Welcome to Scribd. Sign in or start your free trial to enjoy unlimited e-books, audiobooks & documents.Find out more
Download
Standard view
Full view
of .
Look up keyword
Like this
30Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Istoria Vietii Private - (Vol. 06)

Istoria Vietii Private - (Vol. 06)

Ratings: (0)|Views: 1,078|Likes:
Published by MonicaIacob

More info:

Published by: MonicaIacob on Mar 03, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/21/2012

pdf

text

original

 
Coordonatorul volumului: ROGER CHARTIER PHILIPPE ARIES, MAURICE AYMARD,director de studii la Şcoala de înalte studii de ştiinţe sociale, NICOLE CASTAN,profesor la Universitatea din Toulouse-II, YVES CASTAN,profesor la Universitatea din Toulouse-II,ROGER CHARTIER,director de studii la Şcoala de înalte studiids ştiinţe sociale,ALAIN COLLOMP,doctor în medicină,DANIEL FABRE,conferenţiar la Universitatea din Toulouse-III, ARLETTE FARGE,cercetător la Centrul naţional de cercetare ştiinţifică, JEAN-LOUIS FLANDRIN,profesor la Universitatea din Paris-VIII,MADELEINE FOISIL,inginer la Centrul naţional de cercetare ştiinţifică, JACQUES GELIS,conferenţiar la Universitatea din Paris-VIII," "^ VULS> LEBRUN- -««»SRSSTVAaN^VerSit>atea din Haute-Bretagne JEAN MĂRIE GOULEMOT, profesor la Universitatea din Tours, FRANCOIS LEBRUN,i to H Geo^es Dubyistoria vieţii privateDE LA RENAŞTERE LA EPOCA LUMINILOR
Volumul VI
Traducere de CONSTANŢA TANĂSESCUEDITURA MERIDIANE BUCUREŞTI, 1995 Volumul acesta a fost dorit, gândit şi pregătit de Philippe Aries.Moartea 1-a împiedicat să-1 ducă până la capăt. Noi l-am scris într-o fidelă libertate şi în spiritul prieteniei sale.l> -fans, i9352-02-009293.Xasupra p,J°2?'e drepturile _-n« rezervate* E£tu^ «££3!£* îl r^TTT rn«973-33-0277-5 973-33-0142-6 VINDIVIDUALIZAREA COPILULUIde JACQUES GJSLISUn corp „ai său" fi un corp „al cefor.'affi"Timp de secole, şi în pofida eforturilor Bise¬ricii pentru a o aboli, în Europa occidentală a predominat ceea ceputem numi o conştiinţă „naturalistă" a vieţii şi a scurgerii timpului, într-o societate ce rămăsese cu desăvârşireru¬rală până în secolul din urmă,-pământul~mamâ era la originea întregii vieţi: un rezervor in¬epuizabil careasigura reînnoirea speciilor şi, îndeosebi, a speciei umane. în fiecare an, na¬tura juca'aceeaşi piesă; anotimpurile sesuc¬cedau neîncetat, iar lumea era mânată de această mişcare fără de sfârşit. în acest uni¬vers aflat într-onecurmată reînnoire, nimic nu era mai grav decât sterilitatea cuplului, deoarece aceasta întrerupea ciclul şi spulberasolidaritatea spiţei. Fiecare membru al fami¬liei era dependent de ceilalţi; fără aceştia, nu însemna nimic. Adulţiicare atingeau vârsta la care puteau avea copii făceau legătura în¬tre trecut şi viitor, între o lume ce se stinsese şi olume ce avea să vină. A rupe acest fir în¬semna o responsabilitate lipsită de sens. Şi deoarece ea era aceea care purtacopilul, ca-re-i dădea naştere şi-apoi îl hrănea, femeia era investită cu un rol esenţial: era depozitara familiei şi aspeciei. De unde riturile fecundi¬tăţii cărora se supunea" aceasta în „sanctuarele naturii", aproape de pietrelefecundităţii, de izvoarele şi de arborii fecundatori, ca şi cum sămânţa de copil se afla în natură, lângă anu¬mite locuri privilegiate.
1
 
