Un prieten de c\u00e2nd lumea, asa-mi paruse desi \u00eenainte de anul acela - 1910 - nici nui banuisem macar fiinta pe lume. Se ivise \u00een Bucuresti cam o data cu \u00eent\u00e2ile frunze. De atunci \u00eel \u00eent\u00e2lnisem mereu si pretutindeni.

De la \u00eenceput \u00eemi facuse placere sal vad, cu timpul
cautasem chiar prilejul. Sunt fiinte cari prin c\u00e2te ceva, uneori
fara a sti ce anume, desteapta \u00een noi o vie curiozitate,
at\u00e2t\u00e2ndune \u00eenchipuirea sa faureasca asuprale mici romane Mam
mustrat pentru slabiciunea ceam avut de asemenea fiinte; nu
destul de scump era so platesc \u00een patania cusir Aubrey de Vere?
De data asta, peste curiozitate se altoia cov\u00e2rsitor un simtam\u00e2nt
nou: o apropiere sufleteasca merg\u00e2nd p\u00e2na la \u00eenduiosare.

Sa fi fost pentru ca omul era asa de fermecator de trist?
Cu putinta, la d\u00e2nsul numai ochii spun\u00e2nd at\u00e2tea. Cam afundati
sub bolta spr\u00e2ncenelor si de un albastru rar, privirea lor,
nespus de dulce, parea a urmari, \u00eenzabranita de nostalgie,
amintirea unui vis.

Ei \u00eentinereau straniu aceasta faptura care nici
altmintreli nusi trada v\u00e2rsta, luminau fruntea senina,
desav\u00e2rseau \u00eenfatisarea nobila cei \u00eentiparea mata paloare a fetei
smede si trase, prelungita de o tacalie moale ca matasea
porumbului, a carei coloare o avea chiar. Cam aceeasi era si
coloarea \u00eembracamintei ce purta de obicei, la d\u00e2nsul moi,
molatece, mladioase fiind toate, si port, si miscari, si grai.
Era un obosit, un sfios sau un mare m\u00e2ndru. Totdeauna singur el
se strecura \u00een viata aproape furis\u00e2nduse, caut\u00e2nd a se pierde \u00een
gloata; era \u00eensa \u00eentre aceasta si d\u00e2nsul asa nepotrivire, ca
simplicitatea sa dinafara, vadit voita pentru a trece nebagat \u00een
seama, atingea tocmai scopul dimpotriva, ajungea sa fie batatoare
la ochi sii da un aer si mai strain.

Strain totusi nu era. A rom\u00e2n nu semana iarasi: prea
vorbea frumos rom\u00e2neste, la fel ca frantuzeste, poate ceva mai cu
greutate. Fusesem adesea vecini de masa, azi la unul din
birturile de frunte, m\u00e2ine pe prispa vreunei c\u00e2rciumi. Multumire
simteam de c\u00e2te ori \u00eel aveam aproape, locul \u00eensa unde tristetea
lui afla \u00een mine un rasunet at\u00e2t de ad\u00e2nc \u00eenc\u00e2t \u00eel facea sami
para un alt eu\u00eensumi era Cismegiul, Cismegiul de atunci,
singuratic si lasat \u00een salbaticie.

Sub \u00eenaltii copaci, \u00een amurg, necunoscutul \u00eesi plimba
melancolia. El pasea grav, sprijininduse \u00een batul sau de cires,
strabatea \u00eencet aleiele, fum\u00e2nd, oprinduse uneori dus pe g\u00e2nduri.
Dar cari puteau fi ele ca, napadindu-l, sal miste p\u00e2na la
lacrimi?Se \u00eenstelase de mult c\u00e2nd, fara graba, visatorul se \u00eendura

\u00eenfiinta iar la vreun loc de bautura unde sta c\u00e2t mai t\u00e2rziu,
p\u00e2na la \u00eenchidere. Mai zabovea apoi pe uliti \u00eentru asteptarea
zorilor.Am spus cal \u00eent\u00e2lneam peste tot. \u00centrat\u00e2t ma deprinsesem

cu el ca o zi de se \u00eent\u00e2mpla sa nul vad \u00eei simteam lipsa.
Zarindul odata la gara, lu\u00e2nd Aradul, ma cuprins o parere de rau
copilareasca la g\u00e2ndul ca ar fi plecat pentru totdeauna prietenul
necunoscut, omul care privea cu ochi duiosi cerul, copacii,
florile, copiii...

