Professional Documents
Culture Documents
1
rezultatelor dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei moderne. În pofida unor progrese majore privind
reducerea arsenalelor nucleare strategice şi a unor succese importante obţinute în implementarea
acordurilor internaţionale de neproliferare, pericolul distrugerii civilizaţiei umane şi a
vieţii, prin folosirea unor astfel de mijloace, se menţine încă ridicat. Sporesc, totodată,
riscurile ca armele de distrugere în masă să facă joncţiunea cu terorismul internaţional sau ca
terorismul nuclear să fie promovat de regimuri iresponsabile. Aceste evoluţii creează probleme
grave de securitate la adresa cetăţenilor, comunităţilor şi instituţiilor statelor democratice”1.
Realităţile conflictelor din ultimele decenii, au reliefat însă o cu totul altă perspectivă şi au
repus în operă un principiu care începuse să fie uitat, şi anume acela, că nici o forţă din lume, nu
renunţă benevol la mijloacele de luptă de care dispune, decât dacă apar altele mai performante, şi în
consecinţă, mai eficiente. Astfel, strategii timpurilor noastre, au înţeles că armamentul de înaltă
precizie nu înlocuieşte ADM, deoarece în orice moment, există posibilitatea folosirii lor de către
anumite forţe. În aceste condiţii, pe lângă arma nucleară şi materialele radioactive, posibilitatea
folosirii armei chimice şi a celei biologice (deşi interzise prin tratate internaţionale) rămâne
ameninţarea cea mai periculoasă şi a începutului prezentului mileniu.
Evoluţia mediului actual de securitate impune din partea specialiştilor analiza şi reevaluarea
pertinentă a tuturor elementelor care constituie motive de îngrijorare la adresa securităţii naţionale
şi internaţionale şi desprinderea concluziilor şi măsurilor ce trebuie puse în aplicare pentru
monitorizarea, prevenirea, diminuarea sau eliminarea surselor de conflict.
Procesul de reevaluare a securităţii naţionale şi internaţionale, ce fusese modificat după
sfârşitul războiului rece, a fost din nou modificat datorită dezvoltării şi amplificării fenomenului
terorist, care a căpătat din ce în ce mai mult un caracter internaţional şi o amploare pe care lumea nu
a mai întâlnit-o.
Dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică, diversificarea şi evoluţia industriilor prelucrătoare a
determinat apariţia riscurilor tehnologice, cu un grad înalt de periculozitate, determinate de
evenimentele, accidentale sau premeditate, ce pot fi produse la unele obiective economice (chimice,
nuclearo-energetice, petrochimice, depozite de carburanţi, instalaţii petroliere etc.), laboratoare şi
instalaţii destinate activităţii de cercetare ştiinţifică etc. finalizate cu emisii radioactive, noxe
industriale şi chiar agenţi biologici, care pe lângă efecte asupra fiinţelor vii pot avea şi un puternic
impact asupra mediului; acestea constituind, totodată, şi atracţia elementelor teroriste.
Impactul asupra mediului înconjurător al riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii
internaţionale a căpătat noi conotaţii după sfârşitul războiului rece. În prezent nici un stat posesor de
arme nucleare nu are nici un motiv raţional de a folosi aceste arsenale şi deci de a produce distrugeri
de mare amploare pe planeta Pământ, chiar dacă unele state, pe fondul unor considerente de ordin
religios sau de altă natură, ameninţă în mod iresponsabil cu producerea şi folosirea acestora.
Crizele şi conflictele care apar în plan zonal sau regional sunt în atenţia organismelor
internaţionale de securitate, care caută soluţionarea şi gestionarea acestora exclusiv prin mijloace
paşnice, impunerea şi edificarea păcii şi stabilităţii în lume.
Complementaritatea utilizării mijloacelor militare şi a celor nemilitare în soluţionarea
crizelor şi conflictelor este astăzi evidentă şi mai eficientă decât oricând în istoria omenirii. Dar
soluţiile politice sprijinite de măsuri de descurajare prin mijloace militare sau, după caz, de
utilizarea efectivă a acestui instrument de putere pot conduce la rezultate durabile în timp, care să
asigure stabilitatea, ordinea şi securitatea internaţionale, într-o lume democratică şi sigură.
1
Preşedinţia României, Strategia de securitate naţională a României, ediţie 2007, p.16.
2
CAPITOLUL I
Mediul de securitate
3
(aşa-numitele „bombe murdare”, construite din material fisionabil sustras, în cele mai multe cazuri,
de la depozite din fosta URSS).
CAPITOLUL II
Scurte considerente privind armele de distrugere în masă
1.1. Generalităţi
Armele de distrugere în masă posedă o putere distructivă nelimitată. Aceste arme, folosite pe
spaţii întinse şi în toate mediile, sunt capabile să producă efecte foarte mari, chiar catastrofice, pe
suprafeţe întinse şi într-o perioadă de timp foarte scurtă.
Arme de distrugere în masă sunt considerate, în principal: arma nucleară, arma chimică,
arma biologică; existenţa cantităţilor mari de deşeuri radioactive şi a altor substanţe de această
natură, produse pa cale sintetică, au dus şi la apariţia armei radiologice.
4
Substanţele radioactive pot acţiona asupra fiinţelor vii (oameni şi animale) prin iradiere
exterioară cât şi interioară, la pătrunderea acestora în organism prin organele respiratorii, traiectul
gastrointestinal sau prin rănile pe care acestea le au. Nu au miros şi culoare, de aceea pot fi
descoperite numai cu ajutorul unor mijloace speciale. Impun măsuri severe de protecţie, tratamentul
personalului iradiat este de lungă durată, iar leziunile genetice pot afecta generaţiile următoare.
Substanţele radioactive pot fi folosite în stare lichidă, solidă sau de aerosoli, cu ajutorul
bombelor de aviaţie, rachetelor şi proiectilelor de artilerie.
Pot fi răspândite pe mari suprafeţe de teren şi în cazul avariilor produse la centralele
nuclearo-electrice.
În ultimii ani s-a dezvoltat şi folosit în acţiunile militare de pe diferite Teatre de Operaţii
muniţie încărcată cu uraniu sărăcit.
Uraniul sărăcit este uraniul care rămâne după îndepărtarea (extragerea) principalilor izotopi
radioactivi pentru obţinerea uraniului îmbogăţit (din uraniu natural sau reciclarea combustibililor
nucleari) utilizat în armele nucleare şi combustibil la reactoarele nucleare. Acesta se introduce în
corpul unor categorii de muniţii pentru aviaţie, elicoptere şi vehicule blindate.
1.2.2. Mijloace de întrebuinţare. În paralel cu cercetările privind armele însele, era studiat
modul de transport la ţintă (vectorul purtător) al acestor arme, ca şi a altora.
Invenţiile şi cercetările în tehnologia rachetelor a dus la producerea de către URSS a primei
rachete balistice intercontinentale (ICBM), în anul 1957, urmată curând de SUA. Până atunci
vectorul principal era bombardierul strategic. Concomitent cu cercetările privind rachetele cu rază
mare de acţiune, s-au perfecţionat şi cele cu rază medie şi scurtă, astfel încât, în momentul
declanşării crizei rachetelor sovietice amplasate în Cuba, SUA şi URSS posedau deja rachete cu
încărcături nucleare, îndreptate unele spre teritoriul celeilalte. În acel moment nu exista nici un
mijloc care să poată intercepta sau neutraliza aceste arme, odată lansate pe traiectorie.
Astăzi, printre cele mai performante mijloace de întrebuinţare a armei nucleare, putem
enumera: aviaţia; artileria de calibru mare; submarinele; rachetele balistice. Acestea folosesc muniţii
sub forma de bombe, rachete purtătoare, proiectile şi torpile; pot fi întrebuinţate şi sub forma de
fugase nucleare etc.
5
artificială, a compuşilor chimici, care vor purta denumirea de gaze toxice de luptă (cu timpul aveau
să se numească arma chimică) şi la dezvoltarea mijloacelor chimice de luptă.
În timpul primului război mondial, şi după, au fost puşi la punct alţi compuşi toxici şi
realizată muniţia chimică pentru artilerie.
