Arte poetice - Antichitatea

Coperta:

Victor Maşek

ARTE POETICE

ANTICHITATEA

Culegere îngrijită de

D. M. PIPPIDI

Redactor:

Ioan Comşa

Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurii UNIVERS

Editura UNIVERSBucureşti1970

Traduceri:

C.

Balmuş G. GuţuIonel Marinescu Mihail Nasta Constantin NoicaD.

M. Pippidi

POETICILE ANTICHITĂŢII GRECO-LATINE

--

„Arte poetice", în înţelesul dat termenilor în această lucrare, nu înseamnă numaidecît, nici în primul rînd, „tratate de scrisfrumos". Extrase uneori importante din asemenea compuneri nu lipsesc din prezenta culegere, dar ele nu-s definitorii nici pentru ansamblul paginilor astfel înmănuncheate, nici pentru scopul urmărit de editori. Ceea ce şi-au propus ei să ofere publicului românesc în această carte e, mai curînd, un mijloc de a se informa asupra mulţimii şi varietăţii problemelor deestetică ridicate în treacăt sau discutate în amănunt de unii scriitori ai antichităţii — poeţi sau filozofi, cînd nu poeţi-filozofisau filozofi-poeţi în una şi aceeaşi persoană. într-o vreme care nu cunoştea specializarea şi cînd poeţii nu-şi interziceau săgîndească asupra meşteşugului literar, nici gînditorii să compună tragedii sau versuri conviviale, o încercare de a distingeîntre

creatori

şi

teoreticieni

ai creaţiei literare ar fi tot atît de puţin justificată ca încercarea de a deosebi pe filozofi de oameniide ştiinţă, înainte de epoca elenistică. •Acest mod de a concepe antologia explică, înainte de toate, marea varietate a scrierilor folosite la întocmirea ei: de la poemele homerice Ia manualul didactic al lui Quintilian, fără a uita mărturisirile lirice ale unor Pindar şi Simonide, tiradelemoralizatoare ale lui Aristofan, ori tratatele îndelung elaborate ale unor „specialişti" ca Aristotel şi Dionis din Halicarnas,Horaţiu sau anonimul autor al opusculului

Despre Sublim.

Aceeaşi împrejurare explică numărul mare de probleme discutate sau numai evocate în paginile alese, şi care merg de lanatura şi mecanismul activităţii poetice (problema inspiraţiei) la firea şi menirea operei de artă (mesajul social al acesteia), orila apariţia genurilor literare (şi, înainte de toate, la geneza şi caracterele genului dramatic). De natura şi excelenţa tragediei,concepută ca supremă manifestare a „imitaţiei" (la care, după cei vechi, s-ar reduce pînă la urmă actul creatorului

Studiu introductiv Poetkile antichităţii greco-latine

de frumos) se leagă cele mai numeroase şi mai spinoase dintre întrebările cărora — cu propriile cuvinte ale anticilor, grecisau romani — încearcă să le răspundă această culegere. Dar, alături de poezia tragică (sau dramatică îndeobşte), alte varietăţide poezie se învrednicesc şi ele de un examen atent în paginile ce urmează, începînd cu epopeea, cea dintîi şi — pînă laapariţia tragediei — cea mai iubită creaţie literară a geniului grec,Alături de problemele creaţiei literare, problema creatorului e şi ea prezentă — se poate spune — de la primul pînă la ultimulfragment al antologiei. Structura sufletească a artistului e printre cele ce au reţinut mai mult atenţia poeţilor şi a teoreticienilor antici, de la Hesiod la

Tratatul despre sublim,

şi, tot aşa, raportul dintre autor şi operă, care prilejuieşte lui Aristofan — întrealţii — curioase consideraţii asupra înrîuririi exercitate de unele personaje dramatice asupra plăs-muitorului lor '.în sfîrşit, dacă nu uităm că pînă tîrziu în veacurile următoare estetica nu se învredniceşte de o autonomie pe care avea să i-orecunoască abia Kant, şi că în judecata celor vechi problemele-i de căpetenie sînt în realitate probleme de teorie a cunoaşterii,cînd nu de psihologie, marea varietate a soluţiilor propuse şi pe care le oglindesc extrasele rînduite mai departe în ordinecronologică nu trebuie să surprindă.Despre această varietate (care, în fond, e viguroasă eflorescentă şi, deci, bogăţie) vom încerca să dăm o idee, recurgînd pentru