Fiecare individ trasa un arc de viaţă, maimult sau mai puţin lung, în conformitate cudurata existenţei sale; ieşea din pământ prinprocreare, reintra acolo prin moarte. Sub pă¬mânt se afla într-adevăr reşedinţa morţilor,rezerva de suflete ce aşteptau reîncarnarea,acele suflete ale strămoşilor ce-şi „dăduserăsufletul'1 şi care aveau să renască într-o zi înunul din strănepoţi. De altfel, obiceiul de a daprenumele bunicului sau al bunicii nepotuluisau nepoatei, ca pentru a asigura în mod şimai temeinic permanenţa familiei, nu s-a men-1ţinut oare vreme îndelungată1? Dincolo de cre-dinţele şi de comportamentele acestea se ghiceşte structura circulară a unui ciclu vital original şi se întrezăreşteideea unei lumi in¬tegrale, a unei mari familii de oameni vii şi de morţi mereu egală ca număr, pierzând aici ceea cese recuperează dincolo.Această conştiinţă a vieţii şi această ima¬gine a succesiunii generaţiilor ne duce cu gân¬dul la o conştiinţă acorpului foarte diferita de a noastră. Iar această imagine a corpului era ambivalenţă. Fiecare fiinţă avea propriulsău corp, corpul său personal, dar dependenţa faţă de spiţă, solidaritatea de sânge erau de asemenea natura încâtindividul nu-şi putea resimţi corpul ca fiind pe deplin autonom: acest corp era al său, dar era şi puţin „ceilalţi",cei din marea familie a celor vii şi a străbuni¬lor morţi. între destinul colectiv de care era strâns legat şi satisfacţia individuală privind plăce¬rile existenţei aspiraţia„dorinţei de a-şi trăi viaţa" pe care noi o considerăm drept le¬gitimă — exista o contradicţie, iar prioritatea mergeacătre corpul căruia trebuie sa i se asi¬gure cu orice preţ perenitatea, corpul spiţei. Individul nu dispunea de sinedecât în măsura în care această satisfacţie nu venea în contra- dicţie cu interesele familiei. Tntr-un anume sens, omul transmitea viaţa fără să şi-o poată trăi în mod real pe a saproprie. Unica sa da¬torie de viaţă era aceea de a dărui viaţă.In acest imaginar al vieţii şi al corpului, copilul era considerat ca o mlădiţă a trun¬chiului comunitar, o parte amarelui corp co¬lectiv care, datorită îmbinării generaţiilor, bi¬ruia timpul. El aparţinea aşadar atât spiţei, cât şipărinţilor săi. In acest sens, şi cel puţin în aceeaşi măsură, era un copil „public". Strânsa legătură care îl unea pecopil de mamă până când era înţărcat părea totuşi să contrazică această interpretare. In realitate, această relaţieprivilegiată răspundea unei ne¬cesităţi: copilul e incapabil să se îngrijească singur de cerinţele sale elementare,deoarece se naşte „incomplet". Mama, după ce îl hră¬nise cu propriu-i sânge în perioada sarcinii, îl hrănea culaptele ei, care era considerat drept un sânge albit2. înţărcat la douăzeci, douăzeci şi patru sau treizeci de luni,copilul intra încetul cu încetul în perioada primei co¬pilării pe parcursul căreia rolul public al edu¬caţiei sale tindeasă crească, chiar dacă îndru¬mările date de mama şi de tatăl său rămâneau multă vreme precumpănitoare.Deoarece, încă de la naşterea lui, domeniul „public" şi cel „privat" se întrepătrundeau în mod intim, sta¬tutul săuţinând de fapt şi de unul şi de celă¬lalt. Copilul venea pe lume într-un loc privat, într-o încăpere în care trăiaupărinţii săi, dar în mijlocul unei asistenţe alcătuită din rude şi vecini, astfel că naşterea sa devenea un act public.Primii săi paşi aveau loc în mod sim¬bolic acolo unde i se odihneau străbunii, în ci¬mitir, sau chiar în biserică, înmomentul cul¬minant al liturghiei. Avea loc aşadar încă un ritual public care marca începutul unei rela¬tiveautonomii a copilului. Aceşti primi paşi făcuţi de unul singur linişteau părinţii şi con¬firmau în ochii tuturoraperenitatea spiţei3. Botezul, taină ce şterge păcatul originar şi, în acelaşi timp, rit de intrare în societate a co¬pilului, era şi un prilej de ase încredinţa, prin procedee magice, de calitatea simţurilor copi¬lului. După ceremonie, şi în absenţa preotu¬lui,„rostogolirea" corpului copilului pe altar era destinată fortificării corpului, evitării, mai târziu, a rahitismului şi aşchiopătatului. Pen¬tru ca acesta să nu fie „bâlos", adică bâlbâit sau mut, naşul şi naşa trebuiau să se îmbră¬ţişezesub clopot, la ieşirea din biserică. Se în¬tâmpla chiar ca „tineretul" să aibă un rol important în ritual. La Massiac, înAuvergne, la începutul secolului trecut, micii ştrengari care urmaseră cortegiul produceau un vacarm îngrozitor, cuplesnitori şi ciocane, de îndată ce copilul primise taina botezului: era asigura¬rea oferită băieţelului că mai târziu vaavea şi voce şi urechi excelente, iar fetiţei că va vorbi şi va cânta minunat4.Prima copilărie era epoca acumulării de cunoştinţe. Cunoaşterea spaţiului locuinţei, a satului, a ogorului.Cunoaştere a jocului, a relaţiei cu ceilalţi copii: copii de aceeaşi vârstă sau mai mari, care ştiu mai multe şi îndrăz¬nesc mai mult. Cunoaşterea tehnicilor trupu¬lui, cunoaştere a regulilor privind apartenenţa la comunitatea
2
 
