Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
4Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Caracterizare Ion-Ion de Liviu Rebreanu

Caracterizare Ion-Ion de Liviu Rebreanu

Ratings: (0)|Views: 50|Likes:
Published by Andrea K.
Caracterizare Ion din romanul cu acelasi nume de Liviu Rebreanu.
Caracterizare Ion din romanul cu acelasi nume de Liviu Rebreanu.

More info:

Published by: Andrea K. on Feb 24, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/21/2014

pdf

text

original

 
Romanul obiectiv, realistCaracterizarea personajului Ion din romanul cu acelaşi nume de Liviu Rebreanu
Fundamentarea ipotezei
Înscriindu-se în realism (curent literar apărut în secolul alXIX-lea, a cărui trăsătură dominantă este redarea realităţii în mod veridic şi critic), romanul obiectivse defineşte ca o operă epică ce prezintă un spaţiu epic real, determinat geografic, şi un timp narativce devine procedeu de disciplinare şi factor de structurare a materialului faptic. Acţiunea estecomplexă, cu un fir narativ dezvoltat pe mai multe planuri, prezentând realitatea sub aspecte diferite(social, politic, familial) în mod veridic. Tipologia este socială, personajele puternice (exponenţialesau liant), fiind create ca urmare a unei observări lucide a tipurilor umane caracteristice societăţiivremii, ceea ce îndreptăţeşte încadrarea lor în seria personajelor tipice.Se observă detaşarea totală ascriitorului (naratorul auctorial) de mediile prezentate, de faptele şi întâmplările privite imparţial,atitudinea naratorului fiind echidistantă. Crearea impresie de verosimilitatese realizează prin preluarea unor metode ale ştiinţelor exacte.Stilul este subru şi precis, în concordanţă cu realitateasocială prezentată în roman, ca urmare a impersonalităţii naratorului.Romanul
 Ion,
 publicat în 1920, a deschis calea prozei româneşti obiective, având în vederecă, până la apariţia acestuia, specia romanului fusese notabil reprezentată de Nicolae Filimon,Duiliu Zamfirescu şi Ioan Slavici, scriitori tributari fie idilismului, fie subiectivismului prezent în„demonstraţii” etice.
Proza realist- obiectivă
se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a, nonfocalizată.Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, care nu se implică în faptele prezentate,lasă viaţa să curgă. Naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi, omniprezent,dirijează evoluţia lor ca regizor universal. El plăsmuieşte traiectoriile existenţei personajelor,conform unui destin prestabilit, cunoscând de la început finalul. De aceea textul conţine semne prevestitoare ale sfârşitului fiecărui personaj, care este o victimă a fatalităţii: nu poate ieşi dindestinul lui (roman al destinului). Naratorul înfăţişează realitatea plăsmuită nu ca pe o succesiune deevenimente imprevizibile, accidentale, ci ca pe un proces logic, cu final explicabil şi previzibil.Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este deiluzie a vieţii (veridicitate) şi de obiectivitate.Rebreanu dezvoltă o temă socială tradiţională: viaţa satului, dar imprimă romanului său oviziune realistă asupra acestuia. Satul Pripas oferă călătorului ce pătrunde în lumea rurală întâlnireacu o colectivitate umană măcinată de contradicţii puternice între bogaţi şi săraci, dezvălute chiar dela început, la horă, unde – în mod normal – ar fi trebuit să fie doar voie bună.Dar într-o societate sătească în care oamenii sunt respectaţi doar în funcţie de avere, deloturile de pământ, de capetele de vite sau de case, armonia idilică este imposibilă, cât timp săraciisunt umiliţi şi dispreţuiţi, în ciuda unor calităţi. Şi-atunci apare firesc ura, convertită într-o revoltăaprigă, violentă, distrugătoare deopotrivă pentru revoltat şi pentru cel ce devine obiectul urii.Este cazul lui Ion Pop al Glanetaşului, aflat în conflict puternic atât cu George Bulbuc, feciorul bogat pretendent la mâna Anei, văzută de Ion ca pe singurul mod de a se îmbogăţi, cât şi cu VasileBaciu, chiaburul pentru care el este doar „sărăntocul”, „fleandura”, „tâlharul”.
Repere critice
În articolul
Cred 
, publicat în 1942, Liviu Rebreanu mărturisea concepţia sadespre artă, în general, şi despre literatură, în special: „Pentru mine, arta – zic artă şi mă gândescmereu numai la literatură – înseamnă creaţie de viaţă şi de oameni. Astfel arta, întocmai ca şi creaţiadivină, devine cea mai minunată taină. Creând
oameni vii
,
cu o viaţă proprie şi cu o lume proprie
,scriitorul se apropie de misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează în artă,ci
 pulsaţia vieţii
. Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată, ai realizat ooperă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume” .Respectându-şi concepţia, Liviu Rebreanu a creat opere durabile, detaşându-se de faptele prezentate şi de personajele concepute cu forţă şi artă. Fiind omniscient, cunoscând tot şi relatândtot despre acestea, în mod obiectiv, prozatorul este considerat „ctitorul” romanului realist obiectiv,într-o perioadă în care literatura română îşi îmbogăţeşte universul tematic şi îşi diversifică formuleleliterare. Între romanele rebreriene,
 Ion
îşi are locul binemeritat, subliniat în epocă – dar şi dupăaceea – de critica literară. Astfel, George Călinescu scrie că
 Ion
„este opera unui poet epic carecântă cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii, naşterea, nunta, moartea. Romanul e făcut din
 