Primul atac chimic eficace, cu valuri de clor (substanţă iritant-pulmonară), a fost folosit prin
surprindere de către germani asupra francezilor în zona fluviului Ypres, din Belgia, la 22 aprilie
1915 (480 t clor, din 20 730 butelii), având ca rezultat scoaterea din luptă a 15 000 de oameni, din
care 5 000 morţi. Această dată marchează începutul războiului chimic modern.
În martie 1916 ruşii au descoperit un nou toxic – cloropicrina.
Germanii au provocat pierderi imense în rândurile francezilor la 21/22 iulie 1917 prin
întrebuinţarea pe câmpul de luptă a unor noi produşi cu performanţe sporite (arsinele şi iperita –
prima dată iperita a fost folosită în zona Ypres – Flandra, de unde şi denumirea convenţională dată
acestui gaz toxic).
Pe frontul românesc, la 05 iulie 1917, artileria germană trage muniţie chimică asupra
trupelor române în zona Nămoloasa, repetând atacul în zilele următoare, iar pe 24 iulie 1917, în
pădurea Neagră (lângă Mărăşeşti).
Spre sfârşitul primului război mondial, americanii au studiat în laborator un nou gaz toxic de
luptă, levizita, supranumită „roua morţii”.
În primul război mondial, ca urmare a folosirii muniţiei încărcate cu agenţi chimici de luptă
pe diferite fronturi, au fost produse pierderi ce se cifrează la aproximativ 1 300 000 de oameni, din
care peste 90 000 morţi.
În perioada interbelică arma chimică a fost, pe bună dreptate, repudiată de întreaga omenire.
În 17 iunie 1925, la Geneva, 33 de state au semnat „Protocolul pentru interzicerea folosinţei
gazelor asfixiante, otrăvitoare şi similare, precum şi a mijloacelor bacteriologice în război”.
Au făcut excepţie S.U.A. şi Japonia. Cu toate acestea, studiul şi perfecţionarea mijloacelor chimice
de luptă au continuat în principalele state ale lumii. În 1931 sovieticii au sintetizat azotiperita, iar în
1934 nemţii au realizat prima combinaţie organo-fosforică toxică – tabunul; nemţii au sintetizat
între timp şi un alt produs toxic – sarinul.
Între cele două războaie mondiale gazele toxice au fost folosite de către italieni şi japonezi,
primii în războiul din Etiopia (iperita), ultimii asupra armatelor chineze, provocând zeci de mii de
victime în rândurile combatanţilor şi populaţiei neprotejate.
Cu excepţia faptului că japonezii au întrebuinţat arma chimică în războiul contra Chinei, în
cel de-al doilea război mondial agenţii chimici de luptă nu au fost folosite. Deşi dispunea de sarin şi
tabun – substanţe cu o agresivitate mai mare decât a celor cunoscute până atunci – Germania nu a
întrebuinţat arma chimică nici în prima parte a războiului, fiind adeptă a „războiului fulger”, şi nici
atunci când a pierdut supremaţia aeriană, temându-se de o lovitură de răspuns a aliaţilor, care
dispuneau de mijloace chimice de luptă. Totuşi, pericolul războiului chimic a existat în tot timpul
celui de-al doilea război mondial.
În epoca postbelică s-au intensificat cercetările pentru obţinerea a noi substanţe toxice de
luptă: în S.U.A. au fost sintetizate şi studiate substanţe toxice de luptă psihochimice, iar în Suedia s-
au obţinut primii reprezentanţi ai substanţelor toxice de luptă de tipul „V”.
În războiul din Vietnam, în cel dintre Irak şi Iran, precum şi în agresiunea din Afganistan,
statele agresoare au folosit uneori, pe scară largă arma chimică – substanţe toxice de luptă de tip
„V”, psihochimice, iritante şi vezicante.
1.3.2. Mijloace de întrebuinţare. Agenţii chimici de luptă se folosesc cu: mijloacele
convenţionale – artilerie, aviaţie, rachete; neconvenţionale – prin acţiuni teroriste; dispozitive de
pulverizare adaptate la avioane sau elicoptere; cartuşe cu încărcătură chimică, sprayuri, casete,
microcapsule etc.
Deoarece transportul, mânuirea şi păstrarea muniţiei chimice impune măsuri complexe de
protecţie şi restricţii pe plan internaţional, în anii ́ 80 ai secolului trecut au fost iniţiate cercetări
pentru producerea unui nou tip de muniţie chimică, care să elimine aceste inconveniente – muniţia
chimică binară.
6
1.4. Arma biologică
Arma bilogică constituie mijlocul de nimicire în masă, uneori greu de controlat, care, prin
efectul vătămător al agenţilor patogeni (microorganisme capabile să dea naştere unor boli sau
focare de infecţie – viruşi, bacterii, richetsii, toxine microbiene), poate să producă pierderi mari în
rândul trupelor, populaţiei şi animalelor, precum şi distrugerea (contaminarea) culturilor.
Arma biologică este considerată cea mai puţin costisitoare armă de distrugere în masă (arma
săracului – cum a mai fost numită), cu efecte devastatoare şi imprevizibile, pe o perioadă lungă de
timp, cu posibilităţi de miniaturizare.
1.4.1. Scurt istoric. Războiul biologic are începuturile de mult, din antichitate, perioadă din
care provin povestirile referitoare la contaminarea puţurilor cu un produs toxic provenit din
ciuperca cornul secarei – folosit de asirieni în secolul VI î.Hr., ca şi de perşi în secol IV î.Hr. Cu
timpul, în perioada romană, apoi în evul mediu şi mai târziu, armatele şi populaţia din zonele de
luptă au fost supuse unor epidemii, care au constituit un veritabil flagel pentru umanitate; dintre
aceste epidemii cea mai catastrofală a fost cea de ciumă, iar mai târziu cele de variolă.
În primul război mondial au fost înregistrate epidemii de aproape toate felurile: rujeolă,
gripă, febră tifoidă, pneumonii diverse care au produs imense pierderi de vieţi omeneşti.
În perioada celui de-al II-lea război mondial un eveniment deosebit este reprezentat de
cercetările bacteriologice secrete efectuate de către japonezi.
În timpul ocupaţiei japoneze în China, armata niponă a executat cercetări pentru obţinerea
anumitor agenţi biologici utilizaţi în scopuri militare, care produc ciuma, holera, anthraxul, febra
tifoidă, dizenteria, precum şi ciuma bubonică.
Şi celelalte state dezvoltate au manifestat interes pentru dezvoltarea acestei arme, printre
care Germania, Marea Britanie (antrax), Statele Unite ale Americii. În al II-lea război mondial SUA
a folosit armele biologice, agenţi biologici defolianţi, pentru distrugerea recoltelor japoneze în
scopul înfometării populaţiei.
Pe durata războiului din Vietnam (1965-1967), există informaţii privind folosirea
tricotecenelor „ploaia galbenă”, în acţiuni militare, în Asia de Sud-Est.
Războiul Rece a însemnat şi o cursă a înarmărilor pe toate planurile, arma biologică, deşi
existau acorduri internaţionale de interzicere, nefiind exclusă din programele de dezvoltare a
armelor de distrugere în masă. Atât SUA cât şi fosta URSS au avut programe extinse de cercetare în
domeniul armelor biologice.
1.4.2 Întrebuinţarea agenţilor patogeni. Agenţii patogeni pot fi întrebuinţaţi prin
dispersarea lor peste zone mari, iar purtaţi de vânt străbat distanţe mari pe direcţia acestuia.
Metodele de dispersare sunt:
a) dispersarea prin diversiune – urmăreşte contaminarea surselor de apă, alimentelor,
furajelor;
b) dispersarea prin intermediul animalelor şi insectelor – urmăreşte contaminarea
personalului la venirea în contact cu animale şi insecte bolnave;
c) dispersarea prin aerosolizare – urmăreşte contaminarea biologică a unor suprafeţe întinse
de teren, precum şi a personalului dispus în adăposturi şi clădiri;
d) dispersarea cu ajutorul rachetelor, aviaţiei, artileriei – constituie metoda principală de
folosire, deoarece efectul exploziilor acesteia nu afectează capacitatea de contaminare biologică a
germenilor folosiţi.
7
CAPITOLUL III
Proliferarea armelor de distrugere în masă
2
Guvernul României, Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004.
