Organizarea atomica, moleculara si supra moleculara a materiei vii La baza organizarii structurale a materiei vii precum si a celei nevii

stau cele peste 100 de elemente chimice descoperide in decursul timpului. Ulterior aceste elemnte au fost aranjate intr-un tabel de catre Mendelev si Meyer, tabel ucnoscut sub numele de Sistem periodic al elemntelor. Pozitia fiecarui element chimic estedefinita printr-un numar de ordine notat conventional cu Z, el se numeste numar atomic sau protonic, reprezinta numarul de protoni sau numarul de elctroni al elemntului respctiv. Pe l anga numarul de ordine, o caracteristica importanta a unui element este masa atomica, notata conventional cu A, si este exprimata in unuitati de masa unificata (u/Da). Aceasta cunoscuta si sub numele de masa universala reprezinta o unitate de masa utilizata pentru exprimarea masei atomilor si a moleculelor, ea reprezentand aproximativ a 12-a parte din masa unui atom de carbon in stare fundamentala. Un mol dintr-un elemnt sau dintr-o substanta chimica cu masa atomica sau moleculara egala cu o unitate universala de masa va cantari exact un gram. De multe ori termenul de masa atomica este incorect folosit ca sinonim al masei atomice relative (masa atomica relativa sinonima cu greutatea atomica reprezinta raportul dintre masa medie per atom al unui elemmnt si a 12-a parte a masei atomului de carbon 12), al masei atomice medii si al greutatii atomice. Izotopul unui element hcimic este reprezentat de diferite forme ale acelui elemnt toate avand acelasi numar atomic Z dar numar atomic de masa diferit (difera numarul de neutroni). Din numarul mare de elemnte hcimice practic un rol esential in realizarea structurilor vii, il au nu numai: C, H, O, N, alte elemnte precum: S, Cu, Fe, Mg, etc se gasesc in concentratii extrem de mici in alcatuirea materiei vii dar indeplinesc un rol la fel dei mportant ca si celelalte. Legaturile si combinatiile existente intre macro si microelemnte sunt practic nelimitate, de aceea un rol important in explicarea structurilor care compun materia vie li are studierea si cunoasterea legilor care stau la baza dezvoltari legaturilor interelementare in vederea intelegeri diversitatii structurale existente. Particule si cuante elementare Termenul de atom provine din limba greaca de la cuvantul ATOMOS insemnand indivizibil. Atomul reprezinta cea mai mica particula a materiei care pastreaza proprietatile chimice. Idea de indivizibilitate a fost inlaturata in 1897 de catre J.J. Thomson care studiind razele catodice descopera electronul. In 1905 Einstein demonstreaza existenta fizica a fotonilor postulati de catre Max Planck din 1900. In 1907 Rutherford a pus in evidenta existenata nucleului atomic cel care contine cea mai mare parte din masa atomica. Acesta a intuit existenta unor subparticule care alcatuiau nucleul si care au fost puse in evidenta mult mai tarziu (protonul 1918-Rutherford, neutronul 1932-Chadwick). Astfel s-a introdus termenul de nucleoni pentru particule sub atomice care intra in componenta nucleului. Dupa 1950 odata uc perfectionarea acceleratoarelor si detectoarelor de particule au fost puse in evidenta zeci de sub particuel atomice. Marea majoritate a particulelor care au fost descoperite nu se intalnesc in conditii normale. Ele fiind produse ale interactiunii razelor cosmice cu nucleele moleculelor din atmosfera sau energiilor inalte in cadrul experimentelor facute cu acceleratoarelor de particule. Dupa 1968 odata cu dezvoltarea modelului quark a fost elaborata in 1970 teoria modelului standat, teorie pe care se bazeaza fizica actuala. Pana in prezent au fost pusee in evidenta

peste 200 de particule impartite in 2 mari categorii: particule fundamentale si particule compozite. Materia este alcatuita din multiplele combinatii la care iau parte doar 18 particule fundamentale (fundamentala) din care 12 sunt considerate caramizile fundamentale ale materiei si 6 sunt particuel elementare care stau la baza celor 4 forte fundamentale existente in universul cunoscut (forta tare, forta slaba, forta electromagnetica, forta graqvitationala). O particula fundamentala sau elementara este o particula a carei structura interna, nu poate fi masurata si deci nu este compusa din alte particule. Fenomene fizice natural in care sunt imlicate particule Radiatia electromagnetica Radiatia electromagnetica (unedele electromagnetice) reprezinta un fenomen fizic natural sau artificial ce consta dintr-un camp electric si unul magnetic care oscileaza in faze perpendiculare una pe cealalta pe directia si sensul vectorului de propagare a energiei. Radiatia elegtonagnetica este clasifica conventional in functie de frecventa: unde radio (0-300MHz [1m]); microunde (0,3-300GHz [1mm]); unde terahertz (300GHz3THz [mM]); infrarosu (100mM-750nM); vizibil (750nM-400nM); ultraviolet (400nM10nM); raze X (10nM-0,01nM); radiati GAMA (sub 0,01nM). Dezintegrarea radioactiva Este procesul in care nuclee atomice instabile pierd energie prin emisii de radiatii si particule ionizante. In cadrul dezintegrarii radioactive dintr-un atom oarecare denumit nuclid parinte rezulta un alt atom de alt tip numit nuclid fica. De exemplu: Po (209/84)=Pb(207/82)+He(2/2). Acesta este un fenomen aleatoriu de aceea nu se poate determina cand se va dezintegra un anumit nucleu atomic, de-si pentru un numar mare de nuclee de un anumit tip se poate estima cate dintre ele vor suferi dezintegrarea intr-un anumit interval de timp. Protoni si neutroni constituenti ai nucleului ca si alte particule asemanatoare sunt guvernate de o serie de interactiuni. Prin combinatia lor (forta nucleara tare, slaba si electromagnetica) anumite configuratii ale particulelor au propietatea de a cadea intr-un aranjament energetic inferior, eliberand astfel energie un asfel de eveniment de dezintegrare necesita o energie de activare specifica. In cazul unui nucleu atomic aceasta energie de activare se manifesta ca o perturbare aleatoare sau intamplatoare cauzata de o fluctuatie contica a vidului (in teoria cuantica a campului vidul este o stare cuantica cu cea mai joasa energie posibila si nu contine particule fizice. Principiul incertitudini insa demonstreaza faptul ca particulele pot sa existe pentru o perioada scurta de timp chiar si daca nu exista suficienta energie pentru a putea fi create. Ca efect ele sunt rezultatul unei incertitudini in energie. Se poate spune ca aceste particule imprumuta energia necesara creatiei lor si apoi dupa un timp foarte scurt o returneaza si dispar. Intrucat aceste particule nu au o existenta permanenta ele sunt denumite particule virtuale. Chiar si intr-un vid perfect perechi de particule virtuale sunt constant create si distruse de si ele nu pot fi observate efectele pe care le produc sunt reale. Multe fenomene fizice observabile sunt rezultatul interactiuni particulelor virtuale [forta nucleara tare, forta nucleara slaba, forta culomb, interactiuni van der Walse]). Rezultatul