satului, cunoaştere a probleme¬lor vieţii. Tatăl şi mama ocupau un loc im¬portant în această primă epocă destinatăedu¬caţiei. Dacă, începând de la şapte-opt ani, bă¬ieţii îşi urmau tatăl pe câmp, înainte de a fi „plasaţi" la vreunvecin sau la vreo rubede¬nie, fetele, însă, rămâneau în general cu mama lor, alături de care deprindeau viitorul lorrol de femeie. învăţăturile primite în copilărie şi în adolescenţă trebuiau aşadar să fortifice trupul şi, în acelaşi timp,să rafineze simţu¬rile, sâ-i insufle individului forţa de a birui încercările destinului şi, mai cu seamă, să-i dăruiascăputerea de a transmite, la rându-i, viaţă, în scopul de a asigura permanenţa fa¬miliei. Exista, atunci, o formă deeducaţie în comun, un mănunchi de influenţe care făceau din fiecare fiinţă un produs al colectivităţii şi care îl pregătea pefiecare individ pentru rolul pe care aceasta îl aştepta din partea lui. Puţină intimitate într-un asemenea context;dar, zi de zi, resimţea din ce în ce mai puter¬nic sentimentul de a aparţine unei mari fa¬milii de care era legat labine şi la rău.„Nu vreau să moară!"La începutul anului 1580, pe când se afla încă la doică, unul din fiii controlorului financiar şi primar al oraşuluiLoudun, Scevole de Sainte-Marthe, a căzut grav bolnav. Cei mai iscusiţi medici au fost chemaţi lacăpătâiul lui, „dar îngrijirile lor au fost inutile; şi şi-au pierdut nădejdea că va mai putea fi vindecat". în acest sfârşitde secol al XVI-lea, Scevole era unul din oamenii aceia care nu mai voiau să se resemneze în faţa dispariţieipremature a unui copil bolnav. „Şi cum era un tată foarte bun şi un om foarte învăţat", a primit provo¬carea, s-asubstituit medicilor acelora neprice¬puţi şi gata să dea bir cu fugiţii şi „s-a hotă¬rât să-1 vindece el însuşi. Pentrucare, a cer¬cetat cu o mare aplicaţie tot ceea ce putea fi mai neobişnuit şi mai ingenios cu privire la natura şi laconstituţia fizică a copiilor. A pă¬truns chiar prin bunătatea şi vioiciunea spi¬ritului său până în tainele celemai ascunse ale naturii şi ale fizicii, şi s-a slujit de acestea într-un mod atât de fericit încât şi-a smuls copilul dinbraţele morţii". Fără îndoială, ca¬zul lui Scevole este exemplar. Şi dacă este cu¬noscut, aceasta s-a datorat faptuluică, rugat' să „păstreze pentru posteritate curioasele sale cercetări", fericitul tată le-a încredinţat unui poem în limbalatină, Paedotrophia, în care atrăgea atenţia asupra modului de a hrăni co¬pii mici5.  încă de la sfârşitul secolului al XlV-lea, indicii ale unei relaţii noi privind copilul apar în mediile înstărite din oraşe.Care sunt mai puţin nişte noi semne de afecţiune cât voinţa din ce în ce mai vădită de a ocroti viaţa copi¬lului.Două secole mai târziu, exemplul lui Scevole de Sainte-Marthe este întru totul semnificativ pentru atitudinea noilorelite so¬ciale ale Renaşterii. Această dorinţă de a salva viaţa copilului creşte în cursul