exemplificare la cîteva teze de căpetenie ale gîndirii literare antice şi anticipînd întrucîtva asupra desluşirilor circumstanţiateoferite în notiţele din fruntea fiecărui capitol.*Cum s-a arătat înainte în treacăt, în legătură cu tragedia, esenţa operei literare e, pentru teoreticienii antici ai artei

imitaţie[mimesis],

în înţelesul de reproducere sau reprezentare prin mijloace specifice a realităţii în mijlocul căreia trăim sau a uneirealităţi trecute, garantate de tradiţie. Concepută felurit, în raport cu gradul de rafinament intelectual al creatorului, aceastăreprezentare implică o aderare la obiect, o „fidelitate" de care nici o operă ieşită din mîna sau din mintea omului nu se poatedispensa şi care, în judecata celor mai mulţi, e o chezăşie de excelenţă sau de perfecţiune.Pentru cei mai vechi poeţi greci — un Homer, un Hesiod, născocitorii liricii

cora

l

e

— capacitatea cîntului epic de a oglindiîntîmplări depărtate în timp, asigurîndu-le o largă audienţă şi o dăinuire dincolo de limitele existenţei normale, reprezintă undar al cerului, o însuşire hărăzită de divinitate unui mic număr de aleşi. în acelaşi timp, obîrşia suprafirească a cîntului astfelrevelat dispensa pe ascultător (într-o vreme cînd transmiterea poeziei se făcea pe cale orală) să-şi pună întrebări fastidioasedespre esenţa poeziei sau despre conţinutul ei de adevăr (în înţelesul ontologic sau istoric al termenului). „Muze ce locuiţi peOlimp — exclamă aedul homeric — spuneţi-mi, căci doar sînteţi zeiţe, pe toate le vedeţi şi le ştiţi pe toate, ci noi abia ne-nvrednicim s-auzim faima, dar faptele nu le cunoaştem, — spuneţi-mi care erau între ahei căpitanii şi domnii ? Căci de-aşavea zece limbi şi tot pe-atîtea guri, glas neistovit şi-n piept inimă de-aramă, să-i înşir pe toţi încă n-aş putea, nici să daunume mulţimii, dacă voi, Muze olimpiene, copile ale lui Zeus, nu mi-aţi aduce aminte cîţi adunatu-s-au atunci sub Troia.. . "

2

.Cunoaşterea trecutului se reducea astfel pentru primii greci la datele oferite de epopee, şi chiar mai tîrziu, în plină epocăclasică, năzuind să reconstituie începuturile obscure ale civilizaţiei elenice, Tucidide, istoricul cel mai pătrunzător alantichităţii, se vedea silit să procedeze cu prudenţă în încercarea-i curajoasă de a desprinde adevărul din hăţişul legendei

3

.Abia cu Hesiod, ţăranul-poet din Ascra Beoţiei, o nuanţă nouă se strecoară în modul de a-şi reprezenta veracitatea tradiţiei (şi,implicit, a cîntului epic), într-un pasaj din prologul

Teogoniei

în care, adresîndu-se tînărului miluit cu darul cîntării, Muzele,„mlădiţele lui Zeus", nu se sfiesc să proclame: „Noi ne pricepem să scornim născociri aidoma lucrurilor întîmplate şi maiştim, de cîte ori vrem, să spunem şi vorbe adevărate."

4

Oricare va fi fost în realitate gîndul poetului atunci cînd formuladistincţia — întîlnită aci pentru întîia oară în literatura europeană — între ficţiune şi experienţă (altminteri spus: întreîntîmplări ticluite şi întîmplări aievea petrecute) e evident că un pas înainte era făcut în direcţia descoperirii naturii operei deartă, cercetare menită să fie împinsă mai departe abia în epoca de aur a culturii greceşti, secolele V—IV î.e.n.

1

Thesmophoriazousai (Femeile la sărbătoarea Demetrei)

versurile 146 şi urm.2

Iliada,

II 484 — 492.•

Istoria războiului peloponesiac,

I 2—22.

*

Versurile 27 — 28.

