Coordonatorul volumului: MICHELLE PERROT

ALAIN CORBIN,
profesor la Universitatea din Tours,
ROGER-HENRI GUERRAND,
profesor la Şcoala de arhitectura din Paris-Belleville,
CATHERINE HALL,
profesor la Universitatea North East London Polytechnic,
Londra,
LYNN HUNT,
profesor la Universitatea din California, Berkeley,
ANNE MARTIN-FUGIER,
istoric,
MICHELLE PERROT,
profesor la Universitatea din Paris - VII

Acest volum a fost editat cu sprijinul Ministerului francez al Afacerilor Externe, Direcţia cărţii şi ambasada Franţei
în România

Philippe Arfes şi Georges Duby

coordonatori
istoria vieţii private
DE LA REVOLUŢIA FRANCEZĂ LA PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
Volumul VII
Traducere de NARCIS ZÂRNESCU

EDITURA MERIDIANE BUCUREŞTI, 1997

CARTE FINANŢATĂ DE GUVERNUL ROMÂNIEI PRIN MINISTERUL CULTURII

pe copertă: Lorenzo Valles, Atelierul artistului (fragment)
Histoite de la vie privite De la Revoluţiona la GrandeGuene
Toate drepturile
asupra prezentei ediţii în limba română sunt rezervate Editurii Meridiane
ISBN 973-33-0349-6 ISBN 973-33-0142-6

INTRODUCERE
de MICHELLE PERROT
în pragul vieţii private istoricul - precum un burghez vic¬torian - a ezitat îndelung, din pudoare, incompetenţă şi
respect faţă de sistemul de valori care făcea din omul public şi actorul singurei istorii care merită să fie povestită:
marea istorie a statelor, a economiilor şi societăţilor.
Pentru ca istoricul să pătrundă în intimitate, a fost nevoie ca ordinea lucrurilor să fie răsturnată, iar viaţa particulară
să nu mai fie o zonă blestemată, interzisă, obscură: locul plăcerilor şi al robiei noastre, al con¬flictelor şi viselor
noastre; centrul, poate provizoriu, al vieţii noastre, necunoscut, vizitat şi legitimat, în cele din urmă. Viaţa
particulară: o experienţă a timpului nostru.
Nu puţini factori — mari evenimente, mari cărţi - au contribut la asumarea ei actuală. Mai întâi, presiunea
politicului. Despotismul statelor totalitare, intervenţio-nismul excesiv al democraţiilor dus până la gestiunea
riscurilor - „raţionalitatea abominabilului şi raţiona¬litatea obişnuitului" (Michel Foucault) - l-au obligat pe istoric
să mediteze asupra mecanismelor puterii şi să caute în contraponderea grupurilor mici, ba chiar a indi¬vizilor,
rezistenţe eficace, sfidări, necesare controlului social. Muncitorul de astăzi îşi consideră locuinţa - din ce în ce mai
potrivită nevoilor sale - un mijloc de a scăpa de sub supravegherea maistrului şi de disciplina uzinei. Pe de altă
parte, extensia patrimoniilor - în societăţile occidentale - nu este numai consecinţa unui soi de îmburghezire, ci mai
ales o formă de luptă împotriva frigului morţii.
După masificarea crescândă a ideologiilor, a dis-

1
cursurilor şi practicilor care au marcat începutul secolu¬lui XX în toate domeniile economiei, politicii şi moralei, a
urmat, dimpotrivă, exaltarea particularismelor şi a diferenţierilor. împărţirea tradiţională pe clase îşi pierde
eficienţa şi semnificaţia în faţa'noilor categorii de vârstă şi sex, variante etnice sau regionale care cadrilează
societăţile. Mişcarea feministă insistă pe diferenţele din¬tre sexe, care ar constitui adevăratul motor al istoriei.
Tineretul se consideră ca un grup aparte şi adoptă singu¬laritatea vestimentară şi muzicală. Eu'l, psihanalizat,
autobiografiat („povestirea ruptă din viaţă" este calea regală a istoriei zise „orală") îşi afirmă forţa şi elocvenţa.
Procesele de sectorizare, de disociere, de diseminare par că se înteţesc peste tot.
Aceste fenomene complexe provoacă interogaţii care gravitează în jurul raporturilor dintre public şi privat, colectiv
şi individual, masculin şi feminin, spectacular şi intim. Ele suscită interpretări diferite şi o literatură abun¬dentă,
din care istoria nu va reţine decât numai câteva titluri majore. în vreme ce unii autori, cum ar fi Albert Hirschman,
pun în evidenţă cicluri oscilând între faze în care prevalente sunt interesele publice şi faze dominate de urmărirea
obiectivelor private, articulate pe „decepţii" succesive, alţi autori văd în privatizarea moravurilor şi în
individualizare tendinţe de lungă durată şi cu un impaet fundamental.
După Norbert Elias, privatizarea este consubstanţială civilizaţiei. Cercetând tratatele de bună purtare, codul
manierelor elegante de la Erasmus încoace, el arată cum această rafinare a sensibilităţilor, denumită cu un singur
cuvânt „pudoare", a făcut ca anumite acte - cum ar fi suflatul nasului, defecaţia, copulaţia -, acte care altădată se
desfăşurau în public fără nici un fel de complexe, să se retragă cu discreţie către o zonă mai umbrită a
comporta¬mentului. Felul de a mânca, de a te spăla, de a face dragoste - şi, prin urmare, de a locui - se modifică o
dată cu schimbarea conştiinţei de sine care trece prin intimi¬tatea corpului.
Louis Dumont discerne în dezvoltarea individualis¬mului acea caracteristică specială care face distincţia între
Occident şi holismul lumii orientale (India, de pildă), unde interesele personale sunt subordonate sco¬purilor
imperioase ale societăţilor. Renaşterea marchează începutul acestei mişcări de fond, a cărei cartă este într-o oarecare
măsură Declaraţia drepturilor omului si

cetăţeanului. Dar mai trebuie timp până când individul juridic abstract să devină o realitate. Aceasta este istoria
noastră, istoria veacului al XlX-lea.
Jiirgen Habermas şi Richard Sennett se situează în „timpul scurt" al modernităţii, ba chiar al Iluminismului,
încercând să surprindă echilibrul dintre sferele publică şi privată, realizat - după părerea lor - la apogeul
liberalis¬mului burghez, şi aflat astăzi într-o continuă degradare. Dar cei doi autori interpretează diferit fenomenul.
în vreme ce pentru Habermas, încălcarea crescândă a statelor, cu jocul ei de excluziuni şi dezechilibre, ar con¬stitui
un factor major pentru decadenţa sociabilităţilor, deplorată şi de Philippe Aries; pentru Sennett, recluzi¬unea în
familia nucleară, omniprezentă sau omnivoră, dominată în plus de către puterea feminină, ar reprezenta adevărata
cauză a decadenţei. Acelaşi autor susţine că intimitatea a devenit tiranică, a pus stăpânire pe omul public, răspândit
prin mai toate oraşele burgheze ale veacurilor al XVIII-lea şi al XlX-lea, fenomen surprins de altfel atât de complex
de teatrul epocii.
Secolul al XlX-lea schiţează astfel - s-ar putea spune - vârsta de aur a vieţii private, în care cuvintele şi lucrurile se
clarifică, iar noţiunile se rafinează. între socie¬tatea civilă, viaţa particulară, intim şi individual se dese¬nează
cercuri ideal concentrice, dar care în realitate sunt încâlcite.
Cartea de faţă încearcă să descifreze tocmai istoria construirii acestui model. Ea se deschide cu bubuiturile şi zarva
Revoluţiei franceze, al cărei vis de transparenţă rousseauist este zdrobit de stavila diferenţelor -experienţă majoră şi
contradictorie, pe care se clădeşte secolul - şi se încheie cu începutul secolului XX, dimineaţă a unei noi modernităţi
pe care războiul o între¬rupe în mod tragic, precipitând, blocând, deviind o evoluţie care, de fapt, nu a fost
niciodată frânată cu totul.
Pentru scrierea acestei istorii, cercetătorul dispune de surse supraabundente şi lacunare, locvace şi mute, zăvorând
secretele vieţii private. Deoarece este cu ade¬vărat în miezul gândirii politice şi economice, al pre¬ocupărilor
sociale, morale, medicale ale timpului, con¬ceptul de „privat" sau „privatitatea" ca dimensiune generează
nenumărate discursuri teoretice, normative sau descriptive al căror epicentru este familia. Din păcate, arhivele
publice nu sunt interesate de viaţa particulară. Iar statul intervine încă prea puţin în existenţa familiei,

învestită cu gestiunea unei societăţi civile cvasi neverte¬brate. Doar conflictele, motoare ale unei violenţe
pertur¬batoare, reprezintă un teren de intervenţie. De unde şi interesul pentru arhivele poliţiei şi ale tribunalelor.

2
Dar, pe parcursul veacului al XVIII-Jeâ, poliţistul şi-a pierdut treptat funcţia de protector şi confident. Numărul
vic¬timelor care i se adresează se diminuează în aceeaşi măsură cu numărul intervenţiilor sale. Oamenii aflaţi în
nevoie se adresează mai degrabă justiţiei decât poliţiei; forţa legii se substituie răzbunării individuale. Este o
tendinţă specifică marilor şi micilor comunităţi. Din nefericire, arhivele judiciare^ depuse până de curând la grefele
tribunalelor, au fost iremediabil distruse. Numai arhivele criminalistice aflate în seria U a arhivelor
depar¬tamentale mai pot fi consultate în anumite limite de timp impuse de lege tuturor arhivelor „personale".
Dosarele de instrucţie deschid în zidurile intimităţii breşe pe care istoricii au ştiut să le exploateze.
Sursele cele mai directe şi mai bogate - arhivele pri¬vate - sunt totuşi socialmente disimetrice şi aleator acce¬sibile.
Conservarea lor este la fel de întâmplătoare ca şi consultarea lor. Ar fi nevoie de un adăpost stabil, de pietate filială
preocupată de păstrarea amintirilor, de notorietatea care transformă nişte hârtii oarecare în relicve sau măcar de
curiozitatea descendenţilor îndrăgostiţi de istorie sau genealogie. Conjunctura actu¬ală tinde către revalorificarea
acestor epave. Corespon¬denţele de familie şi literatura „personală" (jurnale intime, autobiografii, memorii),
mărturii de neînlocuit, nu pot constitui cu toate acestea documente „reale", „adevărate" ale vieţii particulare. Ele se
supun uzanţelor, ca şi regulilor de punere în scenă a eului de către eu, reg¬uli care regizează natura unei astfel de
comunicări şi statutul ficţiunii lor. Nimic mai puţin spontan decât o scrisoare; nimic mai puţin transparent decât o
autobi¬ografie, concepută atât pentru a ascunde sub şapte peceţi, cât şi pentru a dezvălui. Dar aceste subtile jocuri
„de-â v-aţi' ascunselea" („cacher/montref') ne conduc măcar până în pragul fortăreţei.
Mai rămân romanele secolului al XlX-lea, consacrate intrigilor de familie şi dramelor intime, ficţiuni mai
„ade¬vărate" decât secreţiile vieţii trăite („le vecu"), pe care nu le vom folosi totuşi decât cu precauţie şi la anumite
niveluri - cel al stilurilor de viaţă, de exemplu -, conştienţi fiind de importanţa medierii estetice şi a

specificităţii travaliului textual. Cu toate acestea, eroii acelor romane ne bântuie, iar muzica lor ne pătrunde.
Oricum, cercetarea vieţii particulare pune probleme dificile, care nu ţin numai de numărul mic de studii exis¬tente
până acum şi care obligă cercetătorul să conceapă sinteze fără analize prealabile şi să „bricoleze" secvenţe pe baza
unor fişări fragmentare. în ciuda acestor greutăţi, ne asumăm chiar riscul ca în scurt timp să fim depăşiţi, contestaţi
şi contrazişi de către lucrările ulte¬rioare pe care probabil noi înşine le-am declanşat - un asemenea rezultat al
muncii noastre nefiind câtuşi de puţin de lepădat.
Dar nu este numai atât. Mai întâi, desigur, disparitatea surselor, care te obligă să privilegiezi categoriile urbane;
viaţa particulară rurală, împietrită în folclor, îţi scapă cel mai adesea. în oraş, burghezia polarizează privirile. în
ciuda eforturilor remarcabile ale documentariştilor de la Editura Seuil — pentru care trebuie să le mulţumim -,
iconografia accentuează încă şi mai mult această impre¬sie, într-atât burghezii acaparează scena, înghesuindu-se în
prim plan. Totuşi, grija noastră permanentă nu a fost numai să interferăm „privatul" şi „socialul" - ci mai ales să
surprindem soluţiile originale constituite, dincolo de orice imitaţie/distincţie, de diversele tipuri de viaţă
par¬ticulară, combinaţie subtilă de elemente variate îmbinate în scopuri specifice.
O altă dificultate: imposibilitatea de a cuprinde Occidentul în totalitatea sa, rupând astfel unitatea de concepţie cu
volumele precedente. Dar această ruptură are un anume sens. Abundenţa materialelor, rafinamentul problemelor,
deficitul lucrărilor şi, înainte de toate, con¬struirea spaţiilor naţionale făceau inevitabilă capcana prejudecăţilor. Am
evocat numai cazul Angliei, deoarece l-am considerat ca fiind cel mai elaborat, cel mai bine cunoscut şi cel mai
influent asupra societăţii franceze, care este efectiv centrul acestei cărţi.
Istoria vieţii private necesită o abordare specială. Metodele clasice ale istoriei economice şi sociale sunt insuficiente
în acest caz. Indispensabilă, demografia istorică nu ne furnizează decât o armatură grosolană. Antropologia istorică,
istoria zisă a „mentalităţilor", pre¬ocupată să articuleze în timp teoriile şi practicile, sunt mult mai stimulatoare.
Sugestiile propuse de interacţionism (E. Goffman şi „punerea în scenă a coti¬dianului"), de analiza detaliată a
micro-istoriei au fost la

fel de eficace ca şi cele venite din zona sociologiei cul¬turale. Datorăm mult - e adevărat - tuturor acestor domenii
ale ştiinţelor umane; dar, mai mult, poate, reflecţiei feministe desfăşurate în ultimii ani asupra vieţii publice si
private, asupra constituirii sferelor, asupra raporturilor dintre sexe în familie şi societate.
Mai rămâne totuşi dificultatea de a trece dincolo de aspectul exterior şi public al vieţii particulare; imposibi¬litatea
de a ajunge de cealaltă parte a oglinzii. în acest domeniu, dicibilul generează indicibilul, lumina secretă umbra.
Nespusul, necunoscutul, incognoscibilul - ca şi conştiinţa noastră tragică a acestei realităţi - cresc pe măsură ce
cunoaşterea sapă sub paşii noştri mistere insondabile. Fără îndoială că ar fi nevoie de alte metode de lectură,
inspirate de semiotică sau psihanaliză. Dar de îndată ce încerci să depăşeşti istoria socială a vieţii par¬ticulare, a

3
„privatităţii", şi să scrii, dincolo de grupuri şi familii, o istorie a indivizilor, a reprezentărilor şi emoţiilor lor, te
izbeşti de ireductibila opacitate a obiec¬tului. In ciuda acestui risc, ne-am propus să reconstituim istoria
modalităţilor de „a face" şi „a trăi", de „a simţi" şi „a iubi", a elanului care însufleţeşte inima şi trupul, a fantasmei şi
a visului; aceasta putând fi totodată o istorie balzaciană a intrigilor de familie, o istorie nervaliană a dorinţei, o
istorie proustiană şi muzicală a intimităţilor.
Iată, aşadar, piesa noastră de teatru, operă a şase autori plecaţi fii căutarea a mii de personaje. Povestea se petrece în
Franţa secolului al XlX-lea. La ridicarea cortinei, pe scenă evoluează un duo bizar: Revoluţia franceză şi acel
intraductibil home englez. Intră actorii: familia şi ceilalţi. Scena: case şi grădini. în fine, culisele secrete şi intime ale
individului solitar.
în planul îndepărtat, abia întrezărindu-se încă, statuia Comandorului: umbra statului. Căci, dincolo de orice
anecdotă, istoria vieţii private este şi istoria politică a cotidianului.
Carnavalul poate începe!

Michelle Perrot Lynn Hunt Catherine Hali

1
RIDICAREA CORTINEI

ODINIOARĂ Şl PE ALTE MELEAGURI

de MICHELLE PERROT
Odinioară: Revoluţia franceză şi viaţa privată
Veacul al XVIII-lea rafinase distincţia dintre „public" şi „privat". „Publicul" se deprivatizase oarecum propunân-du-
se ca lucru al statului. „Privatul", odinioară nesemni¬ficativ şi negativ, fusese revalorizat până la a deveni sinonim
cu fericirea. El dobândise un sens deja familial şi spaţial, care totuşi era departe de a epuiza diversitatea formelor
sale de sociabilitate.
Revoluţia franceză operează, în această evoluţie, o ruptură dramatică şi contradictorie, ale cărei efecte pe termen
scurt şi lung se cer de altfel analizate. Pe termen scurt, la prima vedere, bănuim că la umbra „intereselor private"
sau particulare se pot ţese comploturi şi trădări. Viaţa publică postulează transparenţa; ea înţelege să transforme
moravurile şi inimile, să creeze - într-un spaţiu şi un timp remodelate — un om nou ca înfăţişare, limbaj şi
sentimente, printr-o pedagogie a semnului şi a gestului care merge de la exterior către interior.
Pe termen lung, Revoluţia accentuează definiţia sfe¬relor publică şi privată, pune în valoare familia, diferenţiază
rolurile sexuale opunând oamenilor politici femeile casnice. Deşi profund patriarhală, ea limitează totuşi sub multe
aspecte puterile tatălui şi recunoaşte dreptul la divorţ. Totodată, proclamă drepturile individu¬lui, în speţă acel
drept la siguranţă sub care abia se con¬turează un habeas corpus, încă şi astăzi insuficient garan¬tat în Franţa.
Revoluţia îi dă totuşi o primă bază: inviola¬bilitatea domiciului - drept a cărui ignorare este aspru pedepsită încă
din 1791, prin articolul 184 din Codul penal.
Ar fi nevoie de un volum impunător pentru a
12

cuprinde tumultuoasa istorie privată a Revoluţiei în toate dimensiunile dreptului şi moravurilor, ale discursurilor şi
practicilor cotidiene. Specialist în această epocă, Lynn Hunt evocă aici coordonatele fundamentale ale unei
experienţe care incendiază orizontul secolului.
Cum a fost posibil ca, sub influenţa conjugată a evangheliştilor, utilitarienilor şi a unei evoluţii economi¬ce care
îndepărtează progresiv domiciliul de locul de muncă, să se opereze - în Anglia începutului de secol XIX - separarea
„publicului" de „privat", acesta devenind de acum înainte consubstanţial familiei, în simultan cu diferenţierea mai
strictă a rolurilor sexuale: iată ce dezvăluie Catherine Hali folosind câteva figuri caracteristice. De la Carolina,
regina jignită, al cărei pro¬ces din 1820 captivează opinia generală, şi care va cere prin instanţă ca regele să respecte
de-acum înainte o con¬duită exemplară, până la bijutierul din Birmingham care face din amenajarea propriului
conac („cottage") scopul şi sensul existenţei sale, se deapănă întreaga istorie a noului ideal domestic.
Pe alte meleaguri: influenţe străine şi modelul englez
In elaborarea acestui ideal, rolul clasei de mijloc - care şi-a găsit aici adevărata identitate - este esenţial. Din acest
focar, idealul iradiază către clasele muncitoare, pe care clasa de mijloc înţelege să le moralizeze ridicând în slăvi
virtuţile bunei gospodine. Clasa muncitoare îl va adopta, desigur, dar în felul ei şi în vederea atingerii pro¬priilor

4
scopuri. în vreme ce aşa-numita gentry se con¬verteşte la practica unei sociabilităţi mai intime, transfor-mându-şi
castelele în interioare.
Sub aripa acelora care în curând vor fi supranumite „îngerii căminului", între nursery şi grădină, înfloreşte plăcerea
molcomă a inefabilului home. Iată-ne la izvoarele acelei privacy victoriene, tema unei literaturi deosebit de bogate,
care a fascinat întreaga Europă.
Care a fost influenţa exercitată de acest model asupra societăţii franceze, aflată în căutarea unui nou echilibru
pentru activităţile şi fericirea sa? Prin sute de canale diverse, materiale sau personale - călători, dandy, exilaţi,
comercianţi, bone sau Miss de familie bună - acest nou echilibru se infiltra în sânul claselor dominante, a căror
anglomanie era una din formele de distincţie. Practicile
13

de igienă (săpun, w.c, cadă de baie - tub...), modelele vestimentare, manierismul exprimării (home, baby,
con¬fort...), modurile de joc, felurile de simţire sau de iubire oferă nenumărate exemple, şi acestea se pot urmări
până în rândul claselor populare.' Sindicalismul anului 1900 aspiră la spaţiile verzi şi la oraşele-grădini, la sportul şi
„loisir"-ul britanic. Afişele CGT-ului care susţineau pro¬gramul de muncă de opt ore şi „săptămâna engleză"
seamănă mult cu scenele din Cruikshank. Şi aceasta, în ciuda unei anglofobii recurente care renaşte cu fiecare
conflict economic sau politic.
Prioritatea acordată Angliei este fără îndoială justifi¬cată, mai ales în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Cu
timpul, Germania, atât de puternică din punct de vedere cultural, şi - la începutul secolului XX - Statele Unite ale
Americii vor exercita o atracţie crescândă şi uneori concurentă.
Toate acestea ne obligă să ne punem într-un mod mai amplu şi mai nuanţat întrebarea cu privire la importanţa
influenţelor străine asupra vieţii private franceze, lăsând deoparte zonele disputate (Alsacia, Nisa şi Slovacia) sau
frontaliere. Italia călătoriilor de iniţiere adolescentină sau erotică mai poate fi considerată drept patroana
sensibilităţilor estetice şi a emoţiilor, aşa cum era pentru Rousseau sau Stendhal, adevăraţi martori ai timpului lor în
această privinţă, aşa cum a rămas pentru o Genevieve Breton, de pildă? Care dintre Europe, cea de nord, de est sau
de sud are o influenţă mai mare asupra Franţei din veacul al XlX-lea, şi în ce moment? Chestiune insolu¬bilă, poate
chiar lipsită de sens. Nu se pot asimila influenţele culturale şi practicile vieţii particulare. Iar elemente izolate, mai
mult sau mai puţin naturalizate, nu pot constitui un stil de viaţă. Dar este la fel de greu să nu le iei în consideraţie.
Din perspectiva deschiderii către celălalt, Franţa este profund contradictorie. Situaţia sa demografică - scăde¬rea
precoce a procentului de natalitate, menţinerea unui procent de mortalitate crescut şi, prin urmare, o foarte slabă
creştere naturală - unică fii Europa, face din ea o ţară de imigraţie. în a doua jumătate a secolului al XK-iea, belgieni,
italieni, evrei din Europa Centrală alungaţi de pogromuri (aproximativ 100 000 vin în Franţa între 1880 şi 1925, din
care 80% se concentrează la Paris) sosesc în număr destul de mare. Dacă în 1851 sunt numai 380 000, în 1901
depăşesc un milion, adică 2,9% din populaţia

14

totală şi 6,3% din populaţia pariziană. Aceşti imigranţi sunt prin definiţie oameni săraci şi prea puţin atrăgători.
Asta se poate observa cu uşurinţă după felul neîncrezător cu care evreii de viţă veche asimilaţi îi primesc pe noii
veniţi din ghetourile din Europa Centrală; ca şi după xenofobia ale cărei victime sunt italienii, mai ales în perioadele
de criză, în mediile populare. Condiţiile lor de supravieţuire presupun menţinerea structurilor familiale şi a
modului de viaţă tradiţional. Totuşi, legislaţia (legea din 1889 asupra naturalizărilor din oficiu, de exemplu) era mai
curând favorabilă asimilării lor. Ce impact au avut aceste migraţii asupra practicilor şi concepţiilor privind viaţa
privată?
Pe de altă parte, cât de sigură de sine pare această Franţă iacobină, în care şcoala - element unificator -construieşte
un model coerent şi oarecum rigid de cetăţenie şi civilitate, redresând corpurile, eliminând bru¬tal dialectele,
corectând accentele, impunând tuturor, migranţi din interior sau din afară, tiparul său integrator, cu o eficacitate
absolută. O carte recentă, La France sen¬s/b/e - Franţa sensibilă (1985) de Pierre Sansot, atestă ulterior această
efasare a structurilor „privatităţii" dinain¬tea structurilor publice.
într-un alt domeniu, opacitatea la gândirea lui Freud - marele vienez -, refuzul de a percepe sexualitatea ca o
dimensiune majoră a persoanei nu reprezintă cumva tot o manifestare a aceleiaşi reprezentări destul de închise a
intimităţii şi a raportului cu sine?
Modelele vieţii particulare, în secolul al XlX-lea, sunt greu separabile de spaţiile naţionale.

5
REVOLUŢIA FRANCEZĂ Şl VIAŢA PRIVATĂ
de LYNN HUNT
în vremea Revoluţiei, frontierele între viaţa publică şi viaţa particulară erau foarte fluctuante. Lucrul public, spiritul
public au încălcat legile după care se conduceau domeniile considerate de obicei ca aparţinând vieţii pri¬vate.
Dezvoltarea spaţiului public şi politizarea vieţii cotidiene au fost fără îndoială responsabile pentru redefinirea mai
clară a spaţiului privat către începuturile veacului al XlX-lea. Astfel^ între 1789 şi 1794, domeniul vieţii publice n-a
încetat să se extindă, fapt care a pregătit mişcarea romantică de întoarcere asupra familiei în inte¬riorul unui spaţiu
domestic determinat cu mai multă pre¬cizie. Totuşi, înainte de a ajunge la această concluzie, viaţa particulară avea
să suporte una dintre cele mai vio¬lente agresiuni pe care istoria occidentală le-a cunoscut vreodată.
Revoluţionarii au ţinut să stabilească o dată pentru totdeauna distincţia între public şi privat. Nimic din ceea ce era
particular (şi toate interesele erau prin definiţie particulare) nu trebuia să aducă vreun prejudiciu voinţei generale a
noii naţiuni. De la Condorcet la Thibaudeau şi Napoleon, lozinca a rămas neschimbată: „Nu fac parte din nici un
partid". Facţiunile, politica partidelor - poli¬tica grupurilor private şi a particularilor - deveniseră sinonime cu tot
arsenalul conspiraţiilor; iar „interesele" erau sinonime cu „trădarea naţiunii".
Pe la mijlocul perioadei revoluţionare, „privat" înseamnă rebel, iar tot ce ţine de privatizare este conside¬rat drept
sediţios, instigator, legat de tenebroase complo¬turi. Din acest motiv, revoluţionarii vor pretinde ca nimic să nu
scape publicităţii. Numai o vigilenţă susţinută şi
16

servirea constantă a treburilor publice („la chose publique") - care pe atunci aveau un sens precis - vor putea
împiedica emergenţa intereselor particulare (pri¬vate) şi cea a facţiunilor. Era necesar ca întrunirile politice să fie
deschise „publicului": întrunirile legisla¬turii şi-au asigurat legitimitatea datorită prezenţei unei asistenţe
numeroase şi a frecventelor întreruperi. Saloanele, coteriile sau cercurile pot fi astfel denunţate numaidecât. într-o
ţară dominată de politică, expresia intereselor private nu poate fi taxată decât drept contrarevoluţionară. „Nu există
decât un singur partid, cel al intriganţilor! exclamă Chabot. Ceilalţi fac parte din partidul poporului." Această grijă
obsedantă de a ţine interesele particulare la distanţă de viaţa publică va duce în curând - în mod paradoxal - la
ştergerea frontierelor între public şi privat.
Termenii de aristocrat şi sanchilot dobândesc o semnificaţie politică: un sanchilot putea să fie tratat drept aristocrat
dacă îi slăbea ardoarea revoluţionară. Astfel, caracterul privat capătă un înţeles politic. în octombrie 1790, Marat
denunţă Adunarea naţională ca fiind „aproape în întregime compusă din foşti nobili, prelaţi, magistraţi, oameni ai
regelui, ofiţeri, jurişti, oameni fără suflet, fără moravuri, fără onoare şi fără pudoare; duş¬mani ai Revoluţiei din
principiu şi prin starea socială". Majoritatea legislatorilor „era alcătuită din pungaşi isteţi şi şarlatani josnici". Erau
„oameni corupţi, şmecheri şi perfizi" (Prietenulpoporului). Ca şi cum n-ar fi fost sufi¬cientă încercarea de inducere
în eroare a taberei politice, acelor personaje le mai lipseau şi cele mai elementare calităţi omeneşti. Omul privat nu
putea fi decât corupt dacă omul public nu apăra Revoluţia într-un mod satis¬făcător. Marat a deschis calea, alţii i-
au urmat. în 1793, un „moderat, filfizon, aristocrat" era definit într-un pam¬flet mediocru drept „unu' care nu a
încercat defel să îmbunătăţească Soarta Umanităţii sărmane şi patrioate; deşi avea destule posibilităţi — Fapt Bine
Cunoscut De Toată Lumea. Unu' care nu poartă din răutate o Cocardă de trei degete Grosime; unu' care se îmbracă
cu veşminte străineşti în loc să-şi cumpere de-ale noastre, şi Mai Ales unu' care nu-şi face o glorie din titlul şi din
Pieptănătura de Sanchilot" (sic). îmbrăcămintea, limbajul, atitudinile faţă de săraci, munca prestată, modul de
folosire a proprietăţii mobiliare, totul putea deveni un criteriu de

apreciere a patriotismului. Oare unde se mai află linia de demarcaţie dintre omul public şi omul privat?
Amestecul „privatului" cu „politicul" şi „publicul" nu era numai apanajul întrunirilor pe secţiuni sau al celor mai
împătimite ziare; exemplul cel mai bine cunoscut rămâne fără îndoială discursul lui Robespierre din 5 fe¬bruarie
1794: „Asupra principiilor de morală politică". Plecând de la postulatul că „resortul guvernării populare în timpul
revoluţiei este folosirea virtuţii şi a terorii", purtătorul de cuvânt al Comitetului salvării publice opunea virtuţilor
republicane viciile monarhiei: „Vrem ca în ţara noastră să înlocuim egoismul cu morala, onoarea cu probitatea,
uzanţele cu principiile, buna-cuviinţă cu datoria, tirania modei cu autoritatea raţiunii, dispreţuirea nenorocirii cu
dispreţuirea viciului, insolenţa cu mândria, vanitatea cu măreţia sufletească, iubirea pentru arginţi cu iubirea
pentru glorie, compania distinsă cu oameni adevăraţi, intriga cu meritul, omul de spirit cu geniul, strălucirea cu
adevărul, plictiseala voluptăţii cu farmecul fericirii, micimea celor mari cu măreţia omului"... în consecinţă, „în
sistemul Revoluţiei franceze, ceea ce este imoral este sub-politic; ceea ce este corupt este contrarevoluţionar". Astfel,
chiar dacă revoluţionarii gândeau că interesele private (prin care ei înţelegeau interesele micilor grupuri sau ale
răzvrătiţilor) nu trebuie să fie reprezentate în arena politică, erau totuşi convinşi că atitudinea privată şi virtutea
publică se află într-o strânsă legătură. Aşa se face că o „Comisie temporară de supraveghere republicană stabilită la

6
Ville-Affranchie (Oraşul Eliberat)" - Lyon - declara în noiembrie 1793: „Pentru a deveni cu adevărat republican,
fiecare cetăţean trebuie să încerce şi să opereze în el însuşi o revoluţie egală cu aceea care a schimbat chipul Franţei.
(...) Oricine îşi deschide sufletul speculaţiilor reci ale intere¬sului; oricine calculează ce îi poate aduce un teren, o
situaţie, un talent (...), toţi cei care sunt astfel alcătuiţi şi care îndrăznesc să-şi spună republicani mint, înşală natu¬ra
(...) asemenea indivizi trebuie să părăsească pământul libertăţii, căci ei nu vor întârzia să fie recunoscuţi şi siliţi să
stropească acest pământ cu sângele lor murdar". Pe scurt, viziunea revoluţionară a politicii este rousseauistă.
Calitatea vieţii publice depinde de transparenţa inimilor, între stat şi individ, nu este nevoie de medierea
partide¬lor sau a grupurilor de interese, dar indivizii trebuie să-si ducă până la capăt revoluţia lor personală,
reflectare a
18

celei care se săvârşeşte în stat. Urmează o politizare pro¬fundă a vieţii private. După opinia revoluţionarilor din
Lyon, „Republica nu mai vrea la sânul ei decât oameni liberi".

Schimbarea aparenţelor
Unul dintre cele mai semnificative exemple cu privire la invazia structurilor publice în spaţiul „privatităţii" este
grija constantă pentru costumaţie. O dată cu deschiderea Stărilor Generale în 1789, îmbrăcămintea dobândeşte o
semnificaţie politică. Michelet a insistat asupra diferenţei între sobrietatea deputaţilor stării a treia, care conduceau
procesiunea de deschidere - „o masă de bărbaţi, îmbrăcaţi în negru (...), cu haine modeste" - şi „străluci¬toarea
trupă a deputaţilor nobilimii (...), la care pălăriile cu pene, dantelele şi podoabele de aur îţi luau ochii". După
englezul John Moore, „simplitatea exagerată până la a purta veşminte uzate era considerată o dovadă de
patriotism". în 1790, jurnalele de modă prezintă un „cos¬tum conform cu exigenţele Constituţiei" pentru femei, care
va deveni în 1792 din costum constituţional„costum egalitar (ă l'egalite) cu bonetă foarte la modă printre
republicane". După Jurnal de modă şi de gust, „marea doamnă" de la 1790 trebuie să poarte „culorile naţionale", iar
„femeia patrioată" să se îmbrace în „culoarea postavului albastru regal, cu pălărie de fetru neagră, panglică şi
cocardă tricoloră".
Moda bărbătească însă nu a fost definită la fel de prompt şi de clar de la început, dar costumul a devenit rapid un
sistem semiotic puternic încărcat cu multiple valenţe. El dezvăluia semnificaţia publică a omului pri¬vat. Moderaţii
şi aristocraţii, de exemplu, puteau fi deosebiţi fără dificultate după dispreţul afişat faţă de por¬tul cocardei. După
1792, boneta roşie, haina numită car-magnole şi pantalonul larg îl defineau pe sanchilot, adică pe adevăratul
republican. Veşmântul ajunge atât de încăr¬cat cu semnificaţii politice încât Convenţia trebuie să reafirme
„libertatea costumului", în octombrie 1793. Decretul, în substanţa sa, pare anodin: „Nici o persoană, fie ea de sex
masculin sau feminin, nu va putea să con¬strângă vreun cetăţean ori cetăţeancă să se îmbrace într-un fel anume (...)
sub pedeapsa de a fi considerată suspectă".
19

Totuşi, aceste discuţii desfăşurate la Convenţie dezvăluie faptul că decretul vizează mai ales cluburile de femei ale
căror membre purtau boneta roşie şi obligau alte femei să le imite. După opinia deputaţilor, în acest moment,
considerat cel mai radical al Revoluţiei - şi anume acela al decreştinării -, politizarea veşmântului ameninţa să
tulbure chiar definiţia ordinii sexelor. Comitetul de siguranţă generală se temea că discuţiile asupra veşmântului să
nu fie cumva un efect al mas¬culinizării femeilor: „Astăzi ne cer boneta roşie; dar nu se vor opri aici; cât de curând
ne vor cere şi centironul cu pistoale". Femeile înarmate ar putea fi atunci mai prime¬jdioase, chiar stând la
interminabilele cozi pentru pâine; şi asta n-ar fi nimic, dar dacă le mai trece prin minte să fondeze şi cluburi? Fabre
d'Eglantine observa că „aceste societăţi nu se compun din mame de familie, din fiice de familie, din surori care au
grijă de fraţii lor sau surorile lor de vârstă fragedă, ci dintr-un soi de aventuriere, din cavelere rătăcitoare, din fete
emancipate, din femele-„jandarm". Aplauzele care i-au întrerupt discur¬sul arătau limpede că el atinsese coarda
sensibilă a deputaţilor; ca atare, ei vor suprima toate cluburile de femei, deoarece acestea falsificau „ordinea
naturală" prin „emanciparea" femeilor de identitatea lor exclusiv famil¬ială (privată). Sau, cum se exprima un
oarecare domn Chaumette: „ De când s-a mai pomenit ca femeia să părăsească grijile pioase ale gospodăriei sale,
leagănul pruncilor săi, ca să vină în piaţa publică, la tribună şi să ţină discursuri?". Femeile erau captive în spaţiul
cămin¬ului, dar şi în reprezentarea „privatităţii", iar participarea lor activă în spaţiul public era respinsă practic de
toţi bărbaţii.
în ciuda sprijinului aparent pe care Convenţia îl dăduse dreptului fiecăruia de a se îmbrăca după bunul său plac,
statul continua să joace un rol tot mai puternic în acest domeniu. După 5 iulie 1792, o lege îi obliga pe toţi bărbaţii să
poarte cocarda tricoloră; după 3 aprilie 1793, toţi francezii, fără nici o deosebire de sex, au fost nevoiţi să se supună
acestei legi. In mai 1794, Convenţia a cerut pictorului-deputat David să prezinte mai multe proiecte şi sugestii în

7
vederea îmbunătăţirii costumului naţional. El a făcut opt desene, din care două pentru uni¬forme civile. Erau
puţine diferenţe între costumele civile şi cele ale funcţionarilor. Toate se compuneau dintr-o tunică scurtă, deschisă,
strânsă în talie cu o centură-eşar-fă, pantaloni scurţi, strânşi pe picior, pantofi sau cizme
20

scurte, un fel de tocă şi o capă trei sferturi. Acest costum combina detalii din Antichitate, din Renaştere, dar şi din
costumele de teatru. Costumul civil conceput de David nu a fost însă niciodată purtat decât de câţiva tineri
admi¬ratori ai maestrului. Totuşi, fie numai şi ideea unei uni¬forme civile, născută în Societatea populară şi
republi¬cană a artelor, arată că unii sperau să vadă cum dispar frontierele dintre „public" şi „privat". Toţi cetăţenii,
soldaţi ori ba, ar fi fost în uniformă. Artiştii Societăţii populare remarcau totuşi că obişnuinţele vestimentare ale
timpului erau nedemne de nişte oameni liberi. Dacă Revoluţia ar fi pătruns în domeniul privat, ar fi fost nevoie
atunci de o schimbare completă a costumului. Cum se putea ajunge la egalitate dacă deosebirea socială continua să
se exprime prin îmbrăcăminte? Costumul feminin părea mai puţin important în ochii artiştilor şi legislatorilor - şi
nu este nimic extraordinar în aceasta. După Wicar, femeile aveau prea puţină nevoie de schim¬bare, „cu excepţia
acelor batiste atât de caraghios umflate". Deoarece rolurile private li se cuveneau firesc femeilor, ele nu aveau
nevoie să poarte uniforma naţională a cetăţenilor.
Chiar şi după renunţarea la grandiosul proiect de reformă şi uniformizare a veşmântului masculin, costu¬mul nu
şi-a pierdut semnificaţia sa politică. Regaliştii din vremea reacţiunii thermidoriene purtau rufărie albă şi îi
muştruluiau cu asprime pe pretinşii iacobini care nu îşi pudrau părul. „Costumul â la victimă" al regaliştilor era
format din „haină cu umeri laţi, răscroită, pantofi foarte decupaţi, părul purtat lung în părţi"; şi pentru că aşa cerea
moda, erau înarmaţi cu mici bastoane plumbuite. în ge¬neral, Revoluţia a contribuit la simplificarea
îmbrăcă¬mintei, prin renunţarea la ţinuta forţată şi rigidă. Pentru femei, aceasta a însemnat tentaţia tot mai
accentuată de a-şi dezvălui nurii până într-atât încât un ziarist comenta: „Mai multe zeităţi au apărut în costume
atât de uşoare, atât de transparente încât reuşiră să lipsească dorinţa de singura plăcere care o nutreşte, plăcerea de
a ghici".
Schimbarea decorului cotidian
Nici obiectele spaţiului privat nu au fost uitate. Chiar şi obiectele cele mai intime poartă sigiliul ardoarei
21

revoluţionare. Descoperim „paturi a la Revoluţie" sau „â la Federaţie"... dar numai în locuinţele patrioţilor înstăriţi.
Porţelanurile şi faianţele sunt decorate cu devize şi viniete republicane. Tabacherele, castronaşele pentru ras,
oglinzile, cuferele, ba chiar şi oalele de noapte sunt împodobite cu scene din zilele Revoluţiei sau cu alegorii.
Libertatea, Egalitatea, Prosperitatea, Victoria garnisesc -sub forma unor tinere şi fermecătoare zeiţe - spaţiile
pri¬vate ale burgheziei republicane. Chiar şi croitorii şi ciz¬marii cei mai săraci au pe perete calendarele
revoluţio¬nare cu noul sistem de datare şi cu inevitabilele viniete republicane. Portretele eroilor antici şi ale
revoluţiona¬rilor sau tablourile istorice având ca subiect evenimentele fondatoare ale Republicii nu au reuşit fără
îndoială să înlocuiască gravurile şi imaginile Sfintei Fecioare şi ale sfinţilor. De altfel, după cum mărturisesc
documentele, nu este cert că atitudinile populare au fost modificate în profunzime prin efortul de a face o nouă
educaţie politică. Se poate afirma, în schimb, că invazia noilor simboluri publice în spaţiile private a fost
determinantă pentru formarea unei tradiţii revoluţionare. De asemenea, toate portretele lui Bonaparte, ca şi
nenumăratele reprezentări ale victoriilor sale au facilitat crearea legen¬dei napoleoniene. Noul decor al spaţiului
privat a avut consecinţe pe termen lung datorită voinţei de a politiza totul, voinţă exercitată de conducătorii
revoluţionari şi de prietenii lor.
Schimbarea cuvintelor
Simbolismul revoluţionar nu avea un sens unic. în vreme ce simbolurile revoluţionare invadau domeniul vieţii
par¬ticulare, semnele vieţii private invadau spaţiul public. Tutuirea familiară cuprindea pe toată lumea. în
octombrie 1793, un sanchilot zelos a adresat o petiţie Convenţiei „în numele tuturor contimporanilor mei" (sic), prin
care cerea să fie dat un decret special obligând pe toţi republicanii să „se tutuiască fără nici o deosebire de sex, să-şi
vorbească la singular, sub pedeapsa de a fi declaraţi suspecţi". El pretexta că o asemeneea practică ar duce la „o
diminuare a orgoliului, a distincţiei, a duşmăniilor, ca şi la o creştere a familiarităţii aparente şi a dorinţei de
fraternizare; în consecinţă, la mai multă egalitate". Deputaţii refuză totuşi să impună necesitatea
22

8
muririi; dar obiceiul s-a generalizat rapid în cercurile revoluţionarilor fervenţi. Folosirea limbajului „familiar" în
arena publică avea un efect intenţionat distructiv. Tutuirea răsturna regulile uzuale ale discursului public.
Si mai şocantă era intruziunea masivă a „gunoaielor din limbajul de mahala" în discursul politic tipărit. Ziare de
dreapta, precum Les Actes des Apotres, pamflete anonime ca Viaţa particulară a lui Blondinet Lafayette, generalul
albăstrelelor si Sabaturile jacobite au inaugurat această tendinţă încă din primii ani ai Revoluţiei, parodi¬ind
ritualul catolic şi propagând „ştrengăriile galante" atât de apreciate în „lumea" Vechiului Regim. Ziarele de stânga,
mai ales Le Pere Duchesne al lui Hebert, nu se lăsară mai prejos şi declanşară ofensiva. în curând, vorbe de genul
„boşorogilor", „băga-v-aş în...", „tu-vă muma-n c...", „căcănarilor" deveniră termeni curenţi care puteau fi citiţi
alături de o listă nesfârşită de „înjurături de stil" (de la „tunetele Iu' Dumnezeu" până la „douăzeci şi cinci de
milioane de bombe"). In cazul lui Hebert, ca şi în multe alte cazuri, folosirea cuvintelor familiare, vulgare sau
triviale culminară cu descrierea Mariei-Antoaneta: „Tigroaica austriacă era considerată de toate curţile drept cea
mai mizerabilă prostituată din Franţa. Era acuzată în gura mare că se tăvăleşte în noroi cu servitorii, şi tuturor le era
greu să-şi dea seama cine ar fi putut fi ţopârlanu' ăla care îi fabricase avortonii ăia scopiţi, cocoşaţi, mâncaţi de
cangrenă, lepădaţi din pântecul dumisale cu trei caturi (Le Pere Duchesne). Măria-Antoaneta era prezentată drept
contrariul a tot ce trebuia să însemne o femeie: o fiară sălbatică mai curând decât o forţă civi¬lizatoare, mai degrabă
o prostituată ordinară decât o femeie, un monstru care dă naştere unor fiinţe diforme, iar nu mamă ca toate
mamele. Ea era expresia cea mai josnică la care ar fi putut ajunge femeile - şi aceasta era marea teamă a
revoluţionarilor! -, dacă ar fi pătruns în universul public, ele fiind pândite atunci de primejdia de a nu mai fi câtuşi
de puţin femei, ci doar nişte hidoase pervertiri ale sexului feminin. Această abominabilă per¬vertire părea că
impune un limbaj la fel de murdar ca acela folosit de bărbaţi când se laudă între ei cu „isto¬rioare porcoase". în
public, acelaşi limbaj era cea mai bună armă pentru distrugerea aurei de suveranitate, de nobleţe şi deferentă.
Limbajul reflectă oscilaţiile frontierei dintre „public" şi „privat" în foarte multe feluri. Statul revoluţionar a
23

încercat să impună prin lege curăţarea limbii franceze de jargoane şi dialecte. Iată cum explica Barere această
hotărâre a guvernului: ?,La un popor liber, limba trebuie să fie una şi aceeaşi pentru toţi". Conflictul dintre
„pu¬blic" şi „privat" se deplasa acum pe teren lingvistic; noile şcoli aveau ca sarcină să răspândească limba
franceză, mai ales în Bretania şi Alsacia, iar toate textele oficiale se publicau în franceză. în numeroase regiuni,
limba ofi¬cială a devenit franceza, care a surghiunit în spaţiul pri¬vatjargoanele şi dialectele.
Pentru unii crearea unui limbaj compensa pierderea vieţii private. Soldaţii, care renunţau la orice viaţă per¬sonală o
dată cu înrolarea, născociră un „dialect cazon" (unparler desgrognards) ca să se deosebească de „far' de znagă",
^vlăguiţii" şi „bese-n sac" (pdkins), care nu erau militari. îşi aveau expresiile lor pentru echipament, uni¬formă,
diviziuni ale armatei (soldaţii din gardă erau „nemuritorii"), diverse incidente pe câmpul de luptă, soldă (banii erau
botezaţi „vesela de buzunar"), ba chiar şi pentru jetoanele de loto (2 era „puicuţa", 3 „urechea ovreiului").
Duşmanul german era cunoscut sub numele de „căpăţână de varză acră", iar englezul era pur şi sim¬plu „goddam".
Marianne, mama mea
Simbolurile vieţii familiale şi familiare puteau avea şi un efect politic (deci, public) în această perioadă de confuzie
între viaţa publică şi cea particulară. Emblema Republicii, zeiţa romană a Libertăţii, avea adesea un aer abstract,
arti¬ficial pe sigiliile oficiale, statui şi viniete. Dar în multe alte reprezentări a căpătat înfăţişarea familiară a unei
fete sau a unei mame tinere. La început în bătaie de joc, mai apoi din dragoste, personajul s-a făcut repede cunoscut
sub numele de „Marianne", prenumele Gel mai răspândit din Franţa. Femeia şi mama, atât de lipsite de orice drept
politic, puteau totuşi (sau tocmai pentru acest motiv?) să devină emblemele noii Republici. Chiar şi Napoleon
cre¬dea în 1799 că e pe cale să salveze Femeia din prăpastia discordiei şi a dezbinării. Ca să aibă cu adevărat
eficienţă, puterea trebuia să facă apel la afecţiune şi, tocmai de aceea, era nevoie ca în anumite ocazii să fie familiară.
Discursul politic şi iconografia din deceniul revoluţionar povestesc o istorie de familie. La început.
24

regele era reprezentat ca un tată de familie binevoitor care cunoştea problemele regatului său şi dorea din tot
sufletul să le rezolve cu sprijinul fiilor săi deveniţi adulţi (deputaţii stării a treia, în special). Dar după încercarea din
1791 de a scăpa cu fuga, regele nu mai putea fi reprezentat într-o asemenea ipostază : treptat, fiii cerură imperios
schimbări fundamentale, mergând până la a cere înlocuirea tatălui. Nevoia de a-1 elimina pe acest tată tiranic a fost
dublată atunci de furia turbată împotriva femeii pe care nimeni nu şi-a putut-o imagina vreodată cu înfăţişarea unei
mame; adulterul atât de exploatat al Mariei-Antoaneta era o insultă adusă naţiunii, care a şi justificat într-o oarecare
măsură sfârşitul ei tragic. Cuplul regal va fi înlocuit, acum, într-o nouă schemă familială a Puterii, cu Fraternitatea
revoluţionarilor care le prote¬jează pe plăpândele surori - Libertatea şi Egalitatea.

9
în noile reprezentări ale Republicii, nu mai apar nici tatăl, nici mamele, cu excepţia doar a celor foarte tinere. Iată
deci o familie din care părinţii au dispărut. Li s-a în¬credinţat fraţilor grija de a crea o lume nouă şi de a veghea
asupra surorilor lor orfane. Cu diverse prilejuri, mai ales între 1792 şi 1793, aceste surori sunt reprezentate apărând
cu ardoare Republica, dar cel mai adesea ele se află în căutarea înfrigurată a unui protector. Republica este adorată,
dar soarta ei depinde de popor, o forţă extra¬ordinară si deosebit de virilă.