8
- pericolul declanşării unor conflicte militare zonale ca măsură punitivă extremă împotriva
unor regimuri dictatoriale din state care încalcă prevederile convenţiilor şi tratatelor internaţionale
în domeniul armelor de distrugere în masă, dezvoltând în ascuns programe militare nucleare,
biologice şi chimice, care acordă sprijin unor organizaţii teroriste şi a căror politică de sfidare şi
şantaj reprezintă, prin consecinţele posibile, o ameninţare în creştere la adresa liniştii şi vieţii
popoarelor;
- existenţa stocurilor de muniţii nucleare, chimice şi biologice, neacceptarea, complexitatea
şi costurile ridicate ale distrugerii (neutralizării) acestora;
- proliferarea ADM, atât din punct de vedere al muniţiilor, cât şi al vectorilor;
- refuzul (amânarea) aderării sau nerespectarea deliberată a angajamentelor asumate,
tratatelor internaţionale de reducere a ADM;
- interesul (preocupările) manifestat prin achiziţionarea/producerea de ADM de către state
nerecunoscute oficial ca posesoare de asemenea arme;
- ameninţarea şi întrebuinţarea ADM în unele conflicte locale;
- terorismul şi comerţul legal cu materiale CBRN, dezvoltarea schimburilor economice
(transferurile de tehnologie) şi interesul politic şi financiar aferent.
Diversificarea activităţilor industriale, de cercetare, medicale, comerciale sau din alte
domenii în care se folosesc sau manipulează substanţe radioactive, chimice sau biologice se
constituie în factori de risc CBRN, ţinând cont că sunt supuse posibilelor erori umane, pot scăpa de
sub control sau pot fi ţinta unor acţiuni violente, teroriste. Cauzele producerii unor astfel de efecte
sunt: calamităţile şi catastrofele naturale; erorile umane; acţiuni de sabotaj; lovirea cu mijloace de
foc; acţiuni teroriste; accidente de diferite tipuri.
Componentă CBRN a armelor neconvenţionale şi neletale, terorismul chimic, comerţul
ilegal şi mascat cu material fisionabil şi substanţe care se găsesc sub incidenţa Convenţiei pentru
interzicerea armelor chimice, accidentele produse voit sau din eroare (umană sau tehnologică) la
obiective economice de risc CBRN, depozitele de muniţii şi deşeuri constituie, de asemenea,
ameninţări serioase şi continue, atât în timp de pace, cât şi în situaţii de criză şi la război.
Pentru prevenirea terorismului CBRN şi descoperirea din timp a pregătirilor pentru un atac
de această natură, factorii de decizie din plan politic şi militar, trebuie să ţină cont de indiciile
potenţiale asupra interesului CBRN, manifestate de persoane sau grupuri. Acestea sunt:
- procurarea de materiale şi echipamente chimice;
- procurarea de materiale şi echipamente biologice;
- procurarea de materiale şi echipamente radiologice şi nucleare;
- achiziţionarea de substanţe radioactive, explozibili de mare putere, mari cantităţi de plumb,
detectoare de radiaţii, dozimetre.
Traficul ilicit de materiale radioactive, chimice şi biologice, constituie o ameninţare la
adresa securităţii internaţionale, putând afecta securitatea naţională.
România nu este generatoare de instabilitate, dar se află în vecinătatea unor astfel de zone
(Transnistria, Balcani, Caucaz, Orientul Apropiat) şi ar putea, în anumite condiţii defavorabile, să
suporte efectul acestora. Teritoriul românesc ar putea fi vizat, iniţial, ca adăpost pentru unele grupări
teroriste sau ca un nod de reţea, ulterior, ca bază de plecare pentru unele posibile atacuri împotriva
unor ţări din zonă aflate pe falia islamică: Turcia, Bulgaria, Bosnia-Herţegovina.
Transporturile de substanţe (materiale) periculoase, cu mijloace auto sau pe calea ferată,
constituie excelenţi vectori, care supuşi întâmplării, neglijenţei şi acţiunilor teroriste, pot produce
efecte, uneori incomensurabile, pe termen scurt, mediu şi lung, cu un impact deosebit de
nefavorabil asupra personalului şi mediului la pace, în situaţii de criză, pe timpul îndeplinirii
misiunilor umanitare de menţinere (impunere) a păcii şi la război.
Substanţele periculoase sunt considerate acele produse chimice care pe timpul transportului
cu mijloace auto sau pe calea ferată, datorită unor accidente de circulaţie, avarii la mijlocul de
transport sau ambalaj, reacţii chimice neprevăzute, nerespectării normelor tehnice de ambalare şi
transport sau altor factori neprevăzuţi, pot produce efecte (explozii, incendii, emisii de gaze, vapori
toxici sau răspândiri de substanţe) cu impact periculos asupra oamenilor şi mediului.
9
Emisiile radioactive şi chimice naturale, substanţele chimice toxice industriale, toxinele
biologice industriale, eliminate deliberat sau accidental în mediu, cu impact direct asupra populaţiei
din zonă, scurgerile de agenţi chimici sau biologici din muniţii sau orice altă poluare biologică,
constituie tot atâtea riscuri, şi numite evenimente Emisii Altele Decât Atacul (EADA).
Cauzele de producere a evenimentelor EADA pot fi complexe, cele mai semnificative fiind:
bombardamente; sabotaje/diversiune; acţiuni teroriste; accidente tehnologice; erori umane de
operare.
Sursele principale ce pot genera evenimentele EADA pot fi: instalaţii industriale; depozite;
reţeaua de transport (indiferent de cale) şi distribuţie; institute şi laboratoare de cercetare; staţii
micropilot; diverse tipuri de reactoare; sateliţi.
10
generală şi, de aceea, ea a exercitat şi exercită încă o influenţă foarte mare în toate domeniile şi
elementele care ţin de strategie.
Pe măsură ce arsenalele nucleare s-au dezvoltat numeric şi calitativ, iar apărarea împotriva
armelor nucleare a devenit în mod evident imposibilă, încrederea în capacitatea de a îndeplini
anumite obiective politico-militare prin utilizarea armelor nucleare a fost înlocuită de descurajare –
descurajare nucleară –, ca descurajare între cele două superputeri, adică dezvoltarea şi menţinerea
arsenalelor nucleare pentru a-şi convinge adversarii să nu-şi utilizeze propriile arme în scopuri
ofensive. Nici una dintre puterile nucleare din timpul războiului rece nu se putea apăra împotriva
unui atac executat cu arme nucleare (strategice, în mod deosebit). Ameninţarea pe care se baza
descurajarea se referea la capacitatea de răspuns la un atac nuclear, represaliile la acesta asigurând
un efect cel puţin similar asupra părţii care ar fi utilizat prima armele nucleare. Ideea pe care se baza
descurajarea era că un agresor potenţial îşi va da seama că victima unui atac nuclear va rămâne, în
urma primei lovituri nucleare, cu suficientă capacitate de răspuns nuclear, astfel încât atacul iniţial
ar fi devenit un atac sinucigaş.
3
Manualul NATO, Ed.2004, p.53.
11
Statele Unite au eliminat, de asemenea, complet, toate sistemele non-strategice/sub-
strategice navale, cu excepţia rachetelor de croazieră nucleare cu lansare de pe submarin, care nu
mai sunt desfăşurate pe mare pe timp de pace. În plus, s-a încheiat complet rolul nuclear al
avioanelor cu capacitate dublă îmbarcate pe portavioane. Astăzi, singurele arme nucleare cu bază
terestră disponibile pentru NATO sunt bombele nucleare ale Statelor Unite, care pot fi transportate
de avioanele cu dublă capacitate ale câtorva dintre Aliaţi.
Odată cu încetarea Războiului Rece, într-o altă schimbare semnificativă, pe continentul
european au avut loc schimbări profunde privind planificarea şi folosirea armamentului nuclear,
precum şi luarea a o serie de măsuri de micşorare a numărului de mijloace de folosire.
Într-o altă iniţiativă unilaterală, din decembrie 1996, miniştrii de externe şi ai apărării din
statele membre NATO au anunţat că extinderea Alianţei nu va presupune o schimbare în poziţia sa
de reducere drastică a armelor nucleare şi că NATO nu are nici „o intenţie, plan sau motiv să
desfăşoare arme nucleare pe teritoriul noilor ţări membre, nici nu are nevoie să schimbe oricare
aspect al poziţiei nucleare sau politicii nucleare ale NATO şi că nu prevede nici o necesitate viitoare
de a proceda în acest mod”.
