Conceptul de crestere economica.

Dezvoltarea economica durabila

Sporirea avutiei nationale, a rezultatelor macroeconomice pe ansamblu si pe locuitor constituie una din preocuparile actuale ale factorilor de decizie din diferite si principalul obiect al investigatiilor si controverselor teoretice dintre economisti in perioada ultimelor decenii. Conceptul de crestere economica In gandirea economica actuala sunt exprimate diferite puncte de vedere in legatura cu cresterea si dezvoltarea economica. Tinand seama de diferitele puncte de vedere cu privire la continutul cresterii economice, aceasta poate fi definita ca reprezentand procesul de sporire a dimensiunilor rezultatelor economice, deter 646i89g minat de combinarea si folosirea factorilor de productie si reliefate prin indicatori macroeconomici - produsul intern brut, produsul national brut si venitul national in termeni reali, atat pe total, cat si pe locuitor. Cresterea economica zero, mentionata pentru prima oara intr-un raport catre Clubul de la Roma, reflecta situatia in care rezultatele economice si populatia totala sporesc in acelasi ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor ramane constant. In planul politicii economice, cresterea economica zero este prezentata ca fiind singura reactie sociala normala fata de caracterul tot mai restrictiv al resurselor si de deteriorarea echilibrului ecologic. Cresterea economica negativa reflecta situatia in care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinta de scadere, mentinandu-se sub control o serie de corelaTii fundamentale de echilibru, cu compromisuri acceptabile pe planul eficienTei economice si al nivelului de trai. Ea reprezinta, pe planul politicii economice, legitimarea unei stari de fapt sau a unei perspective nefavorabile. Dezvoltarea economica durabila Ca forma de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economica presupune un ansamblu de transformari cantitative, structurale si calitative, atat in economie, cat si in cercetarea stiintifica si tehnologiile de fabricatie, in mecanismele si structurile organizatorice de functionare a economiei, in modul de gandire si comportamentul oamenilor. In acest context, apare conceptul de dezvoltare economica durabila, ce reprezinta acea forma de dezvoltare economica in cadrul careia se urmareste ca satisfacerea cerintelor prezente de consum sa nu compromita sau sa prejudicieze pe cele ale generatiilor viitoare. Raportul Mondial al Dezvoltarii Umane (1996), elaborat sub egida Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), sintetizeaza patru componente esentiale ale paradigmei dezvoltare durabila: a) Productivitatea: populatia trebuie sa-si sporeasca productivitatea si sa participe deplin la procesul de generare a veniturilor, cresterea economica reprezentand un subsistem al modelelor de dezvoltare umana;

b) Echitatea: populatia trebuie sa aiba acces echitabil la opTiuni; c) Durabilitatea: accesul la optiuni trebuie asigurat nu numai pentru generatiile prezente, ci si pentru generatiile viitoare. Toate formele de capital - fizic, uman si mediu - trebuie sa fie reintregite; d) Participarea: omul trebuie sa participe deplin la deciziile si la procesele care ii modifica viata. Pentru realizarea conditiilor de compatibilitate a celor patru cerinte, strategia dezvoltarii durabile include, ca un element esenTial, simultaneitatea progresului in toate cele patru dimensiuni. Obiectivul general al dezvoltarii durabile este de a gasi un optim de interactiune si compatibilitate a patru sisteme: economic, uman, ambiental si tehnologic, intr-un proces dinamic si flexibil de functionare. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltari de lunga durata care poate fi sustinuta de catre cele patru sisteme. Cerintele minime pentru realizarea dezvoltarii durabile includ: - redimensionarea cresterii economice - eliminarea saraciei in condiTiile satisfacerii nevoilor esentiale: un loc de munca, hrana, energie, apa, locuinta si sanatate; - asigurarea cresterii populatiei la un nivel acceptabil; -conservarea si sporirea resurselor naturale, intretinerea diversitatii ecosistemelor, supravegherea impactului dezvoltarii economice asupra mediului; - reorientarea tehnologica si punerea sub control a riscurilor acesteia; - descentralizarea formelor de guvernare, cresterea gradului de participare la luarea deciziilor privind mediul si economia. Termenul de "dezvoltare durabila" a fost introdus in limbajul curent de Comisia Mondiala asupra Mediului si Dezvoltari (Comisia Brundtlant) in 1987. De atunci, a fost depusa o munca substantiala pentru operationalizarea conceptului de dezvoltare durabila. Eforturile vor inregistra un progres in masura in care se va reusi integrarea a trei puncte de vedere: - cel al economistilor, ale caror metode cauta sa maximizeze bunastarea in conditile constrangerilor impuse de stocul de capital existent si de tehnologile disponibile; - cel al ecologistilor, care pun accentul pe pastrarea integritati subsistemelor ecologice consideratevitale pentrustabilitatea ecosistemului global. Uni sustin prezervarea tuturor ecosistemelor, in timp ce alti vorbesc de mentinerea rezistentei si adaptabilitati dinamice a sistemelor naturale ce constituie suport al vieti. Unitatile de calcul ce raspund acestui ultim deziderat nu sunt monetare, ci fizice, iar disciplinele predominante care le studiaza sunt biologia, geologia, chimia si stintele naturale in general; - cel al sociologilor, care accentueaza faptul ca actori-cheie sunt fintele umane, ale caror modele de organizare sociala sunt cruciale pentru identificarea solutilor viabile in vederea atingeri unei dezvoltari durabile. Intr-adevar, dovadaconsta in aceea ca subestimarea factorilor socialiin procesul dezvoltari pune serios in pericol eficienta diferitelor programe si proiecte de dezvoltare. In timp ce economisti, ecologisti si sociologi sunt in principiu de acord ca punctul de vedere al fiecaruia este important, ei nu abordeaza de regula aceste probleme din toate aceste perspective. Un economist, de exemplu, ar putea usor recunoaste importanta factorilor sociali sau de mediu, dar ar putea interpreta aceste probleme prin lentilele propri. Problemele sociale tind astfel sa fie reduse la chestiuni de inegalitate, iar problemele de mediu la chestiuni de