Religia privată împotriva statului

Efectele Revoluţiei asupra vieţii private nu au rămas doar „simbolice", cantonate adică numai la expresiile
speci¬fice ale culturii politice, cum sunt în speţă veşmântul, limbajul şi ritualul politic. în multe alte domenii, noul
stat atacă frontal puterile comunităţilor din Vechiul Regim - Biserica, Corporaţiile, nobilimea, comunitatea sătească
şi clanul familial - definind totodată un nou spaţiu pentru individ şi drepturile sale private. Desigur, o acţiune de
asemenea anvergură nu s-a putut îndeplini fără rezistenţe şi ambiguităţi. Acestea au apărut mai ales în lupta
împotriva Bisericii catolice, principala rivală la controlul vieţii private. Catolicismul, ansamblu de credinţe private şi
totodată de ceremonii publice, adunare de credincioşi şi instituţie puternică, a fost câmpul celor mai dure lupte
publice şi poate private. Ca buni liberali,
25

revoluţionarii speraseră mai întâi să întemeieze un regim bazat pe toleranţa religioasă generală; chestiunile
reli¬gioase ar fi trebuit să rămână izolate în zona privatului. Dar vechile obiceiuri şi nevoia crescândă de bani au
impus o soluţie contestabila: confiscarea bunurilor ecleziastice şi redactarea unei Constituţii civile pentru cler. De
acum înainte, episcopii aveau sa fie aleşi ca aproape toţi reprezentanţii publici; adunările revoluţio¬nare cerură
imperios unele după altele ca şi clerul să depună jurământ şi interziseră portul veşmintelor eclezi¬astice. Sprijinul
acordat preoţilor refractari era considerat o acţiune contrarevoluţionară: statul începu să controleze tot mai drastic
locurile, datele şi ceremoniile de cult. Prin Concordatul din 1801, Napoleon renunţa la controlul tiranic al statului,
dar numai cu preţul de a i se recunoaşte statului dreptul permanent de a se amesteca în chestiunile religioase.
Chiar dacă mulţi dintre ei aşteptau o reformă, catolicii nu acceptară fără rezerve controlul statului. Pentru prima
oară, indivizi privaţi - femei şi copii, cei mai mulţi - îşi vor asuma un rol public în apărarea Bisericii lor şi a
ritu¬rilor sale. După abatele Gre"goire, Biserica constituţională a fost sugrumată de către „femeile destrăbălate şi
răzvrătite". Ele îi ascundeau pe preoţii refractari, ajutau la celebrarea liturghiilor clandestine şi chiar a liturghiilor
albe; după Thermidor, ele îi îndemnau pe soţii lor să ceară guvernului redeschiderea bisericilor; ele refuzau ca
botezul sau ceremonia de nuntă a copiilor lor să fie ofici¬ată de preoţi care depuseseră jurământul în faţa statului
revoluţionar; şi chiar când totul părea sortit eşecului, nu se lăsau şi se adunau să manifesteze în numele libertăţii
religioase. Pentru a protesta împotriva intruziunii statu¬lui, au fost reabilitaţi şi li s-a dat mare cinstire unor foşti
sfinţi patroni, iar în regiunile cele mai ostile Revoluţiei s-au creat noi martiri. Recitarea rozariului la vremea
rugăciunii deveni un act de rezistenţă politică. O oarecare „Suzana-fără-frică" a fost destul de îndrăzneaţă ca să-şi
exprime rezistenţa într-o jalbă găsită în anul VII, într-un sat din Yonne, numit Villethierry: „Nu există atâta
despo¬tism la nici un guvem care să-1 poată egala pe al nostru. Ni se spune că suntem liberi şi suverani, dar în
realitate suntem atât de înrobiţi încât ni se interzice să cântăm, să jucăm, când ne gătim frumos la vreme de
sărbătoare, nici
26

chiar să îngenunchem în biserică spre a aduce mulţumire Fiinţei supreme n-avem voie".
Sub atacurile statului şi ale revoluţionarilor celor mai încrâncenaţi, la oraşe mai ales, religia se privatizează. In 1794,
după emigrarea, deportarea, execuţiile, încar¬cerările, demiterile şi căsătoriile preoţilor, rămân prea puţini ca să se
mai poată celebra o religie publică. Oamenii îşi fac rugăciunile acasă, în familie sau în grupuri de prieteni siguri.
Dar, de îndată ce toate restricţiile vor fi ridicate, lumea privată va milita public pentru credinţa sa. Bisericile
parohiale, care deveniseră hambare, staule pentru vite, depozite de salpetru, hale de peşte sau locuri de întruniri
pentru membrii unor cluburi, încep să fie restaurate şi resfinţite. Sunt scoase din ascun¬zători vasele sfinte şi
veşmintele sacerdotale, iar dacă nu se găsea nici un preot, învăţătorul ori vreun fost secretar de notar de prin partea
locului erau însărcinaţi cu oficierea. în multe locuri - mai ales la ţară — nu se ţinea de fel seama de ziua a zecea, iar
sătenii se adunau duminica şi-şi afişau ostentativ refuzul de a munci.
Ca o consecinţă a acestui amestec spectacular de „public" şi „privat", va apărea o structură nouă şi durabilă în
practica religioasă: femeile vor rămâne stâlpii Bisericii pe care o apăraseră cu atâta încrâncenare, iar bărbaţii vor

10
deveni în cel mai bun caz practicanţi ocazionali. Noi forme ale vieţii publice - cabaretul şi cafeneaua - reclamă de
acum înainte prezenţa populaţiei masculine.
Familia, graniţa dintre public şi privat
în nici un alt domeniu invazia autorităţii publice nu a fost mai evidentă decât în viaţa familială. Căsătoria era
secu¬larizată, iar ceremonia trebuia să aibă loc în prezenţa unui înalt funcţionar municipal pentru a fi legală. în
vremea Vechiului Regim, căsătoria consta în schimbul de consimţăminte, iar preotul nu juca decât rolul de martor
la acest schimb. Printr-un decret din 20 septembrie 1792, un funcţionar era însărcinat cu starea civilă şi, totodată,
trebuia să declare cuplul unit în faţa legii. Autoritatea publică va lua parte activă de-acum înainte la formarea
familiei. Statul fixa condiţiile ce trebuiau respectate în vederea contractării unei căsătorii, restabilea şi regla
pro¬cesul de adopţiune, definea drepturile (sever restrânse mai târziu de Codul civil) copiilor naturali, instituia
27

divorţul şi limita autoritatea paternă, în parte prin sta¬bilirea tribunalelor de familie (care vor fi suprimate în 1796,
deşi statul va continua să limiteze autoritatea pater¬nă, în materie de dezmoştenire, de pildă). încercând să
stabilească un nou sistem de educaţie naţională, Convenţia pleca de la principiul că toţi copiii - după cum susţinea
Danton - „aparţin Republicii înainte de a aparţine părinţilor lor". Şi Bonaparte va insista ca „legea să ia copilul încă
de la naştere sub oblăduirea ei, să par¬ticipe la educaţia sa, să-1 pregătească pentru o profesie, să reglementeze cum
şi în ce condiţii va putea să se căsă¬torească, să călătorească, să-şi aleagă o carieră".
Legislaţia vieţii familiale vădeşte preocupările diver¬gente ale guvernelor revoluţionare; trebuia păstrat cu orice
preţ echilibrul între protecţia libertăţii individuale, menţinerea solidarităţii familiale şi întărirea controlului de stat.
în timpul Convenţiei, mai ales, dar deja ceva mai înainte, prioritară era protecţia cetăţenilor faţă de o even¬tuală
tiranie a familiilor şi a Bisericii. Ordinele regale de încarcerare, în speţă, erau considerate dezonorante, deoarece
mulţi părinţi uzaseră de ele ca să-şi pună pro¬genitura la popreală, pentru o simplă răzvrătire sau chel¬tuială
nechibzuită. Totuşi, prin instituirea tribunalelor de familie (în august 1790), legislatorii încurajau familiile să-şi
rezolve conflictele interne, inclusiv, dacă era cazul, prin divorţ, care devenise posibil prin legea promulgată la 20
septembrie 1792. Codul civil se va arăta însă mult mai puţin interesat de fericirea şi autonomia cetăţenilor (mai ales
ale femeilor) şi va acorda puteri suplimentare autorităţii paterne. Puterile conferite tribunalelor de familie vor fi
încredinţate fie tatălui, cap de familie, fie unor curţi de stat. Vorbind la modul general, este evident că statul a
limitat deseori controlul familiei sau al Bisericii asupra individului, tocmai spre a şi-I extinde pe al său. Statul
garanta drepturile individuale, încuraja sol¬idaritatea familială şi limita puterea parentală.
Dreptul la divorţ
Se poate măsura tensiunea dintre drepturile individuale, familie şi controlul statului în special în cazul divorţului,
instituit în Franţa pentru prima oară de Revoluţie. Divorţul era consecinţa logică a ideilor liberale expri¬mate în
Constituţia din 1791. Articolul 7 secularizase
28

căsătoria: „Legea nu mai consideră căsătoria decât ca un contract civil". Dacă mariajul devenea un contract civil
fondat pe consimţământul mutual, acest contract putea fi rupt. Argumentul dobândi greutate prin forţa
circumstanţelor. Constituţia civilă a clerului divizase Biserica catolică şi numeroase cupluri refuzau să depună
jurământul de căsătorie în faţa unui preot care abjurase. Secularizând căsătoria, statul prelua controlul stării civile şi
înlocuia Biserica - autoritate ultimă în chestiunile vieţii de familie. In dezbaterile asupra divorţului, care nu s-au
bucurat de prea multe luări de cuvânt în ciuda noutăţii problemei, au fost avansate şi alte argumente în favoarea
acestei teze: dezrobirea cuplurilor nefericite, eliberarea femeilor de sub despotismul marital, ca şi libertatea de
conştiinţă pentru protestanţi şi evrei, a căror religie nu interzicea divorţul.
Legea din 1792 era cât se poate de liberală. Şapte motive determinante puteau fi reţinute pentru a cere divorţul:
„demenţa"; condamnarea unuia dintre soţi la pedepse corporale mutilante sau infamante; crimele, mal¬tratările sau
injuriile grave între parteneri; desfrânarea de notorietate publică; părăsirea celuilalt pentru o perioadă de cel puţin
doi ani; absenţa de acasă fără a trimite veşti timp de cinci ani cel puţin; emigrarea". în aceste cazuri, divorţul era
imediat acordat. Mai mult, un cuplu putea de asemenea să divorţeze prin consimţământ mutual într-un răstimp de
patru luni; divorţul se putea pronunţa, de asemenea, „pentru nepotrivire de fire şi caracter", după o perioadă de
şase luni de încercare nereuşită de recon¬ciliere. Un răstimp de un an era impus de lege pentru cei care voiau să se
recăsătorească. Cheltuielile de judecată erau atât de neînsemnate încât aproape toată lumea le putea achita; dar şi

11
mai surprinzător era faptul că atât bărbaţii cât şi femeile puteau cere în egală măsură divorţul. Pe atunci aceasta era
legea cea mai liberală din lume.
In capitolul VI din Codul civil, numărul motivelor a fost redus la trei: condamnarea, maltratările, adulterul. în
concordanţă cu reafirmarea autorităţii paterne - în epoca napoleoneană -, drepturile femeii au fost mult reduse.
Soţul putea cere divorţul invocând adulterul soţiei, dar ea n-ar fi putut să dea divorţ decât în cazul când soţul şi-ar
fi „adus concubina în casa comună" (art. 230). Mai mult, dacă era vinovată de adulter, ea era pasibilă de doi ani de
închisoare, în vreme ce bărbatul era scutit de orice

29

pedeapsă. Divorţul prin consimţământ mutual a fost menţinut, dar i s-au adus multe modificări: soţul trebuia să fi
împlinit cel puţin douăzeci şi cinci de ani; soţia tre¬buia să aibă o vârstă între douăzeci şi patruzeci şi cinci de ani.
Căsătoria trebuia să fi durat între ^doi şi douăzeci de ani; era nevoie de acordul părinţilor. între 1792 şi 1803 s-au
înregistrat în Franţa aproape 30 000 de divorţuri; mult mai puţine după aceea, până în 1816, când divorţul a fost
abolit. La Lyon, ca să dăm un exemplu care a fost bine studiat, au fost pronunţate 87 de divorţuri pe an între 1792 şi
1804, şi numai 7 între 1805 şi 18t6. La Rouen, 43% din cele 1 129 de divorţuri pronunţate între 1792 şi 1816 au fost
acordate între'1792 şi 1795; după 1803, n-au mai fost acordate decât şase divorţuri pe an.

Divorţul trăit
Posibilitatea de a divorţa a avut oare o influenţă reală asupra vieţii private a noilor cetăţeni ai Republicii? în oraşe
da, fără nici o îndoială; dar influenţa a fost mult mai mică la ţară. La Toulouse, de exemplu, au fost 347 de divorţuri
între 1792 şi 1803, dar în regiunile rurale din Revel şi Muret n-au fost înregistrate decât două pe regiune în cursul
aceleiaşi perioade. în marile oraşe ca Lyon şi Rouen, 3 până la 4% din căsătoriile contractate pe vremea Revoluţiei s-
au încheiat cu un divorţ în 1802, adică după o perioadă de zece ani de la celebrarea lor. Către 1900, după restabilirea
dreptului la divorţ în 1884, proporţia era de 6,5% - cifră fără îndoială mai puţin importantă decât aceea din ultimul
deceniu al veacului al XVIII-lea, dacă ţinem cont de faptul că divorţul nu se putea obţine cu uşurinţă decât în
perioada celor zece ani care au urmat după 1792. Cuplurile divorţate proveneau din toate straturile societăţii
urbane, cu menţiunea că la artizani, comercianţi şi la cei cu profesiuni liberale divorţurile erau mai frecvente. Se
pare că femeile benefi¬ciau de noile legi; la Lyon şi Rouen, două treimi din cererile de divorţ depuse pentru un
motiv oarecare, altul decât consimţământul mutual, fuseseră introduse de către femei. Cererile prin consimţământ
mutual nu sunt numeroase: numai într-un caz din patru sau cinci, cele două părţi au fost de acord pentru a cere
divorţul.
Motivul de divorţ cel mai frecvent este abandonul sau absenţa. Al doilea motiv este incompatibilitatea. Chiar
30

statisticile cele mai aride dezvăluie ocazional multe istorii triste: la Lyon, un sfert din reclamanţii care cereau
divorţul prin abandon se plângeau de faptul că nu-şi mai văzuseră partenerul de zece sau mai mulţi ani! Mai bine
de jumătate dintre parteneri plecaseră de acasă de cinci ani ori mai mult. Revoluţia oferea prilejul să fie legalizată o
situaţie de fapt; şi această realitate comporta probleme eterne. Bărbaţi şi femei citează abandonul şi
incompati¬bilitatea aproape în aceeaşi măsură. De ce ne-ar surprinde însă un asemenea fenomen? Mai ales femeile
invocă maltratările. Procesele verbale ale tribunalelor de familie şi, mai târziu, ale tribunalelor civile sunt pline de
întâm¬plări cu soţi care îşi bat nevestele - cel mai adesea când se întorc de la cârciumă - cu pumnii, cu mătura, sau
aruncându-i în cap cu vasele de bucătărie, cu fierul de călcat şi uneori agresând-o cu cuţitul.
Legislaţia privind divorţul nu fusese concepută numai pentru a elibera individul de constrângerile unei situaţii
domestice nefericite. Cuplul ghinionist era nevoit să pună la punct întreaga procedură prin intermediul unui
tribunal de familie sau al unei adunări de familie, în funcţie de motivul de divorţ. Un asemenea tribunal era
compus din rude (sau din prieteni, dacă nu existau rude) alese de către cei doi soţi şi aveau sarcina să judece dacă
era îndreptăţită sau nu cererea, să se ocupe de aranja¬mentele financiare şi de supravegherea copiilor. Se pare că
divorţul era acceptat fără probleme, deoarece numai o treime, rareori jumătate din cereri ajungeau să nu fie
rezolvate, şi aceasta fără îndoială din cauza presiunilor familiei. Numărul de cazuri în care divorţul este acceptat
pare surprinzător, dacă ţinem cont de noutatea sa şi de rezistenţa Bisericii. Nici chiar episcopii care abjuraseră,

12
jurând credinţă statului revoluţionar, nu acceptau divorţul decât cu condiţia ca nici unul din soţi să nu se
căsătorească atâta timp cât trăia celălalt. Totuşi, aproxi¬mativ un sfert din bărbaţii şi femeile divorţaţi, s-au
recăsătorit. De altfel, după 1816, Biserica a recunoscut căsătoriile ulterioare, cu condiţia ca precedenta să fi fost doar
civilă, acest gen de mariaj neavând nici un statut în ochii ei. Cererile de divorţ rareori implicau şi un conflict privind
supravegherea copiilor, pe de o parte pentru că majoritatea impricinaţilor nu mai aveau copii de vârste fragede (trei
cincimi din cuplurile recenzate la Lyon şi Rouen nu mai aveau copii minori); pe de altă parte, pen¬tru că nici
tribunalele, nici rudele nu considerau copiii ca
31

făcând parte integrantă din celula familială. De altfel, doar când şi când se făceau referiri la copii în depoziţiile
cuplurilor sau în dezbaterile de la tribunal; la fel de rare sunt repunerile în discuţie ale deciziilor cu privire la
supravegherea copiilor; frecvent, cuplurile menţionează doar existenţa copiilor fără a se obosi sa le citeze măcar
prenumele sau, uneori, nici numărul.
Formalităţile de divorţ ne oferă una din rarele posibilităţi de acces la sensibilitatea privată din vremea Revoluţiei.
Nu se poate spune în ce măsură s-a modificat viaţa afectivă. Nougaret relatează istoria unei tinere care a rămas grea
cu un bărbat însurat. Pentru a proteja onoarea fiicei sale, mama ei lansează zvonul că ea însăşi este însărcinată;
astfel ele vor putea să se retragă la ţară, până ce fata va naşte. Această mamă exemplară din Parisul sau Cortina
ridicată (anul VIII) nu prea pare impresionată de experienţa revoluţionară. Problemele obişnuite de care te izbeşti în
permanenţă într-o căsătorie erau fără îndoială aceleaşi ca şi înainte de 1789. Nimeni nu poate susţine că Revoluţia a
fost aceea care a inventat maltratarea femeilor. Dar posibilitatea de a divorţa tre¬buie să fi avut o influenţă
deosebită asupra căsătoriei. Vor începe să apară de acum înainte femei ca acea lyoneză, Claudine Ramey, care voia
să-şi părăsească soţul pentru că „nu putea fi fericită cu el". Pentru mulţi, dragostea tre¬buia să fie temelia căsătoriei.
Chiar căsătoria ca atare era la modă în vremea Revoluţiei; numărul anual al căsători¬ilor a crescut de la 239 280
înregistrate pe timpul lui Ludovic al XVI-lea la 327 000 în 1793. Dar nu toţi se căsătoreau din dragoste: procentul
căsătoriilor în care soţul avea mai puţin de douăzeci şi cinci de ani şi zece ani mai puţin decât soţia sa trecu de la 9
sau la 10% la 19% în 1796: nu cumva căsătoria era cel mai bun mijloc de a evita recrutarea?
Viaţă privată = viaţă secretă
Este foarte greu însă de expus concepţia sinceră a revoluţionarilor asupra vieţii particulare. Memoriile marilor
personaje politice sunt surprinzător de imperso¬nale; ele sunt consacrate aproape în exclusivitate vieţii publice, la
fel ca şi memoriile predecesorilor lor din Vechiul Regim, iar cea mai mare parte a aspectelor vieţii private -
dragostea, relaţiile conjugale, sănătatea - rămân
32

în umbră, ca şi cum n-ar fi avut nici o legătură cu marea experienţă a creării unei noi naţiuni. Chiar şi memoriile
scrise mult mai târziu respectă aceste principii. La Revelliere-Lepeaux, care şi-a scris memoriile după 1820,
consacrând numeroase pasaje foarte romantice primelor sale iubiri, nu rezervă decât un capitol din cele trei
vo¬lume „vieţii sale private dinainte de Revoluţie". Viaţa particulară pare a se termina o dată cu Revoluţia şi a nu
reîncepe decât o dată cu abandonarea vieţii publice. „Una dintre împrejurările remarcabile ale vieţii private" a fost
întâlnirea din tinereţe cu viitorul deputat Leclerc (de Maine-et-Loire), la colegiul din Angers. Experienţa vieţii
publice pe vremea Revoluţiei pare a-i fi colorat toate amintirile. Singurele fragmente de viaţă privată despre care La
Revelliere-Lepeaux vorbeşte în Memoriile sale sunt marile evenimente din viaţa familială: căutarea unei soţii,
sentimentele faţă de ea şi faţă de copiii săi. Când vorbeşte în amănunt despre experienţa de revoluţionar, el elimină
tot ce nu este judecată politică. Niciodată nu se poate amesteca „publicul" cu „privatul".
Chiar Doamna Roland scrie cât se poate de convenţional. Ştiind că avea să fie ghilotinată, ea îşi scrie Notices
historiques sur la Revolution - însemnările istorice asupra Revoluţiei aşa cum orice om politic îşi redactează
Memoriile - ca un soi de jurnal politic. Dar, totodată, în Memoriile sale, pe care le concepe ca pe o mărturie a istoriei
sale private, ea îşi aminteşte de anii tinereţii: „îmi propun să profit de timpul liber pe care mi-1 oferă captivitatea şi
să-mi însemnez toate acele clipe care mi-au fost mai aproape de suflet". în aceste pagini, ea îşi descrie în detaliu
viaţa dusă împreună cu părinţii săi şi dă frâu liber sentimentelor sale intime, într-o mult mai mare măsură decât o
face La Revelliere-Lepeaux. Când îi moare mama, durerea sa este copleşitoare; în schimb, vorbeşte cu multă
detaşare de primele impresii asupra Domnului Roland: „Gravitatea sa, moravurile sale, deprinderile sale, toate
închinate muncii, mă îndem¬nau să-1 consider, ca să spun aşa, fără sex, sau altfel spus ca pe un filosof care nu
exista decât prin raţiune".
în scrisorile sale de prin anii 1780, Doamna Roland reuşise să îmbine interesul pasionat pentru evenimentele politice
cu fascinaţia constantă pentru detaliile vieţii coti¬diene. Dar timpul se scurge tot mai repede şi, în întregime
absorbită de viaţa sa publică în anii care vor
33

13
urma, Doamna Roland nu va putea deveni niciodată o Doamnă de Sevigne a Revoluţiei, angajarea sa în
eveni¬mentele politice ale momentului nepermiţându-i să mai aibă o corespondenţă de plăcere. Ea a ştiut însă de
îndată să recunoască impactul Revoluţiei asupra vieţii private; la 4 septembrie 1789, ea scria: „Un om de onoare
(hon-nâte homme) nu poate urma făclia iubirii decât după ce a aprins-o la focul sfânt al iubirii de patrie". 1789 este
marea linie de demarcaţie a vieţii sale private, aşa cum a fost şi a politicii naţionale. Memoriile sale particulare, mult
mai personale, nu vor acoperi, aşadar, decât perioa¬da de până la Revoluţie. Ştiind bine că va muri, doamna
Roland lasă frâu liber sentimentelor faţă de fiica sa: „Fie ca într-o zi sa-şi poată face şi ea datoria mişcătoare de soţie
şi mamă, în pace şi mediocritate". Participarea la viaţa publică anihilase viaţa privată a acestei femei; speranţa ei era
ca fiica sa să cunoască un destin diferit.
A trăi şi a muri în vremea Revoluţiei
Puţinele lucruri pe care le cunoaştem despre sentimentele intime ale oamenilor, între 1790 şi primii ani ai veacului
al XlX-lea, ne dezvăluie interesul deosebit în primul rând faţă de desfăşurarea Revoluţiei, apoi pentru edificarea
Imperiului. Fiecare este marcat de mişcările sociale într-un fel sau altul: fiii pleacă la război, preoţii sunt deportaţi,
bisericile se transformă în locuri civile înainte de a fi resfinţite, pământurile sunt vândute la licitaţie, apoi
răscumpărate de către familii la întoarcerea din emigraţie, căsătoriile nu se mai celebrează la fel ca înainte, iar
divorţul devine posibil. Chiar şi prenumele suferă această influenţă. între 1793 şi 1794 mai ales, copiii sunt botezaţi
Brutus, Mucius-Scaevola, Penele, Marat, Jemmapes, ba chiar Navette (Rapiţă), Betterave (Sfeclă roşie) sau
Messidrice. Mai ales băieţii primesc prenume revoluţionare şi, desigur, copiii nelegitimi sau abandonaţi. Moda
prenumelor revoluţionare a trecut repede după anul II, deşi ici-colo, către începuturile secolului al XlX-lea, mai
apărea câte un Prairial, Epicur-Democrit sau Marie-Liberte. Prenumele vehicu¬lau tradiţii publice.
Interesul pentru evenimentele revoluţionare poate fi văzut în egală măsură în acele câteva extrase din scrisori
34

si fragmente autobiografice scrise de oameni obişnuiţi, care nu se aflau în prim-planul istoriei. Astfel, un Menetra
din Paris, sticlar de meserie, şi-a descris experienţa din vremea Revoluţiei în jurnalul său. Dacă viziunea sa asupra
evenimentelor este personală, limba¬jul său însă este împrumut în mare măsură de la thermi-dorieni: „Francezul
nu respira decât sângele (...)■ [Convenţia pe vremea lui Robespierre nu era] decât un bârlog de turnători, de
oameni răzbunători care nu căutau decât să compromită o partidă pentru a o şi înlocui cu alta". In scrisorile către
fratele său, librarul parizian Ruault descrie acel du-te-vino al politicii pariziene şi naţionale cu multe detalii,
omiţând cu bună ştiinţă orice informaţie despre viaţa de familie. Cu toate acestea, când se iveşte prilejul, amândoi
vorbesc despre viaţa familială, dar niciodată cu atâtea amănunte ca în Memoriile Doamnei Roland. Ruault îşi
întrerupe corespondenţa la moartea unicului său fiu, explicând cu deznădejde: „Febra sau medicul ne-a răpit ce
aveam mai scump pe lume. La ce bun să mai trăim acum?".
Menetra, la rândul său, vorbeşte despre divorţul fiicei sale, despre a doua căsătorie a ei, şi speră că va uita
„necazurile şi suferinţele îndurate cu monstrul ăla de soţ dinainte". într-o perioadă atât de îngrozitoare pentru toată
lumea, cum a fost anul 1795, Menetra declara cu mândrie făţişă: „Trăiam foarte bine (...) N-am simţit câtuşi de puţin
foametea (...), masa noastră era îmbelşu¬gată".
Cei a căror existenţă era la limita sărăciei sau sub ea au lăsat prea puţine amintiri asupra vieţii lor private. Procentul
de mortalitate a atins cele mai înalte cote în 1794, 1804 şi 1814, fără să depăşească însă, de exemplu, cota anului
1847. Numărul sinuciderilor atinge nivelul maxim în timpul anilor de criză; cifrele par a creşte între anul VI şi anul
IX, iar pe vremea Imperiului, în 1812, întrec toate recordurile. în epoca napoleoneană erau aproape o sută cincizeci
de sinucideri pe an numai la Paris, cei mai mulţi sinucigaşi preferând să se arunce în apele Senei. S-au înregistrat de
trei ori mai mulţi bărbaţi sinucigaşi decât femei; fără îndoială că şi interdicţia dată de Biserica catolică a avut o
influenţă hotărâtoare mai degrabă asupra femeilor decât asupra bărbaţilor. Surprinzător este faptul că nu
vagabonzii sau oamenii fără nici un rost hotărau să-şi pună capăt zilelor aruncân-du-se de pe podurile Senei, ci mai
ales bărbaţi şi femei 35

disperau a căror existenţă deja apăsătoare le devenea cu fiecare zi tot mai greu de suportat, fără vreo nădejde de
îmbunătăţire. In urma lor rămâneau puţine lucruri: veşmintele pe care le purtaseră şi mărturia rudelor, pri¬etenilor
şi vecinilor veniţi să-i identifice la morgă. Tot ceea ce ştim despre sentimentele lor cele mai adânci se reduce la
insuportabila deznădejde: cu toţii erau prea disperaţi ca să mai continue o viaţă de mizerie.
Sade sau revoluţia sexului
Ca să poţi vorbi despre viaţa particulară din vremea Revoluţiei, eşti mai întotdeauna obligat să te foloseşti de datele
cantitative ale istoriei sociale (procentul de divorţuri şi sinucideri) şi de mărturiile directe ale câtorva membri ai
unei elite care au avut ocazia să-şi aştearnă pe hârtie gândurile „private". Ştim prea puţine lucruri despre ceea ce
resimţea majoritatea oamenilor „în forul lor interior". Ce gândea, de pildă, soldatul în cortul său, prizonierul în

14
celula sa, nevasta revoluţionarului când îi pregătea masa, sacagiul când umbla pe străzi cu sacalele sau când nu
putea închide ochii noaptea, în pat? Nu ştim nici măcar dacă aceste clipe fugare de conştiinţă privată aveau vreo
semnificaţie pentru cei care trăiau pe vremea Revoluţiei. Există însă un exemplu care nu poate fi igno¬rat de nici o
istorie a vieţii private - este vorba de marchizul de Sade. Scrierile lui Sade au explorat limitele cele mai extreme ale
sexualităţii, fără îndoială una dintre dimensiunile cele mai importante ale vieţii private; şi aceste explorări definesc
şi astăzi - prin multe aspecte -limitele conştiinţei moderne. Este oare o coincidenţă dacă operele majore ale lui Sade
au fost scrise între 1785 şi 1800, la care se mai adaugă câteva datând din perioa¬da imediat anterioară morţii sale,
survenită în 1814?
Nimic din biografia primilor ani ai lui Donatien Alphonse Francois de Sade nu ne permite să-1 întrezărim pe
viitorul autor al Iustinei, al Fiîosofiei în budoar şi al celor O sută douăzeci de zile ale Sodomei. Tânărul Sade şi-a
făcut studiile la Liceul Louis-le-Grand înainte de a intra în armata regală, ca şi alţi numeroşi tineri nobili şi viitori
moştenitori de titluri nobiliare. Se căsătoreşte la douăzeci şi trei de ani, iar în perioada imediat următoare este
încarcerat la Vincennes în baza unui mandat de

36

arestare {lettre de cac/iei), acuzat fiind de „desfrâu nemă¬surat". Era începutul unei lungi cariere de libertinaj,
întreruptă când şi când de închisoare. între 1778 şi 1790, Sade petrece unsprezece ani la Vincennes şi la Bastilia; între
1803 şi 1814 va fi la Charenton. în ciuda originii sale nobile, Sade va supravieţui Revoluţiei, la Paris, scri¬ind piese
şi lucrând chiar ca funcţionar (secretar al secţiei numite „Ies piques"), înainte de a fi închis mai multe luni în 1794, în
aceeaşi închisoare cu Laclos.
înainte de 1789, Sade era un libertin notoriu, dar în vremea Revoluţiei, a devenit încă şi mai îndrăzneţ în scrierile
sale: Justine va cunoaşte şase ediţii în deceniul care a urmat publicării sale iniţiale, în 1791. Romanul care la început
număra trei sute de pagini va avea în 1797 opt sute zece pagini şi se va intitula Noua Justine; Juliette, publicată în
acelaşi an, are mai mult de o mie de pagini. Aline şi Valcour şi Filosofia în budoar apăreau amândouă în 1795.
Ziarele îl atacau pe Sade în primul rând ca autor al Iustinei; celelalte două titluri ale ciclului Justine, şi anume Noua
Justine şi Juliette, vor constitui capetele de acuzare pe baza cărora Sade va fi condamnat pentru ulti¬ma oară la
închisoare, unde îşi va sfârşi zilele. Numărul ediţiilor şi notorietatea durabilă a Justinei dovedesc fap¬tul că Sade nu
era un necunoscut pe vremea Revoluţiei. Lolotte şi Fanfan (1788), romanul cel mai cunoscut al lui Ducray-Duminil,
extravagantul autor sentimental care poate fi asemuit cu romanciera engleză Ann Radcliffe, nu a avut mai puţin de
zece ediţii, dar Ducray-Duminil era autorul cel mai popular al timpului. într-o perioadă când producţia romanescă
susţinută (de la patru mii la cinci mii de titluri numai între 1790 şi 1814, după estimări demne de crezare) şi gustul
crescând pentru roman sunt încurajate prin apariţia noilor cabinete de lectură, care se înmulţesc la Paris după 1795,
opera lui Sade are un pu¬blic semnificativ.
Declaraţia drepturilor Erosului
Povestirile filosofice ale lui Sade subminau idealul revoluţionar nu respingându-1, ci împingându-i logica la extrem,
până la rezultatul cel mai dezgustător. După Maurice Blanchot, „el formulează un fel de Declaraţie a
37

drepturilor erotismului", în care natura şi raţiunea slujesc drepturile unui egoism absolut. în toată opera sa, viciul
triumfă asupra virtuţii. Sade proclamă: „Nu sunt în mâinile ei decât o maşină pe care ea [natura] o pune în mişcare
după bunul ei plac". într-o lume nouă, întemeiată pe egalitatea absolută, numai forţa, adesea brutală, crudă avea
câştig de cauză. Originea nobilă, privilegiile, distincţiile de tot soiul dispăreau în faţa acestui regim revoluţionar,
fără lege, în sensul comun al termenului. Libertatea, egalitatea şi chiar fraternitatea erau glorificate şi, totodată,
batjocorite în opera lui Sade. Libertatea acor¬da dreptul de a căuta plăcerea fără a mai ţine cont de lege, de
convenţii, de dorinţele celorlalţi, iar această libertate, fără limite doar pentru câţiva bărbaţi, însemna în general
sclavie pentru femeile alese. Erau căutate plăcerile în egalitate şi nimeni nu avea vreun drept la plăcere numai prin
origine; câştigau doar cei mai necruţători şi cei mai egoişti, aceştia fiind aproape întotdeauna bărbaţii. Ce exemplu
mai frapant de fraternitate decât acei patru pri¬eteni din Cele o Sută Douăzeci de Zile sau „Societatea prietenilor
crimei" în Juliette, ale cărei reglementări şi ritualuri parodiază francmasoneria, ca şi miile de Societăţi ale prietenilor
Constituţiei (mai cunoscuţi sub numele de iacobini) din deceniul revoluţionar?
în romanele lui Sade „privatul" are un loc foarte spe¬cial. Este nevoie de el în jocurile cele mai extreme şi mai crude;
şi aproape întotdeauna are forma unei închisori. Aşa cum remarca Roland Barthes, „secretul lui Sade nu este decât
forma teatrală a solitudinii". Pivniţe, cripte, pasaje subterane, grote se înscriu printre locurile favorite ale eroului
sadian. Cel de pe urmă loc al secretelor şi al singurătăţii se află în castelele alese, în mod special, pen¬tru că sunt
rupte de lumea exterioară (societatea). Castelul din Silling, din Pădurea Neagră, este locul cen¬tral al celor O Sută

15
Douăzeci de Zile ale Sodomer, în Justiţie - castelul de la Sainte-Marie-des-Bois. Detaliile privind exteriorul castelelor
sunt extrem de puţine, interiorul este mai întotdeauna descris în termeni ce ţin de întemniţare: se insistă asupra
încarcerării, ca şi asupra ordinului şi a disciplinei care se repetă. La Silling, „a fost nevoie să zidim toate căile de
acces în interior şi să ne zăvorâm înăuntru ca într-o cetate asediată (...). Ordinul fu executat, şi ne baricadarăm atât
de bine încât nimeni n-ar mai fi putut recunoaşte unde fuseseră porţile, aşa că
38

ne-am căutat fiecare un locşor cât mai confortabil". Odată în interiorul acestei lumi rupte de exterior, o lume
exclusiv privată, se insistă mai ales asupra rigidităţii ordinii. Perversiunea nu este sinonimă cu anarhia, ci tre¬buie
înţeleasă ca o răsturnare sistematică a tuturor tabu¬urilor, ca o confruntare reglată şi repetitivă a tuturor limi¬telor
până când plăcerea împinge la crimă.
Femeile, prizoniere cile sexului
în acest spaţiu hiperprivat, obiectele plăcerii şi ale ordinii sunt în general femeile: „Fremătaţi, ghiciţi, supuneţi-vă,
preîntimpinaţi, şi (...) poate că astfel nu veţi fi chiar cu totul nefericite". {Cele O Sută Douăzeci de Zile): Cu rare
excepţii, femeile lui Sade nu sunt libere şi rareori încearcă o plăcere totală, cu participarea întregii fiinţe. „Plăcerile
cărnii împărtăşite cu celălalt îşi pierd strălu¬cirea". Amorul clasic şi heterosexual reprezintă o excepţie; sunt
preferate celelalte orificii în locul vaginu¬lui. Femeile sunt obiectul agresiunilor masculine şi nu au nici o identitate
fizică. Juliette pare că face excepţie de la regulă, dar în schimb ea trebuie fără încetare să fure şi să ucidă pentru a
supravieţui. Printr-un soi de defomare, „â ia Tocqueville", egalitatea şi fraternitatea între bărbaţi nu slujeşte decât
despotismului lor total asupra femeilor. Multe dintre victime fac parte din aristocraţie, dar băr¬batul din noua lume
sadiană restabileşte o anume putere feudală în izolarea castelului-celulă.
Nu-1 putem considera desigur pe Sade drept ade¬văratul reprezentant al atitudinilor faţă de femei în vre¬mea
Revoluţiei; cu toate acestea, opera sa atrage atenţia asupra rolului pe care îl joacă femeile ca personaje pri¬vate, în
romanele lui Sade, „privatul" este locul în care sunt încarcerate şi torturate femeile (uneori copiii, inclu¬siv băieţii
mai mărişori), pentru juisarea sexuală a bărbaţilor. Oare nu cumva este vorba aici numai de o reducere la absurd,
tipic sadiană, a concepţiei susţinute de sanchiloţi şi iacobini cu privire la locul femeii-pri-zonieră a spaţiului privat?
Revoluţionarii au limitat rolul femeilor la cel de mamă şi soră, a căror identitate depin¬dea de aceea a soţilor şi a
fraţilor; Sade a făcut din ele prostituate profesioniste sau femei al căror rol principal este conferit de talentul lor de a
se lăsa înlănţuite de către bărbaţi, singura lor identitate fiind aceea de obiecte se-.
39

xuale. în aceste două reprezentări ale „privatului", femeile nu au nici o identitate proprie - cel puţin aşa ar dori
personajele masculine, căci, de fapt, ele sunt prezen¬tate ca distrugătoare potenţiale, ca şi cum ar fi de la sine înţeles
că ele n-ar accepta de bună voie rolurile care li s-au atribuit. De ce, aşadar, iacobinii vorbeau de haos cu atâta arţag -
şi de ce să n-o spunem? cu isterie - atunci când femeile îşi cereau cu insistenţă dreptul de a juca un rol public? De ce
a avut Sade o asemenea obsesie a castelului zăvorât? „Pentru a preveni atacurile exterioare de care nu se prea temea
nimeni şi invaziile interioare ceva mai redutabile". (Cele O Sută Douăzeci de Zile).
Concepţia asupra femeii, făcută special pentru spaţiul privat (şi nepotrivită „publicului") este aceeaşi în aproape
toate cercurile intelectuale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Tratatul lui Pierre Roussel, Du systeme physique et
moral de la fenwie - Despre sistemul fizic şi momi al femeii (1775, ediţia a Ii-a, 1783), va deveni o lucrare de
referinţă în discursul asupra femeii. Aceasta este reprezentată aici ca reversul bărbatului. Ea se identifică prin
sexualitatea şi corpul ei, în vreme ce bărbatul este identifi¬cat prin spiritul şi energia lui. Uterul defineşte femeia şi
îi determină comportamentul emoţional şi moral. Se credea pe atunci că sistemul de reproducere feminin era
deosebit de sensibil şi că această sensibilitate creştea o dată cu slăbi¬ciunea intelectuală. Femeile aveau muşchi mai
puţin dezvoltaţi şi erau sedentare prin firea lor. Combinaţia din¬tre slăbiciunea lor musculară şi intelectuală, ca şi
sensibili¬tatea emoţională făceau din ele fiinţele cele mai apte să crească prunci. In felul acesta, uterul definea locul
femeilor în societate numai ca mame. Iar discursul medicilor se întrepătrundea cu discursul oamenilor politici.
Pe vremea Revoluţiei, Roussel scria şi el în Decade philosophique, jurnal „ideolog"; el era asociat la secţia morală a
Clasei Secundare de la Institut. Mai tânărul său coleg, Cabanis, îi împărtăşea părerile despre femei. Din punct de
vedere biologic, bărbaţii erau puternici, îndrăzneţi şi întreprinzători, iar femeile slabe, timide şi şterse. în ciuda
prieteniei sale faţă de Doamna de Stael şi Doamna Condorcet, Cabanis refuza femeilor orice rol intelectual şi politic;
o carieră publică asigurată femeilor ar distruge familia, temelie a societăţii şi bază a ordinii naturale. Jacques-Louis
Moreau (din Sarthe), discipol al lui Cabanis, ideolog ca şi el, şi care colabora adesea la Decade philosophique, a
trudit din greu pentru a face să
40

16
avanseze noua ştiinţă a „antropologiei morale", redac¬tând un studiu în două volume: Histoire naturelle de la
femme - Istoria naturală a femeii (1803). Ideile sale sunt convenţionale: „Dacă este firesc să spunem că masculul este
mascul numai în anumite momente, iar femela este femelă pe parcursul întregii sale vieţi, aceasta se datorează în
principal unei anume influenţe [influenţa uterină], care, numai ea, poate readuce femeia la sexul ei într-un mod
permanent şi conferi feluritelor sale manifestări în viaţa de zi cu zi o fizionomie atât de accentuată". în consecinţă,
„femeile sunt mult mai dispuse decât bărbaţii să creadă în spirite şi să aibă halucinaţii; ele se dedau tuturor
practicilor superstiţioase cu o uşurinţă cu atât mai pronunţată cu cât prejudecăţile lor sunt mai numeroase; de
aceea, lor li se datorează în mare parte faima mesmerismului". Nu pare deci deloc surprinzător că asemenea
creaturi au fost influenţate de către preoţii refractari şi au suferit cele mai înspăimântătoare forme de sclavie
sexuală.
S-a observat de multă vreme că secolul al XlX-lea a exilat femeile în sfera privată, în mod brutal, aşa cum niciodată
nu se întâmplase până atunci. Această tendinţă datează de la finele veacului al XVIII-lea, înainte chiar de Revoluţie.
Dar Revoluţia a dat un impuls important acestei evoluţii decisive a relaţiilor dintre sexe şi a concepţiei asupra
familiei. Femeile erau asociate cu „interiorul" lor, cu spaţiul privat, nu numai pentru că industrializarea permitea
femeilor burgheze să se definească doar în acel spaţiu, ci şi pentru că Revoluţia demonstrase limpede care ar fi
putut fi rezultatele - şi, nu mai puţin, pericolul pentru bărbaţi - ale unei răsturnări a ordinii „naturale".
Femeia devenită simbolul fragilităţii care trebuia pro¬tejată de lumea exterioară (publicul); ea va deveni treptat
simbolul „privatului". Femeile trebuiau izolate în spaţii private ţinând cont tocmai de slăbiciunea lor biologică;
„privatul" însuşi, „privatitatea", ca atare, îşi dezvăluise fragilitatea în faţa politizării şi transformării publice a
procesului revoluţionar.
Dacă statul putea să reglementeze viaţa familială şi sâ schimbe măsura timpului cotidian, mensual sau anual, dacă
politica putea decide în privinţa prenumelui copiilor şi a alegerii îmbrăcămintei, viaţa particulară putea şi ea să
dispară. Chiar viaţa cea mai intimă era supusă presiu¬nilor prin secularizarea căsătoriei, limitarea cultului,
mo¬bilizarea în masă; ordinea, considerată până atunci drept
41

naturală, devenea instabilă. Femeile puteau să se îmbrace la fel ca bărbaţii şi să ceară să meargă pe front. Femeile
puteau cere divorţul dacă erau „nefericite". Abolirea oricărei deferente faţă de regi, regine, nobili şi bogătaşi părea
să repună în discuţie respectul soţiei faţa de soţ, âl copiilor faţă de tatăl lor.
Revoluţionarii înşişi încercară nevoia de a marca nişte hotare care nu trebuiau încălcate, de a semnala că femeile
aparţineau laturii private, iar bărbaţii laturii pu¬blice, începând din 1794, iar apoi în 1803, în 1816 şi pe tot parcursul
veacului al XlX-lea, această demarcaţie din¬tre public şi privat, bărbat şi femeie, politic şi familie s-a adâncit. Chiar
revoluţionarii cei mai încrâncenaţi nu au putut suporta tensiunea apărută prin invazia publicului în spaţiul privat,
şi progresiv s-au detaşat de propria lor operă, cu mult înainte de Thermidor. Dar undele de şoc pe care le-au
declanşat nu au încetat să se facă simţite până prin anii 1970, când legile franceze cu privire la familie au
redescoperit anumite principii din 1792: legea asupra divorţului din 11 iulie 1975 făcea divorţul la fel de facil ca în
1792; legea din 4 iunie 1970 elibera cuplul de vestigiile supremaţiei maritale a soţului ca pe vremea primilor ani ai
Revoluţiei; iar legea din 3 ianuarie 1972 asigura copiilor naturali drepturi care le fuseseră deja acordate în anul II.
Cum am putea evalua mai bine modernitatea principiilor Revoluţiei şi efectele pe termen lung (şi bune, şi rele) ale
moştenirii revoluţionare?

SWEET HOME
de CATHERINE HALL

în Anglia, 1820 a fost anul reginei Carolina. Carolina de Brunswick, „regina profund jignită a Angliei", era soţia lui
George, prinţ regent, fiul lui George al III-lea. Fusese o căsătorie „aranjată", lipsită de pasiune. Aproape ime¬diat
după căsătorie, soţii se separară, deşi nu aveau decât o fiică, prinţesa Charlotte. George era acum liber să pro¬fite
de viaţa sa sentimentală, de prieteniile sale, de intri¬gile sale politice. El nu putuse suporta la soţia sa manie¬rele
germanice pe care le găsea vulgare, lipsa ei de discreţie şi flecăreala frivolă; nu mai dorea decât să scape de ea. în
faţa implacabilei ostilităţi a soţului ei, care con¬tinua să păstreze controlul asupra fiicei lor, Carolina părăsi Anglia
ca să ducă pe continent viaţa unei prinţese rătăcitoare.
Carolina, „regina jignită"
în 1820, George al III-lea, îşi dădu obştescul sfârşit, iar regentul, care îşi asumase toate îndatoririle tatălui său în
perioada momentelor de nebunie, fu învestit atunci cu toate însemnele monarhiei. Dar oare Carolina avea să fie
recunoscută acum ca regină? Noul rege era cât se poate de hotărât să împiedice o asemenea recunoaştere, şi insistă

17
chiar ca numele Carolinei să fie exclus de la liturghie. Furioasă că era deposedată de ceea ce ea con¬sidera a-i reveni
de drept, Carolina se întoarce în Anglia în mijlocul unei furtuni de polemici, spre marea bucurie a radicalilor,
duşmanii regelui, încântaţi că vor avea prilejul să-1 atace. Miniştrii îl sfătuiră pe rege să nego-
43

cieze, dar nu reuşiră să ajungă la nici un compromis. Hotărât să divorţeze, regele recurse la o procedură spe¬cială a
Camerei lorzilor.
Procesul public al reginei avea să înfierbânte spiritele de-a lungul anului 1820. Săptămâni întregi, foiletonul regal a
alimentat coloanele presei naţionale şi provin¬ciale, în vreme ce lorzii audiau mărturii asupra unei scabroase afaceri
de palat, a unor legături scandaloase între stăpână şi servitori, şi asupra unei căsătorii lipsite de dragoste.
Dar opinia publică nu a luat partea regelui. Ci, dim¬potrivă, a îmbrăţişat fără rezerve cauza reginei, care apărea ca
o victimă nefericită a corupţiei căsătoriilor aris¬tocratice. Taţi, soţi şi fraţi au fost chemaţi să apere cauza acestei
femei, precum cavalerii care au luptat odinioară în numele „virtuţii casnice", cel mai frumos ornament al civilizaţiei
engleze. S-au organizat tot felul de manifestaţii în sprijinul ei, cum a fost aceea a topitorilor de aramă şi a
cazangiilor din Londra, care s-a transformat într-o adevărată paradă de cavaleri.
Dar Carolina nu era la înălţimea rolului de eroină curată ce i se atribuise. Astfel că mitul ei se nărui cu repeziciune.
După ce regele pierdu procesul şi renunţă la divorţ, Carolina fu nevoită, şi ea, să renunţe la visul unei duble
încoronări. Regele a fost încoronat singur. Dar el plăti triumful său public cu o înfrângere în planul privat, al
menajului său.
Toate aceste întâmplări arată că opinia publică înce¬puse să aibă idei noi în materie de domesticitate. Aşa după
cum proclama John Bull, acest simbol al onoarei şi virilităţii engleze, în „Oda către George al IV-lea şi Carolina,
soţia sa":
„Fii ca un tată pentru naţie, Şi soţ pentru regină Si. Tu, sigur de iubirea noastră, Pace să ai cât vei domni".
„Poporul" pretindea ca regalitatea să-şi asume responsabilităţile familiale private în aceeaşi măsură cu
responsabilitatea paternă faţă de cetăţeni. A fi cu adevărat rege însemna a fi, totodată, un soţ adevărat şi un tată
ade¬vărat. Liniştea naţiunii nu putea fi asigurată dacă senină¬tatea nu domnea în palatul regelui. Virtutea
domestică se afla în inima civilizaţiei engleze, iar poporul nu-şi putea
44

iubi tatăl regal decât dacă el era un exemplu de practicare a acestei virtuţi.
„Regina jignită" îşi pusese amprenta pe conduita pu¬blică a monarhiei. Succesorii lui George al IV-lea, William al
IV-lea şi soţia sa Adelaida, au fost un cuplu ideal. Victoria, „bobocul de trandafir al Angliei", a fost o soţie şi o
mamă model. După cum spunea prin 1849 un bine cunoscut predicator, „tronul reginei noastre simple şi onorate se
înalţă printre căminele fericite şi inimile loiale ale poporului ei. Ea are dreptul la încrederea şi afecţiunea noastră,
mai ales prin virtuţile sale domestice. Ea este o regină - o adevărată regină - dar este totodată o adevărată mamă şi o
adevărată soţie..."
George al IV-lea nu putuse să obţină ascultarea supuşilor săi fără o solidă bază familială şi fără respectarea rolului
său de soţ şi tată. Victoria însă reprezenta adevărata feminitate; ea reuşi să câştige încrederea supuşilor săi
amintindu-le în permanenţă tuturora şi fiecăruia în parte că şi ea este o femeie ca ori¬care alta. Fiecare familie
trebuia să devină un imperiu al dragostei, în care tatăl era monarhul, iar soţia - regina. Există o omologie reală între
romanul foileton regal şi acela al domesticităţii obişnuite. Astfel, după 1820, era evident că pentru a fi popular,
monarhul trebuia să fie un om de casă. Licenţa moravurilor nu mai era de actuali¬tate. Căsătoria si familia erau
acum la modă.
Mesajul evanghelicilor: schimbaţi-vă viaţa!
Critica dublului model aristocratic, care permitea bărbaţilor toate infidelităţile posibile, dar pedepsea femeile; critica
unei căsătorii care nu se întemeia pe afecţiune şi trai în comun provenea mai ales din anumite medii burgheze. în
1820, radicalii desfăşurau o asemenea campanie, îndeosebi Sir Francis Burdett, James Mill, pri¬etenul lui Jeremy
Bentham şi şeful utilitariştilor, şi Henry Brougham, unul dintre fondatorii publicaţiei Edinburg Review. Dar dincolo
de asemenea atitudini de simpatie, cauza reginei era susţinută de către o majoritate morală care îi reunea pe
anglicani şi unitarieni, tory, whigi şi ra¬dicali. Această nouă majoritatea provenea dintr-un con¬flict intelectual care
dura de mai multe decenii pentru redefinirea noilor valori şi a relaţiilor autentice între bărbaţi si femei.
45

în această luptă, rolul evanghelicalismului a fost con¬siderabil. Influenţa acestei mişcări reformatoare din sânul
Bisericii anglicane a crescut treptat spre sfârşitul anilor 1770. Născut dintr-o reacţie împotriva metodismului care

18
ambiţiona numai să câştige masele populare, evangheli-calismul îşi propusese să reformeze Biserica din interior,
încercând mai întâi să sensibilizeze o anume elită. La începuturile sale, mişcarea se sprijinea mai ales pe acea gentry
decăzută, iar teoreticienii ei cei mai cunoscuţi, William Wilberforce şi Hannah More, au acţionat în aşa fel încât au
reuşit să atragă marea burghezie, singura capabilă la acea oră să revitalizeze viaţa engleză în pro¬funzime. Mesajul
evenghelicilor era centrat pe păcat, vină şi izbăvire. Convertirea, revelaţia Luminii, pătrun¬derea naturii sale de
către păcătos constituiau experienţe esenţiale. Viaţa spirituală a fiecăruia se afla în centrul viziunii sale asupra
lumii, iar decadenţa spirituală şi morală a societăţii din veacul al XVIII-lea era consecinţa dispariţiei calităţii acestei
vieţi. Societatea era putredă până în măduva oselor, dar această putreziciune era cauzată de absenţa religiei.
„Creştinismul nominal" sau verbal, cum numeau evanghelicii cu ironie practicile superficiale ale celor care mergeau
la biserică şi citeau Biblia fără a asculta însă vreodată şi în inimă Cuvântul, era o piedică de netrecut pentru cei care
nădăjduiau în mântuire. Adevăratul creştinism trebuia să se întemeieze pe angajamentul solemn de a lua viaţa de la
început.
Mulţi dintre adepţii evanghelicilor, cunoscuţi pentru intransigenţa lor, cereau imperativ o asemenea atitudine în
faţa credinţei. Scopul era de a transforma individul, care trebuia să devină o persoană nouă întru Christos. Această
luptă presupunea urmărirea până în cele mai mici amănunte a comandamentelor religioase atât în viaţa de zi cu zi,
în relaţiile cu familia şi prietenii, cu servitorii şi funcţionarii, cât şi în modul de a da şi primi ordine în vremea mesei
sau în timpul liber, la lucru sau acasă, la biserică sau în staul. Dumnezeu era pretutin¬deni, vedea şi asculta totul.
Trebuia scrutat fără îngă¬duinţă fiecare aspect al conduitei omeneşti. Un adevărat creştin trebuia să-şi trăiască viaţa
spirituală în fiecare clipă, în fiecare zi şi în fiecare an. Nu se admitea nici o abatere de la această disciplină interioară
severă. După evanghelici, crearea unei vieţi noi începea cu ei înşişi, dar aspira să transforme întreaga societate.
Acest zel
46

reformator a fost mult accentuat de valul de spaimă care a cuprins clasele de sus la începutul Revoluţiei franceze,
înspăimântate de ce se petrece în Franţa, anumite medii ale societăţii engleze au răspuns că prima dintre priorităţi
este imperativul de a-şi pune ordine în propria casă. Dacă pentru radicali, reintroducerea ordinii începea prin
exigenţa de a avea un guvern reprezentativ şi prin critica Vechii Corupţii, pentru evanghelici era o problemă legată
de păcat şi imoralitate. Singurul mod de a readuce soci¬etatea la viaţă era acela de a face cunoscut Cuvântul în
rândul oamenilor simpli şi de a pune, astfel, fundamentul unei noi religii. Evenimentele din Franţa erau în acest
sens un avertisment pentru ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu se luau urgent măsurile necesare în vedrea
declanşării unei revoluţii „în purtările şi moralitatea" naţiunii.
Pentru evanghelici, credinţa individuală se afla în centrul experienţei religioase. Preotul avea fără îndoială un
cuvânt greu de spus şi influenţa sa era hotărâtoare, dar nu trebuia subestimată nici lectura personală a Bibliei,
studiul şi rugăciunea intimă. Mai mult încă, această introspecţie privată, întărită şi de imperativul de a ţine un
jurnal sau nişte carnete cu „hotărârile şi angajamentele spirituale", pe care puritanii le foloseau din plin, trebuia să
fie susţinută prin rugăciunile familiei. Adunându-se în fiecare zi ca să se roage, oricare dintre membrii familiei
putea juca rolul de paznic şi de ghid spiritual pentru ceilalţi, putea discuta condiţiile de pierdere a graţiei divine; şi,
împreună, puteau găsi îmbărbătare şi nădejde în puterea divină de a înţelege şi ierta.
Adunarea religioasă a familiei era, aşadar, vitală: cel mai bun suport al vieţii creştine. Lumea fiind un loc al
orgoliului şi al păcatului, creştinii cu adevărat religioşi trebuiau să caute să se smulgă din mrejele lumii şi să-şi
găsească liniştea retraşi în trăirea unei vieţi cu adevărat creştineşti. O viaţă în care plăcerile alterate ale teatrului şi
întrunirilor mondene erau înlocuite de pacea interioară întru cunoaşterea Domnului. Această insistenţă pe
res¬pingerea „lumii" prezenta mai multe dificultăţi pentru bărbaţi decât pentru femei, dat fiind faptul că activităţile
profesionale din ce în ce mai masculinizate nu erau chiar cea mai bună cale pentru o viaţă religioasă, în vreme ce
activităţile domestice, rezervate mai ales femeilor burgheze, ca şi celor din clasele superioare, erau consi-
47

derate mult mai potrivite pentru desfăşurarea practicilor creştine. Căminul era, pentru evanghelici, la fel de
important cum fusese înaintea lor pentru puritani; el ofe¬rea un refugiu sigur în faţa presiunilor lumii exterioare şi
un loc liniştit în care stăpânul şi stăpâna casei puteau spera să-şi exercite controlul asupra copiilor şi servito¬rilor
lor. Evanghelismul considera, aşadar, familia drept centrul luptelor pentru reformarea comportamentelor şi a
moralei; familia putea fi „mica Biserică", la care visaseră puritanii odinioară, „micul stat" supus stăpânului şi
capa¬bil să urmeze cu adevărat practicile creştine, indiferent la întâmplările din afară.
Morala familială în viziunea unei scriitoare convertite: Hannah More
Pătrunşi de importanţa cotidianului, evanghelicii erau preocupaţi de întocmirea şi impunerea unor reguli de
conduită. Hannah More a fost aceea care a dus la bun sfârşit intenţiile lor. Fiică a unui proprietar funciar ruinat,
prietenă a celebrului regizor David Garrick şi a faimosu¬lui Dr. Johnson, membru al cercului Blues tockings

19
(„Ciorapii albaştri"), un grup londonez de femei de litere, ea era o scriitoare şi o intelectuală bine cunoscută înainte
de convertire, către 1770; convertire progresivă, ca şi aceea a prietenului ei Wilberforce, prin care şi-a schim¬bat cu
totul viaţa şi sistemul de valori. Pentru ea, ca şi pentru mulţi oameni din generaţia sa, Revoluţia franceză a marcat o
cotitură hotărâtoare. De altfel, ea şi-a consa¬crat eforturile, încurajată şi de guvern, pentru a convinge toate clasele
societăţii de importanţa vitală a mesajului creştin.
Celebra sa serie Cheap Repository Tracts („Broşuri ieftine") a fost una din principalele arme ale arsenalului
intelectual al establishment-nim. Acest paternalism tradiţional aliat renaşterii creştine nu era decât mănuşa de
catifea în care se afla pumnul de fier al represiunii con¬duse cu atâta eficacitate de Pitt către 1790. în broşurile sale
destinate săracilor, Hannah More îndemna la ascultare faţă de cei care deţineau autoritatea şi insista asupra
bucuriilor viitoare din ceruri. Dar acest conser¬vatism politic, pe care îl împărtăşea cu majoritatea evan¬ghelicilor,
nu se prea potrivea cu radicalismul religios şi
48

ardoarea sa. Scrisul său, impregnat de pasiune spirituală si certitudine morală, a făcut din Hannah More unul din
autorii cei mai citiţi în epocă.
Cea mai cunoscută carte a sa, singurul său roman, Coelebs în căutarea unei soţii (Coelebs in Seaich of a Wife),
publicat în 1807, a devenit imediat subiectul tutu¬ror conversaţiilor în capitală şi în provincie, croindu-şi drum
până în cele mai îndepărtate regiuni ale imperiului. Coelebs a fost scris pentru burghezie, pentru clasele de mijloc
care, cu siguranţă, apăreau ca vârful de lance al regenerării morale şi care - comercianţi, manufacturieri, bancheri,
negustori, fermieri, medici şi avocaţi - formau nucleul celor mai multe dintre parohiile unde evangheli-calismul se
implantase, chiar dacă această doctrină nu va câştiga niciodată simpatia săracilor, în lumea cărora metodismul era
bine ancorat.
Coelebs era totodată o carte didactică şi de amuza¬ment. Plină de sfaturi pentru viaţa de fiecare zi, ea reprezenta o
sinteză a ideilor Hannei More cu privire la relaţiile dintre sexe. Eroul este un tânăr creştin care se bucură de venituri
funciare confortabile. Părinţii săi fiind morţi, el pleacă să caute o soţie. Şocat de viaţa superfi¬cială şi frivolă din
capitală, se retrage la ţară, loc al virtuţii pentru evanghelici - ca şi pentru Rousseau - şi se instalează la familia
Stanley: familia religioasă perfectă. Nu numai că această casă încurajează viaţa spirituală a tuturor celor care
locuiesc aici, dar ea îi luminează spiri¬tual şi pe cei care vin în vizită. Domnul Stanley, patri¬arhul, un model de
bun creştin, posedă toate virtuţile necesare unei noi forme de masculinitate, în opinia evanghelicilor. Proprietar
funciar însufleţit de un înalt scop moral, el este hotărât să-şi respecte angajamentele luate faţă de cei care îi muncesc
pământul şi ştie că are răspunderi morale şi religioase, la fel de importante ca şi cele economice. Mai mult, el
obişnuieşte să-şi ia în serios îndatoririle familiale, atât ca soţ, cât şi ca tată, ocupân-du-se cu plăcere de copiii săi.
Stăpân peste munca sa şi cap de familie, el deţine întreaga autoritate, pe care tre¬buie însă să o exercite cu
înţelepciune şi bunătate creşti¬nească. Doamna Stanley stă întotdeauna alături de soţul ei, învăţându-şi fetele să
devină bune soţii şi bune mame; ea îşi conduce casa cu blândeţe, dar şi cu severitate, şi se gândeşte la cei sărmani.
Acestea erau îndatoririle unei bune creştine din clasa de mijloc.