4
Manualul NATO, Ed.2004, p.56.
12
armelor nucleare şi care poate exercita o influenţă pozitivă asupra planurilor viitoare de control al
armamentului.
Testarea armelor nucleare de către India şi Pakistan, în anul 1998, a mai adăugat alţi doi
membrii aşa-zisului Club Nuclear, deşi ambele ţări se află încă sub presiunea opiniei publice
internaţionale, pentru a nu-şi desfăşura aceste arme.
Pe linia renunţării la armele nucleare se înscriu Africa de Sud, care după abolirea regimului
de apartheid, a decis să se dezarmeze de arsenalul nuclear pe care-l poseda deja. Pe aceeaşi lini se
situează şi Brazilia şi Argentina care au renunţat la programele nucleare militare.
Statul Israel şi-a dezvoltat propriile capabilităţi nucleare. Alte state continuă să facă eforturi
pentru dezvoltarea unor programe nucleare cu ajutorul unora dintre marile puteri nucleare existente.
Majoritatea statelor sprijină cu putere eforturile de reducere a armelor nucleare într-o
manieră gradată şi prudentă şi au salutat în permanenţă progresele înregistrate pe baza Tratatului
pentru Reducerea Armelor Strategice (START). dintre acestea SUA şi Rusia au accentuat
necesitatea intrării în vigoare a Tratatului START-II, ceea ce ar putea duce la alte reduceri
substanţiale ale arsenalelor strategice preconizate printr-un Tratat START-III. Prin Tratatul
americano-rus SORT, cunoscut şi ca Tratatul de la Moscova, se fixează ca termen-limită anul 2012
pentru reducerea numărului de arme nucleare pentru fiecare în parte (1 700-2 200 focoase nucleare),
dar nu conţine un program de realizare; tratatul nu include armele tactice cu rază mică de acţiune5.
Scopul fundamental al forţelor nucleare existente în lume rămâne cel politic: de păstrare a
păcii şi prevenire a constrângerilor. Acestea fac ca riscurile agresiunii împotriva statelor posesoare
de ADM şi a aliaţilor lor să fie incalculabile şi inacceptabile într-un mod în care doar forţele
convenţionale nu ar fi putut-o face. Împreună cu o combinaţie adecvată de capacităţi convenţionale,
acestea încă mai creează o nesiguranţă reală oricărei ţări care ar putea căuta avantaje politice sau
militare prin intermediul ameninţării sau folosirii de arme de distrugere în masă împotriva lor. Prin
descurajarea folosirii armelor nucleare, biologice sau chimice, forţele Alianţei contribuie şi la
eforturile aliaţilor de prevenire a proliferării acestor arme şi a mijloacelor de aprovizionare cu
acestea.
România, consecventă politicii sale de securitate şi bună înţelegere cu toate naţiunile lumii,
consideră că „Participarea la programele de neproliferare se va realiza prin revigorarea acţiunilor
tradiţionale (activităţi politice şi diplomatice, acorduri privind controlul armamentelor şi al
exporturilor) şi armonizarea mecanismelor şi proceselor naţionale cu cele ale NATO, UE, ONU şi
AIEA. Principalele direcţii naţionale de acţiune vor viza: creşterea contribuţiei României la
eforturile comunităţii internaţionale privind respectarea fermă a tratatelor internaţionale în domeniul
dezarmării şi interzicerii armelor de distrugere în masă; întărirea regimurilor şi aranjamentelor
privind controlul exporturilor şi interdicţia transferurilor ilegale de materiale nucleare,
bacteriologice, chimice şi radiologice; participarea la activităţile şi acţiunile internaţionale vizând
asigurarea respectării reglementărilor privind neproliferarea şi blocarea accesului ilegal al unor state
şi organizaţii la armele de distrugere în masă6”.
14
Din cauza evenimentelor petrecute pe plan internaţional, se vorbeşte tot mai mult în ultima
vreme despre arme biologice, atacuri biologice teroriste, într-un cuvânt, despre bioterorism.
Interesul acestor grupări pentru armele chimice şi biologice îngrijorează şi mai mult. Capii
organizaţiilor teroriste şi-au exprimat deschis intenţia de a intra în posesia şi a folosi arme de
distrugere în masă. Această dorinţă produce în mod cert o îngrijorare serioasă şi reprezintă o
ameninţare la adresa tuturor naţiunilor.
Unii autori consideră chiar că a început o nouă eră, cea a unei ameninţări postnucleare, în
care ameninţarea biologică ia locul ameninţării nucleare. În prezent, „Calul troian” al terorismului
internaţional este bioterorismul. Şi asta pentru că ţinta principală a atacului bioterorist este populaţia
civilă.
În acest moment, este necesar un control colectiv internaţional al armelor biologice şi
chimice şi un sistem de dezarmare. Cadrul deja există, cel puţin teoretic, prin numeroase organizaţii,
cum ar fi Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Dezarmării de la Geneva, şi tratate, cum ar fi Tratatul
de neproliferare a armelor nucleare, Tratatul de interzicere a testelor nucleare, Convenţia asupra
armelor biologice şi Convenţia asupra armelor chimice.
Totuşi, tratatele internaţionale care se referă la aceste tipuri de armament nu prevăd încă
măsuri suficient de sigure de control.
Bioterorismul, componentă a terorismului, reprezintă folosirea deliberată sau ameninţarea cu
folosirea agenţilor biologici (etiologici) ai bolilor infecţioase (virusuri, bacterii, paraziţi şi fungi), a
toxinelor acestora, toxinelor vegetale, bioregulatorilor, a materialelor contaminate cu acestea, dar şi
a substanţelor chimice toxice, pentru a genera afectarea sau decesul oamenilor, animalelor ori
plantelor, pentru a induce şi răspândi neliniştea, teama, frica, teroarea, pentru a intimida o persoană,
un grup specific de persoane sau populaţia unei ţări în scopuri religioase, politice, ideologice,
financiare sau interese personale.
De asemenea, bioterorismul poate fi direcţionat împotriva şeptelului, a rezervelor de
alimente destinate oamenilor şi animalelor, a locurilor de preparare şi depozitare a hranei şi a
aprovizionărilor cu apă.
Interesul teroriştilor pentru armele chimice şi biologice a crescut în mod deosebit după
atentatul chimic de la metroul din Tokyo, la această dată existând informaţii potrivit cărora unele
organizaţii şi grupuri teroriste manifestă un interes deosebit faţă de mijloacele chimice şi biologice.
Atacurile bioteroriste sunt considerate, de majoritatea oamenilor, ca fiind misterioase,
nediscriminante, necontrolabile şi imprevizibile, greu de disociat de o epidemie naturală, toate
aceste caracteristici generând o stare de anxietate colectivă.
Mijloacele prin care se duc la îndeplinire acţiunile bioteroriste se împart în trei categorii:
cunoscute, bănuite (posibile) şi necunoscute. Pentru cele cunoscute în prezent (laboratoare proprii,
diferite întreprinderi ale industriei chimice şi farmaceutice, instalaţii de fabricare a drogurilor şi
toxinelor, mijloace de transport şi de dispersie la ţintă etc.), ca şi pentru cele posibil a fi
întrebuinţate, pot fi prevăzute măsuri adecvate de contracarare şi de protecţie, mai ales că 40% din
laboratoarele farmaceutice şi biotehnologice se află pe teritoriul Statelor Unite.
Mai dificil de contracarat sunt cele încă nebănuite. Aceste mijloace se bazează în special pe
biotehnologiile moderne şi, mai ales, pe cercetările din domeniul ingineriei genetice. Noile
descoperiri în domeniul genomului şi modificările genetice se aplică deja în agricultură şi în
creşterea animalelor, iar rezultatele actuale (crearea de mutanţi, bacterii, viruşi etc.) încep să
îngrijoreze omenirea. Este posibil ca şi din acest domeniu să-şi recruteze terorismul, în viitor,
mijloacele de distrugere masivă.
Un atac biologic nu va fi detectat decât cel mai probabil când apar primele simptome sau
chiar primele victime. Acest efect întârziat conferă, de asemenea, bioterorismului o eficacitate
deosebită.