Las fi uitat anevoie, amintirea fiindui str\u00e2ns legata de
Cismegiu caruia \u00eei ramasesem credincios chiar \u00een timpul marilor
ploi ce au cazut \u00eenainte de ivirea cometei din acea vara. \u00cen
apriga \u00eenviorare a verdetii bete de umezeala si pustie cu
desav\u00e2rsire, gradina dezvelea spre seara, c\u00e2nd se \u00eensenina
vremelnic, frumuseti nebanuite. Si \u00een cea mai minunata dintre
seri, avui pe podul cel mare al lacului placuta surprindere de a-
mi regasi amicul.

Rezemat de subredul parmacl\u00e2c, el \u00eesi atintea privirea
asupra albei sc\u00e2nteieri a luceafarului rasarind. Vaz\u00e2nduma cu o
tigara aprinsa, veni sami ceara foc si focul acesta fu de ajuns
ca sa topeasca dintre noi orice gheata. Aflai ca nici eu nu eram
pentru d\u00e2nsul un strain: ne \u00eent\u00e2lneam at\u00e2t de des. Asteptase
numai prilejul sami poata face cunostinta si multumea
\u00eemprejurarilor ca il dase tocmai \u00een acea seara.

- \u00cen fata Frumosului, lamuri el, singuratatea devine
apasatoare si e o seara prea frumoasa, domnule, o seara de basm
si de vis. Asemenea seri se \u00eentorc, zicese; de demult \u00een taina
lor le placea mesterilor cei vechi sa \u00eentruchipeze unele legende
sacre, rareori \u00eensa penelul celor mai iscusiti chiar a izbutit sa
le redea umbra limpede \u00een toata albastrai stravezime. E seara
izgonirii Agarei, seara fugii \u00een Egipt. Pare ca, fascinata,
vremea \u00eensasi \u00eesi conteneste mersul. Si \u00een vazduhul fluid nici o
adiere, \u00een frunzisuri nici un murmur, pe luciul apei nici un
fior... Astazi, dupa at\u00e2tia ani, \u00eemi pare cal mai aud. Vorbea

masurat si rar, \u00eemprumut\u00e2nd spuselor c\u00e2t de ne\u00eensemnate farmecul
glasului sau grav si cald pe care stia sal mladieze si sal
\u00eenvaluie, sa-l urce sau sal coboare cu o fericita maiestrie . Lam
\u00eensotit ascult\u00e2ndu-l cu o placere cresc\u00e2nda \u00een umbra acelei seri
aproape mistice careia el \u00eei resfr\u00e2ngea \u00een ochi albastrul ad\u00e2nc
si \u00een \u00eentreaga faptura sa linistea nesf\u00e2rsita, nu m-am saturat
sal ascult toata noaptea. Dar, pentru c\u00e2te avea de povestit, o
singura noapte nu era de ajuns asa ca, despartindune, spre
dimineata, am luat \u00eent\u00e2lnire pentru seara urmatoare c\u00e2nd sa
petrecut la fel, si apoi iar si iar, fara \u00eentrerupere, \u00een sir,
aproape trei luni...

...din rarele placute ale vietii mele. Cu c\u00e2t scadea ziua
ne \u00eent\u00e2lneam mai devreme, ne desparteam mai t\u00e2rziu. Sa nu mai fi
fost zi deloc ca sa fi ramas mereu \u00eempreuna, rau nu miar fi
parut; cu d\u00e2nsul nu mi sar fi ur\u00e2t o vesnicie. Nimic mai monoton

totusi ca felul de a ne petrece timpul. Masa o prelungeam p\u00e2na
spre miezul noptii, la vorba pe care o urmam la aer liber,
cutreier\u00e2nd, calmi peripateticieni, ulite pustii prin mahalale
necunoscute unde ne rataceam adesea, uitam ca ne aflam \u00een
Bucuresti. Uneori, la loc deschis, omul se oprea ca sa priveasca
\u00eendelung cerul, din ce \u00een ce mai frumos catre toamna si caruiai
cunostea toate stelele. C\u00e2nd era vreme rea, mergeam la el acasa.