Cele două sfere: bărbatul public şi femeia privată (casnică)

Pentru evanghelişti, bărbatul avea grija vieţii publice; femeia, în schimb, era centrul căminului şi familiei sale. Ei
credeau cu fermitate că bărbatul şi femeia au fost creaţi ca să ocupe sfere diferite. Era o regulă a naturii, confirmată
de cutumă şi convenienţe. Fiecare sex, în mod firesc deosebit, avea propriile sale calităţi şi orice tenta¬tivă de
evadare din sfera sa era sortită dezastrului. Hannah More o detesta pe Mary Wollstonecraft; nu numai pentru că
vedea în ea radicalismul „â la Paine" din anii 1790, ci şi pentru că era convinsă că egalitatea din¬tre sexe, pe care
Mary o ridica atât în slăvi, era imorală şi împotriva firii. Constituţia biologică a fiecărui sex era -credea ea - expresia
diferenţei de destin: pentru o femeie, căutarea succesului în aceeaşi sferă cu bărbatul reprezen¬ta negarea
însărcinărilor şi îndatoririlor proprii pe care Dumnezeu i le hărăzise. „Cu un scop anume i s-au dat peştelui
aripioare" - scria ea. „Pasărea are aripi pentru a putea să zboare, bărbatul are o forţă fizică superioară şi un spirit
puternic pentru a-şi putea asuma dificila sarcină de a acţiona şi a sfătui".
Evanghelicii credeau cu fermitate în dreptul fiecăruia la mântuire, bărbat sau femeie, dar această afirmare a
egalităţii spirituale nu implica şi egalitatea socială. Sferele distincte ale acţiunii masculine şi feminine, „micul cerc"
pe care îl ocupa femeia - toate acestea sem¬nificau în termeni sociali că ea îi era subordonată soţului. „Femei,
supuneţi-vă bărbaţilor voştri, aşa cum se cuvine dinaintea Domnului", scrisese sfântul apostol Pavel: cine ar fi avut
neobrăzarea s-o conteste? Aceasta nu însemna însă că femeile erau complet lipsite de influenţă. Ele aveau puterea
de a-i influenţa pe bărbaţi în aşa măsură încât aceştia le ascultau, ţineau cont de sfaturile lor, le apreciau modul de a
cântări lucrurile. în cadrul protejat al căminului, departe de grija pentru afaceri şi comerţ, femeile puteau să
respecte mult mai uşor îndatoririle lor religioase; ele erau mai sensibile decât bărbaţii la influenţa spirituală,

20
deoarece lumea exterioară îşi punea pecetea mai puţin asupra lor. Ele ocupau un loc ale cărui demnitate şi statut
depindeau, desigur, de bărbaţi, dar în care li se recunoşteau anumite daruri speciale şi exclu¬sive.
Bărbaţilor ca şi femeilor din clasele de mijloc,
50

evanghelicalismul le oferea o nouă identitate, un nou mod de a da o semnificaţie vieţii lor spirituale şi posibi¬litatea
de a înţelege această experienţă.
La începuturile veacului al XlX-lea, evanghelicii anglicani nu erau singurii care voiau să salveze Anglia de
decadenţa morală. In vreme ce quakerii, unitarienii şi presbiterienii stagnau, noii disidenţi - metodiştii,
independenţii, baptiştii — câştigau cu repeziciune parti¬zani. Ei împărtăşeau aceeaşi convingere spirituală ca
evanghelicii, aceeaşi reprezentare a sferelor publică şi privată, a rolurilor sexuale şi a idealului de viaţă domes¬tică
pe care îl celebrau Hannah More sau poetul evanghelic William Cowper. Aceste concepţii, care com¬băteau, pe de
o parte, o imagine a masculinităţii asociate cu ideea de gentry şi de aristocraţie, imagine lipsită de orice sensibilitate
religioasă, şi, pe de altă parte, argu¬mentele periculoase ale Maryei Wollstonecraft şi ale pri¬etenilor ei cu privire la
egalitatea sexelor, deveniră modul de a gândi al adevăraţilor creştini şi al burgheziei engleze din secolul al XlX-lea.
Dar cum s-a putut săvârşi o asemenea transformare? Cum de s-au uitat ideile privind insaţiabilele pofte sexua¬le
ale femeilor? Acum nu se mai vorbea decât de modes¬tia lor, de felul lor supus şi ascultător de a fi. De ce munca
femeilor măritate, pe care s-a contat atâta timp, se limitase doar la respectabilele sarcini domestice? De ce oare
burghezia începuse să creadă în existenţa unor sfere separate şi îşi organizase viaţa în funcţie de această idee?
Acest proces poate fi urmărit mai întâi în domeniul religios. în societăţile de întrajutorare care se ocupau de
împărţirea bibliilor în rândul săracilor, ca şi de organi¬zarea unor grupuri de lectură şi a unor conversaţii pentru
tineri, schema rămânea peste tot aceeaşi: organizate de către preot sau pastor cu ajutorul celorlalţi bărbaţi din
comunitate, aceste societăţi se bazau de fapt pe concursul femeilor, rareori însă pe iniţiativa lor, şi niciodată nu se
aflau sub conducerea lor. în veacul al XVIII-lea, nici chiar quakerii nu aveau pastori profesionişti, iar femeile
predicau într-o proporţie însemnată. începând cu secolul al XlX-lea, această însărcinare li se încredinţează din ce în
ce mai greu şi mai rar.
Acelaşi proces se desfăşoară în cazul activităţilor cul¬turale, în care evanghelicii erau foarte întreprinzători. în
instituţiile literare şi filosofice sau în societăţile artistice create în numeroase oraşe, femeile membre, care plăteau
51

aceeaşi cotizaţie ca şi bărbaţii, nu puteau juca nici un rol în organizaţie; ele nu votau decât prin procură şi erau
frecvent excluse de la anumite evenimente, cum era de exemplu banchetul anual, prilej pentru domni de a petrece o
seară „convivială" în jurul unei mese bogate. Birmingham Philosophical Institution, ca şi multe altele, nu autoriza
femeile să frecventeze sala de lectură, care era un sanctuar masculin. Nu este deci surprinzător fap¬tul că asemenea
societăţi au fost considerate masculine; puţine femei aderau la ele şi, dacă multe profitau de anu¬mite avantaje,
aceasta se întâmpla în virtutea înrudirii cu unul dintre membrii masculini: tată, soţ sau frate. Regulile acestor
instituţii nu erau fixate odată pentru tot¬deauna şi, la sfârşitul veacului al XlX-lea, femeile dobândiseră destulă
siguranţă ca să limiteze restricţiile al căror obiect erau. Dar, la începutul secolului, în momen¬tul în care bărbaţii
burgheziei, mândri de succesele lor în comerţ şi afaceri, şi încrezători în aspiraţiile lor reli¬gioase, căutau să creeze o
lume nouă după imaginea lor, această imagine diferenţia enorm sfera bărbaţilor de aceea a femeilor.

Menajul Cadbury
Forţa acestor idei nu se întemeia numai pe angajamentul religios, ci şi pe schimbarea condiţiilor materiale de viaţă,
care accentua mai pregnant diviziunea muncii între cele două sexe. Să luăm exemplul familiei Cadbury, comercianţi
din Birmingham încă de la sfârşitul secolu¬lui al XVIII-lea. Richard Trapper Cadbury, născut unde¬va în vest, şi-a
făcut ucenicia la un postăvar. El provenea dintr-o familie de quakeri, iar quakerii aveau o vastă reţea de relaţii
sociale în toate mediile ţării. Tatăl său îi lăsase un capital suficient ca să-şi înceapă o afacere mo¬destă; în 1794, îşi
deschide la Birmingham un magazin de mătase şi postavuri, pe una din străzile cele mai importante ale oraşului -
Bull Street. Prin 1800, împre¬ună cu Elisabeth, soţia sa, şi cu familia lor, care creştea văzând cu ochii, se instala după
un obicei curent în epocă în camerele de deasupra magazinului. Numai burghezii mai înstăriţi îşi puteau permite să
aibă o locuinţă separată de antrepriza lor.
Elisabeth Cadbury nu putuse să-şi facă ucenicia ca soţul ei. Puţine meserii ofereau o asemenea posibilitate
52

21
femeilor: se considera că ele puteau învăţa din mers. Doar oamenii bogaţi îşi puteau permite să-şi ţină nevestele
acasă. Soţia fermierului avea grijă de lăptărie; nevasta negustorului se ocupa de magazin sau de con¬tabilitate;
văduva unui meşteşugar putea să preia antre¬priza la moartea soţului. Elisabeth Cadbury dădea o mână de ajutor
la magazin când era nevoie de un sprijin suplimentar; ea supraveghea afacerile când soţul „dumisale" era plecat
după alte treburi; era nevoită de asemenea să ţină o casă mare care număra pe lângă ucenici şi vânzătoare familia
propriu-zisă. în cursul primilor cincisprezece ani de căsnicie, Elisabeth a avut zece copii, din care numai opt au
supravieţuit, drept pen¬tru care bătrâna sa mamă veni să locuiască împreună cu ei.
într-o asemenea casă nu erau numai guri de hrănit, haine de spălat, cămăşi de cusut şi cârpit, apă de dus sus şi de
aruncat la rigolă. Elisabeth Cadbury reuşea de asemenea, cu ajutorul a două slujnice care aveau grijă de gospodărie,
să se ocupe activ şi de comerţ. Când Richard mergea la Londra ca să mai cumpere stofe pentru maga¬zin, el îi scria:
„Am căutat bombazin (stofă de bumbac sau de mătase cu urzeală încrucişată, întrebuinţată mai ales pentru
veşmintele de doliu, n.a.), dar e foarte greu să găseşti din toate culorile. Cel pe care l-am văzut este deosebit de
frumos şi mâine o să caut pe negru". Era îngrijorat să afle dacă veniseră veşti din Irlanda, despre inul pe care îl
aştepta, şi o înştiinţa că deja cumpărase „câteva paruri şi eşarfe roşii şi colorate" şi că, de aseme¬nea, comandase o
boneţică pentru fiica lor Sarah. Scrisorile sale sunt un amestec de amănunte profesionale şi familiale: bărbatul şi
femeia luau parte în mod egal atât la afaceri cât şi la viaţa socială.
în 1812, magazinul era foarte prosper, şi Richard Trapper Cadbury îşi permite să cumpere o a doua casă, destul de
modestă, în Islington Row, la marginea oraşu¬lui, aproape la ţară. Cei mai mici dintre copii vor veni aici împreună
cu bona şi animalele domestice, inclusiv porumbeii, iepurii, un căţel şi o pisică ; îşi vor închiria chiar un petec de
pământ ca să cultive fructe şi legume. Doamna Cadbury avea acum grijă de două case şi, împreună cu fiicele sale
mai mari, îşi împărţea timpul între casa de la oraş şi cea de la ţară. Băieţii, în acest timp, călcau pe urmele tatălui lor:
fiecare îşi făcu uceni-

53

cia în alt oraş şi în alte sectoare ale comerţului cu amă¬nuntul, întâiul născut, Benjamin, a fost plasat la un
postă¬var cu gândul că va duce mai departe comerţul familial, în vreme ce al doilea fiu, John, după ce şi-a făcut mai
întâi ucenicia ca negustor de ceai şi cafea, s-a instalat ală¬turi de tatăl său, în Bull Street.
Surorile lor însă nu au avut parte de o pregătire atât de bine definită. Ele erau ucenicele mamei lor, care le învăţa nu
numai secretele bucătăriei şi ale conducerii unei case cu mână forte, ci şi arta de a combina aceste ta¬lente cu
disponibilitatea la magazin de fiecare dată când era nevoie de ele. Se ocupau de grădină, îşi ajutau mama să întindă
covoare vechi ca să se mai încălzească încăpe¬rile pe vreme de iama, sau dădeau fuga la magazin pen¬tru a-şi ajuta
tatăl. Fiecare participa la comerţul familial.
Segregarea sporită a sarcinilor şi a spaţiilor
Dar regulile comerţului se schimbau în permanenţă, în aşa măsură încât acest gen de participare familială devenea
din ce în ce mai dificil. Femeile măritate nu avuseseră niciodată dreptul de a încheia contracte, de a intenta pro¬cese
sau de a fi implicate într-un proces, de a lua parte la vreo afacere. Prin statutul lor, soţul se făcea răspunzător pentru
ele în faţa legii. Ele nu aveau o existenţă legală independentă. Numai femeile celibatare sau văduvele puteau intra
în afaceri în nume propriu, şi aşa ceva se întâmpla destul de des la moartea soţului sau a tatălui. în veacul al XVIII-
lea, într-o antrepriză familială ca aceea a familiei Cadbury, soţii aveau rolul de asociaţi fără con¬tract; ei împărţeau
grijile şi riscurile comerţului, ca şi cele¬lalte probleme ale vieţii familiale. Bărbatul avea totuşi responsabilitatea
legală a antreprizei, dar în viaţa cotidi¬ană această situaţie trecea aproape neobservată. Existau totuşi o mulţime de
îndatoriri legate de afaceri pe care doar un bărbat le putea rezolva. întotdeauna, de pildă, Richard Trapper Cadbury
era acela care pleca să cumpere mărfurile necesare; chiar dacă femeile măritate aveau dreptul de a cumpăra pe
credit în numele soţului, se pare însă că Elisabeth Cadbury îi lăsase soţului grija de a se ocupa de plata facturilor.
Asocierea presupunea, de fapt, în ultimă instanţă, o autoritate masculină.
Dezvoltarea industriei şi a comerţului, transformarea
54

agriculturii implicau noi practici comerciale care ameninţau aceste reguli informale. într-o vremme când asocierea
constituia baza expansiunii, dar în care femeile măritate nu aveau nici un drept şi în care nu se putea pune nici o
speranţă în urmaşii de sex feminin, majori¬tatea asocierilor se încheiau între bărbaţi uniţi prin legă¬turi de rudenie
sau printr-o credinţă comună. Femeile nu aveau în acea epocă acces la formele de învăţământ şi educaţie destinate

22
noilor necesităţi comerciale. Nume¬roase şcoli îşi deschid porţile acum, la începutul secolu¬lui al XlX-lea; aici vor fi
formaţi băieţii proveniţi din clasele de mijloc şi vor fi iniţiaţi în viitorul lor rol de „căpitani de industrie". Fetele vor
primi o educaţie obiş¬nuită, ca şi până acum, în familie. Odată intrat în afaceri, unui tânăr nu-i era greu să aibă
contacte, să se asocieze cu alţii, ceea ce în fond era necesar pentru a-şi păstra creditul, a obţine împrumuturi şi a-şi
mări clientela. Spre deosebire de bărbaţi, femeilor le era aproape imposibil să intre în această lume a tranzacţiilor
comerciale. împru¬muturile, care odinioară se făceau la mica înţelegere, acum se desfăşurau tot mai mult prin
intermediul băn¬cilor. Altădată, grâul se vindea pe loc, la târg; de acum înainte, negustorii vor trebui să meargă la
Bursa de cereale - un edificiu construit în mod special pentru asemenea tranzacţii şi care era frecventat numai de
bărbaţi. De asemenea, Bursa financiară, concepută pen¬tru pieţele financiare în plină expansiune, nu era un loc
pentru femei. Şi iată că primul care a adoptat noile metode de vânzare modernă a fost comerţul cu stofe.
Comerţul familiei Cadbury se dezvolta şi prospera. John, al doilea fiu, îşi deschisese magazinul de ceai şi cafea
alături de magazinul tatălui său. Adoptase deja cele mai recente inovaţii cu privire la vânzarea cu amănuntul; era
mândru de vitrinele sale şi se hotărî să pună bazele unei manufacturi de cacao de îndată ce capitalul său îi permise
acest lucru. Această nouă antrepriză nu făcea parte din comerţul familial; dimpotrivă, el avusese grijă să o instaleze
într-o fabrică separată, ceea ce nu însemna că nu-şi conducea cu aceeaşi fermitate ambele afaceri. Cu prima sa soţie,
Priscilla, care a murit după doi ani de căsătorie, prin 1828, el trăise, ca şi părinţii săi, în locuinţa de deasupra
magazinului. în 1832, se recăsătoreşte cu fiica unui comerciant, Candia, şi până la naşterea primu¬lui copil vor locui
în Bull Street. Totuşi, în curând, se
55

hotărâră să părăsească centrul oraşului şi să locuiască la Edgbaston.

Edgbaston era un foburg la aproximativ o milă de oraş, pe care evanghelicul Lord Calthorpe, un bogat pro¬prietar
de terenuri, îl parcelase pe la începuturile secolu¬lui. Calthorpe concepuse zona ca un sit rezidenţial, presărat cu
case frumoase şi grădini pentru burghezie, departe de mizeria, zgomotul şi vecinii dezagreabili. în fiecare contract
se stipula că o casă de locuit nu putea fi transformată în magazin sau manufactură şi, de aseme¬nea, că nu se putea
instala un atelier în grădină. S-au tăiat bulevarde largi, s-au plantat copaci şi s-au înălţat biseri¬ci. Edgbaston se
mândrea cu vilele sale, aşezate într-un peisaj câmpenesc, care ofereau avantajele oraşului la ţară. Ca să trăieşti aici,
trebuia să ştii să-ţi împărţi viaţa între muncă şi cămin; era imposibil să conduci o antre¬priză din Edgbaston.
Proiectul Lordului Calthorpe, unul dintre primele de acest gen, anunţa dorinţa burgheziei de a avea o casă
particulară şi de a despărţi viaţa profesiona¬lă de viaţa familială, „mângâierile blânde şi afecţiunea unei soţii şi a
copiilor" de „grijile si tracasarea afaceri¬lor".
Transformările economice şi sociale au dus treptat la această separare. Pe măsură ce antrepriza Cadbury se
dezvolta, diversele aspecte ale muncii nu mai erau com¬patibile cu activitatea unei femei. Manufactura se afla deja
la o anumită distanţă de casă, iar Candia nu o mai putea supraveghea aşa cum făcuse soacra ei, care putea să dea o
mână de ajutor la magazin şi, totodată, să se ocupe de copii. Apariţia sucursalelor impunea o divi¬ziune crescândă
a muncii, folosirea mâinii de lucru mas¬culine, elaborarea unui buget, munci mai uşoare pentru bărbaţi. John şi
tatăl său participaseră la construirea unei noi pieţe a oraşului — Market Hali -, un impozant edifi¬ciu în stil doric,
care uşura distribuţia, simbol al practi¬cilor comerciale cele mai avansate din epocă, şi margi-naliza complet
femeile. Afacerile şi comerţul deveneau tot mai mult un domeniu masculin; femeile nu se vor mai ocupa de acum
înainte decât de micile prăvălii de ali¬mente sau de vestimentaţie feminină. John şi Candia hotărâseră să rupă
legăturile dintre antrepriză şi casă, să respingă intruziunea a tot ce înseamnă afaceri, muncă, ucenici, vânzătoare în
casa lor. Prin această alegere, ei păreau că acceptă principiul sferelor separate.
56

Cottage şi nursery
Aşadar, vor găsi o căsuţă care va deveni casa familiei vreme de aproape patruzeci de ani. La origine, era mai
degrabă mică, dar ei au transformat-o şi au mărit-o pe măsură ce familia creştea şi veniturile le permiteau noi
cheltuieli. Candia îşi petrecea timpul acasă, ocupându-se de copii, de bucătărie, de spălat şi grădină. După cum
avea să o descrie mai târziu fiica lor Măria, casa „avea mai curând înfăţişarea unui cottage şi ar fi fost prea mică
dacă nu ar fi fost transformată în întregime; dar cum aici te credeai la ţară, părinţii mei se hotărâră să o cumpere; ei
mai adăugară câteva încăperi şi amenajară şi o grădină pe gustul lor (...). Mamei noastre îi plăcea nespus de mult să
se ocupe cu grădinăritul, în vreme ce tata era prins cu afacerile în oraş, lui nemairămânându-i peste săptămână
decât prea puţin timp pentru gradină". în curând, casa va avea o sală de jocuri, care deveni mai târziu o sală de
clasă şi o nursery la primul etaj pentru cei mici.
O asemenea casă era imaginată după o concepţie cu totul nouă. în veacul al XVIII-lea, arhitecţii nu reuşiseră să
ajungă la o diferenţiere atât de limpede a spaţiului pe străzile în arc de cerc, aşa-numitele crescents, sau poate că în
oraşele de pe atunci nu se simţea încă nevoia. Camerele separate pentru copii, demarcaţia clară dintre locul unde se

23
gătea şi acela unde se mânca, toate acestea erau complet noi şi se asociau ideii unui spaţiu diferit în care bărbaţii îşi
desfăşurau munca lor specifică. Apariţia unor asemenea case a avut neîndoios o mare repercusiu¬ne asupra felului
de a concepe mobilarea locuinţei, într-un moment când se insista pe căldura căminului şi pe confort. J. C. Loudon,
arbitru al gustului burghez în materie de arhitectură, mobilă şi amenajarea grădinilor, spunea în cărţile sale, care
aveau un succes extraordinar, ce era aceea o nursery, cum să-ţi mobilezi salonul, ce delicii îţi putea oferi o grădină,
ce bucurii putea gusta aici un cuplu ferit de priviri indiscrete de copaci şi tufişuri.
A concepe locuinţele numai pentru viaţa de familie era o idee la fel de nouă ca aceea privind grădinile care se
întindeau de jur-împrejurul casei. Pieţele din veacul al XVIII-lea aveau asigurat un spaţiu de promenadă îngrădit cu
garduri, care părea a fi suficient. Dar, pe la mijlocul secolului al XlX-lea, grădina devenise un ele¬ment capital al
vieţii burgheze. Natura îmblânzită, mărginită de copaci şi garduri, asigura liniştea vieţii pri-
57

vate şi oferea un cadru ideal vieţii familiale. Bărbaţii se puteau ocupa de copaci şi de viţa de vie, căci Loudon îi
convinsese că asemenea îndeletniciri nu aveau nimic înjositor dacă vroiai să te destinzi după sarcinile grele la care
te silea viaţa oraşului. Femeile răspundeau de flori, responsabilitate firească de altfel, dată fiind asocierea dintre
blândeţea feminină şi delicateţea parfumată a flo¬rilor. Este perioada când relaţia lingvistică dintre femei şi flori
devine din ce în ce mai strânsă. O mamă îi mai putea învăţa pe copiii ei cum să aibă grijă de plante sau cum să
semene în micile lor grădini.
„Home" - muncă şi virtute
Casa şi grădina lui John şi Candia Cadbury ilustrează o anume concepţie despre viaţa familială, despre
îndatori¬rile bărbaţilor şi ale femeilor, ca şi despre relaţiile lor cu lumea. Viziunile Hannei More, enunţate într-o
lume ide¬alizată şi civilizată, luaseră forma locuinţelor burgheze. Angajamentul religios de a crea un nou mod de
viaţă, care făcea posibilă îndeplinirea constantă, de către întrea¬ga familie practicantă, a obligaţiilor unei vieţi
spirituale, îşi găsise concretizarea materială în separarea progresivă şi demarcarea muncii masculine de cea
feminină. în vreme ce bărbaţii aveau din ce în ce mai multe ocazii să-şi extindă antreprizele în sectoare tot mai
diversificate şi se defineau prin ocupaţiile lor şi prin activităţile lor publice, femeile se îndepărtau de această lume şi
îşi făceau o profesie din maternitate şi din buna administrare a chestiunilor menajere. Această diviziune între cele
două lumi - masculină şi feminină - avea o conotaţie religioasă: se considera că sfera „publicului" era primej¬dioasă
şi amorală. Bărbaţii care evoluau în această atmosferă nu puteau fi salvaţi decât prin contactul regu¬lat cu lumea
morală a căminului, în care femeile erau purtătoarele acelor valori pure în stare să neutralizeze tendinţele
distructive din lumea afacerilor. Casa era locul plăcerilor îmbietoare, refugiul bărbatului obosit şi copleşit de griji,
obligat să producă îndestularea materi¬ală de care depindea căminul. Masculinitatea se întemeia pe capacitatea
bărbatului de a îndestula nevoile alor săi; feminitatea unei soţii şi a fiicelor sale consta în dependenţa lor.
Demnitatea unui bărbat era legată de pro¬fesiunea sa; femeia pierdea orice distincţie dacă ar fi avut
58

o profesie. Pe la mijlocul veacului al XlX-lea idealul burghez al unui soţ care se îngrijea de nevoile familiei sale şi
acela al unei soţii care se consacra căminului era într-atât de răspândit încât recensământul general a avut nu numai
ocazia să menţioneze apariţia unei noi cate¬gorii, aceea a „femeilor de casă", ci şi să enunţe în intro¬ducerea la
raportul din 1851: „Fiecare englez doreşte din tot sufletul să fie proprietarul unei case; familia şi cămi¬nul constituie
pentru el un cadru bine definit - sanctuarul necazurilor, bucuriilor şi meditaţiilor sale".
Mulţi englezi ar fi fost foarte surprinşi să afle că doresc „o casă a lor"; dar această revendicare făcută în numele
tuturor este îndeajuns de lămuritoare; ea ne arată importanţa pe care o căpătase discursul burgheziei: toată lumea îl
adoptase. Acest lucru se datora în bună parte zelului evanghelizator al adevăraţilor creştini şi al altor fracţiuni ale
burgheziei, precum utilitariştii care voiau să reconstruiască lumea după chipul lor. Ei ar fi dorit să convertească
clasele superioare ca şi pe muncitori la credinţele lor, şi îşi dădeau toată osteneala ca să-i convingă. Aristocraţia şi
gentry trebuiau să renunţe la viaţa lor depravată şi leneşă; săracii trebuiau să înveţe ce înseamnă munca. Toţi şi
fiecare în parte trebuiau să recunoască importanţa unei vieţi familiale stabile şi a unui cămin bine organizat. Asupra
acestei chestiuni, evanghelicii de orice culoare, ca şi utilitariştii, căzuseră de acord. Marele Jeremy Bentham însuşi
era convins de diferenţa între cele două sfere şi de capacităţile inerente bărbaţilor şi femeilor; cât priveşte
adevăratele relaţii din¬tre sexe, ele se aflau la baza teoriilor utilitariştilor aproape în aceeaşi măsură ca pentru
evanghelici. Pentru discipolii lui Bentham, sferele separate constituiau o situaţie de fapt mai degrabă decât o
chestiune de princi¬piu moral, iar modul lor de a le considera drept „natu¬rale" reflectă influenţa teoreticienilor
celor două sfere la începutul veacului al XlX-lea.

Moralizarea săracilor

24
Evanghelicii şi utilitarienii au întreprins în acea vreme un vast efort de moralizare a săracilor prin intermediul
fami¬liei, în toată ţara, şcolile obişnuite, şcolile de duminică, societăţile filantropice difuzau concepţiile burgheze
privind separarea sexelor. Predicând valorile vieţii cas-

nice elevilor de la şcolile de duminică, tinerelor de la orfelinate sau femeilor în vârstă ori infirme, femeile din
middle class defineau propria lor „sferă relativă" şi toto¬dată locul femeilor în clasa muncitoare: slujitoare la
superiorii lor sau soţii şi mame respectabile la ele acasă, aceasta era singura lor alternativă. Dacă o Asociaţie
pen¬tru ocrotirea femeilor vârstnice şi infirme căuta să adune fonduri în vederea sprijinirii unor femei singure şi
părăsite, imediat, organizatoarele începeau să cerceteze în ce măsură aceste femei meritau asistenţă printr-o viaţă
dusă în umilinţă şi respectabilitate. Băieţii şi feteie primeau o educaţie diferită, adesea non-mixtă şi orientată după
scopuri distincte. Celebrele Mechanics Institutes („Institute pentru muncitori"), foarte influenţate de Bentham, erau
la început rezervate cu stricteţe numai bărbaţilor; şcoala urmărea nu numai ca tinerii să devină mai harnici, mai
raţionali, înzestraţi cu mai bune cunoştinţe ştiinţifice, ci şi buni soţi, buni taţi. Se nădăj¬duia ca prin astfel de
metode să fie educate şi viitoarele lor soţii şi să se regenereze întreaga familie, care ar fi tre¬buit să ofere tuturor
exemplul fericirii familiale.
Aceste proiecte nu puteau avea efecte miraculoase. Dar, cum au arătat numeroşi istorici, bărbaţii şi femeile din clasa
muncitoare nu au refuzat pur şi simplu valorile culturii dominante.
Grey, în studiul său asupra aristocraţiei muncitoare din Edimburgh spre finele secolului al XlX-lea, arată că între
dominanţi şi subordonaţi s-a stabilit un soi de negociere, care a dus la emergenţa unor noi concepte de demnitate şi
respectabilitate, influenţate desigur de burghezie, dar întotdeauna guvernate de încrederea în acţiunea sindicală,
spre exemplu, şi de un înalt orgoliu de clasă. De asemenea, Vincent, în studiul său cu privire la „modul de a şti cum
să te faci util", în autobiografii ale muncitorilor, semnalează că exista o demarcaţie clară între conceptele
muncitoreşti, care aveau un conţinut de clasă specific, şi semnificaţiile burgheze.
Acelaşi lucru s-ar putea susţine şi despre sferele mas¬culină şi feminină. Clasa muncitoare nu reuşise la acel
moment să-şi asume în întregime reprezentarea burgheză a modului de viaţă ideal, dar a integrat anumite aspecte
ale discursului religios sau laic care păreau rezonabile şi răspundeau anumitor nevoi.
Să luăm, de pildă, cazul caracteristic al alcoolismului. Unii muncitori se declară - la un moment dat - apostolii
60

respectabilităţii burgheze. Ei voiau să se perfecţioneze, să se instruiască, să se ridice la înălţimea superiorilor lor.

Mişcarea în favoarea sobrietăţii absolute se născuse la cei care aveau o conştiinţă de clasă, apropiaţi îndeosebi de
mişcarea chartistă. Dar credinţa în progresul posibil al fiecăruia ducea adesea la adoptarea modelelor culturale
burgheze. Argumentele împotriva băuturii făceau ample referinţe la cămin şi familie, cea mai gravă dintre
consecinţele alcoolismului fiind distrugerea familiei muncitoare şi depravarea ei. într-o serie de planşe
bine¬cunoscute, intitulată Butelca, concepută de celebrul gra¬vor Cruikshank, se poate vedea mai întâi o familie de
muncitori modestă şi respectabilă luând masa într-o cameră simplă, dar curată şi confortabilă. Este modelul familiei
fericite: hainele sunt cârpite cu grijă, copiii se joacă, focul arde în vatră, zăvorul este tras, garanţie a faptului că acel
cămin va rămâne un loc de refugiu şi siguranţă. Apoi, bărbatul oferă un pahar femeii sale, şi scenă după scenă,
Cruiskshank ne dezvăluie înspăimân-tătoarea dezagregare a căminului şi a familiei, care se sfârşeşte cu nebunia
bărbatului, omorându-şi soţia cu o sticlă, şi cu moartea ultimului copil; ceilalţi doi devenise¬ră, între timp, fata
prostituată şi băiatul peşte. Apostolii temperanţei foloseau cu dragă inimă acest clişeu care punea în evidenţă
căminul nefericit al beţivului şi viaţa familială idilică a muncitorului cumpătat.
Asemenea reprezentări nu lăsau să se subînţeleagă numai adoptarea idealului burgez al vieţii de familie; muncitorii
aveau, desigur, o noţiune proprie cu privire la repartizarea rolurilor şi, chiar dacă această noţiune era influenţată de
idealul dominant, ea îşi păstra originali¬tatea. John Smith, militant pentru temperanţă din Birmingham, afirma:
„Fericirea la gura sobei ţine de cumpătare şi mai ştim că femeia este cea mai străluci¬toare podoabă a acestui cămin.
Aproape toată bunăstarea vieţii noastre depinde de rudele noastre sau de prietenele noastre, din copilărie şi până la
vârsta adultă sau la bătrâneţe".
Elogiul gospodinei: Francis Place
Pentru muncitor, plăcerile şi frumuseţea vieţii aveau o singură origine: femeile din anturajul său. Dar aceste femei
trebuiau să aibă alte calităţi, deosebite de ale suro-
61

rilor burgheze. Societatea le cerea, de pildă, să fie bune „stăpâne ale casei". Soţiile şi mamele din clasa munci¬toare
trebuiau înainte de toate să fie bune gospodine şi să posede calităţi practice.
Doi mari gânditori şi teoreticieni politici, Francis Place şi William Cobbett, au ilustrat această interpretare a vieţii
domestice de către clasa muncitoare.

25
Francis Place, născut în 1777, a fost ucenic într-o între¬prindere de pantaloni de piele; mai târziu, a devenit un
croitor foarte prosper. Toată viaţa a trăit la Londra şi s-a angajat trup şi suflet în mişcarea radicală a sfârşitului de
secol XVIII, în speţă ca secretar la London Corresponding Society, a avut, de asemenea, un rol important în reforma
sindicală din 1820. Va deveni, apoi, un fervent discipol al lui Jeremy Bentham; după ce se va retrage din comerţ,
posesor acum al unei averi deloc neglijabile, îşi va con¬sacra întreaga viaţă reformelor. Pe vremea tinereţii sale,
cunoscuse adevărata sărăcie, împărtăşind aceeaşi viaţă cu micii meseriaşi. După opinia sa, femeia juca în acea epocă
rolul care i se cerea; marele său principiu, de pildă, era ca femeia să-şi ajute bărbatul ori de câte ori este nevoie.
Considera, de asemenea, mai mult decât necesară o schim¬bare profundă a moravurilor şi a moralităţii clasei
munci¬toare; în autobiografia sa, vorbea cu plăcere, dând amă¬nunte, despre ameliorările intervenite în
deprinderile şi viaţa săracilor. Astfel, îi plăcea să povestească despre dispariţia jocurilor de stradă din vremea
copilăriei sale, jocuri în care ispita sexualităţii era limpede exprimată; nu înceta să condamne obiceiul muncitorilor
de a trage la măsea, ceea ce-i făcea să-şi neglijeze familia. Tatăl său îi putea sluji ca exemplu în această privinţă.
Cu mult înainte ca recensământul general să fi făcut vreo aluzie, Place estimase că fiecare ar trebui să-şi do¬rească o
„casă a sa". „Nimic, gândea el, nu duce mai sigur la degradarea relaţiilor dintre soţi şi a opiniei pe care o au unul
despre celălalt şi despre ei înşişi din toate punctele de vedere, dar mai ales despre femeie, decât obligaţia de a
mânca şi a bea, a găti, a spăla, a cârpi şi a îndeplini toate treburile gospodăriei în aceeaşi cameră în care soţul
munceşte şi în care se doarme". Fusese în cul¬mea fericirii când familia sa se mutase într-o nouă locuinţă, care avea
şi o cămăruţă în spate unde el putea să lucreze: „Asta îi permise soţiei mele să păstreze o cameră curată şi în general
nu ne aduse decât avantaje pentru viaţa noastră în comun. Ea nu mai era obligată sa se
62

ocupe de copil în prezenţa mea. Nu trebuia să mai asist la aprinderea focului, la spălatul vaselor şi la maturatul
camerei, la spălatul rufelor şi la călcatui lor, şi nici la pregătirea mesei".
In tinereţe, obligat de tatăl său, Place lucrase ca ucenic, în vreme ce soţia sa muncea ca slujnică fără nici o calificare.
Când a reuşit să-şi găsească de lucru, a putut să câştige mult mai mult decât ea ar fi fost în stare să aducă vreodată;
dar ea îl ajuta totuşi la finisarea pan¬talonilor, fără să neglijeze gospodăria şi copiii. Interesul pe care 1-a avut toată
viaţa pentru instruirea sa 1-a împins să citească, să mediteze, să scrie. Pe măsură ce veniturile sale creşteau, a putut
să-şi cumpere cărţi şi să întâlnească intelectuali cunoscuţi, chiar dacă distanţa socială nu a fost niciodată abolită.
Bentham şi Mill l-au încurajat să-şi scrie autobiografia ca să demonstreze cum un muncitor, provenit dintr-un
mediu foarte defavorizat, putea să se ridice până la prosperitate şi înţelepciune.
Evoluţia soţiei sale a fost diferită de a sa. Ea a învăţat să fie o excelentă croitoreasă şi modistă, capabilă „să
sur¬prindă de la prima vedere liniile caracteristice ale unei mode şi să le adapteze cum i se părea de cuviinţă".
După cum spunea şi soţul ei, ea a rămas o femeie simplă, feri¬cită că era considerată o bună stăpână a casei, o bună
soţie şi o bună mamă, de altfel ea nici nu aspira să aibă o altă condiţie. în vreme ce schimbările atât de lăudate de
Place ofereau bărbaţilor noi posibilităţi, îi încurajau să nădăjduiască în dobândirea rapidă a unei minime pregătiri,
suficiente pentru un trai cumpătat, cu speranţa să-şi abandoneze moravurile descompuse şi să devină respectabili,
pentru femei singura ambiţie trebuia să fie aceea de a deveni o bună soţie si o bună mamă.

William Cobbett şi „Cottage Economy"

William Cobbett, scriitor şi jurnalist care - după opinia lui E. P. Thompson - a avut cea mai mare influenţă asupra
radicalismului începutului de secol XIX, expune un ansamblu de sentimente similar asupra chestiunii sferelor
masculină şi feminină. Thompson avansează ideea potrivit căreia Cobbett a creat cultura radicală a anilor 1820 „nu
atât pentru că el ar fi propus cele mai bune idei, ci pentru că a găsit tonul, stilul, argumentele care îi puteau aduce
pe ţesător, pe învăţător, pe dulgherul

de pe şantierele navale la acelaşi discurs. în ciuda diversităţii doleanţelor şi influenţelor, el a reuşit să deter¬mine
un consens radical". Dar consensul radical al lui Cobbett plasa fără ezitare femeia în sfera domestică. El era un
adept necondiţionat al vieţii familiale şi al căminelor solide şi temeinice, pe care le lua drept model. Familiile
fericite, spunea Cobbett, constituie baza unei veritabile societăţi. Scriind Cottage Economy (tratat de economie
domestică rurală), Cobbett spera să contribuie la renaşterea activităţilor domestice şi familiale; el avea viziunea unui
trecut idealizat care impunea întoarcerea la ideile vechi, după părerea lui încă vii şi proaspete; în tratatul său el
oferea o nouă versiune a vechilor structuri patriarhale, ca şi cum dintotdeauna ar fi fost astfel. Cottage Economy
dădea sfaturi pentru brasajul berii la domiciliu, nu numai pentru că în felul acesta berea reve¬nea la un preţ mai
scăzut, ci mai ales pentru că brasajul în propria gospodărie îi încuraja pe bărbaţi să-şi petreacă serile mai degrabă în

26
familie decât la cârciumă. O femeie care nu ştia să coacă pâine era - după Cobbett - „nedem¬nă de încredere", „o
povară pentru comunitate". De aceea îi asigura pe părinţi că metoda cea mai bună pentru a-şi mărita fetele este să le
convingă să devină „îndemânatice, destoinice şi active în treburile indispensabile dintr-o gospodărie". „Gropiţele şi
obrajii rumeni" nu erau de ajuns; pentru a fi considerată „o persoană demnă de respect", o femeie trebuia să mai ştie
cum se fac berea şi pâinea, cum să smântânească laptele şi să frece untul. Ce altă scenă l-ar fi putut impresiona mai
mult pe Atotputernicul decât aceea a „truditorului care se întoarce acasă de la muncă, într-o zi geroasă de iarnă, şi
se aşază la masă alături de soţia şi copiii săi, lângă focul care duduie în sobă, în vreme ce vântul suflă prin horn şi
ploaia trosneşte pe acoperiş?".
Cobbett avea un dispreţ profund pentru ceea ce con¬sidera el a fi noile idei pernicioase asupra feminităţii, pe care o
anume burghezie le sprijinea. Detesta pretenţiile acelor soţii de fermieri care transformau camera din faţă în salon,
aşezau acolo un pian şi îşi învăţau odraslele să facă o mie de graţii şi mutre. El cerea ca soţia fermieru¬lui să se
întoarcă la lăptărie, să aibă grijă de lucrătorii pământului şi să le gătească aşa cum se cuvine. Dar el nu cerea doar o
simplă revenire la trecut, deoarece, acum, se cuvenea ca muncitorii să dobândească noi drepturi. Ei trebuiau să
pretindă un salariu corect, care să asigure un
64

trai nu neapărat în lux, dar decent şi cinstit pentru soţiile şi copiii lor; trebuiau să aibă dreptul de a gândi liber,
li¬bertatea de a citi ce vor şi de a spune ce gândesc. Şi, mai ales, trebuiau să aibă dreptul la vot, căci alegerea
reprezentanţilor poporului nu trebuia să se întemeieze pe proprietate, ci pe munca onorabilă şi competentă. în
cali¬tate de capi de familie, bărbaţii trebuiau să primească întreaga supunere şi ascultare din partea soţiilor şi a
copi¬ilor lor; totodată, erau obligaţi să-i apere pe cei care depindeau de ei atât din punct de vedere politic, cât şi
juridic. Soţii trebuiau să răspundă de soţiile lor, căci -credea Cobbett - „prin însăşi natura sexului lor, exercitarea
acestui drept devine incompatibilă cu armo¬nia şi fericirea societăţii". Acceptarea pasivităţii şi docilităţii femeii,
convingerea că a fi „gospodină" este o stare „firească" pentru ea, diviziunea dintre sexe fiind singura bază posibilă a
armoniei sociale, pe scurt, această acceptare fundamentală a teoriei sferelor separate, care vine din profunzimile
unei culturi muncitoare radicale, arată până la ce punct asemenea afirmaţii reflectau ideile unei anume părţi a clasei
muncitoare.
Salariul familial şi stăpâna casei
Se poate constata o anumită convergenţă dintre ideile evanghelicilor şi cele ale unor medii ale clasei munci¬toare în
dezvoltarea unei politici de stat referitoare la munca femeilor în decursul anilor 1840. între 1830 şi 1840, bărbaţii au
fost recunoscuţi drept cetăţeni respon¬sabili, în vreme ce femeile erau în masă reduse la tăcere. Ideea apărată pe
atunci, şi pe care o împărtăşeau Place şi Cobbett, era că bărbatul trebuie să câştige un „salariu familial", o sumă
suficient de mare încât să-i permită întreţinerea întregii sale familii. Idealul unui salariu mas¬culin unic, ca şi
idealul dependenţei feminine, era bine stabilit în mediile burgheze, dar avea să găsească ecou şi în rândurile clasei
muncitoare. Astfel că revendicările salariale în rândul unor sindicate de muncitori calificaţi anunţă ideea de „salariu
familial". Totuşi, nu trebuie să vedem aici o acceptare fără rezervă a ideilor burgheze, ci poate mai curând o
adaptare şi o reformă a unui ideal specific de clasă.
La începutul anilor 1840, ca să nu luăm decât un exemplu, temerile burgheziei cu privire la angajarea

li

65

femeilor în meserii incompatibile cu natura lor s-au exprimat în legătură cu munca lor în mină. Era deja bine stabilit
că acea parte din burghezie care muncea ca să câştige bani nu era feminină. In cazul muncii prestate de săraci,
normele erau puţin diferite. Femeile puteau avea o meserie dacă aceasta reprezenta prelungirea rolului lor „natural"
de femeie. Nu era câtuşi de puţin deplasat ca slujnicele să se ocupe de curăţenie, să gătească şi să se îngrijească de
copii. Meseriile de croitoreasă sau de modistă erau, şi ele, convenabile, ca şi funcţiile din sec¬torul alimentar. Dar
unele meserii exercitate de femei erau considerate ca fiind complet incompatibile cu natu¬ra lor, mai ales dacă
asemenea meserii se desfăşurau într-un mediu mixt. Faptul că o femeie putea munci sub pământ constituia negarea
cea mai categorică a concepţiei despre feminitate, profesată de evanghelici. Comisia numită pentru a efectua o
anchetă asupra muncii copiilor în mine a fost consternată şi îngrozită constatând condiţiile de muncă ale femeilor.
Mai mult, acestea munceau aproape dezbrăcate alături de bărbaţi. Era un afront adus moralei publice; o asemenea
situaţie ameninţa să ducă la prăbuşirea familiei muncitoreşti. Imediat se şi lansă o campanie inspirată de către
evanghelici prin care se cerea interzicerea ca femeile să mai muncească în puţurile de mină.

27
Minerii au fost de acord cu interdicţia, dar nu pentru motivele invocate de burghezie. Cum bine a demonstrat John,
ei nu acceptau judecata reprezentanţilor ca Tremenheere, de pildă, pentru care o asemenea inter¬dicţie însemna
„primul pas către ridicarea nivelului deprinderilor domestice şi garanţia unui cămin respectabil". Ei refuzau ca
burghezia să le dicteze felul de a trăi şi modul de a-şi organiza viaţa familială. Muncitorii aveau dreptul să-şi
exercite propriul control asupra familiei. Ei cereau îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale soţiilor şi fetelor lor,
remarcând totodată că nu numai nevestele proprietarilor de mine puteau rămâne acasă, ci şi nevestele lor ar avea
dreptul să facă acest lucru. Şi ele deci aveau dreptul la o viaţă decentă. Iar cei care continuau să le exploateze în
mod ilegal ar fi trebuit să cunoască rigorile legii. Dar minerii aveau şi un alt motiv pentru care erau de acord cu
suprimarea lucrărilor executate de femei. Asociaţia minerilor din Marea Britanie şi din Irlanda se constituise în
1842, cu trei zile mai înainte ca femeile în vârstă de mai puţin de opt-
66

sprezece ani să fie constrânse să părăsească puţurile din mină. După cum declara şi Miner 's Advocate ,încă de la
început sindicatul se opusese cu fermitate folosirii femeilor în mină. Munca femeilor era considerată o ameninţare
pentru acest sector, prezenţa lor ducând la menţinerea unui nivel scăzut de salarizare. Minerii aveau motivele lor
bine întemeiate să susţină, în mod ideal, că locul femeilor este acasă, la treburile gospodăriei, ei fiind gata să se
îngrijească de nevoile nevestelor lor. Acestea, aflându-se în imposibilitatea de a se exprima public, erau înfrânte de
la început. Ele îşi detestau condiţiile de lucru, dar aveau nevoie de bani. însă vocea lor nu a fost ascul¬tată şi, după
încheierea uneia din marile dezbateri ale anilor 1840, bărbaţii au fost definitiv recunoscuţi ca sin¬gurii în drept să
aibă un loc de muncă, iar femeilor li s-a recunoscut de către stat, burghezia filantropă şi muncitori dreptul de a fi
soţii şi mame.
Despre aristocraţie: o nouă „privacy"
în 1820, George al IV-lea învăţase din propria experienţă că puternica burghezie engleză era profund legată de
fidelitatea conjugală şi de valorile domestice. Dar ce se întâmpla cu aristocraţia şi cu gentrfl Ideea, predominantă în
mediile burgheze, a diferenţei dintre sexe ajunsese oare şi în straturile de sus ale societăţii? Stone şi Trumbach
afir¬mă că în veacul al XVIII-lea a avut loc o adevărată răs¬turnare a ideilor aristocraţiei rurale cu privire la viaţa
pri¬vată; iar Stone crede chiar că aceste idei au fost inspirate de elita burgheziei comerciante şi financiare. Reviste
pre¬cum The Spectator făcea elogiul unei noi forme de distincţie care era tot mai mult asociată cu noile demarcaţii
ale rolurilor cuvenite fiecărui sex. Aceste discursuri au fost reluate, revăzute şi remaniate de către evanghelici.
Puterea crescândă a claselor de mijloc în economie, politică şi viaţa socială la începutul secolului al XlX-lea a avut şi
o altă repercusiune: aristocaţia şi gentrysn adoptat unele din modurile de comportament şi de gândire care la
origine aparţineau fermierilor, manufacturierilor şi comercianţilor. După cum spune şi Davidoff, „aceste modele de
conduită, specific burgheze, s-au grefat pe codul onoarei recunoscut de aristocraţie şi gentry, şi au generat un
concept mai amplu de «burghezie»".
67

Sau, după cum sugerează Mark Girouard, către mijlocul secolului a avut loc o reevaluare, în urma căreia s-a operat
o interferare de interese între clasele superioare şi înalta burghezie, distanţa socială care le separa redu-cându-se
simţitor: „Clasele superioare şi-au reexaminat imaginea pentru a o face mai acceptabilă de către morala burgheză.
Ele au devenit astfel - în mod sincer sau cel puţin de ochii lumii - mai serioase, mai religioase, mai preocupate de
viaţa lor familială, mai responsabile".
Criticile burgheze aduse corupţiei aristocratice au cul¬minat între 1820 şi 1840; apoi s-au linişit treptat când
aristocraţia şi gentry s-au apropiat mai mult de valorile domestice, întemeind ceea ce Girouard numeşte „căminul
moral", centrat pe o familie fericită şi protejată, în care se practicau rugăciunea în comun, slujba duminicală şi o
viaţă de zi cu zi bine organizată. Femeile, excluse de la orice participare la afaceri sau la viaţa publică, domneau
asupa „privatului" prin sistemul etichetei, al regulilor „societăţii" şi al regulilor de „sezon". Ele conduceau
„soci¬etatea" şi erau chiar paznicele ei: ele hotărau cine putea fi admis în interiorul ei şi cine trebuia exclus.
Principiul se baza pe o reţea de relaţii: nu putea fi primit cineva decât dacă era cunoscut şi recomandat personal.
Viaţa socială deveni mai selectivă, mai privată, având drept scenă case¬le bogate; acolo nu pătrundeau decât cei
care erau cunoscuţi. Familia şi apropiaţii ei jucau un rol decisiv în această sferă a interacţiunilor sociale, în care
nimeni nu era admis decât prin relaţii. Refugiile private ale burgheziei, care adăposteau femeile şi copiii, în care
bărbaţii veneau să se odihnească pentru a putea să înfrunte din nou exigenţele lumii afacerilor, aveau o funcţie
oarecum diferită în uni¬versul exclusiv al „societăţii".
Preocuparea aristocraţiei şi aşa-numitei gentry pentru o mai mare intimitate şi o mai profundă izolare se mani¬festă
în construirea şi transformarea locuinţelor. în vilele burgheze, servitorii erau repartizaţi la ultimul etaj: într-o casă
de ţară, exista posibilitatea ca ei să nu fie văzuţi deloc prin preajmă; circulau pe scara de serviciu. Treptat, a cres¬cut

28
exigenţa faţă de etajele rezervate servitorilor; nici nu mai putea fi vorba de vreun caracter mixt; fiecare cameră
trebuia să aibă doar unul sau cel mult doi ocupanţi. Copiii îşi aveau camera lor, lângă aceea a părinţilor. Peste tot
întâlneai nurseries, ca la Loudon. Multe case aveau o aripă rezervată familiei, cu camera părinţilor, o nursery şi un
salon. Camerele pentru celibatari dădeau în general
68

către un culoar diferit de cel folosit de doamne, şi uneori chiar într-o aripă separată. Au fost amenajate fumoare
strict rezervate domnilor şi mici saloane, mai ales pentru doamne. întreaga casă era împărţită în spaţii rezervate
bărbaţilor şi femeilor; marea intrare juca rolul de loc de întâlnire în interior, în vreme ce grădina oferea şi aici un sit
ideal unde ambele sexe se puteau întâlni într-o perfec¬tă armonie. Modestele aspiraţii ale locuitorilor vilelelor din
Egdbaston se transformaseră către 1830 în visuri gotice pentru proprietarii agricoli.