Transportul şi dispersarea agenţilor biologici şi toxici pare a fi, în opinia unor specialişti,
problema cea mai dificilă a terorismului chimic şi a bioterorismului.
Necontrolat, sistemul de transport, de care depind comerţul şi turismul internaţional, şi nu
numai, poate fi transformat cu uşurinţă într-o armă periculoasă în mâna teroriştilor. Fiecare pasager
sau avion cargo are posibilitatea să transporte o armă NBC sau un container periculos.
15
Agenţii chimici sunt, în general, în stare lichidă sau gazoasă, iar transportul şi dispersia lor
presupun recipienţi speciali şi sisteme de pulverizare corespunzătoare.
Sunt necesare, de asemenea, spaţii închise şi mari concentrări de oameni, ceea ce nu există
decât în anumite locaţii, cum sunt metrourile, clădirile, sălile de conferinţe, instituţii publice etc. La
aceste condiţii necesare defavorizante, se adaugă factorii atmosferici, cei meteorologici, precum şi
măsurile de protecţie luate de instituţiile abilitate.
De aceea, atacurile cu agenţi chimici (sarin, soman, tabun, VX şi alţi agenţi chimici de acest
tip) vor fi, ca şi până acum, sporadice, punctiforme, în locuri selecţionate cu multă grijă.
Este însă posibil (există semnale în acest sens) ca cercetarea ştiinţifică în domeniul
terorismului biologic şi chimic să lucreze pentru miniaturizarea dispozitivelor de transport a
agenţilor chimici si biologici, astfel încât aceştia să fie dispersaţi cu uşurinţă şi activaţi de la distanţă
sau de condiţiile de mediu (lumina soarelui, ploaie, vânt etc.).
În 1997 a intrat în vigoare o Convenţie asupra armelor chimice, care interzicea acest tip de
arme, negociată la Conferinţa asupra dezarmării, între 1980 şi 1992. Fiecare participant la convenţie
acceptă să nu dezvolte, producă, achiziţioneze, depoziteze sau să păstreze arme chimice, să nu
folosească sau să facă pregătiri de folosire a armelor chimice şi să nu sprijine alte părţi în acţiuni
întreprinse împotriva prevederilor convenţiei.
Convenţia solicită statelor participante să distrugă toate armele chimice aflate în posesia lor,
precum şi capacităţile de fabricare a armelor chimice pe care le deţin.
În ultimii ani, SUA şi-a declarat intenţia de a plasa elemente ale scutului antirachetă în unele
ţări din Europa. În anul 2002, preşedintele George W. Bush a decis să denunţe unilateral Tratatul
Rachetelor Antibalistice încheiat de SUA cu URSS în 1972, pentru a putea demara proiectul
scutului, motivând că sistemul este necesar pentru a contracara atacuri din partea unor state
iresponsabile. Rusia a etichetat scutul ca o ameninţare directă la adresa sa, şi, ca urmare a contrapus
un plan de desfăşurare a unor rachete în zona Kaliningrad. Urmare a ultimelor declaraţii ale
administraţiei Obama, care pare a duce la renunţarea amplasării de sisteme antirachetă în Europa, în
spaţiul adiacent Federaţiei Ruse, aceasta ar putea suspenda planul de desfăşurare a rachetelor
Iskander în Kaliningrad, teritoriul rus din mijlocul flancului nord-estic al blocului euroatlantic.
16
sustras de la uzine chimice din ţară uraniu îmbogăţit, pe care l-au traficat apoi în Occident, este un
avertisment pentru instituţiile de siguranţă ale statului, în intensificarea măsurilor de prevenire şi
combatere a unor astfel de activităţi. Eforturile statelor membre şi nemembre NATO sau partenere
de înlăturare a tuturor vulnerabilităţilor critice din economie şi societate, în general, vor pune stavilă
acţiunilor infracţionale şi teroriste.
Ameninţările teroriste cu întrebuinţarea ADM au îndemnat statele să adopte strategii de
neproliferare, care fac tot mai dificil tranzitul cu arme ilicite.
În ultimii ani au avut loc mai multe iniţiative, la nivel statal şi al organismelor
internaţionale, care să ducă la limitarea accesului la tehnologii, a unor state, printre care mai
semnificative sunt:
a) controlul strict asupra posesiei şi transferului de tehnologie nucleară, precum şi
cooperarea tuturor organismelor responsabile pentru descoperirea laboratoarelor, intermediarilor,
furnizorilor şi cumpărătorilor de tehnologie şi material fisionabil;
b) întărirea legislaţiei şi controlului internaţional asupra proliferării ADM; o nouă rezoluţie a
Consiliului de Securitate să declare criminale statele proliferatoare, să decreteze controlul strict al
exporturilor tuturor materialelor sensibile la frontiere;
c) lărgirea cooperării în direcţia eliminării armelor nucleare şi materialelor chimice,
biologice şi radiologice;
d) instituirea unui sistem de ermetizare a spaţiului nuclear civil, pentru a nu permite
proliferarea armelor nucleare;
e) în viitor, doar statele care au semnat Protocolul Adiţional să poată importa echipament
pentru programul lor nuclear civil;
f) crearea unui comitet special al Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică/AIEA pentru
protecţiae şi verificarea îndeplinirii obligaţiilor de către state.
Superterorismul sau terorismul de distrugere în masă are o dimensiune mondială pe care o
foloseşte în difuziunea tehnologiei nucleare, pe baza unei reţele de sprijin intens ramificate,
construite pe fundamente financiare solide, valorificând noile tehnologii de informare şi comunicare
şi vulnerabilităţile societăţilor occidentale.
Filiera de proliferare nucleară cu materiale radioactive în favoarea grupărilor teroriste
rămâne, în primul rând, Pakistanul, acest stat în criză economică gravă, dispus să cedeze arma
nucleară pentru obţinerea de devize şi care găzduieşte încă elemente Al-Qaeda.
Singura cale de a da o lovitură puternică superterorismului mondial este întărirea cooperării
bilaterale şi multilaterale, prin coaliţii ad-hoc de voinţă sau conduse de instituţii internaţionale
(ONU, UE, NATO), cu utilizarea tuturor mijloacelor avute la dispoziţie: diplomaţie, servicii de
informaţii, mecanisme financiare, susţinere juridică etc.
Pentru a învinge în confruntarea cu terorismul, teoreticienii artei războiului actual au în
vedere, într-o măsură apreciabilă, abilitatea autorităţilor militare şi civile, a sectorului privat, a
societăţii civile de a colabora în domeniu, de a muta războiul la inamic, de a folosi mijloace de
contracarare specifice, a multiplica sistemele de control şi măsurile de securitate, a declanşa acţiuni
preventive hotărâtoare.
Se poate aprecia că există, aici, un întins teren de inovaţie, care însumează capacităţi mai
bune, integrate de informaţii secrete, care să ofere în timp util date clare despre ameninţări,
coordonarea activităţilor cu aliaţii, pentru realizarea unei evaluări comune a ameninţărilor cele mai
periculoase şi continuarea transformării forţelor militare, spre a le asigura capacitatea de a acţiona
rapid şi precis, cu rezultate decisive.
Este de subliniat faptul acţiuni bine desfăşurate şi coordonate pot anihila acţiunile agresive
ale inamicului, destabilizându-l şi determinându-l să comită erori printr-o greşită apreciere a
situaţiei întâlnite. La aceasta vor concura cu succes, în confruntările viitoare, după părerea unor
teoreticieni ai războiului şi analişti politico-militari, computerele şi sistemele informaţionale,
diversele realizări tehnologice incluse în sisteme sofisticate, implicarea umană regăsindu-se doar la
nivel strategic sau al deciziei politice.
17
CAPITOLUL IV
Proliferarea tehnologiilor de vârf şi a mijloacelor de transport la ţintă a ADM
18
apreciată la 6 700 km, iar cantitatea este de 800 rachete balistice)7. Conform principiilor sale, de a
nu renunţa la planul de înarmare nucleară, cu toate protestele internaţionale şi sancţiunile impuse de
Consiliul de Securitate al ONU, Coreea de Nord continuă în secret programul, astfel că la începutul
anului 2009 a executat un nou teste cu racheta Taepodong-2.
