheltuielilor. Informaţiile de tipul impactului operaţional, pe care le pregătesc
departamentele pentru ca Trezoreria să le examineze, includ rezultatele evaluărilor recente cu
implicaţii asupra politicilor în curs de implementare. În următorii ani, departamentele trebuie să
ajungă la un acord cu Trezoreria asupra programelor de evaluat prin rotaţie.
În cadrul abordării "de jos în sus" a planificării cheltuielilor publice, orice mărire a
cheltuielilor poate fi compensată printr-o reducere corespunzătoare operată în altă parte.
Nivelul fondurilor alocate din cheltuielile publice este revizuit printr-un proces cunoscut drept
Raport asupra Cheltuielilor Publice (REP). Raportul asupra Cheltuielilor Publice este un proces
 50
anual, prin care se efectuează evaluarea şi revizuirea cadrului existent al cheltuielilor publice,
ca răspuns al circumstanţelor în schimbare, în cadrul limitelor fixate de Cabinet.60
În noul cadru de contabilizare a resurselor, guvernul a propus ca fiecare departament să
dea câte o declaraţie asupra resurselor sale, analizată prin scopuri şi obiective, ca un cont
financiar anual. Se prevede şi o analiză a rezultatului şi a performanţei, care nu fac parte din
conturile financiare, dar care va fi raportată public. O asemenea analiză este mai uşor de
dezvoltat pentru anumite departamente şi agenţii decât pentru altele, iar progresul în
implementarea recomandării guvernului este lent şi dificil. Măsurarea performanţei în sectorul
public este foarte dezirabilă, dar problematică. Aceasta are loc parţial datorită noutăţii ideii,
parţial, deoarece anumite rezultate sunt, în sine, dificil de definit şi specificat. Dificultăţile apar
acolo unde obiectivele departamentale sunt îndeplinite de corpuri din afara controlului său direct
şi acolo unde finanţările vor fi furnizate de o terţă parte.
Indicatorii de performanţă, bine utilizaţi, constituie instrumente valoroase de
management. Printre efectele pozitive ale managementului serviciilor publice putem menţiona:
• Dezvoltarea măsurării performanţei a fost demarată de agenţiile executive în cadrul
iniţiativei "Următorii paşi", lansată în 1988. Aceste corpuri sunt, formal, părţi ale
departamentului-mamă, dar au propriile documente constitutive, un şef executiv şi un Consiliu
de Management, rapoarte şi conturi anuale, structuri organizaţionale şi sisteme de plată
independente, dispunând de o mare autonomie în materie de management.
• Agenţiile executive au limite stricte în ceea ce priveşte costurile curente şi nu pot cere
Trezoreriei creşterea bugetelor pentru îmbunătăţirea serviciilor. În cazul unor agenţii, cu clienţi
taxaţi pentru bunurile şi serviciile furnizate, Trezoreria impune restricţii asupra preţurilor.
• Evitarea riscurilor de a pune accentul pe măsurarea a ceea ce este uşor, mai degrabă decât
asupra indicatorilor legaţi de calitatea serviciilor.
• Şcolile, spitalele, autorităţile publice trebuie să colecteze şi să publice informaţii cu privire
la performanţa lor prin comparaţie cu cele similare în alte părţi ale ţării.
• Indicatorii se dezvoltă "de jos în sus", prin consultarea personalului de la bază.
• Evitarea concentrării exclusive pe termen scurt.
• Interpretarea rezultatelor măsurării performanţei şi a stabilirii ţintelor cu scopul de a ghida
acţiunea managerială, şi nu ca soluţii definitive la problemele de afaceri.
Cu toate acestea, progresele în reducerea cheltuielilor publice au fost nesemnificative,
procentul nu a scăzut de la instalarea noului guvern în 1979. Astfel, anul 1993 marchează

60
Programul SIGMA, „Bugetarea şi elaborarea politicilor”. – Bucureşti: Ed. FDSC, lucrările Sigma Nr.8, 2000. - p.
189.
 51
schimbările privind abordarea deciziilor bugetare. Au fost implementate măsuri de unificare a
bugetului, astfel încât bugetul acoperă atât propunerile de cheltuieli, cât şi cele legate de
impozitele necesare pentru finanţarea celor dintâi. Bugetul unificat oferă posibilitatea aprecierii
mai concludente a propunerilor privind cheltuielile publice în lumina poziţiei veniturilor şi
cheltuielilor totale, luând în considerare potenţialele negocieri între resursele şi nevoile
financiare publice.
Abordarea "de sus în jos" a managementului cheltuielilor publice, introdusă în 1993, s-a
soldat cu succes printr-o conlucrare mai eficientă asupra negocierilor dintre opţiunile politice.
Contabilizarea şi bugetarea resurselor sunt implementate cu succes în toate aspectele-cheie,
inclusiv în dezvoltarea unei măsurări eficiente a performanţei şi rezultatelor. În acest context,
trebuie menţionat rolul pe care îl joacă Trezoreria în monitorizarea cheltuielilor, prin
cunoaşterea cheltuielilor reale operate în timpul anului, în comparaţie cu planurile pentru întregul
an în discuţie şi cu profilul cheltuielilor aşteptate pentru anul respectiv. Trezoreria a dezvoltat, în
prezent, o nouă abordare de obţinere a informaţiei de la departamente, care este cunoscută drept
Sistemul General de Monitorizare a Cheltuielilor (GEMS). Sistemul este proiectat pentru a
obţine informaţii direct de la sistemele de evaluare financiară şi de management, pe care multe
departamente le actualizează ca parte a introducerii bugetării şi contabilizării resurselor în
sistemul angajamentelor. Sistemul GEMS funcţionează în departamente prin introducerea datelor
într-un sistem de tabele standardizat, care urmează să fie transferat electronic Trezoreriei.
Managementul macroeconomic al echilibrului bugetar în experienţa Franţei
Bugetul a evoluat de la instrumentul de control parlamentar asupra executivului, specific
sfârşitului secolului al XIX-lea, către instrumentul preferat al politicii guvernamentale. Bugetul
este instrumentul de intervenţie economică a statului în trei modalităţi diferite: reglarea ciclică
prin rata creşterii şi alegerea cheltuielilor, implementarea politicilor structurale şi măsurile de
redistribuire a veniturilor şi de solidaritate socială.
Reforma fiscală locală, demarată în anul 1970, a avut ca principal obiectiv modernizarea
bazelor de impozitare prin luarea în considerare a valorii locative de cadastru al imobilelor,
prevăzându-se o revizuire a acestor valori la fiecare 6 ani şi o actualizare la fiecare 3 ani,
precum şi o majorare forfetară anuală a bazelor de impozitare61. Procesul de descentralizare,
iniţiat în 1980, însoţit de integrarea fiscală intercomunală, a avut în vedere următoarele aspecte:
localizarea impozitelor; libertatea fiscală a colectivităţilor locale; egalitatea contribuabililor faţă
de impozitul local.
Prezintă importanţă evaluarea experienţei franceze privind trecerea la bugetul pe
programe. Experimentarea bugetelor pe programe a început în anul 1971, însă generalizarea

61
Frege X. “Descentralizarea”. – Bucureşti: Ed. Humanitas, 1991.- p. 45.
 52
acestora a avut loc abia în 1978. Aplicarea noului tip de bugete nu a însemnat renunţarea la
bugetul de mijloace, ci utilizarea acestuia în completarea bugetului clasic, de mijloace, întocmit
în structurile economice şi funcţionale. După 23 de ani de la generalizarea bugetului pe
programe, ca instrument de fundamentare a deciziilor, Parlamentul Franţei a adoptat o lege care
conferă respectivului buget putere juridică. A fost nevoie de mai mult de două decenii, pentru a
demonstra că este nu numai necesar, ci şi posibil ca bugetul pe programe să devină operaţional.
În acest interval de timp, au fost adoptate o serie de măsuri menite să faciliteze buna funcţionare
a bugetului pe programe.62 Între ele, un loc aparte ocupă măsurile inserate în Legea organică
privind legile de finanţe din 1 august 2001, prin care s-a urmărit realizarea a două obiective
principale:
- reformarea cadrului gestiunii publice, pentru a o orienta spre rezultatele activităţii finanţate
cu bani de la buget şi spre asigurarea eficienţei;
- creşterea transparenţei informaţiilor bugetare şi importanţa autorizaţiei parlamentare.
Potrivit Legii organice din august 2001 (art. 1), legile de finanţe determină, pentru un
exerciţiu, natura, cuantumul şi destinaţia resurselor şi a sarcinilor de stat, precum şi echilibrul
bugetar şi financiar care rezultă de aici. Respectivele legi ţin cont de echilibrul economic stabil,
precum şi de obiectivele şi rezultatele programelor pe care le determină.
Spre deosebire de reglementarea comunitară, care prevede obligativitatea întocmirii
echilibrate a bugetului general al Uniunii Europene63, legislaţia franceză este permisivă, adică nu
interzice aprobarea de bugete în care veniturile nu acoperă integral cheltuielile acestora. Legea
organică din 2001 nu instituie obligativitatea respectării principiului echilibrării bugetare la
întocmirea şi aprobarea proiectului de lege anuală a finanţelor, ci lasă această chestiune la
latitudinea forului legislativ. Odată ce Adunarea Naţională şi Senatul au aprobat un anumit
volum al veniturilor şi cheltuielilor bugetare, soldul dintre acestea trebuie respectat în tot cursul
exerciţiului financiar. Structura legilor bugetare în Franţa poate fi prezentată astfel:
1. Structura organică a Legii Bugetului. Bugetul formează un set de declaraţii despre
conturi, resurse şi cheltuieli, cu echilibre între aceste componente, ce asigură unitatea
documentului de buget. Conturile sunt grupate după tipurile de operaţiuni descrise: finale şi
temporare. În conturile privind operaţiunile finale, se va regăsi un singur cont de buget general,
care expune cifrele veniturilor şi cheltuielilor. În afara bugetului general, unele operaţiuni se
împart în două tipuri de conturi: bugete anexe şi conturi speciale de trezorerie.

62
Văcărel Iu. „Bugetul pe programe multianual: concepţii, reglementări, rezultate, perspective”. - Bucureşti:
Expert, 2002.- p. 36.
63
Văcărel Iu. „Bugetul pe programe multianual: concepţii, reglementări, rezultate, perspective”. - Bucureşti:
Expert, 2002.- p. 50.
 53
2 . Structura materială şi legală a legilor bugetare, care cuprinde două părţi. Prima parte,
intitulată "Condiţiile generale ale echilibrului financiar", conţine două titluri: primul include
probleme fiscale cu impact bugetar în anul respectiv: autorizarea de a ridica impozite pentru un
an şi prevederi care amendează impozitarea existentă, dacă au efect în timpul anului. Al doilea
titlu corespunde problemei-cheie care prezintă echilibrul bugetar sub forma unui tablou, care
cuprinde veniturile şi cheltuielile totale şi, deci, surplusul sau deficitul aşteptat de-a lungul
anului. A doua parte conţine, de asemenea, două titluri: primul expune prevederile referitoare la
cheltuielile bugetului general, ale bugetelor anexe şi ale conturilor speciale de trezorerie pentru
anul în discuţie (obiectele fondurilor alocate), iar al doilea oferă prevederile permanente (măsuri
privind impozitele fără impact financiar asupra anului respectiv, dar cu impact asupra anilor care
urmează, prevederi bugetare cu impact direct asupra fondurilor alocate în cursul anului).
Specificul Franţei, în ceea ce priveşte structura instituţiilor centrale, este că Prim-
ministrul, pe lângă Biroul Privat, are la dispoziţie Secretariatul General al Guvernului (SGG) cu
rol de asistent-consultant, fiind o structură administrativă stabilă. SGG este condus de un
secretar general, tradiţional membru al Consiliului de Stat, care nu este afectat de modificările
politice sau de guvern şi, printr-o mare stabilitate a slujbei, reprezintă continuitatea statului. De
asemenea, SGG constituie un punct de reglementare, aflat la intersecţia activităţii principalelor
instituţii ale statului: Preşedinţie, Parlament, Guvern, Consiliul de Stat şi Consiliul
Constituţional.64 Toate rezumatele întâlnirilor, arbitrările administrative sau financiare,
proiectele de lege şi schiţele de reglementări, procesele cu curţile administrative sau
constituţionale sunt analizate la SGG. Astfel, SGG joacă un rol esenţial în asigurarea
coerenţei activităţii guvernamentale.
Sistemul de adoptare a deciziilor în Franţa poate fi considerat ca relativ eficient şi
coerent, şi nu este numai rezultatul structurilor administrative şi politice. Tradiţia, reprezentarea
şi cultura politică şi administrativă contribuie, în mare măsură, la succesul sistemului.
Parlamentul poate interveni prin anumite amendamente. Prevederile Constituţiei (art. 40)
precizează că propunerile şi amendamentele formulate de membrii Parlamentului nu sunt
admise atunci când adoptarea lor ar avea drept consecinţă fie o diminuare a resurselor publice,
fie crearea sau agravarea unei sarcini publice.
Orice amendament trebuie să fie motivat şi însoţit de dezvoltarea mijloacelor care îl
justifică. Prin Legea organică din august 2001 au fost extinse şi atribuţiile comisiilor de finanţe
ale celor două camere ale Parlamentului în legătură cu legile anuale ale finanţelor (art. 57).
Acestea urmăresc şi controlează executarea legilor respective şi procedează la evaluarea
oricărei chestiuni referitoare la finanţele publice. În acest scop, preşedintele comisiei şi

64
Programul SIGMA „Bugetarea şi elaborarea politicilor”. – Bucureşti: Ed. FDSC, lucrările Nr.8, 2000.- p. 90-95.
 54
raportorii efectuează orice investigaţie necesară pe bază de documente sau pe teren, precum şi
orice audiere considerată utilă.
Procedura de pregătire a Proiectului de lege a bugetului poate fi considerată eficientă atât
din punct de vedere legal, din moment ce se conformează limitelor de timp stabilite prin Legea
Organică pentru deciziile bugetare, cât şi din punct de vedere economic, deoarece în ultima
perioadă deficitul bugetar a fost menţinut în limite rezonabile, în concordanţă cu cerinţele
dezvoltării durabile şi cele stabilite de Consiliul Uniunii Europene.
În anul 1997, Consiliul Uniunii Europene, întrunit la Amsterdam, a aprobat „Pactul de
stabilitate şi de creştere"65, care urmăreşte prevenirea şi descurajarea deficitului public excesiv.
De asemenea, s-a convenit ca statele membre să întocmească şi să prezinte autorităţilor de la
Bruxelles un Program de stabilitate, glisant pe trei ani. Acest program urmăreşte ca raportul
dintre resursele financiare publice şi cheltuielile publice să fie aproape de echilibru sau
excedentar, pentru a face faţă fluctuaţiilor conjunctura!e normale, fără ca deficitul să depăşească
3% din produsul intern brut. Se recomandă, ca la elaborarea Programului de stabilitate, statele
membre să ia în considerare 2-3 scenarii de creştere economică, cât mai apropiate de realitate, în
funcţie de care să se calculeze indicatorii financiari la nivel macro: cheltuielile publice totale,
prelevările fiscale totale, soldul dintre veniturile şi cheltuielile publice, soldul Trezoreriei publice
etc. Majoritatea statelor membre utilizează două scenarii de creştere economică, dintre care unul
prudent, iar altul optimist.
Printre principalele obiective incluse în Programele de stabilitate şi creştere putem
sublinia: îmbunătăţirea raportului dintre veniturile şi cheltuielile publice, pentru a ajunge în cel
mai scurt timp la o stare de echilibru între acestea; realizarea unui grad ridicat de stabilitate a
preţurilor, pentru a apropia rata inflaţiei de nivelul atins de statele cu cele mai bune performanţe
înregistrate în acest domeniu; restrângerea şi eficientizarea cheltuielilor publice, pentru evitarea
înregistrării unui deficit financiar public; realizarea, prin măsuri adecvate, inclusiv prin
cooperarea între state, a unui nivel cât mai ridicat al gradului de ocupare a forţei de muncă, care
produce efecte benefice asupra creşterii economice şi contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de
trai ale populaţiei. Traducerea în viaţă a programelor de stabilitate judicios întocmite de către
statele membre, coordonate pe ansamblul Comunităţii, face posibilă consolidarea poziţiei
Uniunii Europene în economia mondială.
Rezultatele politicilor macroeconomice promovate, privite prin prisma managementului
finanţelor publice, sunt reflectate în tabelul 1.3.4.

65
Version consolidée du Traité instituant la Communauté européenne, publiée au journal officiel des Communautés
européenne, du 10.XI.1997. – C. 340.
 55
Tabelul 1.3.4.
Nivelul excedentului / deficitului bugetului public naţional (% în PIB),
în perioada 1997-2004, în ţările SUA, Marea Britanie şi Franţa
Ţările 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

SUA -4,9 -5,8 -4,9 -3,6 -3,1 -2,2 -0,8 0,4 0,9 1,6 -0,4 -3,8 -4,6 -4,4
Marea Britanie -2,8 -6,5 -8 -6,8 -5,7 -4,3 -2 0,2 1 3,8 0,7 -1,7 -3,4 -3,2
Franţa -2,4 -4,2 -6 -5,5 -5,5 -4,1 -3 -2,7 -1,8 -1,4 -1,5 -3,2 -4,2 -3,7
Sursa: EC economic data pocket book , Quarterly 2005, p. 74-75.

În SUA, se constată, că după o perioadă de deficite bugetare, de la -5,8% PIB în 1992, la

-0,8% PIB, în anul 1997, s-au înregistrat excedente, de la +0,4% PIB, în anul 1998, la +1,6%
PIB, în anul 2000, urmate din nou de dezechilibre, de la -0,4% PIB în anul 2001, la -4,4% PIB,
în anul 2004, excedentele obţinute au fost rezultatul adoptării de către Congresul SUA a
amendamentului ce limitează posibilitatea politicienilor de a majora veniturile bugetare pentru
finanţarea deficitului bugetar şi impune obligativitatea respectării principiului echilibrului
bugetar. Aceste reguli admit şi derogări în cazuri excepţionale. Astfel, creşterea cheltuielilor
bugetare datorită nivelului ridicat al cheltuielilor ocazionate de operaţiunile vizând apărarea şi
siguranţa naţională, a generat deficit bugetar începând din anul 2001.
În Marea Britanie, deficitele bugetare semnificative sunt înregistrate în anii 1992-1996,
oscilându-se între 4,3% - 8% în PIB. În Franţa, mărimile negative ale deficitului bugetar sunt
înregistrate pe întreagă perioada analizată, mai semnificative fiind în anii 1992-1996, când
oscilează de la 4,1% PIB la 6% PIB. De asemenea, se poate urmări influenţa fluctuaţiilor ciclice
în dezvoltarea economiei mondiale, care a afectat situaţia finanţelor publice celor trei ţări în 2
perioade: 1992-1996 şi 2002-2004.
În concluzie, stabilitatea, claritatea, planificarea şi estimarea schimbărilor sunt valori-
cheie ale departamentului de bugetare şi stau la baza modului său de operare. Cadrul general
adecvat al guvernelor implică stabilirea câtorva trăsături fundamentale, fixe şi universal valabile
pentru "postul de comandă" central: buget şi centru. În afara acestora, specificul regulilor şi
sistemelor depinde de preferinţele şi caracteristicile naţionale. Printre principalele trăsături
fundamentale, putem menţiona:
- recunoaşterea şi încurajarea diferenţelor esenţiale dintre biroul de bugetare şi centru,
având abilităţi diferite, necesare la precizarea regulilor şi procedurilor concrete;
- sistemele de sprijin destinate să faciliteze colaborarea eficientă între biroul de bugetare şi
centru. Aceste sisteme vor facilita, în primul rând, negocierile şi consultările, în al doilea rând -
un transfer deschis de informaţie de la o instituţie la alta, iar, în al treilea rând - menţinerea
echilibrului;
- interdependenţa dintre bugetare şi elaborarea politicilor se extinde la calitatea operaţiilor
desfăşurate de fiecare instituţie, în consecinţă, fiecare este un factor-cheie în determinarea
 56
schimbării modului de operare al celeilalte;
- cele două instituţii centrale ale guvernului poartă responsabilitate comună pentru toate
problemele care depăşesc sfera de responsabilitate a ministerelor specifice. Experienţa arată că
acţiunea eficace asupra unora dintre aceste probleme solicită mai mult decât armonizarea
problemelor survenite zilnic.
Este necesar de subliniat că analiza experienţei ţărilor dezvoltate privind problemele
enunţate la începutul acestui paragraf scoate în evidenţă noi concepte utilizate în managementul
bugetar. Esenţa conceptului de bugetare constă în găsirea direcţiilor potenţiale în alocarea
resurselor financiare limitate şi în determinarea unui anumit proces decizional, în condiţiile
asigurării echilibrului.66 Bugetarea la nivelul sectorului public, pe lângă caracteristicile
menţionate, cuprinde şi o serie de particularităţi ale procesului de bugetare şi anume:
multitudinea participanţilor cu interese şi scopuri diferite; vulnerabilitatea la condiţiile
conjuncturii; separarea plătitorilor de taxe de cei ce adoptă decizii privind cheltuielile publice;
influenţa constrângerilor politice, sociale, naturale etc.
Bugetarea la nivelul sectorului public, privită prin prisma abordării procesului decizional,
poate fi delimitată în microbugetare şi macrobugetare.67 Microbugetarea vizează procesul
adoptării deciziilor „de jos în sus”, atenţia concentrându-se asupra numărului mare de
participanţi cu motivaţii şi strategii proprii de atingere a obiectivelor propuse. Însă, o serie de
condiţii sau constrângeri de diferită natură (conjunctură, legislaţie în vigoare, priorităţi
economice şi sociale etc.) impun necesitatea unei viziuni sistemice „de sus în jos” a bugetării,
definită ca macrobugetare. În cadrul cercetării date, macrobugetarea vizează, deopotrivă,
subiectul şi obiectul de studiu, cât şi obiectivele majore ale politicii de echilibrare financiară a
sectorului public.
Abordările conceptuale privind macrobugetarea vizează 4 direcţii majore ale politicii de
echilibrare financiară a sectorului public, care, în esenţă, coincid cu obiectivele propuse de către
autori la începutul acestui paragraf şi anume: determinarea mărimii sectorului public; definirea
rolului bugetului în economie (controlul, limitarea influenţelor ciclice, reducerea inflaţiei sau a
şomajului etc.); delimitarea sferei de cuprindere şi a importanţei fiecărei verigi bugetare;
alegerea proiectelor în funcţie de eficienţa lor (determinarea rezultatelor aşteptate).
Ţinând cont de cele prezentate şi în funcţie de obiectivele urmărite în acest paragraf,
pentru Republica Moldova, pot fi propuse următoarele măsuri. În ceea ce priveşte intervenţia
statului prin politica financiară la nivel macroeconomic, se poate consemna că regulile, măsurile
şi efectele politicilor fiscale şi monetare rămân general valabile, importantă fiind definitivarea

66
Rubin I. The politics of Public Budgeting: Getting and Spending, Borrowing and Balancing. - New Jersey:
Chatham House Publishers Inc., 1993.- p. 3.
67
Idem, p. 23.
 57
momentului aplicării, evaluarea timpului necesar realizării, precum şi acceptarea efectelor
nefavorabile, inerente unor măsuri. De-a lungul anilor, răspunsurile de natură monetară şi fiscală
la problematica dinamizării economiilor s-au diferenţiat atât în privinţa direcţiei fundamentale pe
care s-au înscris, cât şi a gradului în care s-au manifestat. Este vorba de trei direcţii:
a) adoptarea unei atitudini expansive atât pe plan monetar, cât şi pe plan bugetar, cu
intenţia de a compensa efectele negative din economie;
b) menţinerea unei politici monetare ferme, pentru reducerea efectelor inflaţioniste
determinate de preţul petrolului, concomitent cu relaxarea politicii fiscale (cererea internă);
c) promovarea unor politici monetare şi fiscale restrictive, urmărindu-se, astfel, schimbarea
atitudinii faţă de resurse şi reducerea rapidă a inflaţiei.
În contextul realizării politicii financiare macroeconomice, rămâne vitală determinarea
mărimii optime a sectorului public. Proporţionalitatea dintre activitatea de stat şi venitul naţional
a fost observată de economistul A.Wagner. Afirmaţiile reale ale economistului constau în faptul
că, după o creştere a proporţiei activităţii publice, în faza de dezvoltare a economiei, ar exista o
proporţie maximă a activităţii publice în economia naţională, care nu va fi depăşită continuu.68
Activitatea guvernamentală de prestare a serviciilor şi de redistribuire a resurselor este o parte
componentă a economiei moderne. Nivelul acestei activităţi este rezultatul procesului politic,
care încearcă să egaleze nevoile de rezerve sociale adecvate cu finanţarea obţinută dintr-un plan
de impozitare acceptabil.
Referitor la stabilirea unei structuri eficiente privind procedura bugetară, putem sublinia
ca favorabili, pentru Republica Moldova, următorii paşi:
- pentru a remedia dificultăţile legate de procedura parlamentară, ar fi binevenită o claritate
mai mare în prezentarea bugetului. Una din reformele posibile este crearea unui birou de
estimare a alegerilor bugetare, asemănător instituţiilor specializate din Statele Unite, cu
sarcina de a examina noile propuneri guvernamentale şi de a oferi suport tehnic propunerilor
relevante;
- crearea unei proceduri specializate de consolidare a bugetului public naţional, care va
permite reevaluarea patrimoniului, stabilirea sferelor de activitate de stat, determinarea
priorităţilor şi a programelor pe termen lung, monitorizarea procesului bugetar etc. În acest
sens, putem menţiona Secretariatul General al Guvernului, independent politic şi stabil în
timp;
- perfecţionarea managementului serviciilor publice prin crearea de agenţii specializate de
evaluare a efortului şi a efectului cheltuielilor publice;

68
Lipsey R.G., Chrystal K.A. „Economia pozitivă”. – Bucureşti: Ed. Economică, 1999. - p. 909.
 58
- acordarea serviciului de trezorerie rolul de consolidator în cadrul execuţiei bugetare, mai ales
în faza de elaborare şi previziune a veniturilor şi cheltuielilor publice;
- necesitatea justificării procedurilor administrative şi a structurilor continuate de la un an la
altul. Ignorarea factorilor, care determină cheltuielile suplimentare în interiorul ministerelor
şi în Ministerul Finanţelor, conduce la ineficienţa întregului sistem bugetar.
Referindu-ne la determinarea limitelor optime ale echilibrului bugetar, în această etapă a
cercetării, pot fi evidenţiate următoarele:
• nivelul anual al soldului bugetar depinde atât de politica bugetar-fiscală, cât şi de nivelul
venitului naţional. Importanţa, pe termen lung, a deficitului bugetar sau a modului, în care este
privit ca stabilizator pe termen scurt cu acţiune automată, rezultă din faptul că deficitul este
determinat, parţial exogen, de politica fiscală a guvernului şi, parţial endogen, de starea
economiei;
• efectele deficitului bugetar în modelul macroeconomic sunt evidenţiate în urma impactului
acestuia asupra deciziilor cu privire la cheltuielile curente. Astfel, o primă modalitate, prin care
deficitele influenţează economia, este efectul de stabilizare (eliminarea fluctuaţiilor ciclice) sau
de destabilizare a economiei pe termen scurt. A doua modalitate se referă la potenţialul lor de a
afecta negativ veniturile şi bunăstarea pe termen lung. În absenţa fluxurilor de capital sau
existenţa celor imperfecte, deficitul bugetar va epuiza investiţiile şi va reduce exportul;
• un buget anual echilibrat ar accentua oscilaţiile venitului naţional, care determină
modificările fluxurilor de cheltuieli autonome, cum ar fi investiţiile şi exporturile;
• deşi un buget ciclic echilibrat reprezintă o modalitate acceptabilă de rezolvare a
compromisului dintre stabilizarea pe termen scurt şi preocupările pentru echilibrarea pe termen
lung, în practică este imposibilă definirea exactă a ciclurilor economice, pentru a soluţiona
această problemă.
În practica mondială, bugetul echilibrat este un fenomen rar, accidental, deoarece atât
deficitul, cât şi excedentul, depind nu doar de politica bugetar-fiscală, ci şi de gradul de
dezvoltare al economiei naţionale. Atingerea echilibrului financiar public este posibilă doar în
anumite momente: intersecţia cheltuielilor şi a veniturilor bugetare reprezintă un centru, în jurul
căruia, în limitele bine determinate, se realizează variaţiile diferenţei lor. Realizarea acestei
flexibilităţi în politica echilibrării bugetare constituie o performanţă greu de atins în orice
economie, însă încercările teoriei şi practicii economice sunt în continuă dezvoltare. În ceea ce
priveşte echilibrul financiar public din Republica Moldova, credem că, într-o primă etapă, este
necesară aprecierea rolului acestuia în dezvoltarea economică, în baza analizei performanţelor
economice, a politicii macroeconomice promovate, a evidenţierii factorilor de influenţă şi
determinării priorităţilor sau a opţiunilor publice.
 59
Capitolul II. ECHILIBRUL FINANCIAR PUBLIC – CADRU
DETERMINANT AL DEZVOLTĂRII ECONOMICE
„Miza este încă, şi de această dată, elaborarea
(realizarea) unui compromis între o prosperitate economică
dezechilibrată şi o societate în căutarea propriei sale
imagini.”
(C. Chaline)69

2.1. Aprecierea eficienţei politicilor macroeconomice promovate în condiţiile

dezechilibrului structural în Republica Moldova

Asigurarea unei dezvoltări conform necesităţilor sale, în ceea ce priveşte producţia

materială şi serviciile, presupune existenţa unui echilibru între cererea şi oferta de bunuri şi
servicii; între necesarul de forţă de muncă şi cea disponibilă pe piaţa muncii; între sursele
financiare reclamate şi posibilităţile de procurare a acestora, în condiţii normale, pe plan intern;
între cererea şi oferta de capital de împrumut etc. Când aceste condiţii sunt îndeplinite în
întregime sau în cea mai mare parte, se poate vorbi de un echilibru general economic. În caz
contrar, dezechilibrul general devine caracteristica dominantă a economiei, cu toate consecinţele
nefaste pe care le provoacă.
Dezechilibrul financiar, care la nivel macroeconomic se manifestă prin deficit bugetar,
exces de masa monetară în circulaţie, distorsiuni în sistemul de preţuri etc., este o consecinţă a
crizei generale şi reflectă disproporţiile adânci dintre producţia mărfurilor, sistemul de
management al economiei, circulaţia mărfurilor, remunerarea muncii. Astfel, sfera financiară nu
poate să regleze fluxurile economice.70 Analiza situaţiei economice a Republicii Moldova, prin
prisma unor indicatori macroeconomici, reflectă o stare generală de dezechilibru, care, pe
parcursul a mai mulţi ani consecutivi, a fost însoţită şi de o serie de fenomene sociale negative.
Principalii indicatori macroeconomici din perioada 1991-2004, prin intermediul cărora se poate
efectua analiza situaţiei economice, sunt prezentaţi în tabelul 2.1.1 (anexa 5).
Într-o primă etapă, în perioada 1991-1994, economia Republicii Moldova a evoluat sub
incidenţa fenomenelor generate de tranziţia spre economia de piaţă şi este caracterizată prin
formarea structurilor şi relaţiilor specifice acestei pieţe, în contextul apariţiei şi persistării
dezechilibrelor dintre cererea şi oferta pieţelor de bunuri şi servicii, a forţei de muncă şi
capitalului, precum şi a impactului unor şocuri externe ca urmare a destrămării URSS.
Liberalizarea preţurilor începută în anul 1992, a fost orientată spre soluţionarea mai multor
probleme. În primul rând, spre micşorarea dezechilibrului financiar general al economiei prin
reducerea drastică a subsidiilor şi dotaţiilor de stat; de asemenea, în condiţiile preţurilor libere, a

69
Chaline C. “Le Royaume-Unit: Economie et regions”. – Paris: Masson, 1991.
70
Ciubotaru M. “Republica Moldova: Dimensiunile reformelor”. – Chişinău: Ed. Potos. Academia de Ştiinţe a
Moldovei, Ministerul Economiei al R. Moldova, Centrul de Studiere a Problemelor Pieţei, 2002. - p. 40.
 60
fost posibilă introducerea taxei pe valoarea adăugată. În al doilea rând, datorită modificării
preţurilor relative au fost create premise pentru distribuirea mai eficientă a resurselor de
producţie. În al treilea rând, mecanismul preţurilor libere a constituit baza de plecare pentru
relaţiile concurenţiale la nivelul agenţilor economici. În al patrulea rând, reducerea deficitului de
bunuri s-a reflectat pozitiv în ceea ce priveşte sectorul gospodăriilor private, micşorându-se
cererea exagerată şi timpul pierdut la rânduri pentru mărfuri.
Totodată, liberalizarea preţurilor a generat o serie de fenomene negative, amplificate de
dezechilibrele structurale existente. Astfel, s-a accelerat declinul activităţii de producţie
(fenomen caracteristic tuturor ţărilor ex-sovietice), cauza principală fiind caracterul artificial al
creşterii economice existente, în ultimul deceniu, în URSS. Introducerea şi acţiunea
mecanismelor economiei de piaţă a condus la constrângerea cererii şi intensificarea concurenţei
din partea producătorilor externi. În final, liberalizarea preţurilor a arătat nu doar mărimea reală a
inflaţiei ascunse, ci şi nivelul real al supraproducţiei de mărfuri, care o perioadă îndelungată
convieţuia cu deficitul cronic.
În aceste condiţii, activitatea economică fiind marcată de scăderea drastică a producţiei de
bunuri şi servicii, s-a ajuns la un declin continuu al produsului intern brut real, însoţit de o
creştere rapidă a indicelui preţurilor de consum, care, în 1992, a ajuns la nivelul de 1209. În
consecinţă, produsul intern brut înregistrează o scădere bruscă cu 29,1% în anul 1992, iar odată
cu amploarea fenomenului inflaţionist în anul 1994 PIB atinge nivelul de 48,3%, faţă de anul
1991 (figura 2.1, anexa 6). Urmează o descreştere treptată a mărimii acestui indicator până în
anul 1999, când se înregistrează cel mai scăzut nivel al PIB de 40,9%, faţă de anul1991.
Volumul producţiei în toate domeniile de activitate înregistrează un declin puternic (figura 2.2,
anexa 6). Astfel, în 1992, se înregistrează scăderea volumului producţiei industriale, atingând
nivelul de 58,2% faţă de anul precedent, iar în 1994 doar 42,2% faţă de acelaşi an, economia
naţională fiind supusă unui proces de dezindustrializare.
Producţia agricolă, deşi în primii ani ai perioadei analizate prezintă valori mai mari -
73,1% în 1992 şi 84,3% în 1993, faţă de anul 1991, nu a fost capabilă să acopere efectele
negative ale diminuării producţiei materiale şi a serviciilor asupra produsului intern brut. Ca
urmare a unei lipse crescânde de resurse materiale şi financiare, precum şi a prejudiciului
considerabil adus de calamităţile naturale, în 1994, volumul producţiei agricole atinge nivelul de
48,8%, faţă de anul 1991.
Restrângerea activităţii industriale, agricole, de construcţii, transporturi, comerţ a condus
la o serie de fenomene sociale şi economice negative, precum: pierderi apreciabile de locuri de
muncă şi şomajul în continuă creştere, apariţia inflaţiei, reducerea veniturilor reale ale diferitelor
categorii de populaţie, sporirea, an de an, a numărului de persoane care trăiesc sub limita
 61
sărăciei, scăderea permanentă a volumului de investiţii, sistarea comenzilor vechi şi lipsa unor
contracte noi a pus în dificultate mai multe întreprinderi. Scăderea însemnată a principalilor
indicatori macroeconomici, însoţită de creşterea inflaţiei, a contribuit la apariţia dezechilibrului
dintre veniturile şi cheltuielile întregului sistem financiar al ţării şi, în special, al celui public. Pe
de altă parte, au fost adoptate o serie de acte normative, fără a ţine cont de situaţia economiei
reale şi efectul „feed-back” al acestor legi. Dinamica ascendentă a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare (în valoarea absolută – de la 8,6 mln.lei în 1991 la 1900,3 mln.lei în 1994 – creşterea
este mai mare de 220 de ori) arată impactul inflaţiei asupra mărimii acestor indicatori. Însă, dacă
urmărim în termeni reali, ca ponderea în PIB (tabelul 2.1.2, anexa 7), observăm că veniturile
înregistrează o descreştere însemnată de la 33,27% în 1991 până la 22,8% în 1993, în condiţiile
în care scade PIB-ul real, iar cheltuielile bugetare, menţinându-se la nivelul ridicat de 34,7%, în
primii doi ani analizaţi, se micşorează cu 6,4% în 1993.
E necesar să remarcăm că reducerea consumului sectorului public a fost un alt factor
important, care a determinat scăderea volumului de producţie. Analizând aspectele fundamentale
ale teoriei economice în capitolul precedent, am constatat că scăderea producţiei nu ar fi atât de
drastică, dacă cererea agregată ar fi menţinută artificial de către stat. Însă, din cauza apariţiei şi
amplificării spiralei inflaţioniste, o astfel de politică a statului era imposibil de realizat.
Evenimentele perioadei imediat următoare au demonstrat ineficienţa absolută a stimulării cererii
într-o economie de tranziţie. Reducerea volumului veniturilor reale şi creşterea deficitului nu au
avut nici o incidenţă asupra volumului de producţie, care a continuat o evoluţie descrescătoare
până la finisarea procesului real de stabilizare financiară în 2000.
Analiza coerentă a implicaţiilor politicii bugetar-fiscale evidenţiază o serie de măsuri cu
influenţă pozitivă, precum: crearea bazei legislative privind acumularea resurselor financiare la
dispoziţia statului, prin introducerea unor impozite noi; utilizarea eficientă a mijloacelor bugetare
de stimulare a activităţii de investiţii şi a activităţii operaţionale a agenţilor economici, precum şi
reglementarea sistemului protecţiei sociale etc. Însă, o serie de factori de influenţă negativă
(interni şi externi, legaţi fie de structură, fie de conjunctura economică, politică şi socială) au
condus la amplificarea situaţiei de dezechilibru a sistemului bugetar (în 1993, deficitul bugetar a
constituit 5,2% din PIB), care, la rândul său, a influenţat negativ activitatea economică, social-
culturală etc.
În acest context, este necesar să evidenţiem anumiţi factori, care, de-a lungul deceniului
nouă au periclitat întreagă activitate a sectorului public şi anume: blocajul financiar de proporţii;
pierderile înregistrate ale întreprinderilor de stat şi creşterea sumei neîncasărilor; restanţele
agenţilor economici faţă de buget; acordarea unor credite de stat întreprinderilor pentru
indexarea activelor curente; predispoziţia statului în susţinerea întreprinderilor insolvabile prin
 62
unele măsuri, adesea, contradictorii şi ilegale şi care sunt diametral opuse cursului de stabilizare
financiară; neîncasarea unor sume considerabile în urma modificării cotelor accizelor, în
condiţiile unei inflaţii galopante şi ale cererii mari pentru mărfurile supuse accizelor; la
efectuarea operaţiunilor de import-export au predominat tranzacţiile barter, fapt ce a condus atât
la reducerea veniturilor din impozitarea activităţilor respective, cât şi la dificultăţi privind
achitarea impozitelor şi taxelor de către întreprinderile din comerţul exterior.
Astfel, criza sistemului bugetar, în prima etapă a reformelor economice, era inevitabilă şi
s-a manifestat prin depăşirea constantă a cheltuielilor asupra resurselor financiare realizate. În
asemenea condiţii, s-au conturat două direcţii posibile de reformare a sistemului finanţelor
publice: prima - stabilizarea veniturilor bugetare prin implementarea reformei fiscale şi a doua -
reducerea cheltuielilor bugetare şi restructurarea lor. Această ultimă direcţie impunea
restructurări importante ale sistemelor existente şi, în special, în ceea ce priveşte gestiunea
publică şi simplificarea aparatului administrativ, reforma sferei locative şi social-culturale,
restructurarea unor întreprinderi etc. Implementarea acestor măsuri, cu o voinţă politică dură şi în
condiţiile unei stabilităţi sociale, avea să asigure un echilibru bugetar pe termen lung. Însă, lipsa
programelor politice şi social-economice corespunzătoare situaţiei create, precum şi tensiunile
sociale existente au condus atât la agravarea continuă a situaţiei, cât şi la prelungirea perioadei
de stabilizare.
Cea mai gravă situaţie a economiei productive s-a înregistrat în primii ani de tranziţie.
Scăderea vertiginoasă a PIB-ului, în 1991-1994, s-a produs ca urmare a transformărilor
structurale, independent de politica bugetară şi monetară realizată, şi, de aceea, prevenirea
declinului prin intermediul metodelor-standard de intervenţie guvernamentală a fost imposibilă.
După anul 1994, fiind primul an de activitate economică sub semnul monedei naţionale,
se remarcă o anumită încetinire a declinului industrial şi agrar, precum şi a PIB, a cărui evoluţie
descrescătoare continuă, însă în mărimi din ce în ce mai mici. Perioada 1994-1997 se
caracterizează printr-o permanentă instabilitate politică, separatism teritorial, distorsiuni socio-
economice, ceea ce a favorizat corupţia şi criminalitatea în societate, extinderea economiei
subterane într-o proporţie greu de evaluat. Aceste fenomene, cumulate cu dezechilibrele
structurale, inerente etapei de tranziţie, au provocat stagnarea economiei reale.
Stabilitatea monetară şi nivelul scăzut al inflaţiei din această perioadă nu au contribuit la
relansarea economiei, iar sfera bugetară este cea mai afectată prin cronicitatea deficitului
bugetar, înregistrându-se valori din ce în ce mai mari. Cu toate că demarează o serie de procese
legate de restructurarea întreprinderilor, dezvoltarea micului business, liberalizarea comerţului
exterior, consolidarea situaţiei pe piaţa monetară, deblocarea situaţiei financiare prin anularea
datoriilor întreprinderilor agricole, acordarea de scutiri şi vacanţe fiscale întreprinderilor
 63
industriale, concomitent cu perfecţionarea continuă a sistemului, totuşi, datorită absenţei
transformărilor structurale, volumului redus al investiţiilor în sfera productivă, creşterii preţurilor
pentru resursele energetice, dar mai ales datorită inexistenţei unui mecanism eficient de utilizare
şi supraveghere a cheltuielilor publice s-a ajuns la agravarea situaţiei economice şi la
aprofundarea crizei bugetare.
De asemenea, e necesară evidenţierea altor două grupe de factori determinanţi ai politicii
bugetare şi ai situaţiei finanţelor publice. Prima grupă se referă la gradul de dezvoltare al
instituţiilor şi sistemelor financiare, care asigură funcţionarea eficientă a economiei de piaţă
(sistemul bancar şi de asigurări, piaţa valorilor mobiliare, sistemul judiciar, trezoreria,
administrarea fiscală etc.). Cea de-a doua grupă de factori are în vedere toate procesele
economice cu impact direct asupra situaţiei finanţelor publice şi care, la rândul lor, sunt sub
influenţa politicii bugetar-fiscale. Printre aceste procese, menţionăm: structura PIB, şomajul,
arieratele de plăţi dintre întreprinderi şi restanţele la bugetul statului etc.
Astfel, în 1996, asistăm la o nouă cădere a principalilor indicatori macroeconomici: PIB
înregistrează o scădere de 2,9 puncte procentuale, faţă de anul precedent şi constituie 44,7%, faţă
de anul 1991; producţia industrială se reduce cu 2,6 puncte procentuale, faţă de anul precedent,
iar cea agricolă este cu 6,1 puncte mai mică, faţă de anul 1995 (figura 2.1. şi 2.2, anexa 6);
creşterea numărului întreprinderilor nerentabile, creşterea ratei dobânzii etc., urmate de
agravarea situaţiei în sfera socială – creşterea şomajului, restanţele la pensiile şi salariile
lucrătorilor din sfera bugetară. Factorii nefavorabili din economie au influenţat negativ asupra
executării bugetului public naţional, balanţa de casă, în anul 1996, fiind de -8% din PIB (tabelul
2.1.2, anexa 7). Situaţia financiară a agenţilor economici a generat noi evaziuni fiscale şi neplăţi
la bugetul de stat, fondul social, complexul energetic şi pentru credite garantate de stat.
În condiţiile în care s-au înregistrat încasări la buget mai mici decât cele prognozate,
măsurile prevăzute la partea de cheltuieli au fost finanţate în limita mijloacelor disponibile, cele
mai prioritare fiind achitarea salariilor, burselor, alimentaţiei, procurarea medicamentelor şi alte
cheltuieli în sfera socială. De asemenea, au fost întreprinse mai multe acţiuni pentru reducerea
datoriilor creditare ale sistemului bugetar faţă de sectorul termo-energetic, în special, prin
intermediul achitărilor reciproce şi angajamentelor de trezorerie.
Un alt factor de influenţă negativă asupra soldului bugetar general l-a constituit faptul că,
la nivel de teritoriu, autorităţile publice locale au efectuat cheltuieli fără a ţine cont de limita
alocaţiilor aprobate, mizându-se pe ajutorul financiar al bugetului de stat. Astfel, în anul 1996, se
înregistrează un deficit al bugetelor locale, în mărime de 304,9 mln.lei sau 3,9% din PIB.
Remarcăm, totodată, că deciziile politicii financiare la nivel macroeconomic al Republicii
Moldova, în 1996 şi în perioada imediat următoare, au condus la fundamentarea unor noi
 64
strategii privind dezvoltarea economiei, la formularea obiectivelor şi direcţiilor de acţiune în
diferite sectoare şi la determinarea metodelor şi instrumentelor de realizare a acestora. Astfel,
anul 1996 este marcat de apariţia mai multor legi organice aplicabile atât în sectorul real, cât şi în
sfera finanţelor publice, care sunt integrate în vederea ieşirii din impas. Printre cele mai
importante legi, menţionăm: Legea Republicii Moldova privind falimentul (26 martie 1996);
Legea Republicii Moldova privind restructurarea întreprinderilor agricole în cadrul procesului de
privatizare (13 mai 1996); Legea Republicii Moldova privind sistemul bugetar şi procesul
bugetar în Republica Moldova (24 mai 1996); Legea Republicii Moldova privind restructurarea
întreprinderilor (19 iulie 1996); iar la 24 iulie 1996 a fost aprobată noua Clasificaţie bugetară,
care a permis structurarea şi sistematizarea evidenţei surselor şi a destinaţiilor resurselor
financiare publice.
În anul 1997, continuă consolidarea bazei legislative pentru ameliorarea situaţiei social-
economice. Astfel, sunt adoptate titlurile I-III ale Codului Fiscal, Standardele Naţionale de
Contabilitate, precum şi Hotărârea Guvernului cu privire la sarcinile Trezoreriei în execuţia
bugetului de stat la compartimentul cheltuieli, începând cu anul 1998, şi Hotărârea Guvernului
„Cu privire la acţiunile organizatorice, juridice şi administrative de combatere a evaziunii fiscale
şi fraudelor financiare la importul şi exportul benzinei auto şi motorinei”. Utilizarea, pe parcursul
anului 1997, a noilor instrumente financiare, în baza Legii privind restructurarea întreprinderilor,
precum îngheţarea, reeşalonarea şi conversiunea datoriilor prin intermediul încheierii Acordului-
memorandum cu Consiliul creditorilor, în urma cărora conturile întreprinderilor au fost
deblocate, a contribuit la o anumită stabilizare şi intensificare a activităţii de producţie, la
îndeplinirea obligaţiilor faţă de creditori, suma totală a datoriilor fiind îngheţată şi reeşalonată
pentru 104 întreprinderi.
De asemenea, economia naţională a înregistrat o creştere moderată a PIB cu 1,6%, faţă de
anul precedent, care a fost asigurată din contul creşterii valorii adăugate brute în agricultură cu
11,4%, faţă de 1996 şi mai puţin semnificativ în industrie - 0,1% (tabelul 2.1.1, anexa 5). Însă,
analiza structurii produsului intern brut, sub aspectul elementelor de cheltuieli, arată că, în ţară,
se consumă mai mult decât se produce, iar deficitul se acoperă prin importul de mărfuri. Astfel,
deficitul balanţei de casă a bugetului public naţional este de -10,2% din PIB.
În ceea ce priveşte sfera finanţelor publice, elaborarea bugetului şi întocmirea raportului
anual privind executarea bugetului consolidat au demonstrat importanţa şi rolul Clasificaţiei
bugetare şi a Trezoreriei în asigurarea transparenţei tuturor cheltuielilor bugetare atât la nivel de
ramură, cât şi la nivel de ordonator de credite, posibilitatea urmăririi utilizării mijloacelor
bugetare aprobate, conform destinaţiei. Însă, datorită existenţei unui număr stabil de factori, la
care ne-am referit mai sus şi care, pe parcursul mai multor ani consecutivi, nu numai că au
 65
influenţat negativ asupra executării bugetului, ci şi au luat proporţii din ce în ce mai mari, nu s-a
reuşit reducerea deficitului bugetar. Printre alţi factori de influenţă negativă, menţionăm:
- proporţiile considerabile ale achitărilor prin intermediul operaţiunilor de barter au diminuat
posibilităţile reale ale bugetului de efectuare a unor plăţi primordiale;
- promovarea lentă a reformelor instituţionale şi nerespectarea, de către executorii de buget, a
limitelor bugetare aprobate au condiţionat menţinerea datoriilor creditoare ale sistemului bugetar
la un nivel înalt;
- utilizarea împrumuturilor externe pentru consumul curent a condus la majorarea nivelului
datoriei externe;
- institutul garanţiilor de stat, precum şi acordarea de la bugetul de stat a diferitelor credite,
care nu au fost onorate în termenele stabilite, au condus la sustragerea mijloacelor bugetare în
detrimentul angajamentelor proprii.
Urmărind evoluţia principalilor indicatori macroeconomici, observăm că, în anul 1998,
economia Republicii Moldova înregistrează o recesiune puternică, generată, în primul rând, de
criza financiar-bancară a Rusiei, principalul partener economic. Concomitent, dezechilibrele
acumulate şi ineficienţa sau deficienţele reformelor economice efectuate au condus la creşterea
datoriilor interne şi externe, blocarea sectoarelor de producţie şi declinul producţiei naţionale,
creşterea activităţilor economice subterane, dezechilibre în circuitul monetar şi sistemul bancar,
acutizarea problemei neplăţilor şi reducerea considerabilă a capacităţii de formare a valorii
adăugate brute.
Criza economică a afectat toate sferele economiei naţionale: productivă, financiar-
bancară, socială etc. Astfel, volumul producţiei industriale, în 1999, ajunge la cea mai mică
valoare înregistrată de 29,4%, faţă de anul 1991 sau mai puţin cu 8,6%, comparativ cu 1997.
Deşi s-au făcut paşi importanţi, în 1996 fiind adoptată concepţia politicii industriale în
conformitate cu care întreprinderile industriale s-au încadrat în procesul de restructurare,
reprofilare şi reconversiune, totuşi, în contextul crizei generale, majoritatea întreprinderilor au
ajuns în stare sau pericol de faliment.
În 1999, două treimi din întreprinderile industriale şi-au utilizat capacităţile de producţie
în proporţie de 10-20%. Tehnologiile învechite, uzura mare a fondurilor fixe (circa 80% din
întreprinderi funcţionează zeci de ani fără investiţii de modernizare), deteriorarea potenţialului
de cercetare şi inovare, modificarea condiţiilor de export au contribuit la scăderea
competitivităţii produselor pe piaţa internă şi cea externă, la degradarea continuă a potenţialului
industrial.
Situaţia din sectorul agrar s-a caracterizat prin tendinţe asemănătoare evoluţiei economiei
naţionale. Evaluarea eficienţei economice a agriculturii rezultă din importanţa acestui sector în
 66
ansamblul economiei Republicii Moldova - formează 23-30% din PIB, 33% din forţa de muncă a
ţării este ocupată în acest sector şi 54% locuieşte şi activează în mediul rural. În perioada 1995-
1999, volumul producţiei agricole continuă trendul negativ, ajungând în 1999 la nivelul de
39,5%, faţă de anul 1991. Se înregistrează reducerea suprafeţelor ocupate de culturile
tradiţionale, care asigurau venitul principal al producătorilor – viţa-de-vie, legumele şi fructele şi
se extind suprafeţele cu cereale şi floarea-soarelui. O scădere drastică a activităţii a fost
înregistrată în sectorul zootehnic.
Influenţa factorilor de natură politică, juridică, economică, randamentul scăzut al
exploatărilor, calamităţile naturale, fărâmiţarea terenurilor, instabilitatea preţurilor pentru resurse
energetice, scumpirea îngrăşămintelor minerale, lipsa pieţelor de desfacere etc., au condus la
formarea agriculturii familiale de subzistenţă (naturală), care este anormală pentru dezvoltarea
economiei de piaţă. Demonetizarea economiei rurale, menţinerea sistemului barter şi creşterea
permanentă a datoriilor (care, ulterior, se anulează) au condus la dezechilibrarea sau, mai precis,
la blocarea circuitului economic în mediul rural.
Volumul vânzărilor cu amănuntul, în 1999, este cu 27,4% mai mic, faţă de anul
precedent, iar volumul serviciilor prestate scade cu 10,2% în aceeaşi perioadă. Pentru a acoperi
golul de produse industriale şi agricole de provenienţă internă, s-a apelat la importuri, care au
fost finanţate în proporţie de 60,6%-88,7% pe seama valutei realizate din exporturi (tabelul
2.1.1, anexa 5). Soldul contului curent şi al balanţei bunurilor şi serviciilor, la sfârşitul anului
1998, înregistrează cele mai mari valori negative de 334,7 mln.USD, respectiv de 434,6
mln.USD, iar gradul de acoperire a importului prin export este doar de 64,6%. Criza sistemului
financiar-bancar afectează circulaţia monetară, rata inflaţiei la sfârşitul anului 1998 fiind de
18,3% şi corespunzător 43,7% în 1999, iar cursul monedei naţionale la sfârşitul anului 1999 se
stabileşte la nivelul de 11,9 lei/USD.
La rândul lor, au fost afectate veniturile şi cheltuielile băneşti ale populaţiei, fondul de
remunerare a muncii şi bugetul minim de consum. Ponderea în PIB a veniturilor băneşti ale
populaţiei, la sfârşitul anului 1999, este de 66,4% şi a cheltuielilor - 61,5%. Scade numărul forţei
de muncă ocupate, rata şomajului înregistrând, în 1999, cel mai mare nivel de 2,1% (sau 11,1%
conform BIM).
Rezultatele negative ale sectoarelor economice au condus la micşorarea, în 1999, a
volumului valorii adăugate create, PIB atingând nivelul de 40,9%, faţă de anul 1991, fiind cel
mai scăzut nivel înregistrat. Tendinţe negative se înregistrează şi în celelalte domenii ale
economiei naţionale, precum: sectorul energetic, transporturi, servicii etc. La nivelul finanţelor
publice, criza economică s-a reflectat prin scăderea substanţială a veniturilor bugetare încasate de
la 39,89% în 1997 la 32% în 1999 ca pondere în PIB, fapt ce nu a permis efectuarea cheltuielilor
 67
prevăzute în volumul total. Graţie măsurilor imediate ale politicii bugetar-fiscale, continuării
reformei privind implementarea legilor adoptate, deficitul se micşorează, constituind 2,9% din
PIB în 1999.
Dezechilibrele pieţei bunurilor şi serviciilor, ale pieţei forţei de muncă, dintre veniturile
băneşti ale populaţiei şi nevoile de trai ale acesteia au influenţat negativ veniturile şi cheltuielile
publice şi au condus la cronicizarea deficitului financiar public (tabelul 2.1.2, anexa 7). Datele
tabelului confirmă faptul că deficitul sferei bugetare, în perioada 1992-1999, înregistrează cele
mai mari valori negative, cuprinse între 2,9%-10,2% din PIB. Deşi au fost întreprinse o serie de
măsuri, în special, în ceea ce priveşte colectarea impozitelor şi taxelor şi deblocarea situaţiei
financiare între sistemul bugetar şi agenţii economici, putem afirma că politica bugetar-fiscală a
fost pasivă şi bugetul doar a reflectat situaţia nefastă a economiei.
Anul 2000 marchează o nouă etapă în dezvoltarea economiei ţării noastre. Situaţia
macroeconomică, în anul 2000, a avut un caracter contradictoriu, dar, în pofida tuturor
perturbaţiilor economice, politice şi calamităţilor naturale, economia Republicii Moldova a
înregistrat o creştere de 2,1% a PIB, faţă de anul precedent. Creşterea reală a PIB, în anul 2000,
a fost influenţată mai ales de creşterea, în termeni reali, a volumului producţiei industriale,
serviciilor şi a impozitelor nete pe produs şi import. Un impact negativ asupra volumului PIB de
-0,5% a avut doar declinul producţiei agricole, însă, începând cu 2001, şi în acest sector se
înregistrează o ameliorare a situaţiei.
De altfel, perioada 2000-2004 poate fi caracterizată printr-o relansare a activităţii
economice, înregistrată în toate sectoarele economiei naţionale. Evoluţia indicatorilor
macroeconomici, în această perioadă, este reflectată în tabelul 2.1.3.
Tabelul 2.1.3.
Dinamica principalilor indicatori macroeconomici din Republica Moldova
în anii 2000-2004
Indicatorii 2000 2001 2002 2003 2004
PIB 16020 19019 22040,4 27619,0 31992