Locuia pe linistita strada a Modei, la catul al doilea al
unei cladiri ce apartinea regelui Carol, la o frantuzoaica
batr\u00e2na carei \u00eenchiriase doua \u00eencaperi, bogat mobilate \u00een gustul
greoi de acum cincizeci de ani, un salon \u00een fata si o odaie de
dormit \u00een fund, despartite printrun geaml\u00e2c \u00eenalt. La belsugul de
abanos si de mahon, de matasarii, de catifele si de oglinzi -
acestea de toata frumusetea, fara rama si c\u00e2t peretele - iubirea
de flori a chiriasului, \u00eempinsa la patima, adaoga o nebuneasca
risipa de trandafiri si de tiparoase ce, \u00eempreuna cu lum\u00e2narile
pe cari le gaseam aprinse, \u00een cele doua candelabre de argint cu
c\u00e2te cinci ramuri, oric\u00e2nd am fi venit, puneau locuintei pecetea
unui lux ales, alcatuind oaspelui meu un cadru \u00een asa armonie cu
fiinta sa ca, amintirea mea, dintr\u00eensul nul pot desprinde.

Povestirea unduia agale, \u00eempletind \u00een bogatai ghirlanda
nobile flori culese din literatura tutulor popoarelor. Stap\u00e2n pe
mestesugul de a zugravi cu vorba, el gasea cu usurinta mijlocul
de a \u00eensemna, si \u00eenca \u00eentrun grai a carui deprindere o pierduse,
p\u00e2na si cele mai alunecoase si mai nehotar\u00e2te \u00eenfatisari ale
firii, ale vremii, ale departarii, asa ca amagirea era
\u00eentotdeauna deplina. Ca \u00een puterea unei vraji, cu d\u00e2nsul am facut
\u00een \u00eenchipuire lungi calatorii, calatorii cum numi fusese dat nici
sa visez... omul vorbea. \u00cenaintea ochilor mei, aievea, se
desfasura fermecatoare tr\u00e2mba de vedenii.

Strajuiau pe \u00eenaltimi ruine semete \u00een falduri de iedera,
zaceau cotropite de veninoasa verdeata surpaturi de cetati.
Palate parasite atipeau \u00een paragina gradinilor unde zeitati de
piatra, \u00een vesm\u00e2nt de muschi, privesc z\u00e2mbind cum v\u00e2ntul toamnei
spulbera troiene ruginii de frunze, gradinile cu f\u00e2nt\u00e2ni unde
apele nu mai joaca. Beteala lunii pline se revarsa peste vechi
orasele adormite; p\u00e2lp\u00e2iau pe mlastini vapai zglobii. Puhoiul de
lumini poleia noroiul metropolelor uriase aprinz\u00e2nd deasuprale
ceata cu un pojar. De funinginea si de mucegaiul lor fugeam \u00eensa
repede; la zare neaua piscurilor s\u00e2ngera \u00een amurg. Si plecam sa
cunoastem ameteala apriga a culmilor, lasam \u00een urma noastra
\u00eenflorite poiene, urcam prin bradet, adulmecati de soapta
p\u00e2raielor resfirate sub ferigi, urcam, beti de aerul tare, mai
sus, tot mai sus. La picioarele noastre, \u00eentre costise plesuve si
d\u00e2mburi \u00eencomate de codri stufosi, vaile se asterneau dea lungul
albiei serpuite a r\u00e2urilor ce se pierdeau departe, \u00een aburul
c\u00e2mpiilor grase. Un lung freamat se \u00eenalta ca o rugaciune. \u00cen
pacea singuratatii nemarginite priveam \u00een slava rotirea
vulturilor deasupra negrelor prapastii, iar noaptea ne simteam