management al resurselor naturale. In schimb, ar putea fi absente problemele care tin de coeziune sociala, identitate culturala si integritate a ecosistemului. Incercarea decidentilor politici de a reuni experti din toate aceste discipline, ca parteneri egali, trebuie precedata de rezolvarea unui numar important de chestiuni conceptuale si metodologice. Problemele cheie nerezolvate privesc patru mari directi: - evaluarea - luarea decizilor in conditi de incertitudine - proiectarea politica si institutionala - sustenabilitatea sociala.

Cum ar trebui evaluat mediul ?

Punctul de plecare pentru un bun management al mediului este recunoasterea costului generat de pagubele provocate mediului si luarea lor in considerare in procesul decizional. Dar acest lucru este dificil de pus in practica pentru ca ar fi necesara o estimare nu numai a beneficilor directe pentru oameni (de exemplu, beneficile datorate productivitati solurilor bune sau apei curate), dar de asemenea si beneficile indirecte (de exemplu, protectia bazinelor de apa ca urmare a prezentei tinuturilor impadurite). In plus, unele active naturale, precum diversitatea biologica, au valori potentiale de care nu suntem inca informati (de exemplu, furnizarea de noi medicamente in vitor) si care sunt dificil de estimat. Cei mai multi dintre noi cred ca lumea naturala are o valoare "intrinseca", dincolo de valoareaacesteiapentru oameni. Un numar important de tehnici, inclusiv evaluarea conditionata, estimarea costului de inlocuire sau utilizarea pietelor "surogat", au fost perfectionate pentru estimarea valori servicilor aduse de mediu. Banca Mondiala si-a consolidat in ultimul timp capacitatea de asistare a decidentilor politici din tarile in curs de dezvoltare privind utilizarea acestor tehnici. Raman insa multe alte lucruri de perfectionat in termeni metodologilor si aplicari empirice.

Cum ar trebui construita sustenabilitatea in termeni conturilor nationale?

Tehnicile de evaluare au fost folosite de obicei in scopul informari la niveluri de proiect si de sector. Ele sunt in acelasi timp necesare influentari decizilor la nivel national. Conturile nationale conventionale pot fi utile macroeconomistilor, insa ele raspund prea putin necesitatilor de masurare a venitului sustenabil sau schimbarilor in capacitatea productiva a natiuni. Aceste conturi includ estimari ale deprecieri capitalului produs de oameni, nu insa si al deprecieri resurselor naturale, care este deosebit de importanta in cazul unor tari. De exemplu, atunci cand se defriseaza padurile tropicale, nu se face nici o estimare asupra pierderi unuiasemenea activ de neinlocuit. Pentru a rezolva unele din aceste deficiente, Banca Mondiala a colaborat cu Oficiul de Statistica al ONU si cu alte instituti, punand la punct, in ciuda unor probleme tehnice, un nou sistem de conturi nationale - Sistem Integrat de Conturi Economice si de Mediu - care sa includa si aspecte referitoare la mediul natural.