Studiu introductiv

Aspectele scrisului literar discutate cu aprindere de poeţii şi gînditorii epocii clasice sînt multe şi variate. Cu unele ne vomîntîlni în notiţele din fruntea diferitelor capitole ale antologiei, cu altele, în comentariul textelor alese. Ca să nu depăşimlimitele îngăduite ale prezentei introduceri, ne vom mulţumi să urmărim în continuare conceptul în care se exprimă pentru ceivechi actul creaţiei artistice — imitaţia sau reprezentarea — aşa cum se înfăţişează în gîndirea lui Platon, înainte de a-l regăsicu o semnificaţie schimbată în

Poetica

între toate importantă a lui Aristoţel.Speculaţiile întemeietorului Academiei asupra esenţei literaturii şi a artei în general se împletesc la el, pe de o parte, cuînvăţătura-i cunoscută despre realitatea ultimă, pe de alta, cu interesul mereu treaz — de-a lungul unei vieţi de încercări şimeditaţii — pentru reforma politică şi morală a lumii greceşti contemporane ori pentru configurarea a ceea ce pe urmele luicontinuăm să numim „Statul perfect" sau „Cetatea ideală". în aceste condiţii, vederile-i despre frumos şi artă nu-s expusesistematic într-una sau mai multe scrieri consacrate acestor probleme, ci au a fi căutate în întreaga-i operă, oriunde filozoful — prin gura lui 'Socrate, protagonistul principalelor dialoguri — îşi expune fie doctrina metafizică, fie — în funcţie deaceasta — învăţătura despre poezie în îndoita-i legătură cu individul şi cu societatea.Caracteristica de căpetenie a omului, citim în dialogul intitulat

Fedru sau despre frumos,

e capacitatea de a înţelege generalul,de a reduce mulţimea senzaţiilor la o unitate raţională. Această trăsătură s-ar explica prin însuşirea sufletului de a-şi amintimodelele eterne ale realităţii înconjurătoare, cunoscute într-o existenţă a sufletului anterioară încarnării şi pogorîrii lui pe pămînt. Dar capacitatea de a rechema în minte icoanele din totdeauna existente într-o altă lume decît a noastră nu-i egalrepartizată printre muritori: singuri înţelepţii, prin eforturi repetate, izbutesc să vadă cu ochiul interior ceea ce altora le rămîneneştiut şi, cu ei, unii rari inspiraţi, stăpîniţi de divinitatea care grăieşte prin gura lor. Lumea în care trăim e, astfel, reflexul maimult sau mai puţin desăvirşit al lumii de peste veac. La rîndu-i, imaginea acestei lumi, aşa cum se oglindeşte în compunerile poeţilor sau în operele artiştilor plastici, nu-i decît copia imperfectă a celei dintîi copii, cu alte cuvinte, o realitate din ce în cemai depărtată de singura realitate adevărată. In ochii înţeleptului, arta suferă astfel de un prim neajuns,

8

Poetkile antichităţii greco-latine

de o culpă pe care am putea-o numi metafizică, înainte de a se face vinovată de alte două păcate: unul psihologic, altul moral.Vina psihologică a artei — şi, în cadrul acesteia, a literaturii — ţine de împrejurarea că-şi trage obîrşia din facultăţi iraţionaleale sufletului şi că, la rîndu-i, pune în mişcare la cei cărora se adresează tot o facultate iraţională, capacitatea de a resimţisentimentele stîrnite de opera de poezie cu o intensitate care de cele mai multe ori dezlănţuie o adevărată furtună lăuntrică,anevoie de potolit şi dăunătoare echilibrului sufletesc al înţeleptului şi al omului îndeobşte.Cît priveşte infracţiunea etică a poeziei, aceasta e de văzut în tendinţa poeţilor şi a artiştilor de a-şi căuta motivele deinspiraţie nu în acţiunile frumoase şi drepte, ci în cele mai des întîlnite sau mai proprii să capteze pe cititor sau pe privitor, să-i flateze înclinările şi pasiunile. De asemeni, în vederile greşite pe care aceiaşi poeţi sau artişti le răspîndesc despre naturaadevărată a lumii în care trăim şi, înainte de toate, despre divinitatea înfăţişată de cele mai multe ori ca însufleţită de pasiunilecele mai trist-omeneşti.Pentru motivele pînă aci expuse, dar mai ales pentru ceea ce s-ar putea numi păcata-i major: vina de a contribui la acreditarea printre oameni a unor false idei despre realitatea ultimă şi despre realitatea imediată (altfel spus: despre adevăr şi frumos, carela rîndu-i se confundă cu înţelepciunea şi morala), literatura — şi în primul rînd drtfma — riscă să provoace grave tulburări în

viaţa indivizilor şi a obştii. Se cuvine deci controlată şi îndrumată de conducătorii înţelepţi ai statelor cu o fermitate şi origoare trebuind să meargă pînă la ultimele extremităţi. Platon, oricum, nu şovăie înaintea concluziei decurgînd dinînlănţuirea de idei pînâ aci expusă: în