- în % faţă de anul precedent 102,1 106,1 107,2 106,3 107,3

Volumul producţiei industriale 8167,7 10427,6 11870,8 16151,6 17533
- în % faţă de anul precedent 107,7 113,7 110,6 115 106,9
Volumul producţiei agricole 8268 8646 9408 10354 12608
- în % faţă de anul precedent 97 106,4 103 86,4 120,4
Rata medie lunară a inflaţiei 1,4 0,5 0,5 1,7 1,8
Sursa: Anuarul Statistic, 2004/ Departamentul de Statistică şi Sociologie al R. Moldova.
Analiza datelor tabelului prezentat, precum şi a figurilor din anexa 6, indică evoluţia
ascendentă a PIB, astfel, încât în 2001 a fost atins în termeni reali nivelul anului 1996 (figura 2.1,
anexa 6), iar în anul 2002 – nivelul anului 1995. De asemenea, se înregistrează majorarea
 68
volumului producţiei industriale cu 4% în preţuri comparabile, al producţiei agricole cu 6,4%,
precum şi a volumului vânzărilor de mărfuri cu amănuntul, a serviciilor prestate etc. Un factor
important al susţinerii acestor tendinţe a fost reducerea nivelului general al inflaţiei prin
menţinerea stabilităţii cursului de schimb al monedei naţionale şi a controlului masei monetare în
circulaţie.
Dacă anul 2000 a fost perturbat de o serie de evenimente politice şi economice (alegerile,
aprobarea bugetului de stat la 01.05.2000), în 2001, Guvernul lansează programul său de
activitate, adoptându-se: Strategia de dezvoltare social-economică a Republicii Moldova pe
termen mediu; Strategia de promovare a exportului pe anii 2002-2005; Strategia investiţională.
Un criteriu determinant în stabilirea obiectivelor strategice guvernamentale a fost cel al
concordanţei acestora cu cerinţele Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi de admitere în Pactul
de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Aşadar, definirea clară a scopurilor şi obiectivelor, atât
pe termen mediu, cât şi pentru fiecare an în parte, a contribuit parţial la realizarea continuă a
reformelor, a procesului de stabilizare şi a asigurat condiţii pentru creşterea economică din
ultimii doi ani.
În ceea ce priveşte sistemul bugetar al Republicii Moldova, trebuie să remarcăm influenţa
pozitivă a reformelor începute în anul 1997 prin perfecţionarea bazei legislative, adoptarea altor
titluri ale Codului Fiscal şi anume: Titlul IV- privind accizele şi Titlul VI - privind impozitul pe
bunurile imobiliare (16 iunie 2000); Titlul V - administrarea fiscală (26 iulie 2001), cât şi al
evoluţiei generale a economiei naţionale. Indicatorii bugetari pentru toate nivelurile au fost
previzionaţi cât mai aproape de realitate, concret micşorându-se volumul încasărilor reale de la
33% în 2000 la 31% în 2001, urmând o mică creştere până la 32% în 2002. Cheltuielile publice
efectuate urmează acelaşi trend, corespunzător de la 34,6% la 30,3% în 2001 şi până la 34,7% în
2002, ca pondere în PIB. Această tendinţă, din ultimii trei ani, a condus la reducerea deficitului
bugetului consolidat şi, chiar, la înregistrarea excedentului la nivelul bugetului public naţional în
2001.
Realizările sistemului bugetar, aparent, sunt benefice, însă analiza structurii veniturilor şi
a cheltuielilor, care va fi efectuată în paragraful următor, va evidenţia prezenţa germenilor
dezechilibrului structural, de fond. Astfel, chiar dacă au fost definitivate direcţiile principale ale
politicii bugetar-fiscale şi cadrul cheltuielilor pe termen mediu (2003-2005), prin Hotărârea
Guvernului din 03.06.2002, acestea nu modifică structura de fond a cheltuielilor bugetare, iar
micşorarea ponderii veniturilor totale şi a cheltuielilor publice în PIB arată inexistenţa bazei reale
de producţie şi continuarea procesului de distribuire a sărăciei.
De asemenea, nu s-au întreprins măsurile necesare pentru stimularea proceselor
investiţionale în vederea relansării activităţii economice. Mai mult, se asistă cu pasivitate la un
 69
proces deosebit de îngrijorător: consumul agregat depăşeşte, în mod sistematic, producţia
agregată. Menţinerea echilibrului macroeconomic cu orice preţ, ignorând acele laturi ale politicii
financiare, care să stimuleze procesul investiţional, înseamnă a nu ţine cont de cerinţa actuală
fundamentală de relansare a dezvoltării economice.
După părerea autorilor, trebuie aplicată teoria economică, conform căreia în perioada de
criză este preferabilă o creştere a cheltuielilor bugetare, care să aibă drept obiectiv - relansarea
activităţii economice (cheltuieli de infrastructură, obiective de interes naţional) ce contribuie la
creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă. Concepţia potrivit căreia statul trebuie să
cheltuiască numai atât cât se poate strânge din veniturile bugetare şi, eventual, să se încadreze în
deficitul bugetar de 3%, s-a dovedit a nu fi realistă, datorită faptului că la nivelul statului există
unele cheltuieli ce trebuie efectuate indiferent de nivelul veniturilor.
Altfel spus, echilibrul financiar public absolut nu numai că ar fi imposibil de realizat, ci şi
ineficient din punct de vedere al dezvoltării economice a ţării noastre în etapa actuală, aşa cum s-ar
dovedi ineficient şi pentru o întreprindere de a avea profit egal cu zero. Totodată, nu considerăm că
politica „deficitului bugetar generator de prosperitate” ar fi mult mai realistă. Drept urmare a celor
prezentate, în opinia autorilor, este mai uzuală aplicarea modelelor economice în cadrul
fundamentării deciziilor politicii bugetare, care permit, prin caracterul lor flexibil, ajustarea la timp
a politicii promovate de guvern, astfel încât să nu se ajungă în situaţia în care să se adopte decizii
cu efecte pozitive pe termen scurt, dar extrem de nefavorabile pe termen mediu şi lung.
Având în vedere cele prezentate, precum şi realitatea deficitului bugetar înregistrat în
Republica Moldova începând cu anul 1991, considerăm necesară o trecere în revistă a
principalelor motive ale perpetuării acestei stări:
- incapacitatea industriei de a se restructura şi adapta rapid la cerinţele pieţei, în care
concurenţa internă, şi nu numai cea de pe pieţele externe, joacă un rol important;
- lipsa unei politici de triere a importurilor, de ierarhizare a acestora în funcţie de necesităţile
economiei noastre, de performanţă a produselor importate şi a calităţii lor, combinată cu o
politică mai activă privind creşterea volumului şi a calităţii exporturilor;
- incapacitatea de a promova o politică agrară eficientă, determinată de divizarea exagerată a
proprietăţii asupra terenurilor agricole coroborată cu lipsa unei reale stimulări a producătorilor
agricoli, care să permită statului evitarea importurilor nejustificate;
- incoerenţa politicii fiscale, care a permis apariţia şi dezvoltarea evaziunii fiscale până la
atingerea unor cote impresionante; de asemenea, numeroase facilităţi de natură fiscală au creat
reale posibilităţi de eludare a legii, ale căror efect unic a fost acela de a diminua în mod constant
veniturile fiscale;
 70
- schimbările operate mult mai frecvent în sistemul de aşezare şi percepere, precum şi
apariţia „peste noapte” a noilor impozite sau eliminarea complet neaşteptată şi rapidă a unor
facilităţi fiscale, oferite cu puţin timp înainte.
Ca urmare, nici după trecerea a 14 ani de tranziţie, PIB n-a atins nivelul realizat în 1991.
Dezechilibrele structurale ale economiei naţionale şi cele existente pe piaţa bunurilor, serviciilor,
forţei de muncă etc., precum şi politica financiară promovată de diferite guverne, fără existenţa
unei strategii coerente de dezvoltare, au generat dezechilibrul sferei finanţelor publice. La rândul
său, dezechilibrul finanţelor publice a influenţat celelalte dezechilibre interne, atât prin
incapacitatea statului de a finanţa cheltuielile indispensabile funcţionării instituţiilor publice,
asigurării protecţiei sociale, achitării serviciului datoriei publice, cât şi prin creşterea poverii
fiscale peste limita capacităţii de plată a persoanelor fizice şi juridice.
Criza bugetară are o regulă importantă, care, practic, nu prezintă excepţii: în perioada
trecerii la economia de piaţă, ţările care nu au fost în stare să efectueze măsuri decisive („shock
therapy”) privind liberalizarea şi restructurarea economiei, lichidarea subsidiilor şi subvenţiilor
pentru unele ramuri, reorganizarea întreprinderilor ineficiente, perfecţionarea rapidă a sistemului
şi a controlului fiscal, reformele sociale – înregistrează o tendinţă de scădere rapidă a veniturilor
bugetare în condiţiile gradului neschimbat sau în creştere al „poverii bugetare”. În aceste ţări,
populaţia pierde încrederea faţă de sistemul monetar, scade cererea pentru monedă şi disciplina
fiscală.
De asemenea, pot fi stabilite implicaţiile fluctuaţiilor ciclice înregistrate în dinamica
sistemului economic al ţării noastre. Astfel, în baza figurilor 2.1 şi 2.2 (anexa 6) şi a tabelului
2.1.2 (anexa 5), putem observa prezenţa unui ciclu major, caracterizat prin oscilaţii largi în
activitatea de afaceri, având periodicitatea aproximativ 10 ani.71 În Republica Moldova, acest
ciclu s-a înscris într-o perioadă mai lungă de timp (1990-2002), în care s-au produs schimbări
structurale majore, finilizând trecerea de la sistemul centralizat la cel al pieţei libere. Totodată, în
cadrul acestui ciclu, s-au înregistrat anumite cicluri minore, ce pot fi definitivate de momentele
temporare ale recesiunii economiei naţionale: 1990-1994; 1995-1997; 1998-2001.
Din cele expuse, rezultă apropierea unei noi crize economice de proporţii, care, după
părerea autorilor, va fi determinată de ineficienţa procesului de restructurare a întreprinderilor şi,
deci, de absenţa unei îmbunătăţiri reale în ramurile productive, absenţa condiţiilor favorabile
pentru realizarea investiţiilor, precum şi de ineficienţa politicii bugetar-fiscale, adică inexistenţa
reformei în structura cheltuielilor publice (ceea ce poate agrava sfera socială), povara datoriei
publice şi imposibilitatea contractării sau atragerii unor noi capitaluri.

71
Caracota D. „Previziune economică: elemente de macroeconomie”. - Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică,
1997. p.73.
 71
E necesar să subliniem faptul că economiile de piaţă, în mod periodic, sunt supuse unor
tulburări de proporţii mai mari sau mai mici datorită acumulării treptate a unor dezechilibre şi
tensiuni în cadrul sistemului economic, manifestate prin penurie de resurse, subutilizarea forţei
de muncă şi a capitalului, prin inflaţie, dezechilibru al balanţei de plăţi, stagnare economică. Este
vorba de recesiunile economice cu caracter periodic determinate de efectele globale ale
imperfecţiunii structurii şi a mecanismelor de piaţă.72 Înlăturarea imperfecţiunilor se realizează
prin adoptarea unei politici macroeconomice având ca obiectiv stabilizarea sau restaurarea
echilibrului dintre cererea şi oferta agregată, utilizând, în acest scop, instrumentele politicii
fiscale şi monetare: schimbarea volumului cheltuielilor publice, modificarea ratei dobânzilor,
ajustarea taxelor şi tarifelor, reglarea dinamicii salariilor. Însă, dezechilibrul structural al
sistemului economic din Republica Moldova este mult mai complex şi necesită reformări
fundamentale şi, în special, în sfera finanţelor publice.
Potrivit celor sus-indicate, starea de dezechilibru din sfera finanţelor publice constituie un
fenomen profund negativ nu atât prin dimensiunea deficitului financiar public şi prin
cronicizarea acestuia, cât mai ales prin complexitatea factorilor care l-au generat şi îl perturbă.
Dat fiind faptul că deficitul financiar public reprezintă una din formele de manifestare a
dezechilibrului general economic, revenirea la starea de echilibru în domeniul finanţelor publice
este condiţionată de stabilizarea macroeconomică, adică de restabilirea echilibrului dintre cererea
şi oferta de bunuri materiale şi servicii, de resorbţia celei mai mari părţi a forţei de muncă
disponibile pe piaţa muncii, de asigurarea stabilităţii monetare, de echilibrarea contului curent al
balanţei de plăţi, de încetarea situaţiei prezente a economiei, caracterizate prin faptul că, în
Republica Moldova, se consumă mai mult decât se produce.
De regulă, politica de macrostabilizare, axată pe o economie nominală, îşi poate atinge
scopul şi pe termen mediu sau lung, numai dacă este însoţită de acţiuni guvernamentale pe planul
economiei reale, prin crearea condiţiilor necesare de demarare şi susţinere a creşterii economice,
prin politici investiţionale şi ajustări structurale în cadrul economiei sectoriale.73 Până când nu se
va efectua reforma bugetar-fiscală reală, care are în vedere creşterea veniturilor bugetare printr-o
transparenţă şi echitate a sistemului fiscal, optimizarea structurii cheltuielilor bugetare şi
utilizarea mai eficientă a resurselor publice, nu putem vorbi de stabilitate şi creştere economică,
iar crizele financiare, urmate de efectele în lanţ, se vor repeta.

72
Iancu A. „Politică şi economie. Repere ale unui sistem economic performant”. – Bucureşti: Ed. Expert, 2000.
p.69.
73
Brown C.V., Jackson P.M. “Public Sector Economics”. – Oxford: Basil Blackwell, 1990. - p. 50.
 72
2.2. Implicaţiile politicii bugetar-fiscale asupra evoluţiei echilibrului financiar public în
Republica Moldova

În cadrul principalelor politici economice ale ţărilor în curs de tranziţie, în vederea

asigurării stabilizării şi creşterii economice, o importanţă primordială îi revine politicii bugetar-
fiscale. Prin intermediul bugetului, se acumulează şi se repartizează resursele financiare ale
statului, iar instrumentele politicii bugetar-fiscale permit realizarea gestiunii macroeconomice
eficiente şi asigurarea echilibrului economic şi financiar.
În promovarea strategiei de dezvoltare a ţării noastre, trebuie să ţinem cont că potenţialul
bugetar-fiscal este determinat de potenţialul economic al ei. Însă, deseori, sistemului bugetar-
fiscal i se atribuie rolul definitoriu în problema ameliorării substanţiale a situaţiei economice,
fiind neglijat faptul că combaterea crizei e un fenomen mult mai complex, care necesită o
combinaţie de măsuri fiscale, monetare, politice, sociale, ecologice.74 Redresarea situaţiei
economice, apelându-se cu prioritate la politica bugetar-fiscală, are anumite limite funcţionale şi
urmăreşte dezvoltarea, în termene reduşe, a agenţilor economici.
Politicile implementate pentru realizarea unei strategii macroeconomice trebuie să se
situeze într-o perspectivă de lungă durată, evitându-se modificările frecvente. Fluctuaţiile brutale
constituie şocuri pe ansamblul economiei, crescând incertitudinea, neîncrederea, încetinirea
proceselor investiţionale etc. De aceea, în utilizarea combinată a diferitelor modalităţi de
intervenţie, este esenţială luarea în considerare a factorului timp. În prezent, politica de creştere
economică se bazează pe asanarea bugetară pe termen mediu, precum şi pe coordonarea
permanentă între politica bugetară şi politica monetară, în condiţiile compatibilităţii tuturor
politicilor economice. În acest context, rolul politicii bugetar-fiscale constă în acceptarea sau
respingerea dezechilibrelor bugetare. Astfel, este necesară evaluarea şi aprecierea resurselor
financiare potenţiale prin realizarea analizei veniturilor bugetare, a presiunii fiscale,
determinarea factorilor de influenţă şi a efectelor acestora.
În situaţia actuală a structurii sistemului bugetar al Republicii Moldova, ca parte
integrantă a sistemului de finanţe publice, verigile de gestiune a resurselor financiare publice, la
care se mobilizează veniturile, sunt: bugetul de stat, bugetele locale (ale unităţilor administrativ-
teritoriale), bugetul asigurărilor sociale de stat, fondurile extrabugetare, fondul asigurărilor
obligatorii de asistenţă medicală.75 Acest sistem unitar şi corelat de fonduri evidenţiază fluxurile
financiare publice de formare a veniturilor fiscale şi nefiscale şi de repartizare a acestora pe

74
Casian A., Petroia A. „Tranziţia: retrospective şi perspective”. Politica bugetar-fiscală. – Chişinău: Ed.
GUNIVAS, 2002. - p. 160.
75
Legea Republicii Moldova privind sistemul bugetar şi procesul bugetar, nr. 847-XIII din 24 mai 1996, art.2.
 73
destinaţii, în conformitate cu nevoile sociale şi cu obiectivele de politică financiară la nivel
macroeconomic.
Relaţiile financiare de constituire a fondurilor bugetare menţionate se desfăşoară între
stat, pe de o parte, şi agenţii economici, instituţiile publice şi private, precum şi populaţie, pe de
altă parte. Rezultatul substanţial al acestor relaţii se materializează în formarea veniturilor
bugetare, care se diferenţiază între ele, în funcţie de bugetul în favoarea căruia au fost instituite.
Pornind de la aceste considerente, credem că analiza veniturilor bugetare are o importanţă
deosebită în evidenţierea unor resurse financiare potenţiale, definitivarea strategiei pe termen
mediu şi lung, precum şi în trasarea principalelor direcţii pe termen scurt.
Opţiunea pentru o anumită repartizare a veniturilor şi cheltuielilor între verigile
sistemului bugetar are o conotaţie politică. Ea reflectă modul de repartizare a atribuţiilor între
autorităţile publice situate la diferite eşantioane, precum şi raporturile de dependenţă sau
independenţă existente între organele administrative centrale şi locale în plan financiar. Privită
din acest punct de vedere, structura bugetului public naţional în dinamică este prezentată în
tabelul 2.2.2 (anexa 8). Analiza datelor prezentate confirmă faptul că descentralizarea activităţii
bugetare şi asigurarea unei autonomii locale rămân o problemă deschisă. În raporturile cu
finanţele locale, se păstrează un grad înalt de centralizare atât în formarea veniturilor, cât şi în
alocarea cheltuielilor. Astfel, ponderea resurselor publice formate la nivelul bugetelor locale a
cunoscut o descreştere substanţială de la 33,7% în 1995 la 18,1% în 2000, urmată de o creştere
cu cinci puncte procentuale şi o evoluţie stabilă timp de doi ani, consecutiv, la nivelul de 24% în
PIB, după care s-a produs o reducere până la 18,2% în 2004. Reducerea bazei financiare a
organelor de administraţie locală nu permite finanţarea corespunzătoare a cheltuielilor pentru
realizarea programelor economice, sociale şi administrative pe plan local.
În ceea ce priveşte veniturile altei verigi a sistemului bugetar, Bugetul Asigurărilor
Sociale de Stat, acestea constituie, în medie, 20,9% în totalul veniturilor bugetare. Veniturile
BASS sunt formate din cotele de asigurare socială obligatorie, constituind 80,8%, şi anual sunt
suplimentate cu transferuri de la buget, care, în ultimii 8 ani, au constituit circa 18,1%. Totodată,
veniturile din activitatea antreprenorială, din dobânzi la depozite bancare şi din plasarea
mijloacelor bugetare în hârtii de valoare de stat constituie aproximativ 1% din totalul veniturilor
acestui buget.
De asemenea, datele din tabel scot în evidenţă volumul tot mai crescut al fondurilor
extrabugetare, ceea ce determină amploarea fenomenului de debugetizare a anumitor cheltuieli
publice, ce vine în contradicţie cu principiul unităţii bugetare şi îngreunează controlul financiar.
De la patru fonduri extrabugetare, care existau până în 2000 şi care, în perioada 1997-1999, au
fost incluse în resursele extrabugetare totale, s-a ajuns la 10 fonduri în 2003. În acest an,
 74
fondurile extrabugetare, împreună cu resursele extrabugetare ale instituţiilor finanţate de la
bugetul de stat, au înregistrat cea mai înaltă pondere de 3,5% din PIB. Întrucât încasările şi
plăţile din aceste fonduri sunt derulate prin conturile trezoreriei, s-a creat posibilitatea utilizării
unei metode specifice de consolidare a bugetului de stat, deficitul de resurse fiind parţial acoperit
de soldul favorabil al majorităţii fondurilor extrabugetare.
În acelaşi timp, la nivelul central, s-a înregistrat creşterea ponderii veniturilor de la 44,2%
la 59,3% în anul 2000, urmând o evoluţie descrescătoare până la 47% în 2002 şi stabilindu-se la
50% în 2004. Această fluctuaţie în structura bugetului consolidat a fost determinată de procesul
de organizare administrativ-teritorială, care, în perioada 1999-2000, a suferit prima delimitare
importantă pe judeţe, iar odată cu schimbarea puterii politice urmează reorganizarea şi revenirea
la vechiul sistem.
Consecinţele economice şi sociale, pe care le determină politica bugetar-fiscală, sunt
dependente de amploarea procesului de distribuire-redistribuire a produsului intern brut. Deci,
este necesară prezentarea imaginii pe care bugetul naţional o oferă asupra proporţiei de
redistribuire a produsului intern brut (tabelul 2.2.1, anexa 7). Astfel, în ultimul deceniu,
veniturile totale ale sistemului bugetar au variat între 22,8% şi 40,4% din produsul intern brut
(ponderea veniturilor fiscale în PIB este, în medie, de 33,8%), partea covârşitoare a acestora
fiind mobilizată prin metode fiscale, constituind, în medie, 80%. Un asemenea grad de
redistribuire a PIB, prin intermediul bugetului public naţional, situează Republica Moldova la
limita inferioară, comparativ cu ţările dezvoltate, unde impozitele agregate au reprezentat între
40-50% din PIB.
Mărimea veniturilor bugetare depinde de gradul de dezvoltare al activităţilor economico-
sociale generatoare de venituri, de nivelul presiunii fiscale individuale şi globale, de volumul
produsului intern brut şi de structura acestuia (proporţia dintre fondul creşterii brute de capital şi
fondul de consum), de nivelul cheltuielilor publice şi de amploarea proceselor de repartiţie
primară şi secundară a PIB prin intermediul bugetului de stat, de posibilităţile valorificării de
către stat a unor bunuri ce-i aparţin. Totodată, creşterea reală a volumului veniturilor bugetare
conduce la amplificarea cheltuielilor publice, iar evoluţia corelativă a resurselor şi utilizărilor
bugetare este determinată de o multitudine de factori economici, politici, militari, sociali,
demografici, monetari şi de natură financiară.
Revenind la concluziile paragrafului precedent şi la analiza tabelului 2.2.2, este evident
faptul că, în condiţiile adâncirii crizei economice, volumul veniturilor bugetare scade vertiginos.
Astfel, referindu-ne la perioadele de criză, se observă că ponderea veniturilor bugetare în PIB din
1991-1993 s-a diminuat cu circa 10%; în 1995-1996 scade cu 4%; în perioada 1997-1999
scăderea constituie circa 7%, în timp ce nivelul cheltuielilor publice înregistrează fluctuaţii
 75
„haotice”, ceea ce a condus, în final, la creşterea deficitului bugetar şi prin efectul „în lanţ” - la
agravarea situaţiilor de criză.
Pornind de la structura sistemului bugetar al Republicii Moldova, este evident rolul şi
importanţa bugetului consolidat al ţării, care include bugetul de stat şi bugetele locale şi care,
împreună, asigură partea covârşitoare a resurselor financiare (în medie, 74% din veniturile totale
ale bugetului public naţional). În cadrul urmăririi evoluţiei veniturilor acestui buget, în vederea
identificării tuturor factorilor de influenţă asupra mărimii, structurii şi a implicaţiilor lor, este
necesară, în primul rând, analiza bazei legislative şi a măsurilor întreprinse de către puterea
executivă. Astfel, influenţa factorului legislativ asupra mărimii resurselor financiare publice
poate fi divizată în câteva etape determinante.
Prima etapă este caracterizată de crearea cadrului legislativ pentru acumularea resurselor
financiare necesare activităţii statului, asigurării realizării politicii sociale, stimulării activităţii de
investire şi curente a agenţilor economici, şi începe, în anul 1991, prin instituirea unor noi
impozite şi taxe, dintre care mai importante sunt introducerea de la 01.01.1992 a TVA şi
accizelor la anumite produse. În 1992, reforma continuă cu liberalizarea preţurilor şi a tarifelor,
concomitent cu elaborarea principiilor de bază ale sistemului impozitării prin adoptarea Legii
“Cu privire la bazele sistemului fiscal” (noiembrie, 1992) şi definirea Conceptului cu privire la
reforma fiscală, în care au fost determinate principiile de bază ale impozitării, lista impozitelor
stabilite pe teritoriul Republicii Moldova, drepturile şi responsabilitatea contribuabililor şi ale
organelor fiscale, înlesnirile şi facilităţile fiscale. Pentru executarea Legii date, au fost adoptate
un şir de legi: cu privire la impozitul pe beneficiul întreprinderilor, cu privire la taxa de stat, cu
privire la impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi impozitul funciar.
În anul 1993, fundamentarea bazei legislative continuă prin Decretul Preşedintelui fiind
introduse următoarele impozite: impozitul asupra bunurilor imobiliare, pe venitul băncilor şi din
activitatea de asigurare, tarifele vamale, accizele la unele mărfuri. Prin politica bugetar-fiscală,
din perioada 1991-1993, s-a urmărit mobilizarea resurselor în volumul prognozat, restructurarea
compartimentelor bugetare, excluderea subvenţiilor pentru anumite produse şi limitarea sumelor
alocaţiilor pentru bugetele locale. Deşi această perioadă se caracterizează prin gradul scăzut al
echităţii, neutralităţii şi eficienţei, totuşi, sistemul fiscal începe procesul complex de adaptare la
cadrul economiei de piaţă.
Etapa a doua urmăreşte perfecţionarea sistemului fiscal, astfel încât, în 1994, au fost
adoptate 15 legi privind sistemul fiscal şi 6 decrete ale Preşedintelui privind impozitele şi taxele,
orientate nu numai asupra intensificării funcţiilor fiscale, ci şi asupra susţinerii şi stimulării
producerii. Astfel, în scopul protecţiei întreprinderilor mici, a fost adoptată Legea cu privire la
susţinerea şi protecţia micului business, în conformitate cu care agenţii micului business, care se
 76
ocupă de producţia şi prestarea serviciilor, sunt scutiţi de plata impozitului pe beneficiu, de la
începutul activităţii, pe un anumit termen. În vederea stimulării activităţii de producţie, au fost
scutite de TVA şi impozitul pe bunurile imobiliare întreprinderile de panificaţie; de impozitul pe
bunurile imobiliare, funciar şi rutier – întreprinderile complexului energetic; în scopul reducerii
stocurilor de producţie finită, au fost micşorate cu 50% cotele accizelor. În plus, s-a recurs la
anularea datoriilor întreprinderilor agricole, iar la 31 agenţi economici ale Ministerului Industriei
şi Ministerului Agriculturii li s-au acordat vacanţe fiscale.
De asemenea, în anul 1995, se introduce cota unică a impozitului pe profit pentru agenţii
economici de 32%, precum şi unele modificări în modul de calcul al impozitului funciar, se
reglementează importurile şi exporturile cu ţările CSI, sunt adoptate Legea privind accizele şi
Legea cu privire la impozitarea beneficiului băncilor şi a altor instituţii de credit, iar
implementarea procedurilor de restructurare creează condiţii pentru onorarea plăţilor curente ale
agenţilor economici. Printre principalele obiective-ţintă ale politicii bugetar-fiscale, au fost
stabilite reducerea deficitului bugetar şi perfecţionarea sistemului de impunere. Însă, absenţa
unei corelaţii strategice între politicile economice adoptate, gestiunea ineficientă a resurselor
bugetare, modificările repetate în legislaţia fiscală şi dezechilibrele structurale au contribuit la
destabilizarea stării economiei naţionale.
A treia etapă este cea mai importantă, deoarece, acţiunile legislative sunt orientate spre
consolidarea finanţelor publice, încurajarea activităţii economice şi a sferei sociale şi au drept
obiective atingerea unui nivel de venituri suficient pentru asigurarea funcţionării normale a
statului, crearea condiţiilor de activitate echitabile pentru toţi agenţii economici, încasarea stabilă
a veniturilor la buget, îmbunătăţirea climatului de business, simplificarea sistemului de
impozitare şi gestionare a veniturilor. În acest sens, consolidarea sistemului şi mecanismului
bugetar-fiscal începe, în anul 1996, prin adoptarea Legii privind sistemul bugetar şi procesul
bugetar în Republica Moldova şi a Clasificaţiei bugetare, concomitent cu o serie de legi destinate
reformei structurale a economiei, urmate de adoptarea, în anul 1997, a titlurilor I-III ale Codului
Fiscal, Standardelor Naţionale de Contabilitate şi a Hotărîrii Guvernului cu privire la sarcinile
Trezoreriei de Stat.
Evoluţia imediat următoare a veniturilor bugetare a fost afectată de criza financiară
regională din 1998, care a condiţionat un nou declin al sectorului real. Deşi se înregistrează
scăderea ponderii veniturilor bugetare în PIB, implementarea consecutivă şi fermă a politicii
bugetar-fiscale, precum şi efectuarea cheltuielilor publice în anumite limite, au condus chiar la
diminuarea deficitului bugetar şi atenuarea factorilor de influenţă negativă. Obiectivele politicii
bugetar-fiscale, în perioada 1998-2000, au fost orientate spre stimularea activităţii agenţilor
 77
economici, accelerarea reformelor structurale, susţinerea micului business şi asigurarea
condiţiilor favorabile în domeniul investiţiilor.
În scopul realizării acestor obiective, precum şi pentru îmbunătăţirea administrării fiscale,
au fost întreprinse următoarele măsuri:
• trecerea la un regim de taxare cu TVA unic cu toate ţările-parteneri comerciali, care
simplifică administrarea acestui impozit;
• menţinerea unui regim comercial liberalizat, cu aplicarea unor cote reduse la tariful vamal;
• reducerea cotelor fiscale pentru persoanele juridice în mărime de la 32% la 28% din venitul
impozabil, iar pentru persoanele fizice – de la 15;20 şi 32% la 10;15 şi 28%;
• stimularea producătorilor, care plasează veniturile obţinute de la desfăşurarea activităţii în
dezvoltarea producţiei, reutilarea şi renovarea tehnică, pentru crearea locurilor de muncă noi;
• anularea datoriilor istorice faţă de buget, ca urmare a executării Legii privind restructurarea
întreprinderilor agricole, nr.392-XIV din 13 mai 1999 şi a Hotărârii Guvernului nr. 340 din 26
aprilie 1999 „Cu privire la măsurile urgente de restructurare şi redresare financiară a
întreprinderilor industriale”, ponderea restanţelor diminuându-se cu 15,4% (tabelul 2.2.5, anexa
10);
• crearea Direcţiei de Urmărire şi Controlul Contribuabililor Mari în cadrul Inspectoratului
Fiscal Principal de Stat;
• limitarea încasărilor de venituri la buget prin intermediul compensărilor reciproce, astfel, în
1999, ponderea lor s-a redus la 10% din totalul veniturilor bugetare (tabelul 2.2.5, anexa 10).
În dependenţă de baza legislativă, de funcţiile asumate de guvern şi tendinţa socială a
politicii promovate, de-a lungul ultimului deceniu, în structura resurselor financiare publice, s-au
înregistrat numeroase modificări. Privite din punct de vedere al conţinutului economic şi în
funcţie de natura lor, se poate constata că ponderea covârşitoare în formarea bugetului consolidat
deţin veniturile fiscale (tabelul 2.2.4, anexa 9). Pe parcursul celor 14 ani, veniturile fiscale au
reprezentat, în medie, 76,6%, veniturile nefiscale -14,8% şi alte venituri – 8,5%.
În ceea ce priveşte structura veniturilor fiscale, în ţara noastră, se pronunţă tendinţa de
scădere a ponderii impozitelor directe şi de creştere a celor indirecte. Astfel, datele figurii 2.3
arată că, într-o primă etapă a tranziţiei, volumul impozitelor directe înregistra o tendinţă de
creştere urmată, în anul 1994, chiar de o schimbare a proporţiei în favoarea acestora (impozitele
directe – 38,8% şi cele indirecte – 31,5%). Însă, începând cu 1995, urmează scăderea
semnificativă a ponderii impozitelor directe până la 17,8% în 1999, fiind cel mai scăzut nivel
înregistrat, concomitent cu creşterea vertiginoasă a celor indirecte, ponderea cărora atinge în
1998 nivelul de 59,1%.
 78

64,4
70

62,8
59,5
59,1
57,4

55,8
54,3
60

50,2

52
43,8

43,7
50

41,3

40,9

40,9
38,8

35,2

34,2
40

32,3

31,5
31

24,3
30

23,2

21,9

21,1
20,6
19,9
18,7

17,7
20

10

0 ani

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
impozite directe impozite indirecte

Figura 2.3 Ponderea impozitelor directe şi indirecte în totalul veniturilor

bugetului consolidat al Republicii Moldova, în anii 1991-2004
Sursa: Realizată în baza datelor Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova, anii 1994-2004.

În perioada imediat următoare, după oscilaţiile nesemnificative ale mărimii impozitelor

directe şi indirecte, la sfârşitul anului 2004, s-a înregistrat cel mai mare nivel al volumului
impozitelor indirecte de 64,4%. Această tendinţă a formării veniturilor bugetare pe seama
impozitelor indirecte este caracteristică tuturor ţărilor aflate în tranziţie, cât şi a celor în curs de
dezvoltare. Analizând structura impozitelor indirecte (tabelul 2.2.4., anexa 9 şi figura 2.4.), se
pot evidenţia următoarele:
- TVA ocupă un loc important în formarea veniturilor bugetare, constituind circa 62,8%
din totalul impozitelor indirecte sau 33,4% din totalul veniturilor bugetului consolidat; oscilaţiile
intervenite pe parcursul perioadei analizate se explică prin schimbările legislative, influenţa
factorilor de conjunctură şi prin ponderea înaltă a restanţelor la plata TVA;
- accizele deţin o pondere medie de 29% în totalul impozitelor indirecte sau 13,8% în
volumul total al veniturilor bugetului consolidat, evoluţie fluctuantă se datorează, în special,
modificărilor legislative privind cotele (atât de la an la an, cât şi în decursul fiecărui an). În
ultimii ani, se constată un trend descrescător, ponderea acestor venituri în totalul impozitelor
indirecte micşorându-se de la 29,4% în 2000 la 18,7% în anul 2004;
- încasările veniturilor din activitatea economică externă sunt influenţate de politica
economică externă promovată, de stabilitatea cursului de schimb şi de situaţia existentă în
comerţul exterior. Schimbările în această activitate determină oscilaţiile colectărilor la buget ale
taxelor vamale şi ale celor consulare, care reprezintă circa 8,8% în totalul impozitelor indirecte.
 79

%
80

70

60

50

40

30

20

10

0
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 anii

T VA Accize venituri din activitatea economică externă

Figura 2.4 Dinamica principalelor categorii de impozite în totalul veniturilor indirecte

ale bugetului consolidat, în anii 1992-2004
Sursa: Datele Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova, anii 1994-2004.

Urmărind ponderile principalelor categorii de impozite directe în totalul acestora (tabelul

2.2.4., anexa 9 şi figura 2.5.), se observă tendinţa descrescătoare a ponderii impozitului pe
veniturile persoanelor juridice, care, de la 79,7% în 1991, a scăzut cu 40,2%, înregistrând în
2001 doar 39,5%. Pe lângă aceasta, eforturile guvernanţilor sunt orientate spre mărirea acestora
printr-o politică de reducere constantă a cotelor acestui impozit. Astfel, asistăm la scăderea cotei
impozitului, începând cu anul 1999, până la 28%, după care urmează stabilirea cotei de 25% în
2002, de 22% în 2003, de 20% în 2004 şi 18% în 2005.
Reducerea treptată a cotelor impozitului pe venit nu s-a reflectat în majorarea încasărilor
bugetare, creşterea înregistrată în perioada 1999-2004 fiind nesemnificativă, de 4,7%. Această
tendinţă are la bază mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
- scăderea semnificativă a ponderii cu 16,9%, în 1995, se datorează schimbărilor
intervenite în sistemul fiscal prin stabilirea cotei unice la acest impozit de 32%, prin modificările
la impunerea beneficiilor băncilor şi ale altor instituţii financiare;
- o altă scădere de 14,8% se înregistrează în 1997 şi se datorează, în special, intrării în
vigoare a legilor privind sistemul bugetar şi procesul bugetar, falimentul şi restructurarea
întreprinderilor;
- evaziunea fiscală de proporţii;
- intrarea în vigoare a Codului Fiscal şi modificările ce survin în aplicare în fiecare an, cât
şi în cursul anului.
Ponderea impozitului pe venitul persoanelor fizice în totalul impozitelor directe a urmat
un trend pozitiv de la 20,3% în 1991 la 43,7% în 2004, înregistrând, în anumite perioade,
niveluri mai scăzute, ca rezultat fie al modificărilor la modul de calcul, fie al influenţei
conjuncturii economice.
 80

%
90

80

70

60

50

40

30

20

10

0
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 anii

impozit pe beneficiu/venit impozit pe venitul per.fizice

impozit funciar impozit pe bunuri imobiliare

Figura 2.5 Dinamica principalelor categorii de impozite în totalul veniturilor directe

ale bugetului consolidat, în perioada 1991-2003
Sursa: Datele Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova, anii 1994-2004.

Dintre persoanele fizice, cea mai mare parte a poverii o suportă persoanele cu venituri
medii obţinute sub formă de salariu. Persoanele cu venituri mari au la dispoziţie şi mai multe
metode de eschivare, inclusiv cele legale. În cazul acestui impozit, reducerea cotelor impunerii
veniturilor a condus la creşteri nesemnificative ale volumului veniturilor bugetului consolidat.
Evoluţia impozitului funciar prezintă o creştere constantă, începând cu 1995, când au fost
adoptate unele modificări privind modul de calcul, până în anul 2000, când ponderea în totalul
impozitelor directe a atins nivelul de 22%. Ponderea cea mai redusă în totalul impozitelor directe
revine impozitului pe bunurile imobiliare, baza impozabilă în cazul unor bunuri fiind de 100 de
ori mai mică decât baza reală.
Tendinţa actuală de formare a veniturilor bugetare, pe seama impozitelor indirecte, nu
poate fi pozitivă pentru ţara noastră, întrucât afectează direct populaţia cea mai vulnerabilă.
Fenomenul creşterii ponderii impozitelor indirecte ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă
pentru analiştii politicii fiscale, deoarece demonstrează incapacitatea economiei de a susţine
actualul sistem de impozitare directă, motiv pentru care statul apelează tot mai mult la impozitele
indirecte, impactul cărora este dificil de identificat de către populaţie.
Astfel, după părerea autorilor, sistemul fiscal al Republicii Moldova nu este neutru în
raport cu contribuabilii care se află în situaţii economice egale. Opţiunea guvernului în favoarea
acestor impozite se justifică prin faptul că contribuabilii consideră achitarea lor drept plată pentru
produse, că este mai dificilă evaziunea fiscală, creşte indicele colectării concomitent cu
micşorarea cheltuielilor legate de administrarea acestor impozite, de lipsa efectelor stimulative.
Problemele din sfera finanţelor publice se acutizează din ce în ce mai mult: un anumit număr de
întreprinderi suportă o povară tot mai mare şi, în acelaşi timp, sistemul bugetar nu poate să
 81
asigure un volum minim necesar de resurse financiare. Or, povara fiscală suportată de către
plătitorii disciplinaţi corespunde standardelor ţărilor dezvoltate, însă sistemul fiscal al ţării
noastre presupune şi un nivel înalt al intervenţiei fiscale. Întreprinderile obţin micşorarea
nivelului efectiv al impunerii prin acumularea obligaţiilor faţă de buget. Ca urmare, o mare parte
dintre agenţii economici plăteşte impozite mici sau deloc, fie datorită scutirilor importante, fie
ţinerii contabilităţii duble, fie a altor forme de evaziune.
Strategia realizării reformei fiscale a asigurat efectuarea stabilităţii macroeconomice, însă
cu preţul apariţiei unor fenomene negative. Tendinţa reducerii veniturilor bugetare s-a
materializat în adâncirea crizei bugetare, iar creşterea datoriei publice a determinat o dependenţă
mai mare a economiei Republicii Moldova de conjunctura pieţelor financiare mondiale şi de
preferinţele creditorilor externi. Evoluţia din ultimii ani, aparent constantă, a indicatorilor
bugetari arată apropierea unei noi crize în sistemul bugetar, determinate, în principal, de lipsa
reformelor de fond privind impunerea activităţii agenţilor economici şi a persoanelor fizice, care
va periclita o serie de dezechilibre structurale.
În ceea ce priveşte politica din domeniul veniturilor fiscale, după părerea autorilor,
creşterea gradului de neutralitate şi egalitate al sistemului fiscal poate conduce la mărirea
indicatorului eficienţei bugetare, concomitent cu micşorarea presiunii fiscale asupra
contribuabililor corecţi. În acest sens, direcţiile propuse de către autori sunt axate pe micşorarea
nivelului mediu al impunerii, creşterea concurenţei întreprinderilor autohtone, simplificarea
sistemului fiscal, micşorarea posibilităţilor de eschivare de la plată a impozitelor şi taxelor. Însă,
toate aceste măsuri vor fi benefice ţării noastre doar în condiţiile restructurării întregului sistem
financiar public, concomitent cu dezvoltarea efectivă a sectorului productiv.
În context naţional, armonizarea vieţii economice şi sociale, înlăturarea unor
disfuncţionalităţi ale pieţei, presupun o serie de opţiuni publice care stau la baza unor decizii
publice şi care conferă statului rolul de cel mai important decident public. Pentru realizarea
practică a deciziilor publice, statul utilizează resursele financiare mobilizate de la agenţii
economici şi cetăţenii lui, adică ocazionează anumite costuri financiare, cunoscute drept
cheltuieli publice. Astfel, cheltuielile publice reflectă opţiunile politice ale statului şi reprezintă
costurile realizării politicilor publice.76 Conceptul de cheltuieli publice este legat indisolubil de
conceptul de sector public, care poate fi privit ca sector ce reflectă tranziţii bugetare,
întreprinderi publice, reglementare publică etc.77 Toate aceste politici sunt semnificative în
privinţa volumului de cheltuieli şi sunt menite să acopere nevoi de interes general, precum
educaţia, sănătatea, ordinea publică şi apărarea naţională etc.