Cum ar trebui sa acordam prioritate biodiversitatii ?

Disparitia specilor este un caz extrem al ireversibilitati, dar impactul pierderi diversitati biologice este incert datorita lipsei noastre de cunostinte.

Unele speci sunt vazute ca depozitare ale unui material biologic cheie; altele sunt vazute ca avand o semnificatie genetica marginala. Dar, cunostintele noastre in acest domeniu sunt destul de limitate. Cata prioritate ar trebui data protectiei biodiversitati? Pe de o parte, uni biologi ar dori sa salveze orice. Disparitia iminenta a rinocerului alb, balenelor sau elefantilor, a stimulat eforturile de conservare. Insa vointa publica de a salva nenumaratele speci marunte (insecte minore si plante) este mult mai putin evidenta, iar costul salvari tuturor specilor poate fi prohibitiv. Pe de alta parte, pot fi acceptate initiative organizate si corelate, prin care s-ar putea prezerva mostenirea genetica unica a lumi.

Cum ar trebui stabilite prioritatile ?

Problemele care par la prima vedere cele mai urgente pot sa nu fie in practica ca cea mai buna alegere in termeni monetari. In Europa rasariteana, de exemplu, in ciuda nevoi evidente de curatare a raurilor poluate, calculele pot demonstra ca benefici mai mari s-ar obtine prin reducerea poluari aerului. O abordare interesanta de stabilire a prioritatilor apatine echipei de la Universitatea Harvard care a pus la punct o schema pentru clasificarea diferitelor optiuni. Esenta acestei metode, care continua munca de pionierat a Agentiei de Protectie a Mediului a SUA, consta in derivarea unui set de indicatori bazat pe impactul deteriorari mediului asupra sanatati umane, activelor productive si functilor ecologice. Aceasta metodologie este inca in stare incipienta. Astfel de analize pot fi utile oricarei tari deoarece permit conceperea unor planuri de actiune asupra mediului prin care decidenti vad problemele de mediu ca un intreg. In plus, intr-o anumita masura, procesul este participativ. Astfel,publicul poate fi constientizat cu privire la optiunile si pericolele carora trebuie sa le faca fata. Politicile pentru dezvoltarea sustenabila a mediului se inscriu in doua categori. In prima, sunt cele care promoveaza cresterea economica si gestiunea mediului. Acest gen de politici includ eliminarea subventilor la utilizarea resurselor, clarificarea drepturilor de proprietate, accelerarea educatiei si a programelor privind populatia. Studile empirice evidentiaza faptul ca instrumentele bazate pe criteri de piata precum cele care genereaza obligati pentru cei care polueaza, sunt in general mai bune decat restrictile cantitative, in ciuda faptului ca ultimele au predominat in cadrul politicilor. O sarcina majora este aceea de a evalua masura in care tarile in curs de dezvoltare pot evita abordarile de comanda si control, abordari comune si tarilor industriale, care deci minimizeaza orice compromis intre cresterea economica si protectia mediului. Multe politici bine intentionate privind mediul au esuat datorita lipsei capacitati institutionale. Componentele sociale ale dezvoltari nu sunt mai putin importante decat cele economice sau tehnice. Oameni pot fi priviti atat ca beneficiari cat si ca victime ale tuturor activitatilor de dezvoltare. Implicarea lor activa in procesul dezvoltari este cheia succesului. Programele de mediu vor esua cu certitudine daca nu vor avea drept obiectiv permanent continuarea sporiri bunastari oamenilor. Tarile sarace sunt cel mai puternic afectate de degradarea mediului, find in acelasi timp si cel mai slab echipate pentru a se proteja. Dezvoltarea durabila sub aspect ecologic (eco-dezvoltarea) trebuie sa asigure protectia biosferei, respectiv a biodiversitati si a desfasurari normale a fenomenelor si ciclurilor bio-geochimice. Ecologisti au un rol din ce in ce mai important in procesul adoptari decizilor economice. Ei aduc o perspectiva la nivelul ansamblului sistemului, o vedere pe termen lung care accentueaza prevenirea si un pachet de practici ecologice menite sa consolideze dezvoltarea socioeconomica.