Statul

(principalu-i dialog şi cel în care problema vocaţiei sociale a artei e examinată cumai multă luare-aminte), Socrate, animatorul discuţiei şi purtătorul de cuvînt al autorului, rosteşte „cea mai solemnă şi maihotărîtă condamnare pronunţată vreodată împotriva artei"

6

, — excluderea poeţilor din Cetatea ideală.Spaţiul restrîns pe care-l am la dispoziţie nu-mi îngăduie să subliniez precauţiile de care, în textul citat, e însoţită sentinţaexcesivă, nici palinodia încercată de filozof într-o scriere de bătrîneţe.

Legile,

unde, revenind asupra probleme dezbătute cu precădere în

Statul,

schiţează planul unei societăţi mai aproape

5 Benedetto Croce,

Estetica ,

p. 171.

Studiu introductiv

de realitatea istorică a lumii greceşti. Rigoarea întrucîtva atenuată a măsurilor preconizate împotriva poeţilor şi muzicienilor,recunoaşterea valorii artistice excepţionale a unor scrieri din trecut, ca poemele homerice, nu înlătură, în fond, condamnareaformulată anterior. în ochii contemporanilor şi ai posterităţii, pînă-n vremea modernă, Platon rămîne astfel judecătorulinflexibil al artei greceşti aşa cum se dezvoltase pînă-n zilele lui, detractorul tragediei, mai ales, ale cărei efecte dăunătoare îiapăreau cu atît mai reprobabile cu cît popularitatea de care se bucurau spectacolele scenice printre greci era mai mare.In lipsă de informaţii circumstanţiate, ne e greu să apreciem răsunetul pe care poziţia paradoxală a lui Platon şi învăţătura luidespre artă îl vor fi avut în mediul intelectual al Atenei. Sigur e doar că pînă şi în sînul Academiei n-aveau să lipseascăîndoielile cu privire la soliditatea construcţiei înălţate de întemeietor şi că — într-un caz, cel puţin — criticile adusecaracterului idealist al sistemului aveau să prilej uiască un progres însemnat în dezvoltarea filozofiei şi a ştiinţei antice.O dată mai mult, spaţiul îmi lipseşte pentru a examina după cuviinţă procesul de revizuire a platonismului iniţiat de Aristoteldupă moartea Maestrului, continuat cu o consecvenţă exemplară în toate domeniile şi pe toate planurile. Ca să mă restrîng la problemele ce ne interesează în această carte, precizez că latura utopică a proiectelor de reformă socială înfăţişate în

Stat

şi în

Legi

e pusă în lumină în cartea a Ii-a a

Politicii,

în timp ce vederile despre literatură şi artă sînt examinate şi respinse cuhotărîre în

Poetica

redactată cu multă probabilitate între anii 334—330 î.e.n.

)

\/

' f <_

Cînd vorbim de un „examen" al esteticii platonice în

Poetica

lui Aristotel trebuie de altfel să adăugăm că acesta e implicitmai mult decît explicit, subînţeles mai curînd decît expus în termeni limpezi. De-a lungul celor cîteva zeci de pagini aleopusculului lipseşte orice referire la o scriere a lui Platon; dar luările de poziţie ale lui Aristotel nu pot fi corect înţelese decîtde cine cunoaşte tezele împotriva cărora se ridică şi, în ansamblu, sistemul pe care-l clădeşte cu o coerenţă exemplară nu-şirevelă adevărata semnificaţie decît în măsura în care e privit ca o replică la doctrina înaintaşului

6

.

Poeticile antichităţii greco-latine

*

Acest mod de a înţelege

Poetica

aristotelică a fost aparat în zilele noastre cu strălucire şi pătrundere de filologul italian de curînd dispărut Augusto Rostagni,într-o serie de lucrări de cea mai mare însemnătate pentru cunoaşterea esteticii antice. O vreme izolat, punctul de vedere al regretatului învăţat e astăzi împărtăşitde cei mai mulţi exegeţi ai gîndirii Stagiritului, de la VVerner Jaeger la Thomas Gould, ca să nu citez decît aceste două nume.

