Welcome to Scribd. Sign in or start your free trial to enjoy unlimited e-books, audiobooks & documents.Find out more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
0Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Arthur Schopenhauer - Lumea CA Vointa Si Reprezentare Vol. 1

Arthur Schopenhauer - Lumea CA Vointa Si Reprezentare Vol. 1

Ratings: (0)|Views: 0|Likes:
Published by Karla Castro

More info:

Published by: Karla Castro on Feb 28, 2013
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

02/28/2013

pdf

text

original

 
Copertele reprezintă trei reproduceri după Giuseppe Arcimboldo.I.S.B.N.: 973-572-012-4
ARTHUR SCHOPENHAUER 
LUMEA CA VOINŢĂ ŞI REPREZENTARE
Traducere de
 Emilia DolcuViorel DumilraşcuGheorghe Puiu
Proslogion şi cronologie de
 Anton Adămuţ 
VOLUMUL I
PROSLOGION
Textul este reprodus după:
Arthur Schopenhauer
 LE MONDE COMME VOLONTE ET COMMEREPRESENTATION,
Paris, LibrairieFelix Alean, şi coroborata
cu
Arthur Schopenhauer
 Die Welt ah Wille und Vorştellungl 
îngrijită deArthur Hiibscher, ed a 3-a, Editura Brockaus, Wiesbaden, 1972.
Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Moldova - Iaşi-6600
 Nu vedem în această pre-cuvântare un model tipic de studiu introductiv. Nu vedem nici caracteristicilea ceea ce numim postfaţă. Este, poate, mai aproape de adevăr, o încercare de a ispiti filosofia cuavatarurile ei cu tot. Filosofia cea mare, aşa cum este filosofia lui Schopenhauer şi destinul ei trist. E o permanentă împotrivire în Schopenhauer, un refuz sistematic, o negaţie constantă care devine, în final,afirmaţie. Atât cât poate fi de mult o negaţie afirmată! E însă rostul filosofiei de a ieşi din paradoxcultivându-1: Aşa cum face Michel Guerin în lucrarea
 Nietzsche. Socrate heroîque
(Grasset, 1975).Mai toată tradiţia vede în neadevărul lui Nietzsche un totalitarism nihilist. Dar nu spune oare filosoful,în
 Dincolo de bine şi de rău,
că Neadevărul nu este falsul şi că Neadevărul este o condiţie a vieţii? Nuspune el că este vinovat Descartes, cu toată egologia lui, de a certifica adevăruri dintr-un domeniu(existenţa, eul) cu adevăruri din alt domeniu (gândirea)? Ne-am obişnuit să citim prea repede, îndiagonală, să catalogăm şi să clasificăm ceea ce nu poate fi nici catalogat, nici clasificat. Judecămdupă mizera noastră măsură şi învinovăţim filosofii care au singura vină de a exista. Ne războim cucategoriile noastre de împrumut şi facem procese de intenţie nevinovaţilor. Se pleacă de la o vorbă alui Nietzsche care spune că odată cu Socrate începe declinul filosofiei greceşti. Vina lui Socrate esteaceea de a fi fost fiul unui sculptor. Şi din acest motiv să fie Nietzsche un anti-Socrate? Ba! Nietzschee un Socrate eroic, un dincolo de. Socrate, aşa cum este Schopenhauer un dincolo de Kant.Pentru Platon idealul cunoaşterii este simplul şi adevărul, este
Unul.
 Nietzsche repudiază prejudecataadevărului ca
Unu
şi îi substituie perspectiva voinţei de putere, o perspectivă dionysiacă. O face şiHenri Joly în
 Le renversement Platonicien
(Vrin, Paris, 1974)
# '
 Lumea ca voinţă şi reprezentare
atunci când denunţă „postulatul anistoric al sensului" care revine la a afirma separarea autorului şi aepocii de text. Separarea se face prin raportarea la context a sensului în
general,
la sensul istoric şisemantic faţă cu apariţia textului în sine. In realitate e vorba de a nu ceda facilităţilor „eternului prezent" şi de a recădea „hors du sens". E vorba, la rigoare, de actul hermeneutului şi de riscul imenscuprins în actul henneneutic. Un risc care posedă puterea de a în-fiinţa şi, la fel de bine, de a des-fiinţa.Căci, până la urmă, hermeneutul e groparul textului pe care vrea să-1 salveze. Justiţia nu e în acest caznici măcar morală pentru că sunt zone ale conştiinţei în care justiţia e superlativă prin absenţă.Problema e aceea a unei „orientări filosofice" (Marcel Conchc.
Orientation philosophique.
Ed. deMegare, 1974). Adică dacă este filosofia o cercetare a sensului, şi dacă îşi propune de la început unscop sau un parcurs (concluzie), atunci ne interesează şi cum acest parcurs este orientat.
\M.
Conchestabileşte, tentând soluţia, o diferenţă între
orientarea-în
şi
orientarea-spre
şi face să depindă diferenţade o alta: de diferenţa dintre cunoaştere şi gândire. E vorba, de fapt, de o determinare a obiectului
 