In mod traditional, ecologia avea o relevanta redusa pentru cei interesati de domeniul afacerilor. Insa, in ultimi ani situatia s-a schimbat, reflectand o alta perceptie asupra modului in care oameni influenteaza utilizarea si conservarea resurselor naturale. Initial, resursele naturale erau considerate "bunuri libere" si prevala cresterea economica nelimitata. Conceptia de azi cuprinde trei principi ecologice fundamentale: - Activitatea economica umana este un subsistem care opereaza in cadrul unuia mai larg, dar finit - ecosistemul. Dezordinea in ecosisteme (de exemplu, epuizarea resurselor sau poluarea) se interfereaza in cele din urma cu sistemele de sustinere avieti,pe care se bazeaza economia. - Pe masura ce activitatea umana se extinde iar populatia se afla in crestere, sunt utilizate cantitati tot mai mari de resurse naturale fapt ce genereaza un volum tot mai mare de deseuri, riscand depasirea limitelor de toleranta ale ecosistemelor. - Uneori impactul dezvoltari produce schimbari de mediu pe termen lung si chiar in mod ireversibil. De exemplu, daca padurile tropicale sunt taiate.si solul este expus, mineralele (deja cu oferta redusa) sunt filtrate de ploaie. Astfel solul se intareste, impiedicand regenerarea padurilor si obtinerea unor recolte stabile. Ca rezultat al atingeri unui grad mai ridicat de constientizare, ecologisti joaca acum un rol vital in definirea managementului padurilor, al terenurilor mlastinoase si al zonelor de litoral si in echilibrarea raporturilor dintre oameni, septel, plante si sol. Ecologisti se implica din ce in ce mai mult in implementarea proiectelor de dezvoltare, pe masura ce guvernele se orienteaza spre protejarea aerului si calitati apei, conservarea resurselor naturale si sustinerea dezvoltari economice cu un management eficient al mediului. Provocarea pentru ecologie consta intr-o mai buna masurare si predictie a ceea ce se intampla cu sistemul natural sau cu ecosistemul implicat in procesul de dezvoltare. De exemplu, ei ar putea fi consultati privind amplasarea unei fabrici industriale si modul cum ar trebui tratati poluanti rezultati, in functie de capacitatea de absorbtiea mediului natural. Atunci cand structura si procesele unui ecosistem sunt intelese, ecuatile pot lega aceste elemente esentiale intr-un model predictiv. Initial, problemele dezvoltari erau sanatatea si poluarea la nivel local, in timp ce acum acestea au dimensiuni globale si regionale. Ecologisti sunt din ce in ce mai implicati in procesul dezvoltari prin faptul ca ei ajuta la formarea unei noi constinte a dezvoltari. Pentru acestia strategia are trei componente: (1) integrarea problemelor ecologice in politicile de dezvoltare economice si sectoriale, (2) proiectarea strategilor anticipative si preventive pentru proiectele de dezvoltare, (3)accentuarea efectului pozitiv al politicilor ecologiceasupra dezvoltari.

Prevenirea -mai buna decat tratamentul

Deoarece decidenti politici au ajuns la concluzia ca terapia sistemelor ecologice degradate este extrem de scumpa, consumatoare de timp si adesea imposibila, politicile de mediu au ajutat la anticiparea impacturilor semnificative ecologice si socioeconomice. Aplicarea politicilor de mediu anticipative si preventive ridica insa mai multe probleme. De regula, astfel de politici au nevoie in avans atat de certitudini stintifice, cat si de acceptarea in plan politic a impactului advers demonstrat. In plus, predictia pagubelor este adesea slaba sau absenta. Pentru a aborda aceste dificultati, ecologisti s-au bazat din ce in ce mai mult pe evaluari de mediu menite sa determine efectele potentiale semnificative ale programelor de dezvoltare propuse. Din octombrie 1989 Banca Mondiala a cerut ca toate proiectele de investiti propuse sa fie realizate in acest mod, cea ce a condus la o reproiectare a multora dintre ele.