„Sweet home": casa bijutierului

în 1820, anul când i s-a luat apărarea reginei Carolina, James Luckcock, un bijutier din Birmingham care reuşise să-
şi pună deoparte „ceva bani" ca să se poată retrage din comerţ pe la cincizeci şi nouă de ani, se instala cu soţia, fiul
şi una din fiice într-o căsuţă din Edgbaston pe care o construise în baza unui contract cu Lord Calthorpe. Aici şi-a
înălţat el casa viselor sale. O dorea „primitoare şi confortabilă", „modestă ca investiţie şi ca proporţii". Pentru
aceasta, va împărţi terenul în două loturi şi va închiria prima casă, ceea ce îi va asigura un venit suficient. Pe celălalt
lot, se înalţă casa lui, unde avea „tot ceea ce inima (sa) putea să-şi dorească. (El însuşi) concepuse casa şi grădina,
aşezarea era pitoreas¬că, adăpostită şi încântătoare, pe o pantă care dădea spre vest; solul era adânc şi fertil; şi tot ce
planta creştea fru¬mos, aproape de perfecţiune". în grădină, plantă castani de India şi scoruşi, deoarece
„întotdeauna se gândise că marii copaci maiestuoşi erau o latură esenţială pentru caracterul unei locuinţe
respectabile de ţară". Şi, pe lângă legume, a mai ales şi flori, „umila ciuboţica-cucului şi simpla degeţică, modestul
ghiocel, crinul pur şi elegant, somptuosul bujor". Şi prin aceste alegeri, rămânea cre¬dincios radicalismului său: la
acea vreme, anumite flori precum garoafele erau cumpărate numai de meseriaşi, iar altele ca daliile erau
considerate ca fiind mai distinse şi de aceea aveau şi un preţ mai ridicat. în grădină, a aşezat urne care erau
împodobite cu inscripţii despre armonia domestică. La marginea grădinii, canalul era cu grijă ascuns de un gard,
aşa încât putea cu uşurinţă să fie luat drept un pârâiaş. La Lime Grove, cum îşi botezase casa, James Luckcock a
atins „culmea fericirii", „bucuros că se
69

afla departe de lume şi de toate iluziile ei înşelătoare,

aducătoare de dezamăgiri ( ...), copleşit că tocmai el pose-
i da un mic paradis". Aici şi-a petrecut viaţa, ocupându-se
cu grădinăritul, scriind cărţi, primindu-şi prietenii, orga-
nizând ridicarea unei noi şcoli de duminică pentru uni-
tarienii din Birmingham, asistând la întruniri pioase si
jucându-şi rolul de om public. Poet amator plin de entu-
ziasm, s-a îmbolnăvit grav şi teama de moarte i-a dat târ-
coaie. A fost totuşi destul de îndrăzneţ, scriind un poem
despre el pentru soţia lui. împrumutase identitatea soţiei
sale doar ca să facă inventarul virtuţilor pe care soţul ei le
posedase şi care, acum când el nu mai era, îi lipseau, după
cum ne mărturisesc aceste versuri:
Who ârst inspir"d my vigin Cine-a ştiut cel dintâi
breast, să-nfioare
With Tumults not to be Inima curată
express 'd, a unei fecioare
Andgave to life unwonted Şi vieţii mele stinse să-i
zest? aprindă- un soare!
My husband. Omul meu.
Who told me that his gains Cine mi-a zis: „Cât de puţin
were small aş câştiga
But that whatever might Şi-orice
beM mi s-ar întâmpla,
To me he 'd gladly yield them Agoniseala-mi toată-i

29
all? doar a ta.
My husband. Omul meu.
Who shunn 'd the giddyCine-a lăsat în urmă viaţă
% town 's tuimoil de plăceri
To share with me the Trudind din greu, alături
garden 's toii, parc-a fost totul ieri!
Andjoy whith labour Pentru grădina noastră
rsconcile? cu varză şi cu meri?
My husband. 1 Omul meu.
li Whose arduous stmggles Cine în luptă nu s-a lăsat
long maintain 'd învins
Adversity's coldhand Şi braţul duşmănos îndată
restrain 'd 1-a respins
And competence at length Să-şi apere sudoarea şi
1 attain 'd? cinstea lui de ins?
My husband. Omul meu.
70

Puţini bărbaţi au ajuns până acolo încât să-şi ridice sin¬guri osanale în numele soţiei lor! Totuşi, viaţa şi visurile lui
Luckcock trezeau un ecou profund în nenumărate inimi. Pe la mijlocul veacului al XlX-lea, în imaginaţia engleză,
casa era cu adevărat locul desfătărilor şi al liniştii, deşi diferit percepută de către bărbaţi şi de către femei. Bărbaţii
aveau libertatea să împletească grijile, temerile şi satisfacţiile profunde ale vieţii publice cu farmecul ascuns al
căminului. Pentru femei, o asemenea dualitate exista rareori; ele nu aveau dreptul la altceva decât la spaţiul
căminului, cadrul „firesc" al feminităţii lor.

Michelle Perrot Anne Martin-Fugier

2 ACTORII

Principal teatru al vieţii particulare, familia a adus pe scenă - de-a lungul veacului al XlX-lea - personaje şi roluri,
practici şi rituri, intrigi şi conflicte. Mână nevăzută a societăţii civile, ea este totodată cuib şi nod.
Triumfătoare în doctrine şi discursuri, familia, pe care cu toţii - de la conservatori la liberali, ba chiar la anarhişti —
o celebrează ca pe celula ordinii vii, este, de fapt, mult mai haotică şi mai plină de contraste. Familia nucleară abia
se întrezăreşte printre sistemele de înrudire mai întinse şi persistente, multiforme, după oraşe şi sate, regiuni şi
tradiţii, medii sociale şi culturale.
Totalitară, ea înţelege să atribuie anumite finalităţi membrilor ei. Dar aceştia, deseori şi tot mai frecvent, se revoltă.
De unde şi apariţia între generaţii, între sexe, între indivizi hotărâţi să-şi aleagă destinul, a tensiunilor care îi întreţin
secretele sau a dramelor care o fac să explodeze. Cu atât mai mult cu cât ea recurge tot mai des la justiţie ca arbitru
al certurilor din intimitate, fiind nevoită astfel să se supună, în mod insidios, controlului extern.
Familia, săracă de cele mai multe ori, este de aseme¬nea ameninţată în autonomia sa de intervenţia crescândă a
statului, care, neputând întotdeauna să acţioneze prin ea, i se substituie, de pildă pentru gestionarea copilului, fiinţa
socială şi capitalul cel mai preţios.
Familia nu epuizează, fără îndoială, toate virtualităţile vieţii particulare, care cunoaşte multe alte forme şi alte scene.
Ea tinde totuşi, în secolul al XlX-lea — pentru raţiuni, în parte politice —. să absoarbă toate funcţiunile, inclusiv
sexualitatea al cărei „cristal" (M.
74

Foucault) este să definească regulile şi normele. Instituţiile şi indivizii celibatari - închisori şi internate, cazărmi şi
mănăstiri, vagabonzi şi dandy, habotnice şi amazoane, boemi şi derbedei — sunt adesea constrânşi să se definească
prin raportare la ea sau în limitele ei. Ea este centrul, iar ei formează periferia.
M. P.

FAMILIA TRIUMFĂTOARE de MICHELLE PERROT

30
Revoluţia franceză încercase să răstoarne frontiera dintre „public" şi „privat", să construiască un om nou, să
remodeleze cotidianul printr-o nouă organizare a spaţiului, a timpului şi a memoriei. Dar acest proiect grandios
eşuase în faţa rezistenţei oamenilor. „Moravurile" se dovediseră mai puternice decât legea.
Această experienţă i-a marcat foarte mult pe gândi¬torii contemporani. Pentru Benjamin Constant, George Sand
sau Edgar Quinet a fost un subiect recurent de reflecţie. Cât de mult şi în ce privinţe le-a răvăşit Revoluţia - sau nu -
propria lor viaţă şi pe aceea a concetăţenilor lor? George Sand arată cum ţăranii din Berry rezistă la moda „tutuirii"
generalizate pe care ar fi vrut să o impună şi „miciilor domni de la oraş" această nouă burghezie atât de mândră că
putea să-şi tutuiască bunica, numita aici Madam Dupin. Benjamin Constant subliniază forţa reticenţei: „Am auzit în
acel timp cuvân¬tările cele mai însufleţite; am văzut demonstraţiile cele mai energice; am fost martorul celor mai
solemne jurăminte; totul însă era de ochii lumii, inutil, căci naţiunea se preta la asemenea lucruri ca la nişte
cere¬monii pentru a evita stările conflictuale, iar apoi fiecare se întoarcea la casa lui, fără să se creadă sau să se
simtă mai angajat ca înainte".
Tocmai de aceea raporturile dintre „public" şi „pri¬vat" se află în centrul tuturor teoriilor politice revoluţionare.
Definirea relaţiilor dintre stat şi societatea civilă, dintre colectiv şi individual devine o problemă majoră. în vreme ce
pasivitatea, idealul „mâinii invizi¬bile" prevalează într-o gândire economică ce nu progre-
76

sează, ci trăieşte din strălucita moştenire a veacului al XVIII-lea, gândirea politică se arată preocupată să
deli¬miteze frontierele şi să organizeze „interesele private". Noutatea constă fără îndoială în importanţa acordată
familiei - celula de bază. Viaţa domestică (le domes-tique) este o instanţă de reglare fundamentală: ea joacă rolul
zeului ascuns.
Această reflecţie este fundamental europeană. Catherine Hali a arătat că modul de a gândi „domestici¬tatea", cu
referire clară la segmentul social al servitoru¬lui, este construit similar şi paralel în Marea Britanie, la începutul
secolului al XlX-lea, de către evanghelici şi utilitarieni. Panoptismul lui Bentham, pentru societatea civilă, se
întemeiază pe privirea suverană a tatălui de familie, stăpân după Dumnezeu sau după Raţiune.
Hegel: familia, fundamentul societăţii civile
Hegel este poate filosoful care a împins cel mai departe îmbinarea dintre „public" şi „privat". în Principiile filosofiei
dreptului (1821) el analizează raporturile dintre cele trei instanţe fundamentale: individul, societatea civilă, statul.
Individul este fundamentul dreptului, care nu poate fi decât personal. Corpul defineşte eul căruia proprietatea
individuală îi este necesară pentru a se obiectiva; suicidul este ultimul însemn al suveranităţii eului, după cum
greşeala este semnul responsabilităţii acestuia. Dar individul este subordonat familiei, care — împreună cu
corporaţiile - este unul din „cercurile" esenţiale ale societăţii civile. Fără ea, statul n-ar fi în con¬tact decât cu nişte
„colectivităţi neorganice", cu mulţimi, propice despotismului.
Familia este garantul moralităţii naturale. Ea se înte¬meiază pe căsătoria monogamă, stabilită prin consimţământ
mutual; pasiunile sunt în acest context ocazionale, şi chiar primejdioase; cea mai bună căsătorie este căsătoria
„aranjată" urmată de afecţiune, nu invers. Familia este o construcţie rezonabilă şi voluntară, legată prin puternice
relaţii spirituale - memoria, de pildă - şi materiale. Patrimoniul este o necesitate economică şi, totodată, o afirmaţie
simbolică. Familia, „obiect de pietate pentru membrii ei", este o fiinţă morală: „O unică persoană, ai cărei membri
sunt doar simple accidente". Capul familiei este tatăl, la a cărui moarte doar familia se
77

descompune, eliberându-i pe moştenitori. Familia este întregul superior părţilor, care sunt nevoite să i se supună; ea
este, în societatea veacului al XlX-lea, un grup „holist", după cum 1-a definit Louis Dumont. Diviziunea sexuală a
rolurilor se sprijină pe „caracterele lor naturale", după o dublă opoziţie pasiv/activ, interi¬or/exterior care
guvernează tot secolul. „Bărbatul îşi trăieşte viaţa substanţial-reală în stat, în ştiinţă; şi, de asemenea, prin lupta corp
la corp şi munca îndârjită cu lumea exterioară şi cu sine însuşi". „Femeia îşi găseşte propriul destin substanţial în
moralitatea obiectivă a familiei, ale cărei dispoziţii morale sunt exprimate prin pietatea familială". Copiii sunt
totodată membri ai fami¬liei şi indivizi în sine. Liberi, ei trebuie să fie educaţi, fără a se abuza de prea multe jocuri
care să le stimuleze sen¬timentul individualităţii. Majoritatea lor le permite să-şi constituie o familie, „fiii ca şefi de
familie şi fetele ca soţii". Dar numai moartea tatălui le dă posibilitatea să acceadă la acest nou statut. Libertatea de a
testa este li¬mitată de dreptul familial. Hegel critică violent în această privinţă arbitrariul dreptului roman; el
respinge dreptul primului născut sau excluderea fetelor. Ceea ce contează în opinia sa nu este filiaţia, descendenţa,
impregnată de feudalism, ci familia, piatră unghiulară a societăţii mo¬deme. Cercurile de „persoane concrete
independente", miriadele, „multitudinile de familii" formează societatea civilă, care nu este altceva decât „adunarea
colectivităţilor familiale dispersate".
Casa lui Kant

31
Dacă Hegel gândeşte îmbinarea macrosocială a „publicu¬lui" cu „privatul", Kant s-a aplecat îndelung asupra micro-
spaţiului domestic, transcris în mod poetic de Bernard Edelman. Dreptul domestic este triumful raţiunii; el
înrădăcinează şi disciplinează abolind orice voinţă de fugă. Este vorba tocmai de „acest drept al lumii de aici şi al
păstrării tradiţiei, care va stinge în inimi chemarea depărtării şi a pădurilor barbare". Casa este fundamentul
moralei şi al ordinii sociale. Ea este inima „privatului", dar a unui „privat" supus tatălui, singurul în stare să
domesticească instinctele, să îmblânzească femeia. Căci războiul casnic rămâne la fel de amenin-
78

ţâtor. „Femeia poate deveni un vandal; copilul, contami¬nat de mama sa, o fiinţă fără vlagă sau răzbunătoare, iar
servitorul îşi poate regăsi libertatea". Centru al casei, femeia ambiguă este şi aceea care o ameninţă. „Este de ajuns
ca ea să poată scăpa pentru a deveni de îndată o fiinţă rebelă şi revoluţionară". De unde şi contradicţia, bine
surprinsă de Kant, a statutului său juridic: ca indi¬vid, femeia aparţine dreptului personal; ca membră a familiei,
este supusă dreptului conjugal, de esenţă monarhică. întotdeauna, femeia „însetată" se opune femeii „îmblânzite".

Familia liberală
Gândirea franceză asupra familiei este deosebit de com¬plexă şi bine reprezentată în secolul al XlX-lea, fapt
explicabil prin acuitatea problemelor legate de re¬construcţia politică, juridică şi socială postrevoluţionară. Trei
mari poli de reflecţie: frontierele dintre „public" şi „privat", şi noţiunea de „sfere"; conţinutul societăţii civile;
rolurile masculine şi feminine.
Liberalii - de la Germaine de Stael la Alexis de Tocqueville - sunt mai întâi preocupaţi de apărarea unei frontiere
care să garanteze libertatea „intereselor pri¬vate", adevărata forţă a naţiunii. „Numai respectarea existenţei
particulare a averii private poate face Republica să fie iubită" - scrie Doamna de Stael, care îi cere în mod esenţial
„să nu impună prea mult, să nu oprime prea mult". „Libertatea ne va fi cu atât mai de preţ cu cât exercitarea
drepturilor noastre politice ne va lăsa mai mult timp spre a ne consacra intereselor noastre private" - spune
Benjamin Constant. Şi unul, şi celălalt îi opun pe Anticii care trăiau pentru Agora sau război lumii moderne,
univers al comerţului şi al iniţiativei indi¬viduale, al întreprinzătorilor, pe care este preferabil să-i „laşi să facă ce
vor". Această concentrare asupra „priva¬tului" presupune existenţa unor reprezentanţi cărora li se încredinţează
treburile publice. Distincţia dintre cele două sfere complementare implică regimul reprezentativ şi, îhtr-o anumită
măsură, specificitatea politicului, aceea a practicienilor politici si, la rigoare, a profesionalizării lor.
Ceea ce Guizot - recent studiat de Pierre Rosanvallon -
79

văzuse deja cu mare precizie. într-un studiu, care în multe privinţe aminteşte de Hegel, el analizează funcţionarea
pu¬terii - multiplă, în opinia lui. Ordinea şi libertatea depind de articularea „puterii sociale", contabilă a societăţii
civile şi a puterii politice, responsabilă de orientările de ansamblu şi supusă „capacităţilor", elitei organizatorilor:
treburi de băr¬baţi, de la care saloanele - mixte şi frivole - sunt cu desă¬vârşire excluse. Adânc ancorată în spaţiul
domestic, pute¬rea socială nu este cu toate acestea feminină. Tatăl de fam¬ilie este cheia acestei puteri, şi nu în mod
arbitrar, deoarece el este „expresia unei raţiuni superioare, mai aptă decât celelalte să judece ce este drept şi ce este
nedrept". Locul unei tranzacţii permanente, familia este, după Guizot, un model politic al democraţiei. „Nicăieri
dreptul la sufragiu nu este mai real, nici mai extins. Numai în cadrul familial, acest drept se apropie cel mai mult de
universalitate".
Royer-Collard şi Tocqueville sunt la fel de neliniştiţi cu privire la conţinutul societăţii civile. „Revoluţia nu i-a lăsat
în picioare decât pe indivizi (...). Din ruinele unei societăţi prăbuşite s-a născut centralizarea", scrie cel din¬tâi, care
vede în „asociaţiile naturale" - comuna, familia -antidotul iacobinismului. Tocqueville, atât de sensibil de altfel la
ispitele „privatului" şi ale intimităţii, reuşeşte să discearnă perfect primejdiile unui individualism excesiv, acela al
lui „fiecare la el acasă, fiecare pentru sine", atât de drag baronului Dupin. „Despotismul, care prin natura sa este
temător, vede în izolarea oamenilor garanţia cea mai sigură a propriei sale durabilităţi şi, de altfel, un despotism
adevărat face toate eforturile să-i izoleze mai mult (...). El îi consideră buni cetăţeni doar pe aceia care se închid
adânc în ei înşişi". {De la Democraţie en Amerique - Despre democraţie în America, cartea a Ii-a, cap. VIII). întreaga
operă a lui Tocqueville se învârte în jurul acestei probleme: cum se poate ajunge la a concilia fericirea privată şi
acţiunea publică. El preconizează asociaţiile şi celebrează virtuţile familiei americane, capabile să creeze o legătură
socială. „Democraţia slăbeşte legăturile sociale, dar strânge mai mult legăturile naturale. Ea îi apropie pe cei
înrudiţi, dar în acelaşi timp îi distanţează pe cetăţeni unii de alţii".

32
Astfel, pentru liberali, familia, comunitate oarecum „naturală", este cheia fericirii individuale şi a binelui public.
80

Tradiţionaliştii
Familia este în aceeaşi măsură preocuparea majoră a tradiţionaliştilor, ai căror principali reprezentanţi au fost:
Louis de Bonald pe vremea Restauraţiei şi, mai târziu, dar într-un cu totul alt fel, Frederic Le Play şi şcoala lui.
Critica adusă decăderii moravurilor, pervertirii rolurilor sexuale, efeminării reprezintă marea lor obsesie.
De altfel, familiile destrămate, femeile care şi-au uitat îndatoririle sunt obişnuiţii ţapi ispăşitori ai înfrângerilor
militare ca şi ai comoţiilor sociale. Restauraţia (cf. lucrările lui R. Deniei), Ordinea morală (cf. Mona Ozouf) sunt, din
acest punct de vedere, exemplare. Regimul de la Vichy se va apropia încă mai mult de acest model (cf. Robert
Paxton).
Ofensiva familialistă, în vremea Restauraţiei, este triplă. Mai întâi, religioasă: misiunile fac din respectul faţă de
familie tema lor favorită. „Unde te poţi simţi mai bine decât în sânul familiei?" - intonează o cântare de prin 1825.
Politică- atacă divorţul, autorizat din 1792, şi obţine abrogarea sa în 1816. Ideologică - apostolul ei este De Bonald.
Foarte citit în mediile nobilimii de provincie (Renee de Lestrade, eroina maternă din Memoriile celor două tinere
măritate, un text balzacian, îl citează deseori), el este agentul unui proces de mo¬ralizare a aristocraţiei care - prin el
- încearcă să-şi refacă virginitatea pierdută. Visul „vieţii la castel" şi al luxului ostentativ etalat de o aristocraţie
desfrânată, un vis atât de stăruitor în psihologia populară, supravieţuind până astăzi chiar în comentariile ce se fac
cu prilejul vizitelor la castelele vacanţelor noastre, se hrăneşte din amintirile unui timp de mult trecut: acela al
„bucuriei de a trăi".
Gândirea lui De Bonald cu privire la familie poate fi găsită, de pildă, în discursul său rostit la Camera deputaţilor
„pentru abolirea divorţului" (26 decembrie 1815). Divorţul este în mod intrinsec pervers, nu numai din cauza
nedreptelor consecinţe pentru femei şi copii, care cei dintâi suferă, ci mai ales din raţiuni morale. Recunoaştere
implicită a dreptului la pasiune, divorţul lasă un loc exorbitant iubirii în cadrul căsătoriei. Cerut de cele mai multe
ori de către femei, el slăbeşte autoritatea paternă: „Adevărată democraţie domestică, el dă posibi¬litate soţiei, părţii
slabe, să se ridice împotriva autorităţii maritale". Or, măreţia soţiei constă în supunerea faţă de tată şi, dacă este
văduvă, faţă de primul născut, depozitar
81

al locuinţei ancestrale. Fundament al statului monarhic, familia este ea însăşi o monarhie paternă, o societate cu
reguli stricte privind ascendenţa şi descendenţa, care garantează stabilitatea, durata, continuitatea. Tatăl este
conducătorul ei firesc, după cum regele-tată este con¬ducătorul firesc al Franţei, care şi ea este o „ casă".
Restaurarea monarhiei înseamnă restaurarea autorităţii paterne. „Ca să smulgi statul din mâna poporului, trebuie
să smulgi familia din mâna femeilor şi a copiilor". Căsătoria nu este doar un contract civil, ci în mod indi¬solubil un
act religios şi politic. „Familia are nevoie de moravuri bune, iar statul de legi bune. întăriţi puterea în familie,
element natural al puterii publice, şi consfinţiţi integral dependenţa femeilor şi a copiilor, garanţie pentru
supunerea popoarelor".
Le Play sau „familia, principiu de staf
Nici contrarevoluţionară, nici liberală (cf. Fr. Arnoult), gândirea lui Frederic Le Play este originală în măsura în care
a elaborat şi o strategie de observare sociologică, preludiu la o intervenţie profamilială. Ostil extinderii statului, Le
Play ar vrea să revitalizeze societatea civilă prin fericirea familiilor, fericire pe care o defineşte ca „lege morală plus
pâine". „Viaţa particulară imprimă ca¬racterul ei vieţii publice; familia este principiul statului". {Ouvriers
europeens - Muncitori europeni, 1877). Totuşi, Le Play este contrariul liberalului. Egoismul „intereselor private" în
jungla acelui „lasă-i să facă orice vor", urbanizarea şi industrializarea sălbatice, uitarea decalogu¬lui şi a moralei
sunt cauzele acestei adevărate nenorociri care este proletarizarea. Singurul remediu: restaurarea „familiei-matcă",
cu unic moştenitor, desemnat de părinţi (acea melouga pireneană, similară cu aşa-numitul oustal, din Gevaudan),
pe care Le Play o opune familiei instabile (aceea a Codului Civil) ca şi familiei patriarhale, unde puterea se
concentrează în mâinile unui şef de familie ereditar. Ierarhia, la Le Play, nu este aşadar pur „natu¬rală", ci
întemeiată pe merit, pe capacitate.
Respectarea ierarhiilor este o condiţie a echilibrului. Dar şefii trebuie să-şi respecte subordonaţii şi să-i prote¬jeze.
„Chestiunea socială" şi intervenţia crescândă a statului se grefează pe neglijarea de către patroni a înda¬toririlor.
Paternalismul şi patronajul propun cel mai bun
82

33
tip de relaţii sociale. Familia este, de asemenea, supusă tatălui. Totuşi, Le Play acordă o mare importanţă virtuţilor
gospodinei, aşa cum va face mai târziu şi Emile Cheysson, discipolul său în această privinţă, iar mono¬grafiile sale
de familie oferă o documentaţie excepţională cu privire la rolurile, sarcinile şi puterile mamei în famili¬ile populare
şi cu privire la treburile gospodăreşti.
Gândirea lui Le Play şi a Reformei sociale este fără îndoială cea mai desăvârşită printre cele care - în secolul al XlX-
lea - au luat familia ca punct esenţial de reflecţie şi acţiune. Respingerea sa provine din raţiuni politice şi ideologice
care au contribuit la triumful şcolii durkheimiene, fundament al Republicii. Familia a fost victima inocentă a acestei
peripeţii, în măsura în care ea a încetat - pentru mult timp - să mai fie un element de bază al cercetării în ştiinţele
sociale.
Socialiştii şi familia
înainte ca marxismul să fi trimis „privatul" la originile sale burgheze, dacă nu chiar mic-burgheze, socialiştii au
acordat familiei o importanţă deosebită, aşa cum a demonstrat şi Louis Devance într-o teză din nefericire încă
inedită.
Unanimi în a critica familia epocii lor, printre socia¬lişti există şi câţiva care şi-au imaginat suprimarea ei completă.
La fel de puţini sunt şi cei care au analizat o posibilă subversiune a rolurilor sexuale, într-atât este de profundă
credinţa în inegalitatea naturală dintre bărbaţi şi femei. Există însă o mare diversitate de curente şi soluţii. De partea
partizanilor unei libertăţi nelimitate: Fourier, Enfantin, feminista Clairre Demar, comuniştii anilor 1840, precum
Theodore Dezamy, al cărui Cod al comunităţii se opune familiarismului puritan evident din Icaria lui Cabet. „S-a
terminat cu menajul împărţit! Gata cu educaţia domestică! Gata cu familismul! S-a terminat cu dominaţia maritală!
Libertate a alianţelor! Egalitate perfectă între cele două sexe! Divorţ liber!" - strigă cel dintâi, în vreme ce al doilea
veştejeşte celibatul voluntar şi vede în „concubinaj şi adulter (...) crime de neiertat". Icaria este un moralism greu de
clătinat şi de un machism fără fisură. La Nauvoo, în colonia americană unde Cabet va încerca să-şi realizeze utopia,
el va avea mult de sufe-

83

rit începând cu femeile care refuzau, în numele cochetăriei, să se limiteze la un costum-uniformă.

Fourier reprezintă un radicalism destul de ieşit din comun, „abaterea absolută", atât în domeniul rolurilor, cât şi în
cel al raporturilor sexuale. Cel care denunţa în femei pe „proletarii proletarilor" vedea în emanciparea lor cheia
progresului. „Extinderea privilegiilor femeilor este principiul general al oricărui progres social". în cadrul
falansterului, el preconizează o egalitate com¬plexă, funcţii interschimbabile, o libertate totală de alegere a
partenerilor carnali, o căsătorie târzie şi lesne de desfăcut. Malthusian prin neîncrederea sa afişată cu privire la
creşterea populaţiei, el nu se dovedeşte, pe de altă parte, a fi adeptul lui Malthus prin legitimitatea acor¬dată
contracepţiei şi practicării avortului. Radicalismul lui Fourier în materie sexuală i-a înspăimântat pe dis¬cipolii săi,
inclusiv pe cei feminini, precum Zoe Gatti de Gamond sau Consideram, care l-au şi cenzurat la acest punct. Ei n-au
publicat, de pildă, cea mai revoluţionară dintre lucrările sale, Lumea Nouă îndrăgostită (Le Nouveau Monde
amoureux), care va fi publicată abia în 1967 de Simone Debout. Familisterul, organizat la Guise (Aisne) de către
Godin, repudiase orice morală „pi-votală", fiind mai apropiat în această privinţă de Icaria decât de falanster. De
altfel, chiar tovarăşa lui Godin era o femeie din umbră, ca toate femeile „marilor oameni"!
Saint-simonienii post-Enfantin, majoritatea comu¬niştilor, socialiştii de inspiraţie creştină - precum Pierre Leroux,
Constantin Pecqueur, Louis Blanc şi chiar Flora Tristan - se pronunţă pentru modernizarea instituţiei familiale,
egalitatea sexelor dusă până la instituirea aceleiaşi educaţii, dreptul la divorţ. Dar căsătoria monogamă rămâne
după opinia lor fundamentul unei familii nucleare cu afectivitate sporită, în care copiii ocupă primul loc. După
1840, majoritatea feministelor, cele de la 1848, de exemplu, care vedeau în stat „o mare gospodărie", se raliază
acestor poziţii moderate care con¬veneau revendicărilor lor privind egalitatea civilă şi ofe¬reau posibilităţi de
acţiune concretă. Foarte libertină ca atitudine personală, fiind - totodată - hotărât de partea familiei, George Sand
era una dintre aceste feministe.
în sfârşit, un curent tradiţionalist, care îi grupa pe Buchez, pe socialiştii creştini de la Atelier, pe discipolii lui
Lamennais şi Proudhon, susţinea inegalitatea ire¬ductibilă a sexelor dată chiar de la natură, necesara
84

supunere a femeilor, care îşi găsesc libertatea în ascultare oarbă, şi căsătoria indisolubilă şi patriarhală, garanţie a
ordinii şi a moralei. Proudhon, în special, proclamă în mod constant superioritatea creatoare a principiului viril, a

34
castităţii asupra senzualităţii, a muncii asupra plăcerii. Pentru teoreticianul anarhiei, familia conjugală este celu¬la
vie a „privatului" care ar trebui să absoarbă „publicul" şi să anihileze statul.
Astfel, de la Fourier la Proudhon, evoluţia nu se ori¬entează în sensul libertăţii moravurilor. Este neîndoielnic că
socialiştii se află în conflict cu o dublă exigenţă: aceea a moralismului ambiant, a criticilor pe care gândirea
burgheză le adresează bestialităţii proletare, şi care îi obligă să se crispeze într-o postură de respectabilitate; şi aceea
a „clientelei" lor muncitoreşti şi populare, pentru care economia şi morala familială erau elementele con¬stitutive
ale conştiinţei de clasă.
Dar există de asemenea o evoluţie proprie socialis¬mului însuşi şi viziunii sale cu privire la transformarea socială.
Socialiştii din prima jumătate a secolului cred într-o revoluţie pornită de la bază, de la practici, pe care şi-o
închipuie ca o contagiune emanând de la virtutea comunităţilor exemplare: comune şi asociaţii de muncă pe bază
familială, versiune altruistă a micii antreprize. De unde şi voinţa de transparenţă, postulată odinioară prin¬tre alţii
şi de Rousseau, şi care alimentează disputa asupra „publicităţii moravurilor", opunându-i lui Enfantin anumite
femei saint-simoniene ce revendicau dreptul la intimitate ca o cucerire a demnităţii feminine. Claire Demar, în
Legea mea viitoare (Ma loi d'avenir), se revoltă împotriva anumitor rituri de căsătorie şi împotri¬va „publicităţii
făcute acelor scandaloase dezbateri judi¬ciare, care, în curţile noastre de justiţie, în tribunalele noastre, fac să răsune
dinaintea judecătorilor noştri cuvinte ca adulter, impotenţă, viol, care provoacă anchete şi hotărâri revoltătoare".
O dată cu blanquismul, dar mai ales cu marxismul, problema acaparării puterii se pune altfel: începând de sus în
jos, de la revoluţia politică - indispensabil preludiu " revoluţiei economice - aşadar începând de la stat. în laliza
socială, modul de producţie se substituie familiei, iar moravurile sunt expediate în armătura supra-struc-urilor. în
zadar a subscris Engels la concluziile lui îachofen şi mai ales ale lui Morgan asupra existenţei iui matriarhat în
vremurile originare ale barbariei

fericite şi egalitare, şi a considerat că a bolirea Iui a fost „marea înfrângere istorică a sexului feminin", filosoful
materialist face din revoluţia socialistă a mijloacelor de producţie condiţia necesară - dacă nu chiar suficientă - a
restabilirii egalităţii. Femeile sunt invitate să-şi subor¬doneze revendicările luptei de clasă, iar lupta dintre sexe este
considerată un derivativ. De acum înainte, feminis¬mul este condamnat ca fiind burghez, aproape prin esenţa sa:
aşa a debutat istoria unei îndelungate neînţelegeri.
Corelativ, marxismul - şi socialismul, de altfel, pu¬ternic influenţat de Marx - refuză analiza antropologică, taxată
drept idealistă. Jacques Capdevielle a arătat cum s-a produs această ocultare care nu este efectul hazardu¬lui, ci al
unei critici explicite făcute de Marx Filosofiei dreptului, a lui Hegel, şi a negării dualismului stat/soci¬etate civilă,
individ/cetăţean. De aici a rezultat o anume sărăcire a analizei marxiste: refuzul mediaţiilor, subesti¬marea
avutului, a patrimoniului şi a morţii.
Totuşi, trebuie să observăm că această lichidare a familiei în teoria socială nu este operată numai de Marx, ci în
aceeaşi măsura de Durkheim, după cum au subliniat Herve Le Bras şi Emmanuel Todd. Rebel fii ceea ce priveşte
înscrierea spaţială a fenomenelor, Durkheim nu vrea să cunoască decât faptele sociale universale şi, ca atare, „el
pulverizează antropologia". în acelaşi moment, istoria pozitivistă, orientată în întregime către construirea naţiunii şi
a politicului, îndepărta „privatul" din câmpul ei de studiu.
în vreme ce familia ca o categorie explicativă avea să dispară din sfera ştiinţelor sociale, ea era mai prezentă ca
niciodată în gândirea politică a organizatorilor celei de a Treia Republici: Grevy, Simon, Ferry şi ceilalţi. Reflecţia
asupra familiei îşi pierde din actualitate: acum, intră în scenă politica familiei.
Deoarece funcţiile familiei - funcţii atribuite, funcţii asumate - contează mult mai mult decât valoarea ei euristică.

FUNCŢIILE FAMILIEI
de MICHELLE PERROT
Atom al societăţii civile, familia este gestionara „intere¬selor private" a căror bună funcţionare este esenţială forţei
statelor şi progresului umanităţii. Un mare număr de funcţii îi sunt repartizate. Cheie de boltă a producţiei, ea
asigură funcţionarea economică şi transmiterea patri¬moniilor. Celulă a reproducerii, ea asigură necesarul de copii,
cărora le distribuie o primă socializare. Garantă a rasei, ea veghează asupra purităţii şi sănătăţii sale. Creuzet al
conştiinţei naţionale, ea transmite valorile simbolice şi memoria întemeietoare. Ea este creatoare atât de cetăţenie,
cât şi de civilitate. „Familia bună" este fundamentul statului şi, în special pentru republicani {cf. Jules Simon, Le
Devoir - Datoria, 1878), există o conti¬nuitate între dragostea faţă de familie şi aceea faţă de patrie, în care
maternităţile se confundă, şi sentimentul de omenie. De unde şi interesul crescând al statului faţă de familie; mai
întâi faţă de familiile sărace, verigă mai slabă a sistemului, apoi faţă de toate celelalte.

35
Dar aproape pe tot parcursul secolului al XlX-lea, familia acţionează liber, cu multe variante legate de tradiţiile
religioase şi politice, de mediul social şi, mai mult încă, local, atât de multiformă este Franţa de atunci, sub o
aparenţă centralizatoare.
FAMILIA Şl PATRIMONIUL

Reţea de persoane şi ansamblu de bunuri, familia repre¬zintă un nume, un sânge, un patrimoniu material şi sim-

87

bolic, moştenit şi transmis. Familia este un flux de pro¬prietate, care, mai întâi, depinde de lege.
Codul civil a abolit - în principiu - vechile cutume, a interzis dreptul de a lăsa moştenire prin testament, a suprimat
dreptul primului născut, a stabilit egalitatea moştenitorilor, bărbaţi şi femei. în multe privinţe, este o revoluţie, şi a
fost resimţită ca atare. Dacă Pierre Riviere, „paricidul cu ochii roşii" din Desişul normand, îşi ucide mama (şi pe
deasupra, sora şi fratele), nu o face oare în parte şi pentru faptul că această femeie care dispune liber de bunurile
sale reprezintă, prin raportare la cutuma nor¬mandă (care nu recunoaşte nici un drept femeilor), o ade¬vărată
subversiune? Această diavoliţă care tot timpul nu face decât să încheie contracte, pe care apoi nu le mai recunoşte
sau le reziliază, reprezintă o sfidare nesăbuită.
Este vorba oare aici de „regula jocului în pacea burgheză", după expresia lui Andre Arnaud? Eşti sur¬prins,
dimpotrivă - şi P. Ourliac o subliniază de mai multe ori - de persistenţa valorilor patrimoniale, de preeminenţa
tatălui în acest sistem patrilinear de trans¬mitere a bunurilor. Soţul „administrează singur bunurile comunităţii"
(art. 1421); puterile sale nu sunt limitate decât prin stipulările din contractul de căsătorie. Or, aces¬ta, caracteristic
ţărilor cu drept scris, este tot mai rar folosit în cursul secolului, chiar în ţinuturile occitane, în care regimul dotai
fusese păstrat cu sfinţenie: în Provence şi Languedoc, mai întâi, apoi în Occitania inte¬rioară. Aceeaşi evoluţie în
Normandia: la Rouen, J.-P. Chaline înregistrează 43% de contracte de căsătorie între 1819-1820; 24% pe la mijlocul
secolului şi abia 17% în preajma lui 1914. Numai burghezii vor păstra mai mult timp regimul dotai, care garantează
bunurile femeii şi protejează în caz de faliment o parte din patrimoniu: precauţie a unui capitalism cu puternică
textură familială.
Partajele succesorale au dus - în general - la răspândirea micii proprietăţii şi au contribuit la întârzierea - sau cel
puţin la modularea - industrializării constituind o frână pentu exodul rural, spre deosebire de Anglia. Dar, în multe
regiuni, mai ales acolo unde pre¬domină familiile-matrice, rezistenţa la Codul civil este foarte puternică. Astfel, în
Gevaudan, situaţie descrisă de Elisabeth Claverie şi Pierre Lamaison, voinţa de a prote¬ja oustal-vA pune în
mişcare o serie întreagă de practici pentru a eluda Codul civil. Părinţii - cel puţin tatăl, atot¬puternic - purced încă
din timpul vieţii la tot felul de
88

„aranjamente" destinate să menţină unitatea exploatării în mâinile celui mai capabil (şi/sau ale celui preferat?);
„mezinii" pot fi despăgubiţi (şi aceasta, este o cauză a migrării temporare în vederea procurării de bani în
compensaţie); dar în cele mai multe cazuri, ei rămân celi¬batari, lucrând pământul, sau fiind chiar servitori.
Dez¬voltarea individualismului avea să ruineze treptat con¬simţământul necesar acestui sistem.
In realitate, o mare parte a populaţiei era exclusă de la orice partaj. La începutul, ca şi la sfârşitul secolului al XlX-lea
(cf. A. Daumard, F. Codaccioni), două treimi din cei decedaţi mor fără să lase vreo succesiune. Concentrarea
averilor tinde chiar să crească: la Paris, 1% dintre parizieni deţin 30% din averi între 1820-1825, şi 0,4% în 1911.
Situaţia este echivalentă la Bordeaux sau la Toulouse. Este mult mai gravă la Lille, oraş proletar: în 1850, 8% dintre
locuitori posedă 90% din bogăţia urbană şi, în 1911, 92%. Dezvoltarea, reală totuşi, a claselor de mijloc marchează
încă prea puţin distribuţia bogăţiei şi tinde să coroboreze ideea unei societăţi blo¬cate, în care şansele de mobilitate
sunt mediocre, iar riscurile de tensiune internă, ameninţând familiile la nivelul averii, sunt acute.

Formele de avere
Rezultatele acumulării sunt la modul global slabe. Dar dorinţa de a deţine un patrimoniu este ardentă. Ea se
manifestă mai întâi în imobile, primul obiect al dorinţei, semn indispensabil de notabilitate pentru burghezi, nevoia
unui colţişor al său pentru cel sărman. Tatăl lui Henri Beyle - Henry Brulard - nu se gândeşte decât la „domeniul"
său şi dacă, în mediul micii burghezii din Grenoble de la începutul veacului al XlX-lea, banii -„necesitate a vieţii
indispensabilă din nefericire ca şi locurile unde te poţi uşura, dar despre care nu se cuvine niciodată să vorbeşti" -,
rămân tabu, dimpotrivă, „cuvân¬tul «imobil» este pronunţat cu respect".

36
Pe la mijlocul celui de-al Doilea Imperiu, imobilele urbane furnizau 18% din venituri, iar exploatările agri¬cole 41%,
faţă de numai 5,9% pentru plasamentele mobiliare. Dar, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, atracţia pentru
acestea din urmă nu încetează să crească, stimulată de dezvoltarea societăţilor anonime, de schim-

barea strategiilor bancare si de speculaţiile consecutive în care atâţia moştenitori şi-au dezagregat patrimoniul.
Obligaţiunile se substituie rentei funciare. A avea acţiuni, al căror curs îl poţi urmări la Bursă, devine o practică
destul de răspândită, chiar în mediile micii burghezii de provincie. De pildă, cutare onorabilă doamnă dintr-un
orăşel din Berry, fată de viticultori, văduvă a unui tâm¬plar, este abonată la un ziar financiar, îşi constituie un
portofoliu - împrumut rusesc, oraşul Budapesta... - şi cumpără un pian fiicelor sale.
Jacques Capdevielle a arătat răspândirea, în aproape toate straturile societăţii, a acestui spirit de proprietate,
fundament al celei de a Treia Republici, oportunistă şi radicală, care face din ecuaţia „cetăţeni = proprietari" unul
dintre pilonii politicii sale; ca şi echivalenţa ce există între difuziunea valorilor mobiliare, discrete şi divizibile, şi
democraţie. El a subliniat uimitorul consens care se operează la finele veacului în jurul proprietăţii, până în
cercurile socialiştilor şi chiar ale anarhiştilor. „Bunul tată de familie", figură centrală a comunităţii de sanchiloţi
revoluţionari şi pilon al Republicii, este un mic proprietar care lasă moştenire urmaşilor săi un patrimo¬niu.
Gambetta însuşi va ridica în slăvi „micile averi, micile capitaluri, toată această mică lume care este democraţia"
(discursul de la Auxerre, 1874).
Astfel, se formează treptat un spirit capitalist care se infiltrează în conversaţiile şi corespondenţa de familie, şi care
modifică imaginea pe care familia şi-o făcuse despre ea însăşi.
MUNCĂ Şl ECONOMIE FAMILIALĂ
Cu sau fără patrimoniu, familia este un sistem economic de gestiune pe care, departe de a-1 fi abolit, revoluţia
industri¬ală, atât de diversă în ritmurile ei, 1-a folosit şi întărit. Constituirea unei antropologii economice, pe
urmele lui Chayanov şi Jacques Gody, este unul dintre rezultatele cele mai interesante ale cercetării contemporane.
Este de altfel şi una din liniile de forţă ale Istoriei francezilor (Histoire des Francais), publicată sub conducerea lui
Yves Lequin, la care trimitem pentru analiza de amănunt. Fără să ajungem să vorbim de „mod de producţie
fami¬lial", vom vorbi însă despre reţeaua de acumulare, despre pricepere (savoir-faire) si despre solidaritate.
90

în mediul rural, gospodăria este unitatea economică de bază. Familia şi pământul se confundă, iar nevoile lor se
impun indivizilor care o compun. Oustal-u\ din Gevaudan este un caz extrem; dar chiar şi în formele mai puţin
rigide ale sistemului patrimonial, familia este o antrepriză, casa este un spaţiu de lucru, iar rolurile respective ale
părinţilor şi copiilor, ale tinerilor şi bărânilor, ale bărbaţilor şi femeilor sunt aici riguros fixa¬te într-o
complementaritate a cărei serenitate nu trebuie exagerată, şi pe care migrările o alterează câteodată.
Proto-industrializarea a mizat totul pe celula fami¬lială, totodată antrepriză şi domiciliu. Ţesătorii ne oferă cel mai
bun exemplu de economie industrială domestică, de diviziune sexuală a muncii şi de endogamie, sistem foarte
rezistent faţă de uzină şi pe care mulţi îl vor regre¬ta, în ciuda extremei sale sărăcii. Meme Santerre (Serge
Grafteaux) este — la începutul secolului al XX-lea - un ultim martor al acestui sistem. Dezvoltarea electricităţii va
resuscita acel vis al uzinei la domiciliu, în care Piotr Kropotkin vedea o cale anarhistă de autonomie.
Mica antrepriză familială - prăvălie sau atelier - este în Franţa deosebit de tenace, fragilă în faţa falimentului
(această dezonoare familială!) şi, totodată, gata să renască în permanenţă. Folosirea subantrepTenorilor este
specifică mai ales ramurilor industriei grele. A lucra pe cont propriu este o ambiţie şi o încăpăţânare; în vreme ce
dorinţa de a nu despărţi domiciliul de locul de muncă rămâne un ideal într-o ţară în care muncitorii refuză atâta
timp paporniţa sau gamela - deşi se întâmplă de multe ori ca femeile să vină cu gamela fierbinte la amiază - şi ridică
baricade atunci când reducerea calculată a timpului de pauză le interzice să meargă acasă pentru masa de prânz
(afacerea de la Houlme, în apropiere de Rouen, în 1827). Economia este în acest caz un mijloc de apărare a
modu¬lui de viaţă. __-
Industrializarea a fost obligată să ţină cont de această situaţie. întreprinderea se instalează în sat, cât mai aproape de
sursele de mână de lucru, folosind şi plătind echipa familială în bloc - tatăl, ajutat de soţia sa şi amân¬doi
încadrându-i pe copii - în filaturile mecanice. Proble¬mele de disciplină sunt astfel pe loc rezolvate.
însuşi patronul dă exemplu: el locuieşte uneori chiar în curtea fabricii; soţia îi ţine contabilitatea, iar la sărbă¬torile
de familie sunt invitaţi şi angajaţii. Paternalismul a fost primul sistem de relaţii industriale, cel puţin cu

37
privire la nucleul muncitoresc ce trebuia stabilizat. El presupune măcar trei elemente: reşedinţa patronală în acelaşi
loc cu antrepriza, limbaj şi practici de tip familial (patronul este „tatăl" muncitorilor, iar antrepriza este o „mare
familie" al cărei faliment ar însemna „moartea"), acordul muncitorilor. Dacă se rupe consensul, sistemul se
prăbuşeşte; ceea ce s-a şi produs în a doua jumătate a se¬colului al XlX-lea, când muncitorii, de exemplu, s-au
revoltat împotriva „cooperativelor" patronale care ascun¬deau adesea un truck-system deghizat. Ei cer din ce în ce
mai mult salarizare şi resping ceea ce li se pare a fi o relicvă a sclavajului, insuportabilele legături de dependenţă. S-
ar putea de altfel stabili o paralelă între criza familiei „naturale" şi aceea a familiei industriale, supuse şi una şi
cealaltă presiunii individualismului cuceritor.
Forţa economiei familiale muncitoreşti
Dar, chiar şi în afara uzinei, condiţiile de viaţă ale prole¬tarilor sunt determinate de o riguroasă economie
fami¬lială. Salariul tatălui procură cea mai mare parte a resurselor, completat, de îndată ce se poate, cu aportul
copiilor, cheie a unei natalităţi muncitoreşti mult timp deosebit de viguroase. Ostilitatea cu care este primită orice
încercare de limitare a muncii copiilor trebuie înţeleasă din aceste perspective. în acest caz, viziunile pe termen lung
ale factorilor de sistematizare socială se opun intereselor imediate ale familiilor a căror sărăcie limitează proiectul.
Această ostilitate presupune de asemenea un alt echilibru economic, o altă programare a lucrurilor. Restricţia cu
privire la naşteri în mediile muncitoreşti va fi rezultatul tuturor condiţiilor impuse de „interesul copilului" - mai
scump, deci mai rar.
Munca femeilor este, şi ea, reglată de exigenţele familiale: o muncă intermitentă, sincopată de maternităţi, care nu
aduce oricum în casă decât un „salariu comple¬mentar" {salaire d'appoint) - noţiune extrem de veche, dar
revigorată -, uneori folosit la cheltuieli speciale. Gospodina, foarte legată, afectiv chiar, de acest aport monetar care
o pune în valoare, are ca primă însărcinare - pe lângă îngrijirea copiilor - gospodăria, într-un sens foarte larg al
termenului. Şi această gospodină, indis-
92

pensabilă vieţii de fiecare zi, este în permanenţă elogiată de muncitori, care îşi susţin nevoile economice cu
justi¬ficări ideologice, şi transformă în calităţi „naturale" o muncă cvasiprofesională, devenind, astfel, fără să ştie,
complicii unei mişcări care consideră îndatoririle domes¬tice drept o muncă neproductivă. în caz de criză, salariul
simbolic al femeilor devine cardinal: muncitorii atinşi de şomajul dur din 1884 reuşesc să se descurce - după
pro¬pria lor mărturie - numai pentru că nevestele lor se ocupă de menaj sau spală rufe cu ziua pe la cei înstăriţi.
Tocmai de aceea amintirea femeilor despre crize este legată, de obicei, de un surplus de muncă.
In mod mai general, autoconsumul familial, producţia din mica grădină proprie - acele „răzoare" cu zarzavaturi
căţărate până şi pe „acoperişurile-terasă" pariziene - schimburile de servicii sau de bunuri într-o economie
întemeiată în cea mai mare parte pe troc (don-contre-dori) nu reprezintă decât nişte manifestări de paradă în faţa
penuriei sau a sărăciei. Acestea presupun existenţa unor relaţii orizontale, a căror slăbire şi dispariţie treptată în
societăţile contemporane explică vulnerabilitatea mai mare în faţa şomajului, ca şi dependenţa mai accentuată de
stat. Persistenţa lor actuală în anumite ţări cum ar fi Italia sau Grecia, ne face să înţelegem importanţa economiei
subterane de altădată: economie în mod esenţial familială şi vicinală.
Familia nu reprezintă numai masa comună şi echili¬brul bugetar. Ea reglează de asemenea şi strategiile de
căsătorie, în cadrul endogamiilor tehnice pe care le con¬stituie meseriile. Ea se află la originea mobilităţii şi
diversităţii în funcţie de coordonatele geografice, îmbrăcând fie forma de ucenicie, fie de strategie a mutaţiilor
sociale, după cum a arătat Maurizio Gribaudi în spaţiul oraşului Torino.
Migrările sau deplasările muncitorilor nu sunt pro¬dusul hazardului; ele urmăresc textura relaţiilor de rude¬nie,
adaptându-se în aceeaşi măsură la fluctuaţiile meseriei sau ale cererii de forţă de muncă. Aceste solidarităţi
autorizează o integrare mai uşoară în viaţa oraşului. Păstrând legăturile cu spaţiul rural, ele asigură, pe de altă
parte, posibilitatea de repliere; aqcidentat, Simon Parvery, muncitor la cuptoarele pentru fabricarea porţelanului din
Limoges, îşi poate relua astfel lucrul la o exploatare familială rurală. Aceleaşi relaţii de solidaritate organizează
jocul complementarităţilor, având rolul de
93

oficiu de plasament sau de bancă. în grupurile etnice pu¬ternic constituite, ele favorizează şi planifică promovarea
socială: aşa se întâmplă, de pildă, în cazul celor din Auvergne, care au migrat spre Paris (F. Raison-Jourde). Prin
intermediul familiei, „sălbaticii" îmblânzesc struc¬turile cetăţii.
Tot prin intermediul familiei, înainte de era şcolii obligatorii, membrii ei reuşesc să se instruiască şi, în primul rând,
să citească: metoda Jacotot este o metodă a „taţilor de familie", la fel de bună şi pentru mame mult mai alfabetizate
decât ne putem închipui şi care - după Raspail - ar fi fost chiar depozitarele înţelepciunii tru¬peşti şi ale medicinei

38
populare. Astfel, marea familie a oamenilor simpli nu se constituie prin impunerea „de sus în jos" a ordinii
burgheze; dimpotrivă, ea reprezintă „un loc natural de apropiere a cunoştinţelor şi de emancipare a săracului" (J.
Ranciere).
Acumulare primitivă şi capitalism familial
Formă elementară a vieţii populare, familia a fost toto¬dată şi modul prevalent de acumulare primară şi de
gestiune pentru capitalismul secolului al XlX-lea. Istoria antreprizelor este mai întâi o „istorie familială". Ea se
identifică succesiunii de căsătorii şi înmormântări, de prosperităţi şi accidente. Familia nucleară s-a dovedit a fi bine
adaptată demarajului industrial. „Spiritul domestic, noţiunea de viaţă privată se potriveau cu această activi¬tate de
furnică strâmtorată, secretă, fără convivialitate, impusă de industrializarea primitivă" (Louis Bergeron, Histoire des
Frangais, t.II, p. 155). Sistemele familiale oferă patronatului bazele eonomice şi totodată principiile de funcţionare
ale antreprizelor. Secret de familie: secret de afaceri. Contracte de căsătorie: alianţe şi diversificare a firmelor.
Moştenitori capabili: antreprize bine adminis¬trate, chiar cu îndrăzneală şi cu simţul riscului. Moş¬tenitorii stupizi
sau dedaţi plăcerilor: malthusianism apli¬cat la acele industrii care îşi restrâng activitatea sau la „casele aflate în
decădere". Chiar şi practicile financiare s-au modelat perfect după tiparul familial. Societăţile în comandită, ideale
în perioadele dominate de auto¬finanţare, constituie un exemplu de netăgăduit în acest sens. Şi după 1867, familiile
s-au adaptat cu uşurinţă la societăţile anonime, care le permiteau sâ-şi mărească
94

treptat capitalul păstrându-şi în acelaşi timp majoritatea acţiunilor şi conducerea grupului, şi protejându-şi
toto¬dată propriile bunuri.
Genealogia antreprizelor se identifică de atunci cu genealogia familiilor care le administrează. Industria tex¬tilă din
nordul Franţei oferă exemple deosebit de semni¬ficative cu privire la creşterea afacerii prin „înmugurire" familială:
astfel, la Roubaix, familia Motte şi multiplele ei alianţe: Bossut, Lagache, Bredart, Wattine, Dewawrin etc; familia
Pollet, fondatoare a întreprinderii „La Redoute"; la Lille, clanul Thiriez sau Wallaert; mai recent, familia Willot.
Opţiuni ideologice sau accidente personale ritmează viaţa afacerilor. In Normandia, unde nostalgiile aristocratice
sunt puternice, endogamia este împinsă la maximum şi constrânsă la repliere şi la investiţii funciare nefaste
dezvoltării industriale. Printre „stăpânii" forjei, familiile Schneider sau Wendel nu sunt cu nimic mai prejos decât
antreprenorii textili. Dar înrădăcinarea lor regională îi leagă şi mai mult de „glie" şi îi conduce la dezvoltarea unui
patemalism seniorial. Creusot, oraş-uzină, este totodată un sistem de dominaţie cvasifeudal asupra ţinutului,
peisajului şi oamenilor.
Fondatorii marilor magazine au împins până la extrem modelul „bunei gospodării". Diorama care, încă şi astăzi, la
ultimul etaj al magazinului Samaritaine, povesteşte istoria edificatoare a lui Cognacq şi a Louisei Jay, exaltă virtuţile
şi uniunea laborioasă a acestui cuplu ideal, care îşi făcea odinioară contabilitatea la lumina lămpii. Rămasă văduvă
şi fără un descendent capabil să conducă afacerea mai departe, Doamna Boucicaut încearcă să perpetueze o
gestiune familială a magazinelor Bon Marche, iar succesorii săi vor cultiva tema fidelităţii, fundament al unei
legitimităţi sporite prin căsătorii între giranţi şi mari acţionari. Chiar şi instituţiile care îşi pro¬pun să formeze un
personal prin promovarea internă înţeleg să constituie o „familie morală", dacă nu biolo¬gică", adevărat legatar
prin intermediul asocierii capi-tal-muncă. Toate aceste acţiuni sunt însoţite de un con¬trol riguros al vieţii private şi
de o „neîndurătoare domesticizare".
La urma urmelor, nu este vorba aici doar de un stadiu primitiv. „Marea industrie privată şi, mai recent, publică
scapă mult mai puţin decât se crede structurilor familiale (...). în grupul conducătorilor economici, legăturile
familiale continuă să determine carierele". (L. Bergeron),

^^m

după cum au mai arătat Pietre Bourdieu şi Monique de Saint-Martin. Luând ca exemplu cazul familiei Cosse
Brissac, ei analizează rolul „privatului" în gestiunea vieţii publice contemporane, impactul relaţiilor familiale în
decizia politică: statul colonizat de către familii, chiar dacă ele nu se ridică la două sute! Astfel că afacerile de familie
pot deveni câteodată secrete de stat, şi invers.
Trebuie spus de asemenea că moştenirea familială nu se reduce doar la bunurile materiale. Moştenirea mai
cuprinde şi un portofoliu de relaţii, un capital simbolic de reputaţie, o situaţie, un statut, „o ereditate de sarcini şi
virtuţi"(Sartre, Lldiot de la familie, t. II, p. 117). Cea mai mare dintre protecţii, cea mai rea dintre inegalităţi, în fond.
în timpul procesului Bovary, Flaubert îi scrie lui Achille, fratele său: „Trebuie să se afle la Ministerul de Interne că la

39
Rouen noi suntem ceea ce se numeşte o fa¬milie, adică avem rădăcini adânci în acest ţinut, şi că atacându-mă pe
mine, mai ales pentru imoralitate, vor fi mulţi oameni profund afectaţi" (3 ianuarie 1857).