cânturi, vădit condensate în stilul marilor epopee”. Nicolae Balotă observă că „înapoia tuturor întâmplărilor se varsă tragicul, într-o depărtare nedeterminată, fără orizont”.Roman realist-obiectiv,
 Ion
se constituie într-o monografie a satului ardelenesc, în caretrăieşte o colectivitate rurală în cultul pentru pământ, căci numărul loturilor le asigură ţăranilor o poziţie respectabilă în ierarhia sătească. Conflictele dintre bogaţi şi săraci, dintre părinţi şi copii,dintre intelectualii satului, dintre români şi unguri (deci sociale, politice şi etnice) li se adaugă celesufleteşti, ca în cazul personajului principal al romanului. Viziunea obiectivă asupra satuluitrnaspare şi din felul în care au fost surprinse elementele etnografice: naşterea, hora, nunta ,înmormântarea sunt descrise uneori, în detaliu, pentru că la ţară obiceiurile şi credinţele suntrespectate ca şi legea, vorbind despre modul de existenţă a unui neam. Societatea prezentată de prozator este vie, dinamică, dovedind calităţile de observator atent şi lucid ale acestuia , romanuldezvăluind adevărata faţă a satului, departe de viziunea idilică sămănătoristă.
Statutul social al personajului
În centrul acţiunii dezvoltate în opera amintită, se află Ion, personaj principal, complex şi contradictoriu în unele situaţii, în jurul căruia se desfăşoară firulnarativ ce urmăreşte lumea satului Pripas. Însuşirirle şi defectele sunt ale unui ţăran sărac ce vrea săajungă bogat; nu e vorba, totuşi , de o evoluţie, căci Ion nu evoluează, ci se transformă sub obsesiaîmbogăţirii, transformare conservând tragismul existenţei sale. Pentru aceasta, pământul nu este unobiect fără viaţa, ci o „fiinţă” de care are nevoie pentru a se împlini atât sufleteşte, cât şi social.Patima sa pentru pământ îl face pe Eugen Lovinescu să scrie: „Ion e expresia instinctului destăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită , o viclenie procedurală şi, maiales, o voinţă imensă; nimic nu-i rezistă; în faţa ogorului aurit de spice e cuprins de beţia
unei înalteemoţii
şi vrea să-l aibă cu orice preţ”.Preţul a fost nefericirea, căci – devenind bogat – nu se simte fericit, aşa cum îşi închipuise, iar mulţumirea de moment – grav confundată cu fericirea – nu-i oferă decât o satisfacţie ce nu poate ficonsiderată victorie, deşi eroul se consideră învingător şi se comporta ca atare: „. . .mândru şimulţumit ca orice învingător”.
Caracterizare directă –realizată de către narator
Ion este prezentat direct de cătrenarator, la început, în scena – rămasă antologică – a horei: „Avea ceva straniu în privire, parcănedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, anticipându-se astfel, comportamentul de mai târziu al personajului. Ştiind totul despre personajele sale, deci şi despre Ion, naratorul îi subliniază calităţile:„Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era
drag ca o ibovnică
” [s.n], altă dată precizându-se: „. . .iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil.Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă[. . .] De pe atunci pământul i-a fost mai
drag ca o mamă
” [ s. n]. Cele două comparaţii sunt elecvente în subliniereasentimentului de dragoste pentru pământul ce i-ar fi adus o poziţie onorabilă în ierarhia socială şirespectul tuturor sătenilor, într-o comunitate rurală în care averea era la mare cinste, iar pământul, ocondiţie sine-qua-non a existenţei ţărăneşti. Comparaţiile surprind prin prezenţa lexemelor 
mamă
şi
ibovnică
, femei ce joacă un rol deosebit în viaţa fiecărui bărbat.Astfel, pământul i-ar fi adussentimentul de ocrotire şi siguranţă, oferit de mamă, şi cel de extaz şi de fericire, datorat ibovnicei. 
Realizată de către alte personaje
Intrând în relaţii cu multe dintre personajele romanului,este firesc să fie văzut în mod diferit de către acestea, fiecare apreciere sau sancţionare ducând laîntregirea chipului celui care se afirmă şi ca personaj exponenţial, diferit de toţi ceilalţi ţărani dinliteratura română. Pentru Vasile Baciu, Ion este „hoţul”, „sărăntocul” şi „tâlharul”, în timp ce pentruAna este „Ionică, norocul meu”. Preotul Belciug îl numeşte „stricat şi-un bătăuş, ş-un om de nimic”,un „obraznic” ce trebuie să primească „o lecţie”; dar după ce Ion lasă pământurile bisericii estenumit „mândru creştin”. Lipsa de respect, într-o anumită situaţie, faţă de familia învăţătorului, o vaface pe Maria Herdelea să-l califice drept „becisnic”, „fără de pereche în blăstămăţii”, „cu obrazgros”. Judecătorul îl numeşte „câine ticălos”, „mişel şi netrebnic”, considerându-l şi „spaimasatului”. Pentru Titu Herdelea este „o canalie”. Până şi mama sa îl crede „proclet şi sălhui”. Seconturează chipul unui bărbat dur, violent, egoist, furios pe toată lumea şi pe sine, fiindcă n-are pământ.
Autocaracterizare
Într-o încercare dramatică de a se lămuri în legătură cu ceea ce doreşte şisimte, Ion oscilează între a se considera prost, în anumite situaţii, şi deştept, capabil să se descurce,în altele. Astfel, vorbind cu sine, rosteşte: „. . .aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului”,acuzându-se pentru momentele de slăbiciune când, văzând frumuseţea Floricăi, ar fi vrut să fugă cu
 