Ecologisti pot fi eficienti in influentarea politicilor doar daca ei pot demonstra ca politicile ecologice promoveaza si nu impiedica dezvoltarea durabila. Aceasta cere un parteneriat cu economisti, in urma caruia sa fie estimate atat costul pagubelor provocate ecosistemelor cat si beneficile economice ale conservari acestor sisteme. Economia mediului ajuta la apropierea de conceptul dezvoltari durabile pentru ca incorporeaza aspecte de mediu si sociale in adoptarea decizilor. Ea implica o noua sinteza aprincipilor economice existente si a extensilor lor. Istoric, dezvoltarea lumi industrializate s-a concentrat pe outputul economic, astfel ca, deloc surprinzator, modelul postbelic al tarilor in curs de dezvoltare a fost dominat de cresterea economica. Dar in ani '60 a fost dezvoltat modelul cresteri echitabile pentru a incorpora obiective sociale, cum sunt atenuarea saraciei si redistribuirea venitului. In ani '80, modelul a fost extins din nou pentru a cuprinde conceptul de dezvoltare durabila, reflectand cresterea preocupari privind mediul. Cresterea economica inca umbreste alte obiective, fapt sesizabil in cazul tarilor industrializate, care au inceput sa abordeze problemele de mediu numai dupa ce au atins obiective economice majore. In prezent, decidenti politici din intreaga lume incearca din ce in ce mai mult sa gaseasca cai de dezvoltare sustenabila. Scopul este maximizarea bunastari ca rezultat al activitatilor economice, concomitent cu mentinerea sau cresterea in timp a stocului de active economice, ecologice si socio-culturale (pentru a asigura sustenabilitateavenituluisi echitatea intra-generationala)sisatisfacerea nevoilordebaza ale saracilor(pentrua sustine echitatea inter-generationala). Economia mediului contribuie la aceasta cautare prin incorporarea criterilor de mediu si sociale in adoptarea decizilor economice. Ea ofera decidentilor politici atat mijloace de evaluare a impactului activitati umane asupra mediului, cat si instrumente de adoptare a unor decizi mai bune. Economia mediului, ca domeniu de studiu, nu este noua. De-a lungul ultimelor doua deceni principile economice existente au fost construite si extinse pornind in special de la evaluarea impactului activitati asupra mediului natural si social, care adesea nu este bine reflectat in tranzactile de piata. Insa este de data recenta aplicarea acestor concepte la tarile in curs de dezvoltare, mai ales prin influentarea adoptari decizilor la nivel de proiect. In ultimi ani, economisti mediului au inceput sa se intereseze de politicile macroeconomice. Dezvoltarea economica durabila (sustenabila) este in mod obisnuit interpretata ca find un proces de mentinere a bunastari proiectate pe un termen nedefinit in vitor. Optimalitatea economica, definita ca maximizare a valori prezente a consumului, se deosebeste de sustenabilitate. Mai mult chiar, optimalitatea poate fi compatibila cu non-sustenabilitatea, astfel incat pe o traiectorie definita in termeni optimalitati prezente, consumul vitor tinde sa scada, poate chiar la zero. Mai multe lucrari recente au cautat sa combine optimalitatea si sustenabilitatea prin faptul ca nu au mai luat in considerare acele traiectori ale consumului lipsite de etica, ce trateaza bunurilor oferite de mediu ca find o sursa de utilitate in sine, ca si input-uri pentru productie. Astfel, sustenabilitatea devine o constrangere suplimentara pentru traiectoria cresteri economice optimale. Problema cu aceste abordari este ca ele nu surprind diversitatea contributilor mediului natural la economie, iar subiectul premizelor restictive sunt economile simple. Asemenea modele pot conduce la analize utile, dar aplicarea lor la economile reale si la mediu este limitata in mod inevitabil.