10

Opoziţia se dezvăluie chiar de la modul de a concepe

imitaţia,

— care, orice mijloace ar utiliza şi indiferent ce ţeluri şi-ar propune, pentru Aristotel ca şi pentru Platon reprezintă esenţa creaţiei artistice. Atît doar că, în timp ce pentru autorul

Banchetului

obiectul reprezentării nu depăşeşte imediatul, ''reflex palid al

h '.

unei realităţi transcendent?, pentru autorul

Poeticii

imitaţia urmăreşte să redea o imagine sublimată şi înfrumuseţată a lucrurilor şi fiinţelor imitate, înzestrate deimaginaţia sa creatoare cu însuşirile esenţiale ale speţei. Cum se arată mai departe în aceste pagini, obiectul activităţiimimetice nu e pentru Aristotel realitatea nemijlocită, actualmente existentă sau întîlnită în trecut, ci o realitate posibilă înlimitele verosimilului şi ale necesarului. Lumea poeziei se situează pentru el pe un plan de adevăr superior experienţei,făpturile ei participînd lajo^ realitate mai caracteristică decît realitatea înconjurătoare. în loc să fie ca toţi oamenii, eroultragic e aşa cum ar trebui poate să fie oamenii: mai aproape de ideea pe care o reprezintă, de acel prototip al speţei pe careartistul l-a întrevăzut şi căruia încearcă sâ-i dea fiinţă.Vederile aci înfăţişate sînt expuse in mai multe locuri ale

Poeticii,

pe care cititorul prevenit va şti desigur să le recunoască '.Aci am mai vrea să adăugăm că, pornind de la acest mod original de a concepe imitaţia, Aristotel instituie în capitolul al IX-lea al tratatului o sugestivă şi pătrunzătoare comparaţie între poezie şi istorie, în cursul căreia prima e proclamată „maifilozofică şi mai aleasă" decît a doua, de vreme ce, cu propriile cuvinte ale autorului, „poezia- exprimă mai ales generalul, iar istoria particularul". Una — se arată mai departe — spune „ce s-a întîmplat" („ce a făcut sau păţit Alcibiade", bunăoară),cealaltă „ce s-ar putea întîmpla, în limitele verosimilului şi ale necesarului" (altfel spus, cu respectul coerenţei şi unităţiilăuntrice a operei).Departe de a mai putea fi privită ca o amăgire, creaţia artistică se învredniceşte deci, în ochii lui Aristotel, de o demnitateeminentă printre activităţile spiritului, în măsura în care, alături de filozofie, ne îngăduie să dobîndim o cunoaştere mai profundă a lumii în care trăim. Această particularitate, destul de importantă pentru a o izbăvi de învinuirea platonică desuperficialitate, avea să ducă în veacurile următoare la o lărgire considerabilă a conceptului de

mimesis,

în

' Semnalez, oricum, pe cele mai semuificative: 1

1447 a

27—28; II

I44S a

1

;

IX

1451

a

36

1451b;

XV

1454 ba-U;

XXIV

1460

a

5-l0; XXIV

1460 b

32-34; XXV

1460 b

12-l3.

11

Poeticile antichităţii greco-latineStudiu introductiv

sensul că, dacă Stagiritul reducea obiectul imitaţiei la verosimilul înzestrat cu valoare universală, urmaşii lui — începînd, poate, cu Teofrast — nu şovăie să includă printre domeniile deschise explorării poeţilor neverosimilul, absurdul, fabulosul.Cu aplecarea lor binecunoscută spre clasificări, gramaticii epocii alexandrine vor spune că materia poetică îmbrăţişeazălaolaltă: verosimilul

(plasma,

cu terminologia latină de mai tîrziu:

res ficta, argumentum),

neverosimilul

(mythos, fabula),

şiadevărul, lucrul întîmplat

(historia, fanta).

în istoria gîndirii antice, singur Filodem din Gadara avea să meargă mai departe în această direcţie, nu în sensul adăugirii la

Category:	Books - Fiction
Rating:	(2 Ratings)
Upload Date:	02/20/2009
Copyright:	Public Domain
Tags:	Other Other (fewer)

Documents

People