Proiecte similare funcţionează în Pakistan, Iran şi Siria. Problema este că o asemenea armă
poate atinge Statele Unite şi că ea poate fi vândută unor ţări din Orientul Mijlociu, ca Iranul. Iranul
este acuzate de SUA, statele europene şi Israel că intenţionează să se înarmeze nuclear, după ce în
august 2008 a lansat cu succes o rachetă Safir şi recent, la începutul anului 2009 a plasat pe orbită
un satelit de producţie proprie denumit Omid, cu ajutorul unei rachete Safir-2, ambele putând fi
folosite în scopuri militare.
Accesul din ce în ce mai facil la tehnologiile de vârf în domeniul comunicaţiilor (Internetul)
şi transporturilor sporeşte tendinţa de amplificare a caracterului internaţional al terorismului, făcând
ca spaţiul să nu mai fie un impediment, nici din punct de vedere al posibilităţilor de comunicare,
nici din cel al distanţei. În plus, organizaţiile teroriste colaborează deschis atunci când este necesară
tranzitarea prin ţări ostile lor (de exemplu, palestinienii execută acţiuni teroriste în Paraguay sau
Franţa, teroriştii japonezi acţionează în Kuweit, Israel sau Olanda, teroriştii germani acţionează în
Suedia sau Uganda etc.).
Terorismul continuă să se adapteze la noile condiţii în care riposta internaţională şi-a
demonstrat fermitatea, prin renunţarea la structurile ierarhic-verticale şi înlocuirea lor cu
celule/structuri regionale independente, dar care invocă o ideologie comună (cele 500 de organizaţii
teroriste naţionale sunt reunite în aproximativ 10 reţele internaţionale).
Terorismul face parte din acele ameninţări asimetrice permanente, flexibile, aleatoare,
surprinzătoare, greu de anticipat, de supravegheat, de controlat şi, mai ales, de contracarat, care
menţin o stare permanentă de alertă, de nesiguranţă şi de teamă.
Deşi ideea utilizării agenţilor biologici şi chimici, ca arme folosite în atacuri bioteroriste,
este veche, recentele progrese ale biotehnologiei oferă posibilitatea creării unor arme biologice cu
un potenţial impresionant.
La această dată se apreciază că se vor intensifica şi se vor produce noi atacuri bioteroriste
deoarece se consideră că pot să existe specialişti în grupările teroriste (chimişti, geneticieni, biologi)
care pot pune la punct, în scurt timp, agenţi biologici, dar şi chimici, şi pot elabora scenarii
ingenioase de fabricare, transport şi dispersie a acestora.
Ideea că grupările teroriste nu dispun de tehnologiile sofisticate necesare preparării de agenţi
toxici şi a celor biologici periculoşi nu mai este de actualitate.
Chiar dacă organizaţiile respective nu au fabrici proprii, care să producă în cantitate mare
astfel de produse, nimeni nu poate garanta că aceste organizaţii nu au acces la astfel de
întreprinderi, că nu au laboratoare proprii în care să se facă cercetări şi să se realizeze, în cantităţile
dorite, substanţe extrem de nocive.
Ingineria genetică aplicată agenţilor biologici de luptă le poate altera patogeneza, perioada
de incubare sau chiar sindroamele clinice pe care le determină.
Asistăm, în prezent, la apariţia unei noi generaţii de arme biologice reprezentate de
organismele modificate genetic. Cu organismele modificate genetic se trece din domeniul
laboratoarelor mici sau clandestine în cel al tehnologiilor de vârf.
Printre armele biologice noi care ar putea fi fabricate se numără şi agenţii binari, alcătuiţi
din două elemente care, separate, sunt aproape inofensive, însă combinate pot fi letale. Un exemplu
concludent ar putea fi un agent patogen puţin periculos, însă, care, în combinaţie cu antidotul său,
devine virulent. Ar putea fi răspândit, astfel, un virus care să provoace simptomele gripei, dar care
ar deveni mortal în momentul administrării de aspirină.
Conform unui nou concept strategic, se pot crea „arme nonletale”, utilizând un
microorganism sau o toxină responsabilă de o afecţiune puţin periculoasă, dar care generează
incapacitate, îngreunând astfel orice apărare eficientă a adversarului.
Oricât de virulent ar fi, un agent biologic trebuie să scape de detecţie şi contramăsuri pentru
a fi o armă eficientă. Instrumentele diagnostice moderne utilizează anticorpi monoclonaţi orientaţi
7
România Liberă, Nr.575, din 04.02 2009, www.romanialibera.ro
19
specific contra proteinelor de la suprafaţa microorganismelor. Or, pe viitor, se poate modifica
secvenţa genelor ce codează aceste proteine, cea ce va determina imposibilitatea detecţiei.
Inevitabil, revoluţia în biotehnologie va plasa în mâinile grupurilor mici (competente din
punct de vedere tehnic) o şi mai mare putere distructivă. Această perspectivă pare a fi conturată şi
confirmată nu de programe militare, ci de cercetări şi studii cu caracter nesecret, efectuate în medii
universitare.
Faptul că sute şi sute de instituţii din lume deţin şi lucrează cu agenţi patogeni aflaţi pe lista
Convenţiei asupra armei biologice reprezintă o sursă potenţială pentru procurarea şi folosirea lor în
scopuri criminale de către organizaţiile teroriste.
Securitatea laboratoarelor biologice este foarte importantă, deoarece producţia de anticorpi,
enzime şi alte produse terapeutice, ca insulina şi hormonii de creştere, foloseşte fermenţii, care pot
genera o cantitate apreciabilă de agent de război biologic.
De altfel, aplicarea cu stricteţe şi rigurozitate, de către toate statele semnatare a prevederilor
Tratatului de neproliferare (NPT), Convenţiei armelor chimice (CWC) şi Convenţiei armelor
biologice (BWC) va reduce la maximum riscurile diseminării şi folosirii acestora de către
organizaţiile teroriste.
Politica de susţinere de către Alianţă a reducerii armamentelor, a dezarmării şi neproliferării
va continua să joace un rol semnificativ în realizarea obiectivelor securităţii, care consistă în
prevenirea diseminării şi fabricării ADM şi a vectorilor lor. Este foarte important să se respecte şi
consolideze acordurile internaţionale asupra armamentelor şi dezarmării şi regimurilor multilaterale
de neproliferare şi control al exporturilor. Tratatul de neproliferare este mecanismul principal de
neproliferare şi dezarmare, iar angajamentul respectării integrale a acestuia de către toate statele
care îi sunt parte rămâne esenţial.
În opinia celor mai mulţi specialişti ai războiului, aplicarea tehnologiilor high-tech şi ale
unei noi doctrine în organizarea şi executarea operaţiilor militare, în spaţiul managementului
informaţiilor, al senzorilor de detecţie la distanţă, al automatizării integrale a legăturii senzor –
trăgător, al preciziei loviturilor etc. conferă fenomenului război o fizionomie nouă.
Este deja confirmată opinia că războiul se va plasa la graniţa inferioară a confruntării
armate, dusă de dictatori şi forţe paramilitare, brutal şi limitat, cel mai adesea în spaţiul urban. În
rândul teoreticienilor războiului domneşte convingerea că o nouă cultură tehnică militară va opera
schimbări radicale în dialectica spaţiului, timpului, distanţei, vitezei şi altor parametri ai luptei.
Fizionomia conflictelor armate viitoare – mai degrabă limitate sau regionale – va fi, credem,
influenţată, pe de o parte, de implementarea de către SUA şi aliaţii săi cei mai apropiaţi a unor noi
capacităţi militare, tot mai sofisticate, ale erei tehnologiei şi informaţiei, iar pe de altă parte, de
sporirea, la nivelul altor state mari, a dotărilor erei industriale, într-o realizare hibridă, ce îmbină
focul masat al forţelor, propriu secolului abia încheiat, cu unele sisteme şi concepte noi, mai
avansate, în dorinţa de a face faţă superiorităţii zdrobitoare a celor dintâi.
Fără îndoială că grupările teroriste şi statele care le susţin se vor sprijini cel mai probabil pe
strategii compensatorii, proprii conflictelor asimetrice, uzând de surpriză, pe plan tehnologic, şi
avantaje situaţionale temporare.
Câmpul cibernetizat al viitorului va include, ca o cucerire de mare flexibilitate, robusteţe şi
viabilitate operaţională, elementele conceptului strategic de „război bazat pe reţea”, când informaţia
se va transforma în factor de putere, va mări capacitatea de răspuns şi precizia de angajare a forţei.
