motivaţională şi comportamentală într-o structură bio-psiho-socio-culturală de o înaltă complexitate,organizare şi specificitate, structură dotată cu capacitatea de autoreglaj
.Perspectiva teoretică cu cea mai largă susţinere este astfel cea structural-interacţionistă care consideră că principalele componente psihologice ale personalităţii umane, componente aflate într-o complexă relaţie dedeterminare reciprocă, sunt: temperamentul, caracterul şi aptitudinile.Temperamentul reprezintă latura dinamico-energetică a personalităţii şi este cea mai uşor constatabilădimensiune a acesteia. Diferenţele de ordin temperamental rezultă din anumite particularităţi ale activităţiinervoase superioare, respectiv forţa (determinată de substanţele constitutive ale neuronului), mobilitatea(reprezentată de viteza cu care se consumă şi regenerează respectivele substanţe funcţionale) şi echilibrul(exprimând repartiţia egală sau inegală a forţei între cele două procese nervoase de bază: excitaţia şi inhibiţia).Combinarea particulară a acestora conduce la apariţia celor patru tipuri temperamentale de bază: sangvinic(puternic, echilibrat, mobil), coleric (puternic, neechilibrat mobil), flegmatic (puternic, echilibrat, inert) şimelancolic (slab, inert, neechilibrat). Temperamentul, deşi suportă influenţele celorlalte componente ale personalităţii este determinat predominat de către componenta ereditară.Caracterul reprezintă latura relaţional-valorică a personalităţii şi exprimă modul de a fi al subiectuluiuman, respectiv modul particular şi relativ constant de raportare a acestuia la diferitele aspecte ale realităţii:atitudinea faţă de sine, atitudinea faţă de ceilalţi, atitudinea faţă de activitate, valori şi societate. Caracterul seconstituie şi se formează mai ales ca urmare a acţiunii factorilor de mediu.Aptitudinile exprimă latura instrumental-operaţională şi executivă a personalităţii fiind sistemeoperaţionale superior dezvoltate care facilitează obţinerea de performanţe de nivel mediu şi supra-mediu înactivitate. Facem în acest context precizarea că aptitudinile sunt condiţionate atât de dotarea nativă a persoaneicât şi de modelarea acesteia prin intermediul exerciţiului şi activităţii de învăţare.Analizând definiţiile acordate personalităţii ca şi construcţie teoretică, Perron (cf. Dafinoiu, I., 1999)evidenţiază existenţa a trei caracteristici generale ale acesteia: globalitatea, coerenţa şi persistenţa.
Globalitatea
se referă la faptul că personalitatea înglobează un set de caracteristici ce permit descrierea persoanei şi individualizarea acesteia în contextul mai larg al existenţei celorlalţi. Personalitatea, prin intermediuloperaţionalizării componentelor sale, (în special temperament, caracter, aptitudini) este astfel în măsură să ofere posibilitatea descrierii şi înţelegerii aspectelor psiho-comportamentale ce oferă fiinţei umane atributele unicităţiişi irepetabilităţii.
Coerenţa
exprimă faptul că între elementele constitutive ale personalităţii există anumite raporturi deinteracţiune şi interdeterminare, fapt ce se reflectă cu deosebire la nivelul consistenţei interne a modului degândire şi acţiune al individului.
Persistenţa
presupune existenţa unei anumite stabilităţi şi continuităţi temporale a identităţii psihice aindividului. Facem în acest context precizarea că această identitate este una relativă şi nu absolută, personalitateasubiectului uman cunoscând în timp numeroase restructurări adaptative.Punctul de convergenţă al caracteristicilor anterior menţionate este faptul că personalitatea umanătrebuie gândită şi înţeleasă ca fiind o structură sau, aşa după cum preciza Allport,
ca o modalitate de organizaredinamică la nivelul individului a acelor sisteme psihofizice ce influenţează şi determină comportamentul săucaracteristic
.Dezvoltând această idee putem considera personalitatea ca fiind structura cognitivă, emoţională,comportamentală şi biologică particulară a unei persoane, structură care, pe de o parte, defineşte şi exprimăindividualitatea acesteia, iar pe de altă parte influenţează şi mediază raporturile şi interacţiunile sale cu mediul.Dacă problema personalităţii ca pattern sau structură dinamic organizată întruneşte acordul majorităţiispecialiştilor în domeniu, în ceea ce priveşte problema existenţei anumitor constante la nivelul personalităţiidiferiţilor indivizi nu regăsim aceeaşi unitate de opinie, fapt ce a condus la apariţia a două tipuri de abordareteoretică a personalităţii: abordarea idiografică şi abordarea nomotetică.
Abordarea idiografică
Abordarea idiografică (de la grecescul idio-specificitate) a personalităţii umane are drept caracteristicădefinitorie faptul că promovează unicitatea şi singularitatea psihologică a persoanei, considerând căsimilitudinile existente între indivizi în sfera personalităţii prezintă o valoare epistemologică limitată. Altfel spus,datorită unicităţii psihice a indivizilor, surprinderea esenţei personalităţii umane se poate realiza doar încondiţiile unui studiu de profunzime asupra vieţii şi experienţei personale a fiecăruia dintre aceştia.Personalitatea umană se manifestă întotdeauna în condiţii şi contexte particulare iar acest caracter situaţional presupune renunţarea la pretenţia emiterii unor teorii şi predicţii cu valoare generală. Consecinţa directă şi
3
Leave a Comment
Ce bine ar fi dacă s-ar putea şi descărca :) Mulţumesc!