76
Hoanţă N. „Economie şi finanţe publice”. – Bucureşti: Ed. Polirom, 2000.- p.131.
77
Musgrave R.A., Musgrave P.B. „Public Finance in Theory and Practice”.- New York: McGraw-Hill Book
Company, 1984.- p.133.
 82
Indiferent de natura lor, cheltuielile publice se caracterizează prin anumite particularităţi
comune, care se referă la: îndeplinirea unor preferinţe colective, în baza opţiunilor societăţii;
direcţionarea resurselor publice spre finanţarea producţiei de bunuri şi servicii publice, cât şi spre
redistribuirea veniturilor în societate prin transferuri; profitul sau beneficiul final al serviciilor
realizate de către stat este greu de evaluat; beneficiarii bunurilor şi serviciilor publice neputând
efectua legătura directă dintre contribuţia lor la aceste cheltuieli şi beneficiile obţinute etc.
Mărimea cheltuielilor publice depinde de mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind:
potenţialul economic al ţării, înclinaţia populaţiei spre consumul de bunuri şi servicii publice,
situaţia politică etc. La rândul său, mărimea cheltuielilor publice exercită o influenţă directă şi
indirectă asupra gradului general de dezvoltare al ţării, asupra siguranţei politice, economice şi
sociale, precum şi asupra posibilităţilor de colectare a resurselor financiare publice necesare în
viitor. Pentru a identifica rolul şi modul concret în care se materializează cheltuielile bugetare,
este necesară clasificarea acestora, ceea ce reflectă modul în care sunt orientate resursele băneşti
ale statului spre anumite obiective: economice, sociale, politice, militare etc. În literatura şi
practica financiară şi statistică, se utilizează următoarele criterii de clasificare a cheltuielilor:
administrativ, economic, financiar, în funcţie de rolul cheltuielilor publice în viaţa economică,
juridic, clasificarea ONU şi clasificări mixte sau combinate.
În Republica Moldova, clasificaţia bugetară a cheltuielilor este implementată, începând
cu anul 1997, în baza Hotărîrii Parlamentului nr.989-XIII78, şi include:
- clasificaţia funcţională a cheltuielilor bugetare (pe funcţii de bază ale statului);
- clasificaţia organizaţională a cheltuielilor bugetare (pe tipuri de întreprinderi, instituţii,
organizaţii – beneficiari de mijloace bugetare);
- clasificaţia economică a cheltuielilor bugetare (după destinaţia economică: cheltuieli de
capital şi cheltuieli curente; cheltuieli ale serviciilor publice şi cheltuieli de transfer).
Dacă ne referim la componenţa cheltuielilor bugetare, atunci gruparea acestora se
efectuează pe principalele funcţii prevăzute în art.10, alin. (2) al Legii privind sistemul bugetar şi
procesul bugetar, nr. 847-XIII din 24 mai 1996. Fiecare grupă de cheltuieli publice prevăzută în
buget are importanţa ei, iar mărimea cheltuielilor alocate pentru o activitate sau alta depinde de o
serie de factori de ordin politic, economic şi social. De asemenea, această mărime diferă de la un
an la altul, în funcţie de politica promovată în domeniul cheltuielilor bugetare, de posibilităţile şi
necesităţile economiei, de presiunile sociale şi politice etc. În general, politica în domeniul
cheltuielilor bugetare se referă la stabilirea volumului şi structurii cheltuielilor, în scopul
îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului, la modalităţile şi instrumentele de finanţare, la

78
Hotărîrea Parlamentului cu privire la Clasificaţia bugetară, nr.989-XIII din 24 iulie 1996/ Monitorul Oficial din 7
noiembrie 1996. - Nr.72-73. - p.6-18.
 83
metodologiile de optimizare şi formele concrete de efectuare a cheltuielilor respective, în funcţie
de obiectivele urmărite în procesul utilizării resurselor financiare ale statului şi în condiţiile
respectării echilibrului financiar.79
Dimensionarea şi structurarea cheltuielilor publice depind, în cazul ţărilor cu economia în
tranziţie, de opţiunea politicii economice generale. Marja de manevră este însă limitată de o serie
de factori specifici, care se referă la: lipsa relativă a capitalului circulant în economie, combinată
cu supracapitalizarea în ceea ce priveşte capitalul fix; ineficienţa pieţei de capital cu efect direct
asupra posibilităţilor de finanţare internă a deficitului bugetar; moştenirea unor sisteme sociale
extensive şi existenţa unor categorii sociale numeroase cu venituri mici; existenţa unor sectoare
sau întreprinderi neadaptabile la condiţiile pieţei.
Pentru efectuarea unor judecăţi de valoare obiective cu privire la politica în domeniul
cheltuielilor bugetare promovată de guvern, inclusiv la impactul cheltuielilor bugetare asupra
economiei şi la eficienţa lor, este necesară urmărirea evoluţiei acestor cheltuieli ca mărime,
destinaţie şi structură. Astfel, la nivelul bugetului public naţional, mărimea şi structura
cheltuielilor publice este prezentată în tabelul 2.2.6 (anexa 10).
Din datele tabelului, rezultă că volumul cheltuielilor publice globale a cunoscut o
evoluţie descrescătoare ca pondere în PIB de la 50% în anul 1997 la 34,8% în 2004, care se
datorează politicii promovate de reducere treptată a cheltuielilor în vederea asigurării echilibrului
bugetar şi a introducerii noii clasificaţii bugetare privind cheltuielile, care a permis delimitarea
clară a acestora. Aceeaşi tendinţă au urmat toate cheltuielile sistemului bugetar, astfel încât, în
ultimii 5, ani ponderea cheltuielilor bugetului de stat în PIB a constituit, în medie, 12,9%,
ponderea cheltuielilor bugetelor locale - 9,5% şi ponderea cheltuielilor bugetului asigurărilor de
stat – 8%. Ponderea cheltuielilor extrabugetare a cunoscut o creştere constantă de la 1,1% în
1997 la 2,7% în 2003.
Compoziţia cheltuielilor bugetare, mărimea fiecărei grupe sau subgrupe de cheltuieli
prevăzute oferă informaţii despre asumarea de către stat a rolului ce îi revine, în momentul
respectiv. În plus, analiza în dinamică a structurii şi volumului cheltuielilor bugetare oferă
posibilitatea elucidării cauzelor de utilizare ineficientă a resurselor financiare publice,
influenţelor negative pe care le determină insuficienţa resurselor într-un sector sau altul, precum
şi a identificării unor noi metodologii de optimizare a cheltuielilor publice.
Evoluţia cheltuielilor bugetului consolidat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat este
strâns legată de nivelul de dezvoltare al economiei şi de politica promovată de către autorităţile
de stat. Astfel, analiza acestor cheltuieli permite stabilirea efectelor repartizării lor ca volum şi

79
Casian A., Petroia A. „Tranziţia: retrospective şi perspective”. Politica bugetar-fiscală. – Chişinău: Ed.
GUNIVAS, 2002. - p. 164.
 84
destinaţie asupra evoluţiei economiei naţionale şi invers. În tabelul 2.2.7 (anexa 11), sunt
prezentate cheltuielile totale ale bugetului consolidat şi cheltuielile bugetului asigurărilor sociale
de stat, precum şi dimensiunea acestora în raport cu produsul intern brut, în perioada 1991-2004.
În acest interval de timp, cheltuielile bugetare ale celor două bugete, în expresie nominală, s-au
multiplicat, în medie, de 735 de ori. O asemenea creştere a fost determinată de inflaţia
înregistrată în anii 1992-1994 şi 1998-1999. De altfel, respectivele cheltuieli, în lei, transformate
în dolari SUA (la cursul de schimb al anului respectiv), au cunoscut o diminuare continuă,
atingând abia în anul 2002 nivelul înregistrat în 1994, respectiv de 405,2 mln. USD.
Analiza volumului cheltuielilor bugetare, în funcţie de nivelul de dezvoltare economico-
socială al statului şi al fiecărei etape în parte, se poate efectua prin raportarea acestora la
produsul intern brut. Ponderea cheltuielilor bugetare în PIB a înregistrat valori cuprinse între
28,03% şi 55,26%. Valoarea medie a acestui indicator de 38,6%, privită în comparaţie cu
valorile medii înregistrate în ţările dezvoltate, cuprinse între 50%-60%, poate fi considerată
normală pentru o ţară aflată în procesul continuu de transformări şi restructurări. Însă, privită în
comparaţie cu evoluţia PIB faţă de anul 1991 (figura 2.1, anexa 6), se pot observa următoarele:
- în prima etapă, 1991-1993 se înregistrează scăderea ponderii cheltuielilor bugetare în PIB
până la nivelul cel mai mic de 28,03%, concomitent cu declinul volumului PIB cu 30%;
- urmează o perioadă de creştere continuă a ponderii cheltuielilor bugetare până la nivelul cel
mai ridicat de 55,26%, înregistrat în 1997, concomitent cu scăderea PIB, al cărui nivel a ajuns la
45,4%, faţă de 1991;
- anii 1997-2002 se caracterizează prin scăderea ponderii cheltuielilor bugetare de la 43,18%
în 1998 la 29,94% în 2001, iar în perioada următoare, până în 2004, stabilindu-se la nivelul
mediu de 30%, în timp ce PIB (după atingerea nivelului de 40,9% în 1999) începe o evoluţie de
creştere moderată.
În concluzie, deşi s-a promovat o politică de largă angajare a statului în acoperirea
cheltuielilor publice, datorită tendinţei de degradare a potenţialului economic (a PIB-lui de care
a dispus), au fost alocate sume cu mult mai mici decât cele posibile. De asemenea, evoluţia
descrescătoare, din ultimii ani, a ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut
demonstrează ineficienţa sistemului financiar public şi a mecanismului de redistribuire a
resurselor financiare axate pe sisteme de susţinere socială extensivă.
Caracterul social al politicii financiare în domeniul cheltuielilor bugetare în Republica
Moldova a fost proclamat de fiecare guvern. Orientarea resurselor financiare ale statului spre
principalele obiective se poate observa urmărind în dinamică structura principalelor categorii de
cheltuieli ale bugetului consolidat, prezentate în tabelul 2.2.8 (anexa 12). Astfel, cheltuielile
 85
pentru acţiuni social-culturale deţin o pondere semnificativă pe întreaga durată analizată şi
constituie, în medie, 50,3%.
Cheltuielile pentru acţiuni economice, după o scădere cu peste 30%, de la 39,3% în 1991
la 7,7% în 1994, s-au stabilit la nivelul de 8% din totalul cheltuielilor bugetului consolidat.
Cheltuielile pentru activitatea economică externă nu au înregistrat modificări semnificative decât
în prima parte a perioadei analizate, majorându-se de la 0,2% în 1992 la 4,7% în 1995, după care
ponderea lor urmează o evoluţie de creştere lentă de la 1% la 1,8% în 2001.
Ponderea cheltuielilor pentru asigurarea apărării ţării, a ordinii publice şi a securităţii
naţionale urmează o evoluţie crescătoare, atingând, în ultimii ani, proporţii semnificative – în
2002, a constituit 20,2% din totalul cheltuielilor bugetului consolidat, comparativ cu perioada
1991-1995, când ponderea lor, în medie, a constituit 8%. Cheltuielile cu investiţii capitale deţin o
pondere nesemnificativă, variind, în 2000, de la 4,1% din totalul cheltuielilor bugetului
consolidat la 8% în 2004. În ceea ce priveşte ponderea altor cheltuieli, modificarea lor a fost
determinată, în primul rând, de variaţiile cheltuielilor privind deservirea datoriei de stat.
Mărimile maxime ale acestor cheltuieli au fost înregistrate în anii 1999-2001, deţinând o pondere
medie de 22,4% din totalul cheltuielilor.
Repartizarea resurselor financiare pe diferite domenii ale acţiunilor social-culturale este
redată în figura 2.6.
%

70
,6
58

60
,5
,8

51
50

,1
50
,9
,6

,6

,7

45
,5

,4

44
44

44
,1

,5

43
43

43
43

42

,6
38

38

40

31,3 ,7 ,4
32,6
27 ,3
30 29,4 ,6 ,2 27 27
3,4 3,5 26 26
,9 3 3 ,9
,4 30 26
20 28 27
,2 24,4 24 24
,8 24,5
,5 22,6 22,5
23 21,8 22,5

10

6,3 6 3 3,5
0 3,8
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
ani
învăţământ ocrot irea sănăt ăţii asist enţă socială

Figura 2.6 Dinamica principalelor categorii de cheltuieli sociale în totalul

cheltuielilor social-culturale ale bugetului consolidat, în anii 1991-2004
Sursa: Realizată în baza datelor Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova, anii 1992-2005.

Astfel, cheltuielile destinate sistemului de învăţământ deţin cea mai mare pondere pe
întreaga durată analizată şi constituie circa 45,4%. Ponderea cheltuielilor pentru ocrotirea
sănătăţii înregistrează mărimi constante şi variază în jurul nivelului de 27,7%. În ceea ce priveşte
 86
cheltuielile pentru asigurarea şi susţinerea socială, creşterea bruscă a ponderii acestora de la
3,8% în anul 1996 la 22,6% în anul 1997, se explică prin intrarea în vigoare a noii Clasificaţii
bugetare şi repartizarea (detalierea) cheltuielilor pe articole în conformitate cu aceasta.
Ponderea semnificativă a cheltuielilor pentru acţiuni social-culturale creează impresia că
cel puţin învăţământul, sănătatea şi securitatea socială sunt susţinute, în mare măsură, de către
stat. În realitate, mutaţiile produse în structura acestor cheltuieli ascund o serie de carenţe. Datele
figurii 2.7 arată că învăţământului i-au fost alocate, din fonduri publice, sume echivalente cu
4,5%-10,2% din PIB. În medie, au fost alocate 6,9% din PIB, ceea ce situează ţara noastră pe
primele locuri dintre ţările aflate în tranziţie. Însă, situaţia reală existentă în acest sector arată
insuficienţa resurselor financiare, exprimată în restanţele la plata salariilor, asigurarea cu
materiale didactice, condiţiile antisanitare, imposibilitatea efectuării reparaţiilor capitale etc., în
special, în învăţământul preşcolar şi mediu.
%

12
10,2

9,9

10
8,8
7,8

7,4

8
7,0
6,7

6,0
5,8
5,6

5,5
6

5,4

5,4
6
5,1

4,7

4,5
5

5
4,3
4,0
3,8

3,8

3,8

3,8
3,7

3,6

3,4
4
2,8

2,8
2,7

2,7

2,7
3

3
2
0,8

0,8

0,7
0,6
0,5

0
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
învăţămînt ocrotirea sănătăţii asistenţa socială

Figura 2.7 Ponderea principalelor categorii de cheltuieli pentru acţiuni sociale în

PIB, în anii 1991-2004
Sursa: Realizată în baza datelor Ministerului Finanţelor al R. Moldova, anii 1992-2005.
Ocrotirea sănătăţii constituie un alt domeniu de interes major pentru societatea noastră,
care a rămas fără acoperire în activitatea practică. Sumele cheltuite pentru sănătate, în perioada
analizată, au reprezentat între 2,8% şi 6,7% din PIB, însă transformând aceste sume ca medie pe
un locuitor, avem: 2 lei/locuitor în 1993; 140 lei/locuitor în 1996 şi 147 lei/locuitor în 2001 şi
aproximativ 240 lei/locuitor în 2004. În alte ţări aflate în tranziţie, sumele alocate se cifrează la
câteva sute de dolari, iar în cele dezvoltate variază în jurul la 2000 de dolari pe un locuitor.
Trebuie menţionat că planificarea şi repartizarea sumelor în aceste sfere au fost efectuate
pornind de la datele anului precedent (deşi era evidentă insuficienţa şi ineficienţa lor), fără
urmărirea unor reforme, programe de susţinere sau de dezvoltare a lor. Elaborarea şi realizarea
 87
Strategiei de consolidare a gestiunii finanţelor publice şi introducerea, începând din 2002, a
Cadrului de Cheltuieli pe Termen Mediu pentru anii 2003-2005, precum şi instituirea prin
Hotărîrea Guvernului nr.1711 din 27 decembrie 2002 „Cu privire la elaborarea Cadrului de
Cheltuieli pe Termen Mediu pentru anii 2004-2006” nu au condus la schimbări în structura,
dinamica şi eficienţa acestor cheltuieli.
În practica Republicii Moldova, s-a definitivat o legitate şi anume: în condiţiile
existenţei permanente a unei incertitudini politice, guvernele nu au fost în măsură să efectueze
reforma cheltuielilor publice (avându-se în vedere impactul social al acestora). În asemenea
condiţii, au fost utilizate cele mai uşoare modalităţi de acoperirea a necesarului de finanţare:
impozitul inflaţionist, împrumuturi interne şi externe.
În cazul unor economii aflate în recesiune, cu probleme structurale de fond (un
dezechilibru net în raportul dintre capitalul circulant şi capitalul fix din economie, existenţa unor
ramuri sau întreprinderi aflate, în mod clar, în afara pieţei), care trebuie să facă faţă unor aspecte
aparent contradictorii, pe de o parte, insuficienţa relativă a resurselor financiare din economie,
iar pe de altă parte, mentalitatea socială axată pe existenţă unor sisteme de protecţie extensivă,
problematica dimensionării deficitelor bugetare şi datoriei publice este foarte acută şi se
încadrează într-o arie de opţiuni bugetare deosebit de restrânsă.
Acumularea datoriei publice poate fi justificată în condiţiile realizării reformelor
structurale ale anumitor sfere finanţate din buget şi substituie, doar pe termen scurt, amânarea
reformei sistemului fiscal şi a restructurării părţii de cheltuieli publice. Revenind la concluziile
autorilor din primul capitol, rezultă că politica în sfera cheltuielilor efectuate în ţara noastră s-a
axat pe stabilizarea sau echilibrarea bugetară pe termen scurt privind eliminarea fluctuaţiilor
ciclice. În Republica Moldova, majoritatea sumelor împrumutate din exterior nu au căpătat
destinaţii specificate şi controlabile şi, în cele mai multe cazuri, au fost utilizate pentru
acoperirea deficitului bugetar sau consumului curent. De aceea, eforturile privind stabilizarea
macroeconomică şi restructurarea economiei nu au creat premise pentru echilibrarea pe termen
lung a finanţelor publice.
În structura cheltuielilor bugetului consolidat, un loc important îl ocupă cheltuielile
privind deservirea datoriei de stat. Angajarea împrumuturilor interne şi externe pentru acoperirea
deficitului bugetar, precum şi pentru rambursarea la scadenţă a împrumuturilor şi efectuării altor
finanţări din buget, destinate în special consumului, au condus la creşterea îndatorării guvernului
(tabelul 2.2.9). Povara datoriei publice, îmbrăcând forma dobânzilor, comisioanelor şi a altor
cheltuieli finanţate de la buget, a cunoscut o evoluţie accelerată. Astfel, ponderea cheltuielilor cu
deservirea acestor datorii în totalul cheltuielilor bugetului consolidat, crescând de la 3,8% în
1993 la 24,8% în 1999, atingând cel mai înalt nivel.
 88
Tabelul 2.2.9.
Evoluţia cheltuielilor privind deservirea datoriei de stat
şi ponderea acestora în cheltuielile totale ale bugetului consolidat
Indicatorii 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Deservirea datoriei de stat
interne 18,2 54,4 172,6 132,4 212,5 244,7 438,3 584,4 344,7 141,4 322,5 398,9 193,2
Deservirea datoriei de stat
externe 1,2 2,9 92,6 110,8 164,5 176,5 440,6 436,2 452,5 344,8 257 373,8 277,3
Total cheltuieli cu
deservirea datoriei
de stat 19,4 57,3 265,2 243,2 377 421,2 866,9 1020,6 797,2 486,3 579,5 772,7 470,5
Ponderea cheltuielilor cu
deservirea datoriilor în
cheltuielile bugetului
consolidat 3,8 3,3 11,1 8,6 10,4 13,9 24,8 24 18,4 9,4 9,4 10,4 5,2
Sursa: În baza datelor Ministerului Finanţelor şi a Băncii Naţionale a Republicii Moldova.

Creşterea de la an la an a acestor cheltuieli se datorează, în primul rând, gradului de

îndatorare internă şi externă a statului. Nevoia imperioasă de resurse financiar-valutare, resimţită
în condiţiile prăbuşirii industriei, construcţiilor, comerţului, agriculturii şi ale scăderii drastice a
produsului intern brut, a condus la apelarea, în mod frecvent, la contractarea împrumuturilor de
stat. În întreaga perioadă analizată, datoria publică efectivă a provenit, în proporţie covârşitoare,
din împrumuturile externe şi numai într-o mică măsură de la cele interne (tabelul 2.2.10, anexa
13). Datele tabelului reflectă dinamica în valoarea absolută a datoriei de stat interne şi, respectiv,
celei externe, care prezintă un proces de multiplicare de 245 de ori a datoriei în monedă naţională
şi de 48 de ori în dolari SUA.
În timp ce ponderea datoriei de stat interne în PIB oscilează între valorile 4,7% şi 17,2%,
înregistrând în ultimii trei ani o mărime constantă de 12,4%, ponderea datoriei de stat externe a
constituit minimum 25% în PIB în 1994 şi maximum 60,6% în 2000. Această structură este
specifică ţărilor în curs de dezvoltare, care nu dispun de o piaţă proprie de capital, capabilă să
finanţeze atât nevoile sectorului privat, cât pe cele ale sectorului public. În general, pentru anul
2000, au fost specifice şi alte circumstanţe extrem de grave, determinate de criza guvernamentală
acută din noiembrie-decembrie 1999 şi tensiunile sociale din primăvara anului 2000, iar refuzul
Parlamentului de a adopta legile privind privatizarea întreprinderilor strategice de vinificaţie şi
tutungerie a condus la blocarea relaţiilor cu Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi
alte organisme financiare internaţionale, cât şi la pericolul default-ului.
Din cele prezentate, rezultă concluzia principală – angajarea bugetelor viitoare în
rambursarea dobânzilor şi comisioanelor la datoria publică. O asemenea situaţie va avea
implicaţii negative în viitor atât asupra structurii cheltuielilor bugetare, diminuându-se alocările
bugetare pentru sfera economică şi socială, cât şi asupra poverii fiscale, în sensul creşterii
acesteia. Principalele instrumente utilizate în contractarea împrumuturilor pe piaţa internă sunt
 89
hârtiile de valoare de stat şi împrumuturile de la Banca Naţională a Moldovei. La situaţia din 31
decembrie 2004, datoria de stat internă a constituit 3714,1 mln.lei, dintre care:
- împrumuturile acordate de Banca Naţională a Moldovei (BNM) - 2338,0 mln.lei;
- hârtiile de valoare de stat (HVS) – 1376,1 mln. lei.
În cadrul Uniunii Europene, se consideră acceptabilă situaţia unui stat membru al cărui
datorie publică nu depăşeşte 60% în raport cu PIB. Or, în Moldova, acest plafon a fost depăşit în
1999 şi 2000, când ponderea datoriei publice în PIB a înregistrat valori de 72,6%, respectiv
73,2%. În măsura în care autorităţile publice tind, în continuare, spre contractarea unor noi
împrumuturi externe pentru finanţarea consumului curent, fără existenţa unor programe viabile
de investiţii, situaţia va rămâne critică.
Credem că, în perioada imediat următoare, politica statului privind datoria externă
trebuie orientată spre micşorarea ponderii acesteia, deoarece costurile mari vor influenţa negativ
dezvoltarea economică viitoare, iar în cazul angajării unor noi capitaluri este necesară urmărirea,
în primul rând, a eficienţei economice atât în ce priveşte costul lor, cât mai ales valorificarea sau
rentabilitatea activităţii în care sunt plasate. Totodată, comparând obligaţiile de plată curente cu
capacitatea economiei moldoveneşti de a genera venituri interne şi de a obţine rezerve valutare
din exporturi, putem conchide că presiunea datoriei externe nu va mai putea fi suportată încă
mult timp de un buget auster.
Moldova, alături de Argentina, Gabon, Indonezia, Madagascar şi Nauru, a fost calificată
de către agenţiile internaţionale de evaluare financiară drept ţară ce se află, deocamdată, în
incapacitate tehnică de plată. Această situaţie a survenit, în mare parte, ca urmare a incapacităţii
guvernului de a rambursa cele 75 mln. de dolari şi a dobânzii aferente acesteia la
euroobligaţiunile ajunse în scadenţă în iunie 2002. Conform indicatorilor macroeconomici,
pentru anul 2002, raportul datoriei externe globale la PIB a rămas la nivelul anului 2001 de
aproximativ 82%, în timp ce datoria pe cap de locuitor s-a majorat cu 8,5%, faţă de anul
precedent, constituind 369,0 USD.80 În practică, aceasta înseamnă micşorarea posibilităţilor
pentru împrumuturi noi din străinătate şi scumpirea lor considerabilă. Realitatea este că o
asemenea situaţie nu va stimula nici contractarea împrumuturilor în condiţii favorabile, nici
investiţii în economia republicii.
Efectele evoluţiei macroeconomice, în perioada ultimilor ani, s-au reflectat direct
proporţional în structura cheltuielilor bugetului consolidat, astfel încât nivelul ponderat al
cheltuielilor domeniului social-cultural în volumul total al cheltuielilor s-a diminuat de la 55,4%,
în anul 1997 (1964,3 mln.lei) până la 42,5% (1460,6 mln.lei) în anul 1999, în timp ce serviciul
datoriei de stat s-a majorat de la 10,4% în anul 1997 până la 24,8% în anul 1999.

80
Raportul BNM pe anul 2002.- p.25.
 90
Povara crescândă a datoriei de stat a necesitat abordarea unei politici de constrângeri şi
controlul strict asupra cheltuielilor bugetare. Datele tabelelor 2.2.1 (anexa 7) şi 2.2.6 (anexa 10)
reflectă că, din anul 1997, asistăm la scăderea continuă a volumului veniturilor şi cheltuielilor
bugetului consolidat. Structura iraţională a cheltuielilor publice poate fi explicată nu numai prin
refuzul guvernului de a efectua reforme fundamentale în sfera social-culturală, ci şi prin blocarea
anuală a cheltuielilor reale în raport cu cele planificate. Mărimea reală şi destinaţia sumelor
blocate sunt determinate de influenţele politice ale diferitelor grupe de interese. Prin urmare, se
ajunge la un echilibru al intereselor ce se caracterizează printr-o structură iraţională a
cheltuielilor şi care conduce la micşorarea ponderii cheltuielilor social-culturale, confirmând
absenţa proceselor reale ale restructurării economiei naţionale. Totodată, Guvernul, urmărind
reducerea deficitului bugetar prin micşorarea drastică a cheltuielilor, a omis alte posibilităţi care
ar avea un impact benefic asupra echilibrării sistemului financiar public pe termen lung.
În practica economică, constrângerile bugetare, existente în cadrul fiecărei economii în
tranziţie (limitarea deficitului bugetar ca parte a programelor de macrostabilizare), au condus la
apariţia unor fenomene derivate grave, determinate de menţinerea opţiunii pentru consum şi
neaplicarea unor programe de fond, de ajustare structurală, verticală şi orizontală, vizând
eliminarea din organismul economic a componentelor producătoare de valoare adăugată
negativă.
În opinia autorilor, pentru stabilizarea financiară a sistemului bugetar şi a ieşirii din criză
este necesară perfecţionarea structurii atât în ceea ce priveşte veniturile bugetare, cât mai ales
cheltuielile publice şi creşterea eficienţei lor. Definirea priorităţilor strategice, ca bază de plecare
în structurarea cheltuielilor publice pe capitole şi obiective, este foarte importantă prin prisma
asumării caracterului limitat al resurselor disponibile în economie şi, implicit, a veniturilor
statului. În acest context, credem că structura cheltuielilor publice, care s-a format până în
prezent, nu este capabilă să asigure nici condiţiile necesare creşterii economice, nici menţinerea
stabilităţii social-politice. Pe lângă măsurile previzionate în Cadrul de Cheltuieli pe Termen
Mediu şi în Strategia de consolidare a gestiunii finanţelor publice, în condiţiile menţinerii unei
structuri statale mult mai încărcate decât structura statului optimal, după părerea autorilor,
este necesară realizarea următoarelor obiective:
a) stabilirea unui nivel minim obligatoriu al cheltuielilor curente, determinând mărimea
abaterilor cu specificarea condiţiilor de depăşire a limitelor;
b) elaborarea etapelor reformei structurale a sistemului bugetar;
c) elaborarea unui plan naţional de echilibrare verticală a sistemului bugetar prin revizuirea
mecanismului transferurilor sociale;
 91
d) realizarea potenţialului economico-productiv, racordat la o reţea de drumuri şi alte
facilităţi slab dezvoltate pe care numai statul le poate finanţa;
e) efectuarea unor lucrări publice importante, începute şi nefinalizate, cu repercusiuni
benefice asupra viitorului ţării (dezvoltarea infrastructurii, creşterea gradului de ocupare a forţei de
muncă) şi finanţarea lor prin intermediul unor programe evaluate după criterii de eficienţă;
f) crearea premiselor pentru un sector privat în structurare care necesită un mecanism de
stimulare clar şi stabil.
În continuare, pornind de la opţiunea fundamentală şi restricţiile enunţate, autorii
consideră ca imperios necesară realizarea unei noi construcţii bugetare, inclusiv dimensiunea
deficitului şi a datoriei publice, în baza următoarelor principii:
1) avantajul pe care îl deţine opţiunea privată, liber exprimată pentru investiţii în cadrul
demarării şi susţinerii unor procese de dezvoltare economică echilibrată. Chiar dacă, într-o primă
etapă, efectul direct al acestor măsuri va conduce la scăderea veniturilor statului, efectul indirect
şi de perspectivă va avea un impact benefic asupra bugetului de stat;
2) dimensionarea cheltuielilor publice şi structurarea acestora pe obiective în funcţie de
efectul economic multiplicator cu renunţarea implicită la toate acele categorii de cheltuieli, care
conduc la transferul de resurse dinspre investiţie spre consum;
3) dimensionarea cheltuielilor publice în funcţie de priorităţile unei economii de piaţă
funcţionale şi de potenţialul economico-financiar.
După cum se observă, la baza acestor principii stau criteriile de eficienţă şi de optimizare,
fapt ce va permite integrarea mai rapidă în politica de consolidare a sistemului finanţelor publice
în vederea echilibrării financiare a acestuia. În acest sens, devine necesară evaluarea impactului
principalelor componente ale sistemului bugetar asupra echilibrului financiar public în vederea
delimitării şi perfecţionării sectorului public.

2.3. Determinarea şi evaluarea nivelului principalelor componente ale echilibrului /

dezechilibrului financiar al sistemului bugetar din Republica Moldova

Dimensiunea echilibrului / dezechilibrului financiar public este relevantă, în primul rând,

ca indicator al consecinţelor măsurilor de politică fiscală şi bugetară. Însă, există o multitudine
de consecinţe, pe care decidenţii trebuie să le aprecieze astfel, încât necesităţile diverse de
evaluare să reflecte dacă măsurarea dezechilibrului financiar public este sau nu corectă. De aici,
a rezultat necesitatea existenţei mai multor modalităţi alternative de măsurare, fiecare
reprezentând un anumit grad de adecvare în raport cu nevoile de evaluare. Esenţa problemei
 92
teoretice privind măsurarea dezechilibrului financiar public constă în determinarea cât mai
exactă a mărimii excesului cererii sectorului public.
Problemele enunţate în paragrafele precedente, rezultate din intercondiţionarea
fenomenelor economice şi implicaţiile diferiţilor factori, denotă că, în prezent sistemul bugetar şi
bugetarea, în special, joacă un rol pasiv, rezumându-se, în mare parte, la înregistrarea
operaţiunilor statului din cadrul economiei. Bugetarea sectorului public poate avea efecte
benefice în dezvoltarea economică prin atribuirea unor funcţii, precum sunt: stimularea activităţii
economice, ţinând seama de interesele diferiţilor participanţi; reformarea unor sectoare sau
ramuri; optimizarea procesului bugetar; monitorizarea şi perfecţionarea procesului decizional
privind intervenţia operativă. Pentru a deveni un astfel de instrument funcţional, este necesară o
reevaluare a mecanismelor interne ale sistemului bugetar în vederea asigurării flexibilităţii şi a
optimizării structurii principalelor componente.
În literatura de specialitate, echilibrarea sistemului bugetar este reflectată sub trei aspecte
şi anume:
1) ca problemă a echilibrării structurale generale, avându-se în vedere echilibrarea
resurselor financiare ale sistemului bugetar cu necesităţile sau cheltuielile acestui sistem;
2) ca problemă a echilibrării verticale, care se referă la echilibrul în repartizarea veniturilor
între verigile sistemului bugetar;
3) ca problemă a echilibrării orizontale, care are în vedere corespondenţa (suficienţa)
veniturilor unităţilor teritoriale formate în cadrul sistemului bugetar şi al cheltuielilor lor.
În ceea ce priveşte primul aspect, echilibrarea structurală a sistemului bugetar, există o
necesitate impusă de teoria economică, iar problema realizării acesteia în practică rămâne
nesoluţionată. Astfel, apare necesitatea analizei dezechilibrului structural, care persistă în
economiile mai multor ţări. În contextul cercetării date, prezintă interes determinarea limitelor
acestui echilibru.
În cadrul paragrafului precedent, printre principalele concluzii s-a menţionat faptul că, în
temeiul legislaţiei în vigoare, elementele sistemului bugetar sunt administrate de diferite organe
publice şi, actualmente, nu sunt consolidate în procesul examinării şi aprobării acestora. În
practică, acest neajuns se traduce fie prin amplificarea, fie prin restrângerea mărimii echilibrului
sau dezechilibrului financiar public, care conduce la o anumită întârziere în dinamica soldului
global. Ponderea soldului global al bugetului public naţional în PIB, privit în dinamică,
comparativ cu ponderea deficitului bugetului consolidat, reflectată în figura 2.8. şi construită în
baza datelor din tabelul 2.1.2 (anexa 7) şi tabelul 2.3.1. (anexa 14), arată că în perioadele de criză
deficitul global se intensifică din punct de vedere al mărimii, cât şi al persistenţei în timp.
 93
2

0
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
-2

-4

-6

-8

-10

-12
Excedentul/deficitul bugetului public naţional Excedentul /deficitul bugetului consolidat

Figura 2.8 Dinamica excedentului (deficitului) bugetului public naţional

şi a bugetului consolidat în raport cu PIB, în anii 1991-2005
Sursa: Întocmită de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova.

În perioada 1991-1993, asistăm la o dinamica negativă a dezechilibrului bugetului public

naţional, însă mai puţin bruscă, comparativ cu cea a bugetului consolidat. În perioada imediat
următoare, până în anul 2000, mărimea deficitul bugetului public naţional înregistrează valori
negative mai mari: în 1994, este de 5,3%, faţă de 4,7%; în 1997 - 10,2%, faţă de 7,5%. Iar, în
ultimii ani, perioada considerată excedentară pentru bugetul consolidat, dinamica soldului global
reflectă prezenţa unor elemente destabilizatoare, ceea ce lasă amprentă asupra întregului
mecanism de bugetare. În acest context, după părerea autorilor, consolidarea principalelor verigi
ale sistemului bugetar, promovată în prezent prin Strategia de Consolidare a Gestionării
Finanţelor Publice, constituie un element de bază şi doar primul pas al reformei sectorului
public, având un impact direct şi indirect asupra nivelului de creştere economică şi reducere a
sărăciei. Credem că, pentru perioada imediat următoare, se impune elaborarea unui set de măsuri
privind perfecţionarea metodologiei de planificare a elementelor componente ale întregului
sistem bugetar în cadrul mecanismului de consolidare a finanţelor publice.
Egalitatea dintre veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar este, deseori, teoretică, ceea
ce în practica economică poate apărea în mod accidental. În realitate, diferenţa dintre cele două
părţi ale bugetului are la bază câteva situaţii:
a) existenţa inegalităţii iniţiale, se are în vedere deficitul (excedentul) bugetar în punctul 0,
având aceeaşi tendinţă în dinamică;
b) existenţa egalităţii iniţiale în punctul 0, însă în dinamică are loc neconcordanţa dintre
ritmul de creştere al veniturilor şi al cheltuielilor sistemului bugetar;
c) existenţa unei situaţii mixte, combinate, atunci când neconcordanţa dintre volumul
veniturilor şi cheltuielilor bugetare, în punctul iniţial, devine tot mai crescândă în dinamică.
 94
Din cele trei situaţii prezentate, cel mai frecvent întâlnită şi specifică pentru Republica
Moldova, este situaţia mixtă. Veniturile bugetare şi necesităţile sistemului bugetar nu se egalează
în punctul iniţial, mai mult, există o diferenţă semnificativă în ritmul creşterii lor, adică o
dinamică dezechilibrată. Dimensionarea dezechilibrului financiar public poate fi realizată prin
diverse metode, care se grupează astfel:
• clasice, respectiv pentru dimensionarea deficitului convenţional;
• moderne, care permit dimensionarea deficitului curent, deficitului bugetului public
naţional, deficitului ce măsoară contribuţia diferitelor tranzacţii guvernamentale la cererea
agregată, deficitului intern, deficitului extern, deficitului conjunctural, deficitului structural,
deficitului ajustat ciclic, deficitului primar, deficitului operaţional, deficitului cvasifiscal,
deficitului virtual şi deficitului geamăn.81
Determinarea mărimii dezechilibrului financiar se face în funcţie de veniturile şi
cheltuielile bugetare ce se iau în considerare. În general, literatura economică de specialitate
defineşte dezechilibrul structural ca neconcordanţa dintre veniturile bugetare şi cheltuielile
primare. De asemenea, se presupune că volumul cheltuielilor primare este determinat atât de
ansamblul legilor şi actelor normative ce reflectă obligaţiile guvernului, cât şi de eficienţa
privind finanţarea serviciilor publice. În fiecare moment, diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile
statului poate fi interpretată prin analiza statică sau dinamică (tabelul 2.3.2)
Tabelul 2.3.2.
Dinamica soldului bugetar primar şi ponderea indicatorilor bugetari în PIB,
în anii 1997-2005
Indicatorii 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Venituri totale ale Bugetului

Public Naţional, mln.lei 3550 3560 3946 5280 5923 7432,2 9430,1 11407,6 14694,9

Ponderea în PIB, % 39,8 39 32 33 31,1 32,9 34,1 35,6 39,9

Cheltuieli bugetare
primare, mln.lei 3998 3384 3445 4531 4970 7242,4 8567,8 10483,3 13466,7
Ponderea în PIB, % 44,8 37,1 28 28,3 26,1 32,1 31 32,7 36,6
Excedentul (deficitul)
primar, mln.lei -448 176 501 749 953 189,8 862,3 924,3 1228,2
Ponderea în PIB, % -5 1,9 4 4,6 5 0,8 3,1 2,9 3,3
Sursa: Calculat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova.
Datele tabelului reflectă faptul că volumul veniturilor colectate la nivelul sistemului
bugetar acoperă necesităţile de fonduri primare legate de cheltuielile statului. Astfel, observăm
că, în prima etapă, 1997-2001, se înregistrează o diminuare constantă a volumului veniturilor de
la 39,8% la 31,1% în PIB, concomitent cu reducerea cheltuielilor primare de la 44,8% la 26% în
PIB, fapt ce a determinat creşterea, de la an la an, a excedentului primar până la 5% în PIB în

81
Câmpeanu E. “Politici moderne privind echilibrul financiar public”. – Bucureşti: Ed. Universitară, 2005. - p. 24.
 95
2001. Este evident impactul sistematizării relaţiilor bugetare, dar şi o restrângere a activităţii
guvernamentale şi impunerea de constrângeri în vederea eliminării deficitului bugetar.
Cea de-a doua etapă, perioada 2001-2004, poate fi caracterizată de o stabilitate relativă la
nivelul veniturilor de 34% în PIB şi al cheltuielilor primare în proporţie de 32% în PIB,
urmărindu-se acoperirea cheltuielilor primare şi obţinerea excedentului bugetar în mărime medie
de 2% în PIB. Practic, se dovedesc concluziile autorilor, conform cărora fiecare buget este
prognozat şi executat în baza datelor bugetelor din anii precedenţi, ca mărime şi pondere în PIB,
fără complicaţii sau intervenţia mai activă a statului în dezvoltarea ţării.
Din punct de vedere al practicii macroeconomice, asistăm la o politică unilaterală de
corectare a dezechilibrului, care presupune egalarea veniturilor şi a cheltuielilor în punctul
„zero” (iniţial). Pentru Republica Moldova, o asemenea măsură s-a realizat prin efectuarea
cheltuielilor în limitele veniturilor real încasate.
În acest sens, prezintă interes determinarea deficitului fiscal primar, care ia în calcul
veniturile fiscale obţinute din însumarea veniturilor, de la încasarea impozitelor şi taxelor şi din
contribuţiile la asigurările sociale, inclusiv contribuţia la fondul de asigurări obligatorii de
asistenţă medicală din ultimii 2 ani, comparându-se cu volumul total al cheltuielilor primare la
nivelul bugetului public naţional. Astfel, determinarea deficitului fiscal şi dinamica acestuia în
perioada 1997-2004 sunt reflectate în tabelul 2.3.3.
Tabelul 2.3.3.
Dinamica deficitului fiscal primar la nivelul bugetului public naţional,
în anii 1997-2005
Indicatorii 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Venituri de natură fiscală,
mln.lei 3222 3287,5 3432,2 4583,2 5157 5783,7 7529,8 9658, 12052,9
Ponderea în PIB, % 36,1 36,0 27,8 28,6 27,1 25,6 27,2 30,2 32,8
Cheltuieli primare, mln.lei 3998 3384 3445 4531 4970 7242,4 8567,8 10483,3 13466,7
Ponderea în PIB, % 44,8 37,1 28 28,3 26,1 32,1 31 32,7 36,6
Deficitul /excedentul fiscal
primar, mln.lei -776 -96,5 -12,8 52,2 187 -1458,7 -1038 -825,3 -1414,7
Ponderea în PIB, % -8,7 -1,05 -0,1 0,3 0,98 -6,5 -3,7 -2,5 -3,8
Sursa: Calculat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova.
Datele din tabel reflectă o evoluţie descrescătoare a încasărilor de natură fiscală, ca
pondere în PIB de la 36,1% în 1997 la 25,6% în 2002, care, concomitent cu reducerea
cheltuielilor bugetare primare, a condus la înregistrarea excedentului fiscal primar nesemnificativ
în anii 2000 şi 2001. Un deficit de 6,5%, ca pondere în produsul intern brut, a fost înregistrat în
anul 2002, determinat de trendul descrescător al încasărilor fiscale, în raport cu creşterea bruscă
cu 6% din PIB a cheltuielilor primare. Încasările fiscale acoperă aproape integral cheltuielile
bugetare primare, de aceea, analiza deficitului primar trebuie să ocupe un loc important în cadrul
elaborării politicii bugetar-fiscale, în vederea asigurării echilibrului financiar public.
 96
În ceea ce priveşte aspectul dinamic, sistemul bugetar poate fi considerat echilibrat atunci
când creşterea anuală a veniturilor bugetare corespunde ritmului de creştere a cheltuielilor
primare. În acest sens, sunt utilizaţi indicatorii elasticităţii veniturilor şi a cheltuielilor publice.82
Coeficientul elasticităţii veniturilor publice se determină după formula:
V1 − V 0
ev = V 0 PIB1 − PIB0
, (2.1)
PIB0
unde: ev reprezintă coeficientul elasticităţii veniturilor bugetare;
V0, V1 – suma veniturilor bugetare colectate în anul de bază, respectiv în anul curent;
PIB0, PIB1 – produsul intern brut în anul de bază, respectiv în anul curent.
Coeficientul elasticităţii veniturilor exprimă modificarea volumului încasărilor bugetare
la modificarea PIB în perioada de referinţă. Valoarea supraunitară a coeficientului indică
devansarea creşterii PIB de către creşterea volumului veniturilor bugetare. Mărimea subunitară
reflectă micşorarea volumului încasărilor în raport cu modificarea PIB.
Coeficientul elasticităţii cheltuielilor publice se determină după formula:
Ch1 − Ch0
ech = Ch0 PIB1 − PIB0
, (2.2)
PIB0
unde: ech exprimă coeficientul elasticităţii tuturor cheltuielilor bugetare primare;
Ch0, Ch1 – cheltuielile publice realizate în anul de bază, respectiv în anul curent.
Coeficientul elasticităţii cheltuielilor publice exprimă reacţia cheltuielilor publice la
modificarea produsului intern brut. Mărimea supraunitară a coeficientului reflectă tendinţa de
utilizare, într-o proporţie mai mare, a PIB pentru finanţarea cheltuielilor publice. În cazul valorii
subunitare a coeficientului de elasticitate, semnificaţia este de restrângere a proporţiei
cheltuielilor publice în PIB.
Ca urmare, pentru asigurarea echilibrului sistemului bugetar cele două elasticităţi (ev şi

ech) trebuie să fie egale. Pentru Republica Moldova, determinarea coeficienţilor de elasticitate a
veniturilor şi cheltuielilor publice este reflectată în tabelele 2.3.4 şi 2.3.5 (anexa 15).
Confruntarea celor doi indicatori sau determinarea nivelului componenţei dinamice a
dezechilibrului poate fi măsurată prin diferenţa indicatorilor elasticităţii veniturilor şi
cheltuielilor bugetare, realizată în tabelul 2.3.6. Datele din tabel prezintă o situaţie de echilibru
doar în anul 1998, când ritmul descreşterii veniturilor a corespuns ritmului de descreştere a
cheltuielilor publice. În perioada 1999-2002, ritmul de creştere a volumului încasărilor fiscale a