Avansul tehnologic va influenţa hotărâtor evoluţia conflictelor armate. Noile generaţii de
arme inteligente, sistemele C4I, sistemele electronice de supraveghere, cercetare şi lovire, tehnicile
şi tehnologiile războiului informaţional şi psihologic vor fi folosite masiv în operaţie şi luptă.
SUA, de exemplu, prevăd investiţii importante pentru transformarea forţelor terestre într-o
viitoare forţă capabilă de a se integra schimbărilor secolului XXI prin realizarea unui sistem de
luptă multifuncţional, multimisiune, reconfigurabil, dar şi a sistemului tactic de comunicaţii
digitale, care va forma baza capabilităţilor forţei viitorului. Pe baza noilor tehnologii, trupele vor fi
restructurate, creându-se o forţă modulară, joint, expediţionară, relevantă şi suplă.
Cel de-al doilea război din Golf a arătat limpede cum caracterul decisiv al războiului de
coaliţie de înaltă intensitate este asigurat de noua tehnologie şi de capabilităţile de război aerian.
20
Capabilităţile strategice nu s-au măsurat în număr de unităţi, arme şi militari, ci în calitatea armelor,
a forţei în ansamblu.
Lecţia Golfului ţine nemijlocit de tehnologie şi revoluţia în domeniul militar (RMA), de
superioritatea tehnologică militară occidentală zdrobitoare: sistemele tehnice ce au asigurat o
vizibilitate continuă, zi şi noapte, avantajele sistemului C3I în scurtarea timpului de reacţie,
managementul bătăliei (BM), mijloacele de lovire (T), de asigurare a luptei (BDA), scurtarea
ciclului de la luarea deciziei la lovirea adversarului, ascendentul tehnic şi tehnologic sub toate
aspectele – tragere, informaţii, diseminarea acestora, arme combinate şi integrate, forţe
multiservice, acţiuni în orice condiţii de timp etc.
Tehnologiile militare ale viitorului vor avea un impact remarcabil în modul de ducere a
conflictelor. Secolul XXI va face din război spaţiul de întâlnire al unor sisteme militare din ce în ce
mai complexe şi performante, care implică tehnologii noi, militari superspecializaţi, acţiuni
complexe, desfăşurate pe coordonate strategice şi tactice diferite de cele actuale.
Conflictele armate, cuplate la tehnologiile secolului actual, vor releva mâine o mare
complexitate a teatrelor de acţiuni, cu întrepătrunderea mediilor civile cu cele militare, extinderea
gherilei (mai ales urbane), folosirea deopotrivă a armelor letale şi neletale, a explozivilor, dar
posibil şi a generaţiei a treia de arme nucleare (cele cu emisie direcţionată şi selectivă de energie),
utilizate ca armă antispaţială de statele deţinătoare de arme nucleare împotriva marilor puteri ce
posedă arme în spaţiul cosmic, ca şi a armelor cu plasmă.
Deşi utilizarea armelor nucleare este puţin probabilă, diseminarea tehnologiei de fabricaţie a
acestora către organizaţiile teroriste şi dictaturi, creează riscuri grave la adresa tuturor statelor. De
aici, preocuparea Statelor Unite de edificare a unei apărări antirachetă a teritoriului naţional (NMD).
Noul sistem, care, pe plan tehnologic, aduce dezvoltări noi în trei domenii (rachete, sateliţi şi
radare) sau pentru capacităţi specifice (comunicaţii, dirijare, infraroşu), duce războiul în spaţiul
extraatmosferic.
Revenind la arma nucleară, pe bună dreptate aceasta dă frisoane omenirii, întrucât peste 20
de state posedă tehnologie nucleară, care este vândută în ascuns unor state sau actori nonstatali, de
genul organizaţiilor teroriste islamice. Iar în condiţiile lansării unui atac cu rachete cu câteva zeci de
capete nucleare, există riscul ca posibilitatea de interceptare actuală a SUA să fie insuficientă.
Tehnologiile înalte, integrate masiv, vor spori invizibilitatea mijloacelor de luptă, capacitatea
de detectare a obiectivelor, efectul şi precizia la ţintă, capacitatea de influenţare a moralului, stării
de spirit şi comportamentului individual şi colectiv al adversarului, prin creşterea posibilităţilor de
acţiune psihologică, de manipulare a informaţiei, culturii, tradiţiilor, mentalităţilor, intereselor etc.
Tehnologia informaţiei, va permite forţelor militare să lupte inteligent, mai rapid şi să
acţioneze mai iute. Pentru majoritatea statelor, procesul de digitizare a comenzii şi controlului ar
putea dura câteva decenii, din cauza dimensiunii efortului financiar şi a dificultăţilor întâlnite în
transferul de tehnologie militară avansată.
Întreaga fizionomie a războiului s-a schimbat, de exemplu, prin crearea armelor cosmice,
care introduc a patra dimensiune în spaţiul conflictelor armate. Toate înnoirile tehnologice din
domeniul militar sunt perfecţionări tehnologice ale ştiinţelor naturii (cibernetica, fizica modernă,
chimia, matematica etc.), specialiştii străini constatând că circa 400 de tehnologii au dublă folosinţă,
în domeniile civil şi militar. În prezent, mai ales în sfera aero-spaţială, capacitatea tehnologică civilă
revoluţionează tehnologia militară.
Criteriul de promovare a schimbărilor în tehnică va cuprinde: eficacitatea, performanţele
militare, operaţionale, manevrabilitatea, dar şi simplitatea, robusteţea şi capacitatea de protecţie şi
de a încorpora noua tehnologie, pentru că aceasta din urmă înseamnă ascendent moral şi tehnic,
standarde înalte, superioritate.
Supravegherea în toate mediile va beneficia de o gamă foarte largă de senzori, care vor urma
un proces continuu de miniaturizare. Toate tipurile de muniţie inteligentă (racheta de croazieră,
muniţia multisenzor, rachetele cu dirijare prin fibră optică, muniţia de tip „hoinar” cu dirijare
semiactivă prin laser sau bomba inteligentă de aruncător etc.) vor spori puterea de lovire, precizia şi
capabilitatea structurilor luptătoare.
21
Accesul restrictiv la domeniul high-tech înclină balanţa victoriei invariabil de partea
posesorului de tehnologie militară de vârf, care aparţine noului mileniu, dar se confruntă,
disproporţionat, cu armele şi armatele vechiului mileniu.
Vizionari, fără să piardă contactul cu realitatea, viitorologii Alvin şi Heidi Toffler cred că
„elanul schimbării se îndreaptă spre întărirea capacităţilor combative de joasă intensitate cu
tehnologii noi şi îmbunătăţite – senzori, comunicaţii pe bază spaţială, arme nonletale şi robotice”8.
Concluzii
După summit-ul de la Bucureşti, în procesul de integrare practică în NATO şi în condiţiile
multiplicării misiunilor la care România participă, întreg sistemul de gândire militară trebuie să fie
prospectiv, să se orienteze spre cunoaştere, să realizeze un proces adaptativ la concepţia strategică a
Alianţei, la schimbările din toate sectoarele vieţii militare.
Atât în domeniul conducerii militare, al creaţiei tehnice şi tehnologice, cât şi în cel acţional,
este necesar ca resursa umană specializată să facă o permanentă investiţie de inteligenţă, acţionând
preponderent creativ, inovativ, astfel încât forţele armate să se ridice la nivelul cerinţelor impuse de
calitatea de generator de securitate.
În spaţiul conflictului armat al viitorului, inteligenţa şi tehnologia militară vor avea un rol
hotărâtor, generând o cunoaştere aproape instantanee a situaţiei militare globale şi punctuale din
teatre, o reală superioritate informaţională, o nouă dinamică, precizie şi eficacitate a forţelor aflate
în ofensivă, asigurând, în timp scurt, înfrângerea şi capitularea inamicului.
Ca tip de confruntare militară a viitorului, Războiul bazat pe Reţea (RBR), produs al high-
tech şi IT, va deveni un proiectant strategic al high-tech şi IT. Aceasta pentru că între cei doi termeni
ai binomului război-tehnologie se realizează o condiţionare reciprocă, ce funcţionează după modelul
sistemelor dinamice complexe: războiul cere tehnologii din ce în ce mai performante, iar acestea
favorizează noi dimensiuni strategice ale RBR.