FAMILIE, SEX Şl SÂNGE

Dar, pe lângă aceste funcţiuni pe care familia le îndeplineşte în mod real, ei îi revin şi alte misiuni, tot mai presante
de altfel, o dată cu declinul unui secol urmărit de fantomele scăderii coeficientului de natalitate, ca şi de teama
degenerescentei: reproducerea unei rase nume¬roase, fecunde şi sănătoase; o sexualitate exercitată fără fraude sau
iritare.
Fără îndoială, ideea după care căsătoria este mijlocul cel mai favorabil unui bun regim sexual, a cărui înţelepciune
este garanţia sănătăţii, îşi are rădăcinile în Antichitate. Michel Foucault (Le Souci de Soi - Grija de sine, 1984) a
arătat cum se construieşte la Roma, în familia Antoninilor si în jurul stoicilor, un ideal de con-jugalitate temperată.
Secolul al XlX-lea n-a inventat nimic, iar republicanii se consideră continuatorii acestei morale antice. Influenţă
puritană? Unul dintre opusculele cele mai des reeditate din literatura populară, Ştiinţa bunului Richard de
Benjamin Franklin, întotdeauna atât de preocupat să evite risipa în orice domeniu, predică moderaţia. Medicii, noii
preoţi, sacralizează căsătoria totodată ca regulator de energii şi ca mijloc de evitare a
96

primejdioaselor copulaţii de la bordel, adevărat distrugă¬tor al rasei.

De aceea, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, „mitologiile eredităţii" (Jean Bone) dezbătute şi dez¬voltate atât
de către medici, cât şi de către romancieri (v. Zola, Fecund/te-Fecunditate şi Doctorul Pascal), fiica de dările
„flageluri sociale" — tuberculoza, alcoolismul, filisul -, teroarea faţă de „tarele" transmise şi de sângele „stricat" fac
din familie veriga a cărei fragilitate impune vigilenţă. Castitatea este recomandată chiar şi bărbaţilor tineri, deşi - pe
de altă parte - li se tolerau poznele, gaj al virilităţii, cu condiţia ca fetele să rămână fecioare.
Templu al sexualităţii fireşti, familia nucleară institu¬ie norme şi descalifică sexualităţile periferice. Patul con¬jugal
este altarul celebrărilor legitime. în jurul lui nu mai există perdele, ci grosimea zidurilor camerei „de culcare" şi uşa
închisă, al cărei prag doar rareori este trecut de copii, în vreme ce părinţii pot oricând pătrunde în locul unde dorm
ei. Biserica, odinioară atât de severă, prescrie confesorilor să nu-i mai supere cu întrebări pe oamenii căsătoriţi, în
special pe femei. Pace sfintei nopţi conju¬gale! „Cristal al sexualităţii" (M. Foucault), familia este şi garanţia unei
naşteri bune, a „sângelui bun". Verigile slabe ale lanţului sunt în pericol! Chiar şi anarhiştii neo-malthusieni, dornici
să elibereze săracii şi femeile de servitutile unei reproduceri necontrolate, se lasă târâţi de curent şi cad în ispitele
eugenismului, acest vis de purifi¬care a descendenţei, provenit din ambiguităţile darwinis-mului social.
In felul acesta, familia va fi supusă unor presiuni con¬tradictorii. Pe de o parte, nenumăratele roluri care i se
descoperă mai tot timpul sau în care este distribuită fac să-i crească densitatea, forţa, puterile şi o împing treptat să
se închidă asupra redutabilelor sale secrete. Familia devine din ce în ce mai geloasă pe acea privacy şi, toto¬dată,
este cuprinsă de o anxietate tot mai accentuată. Iată, de pildă, cazul acelei femei obsedate până la angoasă de
educaţia copilului ei, şi căreia Freud îi spusese că „orice ar face, tot prost o să iasă".
Pe de altă parte, conştiinţa tot mai profundă a locului ocupat de familie pe eşichierul demografic şi social trezeşte
interesul puterii - filantropi, medici, stat - care o va privi cu solicitudine, urmărind să-i surprindă misterele şi să
pătrundă în fortăreaţă. Această intervenţie viza în primul rând familiile sărace, lipsite de orice mijloace de

97

îSSŞRSLi-s» •
l rehgioase, ba chi protestant, evreu
îsi

vorba
>,Este iacobin faJs, g
teratura

98

40
situaţia căsătoriilor bine controlată: Bretagne, Ţara bas¬cilor, sudul Masivului Central, Savoia, Alsacia.
în fiecare din aceste ansambluri, există sisteme de autoritate care funcţionează după logici familiale diferite şi care
determină atât raportul părinţi-copii, cât şi vârsta căsătoriei şi relaţiile dintre soţi. „Fiecare dintre aceste mari tipuri
familiale corespunde unui anumit tip de sen¬timent familial. (...) Fiecare structură familială produce tensiunile sale
şi patologia sa specifică". Procentul de ile-gitimitate, de „suiciditate", formele de violenţă, chiar opiniile politice sunt
puternic condiţionate de acest para¬metru fundamental. Fără a ne propune să-i urmărim pe autori până la finele
demonstraţiei lor — intenţionat sis¬tematică şi, prin forţa împrejurărilor, simplificatoare -admitem însă cu dragă
inimă lacunele analizei noastre, mai degrabă regională decât socială.
Este adevărat, materia primă lipseşte, în ciuda studi¬ilor datorate şcolii etnologice franceze şi mai ales a celui
semnat de Elisabeth Claverie şi Pierre Lamaison, deosebit de important pentru tema abordată de noi. Această
lucrare, care se bazează pe analiza unor fonduri importante din arhivele judiciare, are însă tendinţa -impusă de
subiect, de altfel - de a privilegia conflictele. Totuşi, aşa cum este concepută, ea devine un antidot judi¬cios pentru
viziunile mult prea senine asupra echilibrului din menajul specific societăţilor tradiţionale. Studiile culturaliste sau
structurale, cercetând ceea ce este identic, invariantul deci, suferă de un anume imobilism. Or, soci¬etatea secolului
al XlX-lea nu are nimic imobil, chiar în zonele rurale cele mai îndepărtate. Ea este în permanen¬tă mişcare, o
mişcare care modifică frontierele dintre public şi privat, felul de a trăi, a simţi, a iubi şi a muri.
Desigur, factorii unificatori sunt deosebit de puter¬nici: dreptul, instituţiile, limba, în curând şcoala, acest tăvălug
ce şterge diferenţele, mijloacele de comunicare în masă, obiectele de consum care pun în circulaţie „moda de la
Paris", puterea de atracţie a unei capitale adorate şi temute în aceeaşi măsură, circulaţia oamenilor şi a lucrurilor:
totul concură în sensul unei uniformizări a modurilor de viaţă privată.
Dar şi rezistenţele la aceste presiuni sunt uimitor de puternice. După Eugen Weber, abia al doilea război mon¬dial
va trage clopotele pentru „dispariţia moşiilor". în privinţa clasei muncitoare, unitatatea ei se manifestă

100

numai în discursul fricii burgheze, apoi în cel al conştiinţei militante.

Secretele care formează familiile şi misterul indi¬vizilor persistă şi se schimbă. Iată ceea ce ar trebui să înţelegem,
dar nu reuşim decât să întrezărim.

FIGURI Şl ROLURI
de MICHELLE PERROT
FIGURA TATĂLUI
Figură esenţială în familie ca şi în societatea civilă, tatăl domină cu statura sa istoria vieţii private din secolul al XlX-
lea. Dreptul, filosofia, politica, totul contribuie la fundamentarea şi justificarea autorităţii sale. De la Hegel la
Proudhon - de la teoreticianul statului la fondatorul anarhiei - toţi îi confirmă puterea. Tatăl este acela care dă
numele copilului, adică operează adevărata naştere; iar, după Kant, „naşterea juridică este singura naştere
ade¬vărată". Lipsiţi de rege, tradiţionaliştii vor să restaureze tatăl. Dar, asupra acestui punct, nu numai regaliştii
sunt de acord, ci şi revoluţionarii şi republicanii - după cum arată Francoise Mayeur în legătură cu Jules Ferry - care
încredinţează cheile cetăţii numai tatălui de familie. „Este o axiomă a ştiinţei politice faptul că trebuie garantată
autoritatea atotputernică înfamilie astfel încât ea să devină mai puţin necesară în stat. în această privinţă, marile
noas¬tre adunări republicane s-au înşelat diminuând puterea maritală şi puterea paternă". Republicanii deliberează
sub privirea Mariannei, în vreme ce o statuomanie delirantă plasează peste tot femei: la picioarele marilor oameni
sau aşezându-le o coroană pe frunte. Dar această supraîhve-stire a imaginarului, această celebrare frenetică a
„Muzei şi a Madonei" nu reprezintă decât o modalitate de a confirma dualitatea spaţiului public şi privat.
Codul drepturilor bărbatului
„Diferenţa care există în însăşi fiinţa soţilor presupune o diferenţiere cu privire la drepturile şi îndatoririle lor

102

41
respective", scrie Portalis. în numele naturii, Codul civil stabileşte superioritatea absolută a soţului în cadrul
menajului şi a tatălui în familie, precum şi incapacitatea femeii şi a mamei. Femeia măritată încetează a mai fi un
individ responsabil: celibatară sau văduvă, ea este mult mai responsabilă. Această incapacitate, exprimată prin
articolul 213 („Soţul îi datorează protecţie soţiei sale şi soţia ascultare soţului"), este cvasitotală. Femeia nu poate fi
tutore sau membră într-un consiliu de familie: sunt preferate rudele, chiar îndepărtate, pe linie mas¬culină. Ea nu
poate fi martor în cazul semnării unor acte. Dacă părăseşte domiciliul conjugal, ea poate fi readusă acasă cu
sprijinul forţei publice şi constrânsă „să-şi îndeplinească îndatoririle şi să se bucure de drepturile ce-i revin într-o
libertate deplină". Femeia adulteră poate fi condamnată la moarte pentru că ea riscă să atenteze la sacralitatea
familială: filiaţia legitimă. în Gevaudan, sunt tolerate aventurile, nu însă şi sarcinile: nici o indulgenţă pentru femeia
vinovată de naştere nelegitimă. Bărbatul adulter nu riscă nimic; el se bucură de complicităţi „deocheate", cercetarea
paternităţii este interzisă de Codul civil, în vreme ce morala cutumiară impunea căsă¬toria genitorului cu fata pe
care o lăsase grea.
Femeia nu poate dispune de bunurile sale în comuni¬tate, regim care nu încetează să se extindă. Ca şi copilul
minor, cu care are multe în comun, ea nu poate dispune de salariul ei, şi asta până în 1907, când o lege îi acordă în
sfârşit acest drept. în gospodăriile de viticultori din Aude, de pe la sfârşitul secolului al XlX-lea, salariul cuplului era
vărsat soţului. Femeia nu este protejată în bunurile sale decât prin regimul dotai, în regresie evi¬dentă, sau prin
separare, care presupune un contract -procedură practicată de cei bogaţi, şi ea aflată în recul. Eventual eficace în
familiile celor bogaţi, Codul le lăsa complet dezarmate pe femeile sărace. Se mai găsesc şi destule voci care să
supraliciteze prevederile legii. Astfel, un Alexandre Dumas-fiul crede că un soţ înşelat are dreptul absolut de a-şi
face dreptate singur. Proudhon enumera şase cazuri (printre care impudicitatea, beţia, furtul şi delapidarea) în care
„soţul îşi poate ucide soţia după rigoarea justiţiei paterne" {La Pornocratie ou Ies temps modernes - Pornocraţia sau
timpurile modeme, 1875).
Această omnipotenţă se întinde şi asupra copiilor.
103

Sensibilitatea faţă de copilărie nu a ştirbit cu nimic autoritatea familiei şi nici pe aceea a puterii paterne. Revoluţia
franceză se mărginise la reforme fără impor¬tanţă (abrogarea puterii paterne asupra copiilor majori; suprimarea
dezmoştenirii; limitarea dreptului de pedep¬sire...), iar proiectul lui Robespierre - şi anume, copiii de şapte sau opt
ani să fie luaţi de la părinţii lor şi crescuţi împreună în spiritul respectului faţă de noile idei - nu a fost niciodată luat
în discuţie.
Deşi, după Le Play, Revoluţia a ucis tatăl atunci când i-a retras dreptul de a-şi lăsa averea prin testament, Codul
civil păstrează multe din vechile concepţii. Copilul, chiar după majorat, trebuie să fie „ cuprins de un respect sfânt
la vederea celor care i-au dat viaţa", iar dacă „firea şi legea slăbesc legăturile dintre el şi puterea paternă, raţiunea
vine şi le înnoadă mai strâns". Acordul parental pentru căsătorie este obligatoriu până la împlinirea vârstei de
douăzeci şi cinci de ani. Abia în 1896 se renunţă la această condiţie.
Tatăl poate cere arestarea copiilor săi şi are dreptul să se folosească de închisorile de stat, aşa cum altădată uti¬liza
sistemul scrisorilor de încarcerare, cu titlul de „pedeapsă paternă", fapt care contribuie la menţinerea unei poliţii de
familie, puterea publică acţionând astfel prin delegaţie. Totuşi, articolele 375 până la 382 din Codul civil (cartea I,
cap. IX) precizează condiţiile de exercitare a autorităţii paterne. „Tatăl care [are] motive de nemulţumire foarte
grave cu privire la conduita unui copil" poate face apel la tribunalul de arondisment; până la şaisprezece ani,
detenţia nu poate depăşi o lună; de la şaisprezece ani până la majorat, detenţia se poate prelun¬gi chiar până la şase
luni. Formalităţile, ca şi garanţiile, sunt foarte reduse: nici un înscris, nici o formalitate judi¬ciară, în afară de
ordinul de arestare, în care motivele nu sunt nici măcar enunţate. Dacă, după ieşirea din închisoare, copilul „încalcă
din nou regulile de con¬duită", detenţia poate fi ordonată din nou. Pentru a per¬mite şi familiilor sărace să acceadă
la această practică, începând cu 1841, hotărâre reconfirmată în 1885, statul îşi asumă sarcina de a suporta cheltuielile
de hrană şi întreţinere pentru copil, în cazul când familia nu are resursele necesare. Casa de corecţie îl preia pe
tânărul delincvent, declarat de a fi acţionat „fără discernământ", care - în cazul când familia, mai bine zis tatăl, nu
solicită eliberarea sa - este reţinut până la majorat.

104

Nebunii, demenţii şi imbecilii, privaţi de drepturile lor cetăţeneşti, pot fi de asemenea internaţi dacă există solicitări
din partea familiei, în baza legii din 1838. Dreptul soţului asupra soţiei este bine precizat, după cum se vede şi din
povestea Clemencei de Cerilley, sora Emiliei, pentru care familia sa trece prin toate chinurile lumii până să
reuşească s-o elibereze din stabilimentul unde soţul ei o internase, prin complezenţa autorităţilor, încarcerarea

42
femeilor presupus nebune progresează într-un mod spectaculos în secolul al XlX-lea: 9930 între 1845-1849, numărul
lor ajunge la 20.000, în 1871 (Yanick Ripa). în 80% din cazuri, solicitanţii sunt bărbaţi (o treime din ei - soţi, restul -
taţi sau patroni). Este ade¬vărat însă că femeile solicitau chiar mai mult decât bărbaţii încarcerarea „părţii adverse",
un astfel de sistem operând în general ca o poliţie familială. Vom reveni asupra acestui aspect.
Puterile tatălui
Puterile tatălui sunt duble. El domină în întregime spaţiul public. Numai el se bucură de drepturi politice. în secolul
al XlX-lea, politica este definită drept domeniul exclusiv al bărbatului, tendinţă împinsă la extrem de Guizot, care va
cere chiar excluderea ei din saloane, feminine sau mondene. Contesa Arconati-Visconti, în al cărei salon se întâlneau
republicanii de la sfârşitul secolului al XlX-lea, a fost rugată într-o bună zi de Gambetta să interzică par¬ticiparea
femeilor la discuţii, dată fiind gravitatea pro¬blemelor dezbătute: iar ea s-a conformat de îndată.
Dar puterile tatălui se întind şi asupra gospodăriei. Ele se exercită parţial şi asupra acelei sfere private care de obicei
este încredinţată femeilor; chiar dacă, pe de altă parte, rolul efectiv al femeilor se află în creştere. Deşi rolul efectiv al
femeilor creşte în gospodărie, autoritatea ei este mult diminuată de puterile bărbatului. Astfel, mai întâi, el este
stăpân prin faptul că are banii în grijă. în mediile burgheze el este acela care reglează cheltuielile menajului
repartizâdu-i soţiei o sumă globală, adesea strict în acest scop. Sensibila Caroline Orville nu înţelege ca soţul ei, în
plină stare de război şi separare (1871), să o şicaneze pentru o simplă notă la croitoreasă, singura cheltuială pe care
şi-o permite pentru că „ţine să arate bine": este datoria ei. Chiar generos, tatăl exercită astfel
105

controlul şi puterea. Acest fapt, este evident, de pildă, în cazul lui Victor Hugo care, îngrijorat de unitatea
„clanu¬lui", deoarece ai săi caută mai tot timpul să plece, face eforturi să-i reţină la Guemesey, tăindu-le din sumele
cerute pentru călătorii. îngrijorarea lui se îndreaptă mai ales asupra soţiei şi fiicei sale, Adele, amândouă total
dependente de el. Hugo se plânge că nu este decât „casierul" familiei (Henri Guillemin, L'Engloutie -Dispăruta,
1985, p. 105). Dar oare poate fi altfel? în mediul rural, situaţia este comparabilă. Numai mediile muncitoreşti sau
populare urbane reuşesc să scape parţial de subordonarea financiară faţă de autoritatea paternă; femeia, patroană
de prăvălie sau numai menajeră, şi-a cucerit funcţia de „ministru de finanţe" al familiei la care ţine atât de mult.
Hotărârile fundamentale îi revin tatălui. în domeniul economic, se pare chiar că puterile sale se află într-o sen¬sibilă
creştere. Astfel, burghezele din nordul Franţei, adânc implicate în gestionarea afacerilor, făcând oficiul de contabile
şi de secretare în prima jumătate a secolului, uneori chiar de conducătoare de întreprindere - precum Mdlanie
Pollet, strămoaşa întreprinderii Redoute -, se repliază în spaţiul caselor proprii de-acum înainte situate departe de
uzină. Acest fenomen este evident în a doua jumătate a secolului, femeile din mica burghezie nemai-având de fapt
ce să caute în uzine (cf. Bonnie Smith).
Acelaşi lucru se întâmplă în cazul deciziilor educative, şi anume cu privire la viitorul fiilor, şi în cazul alianţelor
matrimoniale. Mama lui Martin Nadaud consideră inutil ca fiul ei să meargă la şcoală, în dorinţa sa de a-1 pune cât
mai repede la muncile agricole. Tatăl decide însă altfel şi apare, în această situaţie, ca un om luminat. Multe
căsă¬torii sunt puse la cale de taţi, iar mamele - care ştiu să înţeleagă tulburările sufletului - se văd nevoite să ţină
partea fiicelor disperate, aşa cum se întâmplă şi în comediile lui Moliere sau în cazul Doamnei Hugo, mar-torăa
conflictului dureros dintre Adele şi tatăl ei.
în multe cazuri decizia tatălui se sprijină pe argu¬mentele ştiinţei şi ale raţiunii. împotriva femeilor habot¬nice şi
mărginite, vulnerabile la sentimente, ispitite de pasiuni, pândite de nebunie, tatăl — masculul — este obli¬gat să
susţină drepturile inteligenţei. Pentru acest motiv, Kant, Comte şi Proudhon revendică primatul tatălui în cadrul
menajului: spaţiul domestic este mult prea impor¬tant pentru a fi lăsat pe mâna femeilor, care sunt atât de
106

slabe şi fragile. Tot din aceste raţiuni, soţul are dreptul de control asupra vizitelor primite sau făcute de soţie, a
dru¬murilor sale în oraş şi asupra corespondenţei. Către finele secolului al XlX-lea, a avut loc chiar o controversă pe
acest subiect, care demonstrează în acelaşi timp apariţia unei mişcări feministe individualiste, împărtăşită de un
anumit număr de bărbaţi, dar şi limitele sale, deoarece nu a fost luată nici o măsură pentru a proteja dreptul
femei¬lor cu privire la secretul corespondenţei lor: dimpotrivă, majoritatea magistraţilor s-a pronunţat împotriva
acestui drept. Le Temps (martie 1887), solicitând părerea citito¬rilor săi în privinţa acestui subiect, a primit un mare
număr de răspunsuri, pe care le şi publică parţial. Favo¬rabil puterii exercitate de soţ, Alexandre Dumas-fiul
estimează că „un soţ care are îndoieli asupra soţiei sale şi care ezită să deschidă scrisorile pe care aceasta le
primeşte, pentru a cunoaşte adevărul, este un imbecil". Un preot aduce drept argument doctrina Bisericii. „Soţul
este stăpân în casă". Pressense susţinea o poziţie mult mai nuanţată, opunând dreptul şi moravurile, în timp ce
Juliette Adam şi Doamna de Peyrebrune luau o poziţie netă în favoarea libertăţii. Pentru cea dintâi, realitatea

43
cotidiană dezminte Codul; femeia „cucereşte o anume libertate în ciuda legii", ea corespondează „cu mama sa, cu
surorile, fiicele şi prietenele sale". Cea de a doua sub¬linia logica pe care se întemeiază poziţia juriştilor, „consecinţă
a legilor care restrâng libertatea morală a femeii în cadrul căsătoriei". Aşadar, legea este aceea care trebuie
schimbată. în 1897, locţiitorul procurorului gen¬eral de la Curtea de apel din Toulouse, cu prilejul conferinţei
solemne de deschidere, trecea în revistă argu¬mentele tuturor părţilor pentru a confirma, în final, legit¬imitatea
drepturilor conferite bărbatului, precum şi nece¬sara supunere pe care femeia i-o datorează. De altfel, în
majoritatea cazurilor - susţinea el - femeile sunt fericite să fie protejate împotriva lor înşile. Chestiunea a fost la fel
de controversată şi în jurisprudenţă: cum trebuia inter¬pretat dreptul cu privire la secretul scrisorilor confidenţiale
care nu trebuie să fie comunicate terţilor? Se mergea până acolo încât la moartea destinatarului, era admis ca
expeditorul să ceară restituirea lor. Dar un soţ este oare un terţ? (Lafont de Sentenac, Des droits du mari sur la
correspondance de sa femme — Drepturi ale soţului asupra corespondenţei soţiei sale, Curtea de apel din

107

Toulouse, audienţa solemnă din 16 octombrie 1897, cu prilejul deschiderii sesiunii, Toulouse, 1897, 51 pag.).
Casa tatălui
Deşi îşi petrece timpul mai mult în afara casei, tatăl do¬mină încă spaţiul domestic. în primul rând, are anumite
locuri numai ale lui: fumoarul şi sala de biliard, unde bărbaţii se retrag ca să discute, după cina mondenă;
bi¬blioteca, deoarece cărţile - şi bibliofilia - rămân treburi bărbăteşti; biroul, în care copiii intră tremurând. După
fraţii Goncourt, Sainte-Beuve nu este cu adevărat el însuşi decât în bârlogul său de la etajul întâi, departe de
certurile femeilor de la parter. Chiar o femeie care lucrează nu are dreptul la birou - extensie a publicului în spaţiul
privat al casei. Pauline Reclus-Kergomard, inspectoare de grădiniţă din 1879, îşi triază hârtiile pe masa din
sufragerie, în vreme ce Jules, soţul ei, visează cu ochii deschişi în biroul său gol, spre indignarea fiilor lor - după
cum ne informează Helene Sarrazin {Elisee Redus ou la Passion du monde - Elisee Reclus sau Pasiunea lumii, 1985).
în salon, rolurile şi amplasările sunt bine împărţite; cel puţin Kant le defineşte cu mare rigoare. Salonul lui Victor
Hugo, cu grupul de bărbaţi adunaţi în centru şi stând în picioare, iar femeile aşezate de jur-împrejur, constituie un
model al genului. Alegerea decorului inte¬rior este, mai mult decât se crede, o îndatorire a bărbatu¬lui. Cu prilejul
căsătoriei, interiorul este mobilat de viitorul ginere împreună cu soacra sa, după manualele de „savoir-vivre". Dar
Jules Ferry „îşi alimentează fratele cu munţi de scrisori privind apartamentul visat de el" pentru viitorul menaj cu
Eugenie Risler, şi cu sumedenii de directive „asupra instalării, culorii perdelelor, a covoarelor" (Fresnette Pisani-
Ferry, „Jules Ferry, rhomme intime", Colocviu Feiry). în acelaşi timp, ca un adevărat Pygmalion, el îşi învaţă soţia
cum să se îmbrace, să se pieptăne, cum să-şi pună în valoare frumuseţea. Bărbaţii se pricep să „pună în scenă"
femeile nu numai ca regizori la teatru sau ca stilişti, ci şi ca taţi sau soţi în spaţiul căminului. Când sunt bogaţi, ştiu
să-şi umple casa cu achiziţiile lor, căci sunt mari colecţionari, ca şi cu fan¬tasmele lor. Orizontul domestic dispare
atunci în faţa creaţiei.
108

Victor Hugo a visat în permanenţă o casă-centru al lumii sale, şi deci al lumii înseşi. Exilul i-a oferit acest prilej. La
Guemesey a cumpărat Hauteville House, pe care a transformat-o şi a decorat-o împotriva voinţei soţiei sale. „Nu
am nici o simpatie pentru noi, în postură de proprietari", îi scrie ea surorii sale. Adele vede foarte bine câtă sclavie
implică această înrădăcinare, mai ales pentru ea care iubeşte atât de mult călătoriile şi oraşele, şi cât de multă
izolare înseamnă pentru copiii lipsiţi de sociabilităţile necesare adolescenţei. „înţeleg că pentru celebritatea ta,
pentru misiunea ta, pentru personalitatea ta ţi-ai ales o stâncă şi că acesta este decorul tău; înţeleg şi că familia ta,
care nu reprezintă ceva decât prin tine, se sacrifică nu numai pentru onoarea ta, ci şi pentru figura ta", îi scrie ea lui
Victor (1857). „Te iubesc, îţi aparţin, îţi sunt supusă. Dar nu pot fi cu desăvârşire o sclavă. Sunt anumite împrejurări
când ai nevoie de libertatea propriei tale persoane". Tatăl, patriarh, tronează ca un zeu în tabernacolul casei sale.
Hugo - acest „tiran blând" - după fiul său - este fără îndoială una dintre cele mai grandioase figuri de tată ale
secolului. El înalţă până la sublim toate trăsăturile, fizice şi morale, de generozitate şi de despotism, de devotament
şi de putere, precum şi părţile ridicole, micimile tatălui burghez, care întreţine metrese şi se teme totodată de gura
lumii; egoismul tatălui crud care preferă să-şi arunce fiica dementă într-o obscură „casă de sănătate" decât să-şi
supună „numele" oprobriului public în cazul când va fi cunoscută nebunia odraslei sale şi faptul că locuieşte
împreună cu întreaga familie. „O nenorocire se poate însă întâmpla oricând", scria el gândindu-se la soarta fiicei
sale; iar Henri Guillemin observă că Hugo părea chiar să dorească dispariţia fiicei sale. Puterea tatălui ofensat în
gloria sa poate ajunge chiar până la crimă. De aceea, pentru a supravieţui, tatăl trebuie ucis.
Secolul al XlX-lea are multe figuri de taţi triumfători şi dominatori, în care se şi recunoaşte. Majoritatea cre¬atorilor
şi-au transformat căminul în atelier, iar soţiile şi fiicele sau surorile în secretare: aşa au făcut Proudhon, Elisee
Reclus, Renan sau Marx, un alt portret din galeria noastră, binecunoscut în intimitate, graţie mai ales

44
corespondenţei cu şi prin intermediul fiicelor sale. Tată adorat şi atent, tată despot şi meticulos în privinţa
opţiunilor profesionale sau matrimoniale ale fiicelor sale. Eleanor, practic constrânsă să renunţe la actorie şi la

109

iubirea pentru Lissagaray, este în cele din urmă trădată de Aveling, cel pe care tatăl său îl preferă pentru
socialismul lui. Eleanor, retrasă alături de Marx, bolnav, şi care nu reuşeşte sa o înţeleagă, îngroaşă rândurile acelei
armate de fete jertfite pentru gloria şi dorinţele tatălui lor. Acel tată care, nu de puţine ori, le poate deschide şi
porţile lumii. Căci puterea tatălui este forma supremă a puterii masculine, exercitată asupra tuturor, dar mai ales
asupra celor slabi, dominaţi şi protejaţi.
Această figură a tatălui nu mai este catolică: ea poate fi la fel de bine protestantă, iudaică sau atee. Ea nu este numai
burgheză, ci şi profund populară. Proudhon a înnobilat-o, făcând din starea de tată o formă de onoare. Există la el o
dorinţă stăruitoare de paternitate. Foarte devreme, s-a gândit sa aibă un copil, „în schimbul unei indemnizaţii
pecuniare, prin intermediul unei femei tinere, pe care o voi fi sedus în acest scop". El ia în căsă¬torie, la patruzeci şi
unu de ani, o tânără muncitoare de douăzeci şi şapte, „simplă, graţioasă şi naivă", devotată muncii şi datoriilor sale,
„cea mai blândă şi cea mai docilă dintre creaturi", pe care o întrezăreşte pe stradă şi căreia îi adresează cererea în
căsătorie, o adevărată piesă de antologie. O alege ca să-i urmeze mamei sale: „Dacă ar fi trăit, nu m-aş fi căsătorit".
Dar, „chiar dacă dragos¬tea lipsea, aveam fantezia menajului şi a paternităţii (...) Recunoştinţa soţiei mele mi-a
adus trei fetiţe blonde si roşcate, pe care mama lor le-a hrănit şi a căror existenţă îmi umple sufletul". „Paternitatea a
umplut în mine un gol imens", mai scrie el; ea este „ca o dedublare a existenţei, un fel de nemurire".
Paternitatea, pentru proletari, este în acelaşi timp forma cea mai elementară de supravieţuire, de patrimo¬niu şi de
onoare. Iar paternitatea / virilitatea, această vi¬ziune clasică asupra onoarei masculine, provenită din societăţile
rurale tradiţionale, va fi „naţionalizată" de clasa muncitoare, care va construi pe această bază o parte din identitatea
sa.

Moartea tatălui
De aceea moartea tatălui este, dintre toate scenele vieţii private, cea mai grandioasă, cea mai încărcată de tensi¬une
şi semnificaţie. Ea este aceea care se povesteşte şi este reprezentată pe scenă. Patul muribundului nu mai
110

este, fără îndoială, acela al „ultimelor dorinţe": ele sunt reglementate prin lege. Totuşi, el rămâne locul unde
oamenii îşi iau rămas bun pentru totdeauna, unde se face transferul de putere, locul marilor reuniuni de familie, al
iertărilor şi reconcilierilor, al noilor duşmănii generate de nedreptatea deznodământului.
Mama moare discret; văduvă, singură, mai în vârstă, ea şi-a văzut deja copiii plecând de acasă; ea nu mai deţine
decât rareori cheia afacerilor sau a proviziilor. în Gevaudan, ea nu mai este adesea decât o gură în plus care trebuie
hrănită, adăpostită în silă, printre „mezini", de moştenitor. Tatăl, la fel ca în parabolă, „îşi cheamă copiii". Caroline
Brame 1-a văzut murind la Lille pe „Bon-Papa", întemeietorul dinastiei, bătrânul Louis Brame. Fraţii duşmani se
află aici. „Bon-Papa ne-a îmbrăţişat pe toţi, apoi 1-a chemat pe tatăl şi pe unchiul meu Ju'les, cărora le-a înmânat
registrele, punându-i la curent cu afacerile sale şi dându-le în grijă servitorii. Pe chipul lui se întrezărea ceva
nedesluşit, venit parcă din înalturi" (Jurnal). Tatăl lui Proudhon, un sărman dogar, alege să moară ca un prinţ, după
o masă copioasă la care şi-a invitat rudele şi prietenii spre a-şi lua rămas bun pen¬tru totdeauna: „Am vrut să mor
în mijlocul vostru. Hai, să fie servită cafeaua!".
Mare fractură economică şi afectivă a vieţii private, moartea tatălui este evenimentul care dizolvă familia, cel care
permite celorlalte familii să existe şi indivizilor să se elibereze. De unde uneori şi dorinţa de a-1 vedea mort, ca şi
rigoarea legii împotriva paricidului. Crimă-sacrilegiu, rareori beneficiind de circumstanţe atenuante, ea duce direct
la eşafod, şi îl stigmatizează pe individ multă vreme.

Dar mai sunt şi alte modalităţi de eliminare a tatălui, inclusiv propria sa nevroză. Sartre consideră boala lui Flaubert
ca „asasinare a tatălui" (L 'Idiot de la familie, t. II, p. 1882, sq.). Achille-Cleophas, modelul redutabil, cel care
dispune de viaţa fiului său şi hotărăşte ca el să urmeze dreptul: „Gustave va deveni notar. El va deveni pentru că el
este deja notar, în virtutea unei predestinări, care nu este alta decât voinţa lui Achille-Cleophas". „Nevroza lui
Flaubert este chiar tatăl său, acest alt abso¬lut, acest supra-eu instalat în el însuşi, care 1-a constituit într-o

45
negativitate neputincioasă". Moartea tatălui său îl eliberează pe Flaubert de greutatea insuportabilă cu care cel
dintâi îşi strivise fiul. A doua zi după înmormântare,

111

Gustave se declară vindecat: „Asta a avut efectul unei arsuri care te scapă de un neg (...). în sfârşit! în sfârşit! Am să
pot lucra".
Moartea tatălui este o temă constantă a romane-lor-foileton, a căror structură familială este atât de puternică în
prima jumătate a secolului al XlX-lea. Este singura modalitate prin care fiul poate accede la maturitate şi la
posedarea femeii (Lise Queffelec).
Cu toate acestea, puterea tatălui cunoaşte destule li¬mitări, elaborate prin lege sau impuse de rezistenţele crescute
pe care le întâmpină. Istoria vieţii private din secolul al XlX-lea se poate citi ca o luptă dramatică între Tată şi
Ceilalţi.
Suprimarea dreptului de a dispune prin testament de averea sa - un alt mod de asasinare a tatălui (Le Play)
-permite şi încurajează divizarea patrimoniilor, dizolvând puterea patriarhilor. Considerată drept distrugătoare în
regiunile cu familii mari, care supravieţuiesc prin elu¬darea Codului, ea este salutată în alte părţi ca elibera¬toare:
aşa se întâmplă în zonele din Centrul Franţei. în 1907, Emile Guillaumin denunţă vechile moravuri ale familiei
lărgite, numită de el „o exploatare a copiilor de către tată", şi care trebuie suprimate o dată pentru tot¬deauna.
Chiar în regiunile de cultură occitană, mai izo¬late, tensiunile devin, de-a lungul secolului, din ce în ce mai
puternice.
Evoluţia juridică, în secolul al XlX-lea, este o erodare lentă, o degradare treptată a prerogativelor tatălui. Pe de o
parte, sub presiunea revendicărilor concurente ale femeilor şi copiilor; pe de altă parte, din cauza tutelei crescânde
exercitate de stat, mai ales asupra familiilor sărace, în numele incuriei paterne. Legile din 1889 cu privire la
decăderea paternă sau cele din 1898, care pedepseau comportamentul necorespunzător al tatălui faţă de propriile-i
odrasle, au făcut să crească rigoarea controlului în numele interesului copilului. Legea din 1912, după o serie de
încercări iniţiate de prin 1878, recunoaşte în sfârşit dreptul de cercetare pentru atestarea paternităţii, nu numai în
cazurile de răpire şi viol, ci şi în acela de „seducţie dolosivă" (proba cu înscrisuri). Partizanii legii - filantropi,
legislatori, oameni ai Bisericii apără drepturile femeii-mamă nemăritată şi a copilului părăsit.
Puterile crescânde care li se acordă soţiilor, dreptul la divorţ (1884), intentat în majoritatea cazurilor de femei,
112

ca şi cererile lor de separare în fapt, cons evident o înfrângere a tatălui. Aceasta se j până la amănunt - în
jurisprudenţă, ca în < referitoare, spre exemplu, la dreptul cop din cupluri separate şi aflaţi în grija tatălui,! bunicii
din partea mamei. Până la al Doilea Imperiu, t nu are nici o obligaţie în această privinţă; o decizie din 1867,
consemnată de jurisprudenţă, precizează că „ în interesul copilului" se poate ţine cont de cererea buni¬cilor
materni.
Dar dreptul nu face decât să confirme, timid şi cu întârziere, surda şi constanta revendicare care se exercita în sânul
familiei şi care, în cele din urmă, va desăvârşi transformarea acesteia. Familia democratică şi contractu¬ală, aşa cum
o descrie Tocqueville la începutul secolului, în Statele Unite, nu este rezultatul unei evoluţii spontane, determinată
de progresul modernităţii, ci mai degrabă rezultatul unui compromis, el însuşi creator de noi dorinţe.

CĂSĂTORIE Şl MENAJ
Căsătoria, creuzet al familiei, a făcut obiectul a numeroase studii, etnologice şi demografice, drept pen¬tru care nu
mai este necesar să zăbovim asupra acestei chestiuni. în continuare, Anne-Martin-Fugier va descrie riturile
căsătoriei: Alain Corbin va arăta evoluţia lentă a sentimentului, exigenţa afectivă şi sexuală care transfor¬mă cuplul
modern şi se opune, uneori în mod conflictual, strategiilor familiale.
Vom aminti aici numai câteva trăsături majore. Mai întâi, forţa normativă a cuplului heterosexual care duce la o
dublă respingere, a homosexualului şi a celibatarului, aceşti excluşi. Caracteristica secolului al XlX-lea rezidă în
polarizarea din jurul căsătoriei, care tinde să absoarbă toate funcţiile: nu numai alianţa, ci şi sexul. „Familia este un
fel de shifter care acţionează asupra sexualităţii şi alianţelor": ea transferă legea şi dimensiunile juridicului în
dispozitivul sexualităţii; iar economia plăcerii şi inten¬sitatea senzaţiilor le transportă în regimul alianţei". (M.

46
Foucault). Această transformare se efectuează cu viteze variabile. în acest caz, burghezia este forţa motrice:
conştiinţa corpului este o formă a conştiinţei de sine. Pe
113

de altă parte, alianţa şi dorinţa nu concordă întotdeauna. Dimpotrivă. Drama familiilor, tragedia cuplurilor rezidă
adesea în aceste conflicte dintre alianţă şi dorinţă. Cu cât strategiile matrimoniale vizând să asigure coeziunea
familială sunt mai riguroase, cu atât ele canalizează sau înăbuşă dorinţa. Cu cât individualismul este mai puter¬nic,
cu atât se revoltă împotriva opţiunilor de grup: căsă¬toriile hotărâte sau aranjate. Acesta este resortul dramei
romantice sau al crimei pasionale.
Două trăsături demografice exprimă aceste caracteris¬tici. Pe de o parte, un mare procent de nupţialitate, relativ
stabil (aproximativ 16%), cu un pronunţat declin în perioa¬da celui de-al Doilea Imperiu şi, mai ales, între 1875-
1900. Acest ultim declin a suscitat neliniştea demografilor, care s-au confruntat într-o perioadă anterioară cu
scăderea pro¬centului de natalitate; de unde şi campaniile populaţioniste şi moralizatoare din epocă, ca şi diatribele
împotriva celi¬batarilor. Totuşi, procentul de celibat definitiv este slab: peste cincizeci de ani, nu depăşeşte ăi medie
10% pentru bărbaţi şi 12% pentru femei.
A doua trăsătură remarcabilă: coborârea vârstei în ceea ce priveşte căsătoria. Căsătoria târzie, legată de o practică a
căsătoriei-instituţie, era, de asemenea, princi¬palul mijloc contraceptiv din societăţile tradiţionale. Proudhon spune
despre ascendenţii săi că se căsătoresc „cât mai târziu cu putinţă"; ostil manipulărilor carnale, el nu are nimic
împotriva unor asemenea practici. în secolul al XlX-lea totuşi, răspândirea spiritului contraceptiv (dacă nu cumva
chiar a metodelor care rămân deosebit de rudimentare) şi răspândirea micii proprietăţi, care face posibilă o
căpătuire mai rapidă, au favorizat scăderea limitei de vârstă.
Ţăranii proprietari de mici loturi de pământ, munci¬torii şi chiar burghezii caută să-şi facă un rost, căsăto-rindu-se
cât mai repede cu putinţă. „în lumea civilizată", spune Taine, principalele nevoi ale omului sunt „o meserie şi un
menaj". Este, în acelaşi timp, mijlocul de a scăpa de autoritatea părintească, de a trăi independent. La aceasta se
adaugă dorinţa femeilor, mai ales, de a-şi găsi un partener mai tânăr şi mai ispititor, ele împotrivindu-se de acum
înainte cu îndrăzneală la căsătoriile „aranjate cu babalâci. George Sand este uimită de diferenţa de vreo patruzeci de
ani dintre bunica sa şi soţul ei, Dupin de Francueil, ceea ce o face să lanseze o replică superba.' „Revoluţia este cea
care a inventat bătrâneţea în lume ■
114

Caroline Brame, atât de blândă altfel, se revoltă împotri¬va unor astfel de practici; asistând la mariajul unei tinere
care ia în căsătorie „un prieten al tatălui ei, care are de două ori vârsta miresei", comentează: „Asta nu mi-ar plăcea
deloc" {Jurnal, 25 noiembrie 1864). Gusturile ei o îndeamnă către un tânăr de vârsta sa, nouăspreceze ani, alegere cu
care familia nu este câtuşi de puţin de acord. In fond, procentele şi tendinţele medii nu semnifică mare lucru în
domenii care se află în strânsă dependenţă faţă de structurile familiale. Hărţile stabilite de H. Le Bras şi E. Todd
sunt elocvente. „Gradul de precocitate matrimonială este un bun indicator al tipului de control exercitat de un
sistem social asupra tinerilor adulţi (...). O vârstă de căsătorie ridicată defineşte o structură familială de tip autoritar.
Ea produce numeroşi celibatari, care rămân uneori toată viaţa în familiile fraţilor sau surorilor lor căsătoriţi, ca nişte
copii bătrâni sau unchi eterni". Vârsta de căsătorie a femeilor este în 1830 şi, într-un grad mai mic, în 1901, mai
ridicată în mod special în Bretagne, în sudul Masivului Central, în Tara bascilor, în Savoia şi în Alsacia. Persistenţa
practicilor malthusiene coincide, de asemenea, cu ţinuturile pronunţat catolice, Biserica preferând „moralul
restrâns" al căsătoriei târzii oricărei alte forme de control al naşterilor.
A te căsători cu semenul tău
Alegerea socială a partenerului face totodată şi obiectul unor strategii care reprezintă marea afacere a familiilor.
Homogamia, chiar şi endogamia, constituie în toate mediile, regionale şi sociale, tendinţe afirmate, explica¬bile şi
prin formele de sociabilitate: te căsătoreşti cu semenul tău şi pentru faptul că îl întâlneşti. Reproducerea (după
opinia lui P. Bourdieu) este prezentă în aceste pro¬cese al căror determinism nu trebuie să ne facă să uităm jocurile
indivizilor care le acceptă regulile de bunăvoie sau le resping îhtr-o multipicitate de combinaţii bizare.
Endogamia, foarte bine reprezentată sub Vechiul im, în zonele rurale, se află în regres în secolul al S», din cauza
migraţiilor. Totuşi, regulile familiale
exercită chiar şi asupra migranţilor. Cei din Auvergne sau din Limousin, care vin temporar la Paris, în cadrul
"uscării pendulare sezoniere care ritmează prima jumă¬tate a secolului, au un dublu circuit sexual: acela al
115

47
I

frecventărilor urbane şi cel al căsătoriei la ţară, cum este cazul lui Martin Nadaud, a cărui căsătorie în ţinutul său
natal combină totuşi atracţia personală (seducţia prin privire având aici rolul ei bine stabilit) cu îndeplinirea
scrupuloasă a voinţei paterne.
Slăbirea constrângerilor este fără îndoială mai reală pentru bărbaţi, mult mai mobili, aşa cum este cazul la Vraiville
(Eure), zonă studiată de Martine Segalen.
Căsătorii ale nativilor din Vraiville, contractate în comună (în%):

63 41,9
1753-1802 1853-1902
în oraşe, se accentuează brasajul (amestecul citadin-rus-tic), începând cu ultima treime a secolului al XVIII-lea.
Procentul soţilor născuţi în afara „zidurilor oraşului" (adică la ţară) nu încetează să crească, după cum au ară¬tat
numeroase studii demografice (Caen, Bordeaux, Lyon, Meulan, Paris...)- Totuşi, cartierele au reuşit destul de repede
să reconstituie ţinuturile de origine. La Belleville, în secolul al XlX-lea, „viitorii soţi se întâlnesc şi se căsătoresc în
interiorul unui spaţiu foarte restrâns" (G. Jacquemet). Dar intercunoaşterea ia aici locul interexistenţei: jocurile
privirii, ale cuvântului şi ale dorinţei răstoarnă regulile convenienţelor.
Homogamia are peste tot un procent foarte ridicat. De regulă, în mediile burgheze, în care căsătoria este dictată de
interesele de familie sau de firmă, ea atinge niveluri extreme atunci când se combină mai mulţi factori de identitate:
este cazul industriaşilor protestanţi de bum¬bac, din Rouen, unde numele se încrucişează într-un veri¬tabil balet de
veri consangvini. în Gevaudan, căsătoriile sunt prezidate de principii foarte stricte destinate să menţină echilibrul
oustal-Wox: anumite cicluri reglează circulaţia bunurilor, a dotelor şi a nevestelor. „Moşte¬nitorii" iau în căsătorie o
„mezină"; sora ei, care primeşte zestre, se căsătoreşte cu un moştenitor.
Mediile muncitoreşti nu scapă nici ele de această economie de schimb. Sticlarii, panglicarii sau meta-lurgiştii din
regiunea lyoneză (cf. Yves Lequin, E. Accampo) se căsătoresc între ei şi în faţa unor martori care fac parte din
aceeaşi breaslă de meşteşugari. Munca
116

şi viaţa privată se împletesc în „endogamii tehnice", în care se suprapun meseria, familia şi teritoriul; astfel, la Saint-
Chamond (panglicari), Givors (sticlari), la Croix-Rousse sau în foburgul Saint-Antoine (Paris), unde - printre
ebenişti — tradiţia profesională şi chiar militantă se transmite din tată în fiu.
în aceste medii cu mobilitate redusă, diferenţierile sunt exprimate cu un simţ extrem al ierarhiilor. Iat-o pe Mărie,
tânără mănuşăreasă de nouăspreceze ani, la Saint-Junien (Haute-Vienne). Chiar în faţa locuinţei pe care o ocupă
împreună cu familia ei, stă un văr „tăbă-car", specialist mănuşar calificat. „Nu se schiţează nici o idilă între ei", scrie
anchetatorul monografiei de familie care descrie aceste personaje. „Mărie este mult infe¬rioară vărului ei în ierarhia
muncitorească pentru ca să se gândească la căsătorie".
Căutarea dotei deghizate se menţine la nivelul indi¬vizilor. Servitoarele sau muncitoarele serioase sunt apre¬ciate:
cu economiile lor, tinerii muncitori îşi plătesc datoriile sau încearcă să se stabilească, aşa cum face Norbert Truquin,
la Lyon. Femeile sunt casele de economii ale mediilor populare.
Imposibila căsătorie
în 1828, Journal des debats se face ecoul unei crime pasionale. O tânără muncitoare, în vârstă de nouă¬sprezece ani,
fiică de croitori, este curtată de un tovarăş de atelier, de douăzeci de ani, care o însoţeşte acasă „ţinând-o de braţ" şi
cere permisiunea familiei de a o lua în căsătorie. Are loc un consiliu de familie; se consideră că tânărul nu este nici
destul de serios, nici destul de ta¬lentat; tatăl găseşte că are „o privire rea" şi crede că „nu prea arată cum trebuie
pentru un viitor croitor". „După câte se părea, credeam că îl iubesc, va spune tânăra, dar deoarece părinţii mei nu-1
voiau, am renunţat la el". Refuz deci, şi asasinat comis de către pretendentul respins. Forţa dorinţei se sparge la
impactul cu granitul grupului. Multe fapte diverse din secolul al XlX-lea ne dezvăluie imposibile istorioare de
dragoste.
în mediile mic-burgheze, căsătoria, element decisiv al promovării, face obiectul unor calcule şi interdicţii.
Homogamia este mai puţin puternică: fiecare încearcă să ia în căsătorie pe cineva aflat pe o treaptă socială supe-
117

48
rioară lui. Funcţionarii, de pildă, din cadrul poştei refuză să ia în căsătorie colege, deoarece ei visează femei de casă.
De unde şi marele număr de funcţionare de poştă celibatare, pentru că nici ele - la rândul lor - nu vor să se
căsătorească cu muncitori. Femeile plătesc deseori cu singurătatea pentru indepedenţa lor. Pentru bărbaţii angajaţi
pe drumul ascensiunii sociale, banii contează mai puţin decât rangul, distincţia, calităţile de stăpână a casei,
frumuseţea chiar. Este cazul lui Charles Bovary, orbit de Emma, care are o umbrelă, pielea albă, „educaţia aleasă" a
unei „domnişoare de la oraş". înstărit fiind, el îşi poate permite o femeie drăguţă, eliberată de grijile domestice
graţie serviciilor unei menajere.
Căsătoria este o negociere, angajată de rude (mătuşile codoaşe), prieteni, apropiaţi (preotul), ale cărei elemente
trebuie cântărite cu grijă. Este şi cazul unui mic nobil din Lozere, scăpătat, care îi scrie mătuşii sale, însărcinată să-i
procure o nevastă, cam ce aşteaptă din partea ei: o con¬soartă care i-ar permite să-şi păstreze casa din Mende şi
castelul; 100 000 de franci ar fi de ajuns pentru o per¬soană de aceeaşi condiţie; dar „pentru o persoană de condiţie
inferioară, ar fi nevoie ca averea ei să com¬penseze disproporţia dintre stările noastre" (către 1809, Claverie şi
Lamaison, p. 139).
Dar strategiile matrimoniale se diversifică şi devin tot mai complexe. Banii dobândesc forme variate: mobile,
imobile, afaceri şi „speranţe". Se ţine cont şi de alte ele¬mente: numele, consideraţia, „situaţia" (profesiunile
libe¬rale se bucură de o deosebită stimă), „clasa", frumuseţea fac parte din termenii de schimb. Un bărbat în vârstă
şi bogat caută o fată tânără şi frumoasă, la fel ca un rege. Aparenţele, puse în valoare prin individualizarea
trupu¬lui, constituie o armă a seducţiei feminine. în „pană de bani", un altul îşi va lua pe cap o femeie în vârstă care
are avere, cum se întâmplă cu personajul principal din Marthe.
Dragoste şi căsătorie
118
în sfârşit, înclinaţia, care după Hegel nu merită nici un fel de încredere, ba chiar pasiunea - respinsă de mai toate
familiile - intră în scenă. în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, sunt din ce în ce mai numeroşi cei care îşi doresc
ca alianţa să coincidă cu dragostea, căsătoria cu

fericirea. Visul Emmei Bovary: „Dacă ea şi-ar fi putut aşeza viaţa pe tăria unei inimi cu adevărat puternice, atunci
virtutea, tandreţea, voluptăţile şi datoria s-ar fi confundat într-o unică fiinţă (...)". Femeile mai ales, pen¬tru care
căsătoria reprezintă singurul orizont, preferă această latură. Claire Demar (Ma loi d'avenir - Legea mea viitoare,
1833) revendică o schimbare radicală în educaţia fetelor, cărora - dacă s-ar putea - „li s-ar inter¬zice să cunoască
până şi forma unui bărbat". Ea aduce critici căsătoriei, „prostituţie legiferată", preconizează libera alegere a
partenerului, „necesitatea testării fizice a cărnii prin carne", dreptul la inconstanţă. Pariu imposibil pentru vremea
ei: Claire se sinucide, iar tovarăşele sale saint-simoniene îi îndulcesc textul, făcând mici „retu¬şuri" cu privire la
chestiunea maternităţii!
Fără a merge atât de departe, Aurore Dupin, care nu este încă George Sand, ci Doamna Dudevant, se explică - într-o
lungă scrisoare către Casimir - asupra neînţele¬gerii care îi separă: acest dezacord al gusturilor şi al plăcerilor care
le erodează cuplul. „Am văzut că nu-ţi place muzica şi am renunţat la ea pentru că sunetul pianului te făcea să o iei
la goană. Citeai din complezenţă, şi după câteva rânduri cartea îţi cădea din mână, de plictiseală, şi de somn (...).
Simţeam cum creşte în mine o adevărată tristeţe, gândindu-mă că niciodată nu va putea exista nici cea mai mică
relaţie între gusturile noastre" (15 noiembrie 1825).
Acest vis de a împărtăşi totul cu fiinţa iubită - în afara căsătoriei — este şi visul lui Baudelaire, care, părăsit de
Jeanne, suspină după cei paisprezece ani de coabitare: „Mă surprind gândindu-mă atunci când văd câte un obiect
frumos, un peisaj fermecător, ceva agreabil: de ce oare nu e şi ea cu mine, ca să admirăm împreună această minune,
ca să cumpărăm acest lucru?" (scrisoare către Doamna Aupick, 11 septembrie 1856).
Şi bărbaţii vor altceva: nu o supunere pasivă, ci o consimţire; dacă nu „forţa de muncă" a unei soţii, măcar iubirea
ei; pentru unii chiar egalitatea. De la Michelet, care îi sfătuieşte pe bărbaţi să-şi „creeze ei înşişi femeia", până la
Jules Ferry care, ferm partizan al diviziunii sexu¬ale a rolurilor şi a sferelor, ridică în slăvi căsătoria sa cu Eugenie
Risler: „Ea este republicană şi filosoafă. Ea simte la fel ca mine în toate cele şi eu sunt mândru că pot simţi la fel ca
ea" (scrisoare către Jules Simon, 7 septem¬brie'1875).
119

în societatea rurală

49
Martine Segalen, Yvonne Verdier, Agnes Fine, între alţii, au contribuit mult la elucidarea rolurilor şi a locului pe
care l-au ocupat femeile în societatea rurală franceză. Depărtându-se într-un spirit critic extrem de dur de
descrierile mizerabiliste şi superficiale ale călătorilor din veacul al XlX-lea - un Abel Hugo, de pildă - prima
cercetătoare insistă asupra complementarităţii sarcinilor într-un spaţiu în care munca stabileşte o continuitate, ba
chiar o confuzie, între public şi privat. Impresia de ansamblu este aceea a unui echilibru relativ armonios între cele
două sexe, femeia ţinând nu de puţine ori băie-rile pungii şi exercitând o contra-putere eficace prin activităţile
casnice, cum ar fi spălatul, gătitul şi celelalte.
Yvonne Verdier a descris personajele-cheie din locali¬tatea Minot, în Bourgogne, şi rolurile lor culturale,
înrădăcinate în „destinul lor biologic": „De la destinul lor biologic, femeile trec dintr-o dată la destinul lor social",
scrie ea. Femeia-care-dă-o-mână-de-ajutor (spălătoreasă, în majoritatea cazurilor), croitoreasa, bucătăreasa, pose¬dă
învăţături şi puteri adânc înrădăcinate în viaţa satului. Ele nu sunt câtuşi de puţin închise în spaţiul domestic.
Agnes Fine, analizând mai multe situaţii de viaţă, observă cum se ţes relaţiile dintre mame-fiice şi dincolo de
acestea raportul masculin-feminin, în constituirea tru-soului, cum se înscrie biologicul în social prin interme¬diul
simbolicului.
Aceste descrieri au totuşi, în frumuseţea lor struc¬turală, un caracter intemporal. Irenismul culturii are tendinţa de
a masca tensiunile şi conflictele, pe care Elisabeth Claverie şi Pierre Lamaison le scot, dim¬potrivă, în evidenţă. în
sistemul oastal-ului, în care schimbul de femei se subordonează destul de riguros schimbului de bunuri, nevestele,
adesea bătute, nu au nici măcar cheia de la cămară; uneori, trebuie să fure ca să supravieţuiască; complicităţile
feminine, în general, se destramă o dată cu căsătoria şi teama de bărbaţi; iar intoleranţa faţă de sarcinile nelegitime
este cumplită. Femeile singure au o soartă deosebit de grea; văduvele, suspectate ca periculoase din punct de
vedere sexual, din cauza presupuselor lor pofte, sunt alungate uneori din casă şi obligate să locuiască în câte un
adăpost prăpădit, doar cu câteva bunuri şi subsidii; fetele tinere, pradă
121

femeile încep să-şi administreze casa, armata de servitori şi familia, nu mai puţin numeroasă, datorită credinţei lor
catolice, dar, mai mult, alianţelor strategice care se încheie între proprietarii de întreprinderi textile din Nord.
Femeile întemeiază o morală domestică, ale cărei axe majore sunt după B. Smith: credinţa împotriva raţiunii,
milostenia împotriva capitalismului şi reproducerea ca autojustificare. Tocmai prin această funcţie, femeile
burgheze, înconjurate de o droaie de copii - numărul mediu de copii pe familie creşte de la 5 la 7 între 1840 şi 1900 -,
dau sens celor mai neînsemnate acţiuni ale lor. De la curăţenie şi împodobirea interiorului la supunerea
cvasireligioasă faţă de capriciile unei mode tiranice - a se vedea de pildă „orele zilei", desenate de Deveria - de la cel
mai neînsemnat lucru de mână al femeii - căci femeia trebuie să fie tot timpul ocupată - până la obsesia socotelilor,
acest supliciu la care stăpâna casei este supusă nu de puţine ori de soţul ei, căci periodic trebuie să-i prezinte
bilanţul: fiecare amănunt capătă sens într-o morală al cărei fundament este mai degrabă simbolic decât economic.
Funcţionând ca un limbaj, ca un ritual, această morală se supune unor coduri deosebit de stricte, însufleţite de o
înaltă conştiinţă de sine, aceste femei din Nord nu sunt nici pasive, nici resemnate; ele încearcă, dimpotrivă, să
erijeze viziunea proprie asupra lumii în judecată asupra tuturor lucrurilor, într-un mod adesea peremptoriu. Acest
„feminism creştin" (putem vorbi de feminism? nu, dacă îl definim ca pe o căutare a egalităţii: diferenţa este
revendicată aici) se exprimă prin vocea unei romanciere precum Mathilde Bourdon, autoare a Vieţii reale, un best-
seller, Julie Becour sau Jos6phine de Gaulle, care compun un fel de epopee domestică în care se înfruntă binele şi
răul: femeile şi bărbaţii. Datorită gustului distrugător pentru putere şi bani, bărbaţii provoacă haosul şi moartea.
îngeri ai căminului, blondele eroine restabilesc prin virtutea lor armonia menajului.
Acest model desăvârşit de domesticitate, cu o tentă angelică, pe care cultul Fecioarei Măria îl impiedică de a deveni
cu totul victorian, poate fi regăsit, în multiple variante, în toate straturile burgheziei. El variază în funcţie de avere,
proporţional cu numărul servitorilor şi cu statutul habitatului, determinat de credinţele şi sis¬temele de valori.
Nostalgia aristocratică, atât de puternică în foburgul Saint-Germain, este temperată în alte părţi de

calitate". Din ce în ce mai mult, ziua gospodinei, ca şi deplasările sale vor fi ritmate de preocupările copilului şi, mai
ales, de programul şcolar.