dânsa în lume, renunţând la Ana. Atunci când i se pare că nu a fost ajutat destul de învăţătorulHerdelea, se sumeţeşte şi-i reproşează: „Bine m-ai sfătuit domnule învăţător! Mai bine nu măsfătuiai şi mă lăsai în pace să stau închis atunci două săptămâni, decât să stau amu două luni ori poate şi doi ani!. . .Lasă că am aflat şi noi cum s-au întors lucrurile, că
doar nu suntem tocmai aşade proşti
[. . .].
Oi şti şi eu să mă feresc şi să umblu după
capul 
 
meu
” [s.n]. Nerecunoscătorul ţăranafişează o fudulie arţăgoasă, conform temperamentului său.
Caracterizarea indirectă
Încadrându-se în seria personajelor „rotunde” (dupăclasificarea lui Forster), Ion apare în toată complexitatea sa prin procedeele caracterizării indirecte,căci faptele, comportamentul, gesturile, relaţiile cu alte personaje sunt în măsură să-l prezinte înexistenţa sa tragică desfăşurată între cei doi
trebuie
: „Trebuie s-o iau pe fata lui Vasile Baciu, să am pământ mult, domnişorule” (definind astfel, condiţia materială a existenţei sale) şi „tot a meatrebuie să fii tu” va spune Ion, referindu-se la Florica (marcând, într-un fel, condiţia spirituală avieţii sale).Sărac fiind, umilit şi batjocorit de cei bogaţi, realizând că nu poate scăpa de sărăcie, pentru căn-avea ce să moştenească de la tatăl care i-a „prăduit” averea şi n-avea nici bani să cumpere pământ,cum făceau alţii, Ion îşi fixează ca ţel al existenţei sale obţinerea pământului, şi singurul glas pecare îl aude este al ogorului: „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăz, cânepiştile, grădinile, pădurile toate şuşoteau, fâşâiau, vorbind cu grai aspru. Glasul pîmântului pătrundea năvalnic însufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l”.
Prin fapte
Faptele săvârşite de ţăranul obsedat de ideea stăpânirii a cât mai mult pământ îl arată pe acesta ca fiind
ticălos
(o batjocoreşte pe Ana şi o lasă de râsul satului),
cinic
(atunci când află cătânăra este bătută crunt de tatăl ei pentru păcatul comis, rosteşte cu un „rânjet” răutăcios: „Lasă că bine-i face!.Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade”),
violent 
(îşi bate nevasta, ridică mâna să-şi lovescămama, îşi înjură tatăl, se bate cu Simion Lungu pentru pământ, se încaieră cu socrul său – de la carevrea toate pământurile – şi cu George),
nerecunoscător 
(deşi învăţătorul îşi primejduieşte poziţiasocială pentru a-l ajuta, Ion îl dă în vileag şi îl înfruntă, cu toate că se ştie vinovat). 
Prin comportament