transformari altereaza structura nucleului. Spre deosebire de reactiile chimice care deasemenea sunt cauzate de entropie dar in care sunt implicate modificari ale aranjamentului electronilor de pe straturile exterioare ale atomilor, dezintegrarile radioactive sunt reactii nucleare. Din punct de vedere al tipurilor de emisie in cazul dezintegrarilor radioactive au fost puse in evidenta 2 categorii: particule sub atomice (radiatii alfa; radiatii beta/beta+; neutroni)/ unde electromagnetice (radiatii gamma). Particulele subatomice au primit initial denumirea de raze deoarece natura lor nu era cunoscuta la momentul respectiv. Radiatiile alfa sunt reprezentate de nuclee de He(2/2) care desi au energie inalta datorita masei lori mari au o viteza de deplasare redusa, fiin suficienta o foaie de hartie pentru a le opri. Radiatii beta- compuse din electroni. Procesul fiind datorat interactiunilor nucleare slabe. Aceste emisii au o putere de penetrare mai mare putand fi oprite de o folie de aluminiu cu grosimea de 3mm. Radiatii beta+ sunt copuse din pozitroni (antimaterie), procesul este cunoscut si subn umele de dezintegrare beta inversa si se manifesta la nucleele instabile cu un exces de protoni, situatie in care un proton se transforma intr-un neutro+un pozitron+un electron neutrino, in acest caz nucleele atomice devin instabile, de regula un astfel de tip de dezintegrare are loc in nuclee atunci cand energia absoluta de legatura a nucleului rezultat este mai mare de cat cea a nucleului initial. Unde electromagnetice care se manifesta prin radiatii gamma. Toate aceste emisii la un loc (alfa, beta, gamma) au propietatea de a ioniza gazele prin care trec. Din acest motiv ele se mai numesc radiatii ionizante. Un caz natural in care se poate vedea acest fenomen este aurora boreala. Fuziunea nucleara Este procesul prin care doua nuclee atomice reactioneaza pentru a forma un nou nucleu cu masa mai mare de cat nucleele initiale. Ca urmare a fuziunii se produc si alte particule subatomice (neutroni, raze alfa, electroni, pozitroni, etc). Din cauza ca nucleele participante in fuziune usnt incarcate electric raectia de fuziune nucleara poate ava loc numai atunci cand cele 2 nuclee au energie cinetica suficienta pentru a invinge potentialul electric si prin urmare se apropie suficient pentru ca fortele nucleare (care au raza de actiune limitata) sa poata rearanja nucleoni. Aceasta conditie presupune temperaturi extrem de ridicate, daca reactia are loc intr-o plasma sau accelerarea nucleelor in acceleratoare de particule. Fuziuenea nucleara este sursa principala a energiei din stele. Fisiunea nucleara Cunoscuta si ca fisiunea atomica, este un process in care nucleul unui atom se descompune in 2 sau mai multe nuclee mai mici, numite produsi de fisiune, sip e langa acestia mai apar un numar oarecare de particule individuale. Din acest punct de vedere fisiunea este o forma de transmutatie elementara. Particulele individuale pot fi: neutroni, fotoni, si alte fragmente nucleare (particule beta si alfa). Fisunea elementelor grele este o reactive exoterma si poate sa elibereze cantitati mari de energie, sub forma radiatiilor gama si energie cinetica a fragmentelor incalzind astfel, volumul de material in care are

loc fisiunea. Cantitatea de energie libera continuta intr-un combustibil nuclear este de milioane de ori mai mare decat energia libera continuta intr-o masa similara de ocmbustibil chimic. De aceea fisiunea nucleara, este o sursa foarte eficienta de energie insa produsele secundare ale fisiunii sunt puternic radioactive. Ele putand ramane in aceasta stare si mii de ani. Structura atomului de hydrogen Atomul de hydrogen este cel mai simplu atom caracterizat printr=un nucleu pozitiv datorat protonului si un invelis electronic reprezentat de un singur electron. Incercari de a elabora un model atomic au fost facute de catre J. J. Thoms, E. Ruthefort. Din punct de vedere al electrodinamici clasice, atomul ar trebui sa fie, instabil deoarece electroni rotindu-se in jurul nucleului capata o acceleratiesi astfel atomul radiaza energie sub forma de unde electromagnetice. Pierzand insa energie miscarae electronului ar fi instabila si dupa un timp acesta ar trebui sa cada pe nucleu. Pentru a se mentine la o anumita distant fata de nucleu frecventa radiatiei trebuie sa varieze continuu si astfel atomul ar trebui sa emita spectru continuu si nu linii spectral asa cum se observa in realitate. In 1913 D. Bohr combinand ideea de baza a modelului de baza Rutherfort cu ipoteza contelor a lui Planck stabileste teoria coantica a structure atomului conform careia fiecare electron se deplaseaza pe o orbita precisa si stationara. Astfel este eliminate teoria posibilitatii unui numar infinit de nivele energetice. Teoria lui Bohr a fost fundamentata pe baza a 2 principii cunoscute sub numele de postulatele lui Bohr: postulatul 1) deplasarea electronilor in atom se face numai pe anumite orbite stabile, cunatice sau stari stationale miscarea unui electron pe orbita cuantica, nu este insotida e emisii de enrgie. Aceasta inseamna ca un electron nu se poate rotin in jurul nucleului pe orice orbita ci numai pe aceea care satisfac conditiile ce decurg din teoria cuantica. Orbitele cunatice caracterizate prin stabilitatea lor poseda energii care formeaza in sistemul atomic un sir discontinuu: E1, E2, E3 . acest postulat a fost intr-odus pentru explicarea stabilitatii atomului si astfel el este in contradictie cu fizica clasica. Confonrm acesteia o sarcina electrica in miscare accelerata emite intotdeauna radiatii electromagnetice. Aceasta ar duce la scaderea energiei sistemului iar traiectoria electronului ar avea raza din ce in ce mai mica pana cand s-ar lovi de nucleu. Experimental insa se constata ca atomul este stabil si are doar anumite stari in care energia sa se mentine constanta. Postulartul 2) un atom poate sa emita sau sa absoarba radiaii electromagnetic doar la trecerea de la o starea stationara in alta. Energia pe care o primeste sau o cedeaza este egala cu diferenta dintre cele 2 nivele intre care are loc tranzitia. Radiatia emisa sau absorbita are frecventa data de urmatoarea relatie: hmiu mn=Em-En. Atomul trece astfel dintr-o stare stationara intr-o alta stare stationara superioara doar daca I se iransmite o cuanta de energie corespunzatoare diferentei dintre cele 2 nivele. La revenirea pe nivelul inferior se emite o radiatie de aceeasi frecventa ca si la absorbtie. Saltul de pe o orbita stationara pe alta se numeste tranzitie cunatica. Acest fapt exprima natura discontinua a matricei si energiei la nivel atomic si fundamental. De asemenea frecventa radiatiilor atomice depinde de natura si structura atomului. Acestea au valori discrete iar spectrele lor fiind astfel linii. Conform celor descrise se poate concluziona ca daca trecerea electronului are loc intre orbitele exterioare radiatia emisa va avea o frecventa mai mica deci o lungime de unda mai mare (infrarosu sau visibil). In cazul in care trecerea se face intre orbite foarte