filosofiei. Filosofia gândeşte, zice autorul, dar de cunoscut nu poate cunoaşte. Obiectul filosofieidevine astfel „gândibilul", ceea ce poate fi gândit („le pensable"), nu ceea ce poate fi cunoscut.Orientarea filosofiei va fi deci
orientare-spre.
Schopenhauer, se va vedea, e un maestru al arteicombinatorii.Vauvenargues, mai mult ironic decât dezamăgit, ne spune că noi apreciem prea puţin filosofii pentrucă ei nu ne vorbesc îndeajuns de lucruri pe care le cunoaştem. Şi de două mii de ani lumea se străduiesă-1 dezmintă. Suntem mereu alături şi deranjaţi de nerecunoaşterea unei proprietăţi uzurpate. Nuwem (sau nu ştim) să înţelegem că Platon dezvăluie natura gândului şi Aristotel pe aceea a gânditului,că Isus relevă divinul dinlăuntrul gânditorului, iar Descartes face din gânditor începutul filosofiei (T.Maiorescu,
Scrieri din tinereţe,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 107). La fel Kant cutranscendentalul, Hegel care comandă conştiinţei să-şi povestească epopeea şi Schopenhauer, Bergsonşi Husserl care fac din intuiţie o însoţitoare a egoului.Ştim, de la Sfântul Augustin, că nu l-am căuta pe Dumnezeu dacă nu am şti că l-am găsi. Şi nu nemulţumim cu aceasta de parcă ar fi puţin lucru. încercăm să ne salvăm, aşa cum ne învaţă Augustin:Doamne, dă-ne ce ne ceri şi cere-ne ceea ce ne dai. Şi noi, nechemaţii, filosofam în marginea spuselor.Erezie! Aşa cum e acuzat, pe drept sau nu, Luther, vinovat de a fi exagerat pe acelaşi Augustin care seconfesează: iubeşte pe Dumnezeu şi fa Ce vrei. Da, dar când iubeşti pe
 Arthur Scfiopenhauer 
Dumnezeu nu mai faci ce vrei, ci ceea ce trebuie. De aici pleacă Luther şi protestantismul căruia, patern, îi dă naştere: păcătuieşte oricât de mult, dar crede şi mai mult. Iată limite, „peratologii", de lacare pleacă şi la care ajunge Schopenhauer. Cu Tertulian
(credo quia absurdum),
cu Anselm
(credo ut intelligam),
cu Luther 
(intelliga ut credam),
cu Descartes şi silogismul lui egologic şi divin, cuSpinoza şi determinarea negativă
(negatio est non esse).
De unde toate acestea? De la un scepticoptimist care se străduie să ne înveţe că suntem nişte reamintiţi uitaţi (Socrate) şi de la un sclav stoiccare ne spune, într-un
 Manual 
 pe care nici măcar nu 1-a scris singur, că suntem doar închipuiri şinicidecum ceea ce vrem să părem (Epictet). Plasaţi între extreme, suferim şi limita şi nelimita lor. Şine bucurăm că faptul are un nume -
apeiron,