82
Moşteanu T. „Finanţe publice”. - Bucureşti: Editura Tribuna Economică, 2002. - p.61, 105.
 97
fost aproximativ la nivelul creşterii PIB. În ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor publice, se
înregistrează mai întâi restrângerea proporţiei acestora în PIB, coeficientul ajungând la 0,1
puncte în 2001, urmând apoi un salt brusc în ritmul creşterii, care a determinat deficitul
componentei dinamice în anii 2002-2004.
Tabelul 2.3.6.
Evoluţia componentei dinamice a echilibrului /dezechilibrului financiar
la nivelul bugetului public naţional, în anii 1997-2004
Indicatorii 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Elasticitatea ev medie a veniturilor de
natură fiscală 2,6 -6,9 1,1 1,1 0,8 1 0,9 0,7
Elasticitatea ech medie a cheltuielilor
fără deservirea datoriei de stat 2,1 -6,9 0,3 0,7 0,1 2,4 1,5 1
Excedentul / deficitul bugetar primar
(componenta dinamică) 0,5 0 0,8 0,4 0,7 -1,4 -0,6 -0,3
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova.
După părerea autorilor, această evoluţie nefavorabilă din ultimii 3 ani, confirmă
rezultatele analizei tabelului 2.3.3, unde, în aceeaşi perioadă, se înregistrează deficitul fiscal,
reflectând existenţa unor probleme de fond în cadrul sistemului fiscal, cât şi ineficienţa utilizării
resurselor bugetare.
Totodată, trebuie să menţionăm că valabilitatea acestor evaluări poate fi considerată de
bază, atunci când volumul şi ritmul de creştere a cheltuielilor sunt determinate de obligaţiile
bugetare şi nu de volumul veniturilor încasate. Dacă constrângerile bugetare sunt foarte
restrictive, astfel, încât poate fi eliminată chiar şi o anumită parte din cheltuielile publice minim
necesare, atunci ritmul creşterii cheltuielilor va fi determinat, în mod unilateral, de ritmul
creşterii veniturilor. Pe de altă parte, întotdeauna există acel minim necesar al cheltuielilor
bugetare, care trebuie să fie realizat (finanţat), indiferent de volumul veniturilor colectate.
Având în vedere cele expuse, dezechilibrul sistemului bugetar poate fi privit prin prisma
a două situaţii şi anume:
a) cheltuielile sunt determinate de obligaţiile statului privind finanţarea serviciilor publice;
b) cheltuielile se efectuează la un nivel minim admis, fără posibilitatea micşorării acestora,
chiar dacă se înregistrează o scădere a veniturilor încasate.
Din situaţiile evidenţiate mai sus, rezultă complexitatea situaţiei intermediare existente
în ţara noastră, atunci când volumul cheltuielilor publice se determină exclusiv în funcţie de
veniturile obţinute. Deci, în opinia autorilor, se impune depistarea tuturor elementelor cu
influenţă negativă, elaborarea şi aplicarea măsurilor operative de corecţie.
Problematica dezechilibrului structural poate fi completată prin includerea în analiză a
componentei – cheltuieli de deservire a datoriei (curente) de stat. Astfel, veniturile bugetare
anuale asigură finanţarea nu numai a cheltuielilor primare bugetare, ci şi a cheltuielilor privind
deservirea curentă a datoriei de stat. În această situaţie, asigurarea echilibrului primar trebuie să
 98
fie în funcţie de 2 variabile: cheltuielile pentru deservirea datoriei de stat şi raportul între datoria
de stat şi PIB (tabelul 2.1.2., anexa 7).
Din datele prezentate, rezultă că la nivelul bugetului public naţional deficitul operaţional
este mai mare, fiind determinat de nivelul cheltuielilor privind achitarea curentă a datoriei de
stat. Astfel, prin comparaţia cu datele tabelului 2.3.2, se observă că deficitul primar a fost
înregistrat doar în anul 1997, reprezentând 5% din PIB; în timp ce deficitul operaţional a oscilat
între mărimile de -9,8% şi -1,3% în PIB pe întreaga perioadă 1997-2000. Având în vedere
mărimea datoriei de stat externe şi a celei interne în creştere, excedentele nesemnificative din
ultimii ani nu vor putea ajusta situaţia dată.
Analizând componenta dinamică a echilibrului operaţional, prezentată în tabel 2.3.7, se
observă oscilaţii haotice, în perioada 1997-2001, ale ambilor indicatori ai elasticităţii. În 2002,
se înregistrează o creştere bruscă şi semnificativă a elasticităţii cheltuielilor de la -0,06 în 2001 la
1,9 puncte, concomitent cu creşterea, în mărime mai mică, a elasticităţii veniturilor de la 0,6
puncte la 0,9 puncte. Însă, constrângerile bugetare au determinat dinamica descrescătoare a
elasticităţii veniturilor şi a cheltuielilor în ultimii trei ani, menţinându-se un deficit bugetar
operaţional la un nivel mediu de -0,7 puncte. Este evident faptul că cheltuielile privind
deservirea datoriei de stat influenţează mărimea dezechilibrului sistemului bugetar, iar veniturile
mobilizate la nivelul acestui sistem nu pot acoperi deficitul total de resurse înregistrat.
Tabelul 2.3.7.
Evoluţia componentei dinamice a echilibrului /dezechilibrului operaţional
la nivelul bugetului public naţional, în anii 1997-2004
Indicatorii 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Elasticitatea ev medie a veniturilor
publice totale 3,3 -6,9 1 1 0,6 0,9 0,8 0,5
Elasticitatea ech medie a cheltuielilor
cu deservirea datoriei de stat 2,4 -5,2 0,7 0,7 -0,06 1,9 1,4 1,2
Excedentul / deficitul bugetar
operaţional (componenta dinamică) 0,9 -1,7 0,3 0,3 0,66 -0,9 -0,6 -0,7
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova.
În final, poate fi evidenţiată şi o a treia posibilitate de analiză a echilibrului bugetar. În
situaţia existenţei unui excedent bugetar general, considerat stabil, echilibrarea întregului sistem
bugetar poate fi evaluată ţinând seamă de datoria de stat generală. În acest caz, ritmul de creştere
a veniturilor bugetare trebuie să corespundă ritmului de creştere a cheltuielilor bugetare generale
şi a sumelor destinate stingerii datoriei. După părerea autorilor, în cazul Republicii Moldova, o
asemenea echilibrare este încă departe de a fi realizată, iar analiza datoriei de stat efectuată, în
paragraful precedent, în baza tabelului 2.2.10 (anexa 13), reflectă creşterea continuă a datoriei de
stat interne şi a ponderii impunătoare a mărimii datoriei de stat externe.
 99
Prin urmare, putem evidenţia următoarele tehnici de evaluare a echilibrului structural
relativ al sistemului bugetar:
- echilibrarea statică a cheltuielilor primare şi a veniturilor bugetare;
- echilibrarea dinamică a cheltuielilor primare şi a veniturilor bugetare;
- echilibrarea statică, respectiv dinamică a veniturilor şi a cheltuielilor bugetare generale
(primare şi a cheltuielilor pentru deservirea datoriei de stat);
- echilibrarea cheltuielilor generale, inclusiv a sumelor destinate stingerii datoriei de stat
generale cu veniturile bugetare.
Acordarea unui loc special metodelor de echilibrare a sistemului bugetar este determinată
de practicile sale metodologice. Necesitatea diferenţierii elementelor componente a
dezechilibrului structural general în cadrul analizei este determinată de posibilitatea elaborării
unor măsuri concrete privind echilibrarea sistemului. În funcţie de cauza apariţiei abaterilor în
componenta analizată, pot fi întreprinse şi măsurile optime de corectare. De altfel, fiecare
componentă al dezechilibrului structural presupune stabilirea şi utilizarea unui instrument
specific pentru eliminarea neconcordanţei. Evident că implementarea unor măsuri de corectare
necorespunzătoare caracterului sau cauzei ce a declanşat discrepanţa va conduce la agravarea
situaţiei. De exemplu, încercarea de corectare a componentei dinamice a dezechilibrului
structural printr-o simplă egalare a cheltuielilor bugetare la volumul încasărilor (cazul politicii
bugetare actuale promovate în Republica Moldova), poate avea efecte pozitive doar pe o
perioada scurtă şi cu condiţia ca mărimile prognozate ale indicatorilor respectivi să corespundă
celor realizate.
În opinia autorilor, analiza echilibrului structural al sistemului bugetar din Republica
Moldova a scos în evidenţă probleme de fond legate de componenta dinamică a cheltuielilor
publice, iar soluţionarea acesteia poate fi realizată concentrând atenţia asupra determinării rolului
bugetului în economie, astfel, încât dezechilibrele determinate de creşterea cheltuielilor să fie
justificate prin eficienţa pe termen lung a acestora. Totodată, credem că rămân valabile două
probleme majore, legate de echilibrul financiar public structural, şi anume: delimitarea mărimii
sectorului public în ţara noastră şi implementare a bugetului pe programe.
În ceea ce priveşte problema echilibrării verticale, care se referă la echilibrul în
repartizarea veniturilor între verigile sistemului bugetar, aceasta constituie una din preocupările
prioritare ale teoriei şi practicii bugetare contemporane. Echilibrul vertical al sistemului bugetar
constituie unul din obiectivele majore ale politicii generale de echilibrare bugetară, având drept
scop determinarea rolului şi sferei de cuprindere a fiecărei verigi, precum şi redistribuirea
fondurilor limitate în funcţie de priorităţi. Încercarea permanentă de optimizare a structurii
sistemului bugetar derivă din influenţa acesteia asupra utilizării cheltuielilor publice. În ţara
 100
noastră, verigile sistemului bugetar sunt reprezentate de bugetul de stat, bugetele locale, bugetul
fondului asigurărilor sociale de stat, fondurile extrabugetare şi, mai recent, de bugetul fondului
asigurărilor medicale obligatorii. O astfel de structurare a sistemului presupune anumite relaţii de
interdependenţă şi de corelare, cât şi delimitarea concretă a activităţilor şi obligaţiilor fiecărei
verigi, în scopul mobilizării şi repartizării fondurilor financiare publice.
Echilibrarea verticală presupune asigurarea echilibrului fiecărei verigi componente. Una
din problemele legate de politica bugetară, menţionată în paragraful trei al primului capitol, este
cea a existenţei incertitudinii efectelor de redistribuire, în sensul că eficienţa redistribuirii
verticale a veniturilor este incertă, deoarece rezultatul efectiv este insuficient cunoscut. Bugetul
de stat constituie principala verigă a sistemului bugetar din Republica Moldova, importanţa
căruia derivă din scopurile urmărite în elaborarea şi realizarea lui şi definite în art. 14 al Legii
privind sistemul bugetar şi procesul bugetar nr. 847-XIII din 24 mai 1996. Astfel, scopurile
bugetului de stat se referă la: implementarea strategiilor şi obiectivelor economice, sociale şi de
altă natură ale guvernului; formarea fondurilor băneşti necesare pentru finanţarea acţiunilor
guvernului; asigurarea echilibrului bugetar necesar menţinerii unei situaţii macroeconomice
stabile; asigurarea administrării efective, calitative şi responsabile a finanţelor aflate la dispoziţia
guvernului; expunerea în mod explicit a strategiilor şi obiectivelor guvernului, care vor fi
realizate de buget. Evoluţia indicatorilor bugetului de stat este prezentată în tabelul 2.3.8.
Tabelul 2.3.8.
Dinamica excedentului /deficitului bugetului de stat al Republicii Moldova
în anii 1997-2005
Indicatori
1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Veniturile bugetului de
stat, total 2118,3 2023,8 2291,7 3134,2 2905,3 3371,2 4571,7 5613,4 7951,9
în veniturile
publice totale 54 56,8 58,1 59,3 49 47 48,4 49,2 54
Ponderea
(%) în PIB 23,7 22,2 19,4 19,6 15,3 14,9 16,5 17,5 21,6
Cheltuielile bugetului de
stat, total 2725,3 2322,0 2853,1 3363,5 2937,6 3555,6 4255,0 5411,9 6954
în cheltuieli
Ponderea publice totale 61,1 59,2 66,2 60,7 51 46,5 46,5 48,1 50
(%) în PIB 30,5 25,5 23,2 21,0 15,4 15,8 15,4 16,9 19
Cheltuielile bugetului de
stat (fără transferuri
totale) 1640 1767,8 2282,8 2553,5 2259,1 2461,2 3045 3773,1 4332
în cheltuieli
Ponderea publice totale 36,8 45,1 53 46 39 32,1 33,3 33,5 31,1
(%) în PIB 18,3 19,4 18,5 15,9 12 10,9 11 11,8 11,8
Excedentul /deficitul
bugetar în PIB -6,8 -3,3 -3,8 -1,4 -0,1 -0,9 1,1 0,6 2,7
Excedentul /deficitul
bugetar (fără transferuri)
în PIB 5,4 2,8 0,9 3,8 3,5 2,3 5,5 5,7 9,8
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova.
În primul rând, trebuie subliniată ponderea semnificativă a resurselor financiare
concentrate la nivelul acestui buget, în medie, de 50 % din totalul veniturilor publice şi 18% în
 101
PIB, care corespunde scopurilor propuse şi permite realizarea acestora. În al doilea rând,
volumul cheltuielilor bugetului de stat reprezintă circa 55% din cheltuielile bugetului public
naţional sau 20% în PIB şi depinde de elementele componente, determinând deficitul bugetului
de stat în anii 1997-2002. În al treilea rând, datele tabelului reflectă ponderea importantă a
transferurilor de la bugetul de stat, care, în perioada analizată, au constituit 20%-40% din
volumul total al acestui buget. Dacă nu se ia în considerare mărimea transferurilor, soldul
bugetului de stat a fost excedentar în fiecare an. În al patrulea rând, se observă că excedentul
bugetar înregistrat în ultimii ani se datorează atât scăderii ponderii cheltuielilor în PIB, cât şi
creşterii constante a veniturilor bugetului de stat.
O altă verigă a sistemului bugetar, care constituie partea integrantă a bugetului
consolidat, se referă la bugetele locale. Importanţa bugetelor locale derivă din funcţia principală
a acestora şi anume: realizarea măsurilor pentru satisfacerea necesităţilor social-economice şi
culturale ale populaţiei şi pentru dezvoltarea teritoriului din subordine. Prin Legea privind
sistemul şi procesul bugetar al Republicii Moldova (art. 50), bugetele locale nu pot avea deficit
bugetar cu excepţia unor situaţii determinate de aceeaşi lege.
Tabelul 2.3.9.
Dinamica excedentului /deficitului bugetelor locale din Republica Moldova
în anii 1997-2005
Indicatori
1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Veniturile bugetelor locale, mil.
lei 1255,7 1173,4 1024,0 1429,6 1797,5 2437 2907,4 2942 3785,
în veniturile
Ponderea (%) publice totale 35, 33 26 27 30 32,7 30,6 25,7 25,7
în PIB 14,1 12,9 8,3 8,9 9,4 10,8 10,5 9,19 10,3
Din totalul veniturilor bugetelor
locale:
- veniturile bugetelor locale
proprii 823,4 696,3 707,9 954,1 1419,4 1713,2 2083,6 1935,9 2137,5

- transferuri de la bugetul de stat 432,3 477,1 316,1 475,5 378 723,8 822,7 865,9 1465,6
în veniturile
Ponderea totale ale
transferurilor bugetelor locale 34,4 40,6 30,8 33,2 21 29,7 28,3 29,4 38,7
(%) în PIB 4,8 5,2 2,6 3 3 3 3 2,7 4
Cheltuielile bugetelor locale, mil.
lei 1403,7 1114,4 960,2 1388 1767,7 2359,7 2788,6 2924,2 3782
în cheltuielile
Ponderea (%) publice totale 31,5 28,4 22,2 25 30 31 30,3 26 27,1
în PIB 15,7 12,2 7,8 8,7 9,3 10,5 10,2 9,14 10,3
Excedentul bugetelor locale în
PIB, % -1,6 0,7 0,5 0,2 0,1 0,3 0,4 0,05 0
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova.
În practică, acest lucru este destul de dificil de efectuat, iar ca modalitate de echilibrare a
bugetelor locale legislaţia prevede transferurile. Importanţa transferurilor bugetare derivă dintr-o
dublă semnificaţie a acestora, uneori contradictorie şi anume: pe de o parte, există necesitatea
obiectivă de susţinere a unor unităţi teritoriale, care nu pot, prin performanţele sale economice,
să-şi acopere cheltuielile şi, pe de altă parte, aceasta creează unele inconveniente unităţilor
 102
puternice din punct de vedere economic, cât şi realizarea insuficientă a potenţialului economic al
administraţiilor nevoiaşe.
În ceea ce priveşte soldul acestor bugete, cât şi participarea transferurilor de la bugetul de
stat în finanţarea lor, situaţia este prezentată în tabelul 2.3.9. Ponderea veniturilor bugetelor
locale în volumul total al veniturilor publice este destul de importantă, variind între 26% şi 35%,
respectiv circa 10,5% din PIB, însă partea semnificativă a acestora de 31,8% este asigurată de
transferurile bugetului de stat. O asemenea susţinere a unităţilor administrativ-teritoriale este
prevăzută de legislaţia în vigoare, dar rămâne sub semnul întrebării problematica descentralizării
şi a autonomiei acestei verigi. În ultimii ani, se observă restrângerea proporţiei acestei verigi în
totalul sectorului public. Cheltuielile bugetelor locale se înscriu în limita veniturilor previzionate
şi a transferurilor obţinute de la bugetul de stat, constituind 27,9 % din volumul total al
cheltuielilor publice sau 10,4% în PIB. În opinia autorilor, se impune reevaluarea potenţialului
economic al fiecărei unităţi administrativ-teritoriale şi echilibrarea lor prin intermediul modelului
de optimizare a fluxurilor financiare, ce va fi prezentat în cadrul cercetării date.
O altă verigă a sistemului financiar public este bugetul asigurărilor sociale de stat, care
prin reformele promovate în ultimii ani capătă o importanţă tot mai crescândă, atât financiar, cât,
mai ales, prin impactul economico-financiar asupra întregii societăţi. Dinamica indicatorilor
financiari ce caracterizează situaţia la nivelul acestei verigi este prezentată în tabelul 2.3.10.
Tabelul 2.3.10.
Dinamica excedentului / deficitului bugetului asigurărilor sociale de stat
al Republicii Moldova, în anii 1997-2005
Indicatori
1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Veniturile bugetului asigurărilor
sociale de stat, mln. lei 1323,2 920,5 907,9 1343,5 1604,3 2015,1 2365,5 2947,9 3690
în veniturile publice
Ponderea totale 37,3 25,8 23 25 27 27 25,1 25,8 25,1
(%) în PIB 14,8 10,1 7,3 8,3 8,4 8,9 8,5 9,2 10
Veniturile bugetului asigurărilor
sociale de stat fără transferuri, mln.l 729 779,5 781,2 1005,2 1299,2 1643,8 1978,2 2492,5 2972,2
Ponderea lor în totalul veniturilor
bugetului public naţional 19,8 20,4 18,1 16,6 20 22 21 22 20,2

Transferuri de la bugetul de stat, 305,5 136,9 124,8 334,5 300,5 371,4 387,3 455,3 717,8
Ponderea în veniturile totale
transferurilor BASS 23,1 14,8 13,7 24,9 18,7 18,4 16,4 15,4 19,4
(%) în PIB 3,4 1,5 1 2,1 1,6 1,6 1,4 1,4 1,9
Cheltuielile bugetului asigurărilor
sociale de stat, mln. lei 1317,3 911,9 888,6 1342,4 1373,3 1847,6 2173,8 2768,9 3691,7
Ponderea în cheltuielile publice
(%) totale 29,5 23,3 20,6 24,2 23,8 24,1 23,7 24,6 26,5
în PIB 14,7 9,9 7,2 8,3 7,2 8,2 7,8 8,6 10
Excedentul BASS în PIB, (%) 0,1 0,2 0,1 0 1,2 0,7 0,7 0,6 -0,004
Sursa: Elaborat în baza datelor Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova.
Având o menire specială în cadrul sistemului financiar, cât şi la nivelul economiei,
veniturile acestui buget deţin o pondere medie de 8% în produsul intern brut şi de 25% în
 103
veniturile publice globale. Însă, şi în cazul bugetului asigurărilor de stat, transferurile asigură
aproximativ 18% din nevoile financiare. Datele prezentate în tabel arată că cheltuielile se înscriu
în limitele veniturilor, înregistrându-se soldul excedentar pe întreaga perioadă analizată.
Totodată, observăm o tendinţă de scădere, de la an la an, a principalelor componente,
determinate de schimbările legislative intervenite în sistemul asigurărilor. Mecanismul
transferurilor sociale este în continuă perfecţionare, iar problemele prezente sunt de ordin
metodologic, tehnic şi organizaţional. O altă problemă, care influenţează acest buget în mod
direct, este legată de cetăţenii Republicii Moldova ce activează în străinătate, care fără a plăti
cotizaţii rămân în afara sistemului de asigurări. În acest context, credem că este necesară
evaluarea experienţei ţărilor dezvoltate şi, în special, a comunităţii Europene, care ar permite
implementarea unui sistem flexibil.
O pondere tot mai crescândă, în cadrul resurselor financiare publice, revine fondurilor
extrabugetare. După cum a fost menţionat, procesul de debugetizare în cadrul sistemului bugetar
capătă proporţii importante. Destinaţiile acestor fonduri sunt diferite, însă, la nivelul bugetului
public naţional, se asigură acoperirea nevoilor de resurse financiare, permiţând echilibrarea
întregului sistem. Dinamica principalelor componente ale fondurilor extrabugetare este
prezentată în tabelul 2.3.11. Astfel, ponderea veniturilor extrabugetare a atins, în anul 2003,
mărimea de 10% din volumul resurselor financiare publice, în timp ce cheltuielile lor din ultimii
3 ani se situează la nivelul de 7,9% din totalul cheltuielilor bugetului public naţional.
Tabelul 2.3.11
Dinamica excedentului fondurilor şi mijloacelor extrabugetare (speciale)
în anii 1997-2005
Indicatorii 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Total venituri extrabugetare, mln.
lei 122,40 131 202,6 315,8 417,3 777,2 794,9 1040,3 1191,1
Ponderea în veniturile totale ale
bugetului public naţional, % 3,4 3,2 5,1 6 7,0 9,0 8,4 9,1 8,1
Ponderea în PIB, % 1,3 1,4 1,6 1,9 2,1 3,4 2,8 3,2 3,2
Cheltuielile totale extrabugetare,
mln. lei 95 114,9 176,4 274,9 377,6 589,1 715,5 852,3 1023,5
Ponderea în cheltuielile bugetului
public naţional, mln. lei 2,1 2,9 4 4,9 6,5 7,7 7,8 7,6 7,3
Ponderea în PIB, % 1,06 1,25 1,4 1,7 1,9 2,6 2,6 2,6 2,8
Ponderea excedentului fondurilor
extrabugetare în PIB, % 0,24 0,15 0,2 0,2 0,2 0,8 0,3 0,6 0,5
Sursa: Calculat în baza datelor Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova.
Analiza datelor din acest tabel reflectă un trend crescător al participării fondurilor
extrabugetare la redistribuirea produsului intern brut, care, în ultimii trei ani, se situează la
nivelul mediu de 3,0% din PIB. Deficitul bugetar al acestei verigi este interzis prin lege, astfel
încât soldul pozitiv înregistrat în perioada analizată creşte odată cu ponderea veniturilor
extrabugetare. De-a lungul timpului mecanismul formării şi monitorizării acestor fonduri a
suferit o serie de modificări. Pentru perioada 1997-1999, fondurile bugetare au fost incluse în
 104
resursele extrabugetare, iar resursele extrabugetare ale instituţiilor finanţate de bugetele locale au
fost incluse în bugetele locale. În anii 2000-2004, mijloacele şi fondurile extrabugetare sunt
excluse din bugete şi monitorizate separat, asigurând transparenţa în urmărirea veniturilor şi
cheltuielilor acestor fonduri. Cu toate acestea, au fost înregistrate o serie de erori în cuantificarea
şi urmărirea mijloacelor extrabugetare şi speciale a instituţiilor publice. Modificările legislative
din 2005 privind includerea mijloacelor şi fondurilor speciale în componenţa bugetului de stat
permit realizarea unor aprecieri globale, mai exacte în ceea ce priveşte sistemul finanţelor
publice, însă nu pot fi benefice din punct de vedere al transparenţei informaţiilor, cât şi al
monitorizării eficiente asupra cheltuielilor din aceste fonduri.
Din analizele efectuate privind echilibrarea verticală a sistemului bugetar, se observă
importanţa acordată şi ponderea însemnată a transferurilor interbugetare. În cadrul bugetelor
locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi, în ultimii ani, fondurilor asigurărilor medicale
obligatorii, transferurile deţin un loc special în asigurarea finanţării acestor bugete. În realitate, o
asemenea evoluţie reflectă deformarea structurală a sistemului bugetar, distribuirea iraţională a
resurselor, cât şi ineficienţa mecanismelor de redistribuire a potenţialului financiar. Intensitatea
acestui proces determină consecinţe nefaste la nivelul sistemului financiar public.
Cu toate că au fost sporite împuternicirile privind autonomia şi managementul financiar,
autonomia autorităţilor publice de nivelul I rămâne până în prezent limitată. Această situaţie se
exprimă prin dependenţa autorităţilor publice locale de nivelul I (sate, comune, oraşe) faţă de
autorităţile publice de nivelul II (raioane, municipii) privind formarea bugetelor proprii, dat fiind
că prin legislaţie nu este stabilită o cotă fixă sau minimă de defalcări de la veniturile generale de
stat pentru bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.
O altă problemă majoră, care caracterizează în prezent relaţiile interbugetare, este
tendinţa autorităţilor publice locale de diferite niveluri de a subestima baza fiscală în scopul
majorării transferurilor de la bugetul de stat. Actualul sistem de transferuri nu dispune de un
mecanism pentru încurajarea efortului fiscal local şi a eficienţei cheltuielilor publice. Ca şi la
nivelul central, procesul de planificare bugetară la nivel local are un şir de deficienţe, dintre care
principalele sunt capacităţile scăzute de elaborare a prognozelor financiare pe termen mediu şi
lipsa fazei de analiză şi planificare strategică, care ar spori nivelul de previzibilitate şi ar evalua
impactul politicilor bugetar-fiscale promovate.
Dezechilibrul vertical, calculat ca indicator financiar, poate fi privit prin prisma includerii
sau excluderii transferurilor şi se calculează conform relaţiei:83
venituri − cheltuieli
Dv = *100%
cheltuieli

83
Văcărel I. „Politici fiscale şi bugetare în România 1990-2000”. – Bucureşti: Expert, 2001. – p. 251.
 105
Rezultatele calculării dezechilibrului vertical pe principalele verigi ale sistemului bugetar
sunt prezentate în tabelul 2.3.12.

Tabelul 2.3.12.
Dezechilibrul vertical al sistemului bugetar al Republicii Moldova
în anii 1997-2005
Anii Inclusiv transferurile Exclusiv transferurile
Bugetul Bugetele Bugetul Bugetul de Bugetele Bugetul asigurărilor
de stat locale asigurărilor stat locale sociale de stat
sociale de
stat
1997 -22,2 -10,5 0,4 29,2 -41,3 -44,6
1998 -12,8 5,3 0,9 14,5 -37,5 -14,5
1999 -19,6 6,6 2,1 0,4 -26,2 -12,1
2000 -6,8 3 0,08 22,7 -31,3 -25,1
2001 -11 1,7 16,8 28,6 -19,7 -5,4
2002 -5,2 3,3 9,1 37 -27,4 -11
2003 7,5 4,3 8,8 50,2 -25,3 -9,0
2004 2,3 0,6 6,5 49 -33,7 -10,0
2005 0,08 0,08 -0,05 82,5 -43,5 -19,5
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor şi Biroului Naţional de Statistică din Republica Moldova.

Valorile negative ale acestui indicator reflectă mărimea netă a deficitului de resurse
necesare efectuării cheltuielilor publice la nivelul fiecărei verigi. Datele tabelului confirmă
ponderea însemnată a deficitelor de resurse ale bugetelor locale şi a bugetului asigurărilor sociale
în volumul total al cheltuielilor acestora, reflectând dezechilibrul financiar pe întreaga perioadă
analizată. Excedentul bugetar este înregistrat de către aceste două bugete doar în cazul includerii
transferurilor de la bugetul de stat, în timp ce soldul bugetului de stat (inclusiv transferurile)
înregistrează excedent doar în anii 2003-2005. Totodată, în ultimii doi ani, tendinţa centralizării
resurselor financiare publice înregistrează proporţii semnificative, excedentul constituind 50,2%
în anul 2003, 49% în anul 2004 şi 82,5% în anul 2005 în cheltuielile bugetului de stat, exclusiv
transferurile. Insuficienţa resurselor proprii în volumul total al cheltuielilor bugetelor locale şi
bugetului asigurărilor sociale de stat este din ce în ce mai mare, deficitul constituind, în medie,
31,8% la nivelul bugetelor locale şi 17% din cheltuielile BASS. O asemenea evoluţie în structura
verticală a sistemului bugetar evidenţiază o centralizare excesivă a resurselor publice la nivelul
central, cât şi necesitatea elaborării şi implementării unei concepţii unice privind relaţiile
interbugetare.
Analizele efectuate în cadrul lucrării evidenţiază ponderea însemnată a transferurilor, care
în perioada 1997-2005, constituie, în medie, 31% din veniturile bugetelor locale şi 18% din
bugetul asigurărilor sociale de stat. În viziunea autorilor, o politica eficientă în redistribuirea
resurselor financiare implică interesul organelor locale în creşterea potenţialului economic,
respectiv determinarea transferurilor privite prin prisma eficienţei şi a echilibrării întregului
sistem. Practic, este o problemă legată de determinarea transferurilor privite prin prisma
 106
eficienţei şi a echilibrării orizontale a întregului sistem bugetar. În acest sens, principalele
aspecte ce trebuie analizate se referă la funcţia de stimulare, stabilitatea relaţiilor interbugetare,
promovarea politicii bugetare de către autorităţile locale. După părerea autorilor, transferurile
trebuie să devină un instrument uzual şi eficient al macrobugetării în vederea asigurării
echilibrului financiar public, atât prin implicarea lor în mecanismul circulaţiei fluxurilor
financiare, cât şi prin optimizarea relaţiilor interbugetare.
Diferenţierea efectuată în analiza elementelor componente ale echilibrului structural şi
vertical al sistemului bugetar scoate în evidenţă o serie de carenţe care necesită implementarea
unor măsuri de corectare şi perfecţionare. Considerăm că aceste măsuri trebuie orientate în
următoarele direcţii principalele:
- coordonarea elaborării prognozelor macroeconomice prin crearea unui macromodel
operaţional integrat, care poate fi utilizat în toate autorităţile participante la proces;
- monitorizarea şi controlul resurselor financiare ale bugetului public naţional;
- determinarea metodologiei de elaborare a bugetului de stat şi a bugetelor locale;
- stabilirea unor noi metode de calcul al transferurilor către bugetele locale, care ar răspunde
atât scopului de nivelare bugetară, cât şi funcţiei de stimulare a autonomiei financiare;
- crearea unui spaţiu unic informaţional al procesului bugetar atât la nivel central, cât şi
local, care va permite monitorizarea tuturor proceselor, consolidarea sistemului de gestionare a
finanţelor publice, precum şi sporirea securităţii informaţionale;
- perfecţionarea calităţii prognozelor fluxurilor de intrări de numerar la nivelul verigilor
sistemului bugetar, printr-o planificare realistă, în strânsă coordonare cu serviciile conexe.
Considerăm că problema modelării şi reglării relaţiilor interbugetare este una din cele
mai stringente în contextul consolidării gestiunii finanţelor publice. Ţinând cont de concluziile
prezentate, premisele cercetării date se vor axa pe constituirea relaţiilor de legătură ale
echilibrului financiar public cu sistemul conturilor naţionale; elaborarea unui model matematic
privind circuitul fluxurilor financiare din sistemul bugetar; formularea propunerilor vizând
perfecţionarea mecanismului transferurilor şi echilibrarea financiară a sectorului public.
 107
Capitolul III. TEHNICI DE MACROBUGETARE ŞI DIRECŢII DE ACŢIUNE ÎN
VEDEREA ASIGURĂRII ECHILIBRULUI FINANCIAR PUBLIC
„Viaţa normală nu este atât de diferită de procesul gândirii
ştiinţifice. Ipotezele sunt emise şi testate; ele se pot dovedi
valabile un timp, până la un punct în care lucrurile nu se mai
potrivesc. Atunci suntem nevoiţi să reajustăm, să regândim şi
să reformulăm ideile noastre, înţelegerea noastră şi teoriile
noastre într-un cadru mai larg sau diferit.”84
Giani O., Walter R. S

3.1. Proiectarea echilibrului financiar public prin prisma metodologiei Sistemului

Conturilor Naţionale

Proiectarea şi implementarea politicii bugetare, componentă a politicii economice, se

poate realiza într-un cadru formal, oferit de conturile naţionale şi ţinând cont de avuţia naţională
globală şi contabilizarea naţională a fluxurilor economice. În acest sens, focalizarea abordării
pe sectorul public reclamă necesitatea constituirii unui bilanţ adecvat, cuprinzător al
sectorului, evidenţierii fluxurilor financiare corespunzătoare ale acestuia, care să reflecte
modificarea valorii nete reale a sectorului şi să permită compararea cu bilanţul convenţional al
sectorului public şi cu fluxurile de fonduri.
Sistemul Conturilor Naţionale constituie principala metodă de analiză şi evidenţă a
economiei naţionale, prin care se realizează o prezentare cantitativă, agregată, completă şi
coerentă a relaţiilor din economie. Acest sistem de măsurare a rezultatelor macroeconomice
urmăreşte: ierarhizarea proceselor economice şi măsurarea rezultatelor prin indicatori sintetici,
obţinute prin îmbinarea funcţiilor de culegere, sistematizare şi ordonare a datelor economice cu
cele de analiză şi decizie la nivel micro- şi macroeconomic. Ca sistem de evidenţă
macroeconomică, el îndeplineşte următoarele funcţii:
a) instrument de evidenţă statistică prin care se sintetizează, sistematizează şi se coordonează
datele economice; datele ce sunt furnizate asigură constituirea indicatorilor macroeconomici la
diferite nivele de agregare, formarea imaginii de ansamblu asupra economiei;
b) instrument de cunoaştere şi analiză economică pe perioada anterioară. Pe această bază, se
urmăresc trei aspecte: creşterea economică, echilibrul economic, financiar şi valutar; eficienţa
economică;
c) instrument de fundamentare a deciziilor privind dezvoltarea economică.
Totodată, una din trăsăturile definitorii ale echilibrului financiar general se referă la
evaluarea elementelor funcţionale privind volumul resurselor financiare mobilizate pe plan
naţional (cererea internă, formarea brută de capital, regimul amortizării a mijloacelor fixe etc.) şi

84
Orio G., Walter R. S. „Limitele certitudinii”. - Bucureşti: Edimpress-Camro, 1996. - p. 292.
 108
necesităţile de resurse financiare (volumul investiţiilor, volumul producţiei şi serviciilor, viteza
de rotaţie a fondurilor, programe de cercetare-dezvoltare, obiective social-culturale etc.). De
aceea, urmărirea echilibrului financiar public, concomitent cu cel al întregii economii, prin
prisma Sistemului Conturilor Naţionale, oferă posibilitatea cuantificării fluxurilor băneşti atât
pentru componentele instituţionale ale economiei, pe ansamblul economiei privită ca un sistem
unitar, cât şi pentru celelalte entităţi externe.
În conformitate cu Hotărârea Guvernului privind programul de stat de trecere a
Republicii Moldova la sistemul internaţional de contabilitate şi statistică, nr.710 din 23.09.94,
Sistemul Conturilor Naţionale prevede două tipuri de clasificare a unităţilor economice: pe
ramuri şi pe sectoare.85 Gruparea pe ramuri permite evaluarea proceselor de producţie,
distribuire şi consum al produselor, bunurilor sau serviciilor, a balanţelor de resurse şi de
utilizare a acestora, contribuţia fiecărei ramuri la crearea PIB. Gruparea unităţilor instituţionale
conform sectoarelor economice evidenţiază fluxurile veniturilor şi cheltuielilor, starea activelor
şi pasivelor financiare. Astfel, conturile pe sectoare asigură datele necesare pentru analiza
proceselor economice, sociale şi a calităţii vieţii, precum şi a rolului fiecărui sector în crearea şi
utilizarea produsului intern brut.
Însă, în decursul deceniului nouă, a predominat principiul ramural de divizare a statisticii,
fapt condiţionat, în primul rând, de sistemul centralizat de gospodărire. Prin Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova nr.305 din 14 aprilie 1999 privind Concepţia de reformare a
sistemului statistic naţional, în anii 1999-2002, se impune o nouă viziune a statisticii, iar scopul
principal al reformării îl constituie crearea unui sistem informaţional statistic adecvat economiei
de piaţă, adică trecerea de la metoda exhaustivă de culegere şi prelucrare a datelor la metode
internaţionale ce ar reflecta mai amplu schimbările social-economice, care se produc în societate,
şi ar asigura cu informaţie veridică guvernul, instituţiile de stat, instituţiile de cercetare, agenţii
economici, opinia publică şi organismele internaţionale.86 În vederea urmăririi fluxurilor de
venituri şi cheltuieli în cadrul circuitului lor intra- şi intersectorial, o serie de indicatori calculaţi
global pe economie naţională ne oferă informaţii pertinente pentru cercetareai date.
Privite în ansamblu, dinamica PIB şi a structurii pe categorii de utilizări (reflectate în
tabelul 3.1.1. anexa 16 şi figura 3.1. anexa 17), confirmă concluziile autorilor privind faptul că în
Republica Moldova se consumă mai mult decât se produce. Astfel, consumul înregistrează un
trend crescător, formarea brută de capital înregistrează valori fluctuante la nivelul mediu de cca
de 24% din PIB, iar exportul net oscilează în funcţie de factorii conjuncturali de natură internă şi

85
Hotărârea Guvernului privind programul de stat de trecere a R. Moldova la sistemul internaţional de contabilitate
şi statistică, nr.710 din 23.09.94 / Monitorul Oficial nr.10 din 27.10.1994.
86
Hotărârea Guvernului R. Moldova nr.305 din 14 aprilie 1999 privind Concepţia de reformare a sistemului statistic
naţional în anii 1999-2002/ Monitorul Oficial nr. 42-44 din 29.04.1999.
 109
externă, reflectând cu claritate momentele de criză economică. Creşterea mărimii absolute a
produsului intern brut şi a formării brute de capital, în 1992-1994, este condiţionată de creşterea
preţurilor şi amploarea fenomenului inflaţionist.
Determinarea PIB poate fi efectuată prin 3 modalităţi, adică după categorii de resurse, de
utilizări şi venituri.87 Determinarea PIB pe categorii de utilizări are la bază consumul final (CF)
al economiei, care însumează totalitatea bunurilor şi serviciilor utilizate pentru nevoile
individuale ale gospodăriilor, precum şi valoarea serviciilor produse de administraţia publică şi
cea privată în folosul colectivităţii sau unor grupuri de gospodării. Structura consumului final şi
dinamica acestuia în perioada analizată (tabelul 3.1.1, anexa 16), reflectă ponderea constantă a
consumului administraţiei private în jurul valorii de 0,64% din PIB, în medie, în perioada 1991-
2004 şi între 0,8-1% în ultimii 5 ani, fără oscilaţii importante. Dublarea consumului final al
gospodăriilor, de la 41,2% în 1992 la 89,3% în 2004, este considerată ca favorabilă în evoluţia
economiei naţionale. În ceea ce priveşte administraţia publică, consumul ei a oscilat în funcţie de
cheltuielile publice totale şi dezechilibrele bugetare înregistrate, astfel ponderi mari sunt
înregistrate în anii 1993, 1995-1998, 2002 situându-se, în medie, 25,7% din PIB.
Dacă se ţine cont de categoriile de resurse la determinarea PIB, atunci se calculează
indicatorul agregat al economiei naţionale valoarea adăugată brută (VAB), care corespunde
producţiei reale de bunuri şi servicii, diminuată cu consumul intermediar. Confruntarea celor
două mărimi ale indicatorilor agregaţi ai economiei Republicii Moldova, şi anume a consumului
final şi valorii adăugate brute, este prezentată în tabelul 3.1.2. Datele din tabel arată că, începând
cu anul 1996, consumul final înregistrează o tendinţă de creştere, depăşind volumul producţiei
reale de bunuri şi servicii pe toată durata analizată, iar diferenţa negativă dintre VAB şi CF
variază între -6,8% în 1996 şi -20,2% în 2004. De aici rezultă că consumul depăşeşte, în mod
constant, producţia economiei naţionale, în medie, cu 15,5% pe toată perioada analizată.
Tabelul 3.1.2
Dinamica principalelor categorii de resurse şi utilizări ale PIB
în perioada 1995-2004
Indicatorii 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Valoarea adăugată brută
(VAB), mln.lei 5744 6825,9 7664,8 7718,7 10998,6 14022,1 16774 19689,3 23523 27352,8
Consumul final total
(CF), mln.lei 5371 7356 8681 9203 11090 16503 19849 23289,3 30450 33831,8
VAB – CF, mln.lei 373,1 -530,1 -1016,2 -1484,3 -91,4 -2480,9 -3075 -3600 -6927 -6479
VAB – CF/PIB
(pondere în PIB, %) 5,7 -6,8 -11,4 -16,3 -0,7 -15,4 -16,2 -16 -25 -20,2
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Anuarului Statistic al Republicii Moldova din anii 2000, 2002, 2004.
Aceeaşi concluzie rezultă din confruntarea cererii şi ofertei agregate din tabelul 3.1.3.
(anexa 17). Datele tabelului arată că oferta internă a economiei naţionale constituie 57%, cealaltă
parte fiind acoperită de importul de produse şi servicii. Cererea internă globală înregistrează

87
Anuarul Statistic al R. Moldova, 2002 / SCN. Principalele definiţii. - p. 235.
 110
mărime medie de 71,2%, în timp ce exportul se situează la nivelul mediu de 28,8% din totalul
cererii globale. Astfel, diferenţa dintre cererea şi oferta internă confirmă rezultatele de mai sus şi
reprezintă 14,5%. Situaţia s-a deteriorat în ultimii 2 ani, când această diferenţă a atins nivelul de
17,9% în 2003 şi 17,3% în 2004. Este evident că producţia economiei naţionale trebuie să se
dezvolte, astfel încât să acopere cererea internă.
Situaţia paradoxală, din punct de vedere teoretic, devine uzuală în practică şi se datorează
creşterii transferurilor băneşti de la cetăţenii Republicii Moldova angajaţi în câmpul muncii în
străinătate. Datele Băncii Mondiale şi ale Fondului Monetar Internaţional arată creşterea
transferurilor băneşti de la muncitori, înregistrată în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare,
începând cu anul 1998. Astfel, în ultimii ani, se acordă o atenţie sporită fluxurilor băneşti
datorate angajării muncitorilor în alte ţări, cât şi efectelor economice ale acestor transferuri pe
plan naţional şi internaţional. În raportul Băncii Mondiale, „Global Development Finance”, pe
anul 2002, la capitolul “Topul ţărilor în curs de dezvoltare după ponderea transferurilor băneşti
în PIB”, locul 7 revine Republicii Moldova, volumul transferurilor constituind 15% din PIB.88
Volumul transferurilor înregistrează o tendinţă crescătoare (figura 3.2), în anul 2004,
constituind peste 25% din PIB. Din ultimele date statistice, aproape 39% din numărul total al
populaţiei economic active este angajată în câmpul muncii din străinătate.
800 30

700
25
600
20
500

400 15

300
10
200
5
100

0 0
1999 2000 2001 2002 2003 2004
transferuri, mil. USD transferuri, % in PIB

Figura 3.2 Volumul transferurilor brute efectuate de moldoveni

Sursa: Raportul BNM pe anul 2004.
Transferurile efectuate din străinătate influenţează direct economia naţională prin
modificarea consumului intern, în sensul creşterii acestuia, cât şi prin investiţii de capital care
sunt direcţionate spre bunuri imobiliare, comerţ şi producţie alimentară. O mare parte din
aceste venituri, în gospodăriile migraţilor, se utilizează pentru consumul curent şi doar 10-12% -
pentru „investiţii în familie” precum: educaţia copiilor, procurarea locuinţelor, pământului şi
finanţarea micului business. Statul nu a fost pregătit să utilizeze raţional aceste fluxuri financiare
şi, până în prezent, nu există un mecanism raţional de acumulare şi direcţionare a acestor

88
“Global Development Finance, Striving for Stability in Development Finance”/ Annual report 2003. - p. 159.
 111
mijloace pentru investire. În acelaşi timp, este evidentă influenţa acestor fluxuri de numerar la
mărimea importului, devalorizarea valutei şi influenţa asupra preţurilor.
Totodată, în opinia autorilor, se impune elaborarea şi realizarea mecanismului de
reglementare a acestor fluxuri de numerar, dar, în special, impactul pe termen lung asupra
economiei naţionale, avem în vedere efectele dezvoltării în baza sumelor primite din exterior.
Calitatea creşterii economice în Moldova se caracterizează prin păstrarea structurii deformate a
economiei, monostructura exportului şi nivelul scăzut de investiţii în capitalul fix. Această
paradigmă a creşterii economice nu poate constitui fundamentul a unei dezvoltări durabile,
necesare pentru reducerea nivelului sărăciei. În acest sens, este necesară trecerea de la modelul
de creştere, bazat pe fluxul de capital transferat din străinătate de muncitorii migranţi, la modelul
de creştere balansată, unde accentul se pune pe creşterea producţiei autohtone, atragerea
investiţiilor, substituirea importului şi majorarea exportului.
Conform datelor Biroului Naţional de Statistică, începând cu anul 1999, se observă o
creştere bruscă a ritmului de majorare a veniturilor disponibile, în comparaţie cu ritmul de
creştere a PIB-ului. Astfel, datele tabelului 3.1.4 (anexa 18) arată că venitul disponibil brut a
crescut de la 13476 mln.lei în 1999 până la 18609 mln.lei în 2000 sau cu 38%. În perioada
imediat următoare, această creştere se menţine astfel: cu 21% mai mare în anul 2001 şi cu 20%
în anul 2002. În anul 2003, s-a înregistrat o nouă creştere importantă cu 30,3% Este de
menţionat că fluxul de mijloace băneşti, până în prezent, a influenţat puţin reducerea sărăciei şi
înlăturarea inegalităţilor sociale.
Analiza situaţiei economice în baza Sistemului Conturilor Naţionale presupune
determinarea anumitor rate specifice, exprimate sub formă de coeficienţi sau procentual, care
caracterizează unele aspecte particulare fie la nivelul unui sector, fie la nivelul economiei
naţionale.89 Pentru aceasta, sunt utilizate datele din tabelul 3.1.4 (anexa 18), iar rezultatele
calculelor sunt prezentate în tabelul 3.1.5. Potrivit datelor din acest tabel, rata valorii adăugate,
care reflectă ponderea valorii adăugate în producţia brută, prezintă o creştere în perioada 1995-
2000, având pondere medie de 39% în producţia brută, iar în ultimii ani, se constată o tendinţă de
descreştere, ceea ce constituie un fenomen negativ.
Excedentul brut de exploatare (EBE) arată suma rămasă din valoarea nou-creată în
procesul de producţie (inclusiv subvenţii), după remunerarea salariilor şi plata impozitelor legate
de producţie (TVA, accize şi taxe vamale). Evoluţia pozitivă a ratei EBE poate fi considerată
benefică, atunci când creşterea se realizează pe seama cheltuielilor cu salarii în urma creşterii
productivităţii muncii şi nu din contul subvenţiilor bugetare. Rata excedentului brut de
exploatare înregistrează un trend crescător pe toată durata analizată, care până în 1998 se

89
Ionaşcu I. „Contabilitate Naţională”. – Bucureşti: Ed. Economică, 1995. - p.75.
 112
majorează cu cote procentuale mici, de la 45,8% în 1995 la 49% în 1998, urmând o creştere
vertiginoasă până la 63%, care a fost determinată, în special, de devalorizarea leului, creşterea
cheltuielilor reale pentru plata salariilor şi a indexărilor efectuate după criza regională din 1998.
Tabelul 3.1.5
Ratele specifice ansamblului economiei naţionale a Republicii Moldova
Indicatorii 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Rata valorii adăugate VAB/PB *100 37,6 38,5 38,6 37,4 39,2 42,3 41,6 40,1 39 38,6
Rata excedentului brut de exploatare
EBE/VAB*100 45,8 47,1 48,3 49 63,7 61,8 57,7 54,6 49,5 50,3
Rata economiei brute EB/EBE*100 45,9 32 25 13,5 34 24 33,3 33,6 39,7 55
Rata investiţiei naţionale
FBCF/PIB*100 16 19,8 19,9 22,1 18,4 15,4 16,7 16,2 18,5 21,7
Rata autofinanţării
EB+TC/FBC*100 74,8 53 43 22,5 37,5 60 72,1 69,7 69,4 89
Rata de economisire a naţiunii
EB/VDB*100 18,3 12,2 9,6 5,3 17,6 11,3 14,3 13,4 13,2 18,6
Rata de consum a naţiunii
CF/VDB*100 81,6 87,7 90,3 94,7 82,3 88,6 85,6 86,6 86,8 81,4
Sursa: Calculat de autor în baza datelor din Conturile Naţionale 1995-2002 din Anuarul Statistic al Republicii
Moldova, 2002 - 2004, prezentate în tabelul 3.1.1 (anexa 16) şi 3.1.4 (anexa 18).

Economiile brute (EB) reflectă partea din venitul disponibil care nu este destinată
consumului final, iar rata economiei brute arată ponderea ei în totalul excedentului brut de
exploatare. Astfel, se observă o tendinţă descrescătoare a acestei rate de la 45,9% în 1995 până la
24% în anul 2000 (neluând în considerare anii 1998 şi 1999), constituind un fenomen negativ,
deoarece micşorează capacitatea de autofinanţare a formării brute de capital, a achiziţionării nete
de terenuri şi active nemateriale sau a suportării altor transferuri, care, conform tabelului 3.1.4
(anexa 18), înregistrează valori negative. De asemenea, această concluzie este confirmată de
evoluţia indicatorului „rata autofinanţării”, care, în aceeaşi perioada, a scăzut de la 74,8% în
1995 la 22,5% în 1998. Trendul crescător din ultimii trei ani şi, în special, din 2004, când
mărimea indicatorului atinge nivelul maxim de 55%, este favorabil pentru dezvoltarea
economiei.
Rata investiţiei naţionale indică ponderea formării brute de capital fix în PIB şi are o
dinamică fluctuantă, în jurul mărimii medii de 18,3%. Importanţa investiţiei naţionale constă în
contribuţia formării brute de capital fix la crearea infrastructurii de producţie şi dezvoltarea
sectorului real al economiei. Dinamica din ultimii trei ani este pozitivă privind formarea unei
baze reale pentru creşterea economică. Totodată, analiza comparativă între diferitele ţări ale
Europei de Est, în ceea ce priveşte ponderea formării de capital fix în PIB, prezentată în tabelul
3.1.6., poate explica şi nivelul diferit al dezvoltării economice a acestora. Datele tabelului arată
că, R. Moldova a înregistrat cel mai scăzut nivel mediu de 18,3%, comparativ cu Slovacia, în
care formarea brută de capital fix a constituit, în medie, de 34,8% în PIB.
 113
Tabelul 3.1.6.
Ponderea medie a formării brute de capital fix în PIB în ţările Europei de Est,
în perioada 1996-2003
Ţara SLOVACIA R. CEHĂ SLOVENIA POLONIA UNGARIA ROMÂNIA MOLDOVA
Mărimea medie a
ponderii formării 34,8 29,4 25 25 24 20 18,7
brute de capital în PIB
Sursa: Transition Report of integration and regional cooperation, European Banc for Reconstruction and
Development, 2003.
Rata de economisire şi rata de consum a naţiunii reflectă ponderea fiecărui indicator
agregat în venitul disponibil brut şi sunt complementare. Astfel, putem observa că rata de
economisire, în anul 1998, înregistrează cel mai mic nivel (5,3%) determinat de criza financiară
regională. Până în acest an persoanele fizice şi juridice, având încredere în moneda naţională,
aveau preferinţă pentru depozite în lei, iar după devalorizarea şi pierderile înregistrate, situaţia s-
a schimbat în favoarea valutelor forte. Tendinţa din ultimii ani arată o anumită stabilitate în
consumul naţiunii, cât şi un salt a ratei de economisire, de la 13,2%, în anul 2004, până la 18,6%,
în 2005.
În conformitate cu principalele definiţii ale Sistemului Conturilor naţionale, sectorul
„Administraţia publică” cuprinde unităţile instituţionale, a căror funcţie principală este de a
produce servicii nedestinate pieţei pentru colectivitate şi de a efectua operaţii de redistribuire a
veniturilor statului. Resursele provin din prelevări sau vărsăminte obligatorii efectuate de unităţi
aparţinând altor sectoare. Sursa de finanţare a unităţilor incluse în acest sector o constituie
bugetul consolidat, fondurile extrabugetare.90
Datele furnizate de Biroul Naţional de Statistică, pentru perioada 2000-2004, ne permit
determinarea locului acestuia în cadrul economiei naţionale. Dinamica valorii adăugate brute pe
sectoarele instituţionale, prezentate în tabelul 3.1.8 (anexa 19), indică că ponderea VAB al
sectorului „Administraţia Publică” în VAB economiei naţionale este, în medie, de 13,3%.
Ponderea VAB al sectoarelor „Societăţi şi cvasi-societăţi nefinanciare” şi „Gospodăriile” în
VAB economiei naţionale este, în medie, de 55%, respectiv de 28,3%.
Ponderea producţiei brute al sectorului „Administraţia Publică” în totalul producţiei brute
al economiei naţionale constituie, în medie, 8,9%, în timp ce sectoarele „Societăţi şi cvasi-
societăţi nefinanciare” şi „Gospodăriile” se situează pe primele poziţii, înregistrând, în medie,
65,7%, respectiv 22%. Mărimea acestor indicatori reflectă o intervenţie limitată a statului în
activitatea economică.
Analiza detaliată a sectorului „Administraţia Publică” poate fi realizată luând în
considerare unele rate, specifice acestui sector, care au fost determinaţi în baza datelor din
tabelul 3.1.7 (anexa 18). Rezultatele calculelor sunt reflectaţi în tabelul 3.1.9.

90
« Conturi Naţionale 2004», Biroul Naţional de Statistică al R. Moldova, Chişinău, 2006. – p.-7.
 114
Tabelul 1.3.9.
Ratele specifice sectorului „Administraţia publică” al Republicii Moldova
în anii 2000-2004
Indicatorii 2000 2001 2002 2003 2004
Rata valorii adăugate VAB/PB *100 58,8 58,1 56 62 61,7
Rata excedentului brut de exploatare EBE/VAB*100 15,1 12,5 16,1 20,7 23,6
Rata investiţiei FBCF/VAB*100 15,4 15 16,8 15,2 19,5
Rata autofinanţării EB+TC/FBC*100 367 476 90 216 155
Rata de economisire EB/VDB*100 28,3 34,7 12,3 21,5 24,4
Rata de consum CF/VDB*100 71,7 65,3 87,6 78,5 75,6
Ponderea VAB a „Administraţiei publice” în PIB, % 9,5 9,5 13,1 14,2 11

Sursa: Calculat de autor în baza datelor din Conturile Naţionale al Biroului Naţional de Statistică al Republicii
Moldova, anii 2000-2006.