În sistemul de priorităţi ale RBR pentru Armata României se înscriu implementarea
sistemelor de comandă, control şi informaţii (în special în ceea ce priveşte senzorii de informaţie şi
latura software), utilarea mijloacelor de luptă (sistemelor de arme) cu elemente de reţea şi de
conducere a focului performante, parte integrantă a RMA, în care investiţia de tehnologie militară şi
informaţională este o investiţie pentru viitor.
De aici, necesitatea ca planificarea şi bugetarea cercetării tehnologice militare să aibă în
vedere progresul tehnologic şi noile sisteme de arme, muniţiile de precizie, implementarea
sistemului C4I şi a altor exigenţe tehnologice privind RBR, protecţia împotriva armelor NBC,
echipamente speciale pentru acţiune pe teatre îndepărtate şi în condiţii geoclimatice diferite,
elemente specifice misiunilor viitorului.
Cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică militară şi producţia de sisteme noi, cu un
grad de integrare ridicat, vor trebui să se facă prin participarea, în comun cu firme occidentale de
prestigiu, la programe multinaţionale, în domenii-cheie ale conflictelor viitoare, pentru realizarea
cărora să se apeleze la tehnologii asigurate de către acestea.
Programele de achiziţii să fie orientate spre sisteme de armament bazate pe tehnologii
moderne, ce asigură interoperabilitatea cu forţele NATO, iar standardizarea să răspundă acestor
exigenţe de interoperabilitate.
Noua dimensiune a confruntărilor militare, care presupune implicarea armatelor în războiul
împotriva terorismului şi combaterea altor ameninţări asimetrice, cere noi tehnologii, pentru
moment inexistente, impuse de particularitatea acestor confruntări şi incluse în: mijloace de
descoperire, identificare şi localizare a reţelelor teroriste, nodurilor de reţea, bazelor de antrenament
şi altor elemente; mijloace de supraveghere a reţelelor teroriste; mijloace de acţiune concretă
împotriva teroriştilor, în care se cuprind şi mijloacele de recunoaştere şi de interoperabilitate a
forţelor şi elementelor acţionale.
8
TOFFLER, Alvin şi Heidi, Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI, Bucureşti, Editura
Antet, 1996, p.226.
22
Tehnologiile noi vor asigura dominarea totală a adversarului, pe întreaga gamă a operaţiilor
militare, în primul rând prin dominarea informaţională. În războiul de coaliţie, aceasta va pune
probleme acute de compatibilitate, care vor trebui să fie depăşite, prin eforturi bugetare consistente.
Un lucru este sigur: nici o ţară din NATO sau din afara acesteia nu este şi nu va fi aptă de a-
şi dezvolta şi produce izolat tehnologiile şi sistemele de arme necesare pentru a duce un RBR şi a
ţine pasul cu RMA. Unica soluţie rămâne cooperarea militară şi industrială, tehnică şi tehnologică
euro-atlantică.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. BALZACQ, Thierry, La Revolution dans les Affaires Militaires, “Bienvenue” dans la
guerre high-tech, www.stratisc.org.
2. BOIA, Lucian, România – ţară de frontieră a Europei, Editura HUMANITAS, Bucureşti
2002.
3. CLAUSEWITZ, von Carl, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982.
4. CHERCIU, Ion, Boli contagioase deosebit de periculoase, Ed. Medicală 1975.
5. CLAVAL, Paul, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în
secolul al XX-lea, traducere Elisabeta Maria Popescu, Editura CORINT, Bucuresti,
2001;
6. CUCU, Cornel, Bioterorismul – un altfel de război, Impact Strategic, nr. 2, 2005.
7. MUREŞAN, Mircea, TOMA, Gheorghe, Provocările începutului de mileniu, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003.
8. NESTORESCU, N., Bacteriologie medicală, Ed. Medicală 1981.
9. NENIŢESCU, C.D., Chimie organică, vol. 1, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1974.
10. ONIŞOR, Constantin, general de brigadă dr., Explorări strategice, Editura Polirom, Iaşi,
2002.
11. PĂUN Ludovic, Bioterorismul şi armele biologice, Ed. Amaltea, Bucureşti, 2003.
12. PUTKO, Aleksandr şi Boris, Tăcerea atomică, Editura Nemira, Bucureşti, 1994.
13. FRUNZETI, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale, Ed. Institutul European, Iaşi,
2006.
14. TOFFLER, Alvin şi Heidi, Război şi antirăzboi. Supravieţuirea în zorii secolului XXI,
Bucureşti, Editura Antet, 1996.
15. ZODIAN, V. Mihai, Lumea 2005, enciclopedie politică şi militară, Armele de distrugere
în masă, Editura CTEA, Bucureşti, 2005.
16. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, 1991, cu modificările şi completările ulterioare –
republicată în 2003.
17. PREŞEDINŢIA ROMÂNIEI, Strategia de Securitate Naţională, Bucureşti, 2007.
18. GUVERNUL ROMÂNIEI, Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti,
2004.
19. *** Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Institutul European din
România, ed.2004.
20. *** Manualul NATO, Ed.2004.
21. Pagini internet:
www.acpi.army.mil/library/aepi.publication/du/techreport.html.
www.balkans.unep.ch/-files/du-final-report.pdf
www.iancer.org/depleted/mettoc.htm
www.antenna.nl/wise/uranium/
www.deploymentlink.osd.mil/du-balkans/du-balkans-en.
23
sanatate.vreau.com/toti/droguri.htm
www.bioport.ro/Bioport/Droguri.html
www. Bases de Dados- Defesa.html
www.Binarna amunicja chemiczna.htm
www.Bron chemiczna-fotografie.htm
www.Build your own Atomic Bomb.htm
www.Chemical Warfare Agents Mainpage.htm
www.Chemical Warfare Agents.htm
www.Discovery Online, Shark Week at Bikini Atoll.htm
www.Electromagnetic Bombs Could Throw Civilization Back 200 Year
www.Jane's Catalogue Jane's Nuclear, Biological and Chemical Def
www_nbc-med_org-SiteConte.htm
www.Kevin's Articles W_H_T_ - The Neutron Bomb.htm
www.Mustard Agents.htm
www.Nerve Agents.htm
www.Nuclear Fusion.htm
www.Nuclear Weapons.htm
www.Potential Chemical Weapons.htm
www.Robert Del Tredici At Work in the Fields of the Bomb The Nuclear.htm
www.Psychotomimetic Agents.htm
www.GAO-01-582 Weapons of Mass Destruction.htm
www.Bron chemiczna Amunicja chemiczna.htm
www.Bron chemiczna Gazy nerwów.htm
www.USMC NBC Defense Web Site.htm
www.WMD Special Interest Area.htm
www.TR-387 - dl-Amphetamine Sulfate.htm
Defense Joint Non-Lethal Weapons Program-Home Page http: // iis. macrorsiscom.
usmc. mil. /jnlwd
U.S.Department of Defense Directive no. 3000.3, July 9, 1996 http: // iis. macrorsiscom.
usmc. mil. / jnlwd / Documents
Welsh C. - CAHRA, Nonlethal Weapons - A global Issue, C.A.H.R.A. homepage,
Internet.
Nick Lewer, Non-Lethal Weapons, Forum for Applied Reseach and Public Policy,
summer 1999: http: // forum. ra. utk. edu / summer 99 / nonlethal. .htm
Begich N., Manning J., The Military’s Pandora Box - HAARP: http : // www. xyz. net
/~nonhaarp /pandora.htm.
http://www.terrorisme.net/p/article_142.shtml, Colloque: réseaux de la terreur et
réseaux contre la terreur.
http://www.edicom.ch/news/international/050124144947.mo.shtml, Frank BASS, Randy
HERSCHAFT, Terrorisme: les menaces étaient connues depuis les années 1970.
http://www.iss-eu.org, Stratégie européenne de sécurité, L’institut d’Etudes de l’Union
Européenne, decembre, 20036.
www.presamil.ro, Observatorul Militar nr.29 (22-28 iulie 2004), p. 5.
Observatorul militar, Nr. 14 (9 -15 aprilie 2008), www.presamil.ro
România Liberă, Nr.5751 din 04.02 2009, www.romanialibera.ro
24