Evaluarea efectelor
Primul mod prin care economia mediului imbunatateste analiza politica este de a ajuta la evaluarea impactului decizilor la diferite niveluri. Nivelul de proiect In mod traditional, economisti s-au bazat pe analiza cost-beneficiu pentru a determina daca un proiect merita sau nu intreprins. Conform Banci Mondiale, acest tip de analiza este din ce in ce mai adoptat pentru o mai buna evidentiere a problemelor sociale si de mediu. In primul rand, unele inputuri si outputuri nu sunt corect apreciate de catre piata. Un exemplu in acest sens il constituie externalitatile - efectele de beneficiu sau dauna care-s impuse de alti, dar care nu pot fi restituie sau pretinse celui care le genereaza. Din pacate, externalitatile sunt adesea dificil de masurat in termeni fizici sau monetari. Un alt exemplu il reprezinta resursele la care accesul este liber, fara plata, precum un lac sau o autostrada publica - care sunt dificil de evaluat si tind sa fie supraexploatate, deoarece sarcinile utilizatorului sunt neglijabile. Ce se poate face? Valoarea unei externalitati poate fi evaluata pe baza preturilor umbra ori a costului de oportunitate. Dar daca aceasta evaluare nu este posibila, decidenti politici pot impune reglementari si standarde care stabilesclimite fizice asupra pagubelor externe ori definesc mai bine drepturile de proprietate, incurajand imbunatatirea managementului resurselor naturale. Nivelul sectorial Studile arata ca actiunile la nivel sectorial au adesea impacturi de mediu si sociale mai puternice decat proiectele individuale. Regula de baza pentru o evaluare eficienta a unei resurse rare (sau serviciu) precum apa (sau transportul) este ca pretul ar trebui sa fie egal cu costul furnizari unitati marginale (aditionale) de output. Totusi, in multe tari astfel de resurse sunt subventionate. Cresterea pretului mai aproape de nivelurile eficiente este esentiala pentru a reduce utilizarea lor risipitoare,realizand deci atatcastiguri economice cat si de mediu. Analiza ecologica si economica ajuta in acest sens. Mai intai, ea accentueaza nevoia de evaluare eficienta si de stabilire a unor sarcini suplimentare pentru a acoperi impactul extern. De exemplu, daca evacuarea gazelor automobilelor provoaca probleme respiratori, pretul combustibilului bazat pe costul marginal ar trebui sa fie suplimentat cu taxele de poluare corespunzatoare pagubelor provocate sanatati sau mediului. In al doilea rand, acest tip de analiza incurajeaza planificarea comprehensiva a resurselor pe termen lung. Nivelul macroeconomic Politicile la nivelul intregi economi (atatsectoriale cat si macroeconomice) au efect asupra resurselor naturale de baza, insa interactiunile complicate nu sunt inca bine intelese. Generalizarile simpliste nu sunt posibile. Multe cazuri de pagube de mediu sunt determinate de esecurile pietei si distorsiuni politice, exacerbate de saracie. Reformele politice care promoveaza eficienta sau reduc saracia ar trebui sa ajute mediul, insa unele reforme pot avea efecte negative aupra mediului, de exemplu, ca urmare a definiri incomplete a drepturilor de proprietate. Solutia nu este modificarea politicilor initiale (care au obiective socio-economice conventionale), cimai degraba proiectarea unor masuri complementare, care sa atenueze efectele negative sau sa sporeasca impactul pozitiv al acestor politici asupra mediului. Nivelul international. Fenomenele regionale (precum ploile acide) si cele globale (precum epuizarea stratului de ozon, incalzirea globala, pierderea biodiversitati si poluarea apelor internationale) au ridicat probleme. Aceste probleme raspandite pretutindeni si pe termen lung au condus la idei noi privind incertitudinea siireversibilitatea. De exemplu, chiar atunci cand impactul este incert, sustenabilitatea sugereaza ca ar trebui impuse limite pentru degradarea resurselor, n special daca consecintele vitoare sunt ireversibile si catastrofale. Aceasta abordare

precautionala se regaseste in aparitia consensului privind limitarea emisilor de gaz pentru a evita posibila incalzirea globala. Eforturile sunt, de asemenea, in desfasurare pentru a imbunatati functionarea mecanismului de mobilizare si alocare eficientasi echitabila a resurselor. Cazul dezvoltari durabile este de obicei sustinut cu argumente economice si tehnico-ecologice. Componentele sociale ale durabilitati dezvoltari nu sunt mai putin importante. Intr-adevar, esecul de a recunoaste rolul determinant al "actorilor sociali" a afectat negativ multe programe al caror obiectiv era dezvoltarea. Dezvoltarea sociala durabila inseamna evitarea unor probleme majore: tensiuni generate de discrepantele majore intre bogati si saraci, deoarece o societate profund divizata dupa acest criteriu nu poate fi stabila pe termen lung; refuzul de a permite unei comunitati de limba sau cultura, unei etni sau unei natiuni, sa oprime alte comunitati; nerespectarea sistematica a drepturilor omului, intrucat istoria demonstreaza ca in caz contrar se produc tensiuni politice violente incompatibile cu dezvoltarea durabila etc. Deci sloganul "a pune oameni pe primul plan" in cadrul politicilor si programelor de investiti orientate spre dezvoltare ori pentru asistenta in dezvoltarea spontana nu este lipsit de continut. Inseamna, pur si simplu, a recunoaste rolul central al actorilor sociali si institutilor lor in dezvoltarea durabila. Durabilitatea trebuie sa fie "construita" in plan social si abordatasimultan sub trei aspecte: economic, ecologic si social.