 pe care, savant, îl etimologizăm. Ne jucăm cu cuvinteleuitând că ele sunt noi, şi le căutăm dedesubturi care să ne justifice. Frizăm aşa, neştiuţi în infinitul carene înspăimântă, infinitul celuilalt pe care-1 căutăm disperaţi în propriul eu. Ce mai poate rămâne decâtun senin şi cinic pesimism! Unul pe care să-1 suferim dacă nu suntem în stare să ni-1 asumăm. Să batem la uşa tragicului şi să ne sfârşim odată cu neamul labdacizilor şi al atrizilor. Aşa devine liberularbitru destin. Restul e Sartre, e
 L'imaginaire,
e degra'dare a cunoaşterii pe care o reprezintă imaginea,e „săracă rubedenie mentală" (Gilbert Durând,
Structurile antropologice ale imaginarului,
Ed.Univers. Bucureşti, 1977, p. 27).Raţiunea, cu toate subterfugiile ei, nu mai satisface. Intelectul e desuet. Mai degrabă sensibilitatea cudiversul ei sensibil şi cu reprezentarea a cărei condiţie este. Toată filosofia tradiţională e tributară, într-un fel sau altul, intelectului. E nevoie de o revitalizare. Să sfârşim cu Ideea şi cu absolutul ei. Să-1 punem pe Hegel la zid. Iată o situaţie extrem de plăcută lui Schopenhauer.
 Intelligere
(de unde
intellectus),
ca verb, înseamnă a înţelege prin raţiune, iar prin extensie înseamnă a alege între lucruricu ajutorul abstracţiei.
Sentir,
ca verb, trimite la apercepţia imediată, la comprehensiune intuitivă, lasentiment sau presentiment. După intelectualism nimic nu este de neînţeles, totul poate fi cunoscut prin raţiune, înţelegere. Exponent nu este nici Platon şi nici Aristotel. Modelul intelectualismului eHegel şi acordul dintre gândire şi realitate. Istoric însă se vede că intelectualismul e sortit falimentului.La fel abstracţia. Adevărata filosofie este idealismul, spune Schopenhauer, dar nu acela hegelian.Verbul latinesc
abstrahere
înseamnă a ridica, a scoate, a desface, a separa, încât raţiunea este mijlocul,iar abstracţia se erijează în procedeu. Supremul abstracţiei e
 Lumea ca voinţă şi reprezentare Arthur Schopenhauer 
în filosofie, adică exact acolo unde ar trebui să nu fie. Abstracţia reduce şi apoi defineşte, dar astfelsăvârşeşte o eroare de procedeu. Instinctul, intuiţia, voinţa au de înţeles ceea ce raţiunea nu poate pătrunde. Şi atunci voinţa, ca intuiţie, este luarea de cunoştinţă de instinct. Aşa ajungem la filosofiileintuiţiei, cu Pascal şi cu spiritul lui de fineţe. încă din
 Discurs sur Ies passions de l'amour,
Pascal facediferenţa dintre spiritul de fineţe şi spiritul geometric, diferenţă dezvoltată apoi într-un capitol din
Cugetări.
Spiritul de fineţe
 ştie,
raţiunea
 probează.
De aceea există raţiuni pe care raţiunea însăşi nu le
 