apropiate de nucleu emisia de energie are loc sub forma unei radiatii de lungimi de unda mai mica si deci de frecventa mai mare (ultraviolete). Daca un electron de pe straturile inferioare este expulzat din atom fie prin absorbtia unei cuante de energie radianta fie prin impactul cu o particular accelerata un alt electron pe orbitele exterioare ii va lua locul iar energia pe care o emite i-a forma unei radiatii electromagnetice ce corespunde nivelului energetic respectiv. Teoria cunatica a atomului Dupa o perioada de success teoria lui Bohr a intampinat numeroase dificultati de aplicare pentru cazul atomilor cu mai multi electroni. In 1924 Debroglie emite ipoteza potrivit careia nu numai fotoni cat si celelalte particule elementare cum sunt si electroni au proprietati ondulatorii. Intre a descrie miscarea particuleleor care au si proprietati ondulatorii eu fost necesari sa se gaseasca noi legi. In 1927 Schrodinger a dezvoltat o metoda nou pentru solutionarea preblemelor de dinamica aceasta fiind ecuatia care ii poarta numele si pe care se bazeaza modelul cuantic actual. Ecuatia lui care defineste leagea de variatie a functiei ( r,t), da numai probabilitatea de prezenta a particulei intr-un loc determinat al spatiului. Solutia de rezolvare a cestei ecuatii introduce 3 numere intregi reprezentate conventional prin literele (n, l, m) numite numere cunatice. Un numar cuantic descrie energia electronilor in atom. Fiecare numar cuantic specifica valoarea de conservarea in dinamica unui system cunatic. Datorita intr-oduceri numerelor cuantice putut fi definita pe deoparte starea fiecarui electron in atom adica orbitalul pe care acesta se poate repartiza si tot odata s-a putut demonstra de ce un electron trebuie sa ocupe un orbital si nu altul. In functie de valuarea pe care le pot avea numarul cunatic pot caracteriza complet orice electron din structura atomului. Numere cuantice Numarul cuantic principal se noteaza cu n si trebuei s fie intotdeeauna >=1. numarul cuantic principal defineste nivelul energetic al stratului pe care se afla electronul. Acesta determina semiaxa mare a stratului electronic deoarece indica distanta medie a unui grup de orbite fata de nucleu. Toti electroni unui strat au acelasi numar cuantic principal, acest numar putand lua teoretic orice valoare intreaga. Se obisnuieste ca fiecare strat caracterizat printr-un numar cuantic principal sa se noteze cu majuscule. Numarul maxim de electroni dintr-un strat este egal cu 2n^2. Numarul cuantic secundar se noteaza cu l, el indica substratul energetic din interiorul unui strat. El determina forma norului electronic deoarece indica semiaxa mica a orbitei. Totodata numarul cunatic secundar indica ce valori poate lua momentul cinetic al electronului acest numar cunatic nu poate avea decat valori pozitive. Substraturile se mai noteaza conventional cu literele s, p, d, f, deoarece fiecare substrat se caracterizeaza printr-un anumit numar cuantic l, nori electronici vor avea diferite tipuri de simetrie. Substratul s are intotdeauna simetrie sferica, substratul p are simetrie bilobata. Numarul cuantic magnetic ml, el caracterizeaza diferite orientari in spatiu ale numarului electronic de regula sub actiunea unui camp exterior (electric sau magnetic). Fiecare substrat electronic inglobeaza la randul lui un anumit numar de substraturi