50
A doua funcţiune: întreţinerea familiei, „treburile gospodăreşti", care cuprind tot felul de activităţi: căutarea pieţei
cu cele mai bune preţuri pentru „de-ale gurii", care se pot cumpăra, se pot obţine prin troc, ba chiar „culege"; doar
există atâtea ocazii de a spicui de ici-colo într-un mare oraş; pregătirea meselor, inclusiv a „gamelei" sau a
pachetului pentru tatăl care lucrează departe; adusul apei, încălzirea, îngrijirea casei şi, mai ales, a rufelor şi
veşmintelor, care trebuie spălate, trans¬formate, cârpite, peticite... Toate acestea înseamnă alergătură, o cheltuială
considerabilă de timp. Numai bugetele de familie - ale lui Le Play se străduiesc să con¬tabilizeze acest timp fluid,
cel puţin cu privire la spălatul rufelor, prima operaţiune domestică raţionalizată prin construirea după model
englez de mari spălătorii meca¬nizate încă din timpul celui de-al Doilea Imperiu.
în sfârşit, gospodina se străduieşte să aducă familiei un „salariu complementar", pe care îl câştigă făcând tot felul de
servicii: gospodărie, spălat în anumite zile bine • stabilite, pe Ia casele mari, activitate practicată de munci¬toarele
de la spălătorii, angajate cu bucata („piecardes"); cumpărături, drumuri pentru te miri ce nevoi (femeia care aduce
pâine este o figură familiară), mici negoţuri femeieşti; vânzătoare ambulante, neruşinându-se să vândă la mâna a
doua, ştiind să profite de cel mai neînsemnat colţ de trotuar, de cea mai mică diferenţă de preţ.
Progresiv, mai ales în ultima treime a secolului al XlX-lea, munca la domiciliu, în cadrul unei industrii a confecţiei
divizată şi raţionalizată, captează această imen¬să forţă de muncă a femeilor casnice. Seducţia pe care o exercită
maşina de cusut asupra femeii - să ai propria ta maşină „Singer" devine visul tuturor gospodinelor - o închide în
spaţiul domestic, rupând-o total de modul pie-tonal de comunicare cu oraşul. Abuzurile aşa-numitului sweating
system va duce la redescoperirea utilităţii şi importanţei uzinei, preferată în cele din urmă muncii la domiciliu,
pentru că aici activitatea este mai puţin solitară, mai bine controlată, supusă mai mult privirii publice.
„Ministru de Finanţe" al familiei, gospodina deţine anumite puteri a căror ambiguitate este dezvăluită de practica
plăţii periodice. Fără îndoială că aceasta repre-

125

privată, ca şi în viaţa publică, ea este deseori o rebelă. Nu de puţine ori plăteşte scump pentru nesupunerea sa, ea
fiind ţinta favorită a violenţelor care pot ajunge până la crima „pasională". Găsindu-şi temeiul mai ales în
ges¬tionarea celor necesare traiului zilnic, ieşirile sale în oraş devin din ce în ce mai rare, dar dobândesc totodată o
mai mare regularitate. Nu este sigur că modernizarea ar fi dus la o creştere a puterilor ei, în măsura în care sfera
priva¬tului s-a văzut asediată din toate părţile, iar modelele de identitate ale clasei muncitoare erau puternic
masculi¬nizate. De unde şi conflictele, dificultăţile de pătrundere şi adaptarea la social, retragerea în „bârlog", către
care toată lumea o împinge (vezi afişele CGT-ului pentru săp¬tămâna engleză). Şi, uneori, indiferenţa faţă de
această lume politică şi sindicală, care nu o înţelege.
PĂRINŢI Şl COPII
„Când apare copilul, cercul familiei..." în secolul al XlX-lea, copilul este mai mult ca oricând în centrul fa¬miliei. El
este obiectul unei investiţii multiple: afectivă, desigur, dar şi economică, educativă, existenţială. în ca¬litate de
moştenitor, copilul este viitorul familiei, imagi¬nea ei proiectată şi visată, modul ei de a lupta împotriva timpului şi
a morţii.
Această investiţie - iar literatura din ce în ce mai pro¬lixă asupra copilului este suficient de grăitoare în acest sens -
nu-1 vizează în mod obligatoriu numai pe copilul ieşit din comun. Stendhal spune foarte bine despre tatăl său:
„Nu-1 iubea ca individ, ci ca pe fiul care trebuie să ducă mai departe numele" (Henry Bnilard). Grupul primează
asupra individului, iar noţiunea de „interes al copilului" nu se va dezvolta decât târziu în Franţa. Dar şi atunci, în
majoritatea cazurilor, semnificaţia ei se va limi¬ta la interesele superioare ale colectivităţii: copilul ca „fiinţă
socială".
într-adevăr, copilul nu aparţine numai familiei sale; el este viitorul naţiunii şi al rasei, producătorul,
reproducă¬torul, cetăţeanul şi soldatul de mâine. între el şi familie, mai ales când este săracă şi, prin urmare,
presupus neputincioasă, se strecoară terţii: filantropi, medici, oameni de stat, care înţeleg să-1 protejeze, să-1
întreţină, să-1 disciplineze. Primele legi sociale (cea din 1841, de pildă, asupra limitării timpului de muncă în uzină)
care
127

jocurile. Se pare însă că această creştere a nelegimităţii are semnificaţii diverse. Autorii noştri consideră că Nordul şi
Estul, unde procentul copiilor recunoscuţi prin căsătorie este important, se află în opoziţie cu Sudul mediteranean,

51
în care bărbatul recunoaşte copilul, dar nu se căsătoreşte cu mama acestuia. în primul caz, se remar¬că o mai mare
egalitate a sexelor şi libertatea femeilor; în al doilea caz, forţa coercitivă a ascendenţei primează.
Ar deveni imposibil să mai înaintăm în desişul demografiei istorice, dacă nu am încerca o sumară trecere în revistă
a complexităţii sale, atât la nivelul simplei con¬statări, cât şi la acela al intrepretării. „Istoria secretă a fecundităţii"
(H. Le Bras) colcăie de teorii, care ezită între felurite determinisme - social, biologic, ideologic (în acest sens,
„ravagiile" individualismului sunt pil¬duitoare, feminismul nefiind decât un caz particular, exacerbat al acestuia),
înainte de a analiza naşterea ca fruct al „hotărârii" unui cuplu.
Iată-ne aşadar, pe pragul patului, în zona cea mai secretă a sexului şi a inimii. Iar când la misterul celei mai
profunde intimităţi se adaugă opacitatea timpului şi mutismul actorilor şi al descendenţilor lor, nu mai sur¬prinde
pe nimeni neputinţa cercetătorului de a produce concluzii definitive. Un ocean de tăcere înconjoară esenţialul vieţii:
conceperea fiinţelor care ignoră aproape întotdeauna prin ce întâmplare sau din dorinţa cui s-au născut, fără ca
totuşi hazardul şi dorinţa să poată fi opuse în mod radical.
Voluntarismul concepţional, însoţit de scăderea dras¬tică a vârstei obişnuite pentru căsătorie, înregistrează
progrese statistice evidente, fiind fără îndoială o consecinţă a procesului de conştientizare a copilului şi a tot ce
implică el, mai ales în privinţa educaţiei. Având în vedere faptul că un copil trebuie bine îngrijit, răsfăţat, iubit,
părinţii se hotărăsc mai greu să-1 aducă pe lume. Mijloacele acestei concepţii voluntare ne rămân încă obscure.
Unele cupluri nu cunosc alt mijloc în afara abstinenţei; ca să evite graviditatea, femeile se „fofilea¬ză". Coitul
întrerupt lasă toată iniţiativa pe seama soţului, căruia îi revine sarcina să fie atent. în mediile înstărite, cuplurile se
inspiră din metodele englezeşti sau din prac¬ticile învăţate clandestin la bordel: spălaturi, care presu¬pun folosirea
apei şi care vor asigura succesul bideului — un succes tardiv, după J. P. Goubert, şi frânat de convenienţe.
Preocupaţi să-i înveţe pe proletari şi pe
129

cură la Spa, vizită la Papă, binecuvântări cărora li se datorează, crede ea, patrusprezece ani mai târziu, naşterea unei
fetiţe, botezată tocmai din acest motiv Marie-Pie. Gustave de Beaumont are discuţii prelungite cu Tocqueville pe
seama gravităţii soţiei sale, care îl pre¬ocupă într-o măsură atât de mare încât îl împiedică aproape să-şi scrie cartea,
oscilând în permanenţă între suferinţele sale tot mai greu de suportat şi dorinţa de a fi tată: „Sunt clipe când,
gândindu-mă la cât de mult îndură biata mamă, l-aş trimite pe copilul ăsta, dacă aş putea, la toţi dracii (...) Aceasta
nu înseamnă însă că nu aştept cu o nesperată fericire evenimentul, iar dorinţa ardentă de a împlini în sfârşit un
asemenea destin constituie mai tot timpul subiectul conversaţiilor şi justificarea speranţelor noastre" (10 iunie 1838).
Paralel cu sentimentul matern în expansiune sau poate chiar în strânsă legătură cu aces¬ta îşi face apariţia şi
sentimentul patern, inclusiv pentru acest baby, atât de apropiat încă de foetus şi care întârzie să dobândească o
figură omenească.
Totuşi, dorinţa de a avea un copil nu merge până acolo încât să se recurgă la adopţie, atât de adânc anco¬rată este
încă ideea filiaţiei prin sânge. în ciuda primelor instituţii abia schiţate pe vremea celui de-al Doilea Imperiu,
schimbările în materie sunt deosebit de lente, mai ales în ceea ce priveşte transmiterea numelui.
Naşterea acasă
Naşterea este un act riguros privat, şi feminin, chiar şi atunci când este vorba de povestirea sau amintirea ei, temă
mereu prezentă în conversaţia femeilor. Camera comună, în cel mai bun caz conjugală, este scena acestui
eveniment, din care bărbaţii sunt excluşi, cu excepţia medicului, pe care procesul de medicalizare al naşterii îl aduce
tot mai frecvent la căpătâiul clientelei cu dare de mână. Diferenţa de onorariu, ca şi tradiţia, de altfel, sau pudoarea
asigură totuşi moaşelor o poziţie dominantă, deşi în declin evident. Să naşti la spital este un semn de sărăcie, mai
mult chiar, de ruşine şi de singurătate ; aici naufragiază fetele nemăritate, care vin la oraş să scape de copil, înaintea
unui eventual abandon. în vestul, sud-ves-tul şi în centrul ţării, „abandonarea copilului natural face ca mama în
cauză să ajungă negreşit la spital", după cum arată hărţile realizate de H. Le Bras şi E. Todd (p. 168).
131

micuţii lor. Cea mai mare parte din corespondenţa bur¬gheză are, de altfel, accente de nursery-rhymes. Caroline
Brame-Orville ţine un jurnal privind felul cum se trezeşte micuţa sa Mărie, cea atât de mult dorită şi adorată. Berthe
Morisot dă traducerea picturală a acestei contemplări a leagănului. Acesta va păstra oricum o conotaţie de viaţă
organică şi va fi destinat numai intimităţii. Flaubert pufneşte în râs atunci când vede un leagăn pe scenă. Chiar taţii
cei mai atenţi abia de îşi privesc progenitura cu o căutătură distrată. Gustave de Beaumont se intere¬sează cu

52
adevărat de fiul lui când acesta începe să meargă; iniţiere virilă: „De-acum înainte o să meargă la vânătoare cu
mine, cu o puşcă de lemn".

Universul asexuat al primei copilării

în toate mediile sociale, prima copilărie este treaba femeilor, fiind tocmai de aceea deosebit de feminizată: băieţi şi
fetiţe poartă rochii şi părul lung până la trei-patru ani, uneori chiar mai târziu, şi zburdă în voie printre fustele
mamelor sau al vreunei servitoare. în Franţa, camera copiilor este o invenţie târzie; Viollet-le-Duc desenează una
pentru casa sa din 1873, „deoarece totul trebuie prevăzut". Jucăriile copiilor sunt împrăştiate cam peste tot — cum
ne amintesc şi pânzele pictorilor — cu o predilecţie specială pentru bucătărie. La oraş, jucăria devine un obiect de
consum curent, o producţie industri¬ală, căreia i se repartizează raioane specializate în marile magazine; la ţară,
nimeni nu o ia în seamă; în mediile populare, taţii o confecţionează singuri, după priceperea lor, asumându-şi
riscurile şi pericolele inerente unei ast¬fel de activităţi: micul Vingtras-Valles îşi va aminti mult timp de căruţa pe
care tatăl său i-a meşterit-o dintr-o bucată de brad, ca şi de rana cu care s-a ales bietul om, dacă s-a luat după capul
copilului; ceea ce îi va aduce prichindelului o bătaie bună la fund din partea mamei, sancţionare a fiului „răsfăţat".
Păpuşile, relativ asexuate la începutul secolului, ocupă un loc deosebit în universul copilăriei; ele sunt simulacre pe
care copiii le distrug, înainte de a fi creaturi adorate. George Sand a dedicat amintirii păpuşilor sale pagini
luminoase.
Foarte slab instituţionalizată, cea dintâi educaţie revine mamelor, care au şi sarcina de a-i învăţa pe micuţi
133

veselă şi uşor ironică. „Ne iubim mult, ne înţelegem întotdeauna, chiar dacă nici unul din noi nu scoate un cuvânt,
pentru că amândoi suntem nişte tăcuţi!" {Jurnal, p. 28). Tatăl, aparent foarte de treabă, „nu poate admite ca o fată
tânără să miroasă bine" şi-i cere Genevievei să arunce toate flacoanele cu parfumuri: nu este de acord decât cu
pudra de iris, „un parfum onest, convenabil, un parfum pentru o fată tânără bine crescută" (Jurnal, p. 43). Sunt şi
fete tinere care, însetate de emancipare, se revoltă împotriva mamelor lor şi a ceea ce ele reprezintă şi — în
consecinţă - aleg modelul masculin. Germaine de Stael spune despre tatăl ei: „Când îl văd mă întreb dacă într-a-
devăr m-am născut din el şi mama; îmi răspund că nu şi că ar fi fost de ajuns numai el ca eu să vin pe lume": ceea ce
Freud ar putea să interpreteze în diverse feluri...
între mame şi fiii lor, există de asemenea o gamă infinită de relaţii: prietenie tandră, care face din Aurore de Saxe şi
din Maurice Dupin, apoi din George Sand şi fiul ei Maurice, cupluri exemplare, aproape fără ruptură, chiar şi la
vârsta adolescenţei; resentimentul lui Vingtras-Valles faţă de mama lui, care se încăpăţânează să facă un „domn"
din el; ura lui Rimbaud pentru mama lui, care ar putea să meargă chiar până la crimă; cazul lui Pierre Riviere,
frustrat de noua putere a femeilor; mila lui Gustave Flaubert pentru mama lui rămasă văduvă şi de care nu reuşeşte
să se elibereze... Influenţa mamelor asupra fiilor lor este, în principiu, limitată din cauza locu¬lui minor ce le revine
prin lege (ele nu pot fi tutori, de pildă), cu excepţia cazului când sunt văduve, drepturile lor fiindu-le relativ
garantate, chiar în regim de comuni¬tate. De unde şi situaţia că sunt greu suportabile. întărirea autorităţii materne
şi creşterea puterilor ei domestice constituie una din temele antifeminismului de la începutul veacului. Darien,
Mauriac (Genitrix), mai târ¬ziu Andre Breton sunt interpreţii ancestralei terori a băr¬batului în faţa voinţei
materne. ,,Mumele!, scrie Breton, parcă retrăieşti dintr-o dată spaima lui Faust, eşti trăsnit ca şi el de o comoţie
electrică numai la auzul acestor si¬labe, în care se ascund prea puternicile zeiţe care scapă de încătuşarea timpului
şi a spaţiului".
Mamele au o răspundere mult mai mare în ceea ce priveşte fiicele lor, dat fiind faptul că statul le lasă în grija lor
(întârzierea şcolarizării fetelor) şi Biserica li le încre¬dinţează, instituind de altfel şi o subtilă împărţire între trup şi
suflet, cel puţin o dată cu adolescenţa: M. -F. Levy
135

în care se cuvine să se dezvolte un trup tânăr. Caroline Brame, atât de pudică de obicei, suspină — la dispariţia
mamei sale — după răsfăţul de altădată, de care va fi lip¬sită de-acum înainte. Edmond About, călătorind prin
Grecia, către 1860, pune în evidenţă răceala relaţiilor intime la Atena, în comparaţie cu căldura francezilor.
Un alt semn al proximităţii: tutuirea, care se genera¬lizează, în ambele sensuri. „Altădată, îţi tutuiai servitorii, dar
nu-ţi tutuiai copiii". Astăzi, îţi tutuieşti copiii şi nu-ţi mai tutuieşti servitorii", notează Legouve, care

53
argu¬mentează: „Trebuie în mod obişnuit să spui tu copiilor tăi, tocmai pentru a le putea spune uneori dumneata:
ca un semn al nemulţumirii tale". (Les Peres et les Enfants au XIX** siecle - Taţi şi copii în secolul al XlX-tea). De
aceea George Sand se teme atât de mult ca nu cumva bunica ei să nu i se adreseze cu „dumneata".

Pedepsele corporale
George Sand, ca şi Legouve", educatori liberali, se declară în mod hotărât împotriva pedepselor corporale. „Urăsc
cu toată fiinţa mea vechea metodă (sic) şi cred că aş plânge mai rău ca ei [copiii] dacă i-aş bate", notează
scri¬itoarea. Dar ce se întâmplă în realitate? Poate că tocmai în acest caz, diferenţele sociale sunt mai evidente. Ar
tre¬bui să vedem, mai întâi, care era semnificaţia pedepselor corporale îhtr-o societate din care feudalitatea fusese
abolită: semnul suprem al infamiei.
în mediile burgheze, mai mult decât în cele aristo¬cratice, copiii nu mai sunt bătuţi de părinţi. Supravie¬ţuiesc
totuşi pe ici, pe colo câte o nuieluşă sau un Sfânt Nicolae, dar bătaia devine tot mai reprobabilă; dăinuie în unele
colegii sau licee, care îşi închipuie că vor impune o disciplină militară cu astfel de mijloace. George Sand are
frisoane când îşi aminteşte de directorul liceului Henri IV care, „partizan sălbatec al autorităţii absolute (...) cu
acordul unui tată inteligent, îi permite negrului său să-i bată copilul, în faţa întregii clase, mobilizată ca la armată
pentru spectacolul acestei execuţii, în gustul creol sau moscovit, şi ameninţată cu pedepse severe la cel mai mic
semn de nesupunere {Histoire de ma vie — Istoria vieţii mele, II, 179). Dar, tot mai frecvent, adolescenţii se revoltă -
aşa cum face şi Baudelaire, împreună cu tovarăşii lui, în 1832, la Lyon - iar familiile protestează.
137

lor lege statului: prima intervenţie a părinţilor de elevi în incinta sacră a şcolii.
La ţară, în clasele populare urbane sau mic-burgheze, loviturile plouă. „Tăbăcelile" (expresia din Gevaudan se
regăseşte şi sub pana lui Albert Simonin, care îşi evocă primii ani ai copilăriei la Chapelle, pe la începutul
seco¬lului) sau bătăile la fund sunt admise ca un fapt firesc, cu condiţia să nu fie depăşite anumite limite; în
majoritatea cazurilor, bătaia se aplică „manual", folosirea băţului sau a biciuştii fiind rezervată numai pedagogilor
sau profeso¬rilor din instituţii, ca semn de exterioritate fizică. Bătaia face parte dintre amintirile mai tuturor copiilor
de munci¬tori, în secolul al XlX-lea, după mărturiile lui Perdiguier şi Gilland, Dumay şi Toinou, dar mai ales
Truquin. în ateliere mai mult decât în uzine, ucenicul neascultător sau neîndemânatic primeşte prea uşor „o bătaie
bună" din partea muncitorilor vârstnici, însărcinaţi să-1 înveţe o meserie.
în realitate, la baza tuturor acestor manifestări există o serie de reprezentări şi anume, în primul rând, aceea a unei
forţe rebele care trebuie îmblânzită şi, apoi, aceea a durităţii traiului zilnic, cu care tinerii trebuie să se obişnuiască.
„Fiul meu, tu vei deveni un bărbat ade¬vărat". Ideea de virilitate se plămădeşte din violenţă fizi¬că. Unii, dispuşi să
reproducă acest model, îl consideră drept o iniţiere necesară, exagerând poate în privinţa realităţii. Dar tot mai
numeroşi sunt copiii şi mai ales adolescenţii care se revoltă. Muncitori militanţi, anar¬hişti, mai ales, mărturisesc că
ura împotriva autorităţii îşi are rădăcinile tocmai în această experienţă usturătoare. Conştiinţa de sine începe cu
conştiinţa propriului corp.
Copilul ca investiţie
O dublă mişcare ritmează raporturile dintre părinţi şi copii în secolul al XlX-lea. Pe de o parte, cresc inves¬tiţiile în
copil, viitorul familiei, supus adesea unor mari constrângeri. Familia lui Henri Beyle îşi urmăreşte cu tenacitate —
prin Henri — visul de distincţie aristocratică şi accesul la mănăstire, ca simbol al succesului social. Familia Vingtras-
Valles îl transformă pe micul Jacques într-un ţap ispăşitor pentru voinţa lor de ascensiune socială. Tatăl este
repetitor la un colegiu oarecare, iar mama ar vrea ca Jacques să devină profesor. Şi în acest
139

putea să nu coincidă cu cele ale grupului, că ei vor fi nevoiţi să îşi asume singuri destinul şi, prin urmare, să-şi
dezvolte iniţiativa, ba chiar să cultive o anume nedeter¬minare care să le protejeze capacitatea de a acţiona liberi,
cale preconizată de pedagogiile libertare.

54
Prin diversele observaţii al căror obiect este, inclusiv prin dosarele şcolare atât de meticulos întocmite, copilul
începe să prindă chip şi glas. Limbajul său, afectele, sexualitatea, jocurile sale constituie materia notaţiilor, care
reuşesc să înlocuiască stereotipiile prin cazuri con¬crete şi, de multe ori, derutante. Copilăria este conside¬rată de
acum înainte ca un moment privilegiat al existenţei. Orice autobiografie începe de aici şi insistă asupra acestei
etape. In vreme ce romanul supranumit de „ucenicie" reconstituie copilăria şi tinereţea eroului.
în ciuda a toate acestea, copilăria devine vârsta care întemeiază tot restul vieţii, iar copilul se transformă ast¬fel într-
o persoană.
Adolescenţa, „vârstă critică"
O altă figură dobândeşte contururi tot mai precise: aceea a adolescentului, acest mare ignorat de către societăţile
tradiţionale. între prima comuniune şi bacalaureat sau recrutare, în cazul băieţilor, sau căsătorie, pentru fete, se
desfăşoară o perioadă, ale cărei mize şi primejdii au fost puse în evidenţă de Buffon şi mai ales de Rousseau.
Rouseeau consacră în întregime cartea a IV-a din Emil „acestui moment critic", care este acela al identităţii sexuale.
„Ne naştem, ca să zic aşa, de două ori: o dată pentru a exista şi o dată pentru a trăi; o dată pentru specie şi o dată
pentru sex (...). Aşa cum mugetul mării precedă de departe furtuna, această tumultuoasă evoluţie se anunţă prin
murmurul pasiunilor născânde: o fermentaţie surdă avertizează că primejdia se apropie."
Această noţiune de „moment critic" va fi reluată de multe ori de-a lungul secolului al XlX-lea, mai ales de către
medici care, între 1780 şi 1840, au lansat zeci de teze asupra pubertăţii la băieţi şi fete, neuitând să pre¬cizeze şi
remediile care se puteau aplica. Primejdioasă pentru individ, adolescenţa este un pericol şi pentru so¬cietate, în
căutarea propriei identităţi, adolescentul este narcisiac; el îşi caută imaginea morală şi fizică. Se lasă fascinat de
oglindă. El este Unicul, despre care vorbeşte
141

vulgar şi pervers. „Fiul unic", care este Henry Brulard-Beyle păstrează o amintire sufocantă a claustrării impuse de
către părinţii săi, fri scopul evitării oricărei relaţii cu „copiii de rând". „Niciodată nu mi s-a permis să vorbesc cu un
copil de vârsta mea (...). Trebuia să suport tot timpul predici despre iubirea paternă şi îndatoririle copiilor". Se
salvează minţind şi nu visează decât cum să fugă de acasă. Şcoala Centrală a Directoratului îl va elibera din
prizonieratul familial.
Vine şi vârsta pensioanelor şi a internatelor! între cincisprezece şi optsprezece ani, fetele îşi vor desăvârşi educaţia
morală şi mondenă, vor fi iniţiate în acele „arte de divertisment", care le vor face atât de atrăgătoare în saloanele
matrimoniale. Băieţii, încartiruiţi în colegii şi licee, ca în nişte adevărate cazarme, îşi pregătesc bacalaureatul,
„barieră şi nivel" al burgheziei. Or, inter¬natele colegiilor şi liceelor nu au o prea bună reputaţie. Baudelaire se
simte aici copleşit de o plictiseală de moarte: „Mă plictisesc atât de mult încât îmi vine să plâng fără să ştiu de ce", îi
scrie el mamei sale (3 august 1838). George Sand este profund mâhnită că trebuie să-1 ducă pe Maurice la internat.
Comparând „această stare angelică a sufletului, care îl caracterizează pe adevăratul adolescent", acest delicat
androgin cu care semăna şi pro¬priul său tată, crescut de o mamă grijulie, cu „colegianul nepieptănat, destul de
needucat, înfumurat de practica vreunui viciu grosolan, care a distrus deja în fiinţa lui sensibilitatea primului^
ideal", ea regretă vremurile educaţiei la domiciliu. „In familiile cinstite şi la locul lor, părinţii ar trebui să-şi facă o
datorie din a-şi ţine copiii acasă şi a nu-i obliga să guste din viaţa amară de la colegiu, unde egalitatea se impune cu
pumnii" {Istoria vieţii mele, I, 76). Internatele sunt făcute responsabile pentru masturbare şi pentru practicile
homosexuale. Roger Martin du Gard, în Le Lieutenant-Colonel de Maumort — Locotenent-colonelul Maumort,
roman pos¬tum, în mare parte autobiografic, evocă viaţa sexuală din colegii către 1880: „Onanismul solitar era
regula gene¬rală. Plăcerea împărtăşită, o excepţie". Cu toate acestea, opinia publică, în primul rând conservatoare,
atribuie internatelor „efeminarea" tineretului, înfrângerea din 1870 şi, în cele din urmă, chiar şi depopularea Franţei!
în vreme ce familiile populare sau ţărăneşti sunt obligate, în cazul când intenţionează ca odraslele lor să-şi continue
studiile, să accepte soluţia internatului, familiile
143

viciul militar" constituie aproape o trădare. Totuşi, după diferite anchete, ca aceea din 1872 privind „condiţiile de
muncă în Franţa", tinerii încep să dea semne de nerăb¬dare: la uzinele din La Voulte (Ardeche), „mulţi dintre ei",
cum încep să câştige pleacă de la casa părintească şi îşi caută o gazdă, aşa cum fac şi celibatarii străini"; în sectorul

55
textil din Picardia, se pot întâlni frecvent băieţi şi chiar fete, între şaisprezece şi şaptesprezece ani, care „închiriază o
cămăruţă" şi nu mai dau nimic în casă. De unde şi tranzacţiile care se practică în anumite familii: începând cu
optsprezece ani, copiii contribuie la cheltu¬ielile familiale numai cu o parte din câştigurile lor sau plătesc o anumită
sumă ca la pensiune, „fixată" pentru întreţinerea lor.
Zonă de turbulenţă şi de contestare, adolescenţa este o linie de fractură şi de erupţii vulcanice, localizată chiar în
inima familiei.
FRAŢI Şl SURORI
Relaţiilor verticale, care caracterizează raporturile părinţi-copii, fratria ar trebui să le opună relaţiile orizon¬tale:
există, într-adevăr, exemple superbe (iată, de pildă, familia Reclus, adunată în jurul lui Elisee, după cum ne
povesteşte Helene Sarrazin). Dar, de fapt, sexul, rangul, vârsta, uneori darurile sau preferinţa parentală dau naştere
la inegalităţi, ba chiar la o adevărată competiţie. Aceasta ajunge la cote maxime în regiunile unde primul născut
constituie obiectul unei specificări: cum se întâm¬plă în Gevaudan, unde creşterea tensiunii familiale de-a lungul
veacului între fraţii mai mari şi fraţii mai mici poate merge până la crimă şi nu se domoleşte decât în instanţă sau o
dată cu plecarea uneia dintre părţi. Statutul de frate mai mic îl pune pe individ într-o situaţie infe¬rioară,
subalternă, aproape de servitor, prâslea fiind de multe ori constrâns la celibat.
Evident, ar fi necesar să facem distincţie între perioa¬da copilăriei şi cea a tinereţii, şi să observăm cum certu¬rile şi
zburdălniciile din vremea copilăriei se transformă în rivalităţi atunci când vine timpul opţiunilor adolescen¬tine, ba
chiar în ură, dacă este vorba de moşteniri. Prin¬cipalele conflicte intrafamiliale îi ridică pe fraţi împotri¬va
surorilor, în situaţia când sunt contestaţi termenii unui partaj sau se dispută un bun dorit cu ardoare, întotdeau-
145

îndrăgostit de propria-i soră, îi mărturiseşte în scrisori dragostea şi ţine chiar un jumal intim despre această patimă
disperată, jurnal pe care îl descoperim în dosarul lui penal.

Surioarele
Combinaţia vârstă-sex desenează figuri încrucişate -frate mai mare / soră mai mică, soră mai mare / frate mai mic
-, în care vârsta dublează de obicei caracteristicile în raport cu sexul: patern sau matern. „Surioara" lui Zola (Travail-
Munca, 1901) îşi învăluie fratele cu o adulaţie necondiţionată; sacrificată, fără să fi fost măcar întrebată formal,
pentru întreprinderile lui Marţial Jordan, ea plânge de bucurie, jucând - aparent în culmea fericirii -rolurile de mâna
a doua, întruchipare a consimţământului şi a resemnării. Această figură a surorii mai mici este un motiv recurent al
literaturii antifeministe de la începutul veacului. Substitut al tatălui şi al soţului, fratele mai mare este totodată
ghidul şi iniţiatorul, un model liniştitor pen¬tru identitatea masculină în criză.
Ca o adevărată protectoare, sora mai mare se dedică trup şi suflet educaţiei şi promovării fratelui mai mic. Ernest
Renan îi datorează mult Henriettei; despre care a lăsat un portret ideal tipic (Ma soeur Henriette - Sora mea
Henriette). Născută în 1811 la Treguier, Henriette era cu doisprezece ani mai mare decât el, fiind tiranizată, încă din
copilărie. Va fi învăţătoare în Bretania, apoi la Paris şi chiar în Polonia, refuzând mai multe cereri în căsătorie
pentru a se consacra familiei sale. Numai datorită economiilor ei, Ernest a putut să-şi continue studiile şi cercetările.
în 1850, fratele şi sora se mută împreună la Paris: „Avea un deosebit respect pentru munca mea. Am văzut-o, seară
de seară, stând ore întregi alături de mine, abia respirând, ca nu cumva să mă între¬rupă din lucru; cu toate acestea
simţea nevoia să mă vadă tot timpul şi, de aceea, uşa care despărţea camerele noas¬tre rămânea în permanenţă
deschisă". Henriette îşi influenţează fratele, mai ales în domeniul religios, unde ea îl şi precedă, de altfel, pe drumul
necredinţei. în primul rând, „ea era pentru mine o secretară incompara¬bilă; îmi copia toate lucrările şi reuşea să le
înţeleagă în profunzime, astfel încât mă puteam baza pe ea ca pe un
147

chiar are un caracter temporar, copiii fiind obligaţi - din cauza spaţiului de locuit, insuficient - să-şi găsească
adă¬post în casa părinţilor, ajunşi de-acum la bătrâneţe.
Muncitorii studiaţi în monografiile lui Frederic Le Play (Ouvriers de deux mondes - Muncitori din două lumi)
păstrează în general anumite relaţii cu ascendenţii lor, mai ales pe linie maternă. Ei le încredinţează, de pildă, copiii,
în primii ani de viaţă; şi le sunt un sprijin la bătrâneţe. Totuşi, această solidaritate intergeneraţională tinde să se
dezvolte, iar internarea la azil devine o ade¬vărată sperietoare pentru bătrânii părăsiţi. De aceea, „anii bătrâneţii" se

56
transformă acum într-o problemă, care se pune cu o acuitate crescândă, şi aceasta în toate mediile. In Gevaudan,
bătrânii, nemulţumiţi de pensiile pe care nu le primesc cu regularitate, adoptă mai degrabă un sistem de uzufruct.
în cazul salariaţilor, revendicarea dreptului la pensie capătă forme tot mai bine conturate, mai ales în sectorul
public, în care oamenii sunt mai înclinaţi să-şi arate nemulţumirea faţă de stat. Gardienii de la aziîele de alienaţi
adresează în 1907 o scrisoare ministrului de interne: „Nu avem şi noi drept la viaţă, ca toţi ceilalţi cetăţeni, şi la
privilegii, ca orice altă categorie de funcţionari, protejaţi de stat şi cărora el le asigură viitorul prin fondul de
pensii?". Refuzul CGT-ului de a aproba legea privind pensiile, în 1910, provine din insuficienţele legii, şi nu din
opoziţia la un principiu, pe care - dim¬potrivă - opinia muncitorească ar fi vrut să-1 vadă mate¬rializat, aşa după
cum reiese din corespondenţa primită la L 'Humanitede Ferdinand Dreyfus, care fusese însărcinat să se ocupe de
această chestiune. Faptul că bătrâneţea devine un „risc, pentru care trebuie să te asiguri în aceeaşi măsură ca pentru
boală sau accident, arată distor¬siunea solidarităţilor familiale şi, totodată, o anumită schimbare în perceperea
timpului vieţii. Această conşti¬inţă a bătrâneţii, despre care bunica scriitoarei George Sand spunea că a fost
generată de Revoluţie, este o mutaţie majoră, care merită să fie studiată.
Bunicii intervin în viaţa descendenţilor într-un mod mai mult sau mai puţin superficial şi lăturalnic, în funcţie de
distanţa la care se află de cei tineri. De obicei, eliberaţi de sarcinile educative" ei pot acum oferi luxul blândeţii faţă
de copii şi deveni „Bunul" şi „Buna". Ei se pot substitui părinţilor, decedaţi, plecaţi departe sau aflaţi în
imposibilitatea de a se ocupa de propriile odrasle. Orfan de mamă, Henri Beyle va fi astfel crescut de bunicul său,
149

1985), chiar dacă de multe ori este nevoită să ia măsuri severe, când lucrurile merg prea departe sau când legea
sângelui ori normele moştenirii sunt încălcate.
Unchii şi mătuşile pot deveni, în anumite cazuri, tutori. Dată fiind incapacitatea care apasă asupra unei mame-
văduve, rolul lor într-un consiliu de familie poate fi considerabil, mai ales în cazul recăsătoriei, care depinde de
hotărârea lor; în administrarea bunurilor ce revin orfanilor sau în privinţa cererilor de internare, for¬mulate în
numele legii din 1838.
Legate de casă, adesea celibatare în excedent, mătuşile domină universul copilăriei, iar nepoţii păstrează vie mai
întotdeauna amintirea lor. Henri Beyle trebuie să îndure nuiaua severei mătuşi Seraphie - „acest diavol de femeie
(...), geniul rău al copilăriei mele" -, pe care doar bunătatea mătuşii Elisabeth o face suportabilă. Jacques Vingtras
evocă nu fără umor cadrilul mătusilor sale pe linie maternă, Rosalie şi Mariou, şi paternă, Melile şi Agnes, două fete
bătrâne, care trăiesc într-o zgârcenie oribilă şi fac parte dintr-un mic grup de habot¬nici, nu departe de Puy-en-
Velay. Rolul matern al mătu¬silor este prin forţa lucrurilor mai important în cazul orfanilor. Caroline Brame este
ţinută din scurt de mătuşa sa, Celine Ternaux, răspunzătoare fără îndoială atât de căsătoria tinerei, cât şi de multe
alte lucruri din familie. Mărie Capelle - viitoarea Doamnă Lafarge - este iniţiată în secretul căsătoriei de mătuşile
sale: „După un mic dejun destul de lung şi destul de însufleţit, mătuşile mele s-au retras împreună cu mine în
salonul cel mic şi s-au pus să mă iniţieze în înspăimântătoarele mistere ale noilor mele îndatoriri" {Memoires-
Memorii, 1842, t. II, p. 103).
Spre deosebire de mătuşă, unchiul aduce un aer proaspăt, de afară. El are prestigiul tatălui, fără însă a avea şi
defectele lui. El oferă nepoţilor săi un model de identificare complice. Xavier-Edouard Lejeune pune la cale tot felul
de escapade, pe care i le împărtăşeşte unchi¬ului său, croitor de meserie; acesta îşi va îmbrăca redin¬gota pentru a-
şi însoţi nepotul la bariera Tronului. Albert Simonin nutrea o mare admiraţie pentru cei doi unchi al săi; Pierre,
inventatorul şi posesorul cu mult înainte de 1914 al unui automobil; şi Frederic, ceasornicar şi lam-pagiu, însărcinat
cu aprinderea felinarelor, constructor al pavilionului, ridicat la periferie. Paul Reclus are un ade¬vărat cult pentru
unchiul său, Elisee, geograful: după
151

1926). Jocuri de priviri prin persienele pe jumătate închise. Jocuri de cuvinte, aluzii care se fac la fântână, la spălător,
locuri preferate pentru schimburi de noutăţi şi pentru cenzură, şi care se transformă treptat într-o ru¬moare
persistentă. în măsura în care satul este o comuni¬tate independentă, care înţelege să se autoadministreze şi refuză
orice intervenţie exterioară, constrângerile cen¬zurii interne sunt deosebit de puternice şi frecvente. Vecinătatea
este tribunalul reputaţiei.
Vecinătăţi
Oraşul popular se bucură oare de mai multă libertate? Da, în măsura în care comunităţile sunt aici provizorii,
legă¬turile bazate pe interes mai puţin strânse, comunicarea şi schimbările mai rapide, iar împotriva acelor „ei" din

57
exterior există o relativă solidaritate, mai ales când „ei" se referă la poliţie. Nu, din pricina subţirimii pereţilor
-paturile care scârţâie dezvăluie intimităţile - din pricina ferestrelor deschise în serile de vară care transformă curţile
în camere de rezonanţă pentru certurile dintre soţi sau pentru altercaţiile dintre vecini, din pricina întâlni¬rilor de
care nu poţi scăpa în casa scării, la gurile de apă colective, la „grămezile de gunoi", care răspândesc duhori
insuportabile, motiv permanent de certuri între familiile ce folosesc aceste „coşuri" neîncăpătoare. Personaj esenţial:
portarul (în imobilele populare este aproape întotdeauna o femeie, în virtutea unei derive lente, care a dus la
dispariţia elveţienilor şi chiar a pazni¬cilor), de temut pentru poziţia sa mediană între public şi privat, între locatari
şi proprietari, uneori mână în mână cu poliţia, căreia i se adresează mai întotdeauna în caz de vreun incident, pe
scurt, el este omul care trebuie şi ştie tot ce se întâmplă prin preajmă. Puterea sa ocultă este considerabilă: ea îi dă
dreptul să filtreze locatarii, aşa cum se întâmplă cu vizitatorii sau cu acei cântăreţi de pe stradă, care nu au voie să
intre în curte decât cu aprobarea lui. A poseda o locuinţă la stradă este deja un progres în apărarea propriei
intimităţi.
„Majoritatea locuitorilor se mulţumesc să locuiască într-un teritoriu modest, chiar minuscul", observă Pierre Sansot
(La France sensible - Franţa sensibilă, 1985). Strada, într-o măsură mai mare decât cartierul, constituie spaţiul de
intercunoaştere, pe unde trece frontiera secre-
153

lor de intervenţie, care ar merita să fie studiate. în orice caz, tulburările de vecinătate constituie, în drept, o
chestiune civilă, şi există un anumit consens cu privire la inviolabilitatea unei privacy, care se identifică cu spaţiul
familial şi cu habitatul.
După cum reiese din valurile de denunţuri din vre¬murile tulburi, cum ar fi, de pildă, momentul Comunei din
Paris, exista un grad de toleranţă mult mai scăzut faţă de comportamentele politice. Nu sunt puţini cei care au fost
arestaţi în urma denunţului făcut de un portar sau un vecin. Jean Allemane face, şi el, această tristă experienţă.
Echilibru subtil de tensiuni bine strunite, eventual solidară, gata să cenzureze de cele mai multe ori un act
neconformist, vecinătatea se închide împrejurul vieţii private, precum aluatul picant cuprinde castanele puse la
cuptor.
în jurul nucleului familial burghez, domesticitatea desenează aureole proporţionale cu rangul sau cu tradiţiile.
Două dintre ele sunt - desigur, în mod diferit -importante: tradiţia referitoare la servitori şi aceea cu privire la
animale.
Animalele domestice
Despre acestea vom vorbi mai puţin. Ele aparţin, într-a¬devăr, acelei intimităţi personale, pe care Alain Corbin o
analizează în continuare. Dragostea faţă de animalele familiare - câini, păsări, ceva mai târziu, pisici - se amplifică
de-a lungul veacului, aşa cum, pe de altă parte, în sfera publică, sensibilitatea ecologică dobândeşte noi dimensiuni.
Animalele aparţin familiei, despre ele se vor¬beşte ca despre vechi prieteni, noutăţile despre traiul zil¬nic şi
giumbuşlucurile lor sunt aşteptate cu nerăbdare (în corespondenţa lui George Sand se pot găsi, de pildă, piese
antologice legate de acest subiect); animalele îl reprezintă pe acel absent. Caroline Brame, ca şi Genevieve Breton
primesc de la iubiţii lor câte o căţeluşă; prima îi dă numele de ,.Războinica" şi o alintă cu numele stăpânului ei; cea
de a doua o răsfaţă ca pe propriul ei copil, pe care speră să-1 aibă la momentul cuvenit. Animalelor li se acordă o
identitate: căţeluşa Doamnei Dupin poartă un colier: „Mă numesc Nerina, aparţin Doamnei Dupin din Nohant, nu
departe de
155

familii îşi pot permite să-i angajeze, în dorinţa lor de a-şi ţine copiii acasă - fac figură de semiintelectuali, ceea ce şi
sunt deseori. Dezvoltarea şcolarizării obligatorii duce la micşorarea numărului de preceptori, într-o proporţie mai
mare decât în cazul institutoarelor, despre care Flaubert scrie: „Fac parte întotdeauna dintr-o familie deosebită, care
a fost lovită de nenorociri. Un adevărat pericol pentru casă, îl corup pe soţul cucoanei". (Dictionnaire de idees
regues — Dicţionar de idei primite). In 1847, ducele de Choisseul-Prasîin îşi asasinează soţia pentru o jună
guvernantă, după care se sinucide. Acest mare fapt divers a zguduit la momentul respectiv monarhia, denigrând
aristocraţia, împroşcând-o cu vul¬garitatea unei crime pasionale. Franţuzoaice, în prima jumătate a secolului, mai
frecvent englezoaice, nemţoaice sau elveţience, în a două jumătate, celebrele Miss sau Frăulein, nurseş constituie
obiectul permanent al dorinţelor stăpânului. în jurul „Domnişoarei" pluteşte o atmosferă de seducţie, pe care ea
încearcă în permanenţă să o contracareze printr-o purtare austeră, ochelari şi conci bătrânesc.

58
Situaţia servitorilor subalterni este şi mai dificilă, în măsura în care sunt privaţi socialmente de multe din drepturile
care li s-ar cuveni şi lăsaţi pradă bunului plac al stăpânilor. Extrema ambiguitate a poziţiei lor este cauzată de faptul
că ei se află atât înăuntru, cât şi în afară, integraţi familiei şi excluşi din ea, în miezul intimităţii casei, al cuplului, al
corpului secret al stăpânilor, şi somaţi totdeauna să nu vadă nimic şi mai ales să nu spună nimic: Becassine -
personaj creat în 1906, în publicaţia Semaine de Suzette — nu are tocmai de aceea gură. La aceasta se adaugă şi
faptul că, în marea parte a timpului, raporturile sunt de la femeie la femeie. Declinul marilor case aristocratice, tip
Guermantes, face loc invaziei de „femei bune la toate", prin care mica burghezie urbană îşi afirmă pretenţiile.
Profesiunea se proletarizează şi devine mai feminină, conjuncţie clasică indicând relativa sa degradare în scara de
valori a societăţii.
Valeţi şi cameriste - specie pe cale de dispariţie - sunt cei mai nedreptăţiţi. Atâta vreme cât sunt negaţi ca per¬soană,
nu există probleme: contactul nu are nici o impor¬tanţă, din moment ce ei nu au sex. Aşa se explică de ce marchiza
de Châtelet putea - în veacul al XVIII-lea - să se lase îmbăiată, cu o totală nepăsare, de către valetul ei,
157

Martin-Fugier, a numelui şi chiar a prenumelui: „Fiica mea, te vei numi de-acum înainte Măria". De aici, apare
pentru ea imposibilitatea de a avea o viaţă privată, fami¬lială sau sexuală, deoarece nu are nici un timp sau spaţiu
numai pentru ea însăşi, şi nici măcar dreptul de a poseda aşa ceva. Faptul că în general servitorimea se culcă la
mansardă, indiferent de mediocritatea materială şi de promiscuitatea ei, stabileşte deja o distanţă, o îndepăr¬tare, o
abandonare, unde s-ar putea afla o „juisare furată". De unde şi spaima, care le cuprinde pe patroane, când se
gândesc la cămăruţele de la ultimul etaj, locuri în care răsar fantasmele sociale şi sexuale.
De obicei, celibatară, bona nu are, în general, nici amant, nici soţ, nici copil. Dacă se întâmplă vreo nenoro¬cire, ea
se „descurcă". Dintre femeile urmărite pentru infanticid, multe provin din rândul servitoarelor; ele populează
maternităţile din spitale, azilele pentru femeile cu copii din flori şi, nu de puţine ori, se văd constrânse să-şi
abandoneze odraslele. Atunci când veacul, tot mai avar de copiii părăsiţi, care au început să se găsească din ce în ce
mai greu, devine mai indulgent faţă de mamele celibatare, multe servitoare se hotărăsc să-şi păstreze odrasla; dar în
faţa greutăţilor, pe care le au de întâmpinat în creşterea unui copil, de una singură, sunt destule femei gata să
renunţe la această bucurie.
Dacă tatăl copilului este patronul la care lucrează, ele trebuie neapărat să dispară sau să-si facă uitată greşeala,
păstrând o tăcere absolută. Helen Demuth a fost nevoită să ascundă toată viaţa existenţa fiului său, pe care 1-a avut
cu Marx. Când, mult mai târziu, după moartea lor, Eleanor a descoperit adevărul, aproape că s-a îmbolnăvit din
această cauză: nu atât legătura în sine a şocat-o, cât minciuna care a învăluit-o. Situaţia unei femei ca Helen
Demuth, integrată în familia lui Marx în asemenea măsură încât ajunsese să se identifice cu interesele fami¬liei şi să
se nege pe sine însăşi, este un exemplu para¬doxal al abnegaţiei, la care erau reduse servitoarele cu inimă bună,
acelea pe care abia de le bagi în seamă, timide, ascunse, cum sunt în colţul unei fotografii de familie, şi de al căror
nume nimeni nu-şi mai aminteşte. Această devoţiune ancilară este atât de puternică încât multe dintre ele ajung să
nu mai aibă alt acoperiş, altă familie decât aceea a stăpânilor lor, asupra cărora ve¬ghează ca nişte doici eteme.
Berthe Sarrazin îl îngrijeşte pe Ţoulouse-Lautrec şi nu uită niciodată să transmită familiei vesti cu privire la
sănătatea lui. Spiritul „de casă" este un mijioc inconştient de a nu suferi şi de a se justifi-

159

VIAŢA DE FAMILIE
de MICHELLE PERROT

Familia este o „fiinţă morală", care se exprimă, se gân¬deşte, se reprezintă ca un tot. Diverse fluxuri, care îi menţin
unitatea, o străbat în toate sensurile: sângele, banii, sentimentele, secretele, memoria.