Valoarea adăugată brută, privită ca pondere în producţia brută a sectorului analizat,

prezintă o tendinţă de creştere, de la 58,8%, în anul 2000, la 61,7% în 2004, şi reflectă o situaţie
favorabilă. Rata excedentului brut de exploatare arată suma rămasă din valoarea nou-creată
după remunerarea salariilor şi plata impozitelor şi înregistrează o creştere, începând cu anul
2002, fiind un semn pozitiv. Rata investiţiei determinată ca ponderea formării brute de capital
fix în VAB al sectorului analizat s-a menţinut constantă până în anul 2004, când înregistrează o
creştere cu 4,3%. Ratele complementare de economisire şi de consum înregistrează o evoluţie
fluctuantă pe întreagă perioada analizată. Astfel, mărimile ridicate ale ratei de consum de 71,7%
în anul 2000 şi de 87,6% în 2002 corespund dezechilibrului financiar public, înregistrându-se
deficitul bugetar de -1,6% în PIB, respectiv -1%. În ultimii doi ani, rata de consum înregistrează
un trend descrescător, concomitent cu o creştere nesemnificativă a ratei de economisire.
Ponderea VAB a sectorului „Administraţia publică” în PIB, înregistrează un trend
descrescător în ultimii ani analizaţi, constituind, în medie, 11,5%, în timp ce consumul final al
acestui sector (tabelul 3.1.1, anexa 16), este, în medie, 17% în PIB, ceea ce confirmă rezultatele
analizelor efectuate în capitolul precedent, adică restrângerea activităţii guvernamentale şi un
nivel ridicat al consumului.
Studiul relaţiilor dintre bugetul public naţional şi politica conjuncturală se efectuează în
baza datelor statistice privind indicatorii macroeconomici, prin analiza efectelor prelevărilor
fiscale, a cheltuielilor publice şi deficitului trezoreriei asupra echilibrului economic general pe
termen scurt.91 Însă, până în prezent, există câteva probleme ce ţin de sistemul informaţional
care evaluează dimensiunile, efortul financiar şi, în special, efectele sectorului public. În acest
context, se impune reevaluarea activelor şi pasivelor publice în scopul creării unui nou
mecanism informaţional-decizional.

91
Dedu V. “Model cuantificabil de echilibru financiar”. – Bucureşti: Ed. ASE, 1995. - p.68.
 115
Dacă vorbim despre un bilanţ convenţional al sectorului public, acesta conţine doar active
şi pasive financiare negociabile, omiţând elemente, precum: valoarea stocului de capital al
infrastructurii naţionale, valoarea pământului ca proprietate publică, valoarea prezentă a
veniturilor fiscale viitoare şi a asigurărilor sociale etc. Soldul financiar al sectorului public
determinat pe baza bilanţului convenţional, chiar dacă elementele de bilanţ se exprimă în preţuri
constante, oferă o imagine distorsionată asupra modificării, în timp, a valorii reale nete a
sectorului public.92 Câştigurile şi pierderile de capital, aferente unor astfel de active şi pasive
netranzacţionabile, sunt excluse din fluxurile conturilor de fonduri, chiar dacă fac parte din
conceptul de venit.
Diferenţa dintre conturile publice măsurate convenţional şi conturile măsurate global,
poate fi semnificativă, influenţând dimensiunea soldului bugetar. Argumentul esenţial al
necesităţii abordării cuprinzătoare (globale) a conturilor publice rezidă în faptul că, într-o lume
orientată spre optim, agenţii privaţi, guvernele, organizaţiile internaţionale vor decide asupra
cheltuielilor, economisirii, împrumuturilor, producţiei şi asupra alocării portofoliului numai în
cadrul restricţiilor determinate de avuţia naţională globală şi de venitul permanent.93
Constrângerile bugetare pe termen scurt sau pe perioade specifice nu pot reprezenta restricţii
efective sau obligatorii pentru compartimentul economic. Insuficienţa garanţiilor adecvate,
adesea, face imposibilă obţinerea de împrumuturi necesare menţinerii cheltuielilor la nivelul
venitului permanent.
Aceste constrângeri asupra lichidităţii, fluxului de numerar, raţionalizării creditului,
insuficienţei garanţiilor, imposibilităţii comercializării unor active şi pasive, şi asupra altor
imperfecţiuni ale pieţei de capital influenţează acţiunile agenţilor privaţi şi al guvernului să
devieze de la comportamentul ce ar putea fi considerat optim, privite prin prisma restricţiilor
avuţiei nete globale şi ale venitului permanent.
În cadrul economiei naţionale, contabilitatea naţională convenţională permite autorităţii
publice să decidă când şi prin ce instrumente fiscale şi/sau monetare să intervină în activitatea
economică, astfel, încât agenţii privaţi să depăşească obstacolele care distorsionează
sincronizarea cheltuielilor şi a economisirii cu venitul permanent, precum şi în cazul
gospodăriilor populaţiei - impedimentele producţiei în realizarea profitului pe termen lung şi a
profitului net.
În procesul internaţionalizării, contabilitatea naţională convenţională serveşte la
identificarea condiţiilor, în care organismele internaţionale trebuie să extindă sau să

92
Ionaşcu I. „Contabilitate Naţională”. – Bucureşti: Ed. Economică, 1995. - p.86-88.
93
Kydland F., Prescott E. “The time consistency of economic policy and the driving forces behind business cycle”,
Advanced information on the Bank of Sweden Prize in Economic Sciences in Memory of Alfred Nobel. 2004.– p.6.
 116
restricţioneze împrumuturile către guvernele naţionale, pentru a oferi acestora posibilitatea
dezvoltării în conformitate cu potenţialul pe termen lung. În acest context, evaluarea financiară,
realizată prin programele financiare ale FMI, trebuie să pornească de la două seturi de conturi:
a) primul set conţine: conturile convenţionale de fonduri încasate; conturile de cheltuire a
veniturilor, conform sistemului de conturi naţionale, promovat de ONU; bilanţul convenţional al
pasivelor şi al activelor tranzacţionabile;
b) al doilea set conţine bilanţul global şi conturile avuţiei, precum şi fluxurile
corespunzătoare care descriu schimbările apărute în timp, valoarea netă reală şi, astfel, venitul
permanent, adică conturile bazate pe creşterea finală (înregistrarea se efectuează în momentul
realizării veniturilor sau a cheltuielilor, indiferent de momentul încasării sau al plăţii).
În opinia autorilor, proiectarea politicii bugetare, în plan naţional, trebuie să inducă acea
evoluţie a bilanţului convenţional şi a fluxurilor fondurilor, care să permită agenţilor privaţi şi,
respectiv, economiei naţionale să-şi aproximeze comportamentul de cel optim, în condiţiile când
doar averea globală sau venitul permanent ar fi unicele constrângeri obligatorii ale
comportamentului economic. Deci, programarea financiară convenţională constituie un element
esenţial în conceperea unor politici adecvate, însă setul de conturi ale avuţiei globale şi ale
venitului permanent ar trebui să completeze baza de date convenţionale. Evident că, în lipsa
conturilor convenţionale, analizele bazate numai pe conturile avuţiei globale şi ale venitului
permanent nu pot lua în considerare multe din constrângerile obligatorii ale comportamentului
economic.
Politica de stabilizare, abordată în cadrul conturilor evidenţiate mai sus, este potenţial
utilă şi eficientă pentru analiza echilibrului financiar public, chiar dacă pieţele de bunuri şi ale
factorilor de producţie se transformă continuu. Existenţa imperfecţiunilor pieţelor de capital,
care împiedică agenţii privaţi şi guvernele să-şi realizeze cheltuielile în concordanţă cu venitul
disponibil, respectiv cu venitul permanent, trebuie luată în considerare înainte de proiectarea
obiectivelor politicii de stabilizare - adică acţiunile şi regulile de politică adoptate să permită
reglementarea consumului în timp, prin eliminarea şi neutralizarea constrângerilor asupra
cheltuirii, altele decât venitul permanent. O politică de stabilizare presupune echilibrare
financiară, adică menţinerea venitului disponibil în corespondenţă cu venitul permanent şi să
asigure o contribuţie adecvată a avuţiei financiare disponibile la avuţia globală.
După părerea autorilor, pentru promovarea, în prezent, a unor astfel de politici, guvernul
trebuie să aibă acces la pieţele de capital, în condiţii mai favorabile decât agenţi privaţi, sau să
aibă acces la opţiuni financiare care nu sunt disponibile agenţilor privaţi. Cu modificările
necesare, asemenea politici se promovează în plan internaţional, în cazul organizaţiilor
internaţionale faţă de guvernele naţionale. Existenţa unei diminuări a cererii efective, datorate
 117
dezechilibrelor de pe pieţele bunurilor şi ale factorilor de producţie, reclamă necesitatea unei
asemenea politici de stabilizare, prin care politica bugetară a guvernului să fie orientată în mod
operaţional spre stabilizare, şi nu spre modificări în programele de cheltuieli pentru bunuri şi
servicii.
Considerăm că programul de cheltuieli ar trebui să urmărească, pornind de la venitul
permanent, realizarea unui raport adecvat între consumul public şi cel privat, în prezent, acest
raport fiind haotic (tabelul 3.1.1, anexa 16). Măsurarea avuţiei globale pe sectoare va permite
optimizarea structurii financiare şi valorificarea integrală a patrimoniului, precum şi previziunea
mai clară a direcţiilor de acţiune pentru proiecte investiţionale reale. Proiectarea echilibrului
financiar constituie doar o parte din procesul de ansamblu privind elaborarea şi asigurarea
echilibrului economic general. Fundamentarea echilibrului are la bază un volum important de
date şi informaţii, furnizate de Sistemul Conturilor Naţionale, date privind execuţia programului
de dezvoltare a economiei şi a bugetului public naţional din anul curent şi preliminările acestora
până la sfârşitul anului, actele normative recent adoptate şi care vor avea consecinţe de ordin
financiar, informaţii cu privire la evoluţia conjuncturii internaţionale etc. Pe baza acestor
informaţii, se identifică problemele cu care se confruntă economia în perioada de referinţă, se
stabilesc măsurile de intervenţie a organelor de decizie şi ipotezele de lucru, în funcţie de
influenţele diverşilor factori interni şi externi.
Prin urmare, în opinia autorilor, importanţa şi volumul informaţiilor, cu care se operează
la proiectare, realizare şi monitorizare a echilibrului financiar public, impune necesitatea creării
unui sistem informaţional complex, flexibil şi accesibil tuturor participanţilor la procesul de
mobilizare şi redistribuire a resurselor financiare din economie. Obţinerea echilibrului financiar
constituie unul din momentele finale în elaborarea programului de dezvoltare a economiei. De
altfel, echilibrul balanţei financiare de sinteză se utilizează drept argument pentru atestarea
întregului program de dezvoltare şi pentru realismul acestuia. Utilizarea setului de informaţii
sintetizate, prin intermediul conturilor prezentate mai sus, constituie una din condiţiile de bază
pentru modelarea structurilor şi fluxurilor financiare ale sectorului public, în vederea proiectării
politicii bugetare pe termen lung.

3.2. Modelarea fluxurilor financiare în cadrul sistemului bugetar – tehnică eficientă de

macrobugetare

Analiza de sistem reprezintă un complex de procedee pentru perfecţionarea activităţii

generale, prin studierea proceselor informaţionale şi a celor decizionale, care au loc în sistemul
respectiv. Printre cele mai importante utilizări practice ale analizei sistemice se află elaborarea
 118
proiectelor pentru conducerea eficientă cu ajutorul modelelor economico-matematice şi ale
tehnicii de calcul.94 În contextul cercetării date, activitatea de modelare reprezintă o etapă de
proiectare a noului circuit informaţional al sistemului bugetar, cât şi a unui circuit al fluxurilor
financiare corespunzător sistemului creat.
În tendinţele postmoderne de organizare economică se evidenţiază 2 tipuri de structuri
organizatorice: matricială şi pe proiecte.95 Organizarea de tip matricial este utilizată atunci când
sunt necesare schimburi rapide de informaţii şi există constrângeri puternice în termeni de
resurse umane înalt calificate. O astfel de structură complexă permite unităţii să răspundă
modificărilor de mediu, oferindu-i o mai mare flexibilitate în luarea deciziilor, facilitând reacţiile
rapide la evoluţiile pieţei, tehnologiilor şi informaţiilor. Puterea şi deciziile se află în mâinile
echipelor care deţin informaţia şi competenţele pertinente. Responsabilităţile şi autoritatea sunt
situate pe niveluri inferioare, în comparaţie cu unităţile organizate pe principii ierarhice şi
birocratice. Dacă, în organizaţiile tradiţionale, structurile inserează un post într-o singură
subunitate organizatorică, după care unitatea matricială încearcă să răspundă exigenţelor
conflictuale ale unui mediu complex, prin repartizarea sarcinilor şi funcţiilor între două sau chiar
mai multe subunităţi. Aceste subunităţi coordonează diverse specialităţi, menţinând structura
funcţională de ansamblu. În organizarea matricială există două sau mai multe linii de autoritate şi
comandă, două sau mai multe linii de control, respectiv de raportare şi de evaluare a
performanţelor, cât şi de recompensare etc.
Modul de organizare, în care colaboratorii-cheie sunt reuniţi în echipe de muncă orientate
pe probleme concrete, se numeşte organizarea pe proiecte. Din cauza unui volum imens de
informaţii, apare necesitatea de a încredinţa funcţiile manageriale unor persoane capabile să
analizeze şi să sintetizeze aceste informaţii. Atunci când fiecare colaborator, indiferent de nivelul
ierarhic, are acces liber la informaţie, o mare parte a managerilor pe linie nu mai sunt necesari. În
esenţă, acest proiect este o variantă a organizării matriciale. În cadrul său, sunt numiţi managerii
de proiect, care creează şi conduc echipe interfuncţionale, responsabile pentru un anumit proiect.
Echipa poate exista timp de mai multe luni sau ani, dar va fi reorganizată în funcţie de
schimbarea nevoilor organizaţionale globale. În aceste echipe, autoritatea va fi exercitată de către
managerul de proiect, deşi autoritatea funcţională va continua să existe.
Ambele structuri organizatorice au avantaj, deoarece ridică responsabilitatea şi motivaţia
personalului, generând loialitate şi angajament puternic faţă de echipe autonome de muncă sau
de proiecte specifice, asigurând flexibilitate la schimbarea necesităţilor. Dezavantajele

94
Raţiu-Suciu C. “Modelarea şi simularea proceselor economice”. – Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1995. -
p. 26.
95
Dumitraşcu V., “Reţeaua creatoare. Tendinţele postmoderne în organizarea economică”. – Bucureşti: Ed.
Economică, 2001. - p. 81.
 119
structurilor prezentate se referă la probabilitatea ridicată de acutizare a conflictelor pentru
resursele limitate şi la faptul că loialitatea faţă de echipă sau de proiect poate deveni prea
puternică, intrând în conflict cu alte nevoi organizaţionale.
În opinia autorilor, la etapă actuală, organizarea de tip matricial va răspunde mai eficient
cerinţelor de management ale instituţiilor publice, cât şi ale modelului fluxurilor financiare bazat
pe tehnică matricială. Alegerea structurii organizatorice matriciale poate fi argumentată prin
următoarele aspecte: posibilitatea acestor sisteme de a fi mai performante prin diferite sisteme de
evaluare şi control, prin acceptarea autorităţii fondate pe informaţie şi cunoaştere, distribuite
lateral, printr-o cultură în soluţionarea conflictelor şi găsirea echilibrului puterii, precum şi
flexibilitatea de reorganizare în structura pe proiecte.
În ceea ce priveşte modelarea fluxurilor financiare, aceasta reprezintă o aplicaţie a unui
tip de modele de creştere economică echilibrată, elaborate pe baza unei tehnici matriciale
obţinute prin asocierea, combinarea şi potenţarea matricei, ca instrument matematic de
diferenţiere şi integrare a acţiunii elementelor din sistemul din care fac parte; a contabilităţii în
partidă dublă, prin extinderea principiului dublei înregistrări a operaţiunilor economice; prin
reglarea fluxurilor financiare şi a capacităţilor informaţionale. Calculul matricial se bazează pe
matricea pătrată, care este instrumentul matematic mai adecvat pentru surprinderea şi reflectarea
mecanismului de echilibrare a fluxurilor financiare, datorită proprietăţilor de autocontrol şi
autocorelaţie.96
Elementul principal al acestui tip de matrice îl reprezintă posibilitatea de deschidere a
acestora prin identificarea şi stabilirea modalităţii de determinare a soluţiilor matematice, cu un
conţinut economic bine definit, care conduce la echilibru. Caracteristica de bază a soluţiilor
matematice constă în faptul că ele reprezintă elemente endogene, cu fundamentare economică
specifică corpului de matrice, din care sunt determinate. Aceste soluţii sunt mărimi concrete, de
sens contrar, al căror nivel corelat sau necorelat confirmă sau infirmă existenţa echilibrului la un
nivel imediat următor, superior faţă de cel pe care l-au identificat: confirmă echilibrul financiar
acolo unde soluţiile se suprapun perfect, se anulează şi se condiţionează reciproc, conducând la
soluţia zero şi infirmă echilibrul financiar, când nu coincid în suma absolută şi nu se anulează
reciproc.
Modelul are o veche lege matematico-logică – suma ponderilor elementelor din
sistemul de referinţă este întotdeauna şi peste tot egală cu unitatea, adică cu 1. În procesele
economico-financiare şi social-ecologice etc., acţionează dezechilibre şi echilibre care se
succed şi se repetă periodic, dar toate se regăsesc între aceste două limite fundamentale ale

96
Stanciu P., Criveanu D., David G., Fuchs W. «Matematici aplicate în economie». –Timişoara: Ed. Facla, 1981. -
p. 49.
 120
analizei matriciale: zero şi 1. Aplicând tehnica matricială asupra fluxurilor financiare, prin
determinarea mărimilor reale (soluţiilor) ce conduc la obţinerea echilibrului financiar pentru un
anumit nivel din sistemul bugetar, pornind de la nivelul inferior, un astfel de model se poate
dezagrega pe ministere, departamente, agenţi economici, precum şi pe operaţii de încasări-plăţi
ca elemente fundamentale, ireductibile care circulă în economie.
Orice sistem de referinţă relativizat devine un instrument al proiectării viitorului, cu
variantele posibile, ale sistemului respectiv în evoluţia sa cu sistemele din mediul ambiant. Dacă,
într-un tablou informaţional relativizat, se modifică unele mărimi, datorită unor variabile ale
aceloraşi elemente sau intervin elemente noi, ele trebuie să conducă la o reacţie corespunzătoare
a mărimilor relative ce caracterizează elementele afectate de modificări, dar, în total, sistemul îşi
menţine valoarea sa relativă egală cu unitatea.
Practica economică impune, în mod inerent, determinarea modificărilor directe şi
indirecte ale elementelor unui sistem prezentat într-o matrice pătrată, întrucât aceasta are
proprietatea de autocontrol şi autocorelaţie. Aplicate în domeniul financiar în analiza proceselor
exprimate sub formă bănească, soluţiile găsite sunt egale cu „zero" şi reprezintă ceva foarte
important: echilibrul. Dacă admitem că „zero" este o soluţie, atunci domeniul ei de existenţă este
dincolo de forma pe care noi o percepem, adică sunt două soluţii matematice, de sens opus, care
se compensează reciproc şi, în acest fel, conduc la „zero". Situaţia de echilibru se determină
prin soluţiile matematice, care reprezintă comanda modelului. Conceptul operativ al comenzii
modelului matricial echilibrat îl constituie diferenţa corelată, cu rol de legătură între
corespondenţi, prin combinarea sumei împrumutate cu cea restituită, în acelaşi timp, cuantificând
timpul şi valoarea produsă de suma de bani.
Scopul modelului îl constituie crearea unui instrument ştiinţific de experimentare a
diverselor variante de fundamentare a planificării liniare şi de urmărire a execuţiei balanţei
financiare globale a sferei finanţelor publice, în condiţiile unui echilibru dat între fluxurile
financiare. Construcţia modelului se bazează pe două niveluri: agregat, în care are loc
identificarea relaţiilor dintre sferele financiare, ceea ce poate fi utilizat la adoptarea deciziilor
macrobugetării şi lărgit, cu detalierea fluxurilor financiare din interiorul sferei.
Este necesar de remarcat că fiecare componentă a modelului agregat poate fi detaliată în
continuare ca un model independent, până la nivelul şi în dimensiunea dorită. Dezagregarea
modelului fluxurilor financiare în adâncimea lui, chiar şi până la nivelul de unitate economică
este asigurată de însăşi concepţia modelului: fiecare linie şi fiecare coloană din modelul agregat
(sau, în general, de nivel superior) are la bază o balanţă sau un tabel obişnuit de intrări şi ieşiri, în
care se detaliază operaţiile băneşti şi financiare de pe nivelul respectiv. Pe acest nivel inferior,
 121
pot exista orice operaţii ale fluxurilor băneşti aferente acestora, pentru ca, în final, acestea să fie
incluse în modelul agregat cu un rând şi cu o coloană la componenta respectivă.
Sistemul de referinţă al modelului fluxurilor financiare la nivel agregat, pe baza căruia
sunt testate principiile de funcţionare a modelului, este prezentat prin introducerea variantei
lărgite a modelului fluxurilor băneşti, în care componentele de pe nivelul agregat sunt tratate ca
matrice cu dublă funcţie: o singură sumă absolută, transformată în mărimi relative, capătă două
semnificaţii ponderale corespunzătoare nivelului agregat şi celui lărgit, constituind un element
important în funcţionarea modelului prin asigurarea fluxului informaţional, de la un nivel la
altul, de sus în jos şi invers.
Modelul este conceput sub forma unei balanţe-şah a fluxurilor băneşti şi a relaţiilor
financiare, realizat potrivit raportărilor statistice din perioada anterioară, care, prin sistemul său
de ecuaţii şi prin soluţionarea acestora, în mod operativ, să ofere posibilităţi de analiză şi
prognoză în următoarele direcţii:
• aşezarea diferenţiată a resurselor şi cheltuielilor pe baze centralizate şi descentralizate,
facilitând aprofundarea corelată dintre ele, simulând condiţiile asigurării concordanţei la nivel
superior şi pe verigile inferioare, cuprinse în diferite bugete, şi urmărirea realizării lor echilibrate
prin deciziile adoptate în baza informaţiilor din model;
• identificarea corectă şi rapidă a influenţelor asupra eficienţei întregului sistem financiar;
• corelarea indicatorilor caracteristici în execuţia bugetară, pe perioada dată, în profil
teritorial şi departamental, şi anume, între toate verigile sistemului bugetar.
Considerăm că, astfel conceput, modelul de simulare a fluxurilor financiare va contribui
la consolidarea principiilor noi de gestiune economico-financiară cu influenţă asupra creşterii
economice generale. Trebuie să subliniem că sistemul fluxurilor financiare publice, ca orice
sistem dinamic, devine un caz particular al existenţei tipurilor de modele de creştere economică
echilibrată. În acest sens, un rol important îi revine diferenţei corelate, din următoarele
considerente:
- diferenţa constituie operatorul conexiunii inverse elementare;
- valoarea, forma, sensul şi mărimea concretă a diferenţei, fiind deduse din sisteme efective
şi reale, capătă conţinutul sistemului din care se determină în corelare cu sistemul corespondent;
- diferenţa pozitivă sau negativă, poate fi verificată, ca un autocontrol, de aceeaşi diferenţă,
dar de sens contrar, dedusă însă din sistemul corespondent.
După cum am subliniat, diferenţa corelată face parte şi din suma plătită şi, în acelaşi timp,
cu semn invers, din suma încasată, cu rol de reglare, menit să păstreze constanţa efectului, chiar
şi atunci când există o fluctuaţie a cauzei, pe seama modificării corespunzătoare a propriei
 122
mărimi. Diferenţa corelată va reflecta deosebirile de calitate în timp, îndeplinind rolul funcţiilor
dinamice de transfer în cadrul sistemelor cibernetice. Astfel:
a) diferenţa dintre încasările şi ieşirile proprii ale unui sistem, pe care definitiv sau
temporar o transferă altui sistem sau o reţine pentru a o introduce ca o amplificare (diferenţă
pozitivă) a intrărilor proprii, reprezintă rezultatul concret al acţiunii şi interacţiunii elementelor
sale constitutive, respectiv al calităţii combinate ale acestor acţiuni, al randamentului sistemului
respectiv. Acest lucru este valabil şi pentru o diferenţă cu semn negativ, al cărei echivalent,
sistemul trebuie să-l preia de la alt sistem pentru restabilirea propriului echilibru;
b) caracterul dual al diferenţei contribuie la:
- restabilirea echilibrului unui sistem deficitar sau la semnalarea surplusului său;
corespondenţa dintre două sisteme pe baza celor mai variate criterii, care au nevoie unul de altul,
este posibilă datorită caracterului dual al diferenţei şi, deci, a caracterului de purtător al
informaţiei;
- realizarea concretă a interdependenţelor dintre elemente şi dintre sisteme pentru menţinerea
echilibrului reciproc; în această calitate, diferenţa sistemului apare ca o rezultantă a unor sisteme
(de ordin inferior) pe baza celor mai variate criterii.
c) introducerea şi utilizarea conceptului de diferenţă corelată ca manifestare concretă a
conexiunii inverse elementare, fără sfera materială, reprezintă un substrat concret al acelei sfere
abstracte, determinate de natura obiectivă, reală a fiecărui sistem în parte, respectiv între ieşirea
şi intrarea unui sistem în corespondenţă strictă cu intrarea şi ieşirea altui sistem.
Construcţia modelului poate fi realizată prin următoarele etape:
1. Sursele de date şi transpunerea lor în model sau matricializarea informaţiei de intrare.
Modelul are la bază o situaţie statistică a balanţelor băneşti, realizate în cadrul sistemului, după
cum se prezintă în datele Ministerului Finanţelor şi al Biroului Naţional de Statistică. Orice
verigă a sistemului bugetar este prezentată ca un nomenclator al veniturilor şi cheltuielilor
bugetare, simbolizate în cadrul clasificaţiei bugetare, pe care se va baza modelul algoritmic, fiind
raportat la capacităţile sale informaţionale. Clasificaţia bugetară este departajată pe capitole şi
subcapitole, în anexă, la cadrul general al clasificaţiei, sunt specificate ministerele economice şi
neeconomice, centrele economice şi administrative care, pe de o parte, sunt finanţate de la buget,
iar pe de altă parte, virează la buget impozite conform reglementărilor în vigoare.

Prin structura lor, capitolele şi subcapitolele de venituri şi cheltuieli, titlurile şi

paragrafele de finanţare şi preluare la bugetul de stat, sunt legate cu unităţile din sfera productivă
prin acordarea de credite şi încasarea vărsămintelor din venitul obţinut; cu sfera neproductivă -
prin subvenţiile de la buget şi încasarea veniturilor acestor unităţi; cu sfera populaţiei - prin
acordarea de pensii, ajutoare, încasarea de taxe, impozite etc. De aici, rezultă atât complexitatea
 123
şi varietatea relaţiilor băneşti şi financiare ale bugetului cu celelalte sfere de relaţii băneşti, cât şi
volumul acestora. În machetele de formulare-tip pentru datele de intrări şi ieşiri, modelul agregat
are două semnificaţii, datorită dublei reprezentări din contabilitate în partidă dublă. Aceste
semnificaţii sunt:
- citite pe linie, valorile absolute reprezintă veniturile sferei respective încasate de la sferele
indicate în coloanele cu care se intersectează;
- aceleaşi cifre, citite pe coloană, reprezintă cheltuielile sferei respective pentru sferele
indicate de liniile cu care se întretaie.
Esenţa machetelor de formulare-tip unitare constă în ordonarea informaţiilor elementelor
de formare a veniturilor existente în informaţia curentă cu defalcare; totalurile veniturilor din
fiecare coloană constituie vectorul-linie al verigii analizate, care intră în modelul agregat. În
acelaşi mod, se procedează cu cheltuielile, care se ordonează cu defalcarea pe linii şi formează
vectorul-coloană al sferelor corespunzătoare în cadrul modelului agregat.
2. Identificarea şi individualizarea operaţiei băneşti fundamentale. Operaţia elementară
(fundamentală) a proceselor băneşti este încasarea unei sume de bani şi plata acesteia. Ea se
efectuează zilnic, între diferite verigi de tipul i-încasatori şi de tipul j-plătitori. De asemenea, de
fiecare dată, operaţia respectivă se înregistrează de un număr dublu de ori: o dată de încasator şi
alta dată de plătitor.
3. Modelarea fluxurilor băneşti ale sistemului financiar public. Echilibrul general al
modelului are la bază o pluralitate de echilibre parţiale corespunzătoare submodelelor acestuia. Pe
acest considerent, pe lângă funcţia-scop de bază a modelului agregat, corespunzător echilibrului
financiar public, în model există şi se generează o mulţime de funcţii-scop corespunzătoare
pluralităţii de echilibre parţiale, care stau la baza echilibrului general şi prin care se realizează
reciproc.
Modelul economico-matematic de simulare a fluxurilor financiare din sistemul finanţelor
publice a fost proiectat în forma sa agregată, la dimensiunea iniţială de 7/7, astfel: X1exprimă
bugetul de stat; X2 – bugetele locale; X3 – bugetul asigurărilor sociale de stat; X4 - bugetul
asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală; X5 – bugetul fondurilor extrabugetare; X6 – alte
venituri şi cheltuieli; X7 - sistemul de echilibrare.
Legăturile dintre agregatele financiare specificate mai sus, care se desfăşoară în
interiorul lor, caracterizate prin deplasări de fluxuri de fonduri băneşti, pot fi exprimate printr-un
sistem de ecuaţii liniare, prezentat în tabelul 3.2.1. Acest sistem reprezintă baza de pornire, în
mărimi absolute, a modelului de simulare a fluxurilor financiare.
 124
Tabelul 3.2.1
Sistemul de relaţii reciproce ale agregatelor de fluxuri financiare
din sectorul public
x11+ x12 + x13 + ...+ x17 + I1 = X1
x21+ x22 + x23 + ...+ x27 + I2 = X2
:
x71+ x72 + x73 + ...+ x77 + I7 = X7
Sursa: Elaborat de autor în baza lucrărilor: Stanciu P., Criveanu D., David G., Fuchs W. «Matematici aplicate în
economie». –Timişoara: Ed. Facla, 1981.; Pecican E. „Econometrie”. – Bucureşti: Editura All, 1994.

În acest model, se urmăreşte echilibrul bănesc între cele 7 agregate într-o anumită
perioadă determinată (1 an, semestru, trimestru, lună, săptămână, zi), între încasările şi
cheltuielile unei sfere băneşti şi legăturile sale cu celelalte sfere. Încasările sunt reprezentate de
elementele vectorului-linie x11, x12 . . . xl7, iar cheltuielile - de elementele vectorului-coloană x11,
x2l . . . x71.
Încasările sferei 1 de la sfera j se vor nota cu simbolul xj, care, pe linia sferei 1, va
însemna venituri, iar pe coloana aceleiaşi sfere va însemna cheltuieli către sfera j, devenind xj;
acesta fiind principiul general. Revenind datele iniţiale din tabelul 3.2.1, sistemul prezentat
apare astfel : veniturile sferei X1 se compun din încasările propriei sfere, simbolizate cu x11, x12
etc. Suma totală a sferei 1 se exprimă astfel:
7
X1 = ∑ x 1j
j =1
(3.1)

La această sumă, se adaugă I1, care reprezintă disponibilul sferei j în relaţia cu sfera
X1, ca diferenţă între încasări şi plăţi, astfel:
7
I1 = ∑ i 1j ,
j =1
(3.2.)

unde: i1j = x1j – x1i.

Suma încasărilor pe linie ale sferei X1 sunt determinate după formula:
7
X1 = ∑ x 1j + I1
j =1
(3.3)

În acelaşi mod, determinăm suma cheltuielilor fiecărei verigi la care se adaugă

termenul liber, adică disponibilul cheltuit, astfel:
7
P1 = ∑ p i1 ,
i =1
(3.4)

unde : pi1 = x1j – x1i ,

Iar, vectorul coloană va fi:
7
X1 = ∑ x i1 + P1
i =1
(3.5.)
 125
Între suma elementelor vectorului-linie şi suma vectorului coloană există o egalitate sau
echilibru, care pentru cazul general se prezintă:
7 7

∑ x i1 + P1 =
i =1
∑ x 1j + I1
j =1
(3.6.)

Din această egalitate, deducem imaginea dublă a tabelului 3.2.2, în care se evidenţiază
termenul liber P, astfel:
Tabelul 3.2.2.
Transpunerea rolului de încasator în rol de plătitor
la nivelul sferei financiare publice
x11+ x21 + x31 + ...+ x71 + P1 = X1
:
.
x17+ x27 + x37 + ...+ x77 + P7 = X7
Sursa: Elaborat de autor în baza lucrărilor: Stanciu P., Criveanu D., David G., Fuchs W. «Matematici aplicate în
economie». –Timişoara: Ed. Facla, 1981.; Pecican E. „Econometrie”. – Bucureşti: Editura All, 1994.

De asemenea, în cadrul modelului, încasările şi plăţile, la nivelul operaţiei elementare, se

găsesc în echilibru permanent, astfel:
7 7 7 7

∑ ∑ x ij = ∑ ∑ x ij,
i =1 j =1 j =1 i =1
(3.7.)

Echilibrul se stabileşte şi între ceea ce primeşte (încasează) în plus faţă de plăţile sale
către sfera proprie şi către alte sfere la nivel de operaţie elementară, fapt ce se redă prin
echilibrul termenilor liberi:
7 7

∑ i ij = ∑ p ji
j =1 i =1
(3.8.)

Pentru ca sistemul relaţiilor băneşti prezentate în tabelele 3.2.1 şi 3.2.2 să devină un

sistem de referinţă, pe care pot fi simulate diferite variante ale acestor relaţii, este necesar ca
mărimile absolute din tabele să fie transformate în mărimi relative, sau în ponderi faţă de o
unitate, sau în coeficienţi. Astfel, ponderile veniturilor (vij) se determină pe baza ecuaţiei:
xij
vij = (3.9.)
Xi
În acelaşi mod, se determină ponderile cheltuielilor, astfel:
xij
cij = , (3.10)
Xj

unde xij are o dublă semnificaţie:

- pe linie reprezintă încasarea lui i de la j;
- pe coloană reprezintă cheltuielile lui j către i.
 126
Astfel, coeficienţii ponderii veniturilor şi ai cheltuielilor obţinuţi formează două
matrice, care pot fi prezentate după cum urmează:
v11 ... v17 c11 ... c17
V= : şi C= :
v17 ... v77 c71 ... c77

în care: 0 ≤ vij < 1

0 ≤ cij < 1

Totodată, este necesar să ţinem cont şi de ponderile termenilor liberi ij şi pj, pe care le
determinăm după formulele :
xij − xji
iij = pentru încasări-plăţi; (3.11)
Xi
xji − xij
pij = pentru plăţi-încasări. (3.12)
Xj
Având în vedere că fiecare xij are o valoare pozitivă sau nulă, fiecare vij şi cij va avea, de
asemenea, o valoare pozitivă (dar nu mai mare decât 1) sau nulă, după cum reiese din relaţiile
sus-indicate. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ponderile termenilor liberi. În mod similar, pot fi
calculaţi coeficienţii de ponderare a termenilor liberi pentru venituri şi cheltuieli, care, la rândul
lor, vor forma matricea de ponderare a acestora, după cum urmează:
- pentru venituri:
i11 .... i17
I= : (3.13)
i71 ... i77
- pentru cheltuieli:
p11 .... p17
P= : (3.14)
p71 ... p77
În legătură cu termenii liberi ai ecuaţiilor băneşti, pot fi subliniate unele momente. În
primul rând, este vorba de restricţiile sau limitele (3.15 şi 3.16), care se referă la termenii
liberi şi anume:
iij = xij – xji (3.15)
pij = xji – xij (3.16)
Din cele două relaţii restrictive de mai sus, se observă că termenii liberi sunt corelaţi
între ei, adică un termen liber nu poate lua orice valoare, ci una corelată cu cea a termenilor
liberi din alte relaţii, în care elementele diferenţei din care au provenit participă fie ca venituri,
fie ca cheltuieli ale sferei i sau ale sferei j. Această natură specifică a termenilor liberi decurge şi
 127
corespunde naturii şi specificului relaţiilor băneşti echilibrate pe care le reflectă, întrucât orice
variaţie a rezultatelor unei relaţii între două agregate de fluxuri băneşti se face prin afectarea,
într-un sens sau altul, a rezultatelor (diferenţelor) relaţiilor între alte perechi de agregate. Din
această cauză obiectivă, termenii liberi nu pot fi nici mai mari, şi nici mai mici decât diferenţele
dintre încasările de la o sferă de fluxuri băneşti şi plăţile către acea sferă. Grupate în perechi,
acestea nu pot fi mai mici decât zero, iar suma lor algebrică este întotdeauna egală cu zero.
Echilibrarea relaţiilor băneşti arată, aproape în toate cazurile, o diferenţă care reprezintă
fie elemente de creştere, fie o depăşire a cheltuielilor – toate acestea sunt în mişcare
neîntreruptă a fluxurilor băneşti pe diferite niveluri de agregare. Întrucât aceste diferenţe au loc
între elementele unei matrice, ca expresie cantitativă a relaţiilor reciproce, se evidenţiază atât
diferenţele negative, cât şi cele pozitive, precum şi cauzele care le-au generat. Prin metoda
simbolizării unitare, ţinând seama de ordinea şi sfera pe care le reprezintă fiecare simbol în
parte al fiecărei perechi de relaţii, în care intră două sau mai multe sfere, se poate stabili cu
exactitate din ce sfere (pozitive i) se vor acoperi şi unde sunt (sfere p) diferenţe negative.
Baza de simulare şi construcţia modelului fluxurilor băneşti al sistemului bugetar
porneşte de la varianta lărgită, având informaţia de intrare prezentată în tabelele 3.2.3 şi 3.2.4.
(anexa 20). Numărul componentelor modelului s-a completat, începând cu anul 2003, cu Fondul
Asigurărilor Obligatorii de Asistenţa Medicală. În procesul matricializării informaţiei în matrice
diagonale, prezentate în anexele 21 şi 22 (matricele 1-6) s-a utilizat următorul algoritm:
- în prima etapă, având încasările şi plăţile pentru fiecare componentă a sistemului bugetar,
potrivit principiilor generale ale modelului fluxurilor băneşti, am determinat termenii liberi ai
sistemelor de ecuaţii – diferenţele dintre încasări şi plăţi. Termenii liberi se stabilesc ca
diferenţă între încasări şi plăţi, luând semnul celui mai mare în sumă absolută. În acest fel,
încasarea echilibrată cu plată a fost înscrisă pe diagonala principală a matricei (o singură dată),
iar diferenţa pozitivă - pe linie sau, respectiv, cea negativă pe coloană. În continuare, s-a
totalizat diagonala, precum şi diferenţele pozitive şi, separat, negative.
- cea de-a doua etapă constă în verificarea operaţiei precedente printr-o inversare a paşilor:
la încasări adăugăm diferenţele pozitive, iar la plăţi pe cele negative. În acest fel, se obţine
rulajul total al încasărilor egal cu cel al plăţilor sistemului bugetar.
- cea de-a treia etapă constă în dubla echilibrare a încasărilor şi plăţilor între ele: la
încasările mai mici decât plăţile se adaugă diferenţele negative, iar la plăţile mai mici decât
încasările am adăugat diferenţele pozitive. Scopul acestor echilibrări duble şi inverse constă în
depistarea cu ce sume şi de la care componente se acoperă diferenţele negative din model. Prin
aceasta, se stabilesc nu doar relaţiile de încasare-plată la fiecare componentă, ci şi
interdependenţele dintre componente, în vederea echilibrării generale a sistemului.
 128
De asemenea, dubla echilibrare inversă permite obţinerea unui nou rulaj, a cărui
semnificaţie economică constă în indicarea cuantumului excedentului componentelor pozitive,
necesare să fie evidenţiate separat pentru acoperirea diferenţelor negative la componentele din
model cu o astfel de situaţie. Dublul caracter al diferenţelor înregistrate în model reflectă şi
aspecte negative cu care se confruntă sistemul bugetar, adică necesitatea efectuării unui efort
pentru acoperirea nevoilor de fonduri ale unei componente şi imposibilitatea realizării unor
programe eficiente la nivelul componentei de la care se preiau fondurile respective.
Această proprietate fundamentală a termenilor liberi îi face aplicabili în toate domeniile în
care putem lucra cu modele matematice de echilibru sau care tind spre echilibru. În această
privinţă, termenii liberi din modelul fluxurilor băneşti au rolul unor funcţii de transfer al
diferenţei dintre veniturile şi cheltuielile unei sfere în raport cu altă sferă, precum şi în relaţiile
dintre sferele unde aceste diferenţe sunt necesare pentru menţinerea echilibrului bănesc sau, mai
bine zis, a echilibrelor financiare, având în vedere multitudinea lor în procesul circulaţiei şi
reproducerii fondurilor băneşti. Rolul acestor funcţii, în menţinerea echilibrului financiar, devine
mai semnificativ, atunci când asupra lui acţionează, pe diferite canale, o serie de factori
destabilizatori, conjuncturali şi perturbatori, precum şi factorii de decizie etc.
Valorile totale ale rulajelor băneşti corespunzătoare fiecărei sfere de relaţii sunt date de
matricea 3.17 şi 3.18, astfel:
- coloană, pentru cheltuieli:
7
X1 ∑ x1 j
j =1

X= : = : (3.17)
7
X7 ∑ x7 j
j =1

- linie, pentru venituri:

7 7
X = (X1 ... X7) = ∑ xi1.....∑ x71
i =1 i =1
(3.18)

Cunoscând coeficienţii de ponderare cuprinşi în matricele pentru venituri şi cheltuieli,

putem înlocui relaţiile din tabelele 3.2.1. şi 3.2.2, cu următoarele sisteme de ecuaţii:
Tabelul 3.2.5
Sistemul de relaţii reciproce înlocuit cu coeficienţii de ponderare
a veniturilor din sectorul public
v11 X1+ v21 X2 + v31 X3+ ...+ v71 X7 + P1(I1) = X1
:
v17 X1+ v27 X2 + v37 X3+ ...+ v77 X7 + P7(I7) = X7
Sursa: Elaborat de autor în baza lucrărilor: Stanciu P., Criveanu D., David G., Fuchs W. «Matematici aplicate în economie». –Timişoara: Ed.
Facla, 1981.; Pecican E. „Econometrie”. – Bucureşti: Editura All, 1994.
 129
Tabelul 3.2.6
Sistemul de relaţii reciproce înlocuit cu coeficienţii de ponderare
a cheltuielilor din sectorul public

c11 X1+ c12 X2 + v13 X3+ ...+ c17 X7 + I1 (P1) = X1

:
c71 X1+ c72 X2 + c73 X3+ ...+ c77 X7 + I7 (P7) = X7
Sursa: Elaborat de autor în baza lucrărilor: Stanciu P., Criveanu D., David G., Fuchs W. «Matematici aplicate în economie». –Timişoara: Ed.
Facla, 1981.; Pecican E. „Econometrie”. – Bucureşti: Editura All, 1994.

Din care se deduc termenii liberi la nivelul sferei de relaţii, obţinându-se următoarele:
a) matricea pentru cheltuieli:
(1 - v11) X1 - v21 X2 - ...- v71 X7 = P1
: (3.19)
v17 X1+ v27 X2 +...+ (1 - v77 )X7 = P7
b) matricea pentru venituri:

(1 - c11)X1- c12 X2 -...- c17 X7 = I1

: (3.20)
c71 X1- c72 X2 -...- (1 - c77 X7) = I7
După cum se poate observa, noua matrice a coeficienţilor de ponderare, din sistemele de
mai sus, poate fi prezentată şi ca rezultat al scăderii matricelor din matricea unitate (E), care se
caracterizează prin faptul că are toate elementele egale cu zero, cu excepţia elementelor
diagonalei principale, care, însumate, sunt egale cu 1. Noile matrice se prezintă în modul
următor:
(1 - v11) – v21 - ... – v71
(E – V) = : (3.21)
- v17 - v27 - ... – (1 – v77)

(1 - c11) – c12 - ... – c17

(E – C) = : (3.22)
c71 + c72 + ... + (1 - c77)

Astfel, se poate constata că valorile diagonalelor principale ale matricelor trebuie să fie
în orice caz pozitive: de aici rezultă că nici o sferă a relaţiilor băneşti nu poate cheltui mai mult
în propria sferă decât încasează din activitatea desfăşurată prin participarea ei la alte sfere
băneşti.
Construcţia şi analiza matricelor diagonale, în perioada 2000-2004, în mărimi relative,
sunt prezentate în matricele 7-12 (anexe 23 şi 24). Din analiza datelor prezentate în aceste
matrice, rezultă că actualul circuit al fluxurilor financiare este întrerupt, deoarece apar sume
 130
(alte venituri şi cheltuieli), destul de semnificative, neatribuite nici uneia dintre verigile
existente. Însă, în tabelul 3.2.5, este prezentată sinteza datelor relative matricializate.
Tabelul 3.2.5.
Dinamica principalelor componente ale sistemului bugetar în varianta lărgită
a modelării fluxurilor băneşti în anii 2000-2005.
Componentele 2000 2001 2002 2003 2004 2005
1 Bugetul de Stat 0,461 0,38 0,322 0,33 0,33 0,29
2 Bugetele Locale 0,172 0,24 0,224 0,22 0,17 0,15
3 Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat 0,181 0,22 0,215 0,21 0,22 0,2
Fonduri şi Mijloace Extrabugetare
4 (speciale) 0,002 0,002 0,077 0,07 0,07 0,07
5 FAOAM 0 0 0 0 0,03 0,03
6 Alte venituri şi cheltuieli 0,031 0,043 0 0 0 0
Deficit/ Excedent (necesarul de acoperire
7 /soldul rămas) 0 0 0 0 0
Ponderea diferenţelor pozitive
8 /negative 0,153 0,115 0,162 0,17 0,18 0,26
Total sistemul bugetar 1 1 1 1 1 1
Sursa: Elaborat de autor în baza matricelor diagonale în mărimi relative 7-12 (anexa 24-25).
Datele tabelului confirmă rezultatele paragrafului trei din capitolul doi şi reflectă
dinamica dezechilibrului vertical al sistemului bugetar din Republica Moldova. Astfel, se
constată restrângerea activităţii bugetului de stat şi a bugetelor locale, creşterea ponderii
fondurilor extrabugetare şi redistribuirea resurselor către fondul asigurărilor medicale
obligatorii. Ponderile excedentelor şi ale deficitelor înregistrate în perioada analizată sunt
nesemnificative, iar elementul de echilibrare este reprezentat de diferenţele pozitive sau
negative (diferenţele corelate ale sistemului bugetar), care reflectă ponderea crescândă a
funcţiilor de transfer în cadrul sistemului bugetar - de la 0,11 puncte în anul 2001 până la 0,26
puncte în anul 2005, cât şi circuitul întrerupt al fluxurilor financiare determinat de lipsa
mecanismului eficient în repartizarea resurselor între verigile bugetare.
În acest context, în opinia autorilor, trebuie subliniată poziţia pasivă a statului privind
echilibrarea bugetară prin simpla alocare a resurselor financiare în limita veniturilor disponibile.
În asemenea condiţii, bugetul public naţional apare doar ca o constrângere în cadrul politicii
financiare macroeconomice. Autorii consideră că problema de bază a relaţiilor în cadrul
sistemului bugetar, privit prin prisma macrobugetării, constă în necesitatea efectuării unor
prognoze, prin modificări şi simulări pe componentele sale, astfel, încât realizarea acestor noi
previziuni să ajungă la o balanţă financiară a sistemului bugetar a cărei echilibrare să poată fi
efectivă în varianta în care se planifică. De aceea, orice simulare care se efectuează în cadrul
modelului, la nivel agregat sau lărgit, trebuie să fie continuată la nivel analitic, în interiorul
componentelor.
Din punct de vedere cantitativ, orice buget din sfera finanţelor publice se
prezintă ca un imens agregat matematic, care, faţă de situaţia întocmirii şi urmăririi
 131
tradiţionale, poate fi pregătit în mai multe variante, urmărit şi condus în execuţie cu mai multă
eficienţă, pe bază de program şi de analize ştiinţifice, putându-se stabili, în acest fel,
multitudinea şi varietatea relaţiilor sale financiare cu celelalte sfere de relaţii băneşti şi
financiare. Construcţia modelului porneşte de la formarea sau structurarea veniturilor şi
cheltuielilor fiecărei sfere pe principalele categorii pentru varianta lărgită, în baza datelor
tabelului 3.2.4 (anexa 20), precum pentru varianta agregată prin intermediul datelor din tabele
3.2.6. şi 3.2.7 (anexa 25). Transpunerea acestor matrice într-o balanţă statistică a fluxurilor
financiare permite efectuarea previziunilor la nivelul sistemului bugetar atât în funcţie de
venituri şi cheltuieli, cât şi în funcţie de fiecare criteriu în parte. Macheta-tip a unei astfel de
balanţe se prezintă în matricea 14.
Caracteristica de bază a matricei „balanţa-şah” constă în faptul că ea nu mai este legată
de modelul agregat. Pornind de la sistemele de ecuaţii deduse din acest tip de matrice, pot fi
stabilite sistemele de ecuaţii ale interdependenţelor şi soluţiile acestora până la nivelul relaţiei
băneşti. Întregul aparat matematic al modelului de simulare a fluxurilor băneşti, cu anumite
modificări, poate fi aplicat la soluţionarea modelului de simulare a balanţei fluxurilor băneşti
ale bugetului public naţional, tratat ca model independent, lucru valabil pentru fiecare
componentă a modelului agregat, adusă în formă matricială.
Matricea 14.
Balanţa-şah a fluxurilor financiare ale sistemului bugetar
Cheltuieli Chelt. Chelt. Chelt. şi Investiţii Deservirea Transfe- Chelt. din Total
obligatorii pe transferuri capitale datoriei de ruri echilibrare cheltuieli
Venituri programe sociale stat (sold rămas)
X1 X2 X3 X4 X5 X6 X7 SUMA
Venituri fiscale
X1
Venituri nefiscale
X2
Contribuţii la
asigurările sociale X3
Venituri
extrabugetare X4
Granturi
/subvenţii X5
Transferuri
X6
Venituri pentru
echilibrare X7
(deficitul de
acoperit)
Total venituri
SUMA
Sursa: Elaborat de autor în baza lucrărilor: Stanciu P., Criveanu D., David G., Fuchs W. «Matematici aplicate în economie». –Timişoara: Ed.
Facla, 1981.; Pecican E. „Econometrie”. – Bucureşti: Editura All, 1994.