energetice care se pot pune in evidenta doar prin introducerea atomului in campuri exterioare aceste substraturi se numesc orbite elementare sau orbitali.numarul cuantic magnetic poate lua doar valori intregi. Din acest punct de vedere se deduce ca fiecare nivel energetic l sub actiunea unui camp exterior se desface 2l+1 orbitali. In absenta unui camp exterior toate starile cu ml diferite se reduc la o singura stare caracterizata de aceeasi energie in acest caz aceste stari neputand fi deosebite se numesc degenerate. Momentul magnetic al electronului este o constanta ffizica descoperita de fizicianul roman Stefan Procopiu (1913) si redescoperita 2 ani mai tarziu independent de catre Bohr. Astazi constanta este denumita magnetonul Bohr-Procopiu. Numarul cunatic magnetic de spin ms. Numarul cuantic de spin (s) caracterizeaza proprietatea electronului de a avae un moment cinetic propriu numit spin. Electronul in afara miscarii in jurul nucleului descrisa de momentul cinetic orbital se mai caracterizeaza si printr-o miscare de rotatie in jurul propriului centru de masa. Aceasta miscare descrisa de momentul cinetic propriu este o marime cuantificata ce depinde de numarul cunatic de spin si care are valoare insa proectia momentului cinetic propriu pe directia unui camp magnetic este cuantificata de numarul cunatic magnetic de spin care poate lua 2 valori, dupa cum spinul este orientat paralel sau antiparalel cu momentul cinetic orbital. Introducerea numarului cunatic magnetic de spin a permis explicarea proprietatilor magnetice ale substantelor si a structurii foarte fine a liniilor spectrale ale atomilor. Atomi cu mai multi electroni Numerele cuantice prezentate sunt valabile atat pentru atomul de hidrogen cat si pentru atomii in al caror nucleu sunt mai multi protoni respectiv au un invelis cu mai multi elctroni. Toti acesti electroni vor tinde sa ajunga in atom in cea mai saraca pozitie energetica. In acest mecanism intervine insa in primul rand principiul de excluziune a lui Pauli, conform caruia intr-un atom nu pot coexista 2 electroni cu toate numerele cuantice identice deoarece primele 3 numere cunatice determina structura spatiala a unui orbital conform principiului de excluziune inseamna ca in fiecare astfel de orbital pot fi prezenti numai 2 electroni cu spin opus. Din cele prezentate se observa ca saturarea fiecarui orbital pe masura ce se avanseaza in sistemul periodic si trecerea catre un nivel cuantic superior se realizeaza prin folosirea tuturor posibilitatilor corespunzatoare unui numar cunatic si apoi se trece la urmatorul nivel. Daca valoarea energetica de exemplu in cazul orbitalului 4s este mai mica de cat cea a orbitalului 3d atunci vor fi ocupate orbitalele 4s inaintea celor 3d. pentru interpretarea diferitelor pozitii de spin ale elctronilor se are in vedere valabilitatea reguli lui HUND conform careia electroni situati la acelasi nivel energetic se orienteaza astfel in cat sa se creeze cat mai multi electroni nepereche cu spin paralel. Pe baza acestor 2 principii (HUND si PAULI) referitoare la pozitia care o ocupa electroni in atom poate fi redata distributia pozitiei electronice pentru toate elementele sistemului periodic. Formarea moleculelor. Structuri moleculare

Pentru intelegerea formarii moleculelor si a structurilor biologice din componentele moleculare este necesara cunoasterea diferitelor tipuri de interactiuni elementare care se manifesta intre acestea. Rezultatul acestor interactiuni este formarea unor legaturi chimice deci al unor noi componente moleculare sau dispunerea spatiala a acestora in conformitate cu fortele intermoleculare care se manifesta intre componente. Fortele interatomice si intermoleculare deriva in ultima instanta din faptul ca atomi contin sarcini electrice de semne contrare nucleul (nucleul pozitiv si electroni din invelis negativi) aceste forte sunt deci de natura electrostatica. Baza de interpretare a tuturor actiunilor electrostatice o constituie legea lui Coulomb (magnitidinea unei forte de natura electrostatica dintre 2 puncte incarcate este direct proportionala cu magnitudinea fiecarei incarcari electrice si invers proportionala cu patratul distantei dintre ele). Formarea moleculelor este explicata prin 2 teorii: teoria orbitalului molecular si teoria legaturi de valenta. Teoria legaturi de valenta In chimie aceasta teorie a fost elaborata apeland la mecanica cuantica in scopul explicarii legaturilor chimice. Aceasta se centreaza pe mecanismul prin care orbitali atomici ai atomilor liberi se combina in scopul formarii moleculelor prin legaturi chimice individuale. In 1916 LEWIS a propus teoria conform careia o legatura chimica se formeaza prin interactiunea a 2 electroni de legatura care suntvpusi in comun. Astfel este introdusa si reprezentarea moleculelor sub forma de structuri LEWIS. In 1927 HEITLER si LONDON au determinat cu poate fi folosita ecuatia lui SCHORINGER pentru a demonstra cum se pot uni 2 atomi de hidrogen printr-o legatura covalenta. Mai tarziu PAULING a dezvoltat 2 noi concepte rezonanta si hibridizarea orbitalilor.astfel teoria legaturi de valenta considera ca suprapunerea orbittalilor atomici ai atomilor participanti formeaza o legatura chimica. Datorita suprapuneri este foarte probabil ca electronii sa se gaseasca in regiunea legaturii. Aceasta teorie considera legaturile ca fiind niste orbitali slab cuplati. Ea este foarte usor de aplicat starilor fundamentale ale moleculelor. Suprapunerea orbitalilor poate insa sa difere cele 2 tipuri de orbitali care se suprapun sunt sigma si pi. Legaturile sigma apar cand orbitali a 2 electroni pusi in comun se suprapun unul in continuarea celuilalt (axa unuia este prelungirea celuilalt). Legaturile pi apar cand 2 orbitali se suprapun in pozitie paralele (axele lor usnt paralele) astfel se considera o legatura covalenta ca fiind rezultatul unei singure legaturi sigma. O legatura dublu covalenta e una sigma si una pi iar una tripl;u covalenta e una sigma si 2 pi. Teoria orbitalului molecular Aceasta teorie a fost dezvoltata in anii ce au urmat teoriei de valenta. Fondarea ei este rezultatul muncii a 4 oameni de stiinta. Teoria orbitalului molecular implica o combinative liniara a orbitalilor atomic in scopul formarii orbitelor molecular care acopera intrega molecula. Acestia sunt de regula implicate in orbital de legatura, orbitalii antilegatura si orbital neparticipanti la legatura. Un orbital molecular este pur si simplu un orbital care include de regula 2 nuclee dar putand fi extins usor si la mai mult. Daca in acest orbital electroni au o mare probabilitate sa se afle intre nucleu l orbitalului este de legatura si astfel va tinde sa tina la un loc nucleul. Daca prezenta electronilor tinde sa fie