59
Corespondenţe
Chiar disperată, familia păstrează o legătură strânsă, restabileşte relaţia prin corespondenţă. Aceasta este faci¬litată
prin progresele înregistrate de poştă, deja evidente în prima jumătate a secolului, dar tot mai accelerate în a doua
jumătate, datorită dezvoltării căilor ferate şi varie¬tăţii mijloacelor de informare din acest secol al papetăriei. A avea
în mod frecvent informaţii, cu regula¬ritate şi, mai ales, „proaspete", devine o nevoie impe¬rioasă. Neobosita
epistolară, George Sand, cere să i se trimită de la Paris „hârtia aceea cu litere galbene şi albas¬tre, care este atât de
urâtă şi atât de la modă" (3 aprilie 1830); ea nu uită să compare ştampila poştei cu data de primire a plicului.
Factorul poştal, care de multe ori comunică şi ora - cea bună: aceea a sosirii trenului, în vreme ce distribuie şi
corespondenţa, este un mesager îndelung aşteptat şi răsfăţat.
Aflaţi pe la internate, copiii sunt nevoiţi să-şi scrie scrisoarea săptămânală. Un cuplu unit, care este tempo¬rar
despărţit, schimbă scrisori la două-trei zile. Dincolo de miezul dur al familiei, rudele mai îndepărtate intră în cerc cu
diverse frecvenţe, care indică proximitatea lor, mai mare sau mai mică. Scrisoarea de Anul Nou este,
161

cale orală. întoarcerea zidarilor emigranţi acasă, în Creuse, este o adevărată sărbătoare; cât durează şezăto-rile din
timpul iernii, ei îşi povestesc aventurile urbane. Pentru toţi aceştia, cartea poştală, tot mai frecvent folosită după
1900, va juca un rcl deosebit de important. Iată, de pildă, la Melun, o familie de cinci persoane -mama, menajeră;
tatăl, grădinar; fetele, angajate ca funcţionare -, care va scrie între 1904 şi 1914 mai mult de o mie de cărţi poştale.
Această densificare a relaţiilor familiale este însoţită de o concizie particulară, care o va orienta către mesajul
modern, mult mai direct informativ.

Materie şi memorie
Pentru toţi aceştia, adunările periodice mai mult sau mai puţin frecvente, solemne sau pline de lume pestriţă, care
sunt reuniunile de familie, constituie o formă majoră de comuni¬care, ca şi de manifestare unitară. Arme Martin-
Fugier a avut răbdarea să studieze ocaziile şi ceremonialul acelor reuniuni. Minorităţile, religioase sau etnice,
pentru care aceste întâlniri sunt o modalitate de supravieţuire, ba chiar o formă de rezistenţă, le acordă o atenţie
specială. Familia Monod se aduna, până nu demult, la un „ceai" anual, unde fiecare din cele aproximativ două sute
de persoane prezente trebuia să-şi semnaleze identitatea pe reversul vestei sale. Familia Reclus - alţi protestanţi -
celebrau împreună aniversarea tatălui lor; Helene Sarrazin a reuşit să urmărească evoluţia acestei familii numai
comparând fotografiile făcute cu aceste prile¬juri.
Căci fotografia de familie, un adevărat gen literar, este un mod de materializare a acestor întâlniri şi de păs¬trare a
amintirilor, pios ordonate în „albume", cum se obişnuia către finele veacului. în mediile modeste, fotografia se face
aproape în exclusivitate cu ocazia căsă¬toriei. Devine populară cu prilejul războiului din 1914. în momentul
plecării, la Mazamet, spre exemplu, cuplurile Şi copiii lor se grăbesc să se „tragă fii poză"; aceste fotografii vor fi
găsite mai târziu asupra morţilor din tranşee. înainte de apariţia fotografiei, familiile înstărite îşi comandau
portretul ia artiştii penelului; G. Naeff a consacrat cinci volume numai portretelor de familie sem¬nate de Ingres.
Tablouri sau fotografii: aceste galerii de strămoşi sunt
163

Rituri şi stiluri de viaţă

Această viaţă de familie, publică şi privată, este obiectul unei puneri în scenă cu reguli mai mult sau mai puţin
pre¬cise. Iar în cazul unei burghezii obsedate de reminiscenţele regalităţii, aceste reguli sunt împinse Ia extrem.
Manuale de comportament elegant, avataruri ale „civilităţilor", în care Norbert Elias a văzut - începând cu Erasmus
- cum frontierele intimităţii se rafinează: acel misterios spaţiu intim, izvor romanesc, a cărui folosinţă se află în
ocurenţă licită, deoarece din el se înfiripă tipul ideal, întrezărit de povestitorii pătrunzători şi fascinaţi; dar aceste
manuale sunt, totodată, şi nişte arhive private, care atestă anumite practici concrete, îndelung cercetate de Anne

60
Martin-Fugier, ea reuşind să descrie acel ritual burghez, real şi oniric în acelaşi timp, în tripla sa tempo-ralitate: o zi,
un an, o viaţă. Valoarea normativă a acestui model, la fel de amănunţit ca o etichetă, la fel de coerci¬tiv ca un
ceremonial aristocratic, justifică locul care i s-a acordat. Prin el se schiţează voinţa unui stil de existenţă.
Acest stil va triumfa, cu diverse nuanţe, în toate ca¬pitalele, în marile oraşe europene. Se va impune chiar şi la
Curte. Ludovic Filip, atât de mândru de marele său pat conjugal, se vrea înainte de toate un bun tată de familie,
„ordonat în conduită, simplu în obiceiuri, cumpătat în gusturi" (Tocqueville). La Versailles, „salonul reginei nu are
nimic ieşit din comun în afara unei mari mese de lucru, înconjurată de sertare, pe care le deschid numai prinţesele,
ele având şi cheile, şi în care Maiestăţile lor îşi pun lucrul de mână. Aici se reuneşte familia regală", după £mihe.
Ceva mai târziu, împărăteasa Eugenie, pasionată de puericultura, „se va ocupa singură de odrasla sa, la fel ca orice
mamă din popor, îmbrăcându-1, legănându-1, murmurându-i cântece din Spania" (Octave Aubry). Curtea are
„mania familiei", ca şi întreg oraşul, dă tonul: bizară răsturnare de roluri, care ilustrează în felul său triumful
burghez. Domesticitatea este un mod şi un model de guvernare.
Fără îndoială, există multe variante, rezultat al tradiţiilor şi necesităţilor interne, care modulează aceste rituri.
Astfel, integrarea protestanţilor şi a evreilor în naţiune, deşi într-un progres decisiv în secolul al XlX-lea, are
anumite fragilităţi care impun un plus de vigilenţă. La luteranii din Alsacia, cutuma cere să i se dea copilului
botezat două rânduri de naşi - catolici si
165

mmmm
mmm

- Si păsăruica aceea mititică (...)

- 6ho, ce-o să ne mai distrăm! strigară cu toţii într-un
glas, sărutându-se şi îmbrăţişându-se pentru a douăzecea
oară."
Amintirea la imperfect programează imediat viitorul. Ea este o promisiune şi o asigurare.
Imperfectul poate fi însoţit de o lamentaţie asupra tre¬cutului, traducând regretul după vremurile care nu se vor
mai întoarce niciodată. Acesta este imperfectul romantic:
,JDin minte şterge-mi, Doamne, unde-am şezut odată. Ori locu-acela fă-mi-1 din nou ca la-nceput! Pe-atunci,
întreaga casă - o inimă din piatră -Vibra... Dar toate-acestea, demult, s-au petrecut.
(-)
Când zidurile albe păreau o fiinţă vie, Cu respiraţie blândă de înger obosit, Iar la ferestre, copiii cuprinşi de veselie
Mi se-agăţau de suflet ca viţa-n asfinţit.
(...)
S-a năruit apoi, şi murii se surpară în gropniţa flămândă a timpului grăbit. Odăile sunt goale, e tot mai multă seară
Şi buruiana muşcă din locu-mipustiit."
Pentru Lamartine, în poemul La vigne etla maison {Viţa de vie şi casa, 1857), timpul ucide fericirea, care, altă¬dată,
făcea şi pietrele să palpite.
Dar fericirea poate să rămână vie în memorie şi, în acest caz, imperfectul este folosit tocmai pentru a capi¬taliza
amintirile fericite, care iradiază prezentul. Deşi, pe de altă parte, prezentul nu este chiar imposibil de trăit; totuşi,
îmbogăţit de fluxul memoriei, el poate fi exploatat mai bine, subiectul implicat reuşind astfel să înscrie pe firul
timpului clipele sale fericite, pe care să le trans¬forme treptat într-o durată fecundă.
Din această perspectivă, copiii sunt de două ori importanţi. Pe de o parte, se cuvine ca părinţii să vegheze la
fericirea lor în scopul de a le constitui un capital de amintiri fericite. în acelaşi timp, tu, ca părinte, te îmbo¬găţeşti
cu amintiri de neînlocuit din vremea când erau încă mici.
Cotidianul, banal în esenţă, dobândeşte o valoare pozitivă, atunci când nimicurile din care este format sunt
transformate în rituri, înnobilate, la rândul lor, cu o

169

61
de-a lungul vieţii: la botez, la împlinirea vârstei de şapte ani, în adolescenţă, cu prilejul căsătoriei, la maturitate,
împreună cu odraslele sale şi, în sfârşit, singură, gata să treacă pragul care o desparte de bătrâneţe. Această
prac¬tică socială ne furnizează „o mărturie concretă cu privire la mărimea reţelei de relaţii familiale". Mărie B., cu
prilejul căsătoriei fiicelor sale, în 1901, trimite portretele lor întregii familii. începând cu 1910, fotografia devine un
lucru obişnuit: între 1912 şi 1914, Eugene, soţul Măriei, face fotografii, care vor umple... şaisprezece albume.
Jurnalele intime se ţin şi pentru că ar putea deveni, la un moment dat, rezervoare de amintiri. Gabrielle Laguin, o
tânără burgheză din Grenoble, când începe să-şi ţină jurnalul, în iulie 1890, nu are decât şaisprezece ani şi jumătate:
„Peste ani, voi citi poate cu bucurie aceste mâzgălituri, pe care le-am început de copilă, într-o vreme fără griji şi
necazuri" (12 iulie). La 30 octombrie, va reveni asupra acestei idei: „Mai târziu, când voi fi bătrână-bătrână, am să
mă distrez grozav recitindu-mi jurnalul, revăzându-mă, în această oglindă a trecutului, aşa cum eram pe atunci".
Foarte repede, jurnalul ei va deveni un gunct de referinţă. Scriindu-1, ea îşi construieşte o istorie. înscriind
prezentul între trecut şi viitor, ea îşi structurează viaţa. De fapt, prezentul apare cel mai puţin, căci se transformă de
îndată în trecut şi obiect de referinţă.
Viitorul este focalizat pe căsătoria, la care visează, cu vărul ei, Louis Berruel, în vârstă de optsprezece ani. Se vor
căsători la 3 octombrie 1891. Dar ea va continua să se situeze, prin raportare la trecut, într-un spaţiu:, Ah> ce fericită
sunt! Visul vieţii mele a devenit în sfârşit realitate de o lună şi trei zile"; iar prin raportare la viitor, într-un alt spaţiu:
„Ei bine, aşa este, şi cu toate acestea, îmi doresc ceva şi acest ceva este un bebeluş scump; oare în 1892, voi avea
fericirea să devin mamă?". Jurnalul ei se opreşte aici. El rămâne, totuşi, mărturia unui moment crucial în viaţa sa de
fată tânără. Dar dacă îl considerăm ca un loc al confidenţelor sentimentale, pe care ea şi le face sieşi, jurnalul îi
slujeşte mai ales la însemnarea firu¬lui temporal, la modelarea unei istorii, aceea a existenţei sale, înscriindu-şi
prezentul într-o continuitate.
Aproape douăzeci de ani mai târziu, Renee Berruel, fiica mai mare a Gabriellei, se apucă, şi ea, să-şi ţină un jurnal
pe nişte caiete de şcoală. Cel mai vechi datează din
171

cu diverse variante şi adaptări. Astfel, Manuel de la maîtresse de maison (Manualpentru stăpâna casei), scris de
către Doamna Pariset în 1821, şi refăcut de Doamna Celnart, va fi republicat în 1913, sub titlul Noul manual complet
pentru stăpâna casei. De asemenea, librăriile sunt invadate de nenumăratele tiraje ale acelui Manuel complet de la
maitresse de maison ou la Parfaite Menagere (Manual complet pentru stăpâna casei sau gospodina perfectă), scris
de Doamna Gacon-Dufour şi publicat prima dată în 1826.

Evoluţia acestor ghiduri este determinată de mişcarea de urbanizare. în prima parte a secolului, Alida de Savignac
propune două arte diferite de a trăi, una pentru Paris: La Jeune Maîtresse de maison (Tânăra stăpână a casei, 1836)
şi alta pentru femeia care trăieşte la ţară: La Jeune Proprietaire {Tânăra proprietară, 1838). Treptat, ghidurile nu se
mai adresează decât femeilor de la oraş, cele care locuiesc în mediul rural dispunând numai de o anexă sumară. Dar
şi acest apendice se va restrânge tot mai mult până când va dispărea în întregime. Nu se mai păstrează decât
modelul urban de viaţă, satul fiind evocat de acum înainte numai ca loc pentru petrecerea vacanţelor.
Manualele de „savoir-vivre", binecunoscute, preiau tematica ghidurilor „menajere" din secolele precedente. Ele
insistă asupra raţiunii economice a rolului îndeplinit de femeie într-un spaţiu privat, de a cărui administrare ea este
răspunzătoare. Dar înmulţirea lor, ca şi succesul de care se bucură, sunt un simptom al preocupării de a inventa un
nou mod de viaţă şi un nou tip de fericire. Modul de viaţă este exclusiv privat, cadrul ideal al feri¬cirii este cercul
familiei, iar mijlocul prin care se poate dobândi această fericire este buna administrare a timpu¬lui şi a banilor.
Aceste lucrări arată cum trebuie organi¬zate diferitele momente ale existenţei pentru a avea o reuşită deplină. Se
descriu riturile care jalonează timpul şi rolurile pe care trebuie să şi le asume fiecare membru al familiei.

62
Rolul principal aparţine stăpânei casei, însărcinată cu punerea în scenă a vieţii private atât în spaţiul intimităţii
familiale - ceremoniile cotidiene legată de masă şi de serile la gura sobei -, cât şi în relaţiile familiei cu lumea
exterioară: organizarea sociabilităţii, vizite, recepţii. Stăpâna casei trebuie să regleze fluxul sarcinilor mena-

175

ei, stăpâna casei ţine socotelile din ajun. Apoi, dă ordine pentru a doua zi: meniurile şi diverse alte sarcini ce
tre¬buie duse la bun sfârşit. Ea ştie care este situaţia provizi¬ilor de hrană, de lemne sau de cărbune; verifică
lenjeria murdară, pe care i-o dă spălătoresei, şi lenjeria curată, pe care aceasta o va aduce, săptămâna următoare. în
cazul când nu are decât o bonă bună la toate, stăpâna casei este nevoită să pună şi ea mâna la treabă şi să o ajute la
tre¬burile gospodăriei.
Atunci când are însă suficient de mulţi servitori, poate să-şi consacre sfârşitul dimineţii şi unor activităţi personale:
corespondenţa, pianul, lucrul de mână. într-a¬devăr, o femeie care se respectă nu iese dimineaţa din casă. Dacă este
întâlnită cumva pe stradă, politeţea îl obligă pe acel bărbat să nu o salute. Se presupune că doamna în cauză are de
gând să se consacre unor acti¬vităţi filantropice sau religioase, asupra cărora doreşte să păstreze tăcerea.
Stăpâna casei are misiunea de a pune pe primul plan momentele când familia se reuneşte în jurul mesei pentru a se
înfrupta din bucate.

Mesele de peste zi
La articolul „Dîner", dicţionarul Larousse duX/J^s/ec/e dă o lungă descriere, parcă desprinsă dintr-o imagine de la
Epinal, cu tema „masa în familie": „Toată lumea este prezentă, bunicul, copiii, Babe, ultimul născut, ferecat în
scaunul lui înalt. Vinul doarme în carafele transparente de pe faţa de masă de un alb-strălucitor; bona leagă
şervetele la gâtul copiilor, apoi aduce supa de măcriş, jigoul, căruia i-a făcut deja un fel de mâner din hârtie
decupată. Mama îl ceartă pe Rene pentru că mănâncă urât, cu degetele, sau pe Ernest, care îşi tachinează surioara.
Bebe este neastâmpărat ca un ied; tatăl îi taie în farfuria lui o bucată de carne, în felii mici sau îi întinde un ciorchine
de struguri, pe care mai înainte i 1-a vântu¬rat pe sub nas (...)". O asemenea scenă, în provincie, se petrece în jurul
prânzului. La Paris, de-abia se „deju¬nează", la ora douăsprezece.
Apelaţiunea de „repas" (mese de peste zi) are wţelesuri diferite în provincie şi la Paris. Provincia ..dinează" (dîner)
la prânz, iar seara „supează" (souper). La Paris, supeul este o masă rece, care se ia după baluri
177

Şi pentru că ora dineului a fost cu mult întârziată, fără drept de apel, lumea bună s-a hotărât să servească - după
modelul englez five o 'clock tea - o ceaşcă de ceai, la orele şaptesprezece, eventual cu câteva prăjituri.
Atunci când se ia masa, aceasta nu se reduce doar la simplul act de a mânca, ci înseamnă mult mai mult: a se regăsi
în mijlocul familiei. Manualele despre arta de a trăi insistă mult asupra rolului jucat de stăpâna casei, care ştie cum
să întreţină o atmosferă de bună-dispoziţie în jurul mesei. Doamna Celnart declară în Manuel des dammes
{Manualul doamnelor, 1833): „Nu numai atunci când ai oaspeţi străini trebuie să te îngrijeşti de onorurile mesei, ci
şi în celelalte ocazii, când trebuie să le faci pen¬tru soţul tău, ca să civilizezi interiorul. Intenţionat folo¬sesc acest
cuvânt; căci ceea ce deosebeşte civilizaţia de barbarie este putinţa de a imprima satisfacerii tuturor nevoilor noastre
un caracter de bucurie şi demnitate. Şi aceasta trebuie făcută, deoarece însărcinările vieţii sociale, mai ales pentru
bărbaţi, nu mai lasă pentru fa¬milie decât timpul acordat meselor; deoarece experienţa şi arta de a prelungi viaţa ne
sfătuiesc să consacram tot acest timp veseliei tocmai pentru a dobândi o digestie uşoară, pe care nici să n-o băgăm
în seamă. Iată câte motive aveţi ca să vă înfrumuseţaţi mesele cu plăcute cozerii (...)".
Masa de dimineaţă, în special, este o masă de familie, la care străinii sunt primiţi destul de rar. De aceea, dejunul
este servit fără faţă de masă. Dar această tradiţie, care vrea ca familia să se reunească pentru dejun, se va pierde
treptat: bărbaţii, prea ocupaţi cu afacerile, sau asudând prin birouri, situate mult prea departe de domi¬ciliul lor, nu
se vor mai putea întoarce acasă la prânz. Aşa va începe acea mişcare ineluctabilă către ziua neîntrerup¬tă, cu masa

63
luată ia locul de muncă sau, în orice caz, în afara familiei. In 1908, diversele manuale - Usages du monde (Uzanţele
mondene) - recomandă evitarea meselor de prânz, care întrerup fluxul zilei.
Dejunul sau dineul de duminică este adesea transfor¬mat în ritual familial. Ocazie ca familia să se reunească în
mod regulat, eveniment care ritmează lunile şi anii, la fel ca şi sărbătorile din calendar. George Sand vorbeşte cu
emoţie, patruzeci de ani mai târziu, despre mesele de duminică din vremea copilăriei sale, de prin 1810, la
pro¬prietatea unchiului ei dinspre tată, din Beaumont: ..Această masă săptămânală, care reunea invariabil

179

ci seara, începând de la orele douăzeci şi jumătate, astfel încât şi bărbaţii să poată ajunge la timp.
Masa a fost deja întinsă: prăjituri, uscături, sandvi¬ciuri; se aduce şi ceaiul. Fetele din casă se ocupă cu servitul.
Vizitatoarele rămân foarte puţin la aceste „zile fixe"CJours fixes"), pentru că adesea, în aceeaşi după-a-miază, sunt
nevoite să treacă pe la mai multe case. Se obişnuieşte ca o vizită să dureze între un sfert de oră şi o jumătate de oră.
Când se intră într-un salon, şi mai ales atunci când se pleacă, bunele maniere cer ca persoana în cauză - ca să nu
întrerupă conversaţia - să se încline în tăcere. Eventual, se mai obişnuieşte o strângere de mână. Pentru cine vrea să
plece este preferabil să aştepte o pauză în conversaţia generală şi numai atunci să se ridice fără prea multă grabă.
Dacă reuniunea numără foarte multe per¬soane, cine se grăbeşte poate să „o şteargă englezeşte", fără să-şi mai ia
rămas bun. în anumite saloane, în zilele de primire este o defilare neîntreruptă. G. Vanier povesteşte că mama sa, în
hotelul ei din Rouen, primea în fiecare vineri până la două sute de persoane.
în prima jumătate a secolului, se consideră de bonton ca o femeie care primeşte să aibă mâinile ocupate. Stăpâna
casei, tânăra Alida de Savignac ascultă de sfa¬turile mamei sale: „în salon, în vreme ce conversezi, e bine să
brodezi; sau să te ocupi de tapiserie". în 1833, Doamna Celnart credea că lucrul de mână cu acul asigură o ţinută
graţioasă şi oferă un prilej deosebit spre a-ţi dezvălui eleganţa şi gustul.
Cincizeci de ani mai târziu, bontonul evoluează. Este vulgar ca o femeie să lucreze în ziua când rămâne acasă
pentru a-şi primi cunoştinţele. De aceea, ea trebuie să ascundă orice urmă de lucru de mână, tapiserie, broderie,
scrisori sau jurnal. Nici nu se mai pune problema de a amesteca intimitatea cu mondenitatea.
O dată cu „La Belle fipoque", lumea începe să se plictisească de ritualul „zilei fixe". Unele doamne, care nu mai
doresc să rămână imobilizate acasă o după-ami-^ă pe săptămână, păstrează totuşi „un jour fixe", dar numai între
orele şaptesprezece şi optsprezece, sau se obişnuieşte chiar să se facă primiri numai în a doua şi a Patra zi de marţi
ale fiecărei luni. O dată cu războiul, „jur fix"-ul de altădată cade în desuetudine.
181

sociabilităţi mondene este prin forţa împrejurărilor sus¬pect.

A pune în scenă relaţiile sociale, a le asigura continu¬itate reprezintă o dimensiune esenţială a vieţii private
burgheze. Această datorie revine stăpânei casei, ea este cea care trebuie să asigure circulaţia între locurile pri¬vate.
Micile burgheze cunosc foarte bine acest lucru, care le legitimează de altfel apartenenţa la burghezie: alegerea unei
„zile fixe", primirea şi efectuarea de vizite, totul conformându-se unui ritual pe care se bazează textura socială.

Serate
Spaţiul salonului îşi găseşte o prelungire ce pare para¬doxală, deoarece este vorba de un loc public, care este tratat
însă ca un spaţiu privat: această prelungire este loja, la teatru sau la Operă.
După codurile din secolul al XlX-lea, o doamnă poate asista singură la un spectacol, cu condiţia să ocupe un loc
într-o lojă. Dacă ia loc într-un fotoliu de la balcon, ea trebuie, în acest caz, să fie însoţită de un bărbat, soţ, frate sau
rudă. Acesta este un spaţiu deschis, expus, în care o femeie riscă să fie suspectată drept o damă „pu¬blică" -
asimilată cu locul unde se afla -, dacă nu este însoţită de un apărător.
Loja însă este o lume închisă şi protejată, un fel de „acasă" reconstituit la teatru. Societatea bună respectă uzanţa de
a face abonamente anuale pentru loji. în 1850, la Rouen, la Teatrul Artelor, un loc într-o lojă, timp de un an, costa
250 de franci pentru un bărbat şi 187 pentru o femeie. Soluţia cea mai confortabilă este de a închiria o lojă,

64
prevăzută cu un salon. în vremea celui de-al Doilea Imperiu, un asemenea spaţiu, care număra şase locuri, costa
1.800 de franci.
O doamnă se poartă într-o lojă ca şi cum s-ar afla într-un salon: ea nu o părăseşte decât pentru a se plimba în culise;
îşi primeşte aici prietenii, cu aceeaşi etichetă ca şi acasă; acceptă să i se prezinte diverse persoane de către relaţiile pe
care le cultivă.
Ceremonialurile seratelor petrecute acasă diferă în funcţie de situaţie: sunt ceremonialuri pentru o serată, care se
desfăşoară numai în familie, şi ceremonialuri pen¬tru cazul când sunt invitate şi persoane din afara cercului
183

„Am considera, scrie el, ca sarcina noastră nu a fost îndeplinită aşa cum trebuie, dacă în comparaţie cu re¬gulile
severe ale etichetei şi ale plăcerilor ceremoniale ale salonului, nu am arăta şi fericirea vieţii interioare, şi micile
bucurii ale colţului de lângă sobă". Şi pentru a ilustra aceste „mici bucurii", care sunt atât de tipice totuşi secolului al
XlX-lea, el îi citează pe strămoşii noştri care, în castelele gotice, făceau mare caz de locul de lângă sobă, probă că se
pricepeau la arta de a trăi bine!
Această punere în valoare a „colţului de lângă sobă" merită să fie pusă în legătură cu ideea de „cuib", care se
constituie de-a lungul secolului al XlX-lea, ajungând, până la urmă, să devină obsedantă. Ea dobândeşte noi
dimensiuni pe măsură ce „colţul de lângă foc", în sensul propriu, începe să dispară: frumoasele imobile din cea de a
doua jumătate a secolului sunt dotate cu calorifere cu aer cald, care au rolul să înlocuiască încălzirea cu lemn şi
cărbune, focul din şemineu. Această punere în valoare anexează şi imaginea familiei mic-burgheze, adunată sub
lampă, alături de sobă, imagine care va fi vehiculată prin toate „lecturile alese" din şcoala laică.
Când cercul familial se va deschide către lumea exte¬rioară, petrecerile de seară vor suferi diverse modificări în
funcţie de numărul invitaţilor şi de gradul de intimitate existent între gazdă şi oaspeţi. Un regret constant
însufleţeşte însă veacul al XlX-lea: neegalata sociabili¬tate a secolului al XVIII-lea. Nişte burghezi, precum fraţii
Goncourt, găzduiesc, în epoca precedentă, serate ideale, în care ceremonialul cel mai rafinat întâlneşte cozeria
intimă cea mai reuşită.
Doamnele din nobilime, care au frecventat Curtea Bourbonilor şi cea a lui Napoleon I, contribuie la crearea şi
întreţinerea unui mit: mitul sociabilităţii ideale din vremea Vechiului Regim. în 1836, ducesa d'Abrantes descrie în
La Gazette des salons lumea de altădată a saloanelor: nucleul oamenilor de lume număra pe atunci optzeci de
persoane, care puteau fi văzute în mod con¬stant, şi alte două sute care veneau şi plecau dintr-un salon la altul, în
cursul săptămânii; bărbaţii jucau biliard, femeile brodau sau desenau; pe la orele două dimineaţa, se servea supeul;
era momentul cel mai palpitant, cel al cozeriei intime, ba chiar „puţin răutăcioase".
Căderea lui Napoleon I a marcat sfârşitul micilor comitete mondene şi începutul acelor „raouts", după
185

vat. Şaradele în acţiune au fost divertismentul preferat al secofului al XlX-lea. în 1859, Dictionnaire universel de la
vie pratique a la viile et ă la campagne (Dicţionarul universal al vieţii practice la oraş şi la ţară) explică funcţionarea
acestei „petreceri a timpului liber într-un fel agreabil, când fiecare participant este rând pe rând autor si spectator".
Jumătate din grup interpretează şarada, iar cealaltă jumătate priveşte şi încearcă să ghicească din semne cuvântul.
Dacă îl descoperă, va interpreta la rân¬dul ei o altă şaradă.
în zadar alte tipuri de divertisment au încercat să con¬cureze şarada! Astfel, către 1830, a apărut moda
„tablourilor": „Este adus în salon un cadru uriaş, acope¬rit cu o pânză, în spatele căruia este grupat cu mare grijă
un anumit număr de persoane, costumate precum eroii ce urmează a fi reprezentaţi". Georgette Ducrest evocă într-
unui din romanele sale o „soarea" la Doamna de Duras, în cursul căreia baronul Gerard şi-a propus să „reproducă
admirabila sa compoziţie din Cor/nne". Tablourile au însă un inconvenient: pentru ca scenele să fie cât mai exacte,
se cer îndelungi pregătiri, care ajung să întrerupă ritmul seratei şi să răcească atmosfera.
Pe lângă şarade, persoanele din clasele înstărite se amuză jucând comedii de societate. Ele sunt de diverse lungimi:
de la sceneta, care poate fi reprezentată în fa¬milie sau împreună cu câţiva prieteni, până la comedia în mai multe

65
acte, cum se putea vedea la Franţuzu' sau la Gimnaziu, şi pe care oamenii de lume, lenevoşi, îşi dau silinţa să o
înveţe pentru ca apoi să o joace într-un salon, dinaintea celor... patru sute de persoane. Eugene Scribe, mai ales, a
avut un succes de durată în acest gen.
Dar teatrul amator îi fascinează chiar şi pe copii, pe la ora gustării de după-amiază, cel mai bun moment pentru a
intra în scenă; căci sociabilitatea copiilor o imită, nu de puţine ori, pe cea a oamenilor mari. Astfel, la fiecare început
de an, Renee Berruel şi sora ei îşi invită prie¬tenele. Ele nu uită să servească gustările aşezate pe masă, dar nici să
joace mici piese de teatru: Le Desespoir de Louison (Disperarea micuţei Louison), Colombine heri-tiere (Colombine
moştenitoare), Ma tante Flora (Mătuşa mea Flora).
Amatorismul este nelipsit şi de la seratele dansante, când invitatele nu mai prididesc să cânte la pian una după alta
pentru ca danţul să nu se oprească o clipă. Se cântă contradansuri şi polci, după cum aflăm din numărul pe
187

mai puţin, şi ocazii binevenite pentru sărbătoriri fami¬liale. Forma rămâne aceeaşi, dar dobândeşte o altă
semnificaţie. Crăciunul, spre exemplu, va fi disociat de naşterea lui Iisus la Bethleem şi se va transforma tot mai
mult într-o sărbătoare a copiilor. Familia învesteşte, ast¬fel, cu propriile-i valori sărbătorile creştine pentru a se
autocelebra.

Bradul de Crăciun
Bradul de Crăciun vine din ţările scandinave. Suedezii l-au adus pe vremea războiului de Treizeci de Ani (prima
jumătate a veacului al XVII-lea) în Germania, unde nu a devenit popular decât pe la începutul secolului al XIX-lea.
încă prin 1765, Goethe, care se găsea la un prieten din Leipzig, rămâne uimit când vede în casă un brad de Crăciun
(cu toate acestea, obiceiul de a avea brazi cu prilejul Crăciunului este atestat documentar, de pildă, în privinţa
oraşului Strasbourg, încă din anul 1605...).
în 1840, cutuma germană este preluată simultan în Anglia şi Franţa. în Anglia, prin hotărârea prinţului Albert, soţul
reginei Victoria. La Paris, la sugestiile prinţesei Helene de Mecklembourg, ducesă de Orleans, şi la presiunile
familiilor protestante din Alsacia şi Germania. în vremea celui de al Doilea Imperiu, tradiţia bradului de Crăciun se
împământeneşte, graţie înaltei protecţii a împărătesei Eugenie. Alsacienii şi lorenii vor contribui, la rândul lor, la
răspândirea acestei tradiţii, când vor începe să emigreze, după înfrângerea din 1870. După Littre şi Larousse,
,,Pomul de Crăciun" nu este altceva decât o „ramură groasă" de brad sau de ilice, împodobită şi garnisită cu
bomboane şi jucării pentru copii.
Spre sfârşitul secolului, se pare că această cutumă a fost „naţionalizată": în fiecare an, se expediază atât misionarilor
din Groenlanda, cât şi colonilor din Africa, pomi de Crăciun gata împodobiţi. în general, la Crăciun, brazii care se
aflau în casele familiilor din epocă nu erau foarte deosebiţi de cei pe care îi cunoaştem astăzi.
Ieslea creştină
Dicţionarul LJttredin 1863 nu menţionează „ieslea" nici în biserici, nici în case. Câţiva ani mai târziu, Larousse-vX
189

generaţiile în jurul vetrei domestice, cel mai adesea la bunici.

Discursurile datând din 1830 şi 1849 sunt identice. Referindu-se la sărbătorile de la sfârşit de an, ele nu uită să
preamărească viaţa privată. După cele două revoluţii, instabilitatea din treburile publice va fi opusă stabilităţii din
viaţa familială: „Bucuriile familiei, conchide ziaristul în 1849, constituie unicul loc şi singura fericire pe care
revoluţiile nu ni le pot răpi niciodată".
Plăcerea sărbătorilor în familie
în 1866, Gustave Droz consacră un capitol din Monsieur, Madame et Bebe (Domnul, Doamna şi Pruncul) Anului
Nou, petrecut în familie. în dimineaţa aceea, pe la ora şapte, micuţul zgârie la uşa părinţilor lui pentru că vrea să le
ureze „un an bun". Tatăl îl ia în patul conjugal, servitoarea aprinde focul în sobă şi, în această atmosferă plăcută,
iată că vine şi clipa cadourilor. Gustave Droz încheie preamărind această fericire familială şi consi¬derând-o a fi
drept cel mai preţios dar. Toată ziua aceea este presărată cu încântătoare tablouri de familie.
Prima zi a anului devine, în felul acesta, un concen¬trat din toate plăcerile familiale, din care familia îşi trage seva
înainte de a începe un nou an. Deja în 1866, nu mai este necesară nici un fel de referire la exemplul german. Droz

66
face o descriere a situaţiei ca pe o stare de fapt. Cu cât înaintăm în secolul al XlX-lea, cu atât este mai adânc ancorată
în spirite certitudinea că numai familia, căminul pot dărui fericire, un cadou de mare preţ şi de neînlocuit. De-acum,
copiii devin actorii principali ai sărbătorii.
Revelionul şi cadourile
Revelionul este „o masă extraordinară, care se ţine pe la mijlocul nopţii. în speţă, este masa care se întinde în
noaptea de Crăciun" (Littre, 1869). Verbul „reveillonner" („a face revelionul") nu există încă. Noaptea Sfântului
Silvestru este trecută sub tăcere. Nu am găsit nicăieri nici o aluzie la sărbători sau mese familiale din noaptea de 31
decembrie. în a sa Corespondenţă, Flaubert îşi aminteşte
191

tas... singurii pentru care Prima Zi de An Nou este o zi de corvoadă insuportabilă. Ziarele se distrează pe seama
acestui obicei. La Mode, de pildă, publică în ianuarie 1830, un proverb (piesă într-un act) intitulat: „Prima Zi din an
sau micile cadouri care ţin vie prietenia"; şi, apare pe scenă un bărbat asaltat de toţi cei care - de la valetul de cameră
până la stăpâna casei - îşi aşteaptă cadourile. Dar cadourile se pot oferi, de altfel, pe toată perioada sărbătorilor de
sfârşit de an. Unii, precum Doamna de Grandmaison, încearcă, în 1892, să facă o repartiţie cât mai cumpănită: la
Crăciun, daruri pentru copii; în Prima Zi a anului, daruri pentru adulţi. în realitate însă este difi¬cil de făcut o
distincţie, căci se oferă cadouri adulţilor şi cu prilejul Crăciunului, iar copiilor li se dau şi în Prima Zi de An Nou.
încălţări de Crăciun şi daruri
în seara de Crăciun, copiii îşi pun încălţările în faţa sobei, cu speranţa că a doua zi dimineaţa le vor găsi pline cu
daruri. Dar cine trebuie să vină: Micul Iisus sau Moş Crăciun? Se pare că ambele personaje au coexistat o vreme, cel
de al doilea preluând ştafeta de la primul.
Dicţionarul Robert pentru nume proprii, scrie despre Moş Crăciun că apărea în Europa prin a doua jumătate a
secolului al XlX-lea. De origine americană, ar fi o creaţie cu motivaţie comercială. Faptul că schimburile comer¬ciale
au contribuit la succesul personajului este neîn¬doielnic, dar în nici un caz nu l-au putut inventa ele. Ar trebui mai
degrabă să ne gândim la Sfântul Nicolae (sânta Claus), care este sărbătorit pe 6 decembrie şi care, în ţările nordice,
aduce daruri copiilor cuminţi - în vreme ce asociatul lui, Moş Nuieluţă (Pere Fouettard), aduce vergi pentru cei
neascultători. Este posibil ca personajul să fi fost importat de către imigranţii scandinavi şi ger¬mani în Statele
Unite, unde a fost „comercializat".
Acestea fiind zise, Moş Crăciun, chiar dacă nu avea încă la începutul secolului statura dobândită mai târziu, era deja
bine implantat la Paris, având toate accesoriile pe care i le cunoaştem astăzi; George Sand povesteşte, în Istoria vieţii
mele, despre Crăciunurile din vremea copilăriei sale (în 1810, avea şase ani): „Ceea ce nu am uitat câtuşi de puţin
este credinţa absolută pe care o aveam că Moş Crăciun o să coboare prin hornul şe-
193

obiect destinat unui bărbat. Categoria cadourilor tipic masculine nu există încă în secolul al XlX-lea. Cel mult, se
poate citi, ici şi colo, câte o listă de lucruri necesare „pentru bărbaţi şi dame". Aceasta nu însemna însă că bărbaţii nu
primeau cadouri, ci doar că nu se vorbea despre asemenea lucruri.
Pentru copii, cadoul cel mai rafinat, în 1836, este un mic teatru: „Un spectacol asiatic, reprezentând un dans de
coardă, simulat de mici personaje de hârtie, în care totul este pus în mişcare aparent fără nici un ajutor din afară". Se
propun şi alte jucării, deoarece şi ele încearcă să reproducă realitatea: moara cu apă adevărată, păsările care cântă,
păpuşile „bune de măritat", înzestrate cu tru-souri complete. Păpuşile rămân pentru multă vreme o valoare sigură.
Urşii din pluş apar pe la începutul secolu¬lui XX. Teddy, ursul american, datează din 1903; Martin, ursul francez,
din 1906.
După Larousse du XIX6 siecle, dacă darurile pentru copii urmează capriciile modei, tendinţa recentă este în schimb
culturală: „Cărţile frumoase şi bune tind treptat să înlocuiască diverse alte lucruri inutile şi costisitoare, prilejuite de
această solemnitate de întâi ianuarie". Apreciind entuziasmul dicţionarului pentru pedagogie şi progres, trebuie să
remarcăm totuşi că - de la un capăt la altul al secolului - ziarele îşi sfătuiesc cititorii să ofere cărţi şi chiar le pun la
îndemână bibliografii întregi (vezi, de exemplu, La mere de familie - Mama de familie, în decembrie 1834, iar în

67
decembrie 1880, LaFemme et la Familie, Journal des jeunes personnes - Femeia şi fami¬lia, jurnal pentru persoanele
tinere).
Fetiţele nu uită să noteze în jurnalul lor darurile pri¬mite de ele, ca şi de cei apropiaţi lor. Cadourile oferite de
părinţi copiilor, cu prilejul sărbătorilor de sfârşit de an, nu constituie numai un izvor de plăcere imediată, ci, mai
ales, o investiţie pentru viitor: copiii îşi vor aminti, ei vor fi capitalizat plăcerile şi bucuriile, pe care le vor păstra în
amintirile lor. în felul acesta, se fabrică treptat nostalgia adulţilor, pe care, când le va veni rândul, o vor transmite
copiilor lor.

I
m

Urări şi vizite în ziua de Anul Nou

în schimbul cadourilor pe care le primesc, cu prilejul zilei de Anul Nou, copiii trebuie să le facă urările
195

că, în ziua aceea, toţi copiii care mergeau Ia liturghie pur¬tau un „rampaun" sau „rampant", un mic buchet de me-
rişor, plin cu bomboane, panglici, ghirlande şi cadouri minuscule, ce trebuia să primească binecuvântarea în Joia
Sfântă, în timpul după-amiezii, mama ei o lua cu sine pentru a face turul bisericilor din Limoges. în Vinerea Sfântă,
ea le poruncea celor două surori să acopere toate statuile de sfinţi, care se aflau în casă, cu ţesături violete. Ele
trebuiau, apoi, să meargă împreună cu întreaga familie la catedrală, ca să urmeze drumul crucii.
Pastele este şi sărbătoarea ouălelor: dulciuri în formă de ouă, care se ascund prin case sau grădini pentru a face
surprize copiilor; ouă tari, vopsite în diferite culori şi uneori ilustrate cu ghicitori şi desene şi care se servesc Ia
dejun, şi, mai ales, ouă în care se află cadouri. Căci cutu¬ma de a oferi cadouri la Paşti va fi înfloritoare până la
război. Comerţul va acapara de îndată forma de ou şi va face din el cutiuţe şi sipeturi pentru tot felul de obiecte, de
la soldaţi de plumb până la bijuterii. în aprilie 1911, revista Mon chez-moi face cunoscută ultima modă: oul din flori,
fie de forma unui bucheţel parfumat, fie sipet înflorat pentru un bibelou de preţ. Şi, cum preţul ar fi ridicat, dacă s-
ar comanda un asemenea ou la un meşter florist, ziarul dă sfaturi complete despre cum poate fi realizată o
asemenea minune în casă.
Ziua de Paşti anunţă nu numai învierea lui Christos, ci şi sosirea primăverii. Se merge împreună la liturghie şi,
oricum ar fi timpul, se preferă o îmbrăcăminte uşoară. Chiar dacă iama şi frigul se menţin în continuare, nimeni nu
mai ţine cont de asta, pentru că este momentul ce sem¬nifică simbolic începutul vremii bune. Fetiţele se îmbracă în
rochii deschise la culoare şi îşi pun pe cap capeline din pai de Italia, ornate cu flori de părăluţă şi miozotis, după
cum povesteşte Germaine de Maulny. Acest rit s-a prelungit până către mijlocul veacului al XX-lea la toţi
practicanţii.
Schimbarea de anotimp are ca efect, în casă, o săp¬tămână de „curăţenie de primăvară", prilejuită de Paşte. Sunt
curăţate şi unse lopeţile şi vătraiul înainte de a fi puse la locul lor până la venirea toamnei. Se desprind perdelele şi
tapetul, care sunt bine scuturate, ca şi covoarele, de altfel, pentru a le desprăfui. Sunt spălate zidurile şi zugrăvelile
şi scărmănată lâna din saltele.
în secolul al XlX-lea nu există încă vacante şcolare
197

ililipti
£Şsii si1—"
de Crăciun: numai zilele de 25 decembrie şi 1 sunt considerate sărbători î« —u-~
3SSSăş
într-o
influent

68
situaţia este pJOllu,u se conjugă pentru ca
198

oamenii sâ-si "P'e PăsW

(Challes în 1882, La Bourboule în 1886, Geneve în 1887).

Cazurile pe care le-am citat arată limpede diferenţa dintre burghezia de provincie şi aceea de la Paris. In vreme ce
burghezia pariziană îşi face sejurul la ţară, în proprietăţile personale, cealaltă are puţine domenii şi nu este nici
măcar în măsură să supravegheze felul cum sunt exploatate. Ca urmare, ea este nevoită să închirieze pen¬tru
perioada vacanţelor case la ţară sau să se instaleze la hotel. Locaţia însă îi permite acesteia din urmă să îşi petreacă
vacanţa în diferite locuri. Doamna D., născută în 1876, povesteşte că tatăl ei, director de şcoală normală superioară,
prefera schimbarea şi nu îşi ducea familia -două veri la rând - în acelaşi loc. El închiria de obicei nişte proprietăţi
uriaşe pentru 500 de franci pe sezon. în vara lui 1880, au locuit, de plidă, într-un castel cu şapte¬sprezece camere
din Morbihan.
Orăşenii, pentru că nu au atât de mult timp liber încât să poată locui şase luni la ţară, obişnuiesc, cel puţin, ca măcar
duminica să se repeadă prin împrejurimile oraşu¬lui, în legătură cu La Maison de campagne (Casa de ţară), carte de
succes, scrisă de Aglad Adanson, La Gazette des menages scrie în numărul din 10 februarie 1831: „Să pleci sâmbătă
seara, să te plimbi duminica (dacă nu plouă) şi să te întorci în oraş luni dimineaţa, iată ceea ce înţelege un mare
număr de parizieni prin a merge la ţară. Iar dacă mai au şi un vizitiu, un grădinar şi o bucătăreasă, aceşti orăşeni au
deja tot ce le este necesar pentru o excursie de moment".
Migraţia estivală
Auguste Villemot evocă în Le Figaro, numărul din 6 august 1854, căldura insuportabilă şi capitala pustie: „Orice
urmă de viaţă pare a se fi refugiat pe peroanele gărilor", unde bărbaţii îşi însoţesc nevestele, care pleacă fie pentru
băi de mare, fie la ţară. La Paris nu mai rămân decât „portarii şi oamenii de litere". Aceasta este, desi¬gur, o butadă,
dar realitatea nu încetează totuşi să ne uimească: ziaristul evaluează la aproxiamtiv 30 000 numărul parizienilor
care au părăsit oraşul în timpul verii. Orăşenii care au suficiente mijloace materiale devin „turişti". Cuvântul ca
atare, sinonim cu „călător", datează din 1816, dar el va fi impus cu adevărat de
201

de mână rulează „trenul galben" sau „trenul soţilor". în 1871, el pleacă din Paris sâmbăta, spre seară, şi revine cu
călătorii luni, înainte de amiază - exact timpul de care bărbaţii, presaţi de afaceri, au nevoie ca să-şi petreacă
duminica împreună cu soţia şi copiii, la malul mării. Cei mai bogaţi însă pot să închirieze trenuri de lux cotidiene,
ca acela, de pildă, care leagă Parisul de Trouville, între 15 iulie şi 30 septembrie 1904: format din vagoane-sa-lon, el
nu are în componenţa sa decât vagoane de clasa întâi cu supliment. Călătoria dus-întors costă mai mult de 50 de
franci, adică douăzeci de zile de lucru pentru un muncitor.
Fără îndoială că parizienii îşi părăseau oraşul cu mai mult entuziasm decât provincialii, graţie în primul rând
legăturilor feroviare directe. Ei preferau, de pildă, să se ducă pe coasta normandă; spre deosebire de burghezii din
Rouen, care - în ciuda proximităţii mării - mergeau foarte puţin înainte de 1914. Aceeaşi rouenezi luau, în schimb,
adesea trenul pentru Paris (linia Paris-Rouen există din 1843).
Pe lângă turismul de vară - la munte şi în oraşele cu ape balneare, se creează un turism de iarnă, mai ales pe malul
Mediteranei (numele de „Coasta de Azur" datează din 1877). După anexarea comitatului Nisa la Franţa, în 1860,
Nisa cunoaşte o vogă crescândă ca loc pentru seju¬ruri de iarnă. Nisa primeşte 1 850 de familii în 1861-1862, 5 000
în 1874-1875; 22 000 persoane străine de oraş au petrecut mai multe luni la Nisa în 1887, atrase neîh-doilenic de
climatul plăcut, dar împinse poate şi de sfatul medicilor. Schimbarea de aer era pe atunci (1890) un tratament la
modă, recomandat în scopul stopării ra¬vagiilor făcute de tuberculoză: se prescriau sejururi la munte, precum şi
ierni cu ceruri mai clemente. Pe coasta Atlanticului, „oraşul de iarnă" Arcachon este un exemplu extrem al acestei
alianţe între grija medicală şi turism. Construit pe vremea celui de-al Doilea Imperiu ca staţiune de cură pentru
tuberculosi, Arcachon avea totuşi şi un cazinou.
Loazirul necesar

69
In a doua jumătate a secolului a fost implantată noţiunea de vacanţă ca schimbare necesară de activitate şi de gen de
viaţă. Odihna şi binefacerile naturii par a fi o alterna-

tivă firescă Ia modul de viaţă urban şi industrial. Acest gust pentru natură nu este nou: Robert Mauzi, spre
exem¬plu, îi urmăreşte dezvoltarea de-a lungul veacului al XVIII-lea. Henri Boiraud, în schimb, observă noutatea îh
studiul său asupra vacanţei, subliniind că noul constă în ■ „inserţia acestor preocupări în organizarea
temporală a activităţilor umane".
Se ia în consideraţie, în alternanţă cu timpul de lucru, timpul de vacanţă, adică timpul naturii, călătoriilor'
divertismentelor. Intr-o societate rurala sau artizanală, timpul loazirului îşi găsea locul în cadrul activităţilor fireşti.
în societatea urbană sau industrială, el are o dată fixă pentru toată lumea, şi aceasta se concentrează asupra verii.
Departe de a fi, precum la Rousseau, un refuz al constrângerilor temporale, gustul pentru natură, pe măsură ce se
propagă în alte straturi sociale, structurează timpul într-un mod inedit. Chemarea vacanţei, care se manifestă din ce
în ce mai amplu, determină o împărţire diferită a anului. Un articol din La Revue hebdomadaire (6 iulie 1912),
intitulat „Chestiunea vacanţei", declară: „Acum cincizeci de ani, dacă cineva avea posibilitatea să-şi ia o vacanţă, era
considerat un caz singular; astăzi, doar cel care nu-şi permite să petreacă o vacanţă undeva este considerat un caz
aparte". Vacanţele sunt resimţite ca o necesitate şi revendicate ca un drept. Organizarea activităţilor de loazir
datează de la finele secolului al XlX-lea, o dată cu înfiinţarea Touring Club-ului îh Franţa (1890) şi apariţiei Ghidului
Michelin (1900) şi a sindicatelor de iniţiativă.
Evoluţia generală a societăţii, de la vilegiatura aristo¬cratică la ideea de drept la loazir ~ şi, mergând chiar mai
departe, la concediile plătite din 1936 ~, poate fi urmărită foarte bine în istoria concediilor şi a vacanţelor şcolare.
Până în secolul al XlX-lea, şcolile îşi programau vacanţele după două criterii: sărbătorile religioase, prezente
aproape pe întreg parcursul anului, şi muncile câmpului, datorită cărora se făceau atât de multe absenţe încât se
renunţa la desfăşurarea orelor în clasele primare. De-a lungul secolului al XlX-lea, concediile şi vacanţele se vor
disocia de biserică şi de constrângerile rurale, con¬tinuând să existe fără alt motiv decât acela de a asigura un loazir
necesar elevilor şi profesorilor, şi, mai ales în vremea celei de a Treia Republici, atât concediile cât şi vacanţele vor fi
tot mai lungi.
Vacanţele de vară sunt ~ pe tot parcursul veacului -
204

de şase săptămâni cel mult, încheierea cursurilor situân-cJu-se undeva în preajma Adormirii Maicii Domnului, iar
reînceperea lor, în primele zile de octombrie. în 1894, printr-o decizie din 4 ianuarie, se acordă permisiunea şcolilor,
„în care se organizează cursuri de vacanţă", să suplimenteze cele şase săptămâni de vacanţă cu încă două.
Prelungirea este acordată mai întâi ca recompensă, cu titlu excepţional, personalului, „care va fi contribuit la buna
funcţionare a cursurilor regulate pentru adulţi şi adolescenţi", apoi institutorilor care au asigurat succesul lucrărilor
postşcolare. Până în 1900, o decizie anuală abrogă aceste dispoziţii. în felul acesta se creează o uzanţă: durata
normală a vacanţelor ajunge la opt săp¬tămâni, de la 1 august la 1 octombrie. în 1912, decizia din 20 iulie măreşte la
zece săptămâni durata vacanţei de vară în învăţământul secundar, adică de la 14 iulie la 1 octombrie. De abia în
1935 această măsură se va extinde şi la cursul primar.
A trecut timpul când elevii interni îşi petreceau vacanta de şase săptămâni în liceu sau în instituţiile pri¬vate. In
vremea Restauraţiei, copiii care rămâneau ani întregi în internate, fără să iasă vreodată, nu erau foarte rari. Mai pot
fi găsiţi încă şi pe timpul celui de-la Doilea Imperiu. Victor Duruy, ministru al Instrucţiei publice, se lasă
impresionat în august 1866 de soarta acestor băieţi şi propune ca ei să fie primiţi în liceele de pe malul mării. Punct
de vedere deosebit de modem, care merită a fi sub¬liniat, la fel ca şi visul său de a organiza călătorii şi schimburi
şcolare.
I se reproşează tot mai mult activităţii şcolare absenţa deschiderii către viaţă, în vreme ce se descoperă aspectul
educativ şi igienic al vacanţelor şi al loazirului. De aceea coloniile de vacanţă vor cunoaşte o dezvoltare rapidă, ca şi
„scutismul" (instituţia cercetaşilor), care se implan¬tează în Franţa începând cu 1911.'
Vacanţele şi familia
>.Dar o să vă găsiţi premiile, la reînceperea şcolii!", afir¬ma mama Doamnei R., când, începând cu 1 iulie, ea îşi lua
copiii cu sine în vacanţă. Cu toţii erau la liceu şi ar fi vrut să participe la împărţirea premiilor... Doamna R.,
Pariziană, născută în 1897, şi-a petrecut toate vacanţele Copilâriei la Langrune, pe coasta normandă. Părinţii
205

70
expediau de Paşti o scrisoare pentru rezervarea vilei, pe care o închiriau cu 400 de franci. Ei mai închiriau un pian şi
o cabină de baie (50 de franci fiecare) şi angajau ca bonă o fată tânără, care „făcea sezonul" pentru 15 franci pe lună.
Tatăl, inginer de poduri şi şosele, venea să petreacă toată luna august împreună cu familia. Una din¬tre distracţiile
preferate ale tuturora era plimbarea cu bicicleta.
în adolescenţă, Doamna R. şi fraţii ei frecventau cazi-nourile, aflate pe „plajele de familie". Toată lumea se cunoştea,
iar părinţii îi lăsau fără nici o teamă să se întâl¬nească şi să înveţe cum se dansează. Cercurile familiale interferau
formând o amplă reţea de relaţii, prin care tinerii puteau circula fără pericol, mult mai liber decât la Paris.
Deşi erau binecunoscute de toţi drept locuri de diver¬tisment, aceste cazinouri au fost şi nişte adevărate temple
laice ale convivialităţii tinerilor burghezi, care se întâl¬neau pe „plajele de familie". Fără ca tinerii care le frecventau
să aibă habar, aceste cazinouri-temple erau analoage celui pe care familia Boileau îl construise pen¬tru uz personal.
Caroline Chotard-Lioret povesteşte că aceşti liber-cugetători dărâmaseră prin 1894 capela, aflată pe proprietatea lor
din Vigne, pentu a o înlocui cu o „sală de familie".
Aceasta era compusă dintr-o cameră de douăzeci şi cinci de metri lungime, tapisată cu velur roşu; nu lipsea nici
boazeria. Se aflau acolo şi două mari şemineuri din piatră sculptată, având în medalion iniţialele lui Eugene şi ale
Isabellei, finanţatorii proiectului. Această „sală de familie" a fost inaugurată în 1901, cu ocazia căsătoriei celor două
fiice Boileau, Jeanne şi Madeleine. Mai apoi, a fost folosită ca sufragerie, în care Eugene şi Madeleine prezidau, în
timpul verii, mesele de treizeci până la cinci¬zeci de persoane. Casa de la Vigne a fost pentru toţi descendenţii
familiei Boileau o „legătură federatoare" puternică, care a menţinut coeziunea familiei. Până către anii 1950, toţi
verii obişnuiau să se întâlnească aici în timpul vacanţelor.
DATELE ESENŢIALE ALE UNEI VIEŢI DE OU
Durata unei vieţi este împărţită în două serii de un eveni¬ment central, căsătoria, care întemeiază continuitatea
206

socială şi familială. Timpul privat cuprinde deci un „înainte" şi un „după", iar evenimentele care îl struc¬turează
sunt în mod inegal împărţite între cele două perioade.
în pragul căsătoriei
înainte de a ajunge la căsătorie, în existenţa unui individ se pot deosebi câteva etape bine definite: intrarea în
adolescenţă, marcată în majoritatea familiilor prin cea dintâi împărtăşanie; sfârşitul studiilor secundare pentru
băieţi, o dată cu bacalaureatul (fetele, dat fiind că ele nu beneficiază în general de un învăţământ clasic cu limba
latină, nu se pot prezenta la bacalaureat şi sunt nevoite să se mulţumească, dacă vor neapărat să obţină o diplomă,
cu brevetul elementar), intrarea în societate, căutarea unui partener, logodna. La capătul drumului, căsătoria,
urmată de naşterea copiilor. După care, timpul privat se scurge aproape uniform până Ia moarte, ocupat cu
educaţia şi asigurarea unei situaţii cât mai bune copiilor, ritmat de sărbătorile familiale.
Tânărul burghez îşi trece bacalaureatul după şapte ani de studii secundare, fie în liceele înfiinţate de către Napoleon
I (devenite mai târziu colegii regale, înainte de a-şi recăpăta, în 1848, numele de licee), fie în instituţii private. Până
în 1930, studiile secundare trebuie plătite, şi - chiar dacă statul acordă burse - ele sunt rezervate claselor privilegiate.
în 1842, în colegiile regale, precum Louis-le-Grand, externatul costă 100 de franci pe an, iar internatul, 700 de franci.
în 1873, un elev de retorică extern, într-un liceu parizian, plăteşte 300 de franci, iar la finele secolului, 450. într-o
bună instituţie privată, el plăteşte 720 de franci, în vreme ce dacă se află la inter¬natul iezuiţilor din Paris va plăti 1
400 de franci... adică aproape jumătate din salariul unui inginer ce a făcut Politehnica. Cu titlu de comparaţie, în
1880, garanţia pentru angajarea unei bone în casă se ridică la 500 de franci. în 1854, din 107 000 de elevi din
învăţământul secundar, doar 4 600 sunt primiţi la bacalaureat, începând din 1873, cei primiţi vor fi între 6 000 si 7
000 Pe an.
Tânărul burghez este dator, în principiu, să facă ser¬aiul militar, obligatoriu prin legea din 1872. Tragerea la s°rfi
face distincţia între două categorii ale contingentu-
207

lui: pentru una dintre ele, serviciul va dura cinci ani, pen¬tru cealaltă un an (deşi în realitate nu face decât şase
luni). Dar, pe de o parte, candidatul la bacalaureat care se prezintă la comisariat din proprie iniţiativă nu face decât
un an de serviciu militar, cu condiţia să verse 1 500 de franci pentru echipament. Pe de alta parte, elevii de la şcolile
cu tradiţie şi funcţionarii obţin cu uşurinţă dis¬pense.
După bacalaureat, tânărul poate sâ-şi continue studi¬ile superioare la facultatea de drept sau de medicină (taxele de
intrare la universitate sunt foarte mari: înscrierea şi dreptul la examene se ridica la 1 000 de fran¬ci pentru o licenţă
în drept şi la 3 000 de franci pentru medicină), sau chiar la şcolile înalte - Politehnică, Poduri, Mine, Centrală. Un
tânăr poate, de asemenea, să intre imediat într-o afacere de familie. Oricum, el nu va ajunge prea tânăr pe piaţa
căsătoriei.