Instrumentele sociologului
Ce adauga perspectiva sociologica arsenalului de instrumente pentru a dobandi dezvoltarea sustenabila? Cel putin doua seturi de elemente. Mai intai, ea furnizeaza un set de concepte care ajuta la explicarea actiuni sociale, relatilor dintre oameni, formelor complexe ale organizari sociale, aranjamentelor lor institutionalizate si cultura, motivele, stimulentele si valorile care reglementeaza comportamentul lor unul fata de altul si fata de resursele naturale. In al doilea rand, ea ofera un set de tehnici sociale apte pentru coordonarea prompta a actiuni sociale, impiedicand comportamentul daunator, stimuland asocierea, aranjamente sociale alternative si dezvoltarea capitalului social.

Tehnicile sociale
Proiectanti de programe aflati in cautarea cresteri sustenabilitati nu sunt cel mai adesea consienti de repertoriul vast al instrumentelor de management social si parghilor culturale ce pot fi folosite pentru a mobiliza energia sociala si a coordona actiunea in sensul programelor de dezvoltare. Aceste instrumente variaza de la : crearea unei constinte publice la investitia in capitalul uman; de la simple consultati la dezvoltarea mangementului coparticipativ; de la sisteme de stimulente la controale institutionale; de la valorificarea traditilor si a vechilor practici la introducerea inovatilor; de la autorizare la cresterea coeziuni sociale; de la comportamentul dat de motivarea economica a indivizilor la utilizarea puteri solidaritati, increderi auto-organizari si valorilor adoptate de grup. Aceste instrumente pot fi de asemenea combinate pentru a schimba modelele sociale existente si a promova o cultura a protectiei resurselor. In proiectele sociale de exploatare a padurilor, de exemplu, planificatori au mai multe optiuni strategice pentru programele de plantare a pomilor: abordarile centrate pe comunitate, abordarile centrate pe famili ori abordari

centrate pe grupuri mici. Strategia sociala, nu numai tehnica, trebuie aleasa de la inceput, iar scopul ar trebui sa fie intotdeauna construirea sau accentuarea asocierilor institutionale.

Ce rol ar trebui sa joace utilizatorii?

O problema cruciala si controversata priveste rolul pe care ar trebui sa-l joace utilizatori resurselor in managementul mediului. Uni decidenti politici resping optiunea incredintari responsabilitatilor de management utilizatorilor, temandu-se ca resursele ar putea fi folosite in mod abuziv; ei sustin astfel controlul statului. Alti pledeaza impotriva interventiei guvernamentale, concentrandu-se numai pe utilizatori si piete. Managementul resurselor nu ar trebui incredintat total utilizatorilor. Decidenti politici ar trebui sa determine daca utilizatori sunt intotdeauna capabili sa exercite managementul. A considera o astfel de abilitate caexistenta din start in toate cazurile este o simpla naivitate. Problema nu este totusi capacitatea subiectiva (sau lipsa) unuia sau altui utilizator individual sau mai multora de a exercita functi manageriale. Factorul decisiv este, mai degraba, prezenta sau absenta formelor de organizare structurala corespunatoare conduceri mediului. Altfel, actiunile individuale ale utilizatorilor multipli se pot usor combina pentru a produce un rezultat advers la nivel de sistem. Adesea, setul de utilizatori atomizati are nevoie sa fie organizat in grupuri interactive, institutionalizate, cultural coezive pentru a dobandi abilitatea de conducere si a formula si respecta reguli adecvate, drepturi si obligati. Pot modelele traditionale de organizare sociala din tarile in curs de dezvoltare sa indeplineasca acest rol? Dezamagirea privind proliferarea slabiciunilor si manifestarea ineficientei agentilor guvernamentale au condus la sustinerea idei de a reinvia institutile traditionale. In anumite circumstante, aceasta tehnica sociala poate fi uneori eficienta. Insa aceasta nu poate deveni o strategie universala, deoarece formarea structurilor institutionale pentru managementul mediului la nivel local cere mai mult decat o simpla reinviere a institutilor vechi sau traditilor.