in alte locatii decat intre nucleu atunci orbitalul va functiona ca un orbital antilegatura si astfel va slabi lagatura. Electroni orbitalilor neparticipanti sunt cei care se afla tot mai aproape de nucleu si sunt asociati aproape in intregime unuia dintre nuclee. Acestia necontribuind la teoria legaturii. Astfel teoria orbitalului molecular furnizeaza o perspective a legaturilor chimice bazata pe o delocalizare globala la nivelul molecule astfel incat orice electron poate fi gasit oriunde in cadrul molecule atat timp cat conditiile permit acestuia sa se depplaseze sub influenta unui numar mare de nuclei. In concluzie teoria legaturi de balenta din perspective actual vine cu un soport suplimentar pentru teoria orbitalului molecular. Teoria orbitalului molecular poate sa explice proprietatile magnetice ale substantelor dint-o maniera foarte simpla in comparative cu teoria legaturi de valenta care da acelasi rezultat dar intr-un mod mult mai complicat. Mecanismele matematice care stau la baza teoriei legaturi de valenta sunt foarte complicate si limiteaza utilizarea ei doar la molecule simple. Stari energetic ale moleculelor Moleculele fiind unitati structural rezultate din unirea a 2 sau mai multi atomic or prezenta un spectru energetic mai complicat decat cel atomic. Deoarece in molecule exista cel putin 2 nucleii simpli care interactioneaza asupra electronilor nu are o simetrie sferica de aceea miscarea electronilor va depinde de miscarea nucleelor. Datorita multiplelor posibilitati de miscare a moleculelor acestea va prezrenta o energie totala compusa din urmatoarele valori energetic: Et (energia translatie); Er (energia de rotatie); Ev (energia de vibratie; Ee (energia paturi electronice a nucleului. Dintre aceste componente doar Et nu se cuantifica deoarece molecula poate trece continuu prin toate starile energetic; celelalte 3 tipuri de energii sunt cuantificabile. Pentru ca fiecare electron poate avea anumite stari stationare. Iar trecerea de la o stare la alta da nastere spectrelor molecular. Ca si in cazul atomului si in cazul molecule sunt valabile notiunile de stare fundamental (relaxata si excitata). Structura moleculelor este determinate de dinstanta dintre atomi de orientarea spatiala a moleculelor si de posibilitatile de rotatie in jurul axei, anumite directii a unora dintre atomi in raport cu ceilalti. Forte intermoleculare Formarea moleculelor prin legatura ionica sau prin legaturi covalente se bazeaza pe existenta unor forte de interactiune a caror enrgie de legatura este de aproximativ 100kcal/mol. Ambele tipuri de lagaturi sunt incadrate in categoria legaturi primare. In afara acestora exista si o multitudine de interactiuni secundare specifice macromomoleculelor care desi din punct de vedere energetic sunt inferioare joaca un rol deosebit de important in mentinerea structurilor biologice si a dinamicii acestora. In fizica, chimi, biologie fortele intermoleculare sunt forte care actioneaza intre molecule stabilite sau intre gruparile functionale. Fortele intermoleculare difera de la legaturi ionice si covalente prin fatul ca nu sunt stabile. Deoarece electroni nu au o pozitie fixa in structura unui atom sau a unuei molecule avand o distributie probabilistica exista o sansa ca electroni sa nu fie distribuiti uniform si implicit sarcina lor electrica sa fie concentrata doar intr-o anumita regiune la un moment dat. Aceste forte secundar se reliaza adesea pe interactiunile electrostatice dintre ioni si dipoli sau numai dintre dipoli. Un dipol electric

este format din 2 sarcini electrice de marime ehala dar de semn contrar situate la distante, proprietatea caracteristica a dipolului fiind momentul sau diferit in functie de ecuatia u=q*d. Interactiuni dipol dipol Acest tip de interactiune se manifesta intre un ion cu sarcina pozisita sau negativa si o molecula polara care se comporta asemenea unui dipol. Astfel cationi sunt atrasi intotdeauna de partea negativa a dipolului iar anioni sunt atrasi de partea pozitiva a dipolului. Magnitudinea energetica a interactiuni depinde de sarcina ionului dipol, momentul molecular si de distanta. Interactiunile ion dipol sunt importante in solutii compuse din substante ionice si substante polare. Interactiunile London-van der Waals Ele sunt forte de atractie sau repulsie intre molecule sau intre parti ale aceleasi molecule altele decat cele determinate vde lagaturile covalente si ionice. Acesteforte difera de cele 2 tipuri de legaturi primare prin faptul ca ele sunt cauzate de corelatii intre polarizarile fundamentale ale particulelor invecinate ca si consecinta a dinamicii cuantice. De asemenea termenul de forte london van der waals este utilizat in sens larg cu referire la totalitatea fortelor intermoleculare. Aceste forte sunt puternice doar la distante extrem de mici ele descrescand cu distantae foarte repede. Din aceasta cauza ele sunt considerate alabe in comparatie cu celelalte vtipuri de legaturi. Insa joaca un rol foarte important in biologia moleculara. Din acest punct de vedere toremenul de forte london van der waals implica: interactiuni dipol dipol; forte de dispersie london (dipol permanent-dipol indus. Dipol instantaneu-dipol indus); legaturi prin punte de hidrogen. DE COMPLETAT!!!!! Legatura prin punte de hidrogen Aceasta este o forma speciala a legaturi dipole-dipol, exercitata prin fortele electrostatice care iau nastere intre gruparea OH, -NH, FH, si perechea de electroni neparticipanti ai oxigenului, azotului, respective fluorului. Dimensiunile puntilor de hidrogen pot avea valori care ating 0,28nM energia de legatura, a unei punti de hifrogen reprezinta doar o zecime din valoare legaturi covalente motiv pentru care acest tip de legatura este osor disociata. Intre gruparile laterale ale moleculelor care au structura primara formata prin legaturi covalente se pot frorma punti de hidrogen care determina o reducere a pozibilitatilor de rotatie in jurul acestei legaturi. Astfel pot lua nastere alte structure cum sunt structurile secundare ale biopolimerilor desi puntile de hidrogen au un rol esential in determinarea structure spatiale ale biopolimerilor contributia lor in solutie ca stabilitate este aproape nula. Formarea puntilor de hidrogen explica agregarile molecular care determina proprietatile fizice ale apei si are un rol important in stabilirea strcuturii spatial a acestor biopolimeri. In acelasi timppuntile de hidrogen sunt esentiale pentru stabilirea unor legaturi specifice intre macromolecule sau intre o micromolecula si un anumit loc reactiv de pe o macromolecula. De exemplu: formarea dublului helix intre 2 lanturi complementare de ADN; formarea din nucleotide a