secolului al XVII-lea, iarDoamna de Sevigne atestă 'acest refuz a ceea ce poate fi mai rău, în vremea în care nepoata sa e bolnavă: „Nu vreausă moară!" strigă ea. Să smulgi un co¬pil bolii şi morţii premature, să alungi nenoro¬cirea încercând să-1 vindeci;acesta este de acum înainte ţelul părinţilor cuprinşi de spaimă. Să ne înţelegem însă: nici înainte vreme părinţii nuacceptau dispariţia unei fi¬inţe iubite; dar conştiinţa vieţii, a ciclului vi¬tal, era diferită, şi pe atunci părinţii nuaveau altă resursă în afară de aceea de a da naştere unui alt copil. Deoarece viaţa era mai dură şi deoarece trebuie săperpetuezi spiţa... Ne-acceptarea bolii copilului constituie doar un aspect — esenţial fără îndoială — al nouluiimaginar al vieţii şi al timpului. A-ţi prelungi propria viaţă, a-ţi scurta suferinţele graţie în¬grijirilor acordate decătre acest specialist într-ale corpului, care este medicul, nu consti¬tuie nici aceasta o cerinţă de ultimă oră; darvoinţa de a te îngriji şi de a te vindeca se ma¬nifestă cu asemenea înverşunare, începând din secolul al XVI-lea, încât aceasta denotă în mod neîndoielnic că omul se uită acum cu alţi ochi la propria-i persoană. Or, la sfârşitulse¬colului al XVII-lea, corpul medical, prost pre¬gătit pentru rolul respectiv, se vădeşte cu to¬tul incapabil de arăspunde solicitărilor de îngrijire medicală ce veneau de pretutindeni. Moliere devine ecoul unei atare situaţii. Ca şialţii de altfel, predum John Locke, a cărui lu¬crare, Despre educaţia copiilor, publicată la10 Londra în 1693 şi tradusă în limba franceză de Pierre Coste încă din 1696, devine unul din clasicii pedagogieieuropene din secolul al XVIII-lea. încă de la început, autorul atrage atenţia părinţilor asupra virtuţilor profi¬laxieica fiind mijlocul cel mai sigur pentru a ocroti sănătatea copiilor: „Vorbind aici despre sănătate, precizează JohnLocke, nu am inten¬ţia de a vă vorbi despre felul în care medicul trebuie să trateze un copil bolnav sau cu osănătate şubredă, ci numai de a recomanda părinţilor ceea ce trebuie să facă, fără ajuto¬rul medicinii, pentru a păzişi a întări sănăta¬tea copiilor lor sau, cel puţin, pentru a le forma o constituţie fizică pe care să n-o poată doborî maladiile6".Un corp „al său", un copil „al său"Nu e uşor să împaci exigenţele stirpei, nece¬sitatea mereu şi viu resimţită a perpetuării sale şi dorinţa crescândă aindividului de a-şi trăi viaţa din plin, de a dispune de ea în mod liber. Acest individ care a asigurat supravie¬ţuireaspiţei, făcând legătura între trecut şi viitor, nu a putut, până atunci, să se preocupe de propria-i persoană, sau a
3

Activity (30)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 hundred reads
1 thousand reads
Catalin George liked this
Catalin George liked this
Denis Xz liked this
cori_ruth liked this
chatteblanche liked this
veniceanna liked this

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->