Rezultatele modelării finalizate prin construcţia balanţei-şah a fluxurilor financiare, ne

permit:
• aşezarea diferenţiată a resurselor şi cheltuielilor pe baze centralizate şi descentralizate, corelate
între ele, simulând condiţiile asigurării concordanţei la nivel superior şi pe verigile inferioare,
 132
cuprinse în diferite bugete şi urmărirea realizării lor echilibrate prin deciziile adoptate în baza
informaţiilor din model;
• efectuarea previziunilor la nivelul sistemului bugetar şi a scenariilor posibile atât în funcţie de
venituri şi cheltuieli totale, cât şi în funcţie de fiecare indicator în parte în cadrul fiecărei verigi;
• redirecţionarea eficientă a resurselor publice în funcţie de priorităţi prin utilizarea diferitelor
instrumente ale macrobugetării;
• corelarea bugetului tradiţional (de mijloace) şi a bugetării pe programe, prin stabilirea
raportului optim, între acestea, în funcţie de obiectivele politicii bugetare pentru perioada dată;
• identificarea corectă şi rapidă a influenţelor asupra eficienţei întregului sistem şi creşterea
transparenţei informaţiilor bugetare;
• urmărirea disciplinei fiscale la nivel agregat, cât şi monitoringul cheltuielilor publice;
• perfecţionarea procesului bugetar, a structurii şi a funcţiilor organelor puterii de stat;
• creşterea utilităţii bugetului public naţional ca instrument al politicii şi al gestiunii financiare
strategice.
Aparatul matematic, expus mai sus, este conceput pentru realizarea scopului de bază al
modelului, care constă simularea laturii băneşti a efectelor reciproce ale verigilor sistemului bugetar
potrivit politicii financiare a ţării. În opinia autorilor, politica financiară intră în model ca element
de comandă externă, efectele acesteia fiind identificate cu rapiditate, în mod agregat şi lărgit,
indiferent de gradul de detaliere, precum şi oferă posibilitatea creării mai multor scenarii în cadrul
previziunii.
În aplicarea practică a modelului, trebuie să avem în vedere că, întrucât termenii liberi ai
veniturilor (I), pe linie, şi cei ai cheltuielilor (P), pe coloană, se anulează reciproc, rezolvarea
acestor sisteme va duce la soluţii nule. În cazul relaţiilor băneşti, însă, soluţiile nule sunt cele
căutate, întrucât ele atestă echilibrul deplin al sferelor analizate şi, în acest fel, soluţiile de pe treapta
imediat inferioară sunt valabile. Altfel spus, anulându-se şi condiţionându-se reciproc, conduc la
obţinerea echilibrului, care datorită principiului dublei înregistrări din contabilitate şi al reciprocităţii
din schimburile economice, nu poate să se manifeste decât sub forma acestui zero.
Modalitatea de obţinere a echilibrului bănesc, în general, indiferent de numărul de
niveluri analizate în practica diferitelor domenii, este determinarea soluţiilor pe nivelul imediat
următor. Conceptul de diferenţă corelată, aplicat în domeniul fluxurilor băneşti, nu poate fi
egalat cu soluţiile matematice. Diferenţa corelată, în calitatea sa de metodă, ajută la
deschiderea matricei pătrate, la determinarea soluţiilor matematice pe diverse niveluri şi a
echilibrelor pe nivelurile lor imediat următoare, superioare. Soluţiile matematice, chiar în modelul
fluxurilor băneşti, conţin unele efecte propagate ca urmare a interacţiunilor indirecte dintre
 133
diverse sectoare băneşti, ceea ce le pune în evidenţă, le delimitează şi le conferă forma concretă,
şi prezintă importanţă informaţională pentru utilizatori.
Matricele (3.21) şi (3.22) pot fi utilizate ca puncte de pornire pentru calcule de
simulare a diverselor opţiuni de previziuni economice, ca instrumente principale de
macrobugetare în cadrul strategiei financiare globale a statului. Specificul sistemului public
actual este că sferele utilizării finale (bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, fondul
asigurărilor medicale obligatorii) fac apel la alte sfere redistribuitoare (bugetul de stat), în cazul în
care echilibrul lor bănesc nu este restabilit cu resurse proprii. Astfel, bugetului public naţional
îi revine un rol de totalizator al soldurilor bugetare pentru stabilirea balanţei de casă. Prin
intermediul modelului propus, bugetul public va deveni un instrument de previziune a
redistribuirii optime a resurselor financiare în cadrul sistemului bugetar, urmărindu-se, în
permanenţă, realizarea echilibrului financiar public.

3.3. Direcţiile de perfecţionare a relaţiilor financiare din cadrul sistemului bugetar al

Republicii Moldova

Analiza echilibrului financiar public, privită prin prisma abordărilor teoretice, a

realizării efective în Republica Moldova, precum şi modelarea fluxurilor financiare din cadrul
sistemului bugetar, ne permite să subliniem următoarele rezultate obţinute pe parcursul
cercetării:
- sistematizarea echilibrelor financiare ale verigilor din cadrul sistemului bugetar;
- determinarea rolului şi a sferei de influenţă a statului asupra proceselor economice în
vederea asigurării creşterii economice echilibrate;
- evidenţierea direcţiilor privind politica bugetar-fiscală;
- argumentarea necesităţii de proiectare a echilibrului financiar public prin prisma
Sistemului Conturilor Naţionale;
- modelarea fluxurilor financiare în cadrul sistemului bugetar prin construirea modelului
de echilibrare a fiecărei verigi bugetare, cât şi a întregului sistem, cu identificarea soluţiilor
optime de echilibrare.
Totodată, în opinia autorilor, s-au evidenţiat anumite probleme cu influenţă directă şi
indirectă asupra procesului de echilibrare a sistemului financiar public, care necesită o
evaluare separată în vederea stabilirii unor direcţii de acţiune imediată şi pe termen lung.
Considerăm că cele mai importante probleme se referă la: transferurile interbugetare,
 134
transferurile bugetare privind asigurările sociale (securitatea socială), armonizarea sistemului
financiar public în conformitate cu standardele europene.
Toate aceste probleme constituie şi până în prezent sfere de cercetare nu doar pentru
ţările aflate în stadiul de post-tranziţie sau în stadiul de trecere la o economie de piaţă
funcţională, ci şi pentru cele dezvoltate. De aceea, evaluarea lor va fi efectuată ţinând cont de
cercetările realizate, experienţa şi rezultatele obţinute în ţările dezvoltate.
Un dezavantaj considerabil al sistemului bugetar din Republica Moldova îl constituie
lipsa unei concepţii unice privind relaţii interbugetare. O politică eficientă în redistribuirea
resurselor financiare implică interesul organelor locale în creşterea potenţialului economic.
Practic, avem în vedere mecanismul determinării transferurilor privit prin prisma eficienţei şi a
echilibrării întregului sistem. Conform conceptului adoptat în practica bugetară internaţională,
transferurile reprezintă fluxuri financiare de intrări, acordate de către o verigă bugetară alteia. De
asemenea, sunt considerate ca transferuri - împrumuturile fără dobândă pe un termen mai mare
de 10 ani sau fără un termen de rambursare determinat. Aceste sume capătă destinaţii diferite,
printre care:
• echilibrarea orizontală a verigilor bugetare, în special, pentru asigurarea echilibrului între
potenţialul fiscal al unor regiuni şi necesităţile obiective ale acestora. O asemenea destinaţie
poate fi denumită clasică sau universală, deoarece este utilizată aproape în toate ţările şi, care în
Republica Moldova, este acoperită din cadrul Fondului de Susţinere Financiară a Teritoriilor<
• realizarea unor obiective prioritare conform programelor social-economice de dezvoltare
(învăţământ, sănătate, infrastructură etc.), această destinaţie este considerată specială, iar sumele
alocate sunt cunoscute sub denumirea de transferuri speciale;
• introducerea în formulele de calcul a indicatorilor generali şi speciali privind necesarul
financiar al diferitelor raioane;
• acordarea unei părţi din suma generală a transferurilor pentru susţinerea teritorială a unor
zone slab dezvoltate;
• formarea fondurilor speciale de dezvoltare.
Analizele efectuate în paragraful 2.3 al capitolului 2 şi în cel precedent al acestui capitol
evidenţiază ponderea însemnată a transferurilor – 31,8% în veniturile bugetelor locale şi 18% în
bugetul asigurărilor sociale de stat (tabelul 3.3.1) şi, deci, rolul acestora în cadrul relaţiilor
sistemului bugetar. După părerea autorilor transferurile trebuie să devină un instrument uzual şi
eficient al macrobugetării în vederea asigurării echilibrului financiar public, atât prin implicarea
lor în mecanismul circulaţiei fluxurilor financiare, cât şi prin optimizarea relaţiilor interbugetare.
 135
Tabelul 3.3.1.
Ponderea transferurilor în volumul total al veniturilor bugetelor locale şi a
bugetului asigurărilor sociale de stat în anii 1997-2005.
Anii Transferuri în veniturile Transferuri în veniturile bugetului
bugetelor locale asigurărilor sociale de stat
1997 34,4 23,1
1998 40,6 14,8
1999 30,8 13,7
2000 33,2 24,9
2001 21 18,7
2002 29,7 18,4
2003 28,3 16,4
2004 29,4 15,4
2005 38,7 19,4
Sursa: Calculat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor şi a Biroului Naţional de Statistică al R.Moldova.

Problema modelării şi reglării relaţiilor interbugetare este una din cele mai stringente în
contextul consolidării gestiunii finanţelor publice. Deşi aceasta este recunoscută de autorităţile
centrale, încă nu este determinat un model eficient şi nu sunt formulate criteriile de evaluare a
structurii, cât şi a eficienţei relaţiilor interbugetare. În acest sens, principalele aspecte ce trebuie
analizate se referă la: funcţia de stimulare, stabilitatea relaţiilor interbugetare, promovarea
politicii bugetare de către autorităţile locale.
Elaborarea sistemului de relaţii interbugetare se bazează pe două metode, oferite, în
special, de către literatura de specialitate a ţărilor dezvoltate:
- acordarea transferurilor în funcţie de coeficientul minim de nivelare bugetară;
- în funcţie de coeficientul efortului fiscal.
Conform articolului 8 al Legii privind finanţele publice locale, nr.491-XIV din
09.07.99,97 pentru asigurarea nivelării bugetare a unităţilor administrativ-teritoriale, prin legea
bugetară anuală, de la bugetul de stat pentru bugetele raioanelor, bugetul central al unităţii
teritoriale autonome şi bugetul municipiului Chişinău se stabilesc următoarele categorii de
transferuri:
a) transferuri din contul fondului de susţinere financiară a teritoriilor, pentru nivelarea
posibilităţilor financiare ale teritoriilor;
b) transferuri cu destinaţie specială pentru finanţarea exercitării funcţiilor delegate de către
guvern sau în alte scopuri speciale.
Transferurile sunt în funcţie directă de veniturile proprii şi defalcările stabilite conform
normativelor procentuale, din legea bugetară anuală, se preiau sumele de la veniturile generale
de stat, în cote nu mai mici decât cele prevăzute în art.4 alin.(2) pct.2) şi alin.(3) pct.2) din legea
menţionată, şi de cheltuielile bugetare efectuate prin delimitarea competenţelor conform

97
Legea R. Moldova privind finanţele publice locale, nr.491-XIV din 09.07.99// Monitorul Oficial. - 16 septembrie
1999. - Nr.101-102.
 136
articolului 7. Astfel, pentru transferuri din contul fondului de susţinere financiară a teritoriilor
(art. 9, alin. 2) se stabileşte următoarea modalitate de calcul al transferurilor:
a) în conformitate cu prevederile art.7 alin.(2), alin.(3) şi alin.(4) din prezenta lege, pentru
fiecare grupă de cheltuieli aparte se calculează cheltuielile publice ce revin, în medie, la un
locuitor, care, în anul bugetar următor, conform normelor legale, urmează a fi suportate de către
unităţile administrativ-teritoriale (c) (cheltuielile bugetare medii pentru un locuitor se calculează
anual pentru fiecare grupă de cheltuieli în etapa elaborării prognozei macroeconomice pe anul
financiar următor);
b) pentru unităţile administrativ-teritoriale care, conform normelor legale, suportă
cheltuieli specifice, se aplică coeficientul de corectare a cheltuielilor medii pentru un locuitor (f);
c) în baza prevederilor art. 4 din lege, cu excepţia impozitelor şi taxelor locale, stabilite în
conformitate cu legislaţia de către consiliile locale, a încasărilor de mijloace speciale obţinute din
executarea lucrărilor, prestarea serviciilor sau din alte activităţi desfăşurate contra plată de către
instituţiile publice finanţate de la buget şi a transferurilor de la alte bugete, se prognozează baza
fiscală a fiecărei unităţi administrativ-teritoriale;
d) în funcţie prognozei bazei fiscale, se calculează cota veniturilor ce revin pentru un
locuitor din fiecare teritoriu (v);
e) diferenţa dintre suma cheltuielilor medii pentru un locuitor din fiecare unitate
administrativ-teritorială (suma cf) şi cota veniturilor pentru un locuitor din teritoriul respectiv
constituie suma transferurilor ce revin unui locuitor (t): t = suma cf – v;
f) înmulţind suma transferurilor ce revin unui locuitor la numărul total de locuitori din
teritoriul respectiv (n), se calculează volumul transferurilor pentru fiecare unitate administrativ-
teritoriala (T): T = tn.
Unităţile administrativ-teritoriale, în care cota veniturilor, ce revin unui locuitor,
depăşeşte suma cheltuielilor medii pentru un locuitor cu 20% (v cu 20% > suma cf), transferă în
fondul de susţinere financiară a teritoriilor suma veniturilor fiscale ce depăşeşte cu 20%
necesităţile minime de cheltuieli ale teritoriului respectiv.
Cu toate aceste prevederi, mărimea transferurilor prezentate în tabelul 3.3.2 nu poate fi
explicită atât formal, cât şi din punct de vedere al conţinutului său, în condiţiile în care
modalitatea de calcul poate fi manipulată, cât şi în lipsa corespunderii cu necesităţile reale ale
unităţilor locale.
Evoluţia haotică a mărimii transferurilor reflectă atât consecinţele politicii bugetare
promovate în domeniul cheltuielilor şi gradul înalt de centralizare, cât şi deficienţele întâmpinate
în determinarea acestora.
 137
Tabelul 3.3.2.
Ponderea cheltuielilor bugetului de stat şi a bugetelor locale
în totalul cheltuielilor publice în anii 1997-2005
Anii Cu transferuri Fără transferuri
Bugetul de stat Bugete locale Bugetul de stat Bugete locale
1997 61,1 31,5 36,8 21,7
1998 59,2 28,4 45,1 16,2
1999 66,2 22,2 53 15
2000 60,7 25 46 16,4
2001 51 30 39 24,1
2002 46,5 30,8 32,1 23,4
2003 46,5 30,2 33,3 21,5
2004 48,1 26 33,5 18,2
2005 50 27,1 31,1 16,6
Sursa: Calculat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor şi al Biroului Naţional de Statistică al R.Moldova.

Concomitent cu restrângerea cheltuielilor bugetului de stat de la 66,2% în anul 1999 la

48,1% în 2004, cât şi menţinerea ponderii cheltuielilor bugetelor locale la nivelul de 28,8% în
anii 2001-2005, se observă o tendinţă de scădere a ponderii cheltuielilor efectuate din resursele
proprii de la 24,1% în 2001 la 16,6% în 2005.
În realitate, destinaţia principală a transferurilor constă în acoperirea deficitului de resurse
financiare, la un moment dat şi pentru o unitate dată. De fapt, critica adusă sistemului
transferurilor din ţara noastră este asemănătoare cu sistemul cheltuielilor publice, adică se
repartizează sume minim necesare pentru acoperirea necesităţilor curente, fără urmărirea unor
programe eficiente de dezvoltare pe termen lung. În schimb, funcţiile de bază ale transferurilor –
de stimulare şi de nivelare - rămân fără utilitate. Pe de o parte, climatul şi infrastructura
economică sunt determinate de politica autorităţilor locale, iar sistemul transferurilor poate
constitui un instrument de stimulare a gestiunii finanţelor şi, în final, va conduce la lărgirea bazei
impozabile. Pe de altă parte, un sistem flexibil de redistribuire asigură nivelarea bugetară în ceea
ce priveşte cheltuielile bugetare medii pentru un locuitor, pentru fiecare grupă de cheltuieli.
Prin esenţa sa economică, aceste două funcţii sunt opuse şi maximizarea concomitentă a
eficienţei acestora nu este posibilă. În opinia autorilor, construcţia unui sistem eficient al
transferurilor sau găsirea modalităţilor de determinare a transferurilor trebuie să ţină seama de
efectele celor două funcţii, cât şi de funcţia de echilibrare. Având în vedere practica
internaţională şi particularităţile sistemului bugetar al Republicii Moldova, pot fi evaluate 4
modele de construcţie a relaţiilor interbugetare:
1. Determinarea sumelor de distribuire, partajându-le în funcţie de un anumit coeficient,
descris mai sus şi utilizat în prezent, dar care poate fi caracterizat prin eficienţă redusă,
dezechilibru între resursele şi nevoile financiare, cât şi prin gradul înalt de centralizare.
2. Metoda sumelor fixe ale transferurilor. Această modalitate constă în determinarea
mărimii transferurilor şi a defalcărilor pentru fiecare unitate teritorială pe termen lung; se
 138
caracterizează printr-o eficienţă a funcţiei de stimulare, asigurându-se echilibrul financiar la
nivelul sistemului bugetar.
3. Metoda mixtă sau combinarea metodelor de mai sus constă în determinarea structurii
optime a relaţiilor interbugetare, prin maximizarea mărimii mediei ponderate a variabilelor
politicii fiscale şi a transferurilor. În baza acestei medii ponderate, se poate delimita, după
criteriul eficienţei, orice combinaţie de politici, pentru care sunt determinate efectele de
stimulare şi nivelare. Modelul este asemănător cu CAPM de optimizare a portofoliului de hârtii
de valoare, în funcţie de 2 variabile opuse – rentabilitate şi risc.
4. Stabilirea independentă a impozitelor de către autorităţile locale şi reglementarea
fiscală structurală. Aceasta variantă este utilizată în ţările de tip federal (SUA, Canada), unde
fiecare unitate teritorială are dreptul de a stabili nivelul cotelor impozitelor şi taxelor,
concomitent cu obţinerea transferurilor pentru nivelare (în funcţie de potenţialul fiscal al
regiunii) sau pentru realizarea diferitelor programe de dezvoltare, finanţate de la bugetul federal.
Analiza economică a efectelor aplicării fiecăreia dintre aceste metode poate fi sintetizată
în funcţie de principalele criterii:
Eficienţă: /3/ > 2 > 3 > 1 > 4
Echilibrul : 4 > 2 > /3/ > 1 > 3
Gradul de descentralizare: 4 > 3 > 1 > 2
Primul model de construcţie a relaţiilor interbugetare este mai puţin eficient şi destul de
dezechilibrat, precum şi determină un grad înalt de descentralizare. Cea de-a doua metodă oferă
o eficienţă maximă, un grad înalt de echilibrare, dar presupune un control permanent din partea
statului. Cea de-a treia metodă oferă mai multe posibilităţi de acţiune prin anumite combinaţii
(reflectate prin /3/ ) ale funcţiilor de stimulare şi de nivelare, care pot conduce la obţinerea unor
rezultate mai performante în ceea ce priveşte eficienţa şi echilibrul. Implementarea în practică a
ultimei metode, deşi este cea mai echilibrată şi oferă un grad înalt de descentralizare, este
agravată de o serie de factori, care se reflectă într-o eficienţă scăzută.
Astfel, urmărirea eficienţei economice şi a gradului de centralizare intră în contradicţie cu
echilibrul financiar. Totodată, afirmarea, conform căreia gradul de centralizare influenţează
direct eficienţa economică (în sensul reducerii), poate fi considerată ca relativă, deoarece lipsa
echilibrului financiar exclude posibilitatea funcţionării eficiente a sistemului bugetar. De altfel,
problema principală a optimizării relaţiilor interbugetare este găsirea unei combinaţii între
eficienţă şi echilibru.
În acest context, propunem trecerea la construcţia modelului mixt al sistemului
transferurilor, care ar facilita implementarea unor programe de cheltuieli pentru dezvoltarea unor
sfere, precum învăţământul, sănătatea şi asistenţa socială. În funcţie de priorităţile urmărite, în
 139
cadrul acestui model, poate fi realizată fie funcţia de stimulare, care are drept scop dezvoltarea
economică, lărgirea bazei impozabile şi a volumului veniturilor bugetare, fie funcţia de nivelare
privind micşorarea diferenţelor între diferite raioane. De altfel, se poate vorbi despre aplicarea
optimului Pareto pentru sistemul transferurilor, adică crearea unui sistem cu efect maxim de
stimulare în condiţiile unui nivel determinat al efectului de nivelare, şi invers.
În opinia autorilor, crearea în Republica Moldova a unui nou mecanism al transferurilor,
în contextul reformării întregului sistem bugetar, ar avea influenţe pozitive atât asupra eficienţei
economice (prin descentralizare, perfecţionarea cadrului legislativ şi a relaţiilor dintre autorităţile
centrale şi cele locale), cât şi asupra echităţii economice verticale şi orizontale, concomitent
asigurând flexibilitatea deciziilor bugetare, transparenţa şi controlul. Totodată, un astfel de
sistem al transferurilor ar permite echilibrarea verticală a sistemului bugetar, ca unul din
obiectivele de bază ale politicii de macrobugetare. Credem că este necesară elaborarea
programului naţional pentru echilibrare verticală, care ar include programe speciale pentru
învăţământ, sănătate şi asistenţă socială. Aceasta presupune şi includerea în noul sistem al
transferurilor, pe lângă transferurile de nivelare şi cu destinaţie specială, de transferuri sociale
determinate pentru fiecare autoritate publică locală.
În ultimele două decenii, cheltuielile de securitate socială, în creştere, au reprezentat o
sursă majoră de dificultăţi şi au constrâns multe ţări să recurgă la ajustări dureroase, fără ca acest
proces să se fi definitivat. În mare măsură, această tendinţă poate fi atribuită deviaţiei dintre
planurile şi prognozele iniţiale, şi rezultatele reale. Este cazul cheltuielilor din programele de
transfer către indivizi şi familii, al compensărilor pentru handicapuri, invaliditate, boală, şomaj şi
sărăcie. Ţările Europei Centrale şi de Est trebuie să facă schimbări majore în managementul lor
public, în ceea ce priveşte politicile lor sociale şi mai ales politicile de transfer definite mai sus.
Lecţiile ce se desprind din ultimii 20 de ani, în domeniul proiectării politicilor de transfer,
constituie, până în prezent, obiectul unor dezbateri aprinse. Ca mijloc de control al cheltuielilor,
s-a presupus că politicile de transfer erau mai capabile să reconcilieze solidaritatea cu membrii
cei mai dezavantajaţi ai societăţii şi cu nevoia stringenţei bugetare. Această selectivitate însemna
preferinţa pentru politicile beneficiilor prin mijloace testate, în condiţiile unor cerinţe de
handicap sau invaliditate clare, prin opoziţie cu politicile care acordă beneficii tuturor cetăţenilor
încadraţi în criterii generale de vârstă, stare civilă, fără o raportare la mijloacele acestora de
susţinere. Această înţelepciune convenţională conduce guvernele la multiplicarea politicilor,
având ca grupuri-ţintă segmente definite ale populaţiei, în încercarea de a proiecta programe care
să răspundă cât mai bine acestor necesităţi.
Politicile de transfer acoperă multe zone în care elaborarea politicilor şi bugetul
interacţionează. Ele includ proiectarea şi planificarea politicilor, monitorizarea şi punerea
 140
acestora în aplicare. Principalele probleme, întâlnite în ţările OCDE, au fost determinate de
incapacitatea de a detecta în stadiul incipient atât deviaţia din managementul politicilor, cât şi din
interacţiunile dintre politici proiectate, iniţial, ca independente, dar care s-au dovedit a fi
interdependente în domeniul dat. Acesta este cazul asigurărilor de şomaj şi al veniturilor sociale
minime, al indemnizaţiilor de boală şi de invaliditate.
Termenul programelor de transfer înseamnă toate beneficiile în bani lichizi sau bunuri şi
servicii, acordate din motive de sărăcie, şomaj, handicap sau boală persoanelor aflate în vârstă
activă. Această serie de beneficiile include pe cele ale căror costuri s-au dovedit a fi cel mai
dificil de prognozat (ajutorul de şomaj, venitul social minim, indemnizaţii în caz de invaliditate
permanentă sau temporară) şi ale căror creşteri urmează reguli diferite de cele aflate la baza
tendinţelor celorlalte două componente majore ale cheltuielilor de securitate socială, adică pensii
şi sănătate.
Explicaţia convergenţei constatate a tendinţelor internaţionale schiţează, în mare măsură,
un model economic sau managerial de aprovizionare a programelor sociale. Pentru ţara noastră,
care a iniţiat reforma privind asigurările sociale şi mai ales programele de transferuri individuale
şi către familii, experienţa ţărilor OCDE nu oferă nici o soluţie testată, care să poată fi adoptată
fără ezitări.98 Cu toate acestea, eşecurile experimentate şi problemele apărute recent au făcut
posibilă întocmirea unei liste de mecanisme şi instrumente, ce poate facilita întreprinderea
schimbărilor necesare şi monitorizarea politicilor de transfer. Acestea se referă la următoarele
aspecte:
1. Aspectele tehnice ale managementului politicilor de transfer, în special, determinarea
criteriilor operaţionale şi a capacităţii de prognoză, cât şi depistarea deviaţiilor la costuri şi
persoanele. În acest sens, este necesară analiza evoluţiei politicilor de transfer cu privire la
schimbările explicite din cauze politice sau schimbările rezultate ca urmare a unor decizii
administrative. În primul rând, trebuie detectate deviaţiile costurilor totale de transfer. De
exemplu, un număr de ţări ale UE au învăţat din propria experienţă că identificarea corectă a
problemelor este dificilă, dacă bazele de date cu diverse tipuri de destinatari sunt incompatibile.
Din acest motiv, ţări ca Anglia şi Irlanda şi-au concentrat eforturile în acest sens. Ţările date au
investit simultan în numeroase domenii, cu scopul de a asigura compatibilitatea diverselor
dosare, de a detecta momentul când beneficiarii se mută de la un program la altul şi de a
identifica rapid orice schimbări ce survin etc.
Pentru a dezvolta această capacitate, s-a introdus, pe lângă modelele de stimulare, un
concept nou în acest domeniu - cel al populaţiilor-în-risc, adică al populaţiei potenţial

98
Programul SIGMA „Bugetarea şi elaborarea politicilor”. – Bucureşti: Ed. FDSC, lucrările Sigma Nr.8, 2000. - p.
284.
 141
beneficiare în cadrul acestor programe. Departe de a fi o construcţie pur teoretică, acest concept
de natură politică este un instrument managerial şi bugetar. Conceptul recunoaşte explicit lecţia
dificilă a ultimelor decenii şi este inclusă în informaţia furnizată factorilor de decizie în cursul
monitorizării implementării politicilor generale de transfer.
Oricât de precise şi reglementatoare pot fi prevederile, obiectivele politicilor de transfer
nu pot fi niciodată definite în întregime şi cu precizie, în prealabil. Este evident că investiţiile în
tehnicile analitice, statistice şi de monitorizare - care sunt mici în comparaţie cu alocările totale
din domeniu - ar fi o măsură valoroasă şi economică de prevenire, pentru ca politicile bine
intenţionate să nu genereze costuri anticipate şi efecte nedorite asupra economiei.
2. Managementul instituţional şi structurile de control, relaţiile dintre instituţii care
conduc diverse programe de transfer. Expertiza acumulată în managementul public eficient al
politicilor de transfer este modestă. Spre deosebire de natura mai mult sau mai puţin comercială
a serviciilor pe care le furnizează guvernul şi în care criteriile de eficienţă sunt transparente,
managementul programelor de transfer solicită guvernului un echilibru delicat între utilizarea
judicioasă a banilor publici şi reglarea accesului la beneficii, pe de o parte, şi grija pentru
beneficiari, care aparţin populaţiei celei mai defavorizate, pe de altă parte.
Deşi experienţa occidentală nu poate furniza formule clare şi testate, ea poate oferi o
lecţie esenţială: aşa cum aceste supoziţii cu privire la comportamentul beneficiarilor şi
posibilitatea de a identifica cu precizie populaţia-ţintă trebuie să fie abandonate, astăzi este
necesar să se abandoneze convingerea că menţinerea nivelului de venit este neutră pentru
cheltuielile publice.99 Orice cercetare, reformă sau experiment realizat în domeniu - prin
comparaţie, de exemplu, cu orice număr sau serie de activităţi, de la servicii poştale la transport
guvernamental - s-au dovedit foarte costisitoare în termeni de cheltuieli nedorite şi de deviaţii
care au trebuit corectate ulterior cu costuri mai mari. Lecţia pozitivă este că investiţia în
managementul acestui sector, chiar dacă nu poate avea decât caracter inovativ, se poate dovedi
una dintre cele mai bune surse de economie şi control bugetar ale oricărei reforme
administrative.
3. Centralizare şi descentralizare. Toate ţările Uniunii Europene au descentralizat efectiv
managementul programelor de transfer. Acest fapt este valabil atât din motive istorice, cât şi prin
natura activităţilor în cauză. Expansiunea abordării manageriale a administraţiei publice
favorizează, de asemenea, descentralizarea. În cele din urmă, încercările de a conduce simultan
un mare număr de politici pentru populaţii-ţintă distincte au consolidat această descentralizare.

99
Programul SIGMA „Bugetarea şi elaborarea politicilor”. – Bucureşti: Ed. FDSC, lucrările Sigma Nr.8, 2000. - p.
287.
 142
Cu toate acestea, descentralizarea a generat costuri care nu mai pot fi trecute cu vederea.
Ea este parţial responsabilă pentru întârzierea deviaţiilor costurilor şi pentru amploarea acestei
deviaţii. Altfel spus, în ciuda avantajelor incontestabile ale descentralizării, aceasta agravează
supravegherea programelor de transfer în ansamblu. Concluzia principală se referă la
interdependenţa strânsă dintre politicile proiectate şi cele conduse iniţial, ca reciproc
independente, atât în ceea ce priveşte cheltuielile, cât şi clientela.
Astfel, se poate spune că reforma, atât cea din ţările OCDE, cât şi cea din Europa
Centrală şi de Est, solicită o schimbare de direcţie şi, mai ales, o întărire a supravegherii şi
consolidării generale a programelor de transfer. Evident, supravegherea centrală nu poate înlocui
managementul de zi cu zi, deci trebuie să se acţioneze asupra schimbării acestor politici,
asigurându-se adaptarea permanentă la schimbările sociale, inclusiv la cele determinate de
politicile bugetare.
Experienţa ţărilor dezvoltate privind construcţia sistemelor de transfer, cât şi a
implementării bugetelor pe programe, poate fi extrem de utilă în contextul armonizării sistemului
bugetar cu cel al Uniunii Europene. În cadrul cercetării date, deseori, s-a menţionat că în practica
internaţională au fost elaborate diferite metode de analiză, au fost perfecţionate tehnici de lucru,
adoptate legi şi alte reglementări de determinare a eficienţei cheltuielilor, de stabilire a
priorităţilor în efectuarea cheltuielilor pentru diferite destinaţii, de raţionalizare a opţiunilor
bugetare, de intensificare a controlului financiar intern şi extern şi de creştere a transparenţei în
utilizarea fondurilor publice. Printre metodele aplicate în SUA menţionăm Planning,
programming budgeting system (PPBS), Management by objectives (MBO) şi Zero base
budgeting (ZBB), în Franţa Rationalisation des choix budgétaires (RCB), iar în alte ţări au fost
aplicate metode inspirate fie de experienţa americană, fie de cea franceză, adaptate la specificul
lor. Aplicarea unor asemenea metode facilitează întocmirea unor bugete pe programe, care
reprezintă un pas înainte faţă de bugetele de mijloace.
La bugetul de mijloace, în faza de întocmire a proiectului, ordonatorii de credite îşi
concentrează eforturile pentru a demonstra cât de mari şi de oportune sunt alocaţiile pe care le
solicită, în timp ce, la bugetul pe programe, preocuparea lor vizează stabilirea unor raporturi cât
mai judicioase între efortul financiar solicitat de la stat şi efectele scontate de pe urma acestuia.
În timpul executării unui buget de mijloace, ordonatorii de credite sunt preocupaţi să utilizeze, în
totalitate, creditele ce le-au fost aprobate, deoarece sumele necheltuite până la finele exerciţiului
financiar nu se reportează în exerciţiul următor, ci se anulează. În cazul unui buget pe programe,
preocuparea ordonatorilor, participanţi la realizarea unui anumit program, urmează să se
deplaseze de la cheltuirea cu orice preţ a banilor prevăzuţi în buget, la monitorizarea realizării
programului, la încadrarea în termenele stabilite şi în indicatorii de eficienţă aprobaţi. În caz
 143
contrar, există riscul ca cei culpabili de eşecul programului sau de nerealizarea la termen a unor
indicatori cantitativi sau calitativi să suporte rigorile legii. 100
Trecerea de la un tip de buget la altul trebuie minuţios pregătită, deoarece există o serie
de factori de ordin subiectiv şi obiectiv, care vor influenţa asupra întregii societăţi. În acest sens,
dorim să menţionăm câteva repere importante ce ţin de armonizarea sistemelor bugetare în
contextul integrării. În primul rând, determinarea rolului politicii în bugetarea publică – avem în
vedere conferirea bugetului unui rol reformator, crearea unui model pluralist, în funcţie de
interesele diferitelor grupări politice, stabilirea instrumentelor de promovare a politicii bugetare.
În al doilea rând, definirea principalelor obiective bugetare în cadrul strategiei financiare
a ţării, care se referă la creşterea economică durabilă şi la realizarea unei politici economice
echilibrate. În acest sens, este necesară perfecţionarea filosofiei bugetare, care să permită
trecerea de la un buget orientat spre resurse către un buget orientat spre politici, în scopul unei
ierarhizări coerente şi realiste a priorităţilor economice şi financiare.
În al treilea rând, este vorba de elaborarea unei metode de pregătire raţională a deciziilor
bugetare în cadrul macrobugetării, sub forma unei scheme coerente şi continue de elaborare
(definirea obiectivelor şi inventarierea mijloacelor), de execuţie (programare şi gestionare) şi de
control (compararea rezultatelor cu prevederile) pentru toate deciziile bugetare.
În final, dar nu în ultimul rând - crearea treptată a condiţiilor pentru asigurarea şi
respectarea prevederilor Pactului de creştere şi stabilitate în perspectiva aderării la Uniunea
Europeană, care presupune o poziţie bugetară fermă, formulată pe termen mediu. În al patrulea
rând, instituirea unui nou tip de buget, mai performant decât cel clasic, presupune adaptarea
corespunzătoare a legislaţiei în materie. Procesul de întocmire, aprobare, executare şi încheiere
a bugetului de stat se desfăşoară în concordanţă cu anumite principii de drept public, care diferă
de la bugetul de mijloace la bugetul pe programe. Aceste principii, fiind tradiţionale atât pe plan
juridic, cât şi în ceea ce priveşte implementarea lor în practica bugetară a administraţiei publice,
necesită o revizuire amănunţită în funcţie de noile criterii şi obiective.
În scopul identificării poziţiei Republicii Moldova faţă de ţările Uniunii Europene, SUA
şi Japonia, am considerat necesară efectuarea analizei nivelului excedentului / deficitului
bugetului public naţional ca pondere în PIB, în perioada 1997-2004 (tabelul 3.3.3.). O privire
generală asupra datelor tabelului confirmă faptul că majoritatea ţărilor se confruntă cu deficite
bugetare pe întreagă perioada analizată, iar semnul excedentului bugetar apare de puţine ori, în
Marea Britanie şi SUA, în perioada 1998-2001, în Germania în anul 2000 şi în R. Moldova în
anii 2003-2004, ca o excepţie de la regula generală.

100
Văcărel I. „Bugetul pe programe multianual: concepţii, reglementări, rezultate, perspective”. – Bucureşti: Ed.
Expert , 2002. - p. 38-43.
 144
Tabelul 3.3.3.
Nivelul excedentului / deficitului bugetului public naţional (% în PIB),
în perioada 1997-2004, în ţările UE, Europei de est, SUA, Japonia.
Ţările 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
EU-25 -1,7 -0,8 +0,8 -1,2 -2,3 -2,9 -2,6
EU-15 -2,4 -1,8 -0,7 1,0 -1,1 -2,2 -2,8 -2,6
Franţa -3,0 -2,7 -1,8 -1,4 -1,5 -3,2 -4,2 -3,7
Germania -2,7 -2,2 -1,5 +1,3 -2,8 -3,7 -3,8 -3,7
Marea
Britanie -2,0 +0,2 +1,0 +3,8 +0,7 -1,7 -3,4 -3,2
Ungaria -6,8 -8,0 -5,6 -3,0 -3,7 -8,5 -6,2 -4,5
Cehia -2,5 -5,0 -3,6 -3,7 -5,9 -6,8 -11,7 -3,0
Polonia -4,0 -2,1 -1,4 -0,7 -3,9 -3,6 -4,5 -4,8
SUA -0,8 +0,4 +0,9 +1,6 -0,4 -3,8 -4,6 -4,4
Japonia -3,8 -5,5 -7,2 -7,5 -6,1 -7,9 -7,7 -6,5
România -3,6 -3,3 -2,0 -3,7 -3,3 -2,6 -2,3 -1,14
R. Moldova -10,2 -3,9 -2,9 -1,6 +0,8 -1 +1 +0,5
Sursa: EC economic data pocket book , Quarterly 2005, p. 74-75. Datele Ministerului Finanţelor al Republicii
Moldova pe anii 1997-2005.

Datele tabelului constată că, la nivelul Uniunii Europene, limita de 3% în PIB fixată
pentru deficitul bugetar este, pe ansamblu, respectată. Remarcăm unele particularităţi la nivelul
ţărilor membre ale UE. Astfel, Franţa şi Germania înregistrează deficite puţin peste limita
stabilită începând cu anul 2002, iar Marea Britanie în perioada 2003-2004. În timp ce
înregistrează performanţele deosebite în dezvoltarea economică, Ungaria se confruntă cu un
deficit bugetar semnificativ pe întreagă perioada analizată, limita respectându-se doar în anul
2000. În Cehia, deficitul bugetar depăşeşte limită stabilită în anii 2000-2003, când mărimea
deficitului oscilează între valorile 3,7%-11,7% în PIB.
Japonia se confruntă cu deficite bugetare semnificative, care, în perioada 1999-2004,
înregistrează, în medie, 7,1% în PIB. În SUA, se constată că după o perioadă de deficite
bugetare, de la -5,8% PIB în 1992, la -0,8% PIB, în anul 1997, s-au înregistrat excedente, de la
+0,4% PIB, în anul 1998, la +1,6% PIB, în anul 2000, urmate din nou de dezechilibre, de la -
0,4% PIB în anul 2001, la -4,4% PIB, în anul 2004. România are un nivel moderat al deficitului
bugetar, care, în perioada 1997-2001, depăşeşte puţin limita stabilită pentru ţările UE. În
R.Moldova, deficitul bugetar semnificativ este înregistrat în 1997 de -10,2% în PIB, iar în
perioada următoare înregistrându-se un nivel mediu mai redus decât media celor 9 ţări prezentate
în tabel. Poziţia R. Moldova faţă de ţările Uniunii Europene, SUA şi Japoniei poate fi
considerată ca favorabilă. Însă, ţinând cont de gradul de dezvoltare al fiecărei ţări analizate,
apare o situaţie paradoxală – ţările dezvoltate se confruntă cu deficite bugetare, în timp ce ţările
mai puţin dezvoltate înregistrează excedente bugetare. Această situaţie se datorează faptului că
economia de piaţă a ţărilor dezvoltate este funcţională. Adoptând concepţiile teoriei deficitelor
 145
ciclice şi a finanţelor publice funcţionale, s-a urmărit asigurarea echilibrului economic general,
chiar dacă stabilitatea macroeconomică, uneori, este însoţită de deficite bugetare.
Promovarea politicii financiare orientate spre stabilitatea macroeconomică şi
valorificarea potenţialului economic presupune existenţa unui program concret privind
măsurarea fluxurilor financiare în limitele potenţialului monetar al ţării, monitorizarea
dezechilibrului bugetar şi căutarea surselor de finanţare, precum şi finanţarea activităţilor cu
eficienţa economică ridicată. O asemenea însuşire a politicii financiare permite determinarea
mărimii optime a dezechilibrului financiar public specifică ţării, abaterilor admisibile de la
nivelul optim, cât şi instrumentelor financiare de realizare a echilibrului economic general.
 146

SINTEZA REZULTATELOR

În cadrul cercetării date, au fost aprofundate conceptele fundamentale referitoare la

echilibrul financiar, au fost delimitate locul echilibrului financiar public în cadrul echilibrului
general economic, precum şi sfera de cuprindere privită prin prisma sistemului financiar şi în
funcţie de nivelurile agregării economiei naţionale.
În vederea pătrunderii în esenţa procesului de realizare a echilibrului financiar public, a
fost efectuată analiza elementelor structurale ale acestuia şi relaţiile de complementaritate dintre
diferite categorii de fonduri. Caracterul echilibrului de sistem a permis realizarea unei analize
aprofundate asupra fiecărei verigi componente, individualizate prin particularităţile de
mobilizare şi repartizare a resurselor.
A fost realizată sinteza principalelor teorii privind echilibrul financiar public, concepţiile
generalizându-se pe şcolile gândirii economice clasice şi contemporane. Au fost subliniate
implicaţiile unor teorii asupra realităţii economice şi rezultatele verificărilor empirice, cât şi
ajustările moderne privind estimarea echilibrului financiar public conform metodologiei
organismelor internaţionale.
A fost generalizată experienţa ţărilor dezvoltate prin prisma sistemelor de bugetare, a
elaborării şi promovării politicilor macroeconomice, au fost urmărite tendinţele dominante şi
identificate direcţiile politicii de echilibrare bugetară.
A fost dezvoltat conceptul de bugetare la nivelul sectorului public, au fost specificate
caracteristicile şi particularităţile procesului de bugetare. De asemenea, s-a efectuat delimitarea
bugetării la nivelul sectorului public, în funcţie de abordarea procesului decizional în
microbugetare şi macrobugetare. În cadrul cercetării date, macrobugetarea vizează, deopotrivă,
subiectul şi obiectul de studiu prin obiectivele majore ale politicii de echilibrare financiară a
sectorului public.
În vederea determinării mărimii sectorului public şi a definirii rolului bugetului în
economie, a fost efectuată analiza politicilor macroeconomice promovate în Republica Moldova,
în condiţiile dezechilibrului structural, şi determinate principalele corelaţii între diferiţi
indicatori macroeconomici. Au fost evaluate efectele reformelor economice asupra eficienţei
sectorului public, cât şi implicaţiile politicii bugetar-fiscale asupra dezvoltării economice şi a
evoluţiei echilibrului financiar public.
A fost identificată corelaţia dintre echilibrul financiar public, produsul intern brut şi
creşterea economică, argumentată importanţa şi necesitatea determinării echilibrului financiar
public cu influenţă hotărâtoare asupra tuturor proceselor economico-sociale.
 147
În vederea determinării rolului şi a delimitării sferei de cuprindere a principalelor
componente structurale ale echilibrului financiar public, a fost efectuată analiza fiecărei verigi
din cadrul sistemului bugetar al Republicii Moldova. Necesitatea diferenţierii în analiza
elementelor componente ale echilibrului financiar structural general este determinată de
posibilitatea elaborării unor măsuri concrete privind echilibrarea sistemului. În funcţie de cauza
apariţiei abaterilor în componentul analizat pot fi întreprinse măsuri optime de corectare, prin
stabilirea şi utilizarea instrumentelor specifice pentru eliminarea neconcordanţei.
Au fost utilizate diverse metode de evaluare a echilibrului financiar public structural al
sistemului bugetar privind echilibrarea statică şi dinamică a cheltuielilor primare şi a veniturilor
bugetare, echilibrarea statică şi dinamică a veniturilor şi cheltuielilor bugetare generale;
echilibrarea cheltuielilor generale, inclusiv a sumelor destinate stingerii datoriei de stat generale
cu veniturile bugetare.
Încercarea permanentă de optimizare a structurii sistemului bugetar derivă din influenţa
acesteia asupra utilizării şi eficienţei cheltuielilor publice, fapt ce a impus realizarea unei analize
complexe asupra echilibrului vertical al sistemului bugetar din Republica Moldova.
Diferenţierea efectuată în analiza elementelor componente ale echilibrului vertical al sistemului
bugetar scoate în evidenţă o serie de carenţe, iar eliminarea acestora necesită implementarea
unor măsuri de corectare şi perfecţionare.
A fost apreciat sistemul transferurilor existent în cadrul relaţiilor interbugetare ca
premisă a echilibrării orizontale; au fost generalizate tendinţele actuale şi formulate propuneri
privind crearea unui nou mecanism al transferurilor în vederea asigurării echilibrului financiar
public la nivel macroeconomic.
Au fost propuse tehnici de macrobugetare ce vizează proiectarea echilibrului financiar
public prin prisma metodologiei conturilor naţionale şi modelarea fluxurilor financiare în cadrul
sistemului bugetar. A fost explicată necesitatea utilizării unui set de informaţii sintetizate prin
intermediul conturilor naţionale în cadrul modelării structurilor şi fluxurilor financiare publice.
A fost identificat modul de organizare economică de tip matricial în cadrul sistemului bugetar cu
o flexibilitate mare în procesul decizional, care a permis crearea unui model operaţional privind
circulaţia fluxurilor financiare publice.
Strategiile bugetare, în procesul dezvoltării economice, îi conferă bugetului public
naţional rolul unui instrument privilegiat al politicii economice, atât în planul mijloacelor, cât şi
al realizării unor finalităţi politice şi de echitate socială.
 148
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Cercetările realizate au condus la formularea următoarelor concluzii:

1. Echilibrul financiar public, fiind o componentă a echilibrului valoric, la rândul său,
constituie partea integrantă a echilibrului economic general, ce exercită influenţă asupra creşterii
producţiei, nivelului ocupării forţei de muncă, repartizării şi redistribuirii fondurilor financiare,
asigurând, astfel, fundamentul necesar unei creşteri economice durabile.
2. Complementaritatea de sistem reprezintă una dintre cele mai importante proprietăţi ale
sistemului financiar, ce creează posibilitatea coordonării şi corelării între resursele şi necesităţile
de surse ale tuturor fondurilor şi luării în consideraţie a echilibrului financiar global al
economiei. În acest context, echilibrul financiar trebuie atestat la nivel macroeconomic şi apare
ca un raport între potenţialul financiar al economiei şi nevoile de resurse reclamate de
dezvoltarea economico-socială.
3. Existenţa unei strânse interdependenţe între principalele variabile economice impune ca
stabilirea nivelului optim, la care se realizează echilibrul financiar public, să fie efectuată în
funcţie de mărimea produsului intern brut, de resursele financiare mobilizabile şi de eficienţa
cheltuielilor publice, fapt ce va determina valorificarea potenţialului economico-financiar.
4. Practica asigurării echilibrului financiar public impune perfecţionarea sistemului bugetar
prin crearea unui mecanism eficient de macrobugetare şi elaborare a politicilor
macroeconomice, în conformitate cu strategia de dezvoltare economică durabilă.
5. Identificarea corelaţiilor dintre indicatorii bugetari şi principalii indicatori
macroeconomici reflectă o intervenţie pasivă a statului în economie, politica bugetar-fiscală
rezumându-se doar la funcţia sa fiscală. Lipsa reformelor de fond, privind activitatea agenţilor
economici şi a impunerii persoanelor fizice, va genera un nou lanţ al dezechilibrelor structurale.
6. Critica adusă sistemului cheltuielilor publice din Republica Moldova, adică repartizarea
unor sume minim necesare pentru acoperirea necesităţilor curente fără urmărirea unor programe
eficiente, impune realizarea unei reforme de fond privind repartizarea optimă şi utilizarea
eficientă a resurselor financiare publice în cadrul macrobugetării.
7. În practica economică, constrângerile bugetare au condus la apariţia unor fenomene
derivate grave, determinate de menţinerea opţiunii pentru consum şi neaplicarea unor programe
de fond, de ajustare structurală, verticală şi orizontală, vizând eliminarea, din organismul
economic a componentelor producătoare de valoare adăugată negativă.
8. Aprecierea echilibrului structural, vertical şi orizontal al sistemului bugetar din
Republica Moldova demonstrează lipsa unei concepţii unice privind bugetarea şi a concordanţei
în adoptarea şi promovarea deciziilor bugetare.
 149
9. Privit sub aspect dinamic, sistemul bugetar poate fi considerat echilibrat, atunci când
creşterea anuală a veniturilor bugetare corespunde ritmului de creştere a cheltuielilor primare,
exprimate prin intermediul indicatorilor elasticităţii. Evoluţia componentei dinamice a
echilibrului financiar structural reflectă inexistenţa corelaţiei între politica economică generală şi
politica bugetar-fiscală.
10. Dezechilibrul vertical, determinat de sistemul actual, este caracterizat prin gradul înalt al
centralizării şi al volumului important al transferurilor din bugetul de stat către celelalte verigi.
În realitate, o asemenea evoluţie reflectă deformarea structurală a sistemului bugetar, ineficienţa
mecanismelor de redistribuire şi o distribuire iraţională a resurselor financiare publice. Alegerea
mecanismului concret de acordare a transferului depinde de sarcinile politicii economice, fiscal-
bugetare, în momentul actual, care nu poate fi rezumată doar la o simplă acoperire a deficitului
verigilor bugetare.
11. Proiectarea echilibrului financiar public, la nivel macroeconomic, presupune existenţa
unei concordanţe a datelor din sistemul conturilor naţionale. În acest sens, prezintă importanţă
sintetizarea informaţiei pe sectoare instituţionale şi, în special, pe sectorul „Administraţia
publică”, astfel încât să fie posibilă identificarea indicatorilor, precum: producţia brută,
consumul intermediar, valoarea adăugată brută, excedentul brut de exploatare la nivelul acestui
sector. În baza acestor indicatori, pot fi determinate rate specifice sectorului public şi elaborate
direcţii de acţiune în vederea realizării programelor economice.
12. Deşi, eforturile de reformare a sistemului bugetar au avut unele efecte pozitive, în
general, ajustarea bugetară a avut implicaţii negative asupra calităţii serviciilor publice, a
echităţii, cât şi în ceea ce priveşte accesul la servicii din partea populaţiei. Lipsesc instrumentele
şi mecanismele eficiente de previziune, elaborarea, monitorizarea şi corectarea deciziilor
bugetare, precum şi o structură organizatorică eficientă, care ar permite promovarea politicii
bugetar-fiscale în conformitate cu strategia de dezvoltare pe termen lung.
În scopul elaborării unor mecanisme şi instrumente de asigurare a echilibrului financiar
public, din cadrul cercetării efectuate pot fi sintetizate următoarele recomandări:
1. Pentru perfecţionarea mecanismului de funcţionare a economiei naţionale, trebuie luate în
considerare anumite trăsături definitorii ale determinării şi realizării echilibrului financiar, printre
care menţionăm: gradul de dezvoltare a economiei, identificarea şi analiza tuturor factorilor cu
acţiune previzibilă pe o perioadă considerată, cât şi a posibilităţilor survenirii unor factori noi,
sprijinirea pe resursele financiare mobilizate pe plan naţional.
2. Aprobarea unei viziuni globale şi sistemice, de sus în jos, a bugetării sectorului public
pentru crearea unei proceduri specializate de consolidare a bugetului public naţional în funcţie de
priorităţile programelor pe termen lung.
 150
3. Definirea principiilor macrobugetării şi crearea premiselor pentru reformarea sistemului
bugetar prezent, cu modificări în constituirea şi prelucrarea bazelor de date în procesul bugetar.
4. Efectele deficitului bugetar în modelul macroeconomic sunt evidenţiate în urma
impactului acestuia asupra deciziilor cu privire la cheltuielile publice. Astfel, o primă modalitate
prin care deficitele influenţează economia, este efectul de stabilizare (eliminarea fluctuaţiilor
ciclice) sau de destabilizare a economiei pe termen scurt. A doua modalitate se referă la
potenţialul lor de a afecta negativ veniturile şi bunăstarea pe termen lung. Un buget ciclic
echilibrat este o modalitate acceptabilă de a rezolva compromisul dintre stabilizarea pe termen
scurt şi preocupările pentru echilibrarea pe termen lung, cu condiţia ca dezechilibrele
determinate de creşterea cheltuielilor să fie justificate prin eficienţa lor pe termen lung.
5. În ceea ce priveşte politica în domeniul veniturilor fiscale, credem că creşterea gradului
de neutralitate şi egalitatea sistemului fiscal poate conduce la mărirea indicatorului eficienţei
bugetare concomitent cu micşorarea presiunii fiscale asupra contribuabililor corecţi. În acest
sens, politica bugetar-fiscală trebuie să fie axată pe reducerea nivelului mediu al impunerii,
creşterea concurenţei întreprinderilor autohtone, simplificarea sistemului fiscal, administrarea
mai eficientă, pe micşorarea posibilităţilor de eschivare de la plata impozitelor şi taxelor.
6. Privind problematica echilibrării structurale a sistemului bugetar, în opinia autorilor, în
etapa actuală, este necesară menţinerea componentei dinamice a veniturilor publice concomitent
cu creşterea treptată a componentei dinamice a cheltuielilor publice, fapt ce va permite
implicarea mai activă a statului, prin realizarea unor programe pentru crearea unei baze
productive, în diferite ramuri ale economiei naţionale, cât şi realizarea reformelor în cadrul
sistemului bugetar.
7. Acordarea rolului de consolidator serviciului de trezorerie în cadrul execuţiei bugetare,
mai ales în faza de elaborare şi previziune a veniturilor şi cheltuielilor publice.
8. Efectuarea unor lucrări publice importante, începute şi nefinalizate, cu repercusiuni
benefice asupra viitorului societăţii şi finanţarea lor prin intermediul unor programe de finanţare
evaluate după criterii de eficienţă; realizarea potenţialului economico-productiv, racordat la o
reţea de drumuri şi alte facilităţi slab dezvoltate.
9. Coordonarea elaborării prognozelor macroeconomice prin crearea unui spaţiu unic
informaţional al procesului bugetar pentru toate verigile bugetare, care va permite monitorizarea
tuturor proceselor, consolidarea sistemului de gestionare a finanţelor publice.
10. Monitorizarea şi controlul resurselor financiare ale bugetului public naţional şi conferirea
acestui buget a rolului de instrument de consolidare a gestiunii finanţelor sectorului public.
Specificul sistemului bugetar actual rezidă în faptul că sferele utilizării finale fac apel la alte
sfere redistribuitoare (bugetul de stat), în cazul în care echilibrul lor bănesc nu este restabilit cu
 151
resurse proprii. Prin intermediul modelului propus, bugetul public va deveni un instrument
eficient de redistribuire a resurselor financiare în cadrul sistemului bugetar, asigurând în
permanenţă, realizarea echilibrului financiar public.
11. Perfecţionarea calităţii prognozelor fluxurilor de intrare de numerar printr-o planificare
realistă a acestora în strânsă coordonare cu serviciile fiscale, vamale, datoria publică şi sistemul
bancar. Echilibrul general al modelului are la bază o pluralitate de echilibre parţiale
corespunzătoare submodelelor acestuia. În cazul dat, pe lângă funcţia-scop de bază a modelului
agregat, corespunzătoare echilibrului financiar public, în model există şi se generează o mulţime
de funcţii-scop corespunzătoare pluralităţii de echilibre parţiale, care stau la baza echilibrului
general şi prin care se realizează reciproc.
12. Elaborarea unui plan naţional de echilibrare verticală şi orizontală a sistemului bugetar cu
definirea clară a mecanismelor şi instrumentelor financiare. Alegerea mecanismului concret de
acordare a transferurilor trebuie să fie în strânsă concordanţă cu sarcinile politicii economice şi
fiscal-bugetare pe termen lung.
 152
BIBLIOGRAFIE

1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994 // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova. – 1994. - Nr. 1. – 12 august.
2. Legea Republicii Moldova pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului nr. 797-XIII
din 02.04.96 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1996. - Nr. 81-82. – 19
decembrie.
3. Legea Republicii Moldova privind sistemul bugetar şi procesul bugetar nr. 847 din
24.05.96 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1997. - Nr. 19-20. – 27 martie.
4. Legea Republicii Moldova privind datoria de stat şi garanţiile de stat nr. 943-XIII din
18.07.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1996. - Nr. 75-76. – 21 noiembrie.
5. Legea Republicii Moldova privind sistemul public de asigurări sociale nr. 489-XIV din
08.07.1999 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2000. - Nr. 1-4. – 6 ianuarie.
6. Codul fiscal nr. 1163-XIII din 24.04.97 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1997.
- Nr. 62. – 18 septembrie.
7. Legea Republicii Moldova privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii
Moldova nr. 764-XV din 27.12.2001 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2002. -
Nr. 16. – 29 ianuarie.
8. Legea serviciului public nr. 443-XIH din 04.05.95 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. – 1995. - Nr. 61. – 2 noiembrie.
9. Legea Republicii Moldova privind finanţele publice locale nr. 491-XIV din 09.07.99 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1999. - Nr. 101 –102. – 16 septembrie.
10. Legea instituţiilor financiare nr. 550-XIII din 21.07.95 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. – 1996. - Nr. 1. – 1 ianuarie.
11. Legea Republicii Moldova privind administraţia publică locală nr. 186-XIV din
06.11.98 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1999. - Nr. 14-15. – 12 februarie.
12. Codul vamal nr. 1149-XIV din 20.07.2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –
2000. - Nr. 160-162. – 23 decembrie.
13. Legea Republicii Moldova privind Curtea de Conturi nr. 312-XIII din 08.12.94 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. - Nr. 7. – 2 februarie.
14. Legea Republicii Moldova cu privire la fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală pe
anul 2004 nr.565 XV din 25.12.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2004. -
Nr. 6-12/74. – 1 ianuarie.
15. Legea Republicii Moldova cu privire la mărimea, modul şi termenele de achitare a primelor de
asigurare obligatorie de asistenţă medicală nr. 1593 -XV din 26.12. 2002 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova. – 2003. - Nr. 18-19/57. – 8 februarie.
 153
16. Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea legii bugetului asigurărilor sociale
de stat pe anul 2004 nr.519-XV din 18 decembrie 2003 nr.298-XV din 28.07.2004 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2004. - Nr. 132-137/728. – 6 august.
17. Legea Republicii Moldova privind indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de
muncă şi alte prestaţii de asigurări sociale nr.289-XV din 22.07.2004 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. – 2004. - Nr. 168-170/773. – 10 septembrie.
18. Legea Republicii Moldova cu privire la protecţia socială specială a unor categorii de populaţie
nr.933-XIV din 14.04.2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2000. - Nr. 70-
72/507. – 22 iunie.
19. Legea Republicii Moldova privind alocaţiile sociale de stat pentru unele categorii de cetăţeni
nr.499-XV din 14.07.99 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1999. - Nr.106-
108/512. – 30 septembrie.
20. Legea Republicii Moldova privind rezervele materiale de stat şi de mobilizare nr. 589-XIII
din 22.09.95 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1996. - Nr. 11-12/ 114. – 22
februarie.
21. Legea Republicii Moldova privind taxele locale nr. 186-XIII din 19.07.1994 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova. – 1994. - Nr. 8; modificată prin Legea nr. 1101-XIV din
30.06.2000.
22. Legea Republicii Moldova cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr. 548-XIII din
21.07.95 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. - Nr. 56-57. – 12 octombrie.
23. Legea bugetului de stat pe anul 2003 nr. 1463-XV din 15.11.2002 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. – 2002. - Nr. 166-168. - 10 decembrie.
24. Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845-XII din
03.01.92 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1994. - Nr. 2. – 28 februarie.
25. Legea Republicii Moldova cu privire la tariful vamal nr. 1380-XIII din 20.11.1997 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1998. - Nr. 40-41. –7 mai.
26. Legea Republicii Moldova cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor economice şi
Corupţiei nr. 1104-XV din 6.06. 2002 // Monitorul Oficial. –2002. - Nr. 91-94. – 27 iulie.
27. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova privind Clasificaţia bugetară nr. 969-III din
24.07.96 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1996. - Nr. 72-73/704. – 7
noiembrie.
28. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Strategiei de dezvoltare
social-economică a Republicii Moldova până în anul 2005, nr.1415 din 19.12.2001 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –2002. - Nr. 55-8. - 10 ianuarie.
29. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la aprobarea Statutului Casei Naţionale
 154
de Asigurări Sociale a Republicii Moldova, nr.739 din 25 07 2000 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. – 2000. - Nr. 94-97/834. – 3 august.
30. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova despre aprobarea Regulamentului Guvernului
Republicii Moldova nr. 34 din 17.01.2001 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. –
2001. - Nr. 8-10. - 25 ianuarie.
31. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la structura, efectivul şi Regulamentul
Ministerului Finanţelor nr. 755 din 30.07.2001 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
– 2001. - Nr. 94-96. - 10 august.
32. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova privind Direcţiile principale ale politicii
bugetar-fiscale şi cadrul cheltuielilor pe termen mediu (2003-2005) nr. 693 din 3 iunie
2002, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 96-99 din 5 iulie 2002.
33. Regulamentul cu privire la mijloacele extrabugetare ale instituţiilor publice, modificări şi
completări, Monitorul Oficial al Republicii Moldova - nr. 141-145/189 din 11.07.2003.
34. Regulamentul provizoriu privind modul de monitorizarea bugetelor pe programe şi
performanţă, Monitorul Oficial al Republicii Moldova - nr. 173-176/226 din 12.08.2003.
35. Indicaţii metodice privind elaborarea proiectelor bugetelor unităţilor administrativ-
teritoriale pe anul 2000 nr. 02/1-7 din 3 septembrie 1999. Ministerul Finanţelor al
Republicii Moldova.
36. Nota explicativă la proiectul Legii bugetului pe anul 2004. Ministerul Finanţelor al
Republicii Moldova.
37. Nota explicativă la proiectul Legii bugetului pe anul 2005. Ministerul Finanţelor al
Republicii Moldova.
38. Particularităţile calculării şi transferării contribuţiilor de asigurări sociale obligatorii de stat
pentru anul 2004 nr. 11 -IX-03/09-581 din 9 03.2004 // Casa Naţională pentru Asigurări Sociale.
39. Note metodologice privind elaborarea de către autorităţile administraţiei publice locale a
proiectelor de buget pe anul 2005 şi estimările pe anii 2006-2007 // Ministerul Finanţelor.
40. Aurelian P. Opere economice / P. Aurelian. – Bucureşti: Ed. Academiei R.S.R., 1967. -
41. Allen R. Administrarea cheltuielilor publice - manual de referinţă pentru ţările în tranziţie
// R. Allen, D. Tommaşi . - Bucureşti: Pro Transilvania, 2002.
42. Aronson, Richard J. Public finance / J.Richard Aronson. – Mcgraw: Hill Book Company,
1985.
43. Babe A. Echilibrul financiar în socialism / A.Babe. - Bucureşti: Ed. Politică, 1979. -
44. Băcescu M. Macroeconomie: bazele macroeconomiei / M. Băcescu, A. Băcescu . –
Bucureşti: ALL, 1993. – 426 p.
 155
45. Brown C.V. Public Sector Economics / C.V. Brown, P. M. Jackson . – Oxford: Basil
Blackwell, 1990.
46. Brăilean T. Monetarismul în teoria şi politica economică / T. Brăilean . – Iaşi: Institutul
European, 1998.
47. Brigham E. Financial management theory and practice / I E. Brigham, Louis C.
Gapenski. - Fort Worth: The Dryden Press, 1997
48. Brezeanu Petre. Finanţe publice şi fiscalitatea între teorie şi practică / Petre Brezeanu . –
Bucureşti: România de Mâine, 1998. – 220 p.
49. Bucătaru Dumitru. Finanţe: note de curs / D. Bucătaru. – Iaşi: Editura Fundaţiei
„Chemarea ”, 1994. – 157 p.
50. Buchanan J. The Public Finances: an introductory textbook / J. Buchanan, Homewood,
Richard. – Irwin: 3rd edition, 1970.
51. Caraganciu A., Instrumentarul de analiză a proceselor financiare / A. Caraganciu,
Chişinău: Prut Internaţional, 2001. - 112 p.
52. Caraganciu A. Problemele metodologice ale analizei mecanismului financiar în economia
de tranziţie / A. Caraganciu, Gh. Iliadi. – Chişinău: Editura ASEM, 1996. – 252 p.
53. Caracota D. Previziune economică: elemente de macroeconomie / D. Caracota. –
Bucureşti: Editura. Didactică şi Pededagogică, 1997. – 286 p.
54. Casian A. Tranziţia: retrospective şi perspective, politica bugetar-fiscală / A. Casian, A.
Petroia . – Chişinău: GUNIVAS, 2002. – 472 p.
55. Câmpeanu E. Politici moderne privind echilibrul financiar public / E.Câmpeanu.
Bucureşti: Editura Universitară, 2005. – 140 p.
56. Cobzari L. Management financiar universitar. - Chişinău: USM, 2001. – 228 p.
57. Cobzari L. Rolul grupurilor financiar-industriale în perioada de tranziţie:
Tendinţele sociale în pragul secolului XXI / L. Cobzari , G. Ulian. - Kaunas, 1998.
58. Cobzari L. Metodologia planificării bugetare: elaborare de buget / L. Cobzari , T.
Manole . – Chişinău: CEP USM, 2004. – 231 p.
59. Ciubotaru M. Optimizarea macroeconomică în Republica Moldova: elaborarea
sistemului de simulare / M. Ciubotaru: autoref. tz. dr. hab. în ştiinţe economice. -
Chişinău, 2000. – 25 p.
60. Creţoiu G. Economie politică / G. Creţoiu, V. Cornescu. – Bucureşti: Casa de editură şi
presă “ŞANSA”, 1995. – 470 p.
61. Chiriţă N. Politici macroeconomice. Teorie şi aplicaţii / N. Chiriţă, E. Scarlat. – Bucureşti :
Ed. Economică, 1998. – 415 p.
 156
62. Dornbusch R. Macroeconomie / R. Dornbusch , S. Fischer. – Timişoara: Sedona, 1997. –
783 p.
63. Dracea M. Echilibrul financiar în perioada de tranziţie / M. Dracea – Craiova: Ed. Amicul
casei, 1997.
64. Dumitraşcu V. Reţeaua creatoare. Tendinţele postmoderne în organizarea economică / V.
Dumitrescu: Bucureşti: Ed. Economică, 2001
65. Frois A.Economia politică / A. Frois. – Bucureşti: Humanitas, 1994. -
66. Frege X. Descentralizarea / X. Frege. – Bucureşti: Humanitas, 1991. -
67. Galbraith J. K. Ştiinţa economică şi interesul public / J. K. Galbraith. – Bucureşti: Ed.
Politică, 1992. – 419 p.
68. Galbraith J. K. Societatea perfectă. La ordinea zilei binele omului / J. K. Galbraith . -
Eurosong & Book., 1997. -
69. Gabor D. Să ieşim din epoca risipei / D. Gabor , U. Colombo, A. King , R. Galli. –
Bucureşti: Ed. Politică, 1983. -
70. Georgescu-Roegen N. Economie analitică / N. Georgescu-Roegen. – Bucureşti: Editura
Expert, 2000. –
71. Hîncu R. Cheltuielile pentru învăţământ în condiţiile deficitului bugetar în Republica
Moldova / R.Hîncu. – Chişinău: Ed. A.S.E.M., 2004. – 170 p.
72. Hoanţă N. Economie şi finanţe publice / N. Hoanţă. – Bucureşti: Polirom, 2000. – 285 p.
73. Hoanţă N. Evaziunea fiscală / N. Hoanţă. – Bucureşti: Tribuna Economică, 1997. -
74. Heilbroner R., Bernstein P. The Debt and the Deficit: False Alarms / R.Heilbroner,
P.Bernstein - Real possibilities, New York, W.W. Norton & Company, 1989.
75. Iancu A. Politică şi economie. Repere ale unui sistem economic performant / A. Iancu. –
Bucureşti: Expert, 2000. -
76. Ionaşcu I. Contabilitate Naţională / I. Ionaşcu. – Bucureşti: Ed. Economică, 1995. – 110 p.
77. Keynes J.M. Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor / J. M.
Keynes. – Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1970. -
78. Lipsey R.G. Economia pozitivă / R. G. Lipsey, K. A. Chrystal . – Bucureşti: Ed.
Economică, 1999. – 983 p.
79. Lipsey R.G. Economics / R. G. Lipsey, P. O. Steiner, D. D. Purvis . – New York: Harper
International Edition, 1987. -
80. Manole T. Finanţe public e/ T. Manole. - Chişinău: AAP, 1998. – 348 p.
81. Manole T. Finanţele publice locale: teorie şi aplicaţii / T. Manole. – Chişinău,
Editura Cartier, 2000. – 264 p.
82. Manole T. Finanţele publice locale: rolul lor în consolidarea autonomiei financiare la
 157
nivelul unităţilor administrativ-teritoriale / T. Manole. – Chişinău: Epigraf, 2003. – 240
p.
83. Manolescu Gh. Buget: abordare economică şi financiară / Gh. Manolescu. – Bucureşti:
Editura Economică, 1997. – 362 p.
84. Monolescu Gh. Politici economice. Concepte, instrumente, experienţe / Gh. Manolescu.-
Bucureşti: Editura Economică, 1997. – 678 p.
85. Matei Gh. Finanţe generale / Gh. Matei. – Craiova: MONDO-EC, 1994. – 299 p.
86. Matei Gh. Finanţe generale / Gh. Matei, I. Tomiţă. – Craiova: Reprografia Universităţii din
Craiova, 1992. – 132 p.
87. Moşteanu T. Buget şi trezorerie publică / T. Moşteanu. – Bucureşti: Editura Tribuna
Economică, 2002. – 457 p.
88. Moşteanu T. Finanţe publice / T.Moşteanu şi colectiv. - Bucureşti: Editura Tribuna
Economică, 2002. – 409 p.
89. Musgrave R. A. Public Finance in Theory and Practice / R. A. Musgrave, P. B.
Musgrave.-New York: McGraw-Hill, 1989. -
90. Pareto V. Manual of Political Economy / V. Pareto. - New York: Kelly,
1971. –
91. Pecican E. Econometrie / E.Ş.Pecican. – Bucureşti: Editura All, 1994. – 335 p.
92. Nechita V. Economie politică / Nechita V. – Galaţi: Porto-Franco, 1991. – Vol. I. – 484 p.
93. Nemec J. Finanţe publice: teorie şi practică în tranziţia central-europeană / J. Nemec, G.
Wright. –Iaşi: Ars Longa, 2000.- 430 p.
94. Nicolae-Văleanu I. Istoria gândirii economice / I. Nicolae-Văleanu. – Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1995. – 264 p.
95. Onofrei M. Impactul politicilor financiare asupra societăţii / M. Onofrei. – Bucureşti:
Editura Economică, 2000. – 288 p.
96. Orio G. Limitele certitudinii / G. Orio, R. S. Walter. – Bucureşti: Edimpress-Camro,
1996. – 344 p.
97. Peacock A. Public Choice Analysis in Historical Perspective / A. Peacock. – Cambridge:
Cambridge University Press, 1992. -
98. Premchand A. Government budgeting and expenditure controls Theory and
Practice / A. Premchand. – Washington: International Monetary Fund, 1983. -
99. Profiroiu A. Economia sectorului public / A. Profiroiu. – Bucureşti: Editura Economică,
2001. – 222 p.
100. Popescu C. Echilibrul înaintării / C. Popescu, M. Băbeanu. – Bucureşti: Eficient, 1998. –
459 p.
 158
101. Ragan J.F. Principles of macroeconomics / J. F. Ragan, L. B. Thomas . – Florida: The
Dryden Press, 1993. -
102. Ricardo D. Opere alese / D. Ricardo . – Chişinău: Universitas, 1993. – Vol. I. – 333 p.
103. Rubin I. The politics of Public Budgeting: Getting and Spending, Borrowing and Balancing
/ Rubin I. - New Jersey: Chatham House Publishers Inc., 1993.
104. Samuelson P. Economie politică / P. Samuelson. – Bucureşti: Teora, 2000. – 944 p.
105. Secrieru A. Finanţe publice. Instrumente şi mecanisme financiare de intervenţie
guvernamentală / A. Secrieru. – Chişinău: Epigraf, 2004. – 423 p.
106. Smith A. Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei / A. Smith. - Chişinău,
Universitas , 1992. – 343 p.
107. Stratulat O. Caracteristica generală a cheltuielilor publice / O. Stratulat. – Chişinău: Ed.
ASEM, 1997.- 119 p.
108. Stratulat O. Cheltuielile pentru serviciile publice generale şi apărare / O. Stratulat.-
Chişinău: Institutul Naţional de Economie şi Informaţie, 2002. - 40 p.
109. Stratulat O. Cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale / O. Stratulat. – Chişinău:
Institutul Naţional de Economie şi Informatică, 2001. – 70 p.
110. Stratulat O. Cheltuielile publice pentru obiective şi acţiuni economice / O. Stratulat. –
Chişinău: Institutul Naţional de Economie şi Informatică, 2002. – 48 p.
111. Stratulat O. Cheltuielile publice pentru securitatea socială / O. Stratulat. – Chişinău:
Institutul Naţional de Economie şi Informatică, 2002. – 106 p.
112. Stratulat O. Politica financiară / O. Stratulat. – Chişinău: Ed. ASEM, 1997. -
113. Stratulat O. Consemnări la prelegerea „Mecanismul financiar" / O. Stratulat. - Chişinău,
Ed. ASEM, 1996. – 79 p.
114. Stiglitz J. Экономика государственного сектора / J. Stiglitz. – Moskva: Infra-M, 1997.
– 718 p.
115. Sută-Selejan S. Doctrine şi curente în gândirea economică / S. Sută-Selejan. – Bucureşti:
ALL, 1994. – 414 p.
116. Studii şi analize financiar-bugetare. - Chişinău, 2000. – 308 p.
117. Talpoş I. Finanţele României / I. Talpoş. – Timişoara: Sedona, 1997. -
118. Vasile R. Moneda şi politica fiscală / R. Vasiile. – Bucureşti: Uranus, 1994. – 222 p.
119. Văcărel I. Finanţe publice / I. Văcărel. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
1992. – 423 p.
120. Văcărel I. Finanţe Publice / I. Văcărel. - Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
1999. – 423 p.
 159
121. Văcărel I. Politici economice şi financiare de ieri şi de azi / I. Văcărel. –Bucureşti:
Editura Economică, 1996. – 384 p.
122. Văcărel I. Politici fiscale şi bugetare în România 1990-2000 / Iu. Văcărel. – Bucureşti:
Expert, 2001. –
123. Văcărel I. Bugetul pe programe multianual: concepţii, reglementări, rezultate, perspective
/ I. Văcărel. – Bucureşti: Expert, 2002. -180 p.
124. Wildavsky A. The new politics of the budgetary process / A. Wildavsky. - Scott and
Foreman, 1998.
125. Weimer D. Analiza politicilor publice / D. Weiner , R. Aidan. – Chişinău:. ARC, 2004. –
598 p.
126. Programul SIGMA, Bugetarea şi elaborarea politicilor / – Bucureşti: Ed. FDSC, 2000,
290 p.
127. Republica Moldova: Dimensiunile reformelor. – Chişinău: Ed. Potos, 2002. Academia de Ştiinţe a
Moldovei, Ministerul Economiei al R. Moldova, Centrul de Studiere a Problemelor Pieţei. 343 p.
128. IMF working papers / International Monetary Fund . - 1999, 2000
129. The IMF's methodology papers, „The structural budget balance” / International Monetary
Fund. - 1999. - July
130. Corruption, growth and public finances / International Monetary Fund. - Washington,
2001. -
131. Government Finance Statistics Yearbook / International Monetary Fund. - Washington,
2004.
132. European Union: public finance. – Luxembourg: Office for Official Publications of the
European Communities, 2002.
133. Самуэльсон П. Экономика / П. Самуэльсон . – Москва: МГП «АЛГОН», ВНИИСИ,
1992. – 800 p.
134. Макконнелл К.Р. Экономикс / К.Р Макконнелл, С.Л Брю. - Москва: Республика,
Москва, 1992. – 785 p.
135. Мамедов О.Ю. Современная экономика / О.Ю. Мамедов. - Ростов-на-Дону: Феникс,
1999. – 224 p.
136. Стрик Дж. Государственные финансы Канады / Дж. Стрик. - Москва: Экономика,
2000. -
137. Худокормов А.Г. История экономических учений / А. Г. Худокормов. - Москва:
Инфра-М, 1998. – 733 p.
 160
Anexa 1

ECHILIBRUL ECONOMIC GENERAL

ECHILIBRUL ECHILIBRUL
MATERIAL AL FORŢEI DE ECHILIBRUL
ECONOMIEI MUNCĂ VALORIC
NAŢIONALE

ECHILIBRUL ECHILIBRUL ECHILIBRUL

FINANCIAR MONETAR VALUTAR

În funcţie de nivelurile Privit prin prisma sistemului financiar,

agregării economiei deosebim:
naţionale, distingem:
- echilibrul 1. echilibrul financiar al fondurilor
microeconomic private
- echilibrul 2. echilibrul financiar public, include:
mezoeconomic
- echilibrul bugetului de stat
Echilibrul
- echilibrul - echilibrul bugetului asigurărilor
macroeconomic Financiar
Public sociale de stat
la nivel - echilibrul bugetelor locale
- echilibrul fondurilor cu destinaţie
Macroeconomic
specială
- echilibrul fondului asigurărilor
obligatorii
- de asistenţa medicală
- echilibrul financiar al întreprinderilor
de stat
Schema 1.1 Locul şi sfera de cuprindere a echilibrului financiar public la nivel
macroeconomic în carul echilibrului economic general

Sursa: Elaborat de autor în baza lucrărilor: Văcărel I. „Finanţe publice”. – Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică,
1992; Dracea M. „Echilibrul financiar în perioada de tranziţie”. – Craiova: Ed. Amicul casei, 1997; Banc P.,
Bătrâncea M., Bătrâncea I. “Forme de manifestare a echilibrului financiar”// Bucureşti: Tribuna Economică 2001. -
Nr.26 ; Matei Gh, „Finanţe generale”. – Craiova: Ed. Mondo-Economică, 1994,
 161
Anexa 2
Tabelul 1.3.1.
Evoluţia politicii financiare la nivel macroeconomic în SUA
Perioada Obiectivele propuse şi acţiunile
întreprinse în cadrul Efecte pozitive Efecte negative
politicii financiare macroeconomice
1941-1945 - finanţarea cheltuielilor de război - creşterea volumului - supradimensionarea
situaţia de (creşterea cheltuielilor publice) producţiei deficitului bugetar
excepţie – - rata dobânzii redusă - şomajul redus - creşterea datoriei
finanţarea - creşterea impozitelor într-un ritm mai publice
războiului redus decât cel al cheltuielilor publice

1945-1950 - politica bugetară a creşterii echilibrate - reducerea şomajului - creşterea

- stimularea investiţiilor - creşterea cererii de spectaculoasă a
- reduceri de impozite bunuri de consum preţurilor
- reducerea venitului impozabil
- eliminarea controlului preţurilor
1950-1954 - creşterea cheltuielilor legate de - şomajul redus - un nou salt al preţurilor
războiul cu Coreea - creşterea volumului de - recesiunea economică
producţie
1954-1961 - reduceri de impozite - creşterea economică
- politica monetară expansionistă
1962-1969 - promovarea politicii fiscale - reducerea şomajului - creşterea inflaţiei
expansioniste prin cerere
- obiectivul de reducere a şomajului - creştere din 1967
- stimularea investiţiilor inflaţia prin costuri
- în 1965 cresc cheltuielile legate de
războiul din Vietnam
1969-1974 - renunţarea parităţii fixe a dolarului - blocarea inflaţiei - creşterea şomajului
- îngheţarea salariilor - flexibilitatea dolarului
- politica fiscală expansionistă
- creşterea numărului scutirilor
- majorarea nivelului maxim de venit
neimpozabil

1975-1977 Etapa I: măsurile întreprinse în

- politica fiscală restrictivă prima etapă în condiţiile
- plafonarea cheltuielilor publice recesiunii economice au
- creşterea impozitelor condus la contracararea
Etapa a II-a: economiei
- reduceri de impozite - recesiunea depăşită - creşterea inflaţiei
- stimularea sectorului privat - scăderea şomajului
- stimularea cheltuielilor de consum
- stimularea investiţiilor
1978-1980 - stimularea fiscală moderată - micşorarea - creşterea inflaţiei
- reducerea inflaţiei prin restrângerea deficitului bugetar
cererii agregate - reducerea şomajului
1981-1988 - reducerea impozitelor - creşterea investiţiilor - creşterea
- echilibrarea bugetului federal - reducerea şomajului cheltuielilor bugetare
- scăderea cheltuielilor guvernamentale - creşterea
- scăderea cheltuielilor pentru cheltuielilor cu
programe sociale dobânzi
- creşterea cheltuielilor pentru apărare - creşterea inflaţiei
naţională - impasul politic
- stimularea investiţiilor şi economisirii
- revizuirea anuală a impozitelor.
Sursa: Elaborat de autor în baza lucrărilor: Dornbusch R., Fischer S. „Macroeconomia”. – Timişoara: Ed. Sedona, 1997; Brăilean
T. «Monetarismul în teoria şi politica economică”. – Iaşi: Ed. Institutul European, 1998; Programul SIGMA „Bugetarea şi
elaborarea politicilor”. – Bucureşti: Ed. FDSC. - lucrările Sigma Nr.8, 2000; Vasile R. „Moneda şi politica fiscală”. – Bucureşti:
Ed. Uranus, 1994.
 162
Anexa 3
Tabelul 1.3.2.

Evoluţia politicii financiare la nivel macroeconomic al Marii Britanii

Anii Obiectivele propuse şi acţiunile
întreprinse în cadrul Efecte pozitive Efecte negative
politicii financiare macroeconomice
Anii 50-60 Etapa I - aplicarea macroeconomiei - şomajul de 2% apariţia stagflaţiei
keynesiene - inflaţia de 4% spre sfârşitul
Etapa a II-a – politica macroeconomică - creşterea economică de perioadei
„stop-go” 2,8%
Anii 70 Obiectivul principal - combaterea
stagflaţiei. S-au propus următoarele: - controlul expansiunii - inflaţia continuă la
- managementul cererii agregate prin masei monetare niveluri reduse, însă
intermediul politicii preţurilor şi a - o reducere într-un timp limitat
veniturilor nesemnificativă a 1974-1978
- reducerea masei monetare până la o şomajului - şomajul la niveluri
anumită limită, după care urmează o - o creştere mică a ridicate
creştere constantă a acesteia corelată nivelului de producţie
cu ritmul creşterii economice - creşterea consumului
- excedentul bugetar din
1969 şi 1970
Anii 80 Obiectivul principal – limitarea inflaţiei.
Măsurile întreprinse: - diminuarea deficitului - reducerea
Etapa I - 1980-1986: bugetar semnificativă a
- controlul masei monetare - diminuarea inflaţiei
- stimularea acţiunii pieţei cheltuielilor bugetare - creşterea şomajului
- liberalizarea sferei contractelor
individuale de muncă
- controlul valutar -------------------------------- -----------------------------
Etapa a II-a - 1986-1988:
- monitorizarea masei monetare; - privatizarea are efecte - creşterea inflaţiei
- reducerea impozitelor pe venit; benefice asupra - explozia preţurilor la
- privatizarea sectorului de stat; economiei acţiuni
- reducerea ratei dobânzii - excedentul bugetar

Anii 90 Obiectivul principal – reducerea inflaţiei

şi lupta cu recesiunea economică - redresarea situaţiei - creşterea deficitului
Măsurile întreprinse: economice bugetar
- restrângerea monetară - reducerea inflaţiei - creşterea
- creşterea forţată a ratei dobânzii - reformarea pieţei transferurilor şi a
- legarea lirei de marca germană muncii ajutoarelor de şomaj
- creşterea ratelor impozitelor - liberalizarea
- sistem fiscal pentru favorizarea circulaţiei
reinvestirii profitului capitalurilor

Sursa: Elaborat de autor în baza lucrărilor: Dornbusch R., Fischer S. „Macroeconomia”. – Timişoara: Ed. Sedona, 1997; Brăilean
T. «Monetarismul în teoria şi politica economică”. – Iaşi: Ed. Institutul European, 1998; Programul SIGMA „Bugetarea şi
elaborarea politicilor”. – Bucureşti: Ed. FDSC. - lucrările Sigma Nr.8, 2000; Vasile R. „Moneda şi politica fiscală”. – Bucureşti:
Ed. Uranus, 1994.
 163
Anexa 4
Tabelul 1.3.3.
Structurile implicate în procesul de bugetare în ţările dezvoltate
Organele abilitate în iniţierea şi realizarea procesului bugetar
TERMENI Canada Danemarca Franţa Germania Suedia Marea Britanie Statele Unite
GENERICI
BIROU DE Ministerul Ministerul Ministerul Ministerul Ministerul Trezoreria Biroul de
BUGETARE Finanţelor şi Finanţelor Economiei şi Finanţelor Finanţelor (Ministerul Management
Secretariatul Finanţelor Finanţelor) şi Buget
Consiliului Ministerul
Trezoreriei Bugetului

CENTRU Biroul Consiliului Biroul "MATIGNON" Biroul Cancelarului Biroul Primului- Biroul Cabinetului Preşedinţia
de Stat Primului Secretariatul Ministru
Ministru General al
Guvernului şi
"ELISEE"
Secretariatul
Preşedinţiei
OFICIU DE Oficiul General Curtea de Conturi Curtea Federală de Auditorii Oficiul Naţional Oficiul General
AUDIT de Audit Conturi parlamentari pentru Audit de Conturi
(NAO) (GAO)
PARLAMENT Camera Comunelor Parlamentul Adunarea Bundestag (Camera Parlamentul Camera Comunelor Congresul (ales)
(aleasă) şi Senatul unicameral cu Naţională (vot Reprezentanţilor) şi unicameral (aleasă) şi Camera cuprinzând
(numit) reprezentare direct) şi Senatul Bundesrat (Consiliul Lorzilor (numită pe Senatul şi Camera
proporţională (vot indirect) Federal) criterii ereditare) Reprezentanţilor

Sursa: Programul SIGMA „Bugetarea şi elaborarea politicilor”. – Bucureşti: Ed. FDSC. - lucrările Sigma Nr.8, 2000.
 164
Anexa 5
Tabelul 2.1.1.

EVOLUŢIA INDICATORILOR MACROECONOMICI

Indicatorii 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
PIB: în preţuri curente, mln.lei 25,9 191,9 2210,4 5780,2 6480 7798 8917 9122 12322 16020 19019 22556 27619 31992
PIB în % faţă de anul precedent 82,5 70,9 98,8 68,8 98,6 94,1 101,6 93,5 96,6 102,1 106,1 107,2 106,3 107,3
PIB în % faţă de anul 1991 100 70,9 70,1 48,3 47,6 44,7 45,4 42,4 40,9 41,75 44,3 47,5 50,4 54,2
Ponderea Consumului Final în PIB, % 72,5 57,5 69,4 71,1 82,9 94,3 97,4 100,9 90 103,1 101,1 103,3 110,3 105,8
Ponderea Formării Brute de Capital în PIB, % 28,9 59,7 48,7 34,9 24,9 24,3 23,8 25,9 22,9 23,9 23,3 21,7 23,2 25,3
Producţia industrială, preţuri curente, mln.lei 22,2 129,8 1186,3 3746,7 4265,2 4690 5889 5981,9 7191 8167,7 10427 11870,8 16151,6 17533
faţă de anul precedent în preţuri comparabile, % 100 58,4 100,3 72,3 96,1 93,5 100 85 88,4 108 113,7 110,6 115 106,9
Producţia agricolă, preţuri curente, mln.lei 11,3 97,3 1067,2 3212 4243 4629 5100 4775 6396 8268 8646 9408 10354 12608
faţă de anul precedent în preţuri comparabile, % 100 73,1 88 76 102 88,1 111.4 88.4 91.6 97,4 106,4 103 86,4 120,4
Vânzări mărfuri cu amănuntul, preţ. curente, mln.lei 11 47,3 432 1692 2757,1 3840 3971 3679 3601,7 6012 7612,6 10106,8 14534,8 17427,6
faţă de anul precedent, % 53 75 58 97 111,7 118 96,2 87,7 72,6 104 114,8 122,3 118,2 111
Volumul serviciilor prestate cu plată, mln.lei 5,8 69,9 423,6 605,5 652,1 819,6 1237 1299,2 1897 2599,6 3404,4 4221,7 5298,9 6912,4
faţă de anul precedent, % 54,8 66,6 52,1 102,1 100,1 78,1 110,2 83,3 89,8 100,1 121,2 111,8 113,3 104,8
Contul curent al balanţei de plăţi, mln. $ * * -154,7 -82,03 -95,16 -188 -275 -334,6 -44,6 -106,1 -27,2 -68,4 -132,2 -122,3
Soldul comerţului exterior, mln. $ * -170 -145 -93,9 -95.2 -260 -376,4 -434,6 -176,8 -330,6 -360,9 -410 -661,8 -732,7
Gradul de acoperire a importului prin export, % * 73,3 77 85,8 88,7 76 73,8 64,7 77,5 66 67,2 63,3 61,3 57,4
Salariul mediu lunar net, lei * 3,5 34,2 108,4 143,2 187,1 219,8 250,4 304,6 407,9 543,7 691,9 892 1188,7
Corelaţia salariului cu bugetul minim de consum, % * * 64,6 40 46 48,2 50 52,9 46 43,2 51,6 60,8 70,7 74,4
Rata medie lunara a inflaţiei, % 7,9 29,9 33,9 6,2 1,8 1,8 0,9 1,4 3,1 1,4 0,5 0,4 1.8 1.04
Indicele general al preţurilor, % 1209 1284 587 130 124 112 108 139 131 110 105,2 113,6 127,8
Numărul total de şomeri înregistraţi, mii pers. * 15 12 18 23 26 25 34 35 34 32 30 27,4 28
Rata şomajului înregistrat, % * 0,7 0,7 1,1 1,4 1,5 1,5 1,9 2,1 2,1 2 1,9 1,7 1,8
Rata şomajului conform BIM, % * * * * * * * 9,2 11,1 8,5 7,3 6,7 7,9 8
Masa monetară, mln.lei * * 349,2 753,2 1243,8 1434 1923 1750 2504 3509,6 4787,4 6511,5 8509,2 10380
Sursa: Întocmit în baza datelor Anuarului statistic al Republicii Moldova, anii 1991-2004; „Republica Moldova în cifre”. Culegere succintă de informaţii statistice, 1993-2004/ Departamentul
Statistică şi Sociologie al Republicii Moldova.
 165
Anexa 6
.
120

0
10
100

,9

,1
80
70

70

,2

,1
54

54
,4
60

,3

,6

,5

50
,4
48

,7
47

,3

47
5
,4
45

,7
44

,9

44
42

41
40
40

20

0
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005

Figura 2.1. Dinamica PIB (în procente faţă de anul 1991)

Sursa: Realizată de autor în baza datelor Anuarului Statistic al Republicii Moldova, anii 1991-2006.

120 0
10
100
,1
100 73 ,3
80
64
,8 ,7 ,8
60 48 49 ,8 48 ,1 ,5 ,5 ,1
43 43 39
,3 41 ,8 43
38 35
58,2 58,4
40
,3 44,8 47,9
20
42,2 40,5 37,9 38 40
35,2 39
32,3 29,4 31,7
0
1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

producţia industială, % faţă de 1991 producţia agricolă, % faţă de 1991

Figura 2.2. Evoluţia producţiei industriale şi agricole (în procente faţă de anul 1991)
Sursa: Realizată de autor în baza datelor Anuarului Statistic al Republicii Moldova, anii 1991-2005.
 166
Anexa 7
Tabel 2.1.2.
Dinamica veniturilor, cheltuielilor şi deficitului (excedentului) Bugetului
Public Naţional şi a ponderii acestora în PIB în anii 1991-2005
Indicatorii 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Veniturile publice totale (VT),
mln.lei 8,6 60,7 504,2 1900,3 2619,6 2799,5 3550 3560 3946 5280 5923 7432,2 9430,1 11407,6 14694,9

VT în PIB (%) 33,2 31,6 22,8 32,8 40,4 35,9 39,8 39,0 32,0 33,0 31,3 33,7 34,1 35,6 39,9

Cheltuieli totale (CT), mln.lei 9 66,7 619 2228,8 3027,1 3415,5 4456 3917 4308 5540 5766 7650,9 9147,3 11256 13937,2

CT în PIB (%) 34,7 34,7 28 38,5 46,7 43,8 50,0 42,9 35,0 34,6 30,3 34,7 33,1 35,2 37,9

Balanţa financiară (excedent /

deficit bugetar) -0,4 -6 -114,8 -328 -407,5 -616 -906 -357 -477 -261 157 -218,7 282,8 151,6 757,7
Excedent / deficit bugetar în PIB,
(%) -1,5 -3,1 -5,2 -5,7 -6,3 -8 -10,2 -3,9 -3,9 -1,6 0,8 -1 1 0,5 0,2
Sursa: Întocmit în baza datelor Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova şi Anuarului Statistic al Republicii Moldova, anii 1991-2006.

Tabelul 2.2.1.

Redistribuirea produsului intern brut prin intermediul bugetului public naţional în anii 1991-2005
Indicatorii 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
PIB, mln.lei 25,9 191,9 2210,4 5780,2 6480 7798 8917 9122 12322 16020 19052 22556 27619 31992 36755,3
Venituri publice totale,
mln.lei 8,6 60,7 504,2 1900,3 2619,6 2799,5 3550 3560 3946 5280 5923 7432,2 9430,1 11407,6 14694,9

Ponderea veniturilor
totale în PIB, % 33,2 31,6 22,8 32,8 40,4 35,9 39,8 39,0 32,0 33,0 31 33,7 34,1 35,6 39,9
- din care veniturile
fiscale, % 72,3 89,7 84,7 70,3 76,1 77,9 82,8 82,3 77,3 75,9 78,1 77,8 79,8 84,6 82
Sursa: Calculat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor şi Anuarului Statistic al Republicii Moldova, anii 1991-2006.
 167
Anexa 8

Tabelul 2.2.2.

Dinamica veniturilor financiare publice ale sistemului bugetar

în anii 1995-2005
Indicatorii
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Venituri totale ale Bugetului Public
Naţional, mln.lei 2619,6 2799,5 3550 3560 3946 5280 5923 7432,2 9430,1 11407,6 14694,9
Ponderea în PIB, % 40,4 36 39,8 39,0 32,0 33,0 31,3 33,7 34,1 35,6 39,9
Veniturile Bugetului de Stat
(Inclusiv granturile), mln.lei 1158,8 1271 1916,0 2023,8 2291,7 3134,2 2905,3 3371,2 4571,7 5613,4 7951,9
Ponderea în veniturile totale 44,2 45,4 54 56,8 58,1 59,3 49 47 48,4 49,2 54
16,5
în PIB 17,8 16,2 23,7 22,2 19,4 19,6 15,2 15,3 17,5 21,6
Veniturile Bugetelor Locale fără
transferuri şi granturi, mln.lei 883,7 802,7 823,4 696,2 738,6 954,1 1419,4 1713,2 2083,6 1935,9 2137,5
Ponderea în veniturile totale 33,7 28,7 23,1 19,6 18,7 18,1 24 24 22 17 14,5

7,5
În PIB 13,6 10,2 9,2 7,6 5,7 5,9 7,4 7,7 6 5,8
Veniturile Bugetului Asigurărilor
Sociale Stat , fără transferuri, mln.lei 577,1 725,8 729 779,5 781,2 1005,2 1299,2 1643,8 1978,2 2492,5 2972,2
Ponderea
în venituri totale 22,1 25,9 20,3 22 19,8 19,1 17,8 23 21 22 20,2
În PIB 11,2 9,3 8,2 8,6 6,4 6,3 5,6 7,4 7,1 7,8 8,1
Venituri extrabugetare, total
(fonduri şi mijloace speciale), mln.lei * * 122,40 131 202,6 315,8 307,1 704,1 794,9 1040,3 1191,1
Ponderea în veniturile totale * * 3,4 3,2 5,1 6 5,2 9,4 8,4 9,1 8,1
în PIB * * 1,3 1,4 1,6 1,9 1,6 3,2 2,8 3,2 3,2
Veniturile Fondului de Asigurări
Obligatorii de Asistenţa Medicală,
mln.lei * * * * * * * * 1,7 325,5 442,2
Ponderea în veniturile totale * * * * * * * * * 2,8 3

în PIB * * * * * * * * * 1 1,2
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor şi Anuarului Statistic al Republicii Moldova, anii 1997-2006
 168
Anexa 9
Tabelul 2.2.3.
Veniturile bugetului consolidat al Republicii Moldova în perioada 1991-2004.
mln. lei
Indicatorii 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Venituri total 6,83 44,14 372,37 1467,6 2002,0 2074,2 2941,7 2721,9 3100,3 4102,4 4324,9 5084,4 6573,1 7521,0

Impozit beneficiu /venit 1,7 10,3 102,5 418,2 397,5 358,6 244,2 178,6 233,4 275,6 349,7 427,6 577,5 779,5
Impozit pe venitul
persoanelor fizice 0,4 3,9 35,6 130 201,7 219,1 281,1 224,0 218,8 264,5 347,6 467,4 623,4 796,5
Impozit funciar * 0,034 14,1 15,3 93 115,8 125,3 85,7 139,7 159,7 164,5 189,7 198,5 225,3
Impozit bunuri imobile * 0,006 0,2 6,4 11,9 15,5 29,9 21,3 25,5 27,2 27,8 30 30,7 31
TVA 0,4 14,3 94,5 282 576,7 613,9 948,9 1124,0 940,2 1342,6 1497,9 2034,3 2791,9 3427,8
Accize 0,08 9,9 61,6 151,5 190,3 196,5 401,1 374,6 444,5 658,5 680,8 658 888,4 910,3
Venitul silvic - mii lei 0,5 2,6 29,8 * * * * * * * * * *
Venituri din activitatea
economică externă * 1,1 6,97 29,7 51,3 94,8 127,4 109,4 230,8 230,7 234,2 332,9 476,6 495,1
Venituri nefiscale 0,6 3,6 54,4 365 238,1 298,6 400,8 438,4 531,0 738,8 652,7 609,5 785,5 552,7
Alte venituri, perceperi 0,85 0,6 2,5 69,5 241,5 161,4 383,0 165,9 336,4 404,8 369,7 335 247,2 284,9
Sursa: Întocmit de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor şi Anuarului Statistic al Republicii Moldova, anii 1991-2004.

Tabelul 2.2.4.
Structura veniturilor bugetului consolidat în perioada 1991–2004
Indicatorii, % 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Venituri total 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100
Venituri fiscale 72,3 89,7 84,7 70,3 76,1 77,9 73,4 77,8 71,9 75,2 79,5 84,3 83,9 91,3
Impozite directe 31 32,3 40,9 38,8 35,2 34,2 23,2 18,7 19,9 17,7 20,6 21,9 21,1 24,3
Impozit beneficiu / venit 24,7 23,3 27,5 28,5 19,9 17,3 8,3 6,6 7,5 6,7 8,1 8,4 8,7 10,3
Impozit pe venitul
persoanelor fizice 6,3 8,9 9,6 8,9 10,1 10,6 9,6 8,2 7,1 6,4 8 9,2 9,4 10,6
Impozit funciar * 0,1 3,8 1 4,6 5,6 4,3 3,1 4,5 3,9 3,8 3,7 2,5 3
Impozit bunuri imobile * * * 0,4 0,6 0,7 1 0,8 0,8 0,7 0,7 0,6 0,5 0,4
Impozite indirecte 41,3 57,4 43,8 31,5 40,9 43,7 50,2 59,1 52 54,3 55,8 59,5 62,8 64,4
TVA 32,4 25,4 19,2 28,8 29,6 32,3 41,3 30,3 32,7 34,7 40, 42,2 45,7
Accize * 22,5 16,5 10,3 9,5 9,5 13,6 13,8 14,3 16 15,7 12,9 13,4 12,1
Venituri din activitatea
economică externă * 2,5 1,9 2 2,6 4,6 4,3 4 7,4 5,6 5,4 6,5 7,2 6,6
Venituri nefiscale 8,8 8,1 14,6 25,8 11,9 14,4 13,6 16,1 17,1 18 15,1 12 11,9 7,4
Alte impozite 18,9 2,2 0,7 3,9 12 7,7 13 6,1 11 10 8,8 6,7 3,5 3,6
Sursa: Întocmit de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor şi Anuarului Statistic al Republicii Moldova, anii 1991-2004.
 169
Anexa 10
Tabelul 2.2.5
Dinamica restanţelor agenţilor economici faţă de buget şi a compensărilor prin decontări reciproce
în perioada 1992-2003
Indicatorii 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
1 Restanţele faţă de buget, mln.lei 11,5 24,9 256,2 509,8 669,9 595,6 817,6 1209,8 967,7 1095 984,3 1388,2
2 Ponderea restanţelor în totalul veniturilor bugetului
consolidat, % 26 1,3 17,4 25,4 32,3 20,2 30,0 39 23,6 25,3 19,4 21,1
3 Ponderea compensărilor prin decontări reciproce în
totalul încasărilor bugetare, % * * 17 26,5 35,1 36,8 35,8 10 3,5 0,4 0,05 2,1
Sursa: Întocmit de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova, anii 1992-2004.