unui lant de ADN pe modelul unui lant de ARN; fixarea neurotransmitatorilor pe receptori membranari. Toate aspectele se baseaza pe constituirea puntilor de hidrogen. Interactiuni aromatice (pi-pi) Aceste tipuri de interactiuni sunt de natura noncovalenta si apra exclusive la compusi aromatic. Interactiunile pi-pi, se datoreaza suprapuneri intermoleculare a orbitalilor p in sisteme pi-conjugate, astfel incat taria legaturii creste odata cu numarul electronilor pi. Interactiunile pi-pi actioneaza mai puternic in cazul hidrocaburilor aromatice policiclice datorita electronilor pi delocalizati in numar foarte mare. Aceste interactiuni sunt mai puternice decat celelalte interactiuni noncovalente si joaca un rol important in formarea structurilor supramoleculare. In molecula de ADN, interactiuni pipi apar intre nucleotidele adiacente, si cresc stabilitatea molecule. Bazele azotate ale molecule de ADN sunt atat inele piridimice si pirimidinice. In interiorul molecule de ADN inelele aromatice sunt pozitionate aproape perpendincular pe catena de ADN astfel planurile inelelor aromatice sunt aranjate paralele in raport unele cu altele, permitand bazelor sa participle la interactiuni aromatice. Interactiunea hidrofoba Prin dizolvare orice molecula face ca moleculele de apa aflate in contact cu ea sa nu mai poata stabili acelasi numar de punti de hidrogen intre ele. Astfel putand sa apara punti de hidrogen intre apa si chiar molecula dizolvata. Daca molecula dizolvata are o portiune hidrofoba, asa cum sunt catenele hidrocarburice ale acizilor grasi, moleculele de apa in contact cu aceasta portiune vor avea mai putine legaturi de hidrogen, deci energia potential a sistemului va fi mai mare. Tendinta de atingere a energiei potentiale minime face ca suprafetele de contact cu apa ale gruparilor hidrofobe sa fie cat mai mici deci ca aceste grupari hidrofobe sa fie in cat mai mare masura in contact intre ele. Acesta este efectul hidrofob care determina ca moleculele sau gruparile hidrofobe sa se alature si deci sa se structureze atunci cand sunt dizolvate in apa. Structurarea se face pe baza unor forte de atractie intre ele si de respingere fata de solvent. Efectul hidrofob contribuie la realizarea structure spatial a proteinelor, la stabilitatea dublului helix ADN, la formarea unor complexi macromoleculari (antigena-anticorp), insa rolul rol cu adevarat determinant este in structurarea supramoleculara a materiei vii. Arhitectura componentilor moleculari ai materiei vii http:// www.bio.uaic.ro/studenti/cursuri PDB.protein databank? Jmol Biofizica celulara

Problema generala a organizarii materiei vii include biodsinteza multitudini de component moleculari si asamblarae acestor molecule in structure ordonate formand organite celule, tesuturi si in ukltima instant organism. Asamblarea moleculelor biopolimerice in structure de nivel superior este considerat un process de autoasamblare. Process care de curge din tendinta fiecaraei molecule de a ajunge in pozitia minimului de energie libera posibila in conditiile date. Desi viata este un asamblu de procese care sunt indepartate de starea de echilibru termodinamic iar entitatile biologice sunt structure disipative. In aceste conditii asamblurile molecular tind sa se gaseasca in starea cu energie minima compatibila cu barierele energetic existente in sistem. Asamblul acestor bariele defineste caracterul disipativ al structuri. Celulele reprezinta un sistem termodinamic deschis. In relatiile cu mediul inconjurator celula receptioneaza mesajele sub forma de cunate de energie, substanta sau informatie pe care le recunoaste, le interpreteaza si apoi le prelucreaza, coordonandu-si activitatea in functie de particularitatile mediului celula este capabila de a comunica cu structurile in anturajul carora se afla. Comunicarea dintre cellule se face pe cale chimica, prin intermediul mediatorilor chimici sau particular cu ajutorul neurotransmitatorilor. Un mesaj chimic este reprezentat printr-o molecula care este recunoscuta de catre alta molecula numita in acest caz molecula receptoare, aceasta molecula receptoare este localizata de regula in structura membranelor. Moleculele receptoare constituie din acest punct de vedere, adevarate platforme pentru chemoreceptie. Molecula mesaj numita si molecula agonist, daca este hidrofila nu poate patrunde in interiorul celulei pentru ca nu poate traversa membrane lipidica. In acest caz mesajul lor trebuie prelucrat, adica trebuie decodificat si transmis in interiorul celulei (ex: un receptor membranar ocupat de o molecula mesager intra in actiune cu o enzima membranara [adenilat ciclaza] aceasta scindeaza molecula de ATP, molecula care face parte din grupul nucleotidelor ciclice cu rol de mesager secundar intracelular [CAMP]). Receptorul membranar ocupat de o molecula mesagera intra in actiune, cu o enzima membranara (adenilat ciclaza* [este o protein transmembranara care traverseaza membrana plasmatica de 12 ori. Ccomponenta principala raspunzatoare de functia ptoteinei este localizata in citoplasma si este subdivizata in mai multe regiuni: Nterminus si celelalte C1a, C1b, C2a, C2b. regiunea C1 apare intre alfa helixurile membranare 6 si 7 iar regiunea C2 este in conctinuarea alfa helixului 12. Domeniile C1a si C2a formeaza un dimer catalitic unde molecula de ATP se leaga si este scindata la cAMP]). La randul sau cAMP poate activa in continuare o enzima din clasa proteinchinazelor* (sunt enzime capabile sa fosforileze alte proteine [le adauga un grup fosfat]; de regula fosforilarea se concretizeaza printr-o modificare functional a proteinei substrat schimbandu-se astfel activitatea enzimatica; in genomul uman au fost identificate aproximativ 500 de gene codificatoare pentru proteinchinaze [aproximativ 2% din intregul genom]; 30% din proteinele umane sunt modificate de catre activitatea chinazelor; acestea fiind identificate ca intervenind in reglarea majoritatii cailor metabolice celulare cu preponderenta in transductia semnalelor chimice), care mai departe fosforileaza unele proteine din citosol, transformandu-le astfel in enzime capabile sa modifice alte proteine. In acest mod are loc codificarea mesajului initial in mesaje intracelulare care sunt in acelasi timp amplifficate numeric receptori sunt proteine deoarece numai acestea pot prezentat structure tridimensionale sufucient de complexe pentru a se asigura o mare specificitate de recunoastere intre molecula mesagera sic ea receptoare. Cand are loc o astfel de cuplare se initiaza o cascada de reactii biochimice