Degradarea umană a personajului, culminând cu dispreţul şi ura faţă deAna, supusă şi umilă, pe care o consideră vinovată pentru nefericirea lui şi pe care îşi varsă mânia,este subliniată şi de comportamentul său. La început, prin felul în care se comportă la horă, poatetrezi simpatia flăcăilor, care îi ţin partea în conflictul cu Vasile Baciu şi George Bulbuc şi care îlconsideră un fel de conducător: „Ceilalţi flăcăi se strânseră în jurul lui Ion, privindu-l cu respect şiaruncându-i câte o vorbă glumeaţă prin care voiau să-i arate prietenia şi admiraţia”. Lăsându-sedominat de dorinţa pătimaşă de a avea mult pământ – şi anume toate loturile lui Vasile Baciu, carefusese nevoit să-l accepte drept ginere – Ion devine ameninţător, rostind: „Îmi trebuie
tot 
pământul,socrule, ştii bine. . .
Tot pământul 
!. . .” . Comportamentul faţă de Ana îi subliniază viclenia, căci oface pe aceasta să-l iubească dându-i de înţeles că o place, alintând-o: „Hei, Anuţă, mult aleanu-i îninima mea”, în timp ce cu luciditate îi analizează defectele: „Tare-i slăbuţă şi urâţică, săraca de ea. [.. .] Uite pentru cine rabd ocări şi sudălmi!”. Când intră în posesia pământurilor, felul în care secomportă acasă îi subliniază brutaliattea – verbală şi fizică - , arătând în acelaşi timp, în sat, mândriaşi siguranţa celor bogaţi: „Căuta să-şi arunce greutatea pe care i-o dădea sentimentul bogăţiei[. . .]vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai despre pământuri şi avere”.
Prin gesturi şi atitudini
Există un limbaj gestual care poate fi, uneori, mai expresiv decâtcuvintele, comunicând despre individ mai mult decât acestea. Gesturile de o tandreţe primitivă în prezenţa Floricăi surprind, pentru că ne arată un Ion umanizat, capabil să păstreze în suflet şi „glasuliubirii”, până când acesta s-ar fi făcut auzit. Dar cele făcute în faţa pământului sunt de-a dreptulneaşteptate şi sugestive în cel mai înalt grad pentru ilustrarea covârşitoarei iubiri a lui Ion pentru pământul numit „lut negru şi lipicios”, „humă”, „lut cleios”. Atitudinea este aceea a unui bărbatîndrăgostit ce-şi exteriorizează patima prin gesturi fierbinţi, necugetate. Este vorba întâi de gestul dea lua în mâini un bulgăre şi de a-l sfărâma între degete „cu o plăcere înfricoşată”, apoi acela alîngenuncherii cucernice în faţa ogorului, culminând cu sărutarea pământului ud, cu o voluptate ce i-a trezit un fior rece, ameţitor. În mintea şi sufletul bolnav de patima pământului, aceasta capătăatributele ibovnicei care îl ispiteşte, ceea ce trezeşte „o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, să ocrâmpoţească în sărutări. [. . .] Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi aprindea sângele”. Scena intră însfera patologicului, Ion depăşind limitele omenescului în dragostea nutrită pentru pământ.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->