Tabel 2.2.6
Dinamica cheltuielilor financiare publice al sistemului bugetar în anii 1997-2005
Indicatorii
1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Cheltuieli totale ale Bugetului Public
Naţional, mln.lei 4456 3917 4308 5540 5766 7650,9 9147,3 11256,0 13937,2
Ponderea în PIB, % 50,0 42,9 35,0 34,6 30,3 33,9 33,1 35,2 37,9

Cheltuielile Bugetului de Stat (total), mln.lei 2725,3 2322,0 2853,1 3363,5 2937,6 3555,6 4255,0 5411,9 6954
Ponderea în cheltuieli totale 61,1 59,2 66,2 60,7 51 46,5 46,5 48,1 50
în PIB 30,5 25,5 23,2 21,0 15,4 15,8 15,4 16,9 19
Cheltuielile Bugetului de stat (fără
transferuri totale), mln.lei 1640 1767,8 2282,8 2553,5 2259,1 2461,2 3045 3773,1 4332
Ponderea în cheltuieli totale 36,8 45,1 53 46 39 32,1 33,3 33,5 31,1
în PIB 18,4 19,4 18,5 15,9 12 10,9 11 11,8 11,8
Cheltuielile Bugetelor Locale, mln.lei 1403,7 1114,4 960,2 1388 1767,7 2359,7 2788,6 2924,2 3782
Ponderea în cheltuieli totale 31,4 28,4 22,3 25 30 30,8 30,2 26 27,1
în PIB 15,7 12,3 7,8 8,7 9,3 10,5 10,2 9,1 10,3
Cheltuielile Bugetului Asigurărilor Sociale
de Stat, mln.lei 1317,3 911,9 888,6 1342,4 1373,3 1847,6 2173,8 2768,9 3691,7
Ponderea în cheltuieli totale 29,5 23,2 20,6 24,2 23,8 24,1 23,7 24,6 26,5
în PIB 14,8 9,9 7,2 8,3 7,2 8,2 7,8 8,6 10
Cheltuieli extrabugetare, total
(fondurile şi mijloacele speciale), mln.lei 95 114,9 176,4 274,9 377,6 589,1 715,5 852,3 1023,5
Ponderea în cheltuieli total 2,1 2,9 4 4,9 6,5 7,7 7,8 7,6 7,3
în PIB 1,1 1,3 1,4 1,7 1,9 2,6 2,6 2,6 2,8
Cheltuielile Fondului de Asigurări
Obligatorii de Asistenţa Medicală, mln.lei * * * * * * 12 937,5 1108
* 0,1 8,3 8
Ponderea în cheltuieli total * * * * *
în PIB 0,04 2,9 3
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor şi Biroului Naţional de Statistică, anii 1997-2006.
 170
Anexa 11
Tabelul 2.2.7
Dinamica cheltuielilor bugetului consolidat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat
în perioada 1991-2004
mln.lei
Indicatorii 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Bugetul consolidat (BC)
- acţiuni economice 2,579 16,21 70,823 134,7 162,6 245,9 291,7 280,6 308,7 367,3 479,9 416,6 701,8 710,8
- activitatea economică
externă * 0,091 1,191 50,4 112,2 29 41,1 36,7 57,3 67,6 78 100,7 125,4 143,3
- acţiuni social-culturale, din
care: 3,35 25,45 305,573 967,2 1131,9 1552 1964,3 1475,9 1460,6 1887,4 2105 2860,1 3418 4165,9
a) învăţământ 1,449 14,95 133,305 428,7 575,8 798,9 889,7 640,9 574,5 718,7 953,1 1284,1 1538,4 1726,9
b) ocrotirea sănătăţii 0,788 7,236 81,579 294,5 374,9 520,7 537,1 392,5 357,6 471,9 546,3 792,3 944,3 866,9
c) asistenţa socială 0,982 1,583 17,74 28,7 42,3 53,7 455,2 361,3 466,5 613,8 507,6 645,1 749,1 907,5
- organele de drept, putere şi
administraţia de stat 0,269 4,758 47,096 129,4 233,3 373,7 490,1 431,3 525,1 661,2 759,7 1054,7 834,7 735,8
- alte cheltuieli 0,372 6,708 84,353 460,6 736 655,4 821,2 802,6 1143,6 1285,3 1282,5 762 1103,5 1630,7
Total cheltuieli consolidate 6,57 53,22 509,037 1742,3 2376,0 2827,0 3608,4 3027,1 3495,3 4268,8 4325,9 5194,1 6183,4 7386,5
Ponderea cheltuielilor BC
în PIB, % 25,37 27,73 23,03 30,14 33,66 36,25 40,46 33,18 28,36 26,64 22,74 23,6 22,6 23,1

Bugetul asigurărilor sociale

de stat(BASS)

- fondul de pensii 2,1 11,6 93,5 398,7 560,2 671,9 1225 828,6 813,1 1249,4 1256,6 1753,7 19436,3 2137,8
- fondul de asigurări sociale 0,3 1,9 16,4 64,3 90,9 94,3 92,3 83,3 75,5 93 116,8 145,9 250 265,2
Total cheltuieli BASS 2,4 13,5 109,9 463 651,1 766,2 1317,3 911,9 888,6 1342,4 1373,4 1847,6 2267,6 2479,8
Ponderea cheltuielilor BASS, 8,3
în PIB, % 9,3 7 5 8 10 9,8 14,8 10 7,2 8,4 7,2 8,2 7,7
Total cheltuieli bugetare în 30,9
PIB% 34,67 34,73 28,03 38,14 43,66 46,05 55,26 43,18 35,56 35,04 29,94 31,8 30,8
Sursa: Întocmit de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor şi ale Departamentului de Statistică şi Sociologie, anii 1991-2004.
 171

Anexa 12

Tabelul 2.2.8.
Structura cheltuielilor bugetului consolidat al Republicii Moldova
în perioada 1991-2004

Indicatorii, % 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Cheltuieli total 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100

- acţiuni economice 39,3 30,4 13,9 7,7 6,8 8,7 8,1 9,3 8,8 8,6 7,4 8 11,3 9,6
- activitatea economică externă * 0,2 0,2 2,8 4,7 1 1,1 1,2 1,6 1,6 1,8 1,9 2 1,9
- acţiuni social-culturale, din care: 51 47,8 58,8 54,7 47,6 54,9 55,4 48,8 42,5 44,2 47,7 55,1 55,3 56,4
a) învăţământ 22 28 25 23,8 24,2 28,3 24,7 21,2 16,4 16,8 21,3 23,9 24,2 27,9
b) ocrotirea sănătăţii 12 13,6 16 16,9 15,9 18,4 14,9 13 10,2 11 12,5 15,3 15,1 13,8
c) asistenţă socială 15 3 3,5 1,6 1,8 1,9 12,6 11,9 13,3 14,4 11,7 12,4 12,1 14,7
- întreţinerea organelor de drept,
puterii şi administraţiei .de stat 4,1 9 9,3 7,4 9,6 13,2 13,6 14,2 15 15,5 17,6 16,7 13,5 10,6
- investiţii capitale * * 9,6 6,3 5,6 5,5 6,5 6,8 8,3 4,1 4,8 5,0 4,5 8
- cheltuieli cu deservirea datoriei
de stat, total 3,83 7,4 11,1 8,6 10,4 13,9 24,8 24 18,4 9,4 9,4 12,5
- alte cheltuieli 5,6 12,6 4,37 12,9 14,6 8,1 4,9 5,8 3,7 2 2,3 3,9 4 1
Sursa: Întocmit de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor şi ale Departamentului de Statistică şi Sociologie, anii 1991-2004.
 172

Anexa 13

Tabelul 2.2.10.

Dinamica datoriei publice administrate de guvern şi ponderea în PIB

în anii 1992-2005

Indicatorii 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Mărimea datoriei de stat interne,
mln.lei 11,5 105,4 270,3 476,7 736,8 983,9 1571,9 1910,5 2022,2 2400,5 2821,4 2920,4 3714,1 3787,1
Ponderea în cheltuielile Bugetului
Consolidat, % 21,6 20,7 15,5 20,1 26,1 27,3 51,9 54,6 47,4 55,5 54,3 47,3 50,3 47
Ponderea în PIB,% 6 4,7 4,7 7,3 9,4 11 17,2 15,5 12,6 12,6 12,8 10,6 11,6 10,3
Mărimea datoriei de stat externe,
mln. USD 16,5 188,5 345,1 461,3 645,9 709,1 719,6 663,3 781,3 699,8 724,3 751,4 660,7 720

Ponderea în PIB, % * * 25 32,2 38,1 36,5 42,6 57,1 60,6 47,3 44,6 38,4 25,4 25
Ponderea datoriei publice totale
în PIB, %
* * 29,7 39,5 47,5 47,5 59,8 72,6 73,2 59,9 57,4 49 37 35,3
Sursa: Întocmit în baza datelor Ministerului Finanţelor şi ale Băncii Naţionale a Moldovei, anii 1992-2006.
 173

Anexa 14

Tabelul 2.3.1.

Ponderea veniturilor, cheltuielilor şi a excedentului (deficitului)

bugetului consolidat în PIB în anii 1991-2004

Indicatorii 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Veniturile bugetului
consolidat, % 26,37 22,99 16,85 25,39 30,89 26,6 32,99 29,83 25,16 25,6 22,73 23,07 24,2 23,5
Cheltuielile bugetului
consolidat, % 25,37 27,73 23,03 30,14 36,66 36,25 40,46 33,18 28,36 26,64 22,74 23,56 22,6 23
Excedentul (deficitul)
bugetului consolidat, % 0,99 -4,73 -6,18 -4,75 -5,8 -9,7 -7,48 -3,35 -3,2 -1,09 -0,01 -0,5 1,6 0,5
Sursa: Întocmit de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor şi ale Departamentului de Statistică şi Sociologie, anii 1991-2004.
 174

Anexa 15
Tabelul 2.3.4.
Determinarea coeficientului de elasticitate a veniturilor bugetare
pe categorii de impozite în perioada 1997-2004
Indicatorii
1997 ev 1998 ev 1999 ev 2000 ev 2001 ev 2002 ev 2003 ev 2004 ev
Impozit beneficiu /venit 244,2 -2,3 178,6 -11,6 233,4 0,9 275,6 0,6 349,7 2,3 427,6 1,2 577,5 1,6 779,5 2,1
Impozit pe venitul pers. fizice 281,1 2,02 224 -8,9 218,8 -0,1 264,5 1,4 347,6 1,7 467,4 1,9 623,4 1,5 796,5 1,7
Impozit funciar 125,3 0,6 85,7 -13,8 139,7 1,8 159,7 0,7 164,5 0,2 189,7 0,8 198,5 0,2 225,3 0,8
Impozit bunuri imobile 29,9 6,6 21,3 -12,7 25,5 0,6 27,2 0,3 27,8 0,2 30 0,4 30,7 0,1 31 0,06
TVA 948,9 3,8 1124 8 940,2 -0,5 1342,6 2,1 1497,9 0,6 2034,3 2 2791,9 1,7 3427,8 1
Accize 401,1 7,3 374,6 -2,9 444,5 0,5 658,5 2,4 680,8 0,2 658 -0,2 888,4 1,6 910,3 0,15
Venituri din activ. econ. externă 127,4 3 109,4 -8 230,8 3,2 230,7 0 234,2 0,1 332,9 2,3 476,6 2 495,1 0,2
Alte venituri, perceperi 383 9,8 165,9 -24 336,4 3 404,8 0,7 369,7 -0,5 335 -0,5 247,2 -1,2 284,9 0,9
Veniturile Bugetului Asigurărilor
Sociale de Stat fără transferuri 729 0,2 779,5 3 781,2 0,006 1005 0,9 1299 1,6 1630,9 1,4 1983,1 1 2025 0,1
Sursa: Întocmit de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor şi ale Departamentului de Statistică şi Sociologie, anii 1997-2004.
Tabelul 2.3.5.
Determinarea coeficientului de elasticitate a cheltuielilor bugetare
pe categorii de cheltuieli în perioada 1997-2004
Indicatorii 1997 ech 1998 ech 1999 ech 2000 ech 2001 ech 2002 ech 2003 ech 2004 ech
Total cheltuieli consolidate 3608,4 3027,1 3495,3 4268,8 4325,9 5194,1 6183,4 7386,5
- acţiuni economice 291,7 1,3 280,6 -1,6 308,7 0,3 367,3 0,6 479,9 1,7 416,6 -0,7 701,8 3,1 710,8 0,08
- activitatea economică externă 41,1 2,9 36,7 -4,6 57,3 1,6 67,6 0,6 78 0,9 100,7 1,6 125,4 1,1 143,3 0,9
- acţiuni social-culturale, din
care: 1964,3 1,9 1475,9 -10,8 1460,6 -0,02 1887,4 0,9 2105 0,6 2860,1 2 3418 0,8 4165,9 1,4
a) învăţământ 889,7 0,8 640,9 -12,1 574,5 -0,3 718,7 0,8 953,1 1,8 1284,1 1,9 1538,4 0,9 1726,9 0,7
b) ocrotirea sănătăţii 537,1 0,2 392,5 -11,7 357,6 -0,2 471,9 1,06 546,3 0,8 792,3 2,5 944,3 0,8 866,9 -0,5
c) asistenţă socială 455,2 53 361,3 -9 466,5 0,8 613,8 1,05 507,6 -0,9 645,1 1,5 749,1 0,7 907,5 1,3
- organele de drept, putere,
administraţia publică 490,1 2,2 431,3 -5,2 525,1 0,6 661,2 0,8 759,7 0,8 1054,7 2,1 834,7 -0,9 735,8 -0,7
- cheltuieli cu deservirea
datoriei de stat , total 377 4 421,2 5,1 866,9 3,2 1020,6 0,6 797,2 -1,2 486,3 -2,2 579,5 0,8 772,7 2,1
- alte cheltuieli 444,2 -0,5 381,4 -6,1 276,7 -0,8 264,7 -0,1 105,2 -3,3 275,7 9 524 4 858 4
Cheltuielile Bugetului
Asigurărilor Sociale de Stat 1317,3 5,3 911,9 -13,4 888,6 -0,07 1342,4 1,7 1373,3 0,1 1847,6 2 2267,6 1 2479,8 0,6
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor şi ale Departamentului de Statistică şi Sociologie, anii 1997-2004.
 175

Anexa 16

Tabelul 3.1.1.

PRODUSUL INTERN BRUT AL REPUBLICII MOLDOVA ŞI STRUCTURA PE CATEGORII DE UTILIZĂRI

în perioada 1991-2005

Indicatorii 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
PIB:
în preţuri curente, mln.lei 25,9 191,9 2210,4 5780,2 6480 7798 8917 9122 12322 16020 19052 22556 27619 31992 36755,3
în % faţă de anul precedent 82,5 70,9 98,8 68,8 98,6 94,1 101,6 93,5 96,6 102,1 106,1 107,2 106,6 107,3 107,1
Consumul final:
în preţuri curente, mln.lei 18,8 110,3 1534,4 4112,1 5371 7356 8681 9203 11090 16503 19263 23289 30451 33297.7 39846,7
ponderea în PIB, % 72,5 57,5 69,4 71,1 82,9 94,3 97,4 100,9 90 103,1 101,1 103,3 110,3 105,8 108,4
Gospodăriile, mln.lei 14,1 79,1 1021,5 2960,7 3616 5244 6017 6876 9137 14031 16385 18493 24711,3 28576 33650
ponderea în PIB, % 54,4 41,2 46,2 51,2 55,8 67,2 67,5 75,4 74,5 87,6 86 82 89,5 89,3 91,5
Administraţia publică, mln.lei 4,6 30,7 509,9 1141,6 1679 2025 2569 2254 1888 2348 2736 4562 5435 4774 5712
ponderea în PIB, % 17,7 16 23,1 19,7 25,9 26 28,8 24,7 15,3 14,7 14,4 20,3 19,7 15,0 15,5
Administraţia privată, mln.lei 0,1 0,5 3 9,8 76 87 95 73 65 124 142 234 268 256 484,7
ponderea în PIB, % 0,4 0,2 0,1 0,2 1,2 1,1 1,1 0,8 0,5 0,8 0,8 1 1 0,8 1,3
Formarea brută de capital,
mln.lei 7,5 114,7 1078 2016,7 1612 1891 2123 2360 2820 3836 4436 4886 6401,4 8433,3 10950,9
ponderea în PIB, % 28,8 59,7 48,8 35 24,9 24,3 23,8 25,9 22,9 23,9 23,3 21,7 23,2 25,3 29,8
- capital fix, mln.lei 4,4 31,1 277,8 563,3 1034 1540 1774 2011 2272 2472 3190 3653 5127,3 6786,8 8953,7
- variaţia stocurilor, mln.lei 3,1 83,6 800,2 1453,4 578 351 349 349 548 1348 1246 1350 1274,1 1141,5 1997,2
Exportul net, mln.lei -0,4 -33,1 -402 -348,6 -503 -1449 -1887 -2441 -1558 -4319 -4647 -5589 -9233,1 -9936,7 -14042
ponderea în PIB, % -1,5 -17,2 -18,2 -6,1 -7,8 -18,6 -21,2 -26,8 -12,9 -27 -24 -25,3 -33,4 -31,1 -38,2
Sursa: Întocmit în baza datelor Anuarului statistic al Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova, anii 1995-2006.
 176
Anexa 17

120
100
80
60
40
20
0
-20 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

-40
-60

Consumul final în PIB, % Formarea brută de capital în PIB, % Exportul net în PIB, %

Figura 3.1. Ponderea principalelor categorii de utilizări în PIB în anii 1991-2004

Sursa: Realizată în baza datelor Anuarului Statistic al Departamentului de Statistică şi Sociologie al R. Moldova, anii 1995-2004

Tabelul 3.1.3.
Structura cererii şi ofertei globale în anii 1997-2005
mln. lei, preţuri curente % în total
Indicatorii
anii 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Oferta 15547 15670 20357 28285 33235 40009 51577 57581 70323,6 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100,0
- PIB 8917 9122 12322 16020 19052 22556 27619 31992 36755,3 57.4 58.2 60.5 56.6 57,3 56,4 53,5 55,5 52,3
- import 6630 6548 8035 12265 14183 17453 23958 25589 33568,3 42.6 41.8 39.5 43.4 42,7 43,6 46,5 44,5 47,7
Cererea 15547 15670 20357 28285 33235 40009 51577 57581 70323,6 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100,0
Cererea internă 10804 11563 13910 20339 23669 28175 36852 41929 50797,6 69.5 73.8 68.3 71.9 71,2 70,4 71,4 72,8 72,2
- consumul final 8681 9203 11090 16503 19263 23289 30451 33832 39846,7 55.8 58.7 54.5 58.3 57,9 58,2 59 58,7 56,6
- formarea brută de 2123 2360 2820 3836 4436 4886 6401 8097 10950,9 13.7 15.1 13.8 13.6 13,3 12,2 12,4 14,1 15,5
capital
Cererea externă (export) 4743 4107 6447 7946 9536 11834 14725 15652 19526 30.5 26.2 31.7 28.1 28,8 29,6 28,6 27,2 27,8
Sursa: Calculat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor şi ale Departamentului de Statistică şi Sociologie, anii 1997-2004.
 177
Anexa 18
Tabelul 3.1.4

Dinamica indicatorilor sistemului de conturi naţionale al Republicii Moldova în perioada 1995-2004

mln.lei
Indicatorii 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Valoarea Adăugată Brută (VAB) 5744,1 6825,9 7664,8 7718,7 10998,6 14022,1 16774 19689,3 23523 27352,2
Producţia brută (PB) 15269 17719 19847 20632 27981 33136 40305 49107 60227 70812
Excedentul brut de exploatare (EBE) 2631 3218 3705 3787 7006 8670 9690 10759 11644.6 13756
Economie brută (EB) 1206 1030 929 513 2385 2106 3223 3617 4624 7612
Transferuri capitale cu "restul lumii"
(TC) 0 -28,55 -21,6 -23,8 -1325 214,8 -25 -208 -178 -68
Formarea brută de capital (FBC) 1612 1891 2123 2360 2820 3836 4436 4886 6401,4 8433,3
Achiziţii nete de active neproductive 0 0 0 0 -0,22 -1,893 * * * *
Formarea brută de capital fix
(FBCF) 1033 1540 1774 2011 2272 2472 3190 3681 5127,3 6786,8
Venitul disponibil (VDB) 6577 8386 9610 9717 13476 18609 22486 26906 35074,7 40909,8
Consumul final (CF) 5371 7356 8681 9203 11090 16503 19263 23289 30451 33297,7
Sursa: Întocmit de autor în baza datelor „Conturi Naţionale” al Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova, anii 1995-2006

Tabelul 3.1.7.

Dinamica indicatorilor sectorului instituţional „Administraţia publică”

al Republicii Moldova în perioada 2000-2004
mln.lei
Indicatorii 2000 2001 2002 2003 2004
Valoarea Adăugată Brută (VAB) 1530 1815 2950,6 3923 3512
Producţia brută (PB) 2599 3122 5245 6323 5691
Excedentul brut de exploatare (EBE) 231 228 475 812 831
Venitul disponibil (VDB) 3278 4191 5204 6929 6316,6
Economie brută (EB) 930,4 1454,5 641,2 1493,7 1542,5
Transferuri capitale nete cu "restul lumii" (TC) -61,8 -155,2 -192,3 -206,3 -479,1
Formarea brută de capital fix (FBCF) 236,4 272,8 496,9 596,6 685,9
Achiziţii nete de active neproductive -25,5 -33,9 -22,9 -60,2 -68,9
Consum final (CF) 2348 2736 4562 5435 4774
Capacitatea (+) / necesarul de finanţare (-) 658 1060 -23 751 446
Sursa: Întocmit de autor în baza datelor „Conturi Naţionale” al Biroului Naţional de Statistică
al R. Moldova, anii 2000-2006
 178

Anexa 19
Tabelul 3.1.8.

Dinamica valorii adăugate brute şi producţiei brute pe sectoare instituţionale

în anii 2000-2004
mln.lei
Indicatorii 2000 2001 2002 2003 2004
Societăţi şi cvasi-societăţi nefinanciare
Valoarea Adăugată Brută (VAB) 7458 9647 10190 12434 16484
Pondere în VAB economiei naţionale 53 57,5 51,7 52,8 60,2
Producţia brută (PB) 21458 26904 31215 39522 48397
Pondere în PB economiei naţionale 64,7 66,7 63,5 65,6 68
Societăţi financiare
Valoarea Adăugată Brută (VAB) 843 862 979 1252 1517
Pondere în VAB economiei naţionale 6 5,1 5 5,3 5,5
Producţia brută (PB) 1030 1102 1340 1699 2076
Pondere în PB economiei naţionale 3,1 2,7 2,7 2,8 2,9
Administraţia publică
Valoarea Adăugată Brută (VAB) 1530 1815 2950,6 3923 3512
Pondere în VAB economiei naţionale 11 11 14,9 16,6 12,8
Producţia brută (PB) 2599 3122 5245 6323 5691
Pondere în PB economiei naţionale 7,8 7,7 10,6 10,4 0,8
Administraţia privată
Valoarea Adăugată Brută (VAB) 59 62 95 127 173
Pondere în VAB economiei naţionale 0,4 0,4 0,5 0,5 0,6
Producţia brută (PB) 128 152 234 307 404
Pondere în PB economiei naţionale 0,4 0,4 0,5 0,5 0,5
Gospodăriile
Valoarea Adăugată Brută (VAB) 4511 4819 5937 6434 6560
Pondere în VAB economiei naţionale 32 28,7 30 27 24
Producţia brută (PB) 7920 9032 11072 12375 14243
Pondere în PB economiei naţionale 24 22,4 22,5 20,5 20,1

Sursa: Întocmit de autor în baza datelor „Conturi Naţionale” al Biroului Naţional de Statistică al R. Moldova,
anii 2000-2006
 Anexa 20
Tabelul 3.2.3.
Balanţa financiară a sistemului bugetar al Republicii Moldova
în anii 2000-2002
mln.lei

2000 2001 2002

sold sold sold
Componentele încasări plăţi (+/-) încasări plăţi (+/-) încasări plăţi (+/-)
X1 Bugetul de Stat 3134,2 2553,5 580,7 2914,4 2259,1 655,3 3371,2 2461,2 910
X2 Bugetele Locale 954,1 1388 -433,9 1419,4 1767,7 -348,3 1713,2 2359,7 -646,5
Bugetul Asigurărilor
X3 Sociale de Stat 1005,2 1342,4 -337,2 1299,2 1373,3 -74,1 1643,7 1847,6 -203,9
Fonduri şi mijloace
X4 extrabugetare 17,3 11,9 5,4 37,4 13,9 23,5 704,1 589,1 115
X5 Alte venituri şi cheltuieli 169,2 244,2 -75 252,6 352 -99,4 393,3 -393,3
Deficit/ Excedent (necesarul de
X6 acoperire /soldul rămas) 260 * 260 157 -157 218,7 218,7
Total sistemul finanţelor
publice 5540 5540 5923 5923 157 7650,9 7650,9 -218,7
Real 5280 5766 7432,2
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, anii 2000-2002.

Tabelul 3.2.4.

Balanţa financiară a sistemului bugetar al Republicii Moldova

în anii 2003-2005
mln.lei

2003 2004 2005

sold sold sold (+/-
Componentele încasări plăţi (+/-) încasări plăţi (+/-) încasări plăţi )
X1 Bugetul de Stat 4571,7 3045 1526,7 5613,4 3773,1 1840,3 7951,9 4332 3619,9
X2 Bugetele Locale 2083,6 2788,6 -705 1935,9 2924,2 -988,3 2137,5 3782 -1644,5
Bugetul Asigurărilor
X3 Sociale de Stat 1978,2 2173,8 -195,6 2492,5 2768,9 -276,4 2972,2 3691,7 -719,5
Fonduri şi mijloace
extrabugetare
X4 (speciale) 794,9 715,5 79,4 1040,3 852,3 188 1191,1 1023,5 167,6
X5 FAMO 1,7 12 -10,3 325,5 937,5 -612 442,2 1108 -665,8
Alte venituri şi
X6 cheltuieli 412,4 -412,4 * * *
Deficit/ Excedent
(necesarul de acoperire
X7 /soldul rămas) 282,8 -282,8 151,6 -151,6 757,7 -757,7
Total sistemul
finanţelor publice 9430,1 9430,1 11407,6 11407,6 14694,9 14694,9
Real 9147,3 11256 13937,2
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, anii 2003-2006.
 180
Anexa 21
Matricea 1.
Matricea diagonală a balanţei resurselor financiare publice în mărimi absolute (2000)
mln.lei
X1 X2 X3 X4 X5 X6 ∑- ∑∑ ∑+ ∑∑∑
X1 2553,5 * 2553,5 580,7 3134,2
X2 954,1 433,9 1388 * 1388
X3 1005,2 337,2 1342,4 1342,4
X4 11,9 11,9 5,4 17,3
X5 169,2 75 244,2 * 244,2
X6 * * * 260 260
∑+ 580,7 * * 5,4 * 260 846,1 * * *
∑∑ 3134,2 954,1 1005,2 17,3 169,2 260 * 5540 * *
∑- * 433,9 337,2 * 75 * * * 846,1 *
∑∑∑ 3134,2 1388 1342,4 17,3 244,2 260 * * * 6386,1
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, 2000.

Matricea 2.
Matricea diagonală a balanţei resurselor financiare publice în mărimi absolute (2001)
mln.lei
X1 X2 X3 X4 X5 X6 ∑- ∑∑ ∑+ ∑∑∑
X1 2259,1 * 2259,1 655,3 2914,4
X2 1419,4 348,3 1767,7 * 1767,7
X3 1299,2 74,1 1373,3 * 1373,3
X4 13,9 * 13,9 23,5 37,4
X5 252,6 99,4 352 * 352
X6 * 157 157 * 157
∑+ 655,3 * * 23,5 * * 678,8 * * *
∑∑ 2914,4 1419,4 1299,2 37,4 252,6 * * 5923 * *
∑- * 348,3 74,1 * 99,4 157 * * 678,8 *
∑∑∑ 2914,4 1767,7 1373,3 37,4 352 157 * * * 6601,8
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, 2001.

Matricea 3.
Matricea diagonală a balanţei resurselor financiare publice în mărimi absolute (2002)
mln.lei
X1 X2 X3 X4 X5 X6 ∑- ∑∑ ∑+ ∑∑∑
X1 2461,2 * 2461,2 910 3371,2
X2 1713,2 646,5 2359,7 * 2359,7
X3 1643,7 203,9 1847,6 * 1847,6
X4 589,1 * 589,1 115 704,1
X5 * 393,3 393,3 * 393,3
X6 * * * 218,7 218,7
∑+ 910 * * 115 * 218,7 1243,7 * * *
∑∑ 3371,2 1713,2 1643,7 704,1 * 218,7 * 7650,9 * *
∑- * 646,5 203,9 * 393,3 * * * 1243,7 *
∑∑∑ 3371,2 2359,7 1847,6 704,1 393,3 218,7 * * * 8894,6
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, 2002.
 181
Anexa 22
Matricea 4.
Matricea diagonală a balanţei resurselor financiare publice în mărimi absolute (2003)
mln.lei
X1 X2 X3 X4 X5 X6 X7 ∑- ∑∑ ∑+ ∑∑∑
X1 3045 * 3045 1526,7 4571,7
X2 2083,6 705 2788,6 * 2788,6
X3 1978,2 195,6 2173,8 * 2173,8
X4 715,5 * 715,5 79,4 794,9
X5 1,7 10,3 12 * 12
X6 412,4 412,4 * 412,4
X7 * 282,8 282,8 * 282,8
∑+ 1526,7 * * 79,4 * * * 1606,1 * *
∑∑ 4571,7 2083,6 1978,2 794,9 1,7 * * * 9430,1 * *
∑- * 705 195,6 * 10,3 412,4 282,8 * * 1606,1 *
∑∑∑ 4571,7 2788,6 2173,8 794,9 12 412,4 282,8 * * * 11036,2
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, 2003.

Matricea 5.
Matricea diagonală a balanţei resurselor financiare publice în mărimi absolute (2004)
mln.lei
X1 X2 X3 X4 X5 X6 X7 ∑- ∑∑ ∑+ ∑∑∑
X1 3773,1 * 3773,1 1840,3 5613,4
X2 1935,9 988,3 2924,2 * 2924,2
X3 2492,5 276,4 2768,9 * 2768,9
X4 852,3 * 852,3 188 1040,3
X5 325,5 612 937,5 * 937,5
X6
X7 * 151,6 151,6 * 151,6
∑+ 1840,3 * * 188 * * * 2028,3 * * *
∑∑ 5613,4 1935,9 2492,5 1040,3 325,5 * * 11407,6 * *
∑- * 988,3 276,4 * 612 151,6 * * 2028,3 *
∑∑∑ 5613,4 2924,2 2768,9 1040,3 937,5 151,6 * * * 13435,9
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, 2004.

Matricea 6.
Matricea diagonală a balanţei resurselor financiare publice în mărimi absolute (2005)
mln.lei
X1 X2 X3 X4 X5 X6 X7 ∑- ∑∑ ∑+ ∑∑∑
X1 4332 * 4332 3619,9 7951,9
X2 2137,5 1644,5 3782 * 3782
X3 2972,2 719,5 3691,7 * 3691,7
X4 1023,5 * 1023,5 167,8 1191,1
X5 442,2 665,8 1108 * 1108
X6
X7 * 757,7 757,7 * 757,7
∑+ 3619,9 * * 167,6 * * * 3787,5 * * *
∑∑ 7951,9 2137,5 2972,2 1191,1 442,2 * * 14694,9 * *
∑- * 1644,5 719,5 * 665,8 * 757,7 * * 3787,5 *
∑∑∑ 7951,9 3782 3691,7 1191,1 1108 757,7 * * * 18482,4
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, 2006.
 182
Anexa 23
Matricea 7.
Matricea diagonală a balanţei resurselor financiare publice în mărimi relative (2000)
X1 X2 X3 X4 X5 X6 X7 ∑Ch ∑P ∑ Ch+P ∑I ∑∑∑
X1 0,461 * 0,461 0,687 0,5
X2 0,172 -0,513 0,25 0,22
X3 0,181 -0,399 0,243 0,21
X4 0,002 * 0,002 0,006 0,003
X5 0,031 -0,088 0,044 0,038
X6 0 * * 0,307 0,04
X7 0,153 * * * *
∑V 1 * * * *
∑I 0,687 * * 0,006 * 0,307 * * 0 * * *
∑V+I 0,6 0,172 0,181 0,003 0,031 0,047 * * * 1 * *
∑P * -0,513 -0,399 -0,088 * * * * * 0 *
∑∑∑ 0,5 0,22 0,21 0,003 0,038 0,04 * * * * * 1
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, 2000.

Matricea 8.
Matricea diagonală a balanţei resurselor financiare publice în mărimi relative (2001)

X1 X2 X3 X4 X5 X6 X7 ∑Ch ∑P ∑ Ch+P ∑I ∑∑∑

X1 0,38 0,38 0,96 0,441
X2 0,24 -0,51 0,3 0,268
X3 0,22 -0,11 0,232 0,208
X4 0,002 0,002 0,04 0,006
X5 0,043 -0,15 0,06 0,053
X6 * -0,23 0,026 0,024
X7 0,115 * *
∑V * 1 * * * *
∑I 0,96 * * 0,04 * * * * 0 * * *
∑V+I 0,5 0,24 0,22 0,006 0,043 * * * * 1 * *
∑P -0,51 -0,11 -0,15 -0,23 * * * * 0 *
∑∑∑ 0,441 0,268 0,208 0,006 0,053 0,024 * * * * * 1
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, 2001.

Matricea 9.
Matricea diagonală a balanţei resurselor financiare publice în mărimi relative (2002)
X1 X2 X3 X4 X5 X6 X7 ∑Ch ∑P ∑ Ch+P ∑I ∑∑∑
X1 0,322 * 0,322 0,732 0,38
X2 0,224 -0,52 0,308 * 0,265
X3 0,215 -0,16 0,241 * 0,208
X4 0,077 * 0,077 0,092 0,079
X5 * -0,32 0,052 * 0,044
X6 * * * 0,176 0,024
X7 0,162 * * * *
∑V * 1 * * * *
∑I 0,732 0,092 * 0,176 * * 0 * * *
∑V+I 0,441 0,224 0,215 0,092 * 0,028 * * * 1 * *
∑P -0,52 -0,16 -0,32 * * * * 0 *
∑∑∑ 0,38 0,265 0,208 0,079 0,044 0,024 * * * * * 1
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, 2002.
 183
Anexa 24
Matricea 10.
Matricea diagonală a balanţei resurselor financiare publice în mărimi relative (2003)
X1 X2 X3 X4 X5 X6 X7 ∑∑- ∑Ch ∑P ∑ Ch+P ∑I ∑∑∑
X1 0,33 0,32 0,95 0,414
X2 0,22 -0,44 0,3 * 0,253
X3 0,21 -0,12 0,23 * 0,197
X4 0,07 0,076 0,05 0,072
X5 0 -0,006 0,001 * 0,001
X6 -0,26 0,043 * 0,037
X7 * -0,174 0,03 * 0,026
∑∑+ 0,17 *
∑V 1 * * * *
∑I 0,95 0,05 * * * 0 * * *
∑V+I 0,5 0,22 0,21 0,084 0 * * * * * 1 * *
∑P -0,44 -0,12 -0,006 -0,26 -0,174 * * * * 0 *
∑∑∑ 0,414 0,253 0,197 0,072 0,001 0,037 0,026 * * * * * 1
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, 2003.

Matricea 11.
Matricea diagonală a balanţei resurselor financiare publice în mărimi relative (2004)
X1 X2 X3 X4 X5 X6 X7 ∑∑- ∑Ch ∑P ∑ Ch+P ∑I ∑∑∑
X1 0,33 0,33 0,91 0,42
X2 0,17 -0,49 0,26 0,22
X3 0,22 -0,14 0,25 0,2
X4 0,07 * 0,07 0,09 0,08
X5 0,03 -0,3 0,08 0,07
X6 * * * *
X7 * -0,07 0,01 0,01
∑∑+ 0,18 * * * *
∑V 1 * * * *
∑I 0,91 * * 0,09 * * * * * 0 * * *
∑V+I 0,5 0,17 0,22 0,091 0,03 * * * * 1 * *
∑P -0,49 -0,14 * -0,3 * -0,07 * * * * 0 *
∑∑∑ 0,42 0,22 0,2 0,08 0,07 * 0,01 * * * * * 1
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, 2004.
Matricea 12.
Matricea diagonală a balanţei resurselor financiare publice în mărimi relative (2005)
X1 X2 X3 X4 X5 X6 X7 ∑∑- ∑Ch ∑P ∑ Ch+P ∑I ∑∑∑
X1 0,29 0,29 0,96 0,43
X2 0,15 -0,43 0,26 0,21
X3 0,2 -0,19 0,25 0,19
X4 0,07 * 0,07 0,04 0,06
X5 0,03 -0,18 0,08 0,06
X6 * * * *
X7 * -0,2 0,05 0,05
∑∑+ 0,26 * * * *
∑V 1 * * * *
∑I 0,96 * * 0,04 * * * * * 0 * * *
∑V+I 0,5 0,15 0,2 0,08 0,03 * * * * 1 * *
∑P -0,43 -0,19 * -0,18 * -0,2 * * * * 0 *
∑∑∑ 0,43 0,21 0,19 0,06 0,06 * 0,05 * * * * * 1
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, 2006.
 184
Anexa 25
Tabelul 3.2.6.
Structura veniturilor bugetare în cadrul fiecărei verigi a sistemului bugetar în 2004
Nr.
crt. Indicatorii V1 V2 V3 V4 V5 V6 V7 Total
Venituri fiscale directe
1 /CAS /FAMO 282,0 1543,0 2492,5 325,5 2,3 4645,3
2 Venituri fiscale indirecte 4957,5 111,2 5068,7
3 Venituri nefiscale 246,4 227,6 474
4 Venituri extrabugetare 927 113,3 1040,3
Veniturile din operaţiile
5 cu capitalul 2,1 77,8 79,9
6 Transferuri 30 865,9 455,3 651,3 2002,5
7 Granturi / subvenţii, 122,1 3,1 125,2
Total 6567,1 2941,9 2947,8 976,8 2,3 13435,9
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, 2004.

Tabelul 3.2.7.
Structura cheltuielilor bugetare în cadrul fiecărei verigi a sistemului bugetar în 2004
Nr.
crt. Indicatorii C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 Total
1 Cheltuieli social-culturale 1140,3 1729,4 2273,9 937,5 6081,1
Servicii publice
2 discreţionate 1818,2 765,9 495 3079,1
Cheltuieli deservire
3 datoriei de stat 772,7 772,7
4 Cheltuieli extrabugetare 852,3 852,3
5 Investiţii capitale 67,7 428,9 496,6
6 Transferuri 2002,5 2002,5
7 Alte cheltuieli 151,6 151,6
Total 5801,4 2924,2 2768,9 852,3 937,5 151,6 13435,9
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, 2004.

Tabelul 3.2.8.
Matricea compensării cheltuielilor cu veniturile ale sistemului bugetar în anul 2004
X1 X2 X3 X4 X5 X6 X7 P Total
X1 282,0 1818,2 772,7 325,5 651,3 795,6 4645,3
X2 1729,4 111,2 ** 865,9 2362,2 5068,7
X3 246,4 227,6 474
X4 852,3 ** 188 1040,3
X5 2,1 77,8 79,9
X6 ** ** ** 2002,5 2002,5
X7 125,2 125,2
I 3821,2 922,1 171,1 485,3 151,6 5551,3
Total 6081,1 3079,1 772,7 852,3 496,6 2002,5 151,6 13435,9
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor, 2004.
 185
Anexa 26
Matricea 13.
Balanţa-şah a fluxurilor financiare ale sistemului bugetar în anul 2004.
mln.lei
Cheltuieli Cheltuieli Servicii Deservirea Cheltuieli Investiţii Trans- Alte
social- publice datoriei de extra- capitale feruri cheltuieli Total
culturale discreţ. stat bugetare
Venituri
X1 X2 X3 X4 X5 X6 X7
Venituri fiscale
directe / CAS
/FAOAM X1 3061,3 1818,2 772,7 428,9 6081,1
Venituri fiscale
indirecte X2 2313,2 765,9 3079,1
Venituri
nefiscale X3 277,7 495 772,7
Venituri
extrabugetare X4 852,3 852,3
Veniturile din
operaţiile cu
capitalul X5 428,9 67,7 496,6
Transferuri X6 2002,5 2002,5
Granturi / alte
venituri X7 151,6 151,6
Total 6081,1 3079,1 772,7 852,3 496,6 2002,5 151,6 13435,9
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor matricelor 1-11şi a tabelelor 3.2.3- 3.2.8.
 186

ADNOTARE
la teza de doctor „Echilibrul financiar public la nivel macroeconomic”

Calitatea sistemului financiar public poate fi asigurată atât de implementarea

eficientă a politicilor macroeconomice şi a reformelor structurale, cât şi de organizarea
administrării publice competente prin stabilirea regulilor, procedurilor, instrumentelor care
dirijează sistemul şi procesul bugetar în condiţiile unui management eficient al resurselor
publice.
În teză, sunt dezvoltate conceptele fundamentale referitoare la echilibrul financiar public
şi bugetarea sectorului public. Pentru aprecierea rolului echilibrului financiar public în
dezvoltarea economică au fost evaluate abordările teoretice în concepţia diferitelor şcoli de
gândire economică şi supusă analizei experienţa ţărilor dezvoltate privind construcţia sistemelor
bugetare, elaborarea politicilor de macrobugetare şi mecanismele financiare utilizate.

În lucrare, au fost examinate efectele politicilor macroeconomice promovate în perioada

1991-2005 asupra echilibrului financiar public, determinate corelaţiile dintre diferite fenomene
economice şi evidenţiate implicaţiile fluctuaţiilor ciclice înregistrate în dinamica sistemului
economic al ţării noastre. Au fost determinate consecinţele politicii bugetar-fiscale asupra
evoluţiei echilibrului financiar public, prin efectuarea unei ample analize asupra structurii şi
dinamicii resurselor financiare, cât şi asupra eficienţei gestiunii cheltuielilor publice.
Diferenţierea efectuată în analiza elementelor componente ale echilibrului structural şi vertical al
sistemului bugetar a permis identificarea unor direcţii de acţiune imediată şi pe termen lung, în
vederea optimizării relaţiilor interbugetare.
În cadrul cercetării, a fost vizată constituirea relaţiilor de legătură între proiectarea
echilibrului financiar public şi sistemul conturilor naţionale în scopul coordonării elaborării
prognozelor macroeconomice. În vederea fundamentării unei politici de echilibrare bugetară a
fost elaborat un model matematic, care oferă o viziune clară asupra circuitului fluxurilor
financiare din sistemul bugetar şi va permite optimizarea structurii informaţional-decizionale.

Concluziile şi recomandările formulate în teză pot fi aplicate în activitatea practică a

ministerelor, departamentelor şi a instituţiilor publice implicate în procesul decizional privind
promovarea politicii bugetar-fiscale şi a reformelor economice. Cercetările realizate pot constitui un
suport metodologic şi bibliografic în procesul didactic din instituţiile de învăţământ superior.
 187

ADNOTATION

to the PhD thesis "Public financial equilibrium at the macroeconomic level"

The quality of the public financial system can be ensured through an efficient
implementation of the macroeconomic policy and structural reforms, as well as by
establishing clear rules, procedures and administrative techniques able to manage
efficiently the budgetary process of the public resources.
In the Paper the author develops fundamental concepts with regard to public financial
equilibrium and public sector budgeting. In order to identify the role of the public financial
equilibrium as precondition for an economic growth, different theoretical approaches of
economic concepts as well as the information on developed countries' budget structures and
macro-budgetary policies has been analyzed.

In the Paper were also analyzed the effects of the macroeconomic policies during the
1991-2005 time period on public financial equilibrium, the correlation between different
economic phenomenon underlining the implication on cyclical fluctuations registered in the
economic system of our country. The author identifies the consequences of the fiscal policy on
the evolution of public financial equilibrium through a vast analysis of the structure and trends of
the financial resources, as well as on the efficiency of the public expenditures management. The
differentiation of the elements of the structural and vertical equilibrium of the budgetary system
allows the identification of immediate and long term actions for optimizing the inter-budgetary
relations.
During the performed research the interconnection between public financial equilibrium
and national accounts system has been underlined with the goal of macroeconomic forecasts'
elaboration. For the purpose of the budget equilibrium policy elaboration a mathematic module
were designed. The module will allow to have a clear vision on financial flows from the
budgetary system with a prospective for the decision making process' optimization.

The conclusions and recommendations of the author can be applied in the practical
activity of the ministries, departments public bodies involved in the decision making process
regarding regulatory and fiscal reforms. The results of the research are a good methodological and
bibliographic support in the training and didactical process within high education entities.
 188
АННОТАЦИЯ
диссертации на соискание учённой степени доктора экономических наук на тему:
«Государственный финансовый баланс на макроэкономическом уровне»

Качество финансовой системы государственного сектора зависит от эффективности

осуществления макроэкономической политики и структурных реформ, а также от создания
административной правомочной структуры путём установления правил, процедур и инструментов
регулирования бюджетной системы и бюджетного процесса в условиях эффективного управления
общественными ресурсами.
Диссертационная работа развивает фундаментальные концепции финансового равновесия и
бюджетирование государственного сектора. В целях определения роли финансового равновесия
государственного сектора в развитии экономики были выделены теоретические аспекты в концепции
различных экономических учений и рассмотрен опыт развитых стран в построении бюджетных
систем, разработке бюджетной политики на макроэкономическом уровне и использовании
финансовых механизмов.
В диссертации детально рассматривается влияние макроэкономической политики на
финансовое равновесие государственного сектора Республики Молдова в период 1991-2005,
установлена взаимосвязь между различными экономическими явлениями и выделены циклические
колебания экономической системы. В результате проведенного анализа структуры и динамики
бюджетных ресурсов, и эффективности управления государственными расходами отмечено
воздействие бюджетной и фискальной политики на уровень финансового равновесия.
Дифференцированная оценка составных элементов структурного и вертикального равновесия
бюджетной системы позволяет выделить основные меры незамедлительного и долгосрочного
характера в целях совершенствования межбюджетных отношений.
Необходимость координирования различных мероприятий при разработке и выполнении
макроэкономического регулирования обуславливают создание и построение методологических
отношений между проектированием финансового равновесия и системой национальных счетов. С
целью разработки эффективной политики бюджетного равновесия была выработана математическая
модель, представляющая чёткую схему финансовых потоков бюджетной системы и позволяющая
оптимизирование организационной структуры.
Сформулированные выводы и предложения могут быть использованы в практической
деятельности министерств, департаментов и государственных учреждениях причастных к процессу
принятия решений по внедрению бюджетной политики и экономических реформ. Научные разработки
содержащиеся в диссертации дополнят методологическую и библиографическую базу учебного
процесса высших учебных заведений.
 189

Cuvinte-cheie Key words Ключевые слова

Alocaţii bugetare Budget allocation Бюджетные ассигнования

Buget de stat State budget Государственный бюджет
Buget local Local budget Местный бюджет
Buget consolidat Consolidated budget Консолидированный бюджет
Buget public naţional National budget Национальный публичный бюджет
Bugetare Budgeting Бюджетирование
Clasificaţia bugetară Budgetary classification Бюджетная классификация
Conturi naţionale National accounts Национальные счета
Cheltuieli publice Public expenses Государственные расходы
Dezechilibru bugetar Budget disequilibrium Бюджетный дисбаланс
Dezechilibru financiar Financial disequilibrium Финансовый дисбаланс
Deficit Deficit Дефицит
Echilibru bugetar Budget balance Бюджетный баланс
Echilibru financiar Financial balance Финансовый баланс
Finanţe Finance Финансы
Fonduri bugetare Budgetary funds Бюджетные фонды
Fluxuri financiare Financial flows Финансовые потоки
Instituţii publice Public institutions Государственные учреждения
Macrobugetare Macro budgeting Макробюджетирование
Optimizarea procedurii Optimization procedure Метод оптимизации
Politică bugetară Budgetary policy Бюджетная политика
Proces bugetar Budgetary process Бюджетный процесс
Planificare bugetară Budgetary planning Бюджетное планирование
Reformă bugetară Budgetary reform Бюджетная реформа
Relaţii bugetare Budgetary relations Бюджетные отношения
Sistem bugetar Budgetary system Бюджетная система
Sistem financiar Financial system Финансовая система
Sector public Public sector Государственный сектор
Trezoreria de stat Treasury Государственное казначейство
Transfer Transfer Трансферт
Venituri publice Public revenue Государственные доходы
 190

LISTA ABREVIERILOR

BASS Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat

BC Bugetul Consolidat
BL Bugete Locale
BPN Bugetul Public Naţional
BS Bugetul de Stat
BNM Banca Naţională a Moldovei
CAS Contribuţii la Asigurările Sociale
CF Consum Final
CT Cheltuieli totale
EB Excedentul Brut
EBE Excedentul Brut de Exploatare
FAOAM Fondul Asigurărilor Obligatorii de Asistenţă Medicală
FBCF Formarea Brută de Capital Fix
Dv Dezechilibrul vertical
FMI (IMF) Fondul Monetar Internaţional
MO Monitorul Oficial
PIB Produsul Intern Brut
PB Producţia Brută
SCN Sistemul Conturilor Naţionale
TS Trezoreria de Stat
UE Uniunea Europeană
VAB Valoarea Adăugată Brută
VN Venitul Naţional
BM (WB) Banca Mondială