(vezi schema). In primul rand prin cuplarea dintre molecula mesagera si cea receptoare se modifica dipolmomentul structure nou create. Si prin interactiuni cu dipolmomentele moleculele vecine se modifica intreg dipolmomentul membranar. In consecinta au loc in primul rand reactii de orientare si reorientare a structurilor molecular membranare. Acestea pot fi caracterizate prin aparitia miscarilor moleculare de vibratie. Aceste miscari vor conduce al o reorganizare a structurilor membranare care au drept consecinta deschiderea sau inchiderea microcanalelor si implicit a porilor membranari, precum si modificarea portilor ionice si moleculare. Cercetarile au constatat ca unele produse farmaceutice sunt capabile sa se lege specific de uni receptori naturali dar sunt incapabile sa produca un efect fiziologic indiferent de concentratii. Aceste substante au fost denumite substante antagoniste fata de un anumit receptor pentru ca blocheaza receptorul, aceasa devenind incapabil de a mai primi mesajul molecular natural. In reactiile receptor-agonist pe deoparte si receptor-antagonist pe de alta parte se disting urmatoarele particularitati functionale: efectul de competitivitate; efectul de saturatie; efectul de reversibilitate. Din considerente insuficient elucidate se constata ca intr-o situatie de tipul receptor-agonist-antagonist probabilitatea de cuplare a receptorului cu antagonistul este mai mare de cat cea de cuplare cu agonistul, densitatea de receptori pe unitatea de suprafata membranara este limitata de aceea in mecanismul de cuplare a receptorului efectul de saturatie va avea o importanta la fel de mare ca si caracterul de competitivitate dintre agonist si antagonist. Cuplarea receptorului cu agonistul va fi urmata de o decupalre naturala datorita existentei cel putin a unui sistem enzimatic de decuplare. Acesta va duce la eliberarea molecule si la raeluare ciclului functional. Deoarece pentru moleculele antagoniste nu se cunoaste un mechanism enzimatic de decuplare sistemul receptor antagonist cuplat prezinta o mai mare stabilitate deci o reversibilitate scazuta, ceea ce are ca efect scoaterea temporara sau totala din circuitul functional al unui numar mai mare sau mai mic de receptori membranari. Acest fapt are o importanta farmacologica deosebita pentru ca sau elaborate multe medicamente cu actiune antagonista. Ca exemplu: antihistaminele (care blocheaza efectul patogen al histaminelor* [histamine este o substanta biologica implicate in raspunsul imun si in reglarea fiziologica a functiilor tubului digestiv; ea actioneaza asemenea uni neurotransmitator, histamine se gaseste apropape intoate celulele organismului animal, in cazul celulelor parietale de la nivelul stomacului care produc acid gastric ca raspuns la cuplarea: cu histamine(agonist) prin intermediul receptorilor H2; acetilcolina prin intermediul receptorilor M3; cu gastrina prin intermediul receptorilor CCK2. In toate cazurile receptori histamini actioneaza prin cresterea cAMP intracelular. in timp ce receptori gastinici induc cresterea Ca2+ intracelular. Atat cAMP cat si Ca2+ intervin prin intermediul proteinchinazelor la intensificarea transportului acidului in stomac] in producerea ulcerelor gastrice). Similar actioneaza medicamentele betablocante, care in mod specific impiedica noradrenalina sa se fixeze pe receptori cardiaci, prevenind astfel instalarea unor afectiuni cardiovasculare. Fenomene de transport prin biomembrane Existent celulei vii ca sistem termodinamic deschis impune prezenta unui schimb permanent de substante intre mediul extern sic el intern. Acest lucru poate fi realizat atat prin distrugerea locala a integritatii membranei cum este cazul proceselor de fagocitoza si

pinocitoza sau cu pastrarea integritati membrane prin procese de difuzie si transport active adica pe procese bazate pe permeabilitatea membranara Transportul pasiv Consideram faptul ca atat mediul intern cat sic el extern sunt constituite din solutii apoase procesul fizic primordial care sta la baza schimbului de substante intre celula si mediu este difuzia. Intu cat in acest caz gradientul de concentratie se stabileste pe o distant egala cu grosimea memranei se poate aplica legea I a lui FICK. Asemenea coeficienti de permeabilitate pot fi calculate daca se masoara fluxurile de substanta (influxul si efluxul), adica cantitatea de substanta care intra sau iese din compartimentul considerat. Cele mai modern metode de masurare a fluxurilor se bazeaza pe folosirea izotopilor radioactive, astfel sau putut determina cu precizie valorile coeficientilor de permeabilitate pentru diferite membrane si substante. Daca luam in considerare compozitia chimica a membranelor biologice (predominant lipidica) este de asteptat ca substantele liposolubile sa aiba coeficienti mari de permeabilitate, interesant este insa faptul ca unele substante care nu se dizolva in lipide (apa, ioni, glucoza, aminoacizi, etc), patrund relative usor prin membrana. In acest caz se considera ca exista o structura specifica la nivelul membrane reprezentate de pori sau transportori care faciliteaza, patrunderea acestor substante. Mecanismul nu este acelasi pentru toate categoriile de substante. In unele cazuri patrunderea poate sa fie pasiva, in conformitatea cu anumite forte chimico-fizice, iar in alte cazuri poate fi active, cu consum de energie metabolic. In conformitate cu legea lui FICK s-ar parea ca singura forta care determina difuzia este diferenta de concentratie. Nu trebuie insa neglijat faptul ca in cazul membranelor vii, exista si o polarizare electrica a acestora. Astfel potentialul de membrana constituie si el o forta importanta de difuzie. In termeni termodinamici, energia libera utilizata in procesul de difuzie este data de un potential electro-chimic. In sens fizic mai general este posibil sa intervina si un gradient de presiune si de temperatura, dar acestia nu constituie factori de importanta majora in sistemele biologice si de aceea nu sunt luati in calcul. Substantele incarcate electric nu se distribuie obligatoriu in conformitate cu gradientul de concentratie deoarece ele sunt supuse ambelor componente (si electrica si de concentratie), ale gradientului electrochimic. Patrunderea unui cation a carui concentratie este initial la echilibru chimic va fi favorizata de existenta unui potential de membrana cu polaritate pozitiva la exterior si negative la interior si va fi franata de un potential cu polaritate inversa. Concentratia finala a ionului in fiacare compartiment va fi dictata de legea echilibrului electrochimic, valoare potentialului la echilibru fiind data de legea lui NERNST. In cazul in care este vorba de mai multi ioni se scrie o ecuatie NERNST pentru fiecare dintre ei. Iar potentialul total va fi o suma de potentiale. Ca regula generala, orice transport care se face conform gradientului electrochimic, este considerat drept transport pasiv. Exista si cazuri special de transport pasiv, cele care se incadreaza in procesele de difuzie facilitate. Acest mecanism se supune si el regulilor anterior deschise, dar se desfarsoara, cu viteze mnult mai mari comparitv cu difuzia simpla. Ca si in cazul reactilor catalizate, nivelul echilibrului final, nu este afectat dar acesta se atinge mult mai repede. Exemple de difuzie facilitate: transportul glucozei prin membrana sau transportul apei. In conditii de echilibru osmotic, apa se supune, legilor obisnuite ale difuziei, in conditii de dezechilibru osmotic, apa este