cunoaşte. Inima pătrunde adevărul divin şi relevă adevărul metafizic. Ca în celebrul
 Memorial 
 pascalian unde se vorbeşte de Dumnezeul lui
Avraam,
nu de acela al filosofilor şi savanţilor. Avemapoi pe Mâine de Brian care pleacă de la introspecţie, de la eul trăitor şi privirea lui interioară. LuiMâine de Brian îi lipseşte, după F. Grandjean, anvergura spiritului care ar fi putut face din el unmetafizician. Această anvergură nu-i lipseşte însă lui Schopenhauer. în 1812 Mâine de Biran publică
 Eseu asupra fundamentelor psihologiei şi asupra raporturilor ei cu studiul naturii.
După şase ani de laanalizele lui Mâine de Biran, Schopenhauer ajunge la afirmaţii identice folosind metoda introspecţiei.Şi aici apare primatul absolut al lui Schopenhauer asupra lui Bergson, pentru că filosoful germanîntreprinde cel dintâi un asediu al intelectului/. Raţiunea îşi fabrică o diversitate de concepte, dar elelucrează în vis. Raţiunea nu posedă decât forme pure şi atunci suntem nevoiţi să-i opunem intuiţia.Este adevărat că termenul de
intuiţie,
aşa cum îl foloseşte Schopenhauer, are încă o conotaţieintelectuală, aparţine intelectului şi din ea derivă conceptele (F. Grandjean,
Un revolution dans la philosophie, La doctrine de H. Bergson,
F. Alean, Paris, 1930, pp. 38-39). Intuiţia lui Schopenhauer seaseamănă intuiţiei sensibile kantiene. Din acest motiv este nevoie de o a treia facultate; să sesizeze realitatea metafizică şi anume de
 percepţia internă,
asemănătoare simţului intern laMâine de Biran. Această intimitate ne permite să percepem esenţa universului care este voinţa.Mai târziu. Hartmann
{Filosofia Inconştientului)
va prelua voinţa de la Schopenhauer şi o vatransforma într-o formă inteligentă dar ncoaştientă. Nietzsche modifică voinţa de a trăi şi îi substituievoinţa de putere. Oricum, cu Schopenhauer voinţa reintră triumfătoare în lume după ce ieşise umilităîn raportul ei cu intelectul aşa cum ni-1 prezintă Descartes
{Meditationes de prima philosophia,
meditaţia IV, „Despre adevăr şi falsitate").Demon al refuzului şi refuzat, Schopenhauer îşi trimite în 1813 teza de doctorat la lena. Princorespondenţă, universitatea îi conferă titlul de doctor în filosofie. Lucrarea
(împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente)
este primită cu răceală şi stârneşte ironiile mamei lui Schopenhauer care spune despre carte că „trebuie să fie ceva de spiţerie". Principiul raţiunii suficiente, deja formulatde Leibniz şi Ch. Wolf stipulează că un fenomen nu se poate produce decât printr-o cauză care să-1 poată explica în mod suficient. Trecând principiul din domeniul naturii în acela al acţiunilor omeneşti,urmează că orice acţiune omenească este întemeiată pe un motiv suficient. Toate principiile raţiunii sereduc astfel la principiul cauzalităţii, şi de aici simpatia lui Schopenhauer pentru categoria cauzalităţiidin
Critica raţiunii pure.
Prefaţa primei ediţii a
 Lumii ca voinţă şi reprezentare.
scrisă la Dresda,1818, pune în mod imperativ câteva condiţii de a căror respectare va da seamă buna sau proasta citirea cărţii. Condiţiile lecturii se adresează „cititorului răuvoitor. Concepute'sub formă de „recomandări",ele cer, mai întâi, o dublă lecturare a cărţii. Prima presupune răbdarea şi conduce la o a doua lectură alcărei rezultat poate fi iluminarea. Apoi, lucru la care autorul ţine foarte mult, este pregătirea lectorului pentru
 Lumea ca voinţă şi reprezentare
 prin însuşirea conţinutului tezei de doctorat a autorului. Bafilosoful merge până acolo încât consideră
împătrita rădăcină...
drept o necesară introducere care ar trebui încorporată Cărţii întâi a marii lui lucrări. A treia recomandare schopenhaueriană estedevastatoare şi ea a descurajat mulţi dintre potenţialii lectori. Să nu se apropie de
 Lumea ca voinţă...
acela care nu este familiarizat cu operele kantiene. Altfel degeaba „fierbe"' cititorul de nerăbdare, şiautorul preferă să-1 supere decât să-i fie maculată opera printr-o lectură infidelă.Schopenhauer săvârşeşte infracţiunea de a-şi publica lucrarea într-o vreme în care conştiinţa filosoficăera despotic ocupată de Fichte. Schelling şi, mai ales, Hegel. Lumea filosofică germană îl sancţioneazăimediat şi drastic pe acela care va comite infamia de a-1 concura pe autorul
 Fenomenologiei spiritului.
Dacă
împătrita rădăcină...
a fost apreciată de fostul său profesor de filosofic. Schulze, autorul lui
 Aertesidemus,
într-un articol din
 Anunţurile literare ale oraşului Gdttingen,
şi verbal de Goethe într-odiscuţie personală cu Schopenhauer,
 Lumea ca voinţă...
s-a bucurat de un tratament total inadecvat.Cartea apare în 1818 într-un singur volum. După 25 de am, filosoful adaugă volumul al doilea, încondiţiile în care din prima ediţie nu s-a vândut aproape nici un exemplar. Dezgustat de contemporani,
 IV 
 Lumea ca voinţă şi reprezentare
Schopenhauer nu este dezgustat şi de omenire. Prefaţa la ediţia a doua (1844) arată limpede că nicicontemporanilor şi nici compatrioţilor nu le este destinată cartea. Generaţiilor următoare le este eaconsacrată şi lipsa de interes, firesc. îl deranjează dar îl şi îndârjeşte, încredinţându-1 o dată mai multde valoarea operei sale. Fichte, Schelling, Hegel nu sunt decât nişte „sofişti" care pervertesc adevărata

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->