trasnportata mult mai repede. Acest aspect indica existent unor structure speciale (pori sau transportori) care sa favorizeze trecerea apei in anumite conditii, asa cum se inttampla si in cazul altor procese de difuzie facilitate. Osmoza reprezinta deplasarea moleculelor solventului, fara consum de energie metabolica, printr-o membrana selective permeabila, spre un compartiment, in care concentratia substantei dizolvate, este mai mare cu scopul de a egaliza, concentratiile in ambele compartimente. Transportul active Idea care a stat initial la baza acordarii denumiri de transport pasiv a fost aceea a neinterventiei active a celulei. Acest lucru nu pare sa fie adevarat in toate cazurile definite ca transport pasiv. De exemplu potentialul de mambrana care permite acumularea unor substante in potriva gradientului de concentratie dar in conformitate cu gradientul electric, este in fond mentinut pe baza de consum metabolic. Chiar si in cazul difuziei facilitate se ridica problema origini si intretinerii, structurilor specifice (a transportorilor), care participa la acest proces. Este evident ca pentru sinteza, si intretinerea lor s-a consumat energie metabolica. In opozitie cu transportul pasiv transpotul active se defineste ca fiind acea forma de transport care necesita energie metabolica. Dupa cum s-a prezentat aceasta conditie este insa foarte relative, deoarece multe din trasnporturile considerate pasive, necesita, in ultima instanta energie si sunt astfel cuplate (chiar daca intr-un mod indepartat si indirect), cu un proces metabolic furnizor de energie. In unele cazuri aceasta cu plare, este evidenta, imediata si ca atare, este catalogata drept transport activ. Deci caracteristica principala a transportului active este aceea a cuplarii cu un process furnizor de energie. Se cunoaste ca forma chimica esentiala de inmagazinare a energiei in celula este molecula ATP. Daca transportul se efectueaza ca o consecinta directa a utilizarii energiei eliberate prin hidroliza ATP-ului, atunci se poate vorbi despre un cuplaf direct (transport active primar). Astfel este cazul unor pompe de ioni Na/K sau cea de Ca. Pompa de Na/K reprezinta mecanismul active de mentinere a asimetriei ionice a membranei celulare cu privire la ionul de Na/K. Prin actiunea ei se mentine o concentratie ridicata de Na la exterior si o concentratie de K la interior. Acest fapt reprezinta o conditie esentiala pentru manifestarile electrice ale celulei. Sistemul care in mod figurative a este denumit pompa de Na si K reprezinta la nivel membranar un agregat molecular capabil sa hidrolizeze ATP si sa utilizeze astfel energia eliberata pentru transferarea Na si K in sens contrar gradientilor de concentratie ai acestora. Acest sistem este deci o ATP-aza de transport a Na/K a carei activitate enzimatica este activate chiar de ioni de Na si K. Experimental acest mecanism a putut fi pus in evidenta prin blocarea lui cu un compus chimic denumit ouabaina. In 1965 SKOU a analizat in detaliu proprietatile ATP-azelor activate de Na si K care au fost izolate din diferite tesuturi evidentiind dovezi care sa confirme ca acestea constituie sisteme de transport al acestor ioni. Astfel aceste ATP-aze, sunt localizate in membranele celulare, si intensitatea cu care hidrolizeaza ATP-ul este proportionala cu concentratia Na in interiorul celulei si a K in exterior. Na/K-ATP-aze exista in toate celulele in care are loc transport activ al Na si K si aceste enzime au locatii active cu afinitate mare, pentru K situata pe fata externa a membranelor. Aceasta separare spatiala a loculilor active, conencide cu cerinta preluari fiecaruia dintre cei doi ioni, din compartimentul in care se gasesc la concentratie scazuta, pentru a fi transferati in compartimentul cu concentratie mai mare. In 1967

GARRAHAM si GLYNN au facut ca pompa de Na si K sa functioneze in sens invers expunand membrane eritrocitare la concentratii externe de Na atat de mari in cat acest ion nu mai poate fi pompat spre exterior, ci el intra spre interior antrenand pompa in sens invers. Complexul molecular care in mod normal hidrolizeaza ATP, comportandu-se ca ATP-aza, in mod normal, realizeaza si el in aceste conditii functia inversa, functia de sinteza a ATP din ADP si P anorganic. In ceea ce priveste stoechiometria reactiilor de transfer a Na si K-ului s-a dovedit ca in cellule de diferite tipuri, energia rezultata din hidroliza unei molecule de ATP serveste de regula la pomparea activa in a 3 ioni de Na in exterior si 2 de K in interior. Insa in alte cazuri acest raport poate fi variabil. In 1969 MULLINS si BRYNLEI, au aratat ca raportul dintre numarul de ioni de Na scosi si de K introdu-si in cazul axonului gigant de la calmar, este variabil creascand cu cat concentratia Na in interior, este mai mare. Aceasta posibilitate permite deci ca, pompajul ionic sa se adapteze variatiilor de conditii, care pot surveni de exemplu in urma conduceri impulsurilor. DE COMPLETAT!!!!!!!!!!!!!!!!!!