71
Pentru tânăra burgheză, nu se pune chestiunea studi¬ilor superioare, mai ales dacă domnişoara este sortită
căsătoriei, adică dacă dispune de o zestre suficientă ca să-şi găsească un soţ. învăţământul secundar feminin, fie că
se desfăşoară într-un pensionat sau, după 1880, în¬tr-unui din liceele întemeiate de Camille See, nu şi-a pro¬pus
niciodată să pregătească elevele pentru bacalaureat, acesta fiind de fapt singurul acces posibil la universitate. După
terminarea studiilor secundare, o tânără poate obţine certificatul de absolvire a studiilor elementare sau certificatul
de sfârşit de studii secundare. Dar ea chiar nici nu are nevoie de diplome. „Lăsaţi grija asta pentru cele care sunt
obligate să-şi câştige existenţa!", îi spunea Louisei Weiss, prin 1910, profesorul ei de litere de la Liceul Moliere. în
sprijinul fetelor nevoiaşe, cursurile private organizează pregătiri pentru bacalaureat începând cu 1905. Liceele de
stat nu le vor putea urma exemplul -în mod oficial - decât abia după război.
O adolescentă din rândurile burgheziei îşi face studi¬ile numai pentru a fi pregătită în vederea îndeplinirii în bune
condiţii a rolului de femeie de casă: ea trebuie să ţină casa, să conducă şi să supravegheze servitorii, să fie o
încântătoare interlocutoare pentru soţul ei şi o perfectă educatoare a copiilor săi. Pentru aceasta, nu este nevoie într-
adevăr nici de latină, nici de cunoştinţe ştiinţifice de specialitate, ci doar de o spoială de cultură generală, de arte de
agrement - muzică şi desen - şi de o formaţie
208

menajeră, teoretică şi practică: bucătărie, igienă, pueri¬cultura.

Până la căsătorie, pe lângă faptul că se iniţiază, alături de mama sa, în fineţurile artei de a trăi şi ale vieţii
mon¬dene, ea are şi datoria să-şi completeze educaţia: urmează cursuri în anumite „şcoli menajere", precum Şcoala
mamelor sau Căminul, ca şi conferinţele pentru tinerele de lume, ţinute, de pildă, la Universitatea Analelor.
întâlnirea cu partenerul
Reţeaua de relaţii familiale şi amicale joacă în mod firesc un rol important: fraţii şi surorile celor mai bune/buni
prietene/prieteni sunt partide gata găsite, ca şi verii îndepărtaţi, pe care îi poţi întâlni cu prilejul sărbătorilor de
familie, căsătoriilor, botezurilor sau împărtăşaniilor.
Sociabilitatea burgheză creează diverse ocazii de întâlnire între tineri: vânzări în scopuri caritabile, activităţi
sportive (tenis sau patinaj), serate dansante. „Balurile albe" sunt organizate în exclusivitate pentru băieţi şi fete de
măritat: ele sunt „albe", deoarece tinerele, care îşi fac intrarea în lume cu această ocazie, sunt îmbră¬cate în
întregime în alb, simbolul nevinovăţiei şi al virginităţii. Mamele sunt şi ele prezente pentru a asigura ţinuta
generală decentă, a evalua dotele, a compara par¬tidele aflate de faţă.
în Franţa, uzanţa cere ca o tânără să se mărite chiar în anul când îşi face intrarea în lume. Dacă este prea tânără, ea
poate ieşi la baluri două ierni la rând. Când se întâm¬plă să ajungă la a treia iarnă fără să-şi fi găsit încă un partener,
ea nu face o figură prea bună. I se pune la îndoială virtutea, care de-acum nu va mai fi inatacabilă şi, mai ales, apar
bănuieli că dota nu este suficientă.
O strategie matrimonială în vigoare în mediile burgheze este căsătoria prin prezentare. „Peţitoarele" sunt
specializate în astfel de situaţii. Ele erau în general domnişoare bătrâne, verisoare sau prietene de familie din lumea
bună, ale căror moravuri ireproşabile inspirau încredere. Ele puneau la cale întâlniri între tinerii care păreau de
condiţie similară. Părinţii Simonei de Beauvoir, cei ai lui Jacques Chastenet, unchiul şi mătuşa lui Edmee Renaudin
s-au căsătorit prin „prezentare".
Aceste căsătorii întemeiate pe convenienţe nu impli-
209

cau neapărat negarea oricăror sentimente. Pe de o parte, te puteai înţelege foarte bine cu un partener sugerat de
către familie sau de rude. Pe de altă parte însă, dacă doi tineri se îndrăgosteau unul de celălalt, părinţii lor nu
excludeau a priori posibilitatea unei căsătorii. In aseme¬nea cazuri, se luau informaţii asupra persoanei întâlnite, se
cerceta onorabilitatea sa, veniturile, opiniile. Deoarece apartenenţa politică şi religioasă era, de asemenea, pusă la
socoteală. Astfel, Eugene şi Mărie Boileau, care au cinci fete de măritat, nici nu se gândesc la o alianţă cu o familie
catolică, şi aceasta numai pentru că ei sunt liber-cugetători.
Una dintre fete, Madeleine, a remarcat pe bulevard - era prin 1901, la Tours - un tânăr frumos, care i-a plă¬cut.
Imediat s-au luat informaţiile necesare: fiu de indus¬triaş şi protestant. O legătură este deci posibilă. Sora mai mare,
deja căsătorită, organizează prima întrevedere, apoi - fără să mai piardă timpul - duce imediat treaba până la capăt.
Astfel, două luni mai târziu, Madeleine este oficial logodită; după o lună se va şi căsători, iar în ajunul nunţii va fi
botezată.
Logodna
Tânărul care doreşte să se căsătorească trebuie să-şi facă bine cunoscute propunerile părinţilor fetei, printr-o
per¬soană apropiată. Dacă propunerile lui sunt agreate, părinţii lui vor merge să prezinte o cerere formală
părinţilor domnişoarei. Din momentul acela, pretenden¬tul devine un logodnic oficial şi va fi admis ca atare în casa
viitoarei soţii. Cu prilejul primei vizite, se hotărăşte data când va avea loc masa de logodnă.

72
Masa are loc la casa fetei, unde sunt invitate ambele familii. în acea seară, logodnicul oferă inelul alesei sale.
Logodnica este autorizată să facă — la rândul ei - un cadou partenerului: un inel bărbătesc, un medalion cu
portretul ei sau cu o meşă de păr. Darul îi este oferit logodnicului opt zile mai târziu, înainte de masa pe care o dau
părinţii băiatului.
Cutuma cere ca înainte de a face prima vizită alesei sale, tânărul să-i trimită un buchet de flori albe. Dacă este bogat,
el îi va trimite în fiecare zi flori logodnicei sale, începând cu ziua în care s-au făcut prezentările până la căsătorie.
Uneori chiar, se întâmplă ca el să trimită flon
210

si viitoarei soacre. Spre sfârşitul veacului, deja nu mai este obligatoriu ca florile trimise logodnicei să fie neapărat
albe. Urmând o tradiţie orientală, florile vor fi la început de un roz deschis, devenind treptat purpurii, sim¬bol al
iubirii arzătoare, în ajunul nunţii. Manualele de „savoir-vivre" declară că această nouă modă este de prost gust.
în fiecare zi, tânărul se cuvine să meargă la logodnica sa ca să-i „facă" - după obicei - „curte". Mama tinerei sau o
persoană din familie este nevoită să asiste la această întrevedere. O tânără trebuie să se arate reţinută cu
logod¬nicul ei. Ea nu îi scrie şi nici nu primeşte vreo scrisoare de la el, fără ca aceasta să fie citită mai întâi de mama
ei. Ea nu se cuvine să-şi manifeste tandreţea într-un mod prea evident, de teamă ca nu cumva să ridice întrebări cu
privire la pudoarea ei şi astfel să-şi pună în pericol viitorul. Tinerii ar trebui - în principiu - să profite de perioada
logodnei ca să-şi vorbească şi să se cunoască mai bine. Dar este important totuşi ca logodnica să rămână cât de cât
„dezincamată", spre a putea răspunde nevoii de idealizare a partenerului ei: „Pentru ca mai târ¬ziu, soţul, aflat în
miezul contingenţelor de tot felul şi poate chiar al deziluziilor, să păstreze amintirea unei forme delicate şi albe, a
unei priviri pure, care revelează un suflet cu adevărat inocent".

«>^

Căsătoria poate însemna şi iubire. Dar este în primul rând alianţă. Ferparul etalează titlurile şi profesiile noilor
aliaţi. (Paris, Bibi. Naţ.).
|~ogodna durează între trei săptămâni şi câteva luni. Două uni pare a fi durata convenabilă şi cel mai adesea adop-
^a. Jurnalul La Corbeille, din 1 decembrie 1844, arată că 0 simplă întâlnire duce de multe ori - cât ai clipi din ochi
211

- la căsătorie:„înainte de începerea adevăratului sezon al balurilor, se desfăşoară sezonul căsătoriilor, numite

căsă¬torii de vară, deoarece sunt rodul relaţiilor şi întâlnirilor estivale, în staţiunile cu ape termale, in castele, în
călă¬torii". Celelalte căsătorii se numesc căsătorii de iama, „deoarece, în general, ele sunt urmarea unui contradans
sau a câtorva cuvinte pline de politeţuri schimbate, cu prilejul unui concert..."
Contractul
Pe durata logodnei, cele două familii reglementează condiţiile şi mărimea dotelor, şi hotărăsc data semnării
contractului. în ziua fixată, logodnicii merg la notar împreună cu apropiaţii lor, sau se poate întâmpla ca notarul să
se deplaseze la casa logodnicei. în ambele cazuri, ceremonialul este acelaşi. Notarul purcede la citirea actului.
Logodnicii trebuie să dea impresia că sunt preocupaţi de cele ce se spun: ar fi indecent să pară că nu se gândesc
decât la bani, în loc să fie copleşiţi de iubirea lor, unul pentru celălalt. După lectura documentului, logodnicul se
ridică şi semnează, apoi întinde pana viitoarei soţii. Semnează după aceea mamele lor, taţii lor, rudele şi prietenii,
care au fost invitaţi să participe la ce¬remonie. Dacă, printre relaţiile sale, familia numără o personalitate
importantă, pe care ţine să o onoreze, o va invita să vină la semnarea contractului.
La Paris şi în marile oraşe, apare treptat obiceiul de a organiza un bal mai degrabă în seara semnării contractu¬lui
decât în seara căsătoriei, astfel că în ziua nunţii, către 1900, se renunţă cu totul la plăcerea danţului. Logodnica
deschide balul împreună cu logodnicul ei; acordă al doilea dans notarului, şi pe celelalte domnişorilor de onoare.
Contractul de căsătorie este o particularitate tipic burgheza, după cum au demonstrat Adeline Daumard şi Jean-
Pierre Chaline. Numai oamenii lipsiţi de avere se căsătoresc fără a stabili nici un contract, în regimul comunităţii
legale, pe care soţul o administrează singur. Burghezii stabilesc prin contract cel puţin un regim de comunitate
convenţională (comunitatea legală, dar cu reducere la bunurile achiziţionate şi separare a datori¬ilor), dacă nu chiar
separarea bunurilor sau regimul dotai (soţia îşi administrează jumătate din bunuri, în vreme ce
212

cealaltă jumătate se constituie ca dotă şi este remisă soţului).

La Paris, în general, uniunile se încheie între averi egale. Plecând de la această normă, se desprind două tendinţe:
micii comercianţi şi negustorii aduc averi une¬ori superioare celor pe care le posedă soţiile lor; dim¬potrivă,

73
funcţionarii şi bărbaţii, care exercită profesiuni liberale, se căsătoresc cu femei mai bogate decât ei. Funcţionarii, este
adevărat, erau foarte prost plătiţi: un auditor de Consiliu de stat debuta cu 2 000 de franci pe an; un judecător îşi
termina cariera cu 6 000 de franci. Aceeaşi constatare se poate face la Rouen: un inginer cu 75 000 de franci sub
formă de brevete de invenţie se căsătoreşte cu fata unui negustor, care îi aduce 741 000 de franci. Dota logodnicei
permitea atunci ca tânărul menaj să ducă o viaţă la un standard cerut de rangul lui şi nu în conformitate cu
veniturile sale; dota era pusă în balanţă cu diverse funcţii, care îşi aveau prestigiul lor bine stabilit şi care dădeau
asigurări privind seriozitatea unei asemenea alianţe.
Dacă un tânăr lipsit de avere reuşea totuşi, date fiind diplomele sale şi viitorul său profesional sigur, să se
căsătorească la modul burghez, dimpotrivă, o tânără burgheză fără dotă avea toate şansele să rămână celi¬batară.
Nici vorbă nu putea fi pentru ea să compenseze absenţa dotei prin studiile sale superioare şi prin exercitarea unei
meserii (în 1914, existau în Franţa, douăsprezece avocate, câteva sute de doctoriţe şi un număr ceva mai mare de
profesoare în învăţământul secundar). Căci, câştigându-şi existenţa, femeia se declasa.
Trusoul
Pe durata logodnei, tânăra era preocupată să-şi com¬pleteze trusoul, care cuprindea lenjeria personală şi, tot¬odată,
lenjeria casei. Tânărul nu aduce, în schimb, decât lenjeria sa personală. Se obişnuieşte ca fata să brodeze pe lenjeria
de casă cele două iniţiale: mai întâi, iniţiala numelui de familie al soţului şi, după aceea, a sa. Trusoul reprezintă, în
general, 5% din cuantumul dotei. După Doamna D'Alq, în 1881, valoarea trusoului varia de la 2 000 de franci, dacă
era modest (totul fiind socotit aici la trei duzini: cearşafuri, feţe de masă, şerveţele, feţe de
213

pernă, şorţuri de gospodărit etc), până Ia 25 000 de franci, dacă era foarte bogat (articolele fiind socotite aici la
douăsprezece duzini fiecare).
Dar cea mai mare diferenţă dintre trusoul bogat şi cel modest este dată de prezenţa dantelelor, a blănurilor, a
rochiilor de interior, de fineţea lenjeriei. Contesa de Pange, care se căsătoreşte în 1910, numără în trusoul ei duzini
de jupoane, chiloţi, ciorapi de fir şi de mătase, mănuşi lungi pentru seară şi scurte pentru zi. Are, mai ales, trei
rochii de Worth, rochii pentru dineu şi pentru interior, trei taioare de plimbare, un mantou de lutru, o vulpe
argintie, o etolă de zibelină, în fine, patru pălării mari, ornate cu pene sau flori. O asemenea cantitate de lenjerie
răspundea unei nevoi absolute într-o civilizaţie rurală, în care se spălau, doar de două-trei ori pe an, grămezi uriaşe
de rufe. Necesitatea este mai puţin resimţită la oraş, unde s-au instalat lavoare şi sisteme de curăţare regulată, cu
ajutorul spălătoreselor. Istoria lenjeriei (relaţiile sale cu curăţenia au fost lămurite de G. Vigarello, care, mergând
chiar mai departe, a decelat şi relaţia din¬tre lenjerie şi percepţia corpului!) are dimensiuni simbo¬lice şi materiale
totodată. A avea lenjerie este un semn de bogăţie. în vremea celui de-al Doilea Imperiu încă mai este expusă până în
preziua căsătoriei, împreună cu coşuleţul împletit şi cadourile oferite logodnicei. Mai târziu, această cutumă va
intra în desuetudine, sub pre¬text că este impudic să-ţi etalezi obiectele lenjeriei intime.
Coşul
în ziua semnării contractului, logodnicul îi trimite viitoarei sale soţii „coşul", adică un anumit număr de cadouri
rituale care, altădată, erau purtate într-un coş împletit, obişnuit, dublat cu satin alb. Mai târziu, darurile vor fi
trimise într-o delicată piesă de mobilă, de genul „bonheur-du-jour". Către 1900, cei interesaţi se mulţu¬mesc să le
introducă într-un fel de sipeturi sau ambalaje din carton, livrate de furnizori specializaţi.
Coşul împletit, ca şi trusoul, reprezintă 5% din cuan¬tumul dotei sau, altfel spus, venitul unui an. în coş se pun. de
obicei, dantele albe şi negre, care se transmit din generaţie în generaţie, valori nepreţuite, permanent curăţate cu
mare grijă şi cârpite, dacă este nevoie. De
214

asemenea, din inventarul coşului mai fac parte: bijuterii, giuvaeruri de familie sau bijuterii moderne, bibelouri de
preţ, evantaiuri, flacoane de parfum, bomboniere, ţesături şi blănuri. Dintre ţesături, şalurile din caşmir, la modă în
perioada Monarhiei din Iulie şi a celui de-al oilea Imperiu, au mare căutare. în sfârşit, o carte de găciuni, care se
foloseşte la liturghia de la cununie, şi o pungă plină cu monede de aur noi, recent emise de Monetărie, care sunt
dăruite cu menţiunea: „Pentru săr¬manii voştri".
în vreme ce trusoul este expus în camera logodnicei, coşul este expus în salonul mic. Dacă este vorba de o căsătorie
din lumea bună, cadourile dobândesc proporţii pe măsură; totul este grandios. în 1904, contele şi conte¬sa
Greffulhe îşi căsătoresc unica fiică; soţul: ducele de Guiche. După ceremonie, invitaţii sunt aşteptaţi la buni¬ca
tinerei căsătorite, unde sunt expuse, de jur-împrejurul coşului, cele 1 250 de cadouri primite...
Jurnalele de modă, cum este, de exemplu, La Gazette des salons din 1835-1836, propun modele de coşuri, lucrate în
diverse ateliere pariziene, şi trec în revistă tot ce se află în ele: de la mănuşi la prosoape, neuitând desigur de
încântătoarele şaluri. în 1874, Mallarme, sub pseudonimul Marguerite de Ponty, descrie cu profuziune în La
Demiere Mode diverse bijuterii care se pot pune într-un asemenea cos.

74
Ceremonia căsătoriei
Căsătoria civilă şi căsătoria religioasă pot fi celebrate în aceeaşi zi. Dar, în general, mai ales la Paris, unde
întârzierile sunt tradiţionale, căsătoria civilă are loc cu o zi sau două înainte de cea religioasă. La primărie sunt
invitaţi numai cei patru martori şi cele mai apropiate rude ale cuplului. Logodnicul trimite o trăsură pentru cei doi
martori ai săi şi o alta pentru martorii logodnicei sale, după care merge împreună cu părinţii acasă la tânără, pentru
a o conduce la primărie. Primarul sau adjunctul lui citeşte actele şi capitolul VI din Codul civil cu privire Ia
îndatoririle şi drepturile soţilor. El îi întreabă pe fiecare dacă îşi dă consimţământul la căsătorie. Femeia este aceea
care semnează prima actul, întinzându-i apoi soţului pana, ca să semneze şi el. în clipa când acesta ia
215

pana în mână, obiceiul cere ca bărbatul să rostească două cuvinte: „Mulţumesc, doamnă!".
Căsătoria civilă este gratuită, dar prin tradiţie pri¬marului i se face o ofrandă pentru săracii din arondis-mentul
respectiv sau din comună. După aceea se serveşte masa şi se petrece seara la părinţii fetei. La sfârşitul seco¬lului, o
modă mai nouă transformă căsătoria civilă într-o ceremonie foarte elegantă, de la care nu lipsesc florile, plantele
verzi, uneori chiar o orchestră sau cântăreţi în vogă. Această modă a fost introdusă de căsătoriile pur civile, în speţă,
recăsătoriile în urma divorţului sau căsă¬toriile mixte între catolici şi izraeliţi, pentru care, dată fiind diferenţa de
religie, este imposibil să se organizeze la biserică o ceremonie fastuoasă.
Există diverse clase de serviciu religios: de la 10 la 2 000 de franci la catolici; de la 15 la 2 000 de franci la izraeliţi, cu
o căsătorie „specială" la 4 000 de franci. La templu, dimpotrivă, ceremonia este gratuită pentru toată lumea. în
funcţie de categoria de serviciu comandată, individul are dreptul, dacă merge la biserică, la altarul principal sau la
capele, la un baldachin, la uşi, la flori şi lumini aprinse, mai mult sau mai puţin luxoase, la mu¬zică, mai mult sau
mai puţin grandioasă. Dacă se plăteşte bine, pot fi chemaţi artişti şi instrumentişti de la Operă şi Conservator.
Marile căsătorii mondene erau, de altfel, spectacole atât de căutate încât la invitaţii se anexau şi cărţile de intrare în
biserică, de teamă ca nu cumva asistenţa să fie prea numeroasă. în principiu, toate chel¬tuielile ocazionate de
căsătoria la biserică revin bărbatu¬lui, în vreme ce dejunul, dineul sau lunch-ul şi balul sunt plătite de către părinţii
fetei. în practică, după cum o dovedesc arhivele private ale lui Stackler, mare negustor de pânzeturi din Rouen,
costul global al ceremoniei era uneori împărţit între cele două familii. Aceste costuri puteau fi uriaşe: cheltuielile
pentru o căsătorie în familia Stackler se ridicau, în 1899, la 5 641 franci. Este adevărat însă că au fost trimise 3 200 de
invitaţii.
Strigările au fost afişate de către preot trei duminici la rând. Pentru a putea obţine suprimarea a una sau doua
dintre strigările afişate, este necesară o dispensă. La fel ca şi în cazul când se doreşte celebrarea căsătoriei de advent,
de postul Paştelui (catolic) sau de alte sărbători speciale (ca regulă generală, nu se fac căsătorii în ziua at vineri).
Aceste dispense se obţin contra unei anumite sume de bani, care se împart săracilor din parohie.

216

1. Trouville: terasa cazi¬noului.

2. Franţois Gerard, Pa¬tria în primejdie sau înrolarea voluntarilor.
3. Walter Deverell, A. Pet.

4. Louis Leopold Boilly, Triumful lui Marat.

5. Ferraud, reprezentant al poporului, asasinat în Convenţia naţională.

75
itm
6. Directoratul sau lupta aparenţelor.
7. Louis David, Uni¬forma ofiţerilor muni¬cipali cu eşarfă.
9. Toboşarul naţional (gravură de după Jean-Baptiste Huet).

10. Scenă de la serbările din 1793.

8. Bastilia dărâmată sau Mica Victorie (gravură de Bonnet după Jean-Baptiste Huet).
11. Pariziancă Indrep-tându-se către Champ-de-Mars pentru antrena¬mentul zilnic.
12. Le Sueur, Club patriotic de femei.

S 13. Fragment de hârtie pictată, ornamentată cu o cocardă şi un trofeu, model 1793-1794.

14. Calendarul republican pe anul III (1794), desenat şi gravat de Ph.-L. Debucourt.

16. învăţătoare republicană.

15. Imaginea Republicii. :<**+*, ■■■■

17. Dominique Doncre, Pierre-Louis-Joseph Lecoq şi familia sa.

20. Serbare închinată bătrâneţii (gravură de Duplessis-Bertaux după Pierre Alexan¬dre Wille).

18. Anonim, Femeie

contemplând bustul
soţului ei.
19. Un sanchilot a-
ducând omagiu Fiin¬
ţei Supreme.

21. Anonim, Libertatea şi Egalitatea (miniatură pe fil¬deş).

'2. Jurământul conjugal în faţa Fiinţei supreme.

23. Gardian naţional căsătorindu-se în faţa Fiinţei supreme.

IA
fi im
1
24. Le Sueur, Divorţul.
25. Divorţul.

26. Vizita la închi¬soare (miniatură pe fildeş).

*?■ L-L. Boilly, Ga/e-"a Pa/f// flega/.
i

76
28 Din acest desen al lui J.-J. Lequeu transpare tulborătoa-rea frumuseţe a eter¬nului feminin.
ii 29. J.-J. Lequeu, Insula f dragostei, transcripţie arhitecturală a unui mit literar.

31. George al IV-lea şi Carolina, regina „ofensată".

32. Arthur Hughe, Bed Time (frag¬ment).

33. John Philipp, Presbyterian Catechising.

34. Anonim, Family Worship.

35. Samuel Butier, Family prayers

36. Vizita mătuŞ" Emily...

37. La Royal Ex-change, bărbaţii se ocupă de «afacerile» lor.

38. O familie de quak-eri model.

39. Anonim, Casă de ţară în Parkland.

40. W. P. Frith, La mulţi ani fericiţi.

42. Antrepozitul familiei Cadbury (După u crochiu de Richard Cadbury).

43. Birmingham, Bull Street (Desen de E. Wall Cousins).

44. O casă burgheză în stil neoclasic din Berwickshire.

45. O pasiune familială: grădinăritul.

46 chester

47-48. Şcolile de duminică, operă a filantropilor creştini.

Institutul de mecanică din Man-

49-51- George

77
Cruikshank, The Bottle sau „binefacerile" alcoolului.

52. Ilustraţie la Cottage Economy, celebru tratat de economie domestică scris de Wiiliam Cobbett.

53. Richard Redgrave, The Poor Teacher.

54. Gravuri din Primul raport parlamentar asupra minelor.

celebre dedicate „cercului fa-

55. Frontispiciul unei reviste celebre dedicate „cercului milial" (The Home Circle).

56. Piese de „mobilă feminină". Modele lansate «j de firmele lon¬doneze în dome¬niu.

1942 1943

57 Desen de Richard Doyle pentru Punch, celebru hebdo¬madar satiric.

59. Portret de familie.

60. Ingres, Familia Stamaty.

58. O duminică de vară într-un Ofaş de provin¬cie.

61. P.-A. Jeanmiot, La vedere.

62. Francisque Crenier de Saint-Martin, Prezentarea unui pretendent j| venit la Paris.
63. Paul Gavarni, O căsătorie din
interes.

63. Simon Durând, O căsătorie la

primărie.

65. E. Beaudoin, La fotograf.

66. Proiectul fourierist de falanster a susci¬tat reprezentări mai mult sau mai puţin bine¬voitoare.
. Gustave Courbet, Pierre Joseph Prou- şi copiii săi (detaliu).

78
68. Disderi, Grup fami
. A. A. Fourie, Ospăţ de nuntă la Yport
70. Biroul unei mici antreprize familiale.

71 O „casă" de vi¬nuri şi alte delicatese.

72. Casa inginerului în zona minieră de la Bruay

73. Comunitate minieră; habitat tipic.

74. Văduva Boucicaut, regina-mamă a preţu¬rilor mici.

75. Fericirea femeilor - magazinele...

M 78. Marcel Baschet, Francisque a Sarcey.

77 în haine de sărbătoare; foto¬grafie de grup.
79. paul Mathey, Scenă de familie.

'4

80. A. A. Fourie, în fa milie.

Ii

81. O fotografie: interior cu personaje.

83. Cafeneaua Maniile".

82. Scenă de familie: autoritatea soţului încornorat.

84. Amedee Julien Marcel-Clement, Bili¬ardul.

85. Mihaly Munkacsy, Interior parizian.

86. Lorenzo Valles, Atelierul artistului

87. Jules Boquet, Doliul.

89. Fotografia de că sătorie.
90. Căpitanul Maire un susţinător al nata» taţii.

91. Claude Monet, Dejunul.

92. Mary Louise McMonnies, Vizita in parc.

95. Bate miezul nopţii.

96. Mărie Petiet, Călcătoresele.

93. Edgar Degas, Spălătoresele.

94. Maşina de cusut, "gloria" oricărei femei!

79
97. James Tissot, De-a v-aţi ascunse-tea.

98. într-un pavilion de la periferie.

100. Paul Thomas, O educaţia bună.

101. Mary Louise McMonnies, Tranda¬firi şi crini.
102. Blanche De' manche, Preferatele-

103. Un copil adormit surprins de învăţător.

104. Povestire în aer liber.

105. Mărie Bashkirtseff, Meeting

106. între adoles-cenţi: complicitatea secretă a unei con-templări mute.

107. O lecţie obişnui¬tă la un liceu din vre¬mea Republicii.

108. Din lumea fetelor.

109. Jocuri de socie¬tate pentru o mănăs¬tire laică.

110. Recreaţie la colegiul din Meaux.

111. Auguste Flandrin, Paul şi Hippolyte, copii.

112. Două surori la fotograf, în vre¬mea celui de al Doilea Imperiu.

113. Vizita fratelui seminarist.

^6 Două surori, împreună cu părinţii =i două mătuşi.

119. în căutarea unui loc de muncă.

121. Domenico Induno, Scrisoarea.

120. Becassine, bona bretonă.

80
122. Remy Gogghe, Doamna primeşte.
123. Remy Gogghe, Stăpâna casei şi ca¬merista sa indiscretă.

125. Familia este o chestiune serioasă

124. Octave Uzanne, Femeia la Paris.

126. Frederique Baziile, Reuniune de familie.

127. Ferdinand Heilbuth, Gustarea de după-amiază.

128. Carolus-Duran, Femei râzând.

130. Edgar Degas, Familia Bellelli.

wmm
131. Iluminatul înainte de apa¬riţia electricităţii.
132. La sfârşitul mesei.
133. Jean Beraud, Patiseria Gloppe, un punct de atracţie de pe Champs-Elysees.

134. Mary Cas-; satt, Ceaiul de la ora cinci.

135. Salon burghez din Moulins.

-Ora ceaiului.

H| 137. Paul Gavarni, Loja.

138. Jean Beraud, Balul.

139. James Tissot, Linişte*

140. Recepţiile sunt organizate la fel ca reprezentaţiile teatrale cu antract.

141. Romanţa este o formă de seducţie.

142. Raout-ut - după moda en¬gleză - ia locul, în sec. XIX, seratei intime.

81
146-147. De origine scandinavă, bradul de Crăciun a trecut prin Germania înain¬te de a ajunge în Franţa.
148. Se dau şi se primesc daruri: ritualul familial anual.
■ E>Jgene

143-144. Bradul de Crâ-ciun, introdus în Franţa către 1840, este acceptat definitiv de toate familiile în 1900.

Deveria, Cadourile de Crăciun

150. Henri Gervex, Căsătoria lui Marthu-rin Moreau.

153. Emile Friant, Ziua tuturor sfini/lor.

154. în viligiatură
* -»■»•--

149. Jocuri de interi-or pentru copii cu¬minţi sau teatru adus în casă.

iii privesc cu \a bunătăţile I _ ^^cofetarului.

, plimbarea se supune unor canoane

155. Alban de Lesgallery, Vechiul port la Biarritz.

156. Apele minerale

sunt la modă încă de
la începutul secolului.
157. Rossi, Plaja.

158 Preotul şi părinţii le însoţesc pe fetele care pleacă spre alte orizonturi.

159. Nicolas-Eustache Maurin, Dragoste fraternă.

160. contractul de căsătorie este o practică obişnuită în mediile burgheze.

162. Noaptea nunţii în casa părin¬tească, sub ochiul vigilent al unei mame de modă veche.

161. Moda este o civilitate feminină în care lenjeria joacă un. rol important.

163. Alfred Stevens, Scenă de familie-

82
164 b. Eugene Deveria, Botezul.
165. întoarcerea de la împărtăşanie.
i64a. Gastl, Botezul.
166. Juies Octave Triquet, împărtăşania solemnă.
- ■■■" - ţj£yj||m

!67 în faţa bisericii şi în studiOul foto iată-i pe cei dintâi care au primit împărtăşania.
. Lucien-Hector Jonas, Nunta de aur.
168

169. imaginea mortuară de la mijlocul secolu¬lui al XlX-lea.

170. Moartea tatălui este un eveniment major în j viaţa familiei.

171. Victor Hugo împreună cu Geor-ges şi Jeanne la Hautevilie-Housse.
fel Ce durere, ce dezonoare l-au făcut pe acest tânăr să-şi "zboare creieri. ?

173. Jules Breton, Lunea.

f i! I

St -.sS

174. Călugări¬ţele de pe strada Infer¬nului strân¬geau, până în 1860, copiii părăsiţi.

175. Copiii asistaţi. Creşa.

178 Achi||e Deveria, Tânără sfătuită de îngerul păzitor.

176. Medicina acor¬dată de Venus fără medic.

177. Imagine a cu¬cerniciei. Cultul Fe¬cioarei atinge apo¬geul în 1860-1870.

Vicente Pal-, Confes/unea.

■- ■■
Le Petit Parisien

180. Tragedia de /= Ville-d'Avray.

181. Copilul martir.

I

182. Camille Claudel şi Adele Hugo, două femei celebre „zăvo¬râte în casă".

83
^Caricature
184. Ilustraţie din sec. XIX referi toare la drepturile femeii.
- Divorţul, nu întotdeauna tra- gic, poate fi un mod amabil şi ami- abil de a reglementa adulterul.

185. Hubertine Auclert, cea mai cunoscută şi mai activă luptătoare pentru drepturile politice ale femeii.
186. Jean-Leon Gerome, Pragul casei, împre¬ună cu tatăl şi fiul artistului.

187. La uşa celulei, vizeta îi dă gardianului posibilitatea de a ve¬dea fără să fie văzut.

^HH

188. închisoarea Mazas din Paris, inaugurată în 1850, aplică principiul întemniţării individuale.

189. Paul Gavarni, Viaţa de bărbat tânăr.

190. Jean-Paul Laurens, Şcolarul.

socia
o
191. Francisco Oller Studentul.
198 Bicnard Miliar. Bătrânele domnişoare
197. Henri-Georges Breard, Ziarul
bilitate

.EdmonddeGrimberghe.Me/anco».e
200. Charles Vasniei Aşteptarea.
201. Jules Alexis Muenier, Emigranţii.
202. Azil de noapte pentru vagabonzi şt cerşetori la începutul secolului al XX-lea.

de lux înainte de timpul celui de-al

°5. Claude Monet, Grădina tistului (a Vetheu/7.

■*

206-207. Case rurale: o locuinţă a unui ţăran înstărit, cu încăperi la etaj, şi o casă obişnuită.

208. Parisul popular al lui Marville: pră¬vălii şi locuinţe se îngrămădesc într-un spaţiu îngust.

209 O tânără fată care citeŞte face parte din decorul salonului englez al anilor 1880.

210. în faţa aparatului de fotografiat, fiecare adoptă „poza" potrivi¬tă rolului său.
211- Voloskov A. Jakovlevici, Ceaiul.

84
 m ■ *
' ^t^- r
A 1

i
■ %
77. y \i 1
HT'V *1 "•0
l
- 7'-
;-■''(. jjţj

\■'
212. Ignaz Schockl, Proiect pentru o bibliotecă.

213. James Coliinson, goală.

Ceremonia de căsătorie este fără îndoială cel mai public dintre riturile private. Totul este codificat aici: componenţa
cortegiului, ordinea sa, numărul şi alegerea domnişoarelor de onoare, costumul tinerilor căsătoriţi, negrul şi albul
fiind culorile tradiţionale, gesturile sim¬bolizând acordarea consimţământului. Tatăl îşi însoţeşte fiica la altar
pentru a o încredinţa viitorului soţ. Dar, înainte de a pronunţa da-ul sacramental, tânăra îşi va întoarce capul către
mama sa ca pentru a-i cere asenti¬mentul. Până la sfârşitul secolului al XlX-lea, doar soţia poartă inelul de căsătorie.
Venită din afara Franţei, moda inelului de căsătorie la bărbaţi intră în componenţa moravurilor abia la începutul
veacului următor, dar nu este în nici un caz obligatorie.
în provincie, există tradiţia de a încinge chefuri pre¬lungite, cu prilejul unei căsătorii. George Sand, care de-abia
venise acasă de la binecuvântarea nupţială a prietenului de familie Duvernet, îi scrie lui Emile Regnault, pe 29
august 1832: „Am reuşit să scap fugind la timp din biserică şi astfel nu am mai fost nevoită să particip la nuntă, care
a durat trei zile şi trei nopţi, fără întrerupere". Tot în provincie s-a păstrat şi un alt obicei, căzut în desuetudine la
Paris: „băieţii de nuntă" care încearcă să fure jartierele miresei.
O poetesă care se căsătoreşte cu un orientalist poate opta pentru o nuntă excentrică, la modul dezinvolt. Lucie
Delarue-Mardrus se căsătoreşte, la 5 iunie 1900, la bise¬rica Saint-Roch, cu traducătorul celor O mie şi una de nopţi,
zece zile după ce s-au cunoscut. Ea este îmbrăcată într-o ţinută potrivită pentru plimbarea cu bicicleta, rochie în
carouri şi canotieră. Pentru martori şi familie, au rechiziţionat cele patru automobile-cupeu care existau jn Paris.
Oamenii se înghesuie în stradă. Mirii iau masa într-un mare restaurant din cartier şi renunţă să plece în călătorie de
nuntă.
O asemenea atitudine este extrem de rară. Pentru
'ules şi Gustave Simon {La Femme au XX? siecle) nimic
i se poate compara cu sublimul unei căsătorii la bise-
fica. Ei sunt cuprinşi de indignare la gândul că femeile au
ţ lipsite de această bucurie, între 1879 şi 1885,
•oadă în care, din cauza anticlericalismului, căsători-
'e civi'e au fost mult mai frecvente: „Noi, bărbaţii, nu
P tem înţelege ce înseamnă pentru o femeie să păşească
bă?lserică. îmbrăcată în alb, la braţul preaiubitului ei
at> intrând în sunetele orgii, într-un nor de tămâie,
217

înconjurată de toţi prietenii, emoţionaţi şi zâmbitori acesta este visul din copilărie al oricărei femei şi va fi amintirea
întregii sale veţi. Ea nu va uita nimic din ceea ce s-a întâmplat atunci, nici florile, nici lumânările, nici cântecele
înfiorate ale copiilor din cor, nici vocea gâtuită de emoţie a bătrânului preot, nici inelul, pe care bărbatul i-1 pune în
degetul tremurător, nici etola aşezată pe cap, nici binecuvântarea sacră, nici îmbrăţişarea caldă a' mamei sale, care o
aşteaptă în spatele uşii de la sacristie. Marea fericire a fetiţelor, care de-abia au lăsat păpuşile din mână, este de a
lucra la trusoul surorii mai mari, aşteptând ca să le vină şi lor rândul. Aşa ceva nu se poate smulge din viaţa unei
femei".

85
Visul femeii sau fantasma bărbatului?

Călătoria de nuntă
Moda călătoriei de nuntă se răspândeşte către 1830. în 1829, Codul conjugal menţionează că tânărul cuplu, chiar de
a doua zi după căsătorie, se şi instalează la casa lui. Mama miresei este cea dintâi care vine în vizită; vor urma
rudele apropiate şi prietenii intimi. Tinerii căsătoriţi iau dejunul împreună cu părinţii lor. Ei nu pleacă, aşadar, în
călătorie de nuntă, dar cartea adaugă: „La englezi există un obicei excelent: ei petrec aceste luni de fericire la ţară,
într-o zonă cât mai retrasă. De câţiva ani, această modă s-a introdus şi în Franţa şi, la drept vorbind, nu face parte
dintre cele mai nefericite împrumuturi, pe care o bună şi agreabilă companie ni le-a adus de la vecinii noştri".
Luna de miere la ţară garantează intimitatea, fatal¬mente tulburată, în caz că tinerii rămân acasă, de obliga¬ţiile
familiale şi mondene. Le Livre du mariage {Cartea căsătoriei) din 1886 menţionează acelaşi scop pentru călă¬toria
de nuntă. Autorii se arată cu atât mai favorabili călă¬toriei cu cât tinerii căsătoriţi, graţie geamantanelor, care conţin
tot ce le este necesar, „pot să-şi înjghebeze, peste tot pe unde se duc, un interior încântător". O oră după sosirea la
hotel, bagajele sunt desfăcute, iar cuplul s-a şi instalat in cuibul rostuit în grabă, pe scurt, tinerii se simt „ca acasă' •
După ce s-a căzut de acord cu efectuarea călătoriei de nuntă, mai rămâne de ales momentul când este bine şa
debuteze acest ritual. Aici se înfruntă două şcoli. Fie tânărul cuplu porneşte în călătorie imediat după ter-
218

inarea ceremoniei, după obiceiul englezilor, care îşi cep voiajul sub o ploaie de orez şi de conduri din satin alb Fie se
mai aşteaptă câtva timp. Spre sfârşitul celui de i Doilea Imperiu, contesa de Bassanville notează că ple¬carea
imediată este mai puţin la modă. în iunie 1894, publicaţia La Grande Dame scrie: „Nu se porneşte la drum imediat
după ceremonie; acest obicei a devenit burghez. Astăzi, soţul îşi duce mireasa pe domeniile sau în cuibul, pe care 1-
a pregătit dinainte, ghicindu-i gus¬turile; şi aceasta numai dacă părinţii nu-şi părăsesc preţ de câteva zile locuinţa,
pentru a-i lăsa pe tinerii căsătoriţi singuri cu ei înşişi". Şase săptămâni sau două luni mai târziu, cuplul pleacă în
călătorie de nuntă.
Ultima modă şic era, pe la începutul secolului al XX-lea, să se renunţe chiar şi la această călătorie ulte¬rioară şi
cuplul să se instaleze incognito într-un mare hotel parizian. în orice caz, călătoria în Italia devine acum atât de
tradiţională încât oamenii care doresc să se diferenţieze de muritorii de rând caută alte orizonturi: Suedia sau
Norvegia, de pildă, patrii ale idealismului nordic. Acum se bucură de un mare succes Ibsen şi eroinele sale cu suflet
zbuciumat...
în practică însă, chiar dacă unii îl găsesc vulgar, voia¬jul în Italia rămâne un rit bine înrădăcinat. Agenţiile de
călătorie propun diverse itinerarii: fie prin Strasbourg şi Elveţia; fie prin Lyon şi coasta mediteraneană. Italia sau
ţărmurile Mediteranei apar ca o destinaţie ideală pentru tinerii căsătoriţi. Spaţiul italian este spaţiul erotic.
Blândeţea climatului, frumuseţea peisajului, greutatea trecutului artistic, prezenţa bisericii contribuie la crearea unei
atmosfere difuze de senzualitate: esteticul şi sacrul îngăduie exaltarea inimii şi a trupului. Amintirea lui Romeo şi a
Julietei dă încă târcoale prin ţinuturile Veronei.
Ţările „în care înfloreşte portocalul" sugerează căutarea neîntreruptă şi întâlnirea cu senzualitatea. Să ne gândim la
descoperirea brutală pe care o face Jeanne, eroina din Une vie {O viaţă), în timpul unei plimbări prin hăţişurile
corsicane, pe când se afla în călătorie de nuntă. Căldura şi frumuseţea violentă a peisajului răscolesc carnea şi
sufletul, făcând astfel posibilă iruperea bucuriei Şi extazului. Poate că există o contradicţie între adierile e
senzualitate din timpul călătoriei de nuntă şi sexuali¬tatea conjugală ulterioară.
Camille Marbo, care s-a căsătorit în octombrie 1901 la
219

i^H

li uf

Saint-Germain, pleacă în Italila împreună cu soţul ei Voiajul durează şase săptămâni. Cutumă „barbară" spunea ea.
„Un amestec de uimiri fizice, de oboseala si zăpăceală, datorită excursiilor, vizitelor la monumente si la muzee".
Soţul vrea să vadă totul, iar ei îi este greu sâ-l urmeze, mai ales că rămâne însărcinată, la puţină vreme de la
începerea voiajului, şi se întoarce acasă epuizată. Avortează şi rămâne sterilă. Tocmai de aceea, medicii din epocă
afirmă că ar fi mai bine să se renunţe la tentaţia de a amesteca totul. Tinerii căsătoriţi ar trebui să-şi petreacă la ţară
prima perioadă din viaţa lor în comun, pentru a putea să se descopere în linişte. Abia după aceea, vor putea să
pornească într-o călătorie de care ar profita mai mult.
Acest raţionament, pe plan logic, este irefutabil. Dar nu ţine cont de rolul simbolic pe care îl joacă voiajul de nuntă.
Marcel Prevost, în Lettres ă Francoise ~ Scrisori către Frangoise (1902), vine în apărarea călătoriei de nuntă

86
tradiţionale, care are meritul „de a face să crească această doză de speranţă şi entuziasm atât de necesară pentru
două fiinţe, care vor duce viaţa mai departe împre¬ună". Indiferent dacă noaptea nunţii a fost o decepţie sau o
reuşită, important este ca voiajul să lase urme în memorie, pentru a rămâne mărturie a unui moment esenţial din
existenţă. Atât pentru logodnica îmbrăcată în alb, ca şi pentru mireasa acoperită cu voaluri, importante sunt
amintirile care se formează prin fixarea imaginilor percepute. Ceremoniile par a fi organizate mai mult în jurul
miresei decât al soţului sau al cuplului. Această căsătorie trebuie să rămână înainte de toate cea mai fru¬moasă zi
din viaţa femeii. Importanţa ceremoniei înno¬bilează rolul, pe care femeia, exclusă din viaţa publică, îl are în sfera
privată.

De la conjugal la familial
O dată câsătorit(ă), de obicei nu se mai incriminează structura conjugală. Divorţul rămâne marginal. După
recensământul din 1901, la 10 000 de francezi căsătoriţi, între optsprezece şi cincizeci de ani, 53 sunt divorţaţi; ia* la
10 000 de femei căsătorite, între cincisprezece şi patruzeci şi cinci de ani, 70 sunt divorţate.
Intimitatea dintre soţi este pusă în valoare. Tot mai frecvent, ei dorm în aceeaşi cameră şi într-un singur pa1 mare.
Discursul cu privire la importanţa faptului de a
220

ea camere separate dispare cu totul. Astfel, în vreme ce rin 1821, Doamna Pariset era o susţinătoare ardentă a
dormitului în camere separate", în ediţia revăzută a
«
'lucrării sale, din 1913, nu mai găsim nici o urmă referi¬tor la chestiunea discutată. Exemplul vine de la primul om
în stat: Lu(k>vic-Filip, însoţindu-şi invitaţii prin apartamentele sale, le arăta cu mândrie patul conjugal, ge care îl
împărţea cu regina Marie-Amelie, soţia sa. In intimitate, menajul burghez se tutuieşte şi se alintă reci¬proc, folosind
diverse diminutive pline de afecţiune, în acelaşi timp ridicole şi mişcătoare. Cesar Birotteau îşi răsfaţă soţia,
spunându-i „Mimi", „frumoasa mea căpri¬oară albă", „pisica mea iubită".
După căsătorie, timpul vieţii private este în întregime concentrat asupra copilului. Foarte repede, famillia se
aşteaptă ca tânăra căsătorită să rămână însărcinată, toţi se pregătesc pentru venirea pe lume a bebeluşului; la puţin
timp de la naştere, copilul este botezat; părinţii se îngri¬jesc de creşterea sa, de educaţia sa, de instruirea sa şi
tim¬pul său liber. Ritmul de viaţă al celulei familiale se mo¬delează după evoluţia sa. Cuplurile preferă să aibă mai
puţini copii, dar aceştia devin un capital afectiv şi social. Paul Vincent a arătat că printre femeile născute în 1881,
mai mult de jumătate, după ce s-au căsătorit, nu au avut mai mult de doi copii.
Aceeaşi mişcare care determină o mai mare intensi¬tate conjugală determină totodată şi o mai mare intimitate
familială. Paternitatea şi maternitatea sunt valori aflate în creştere. Fraţii Goncourt fac această constatare în Jurnalul
lor, 26 martie 1860: „Copilul şi mama sa nu mai sunt exilaţi în gineceul veacurilor de odinioară. El este arătat
ostentativ. Bărbatul este mândru de doica odraslei sale, pe care o arată la toată lumea. Asistăm parcă la un pectacol
despre sine însuşi, pus în scenă de către stăpânul casei, şi la o etalare ostentativă de producţie. Pe scurt, bărbatul
este tată de familie, aşa cum, cu aproape
ecol în urmă, era cetăţean; şi atunci, şi acum, el face relmu.ltă P^adă de situaţia în'care se află".
Dacă un tată este mândra de a-şi exhiba progenitura,
?& cum ne arată caricaturile lui Daumier, el este nu mai Puţin fericit, în intimitate, atunci când se lasă furat de
nle şi mângâierile copiilor săi. Eugene şi Mărie „^ au îşi primesc în fiecare dimineaţă, în patul conju-
c°piii, care vin să le spună bună dimineaţa, îmbrăcaţi
221

în cămăşi de noapte. Scrisorile Măriei, când Eugene este plecat în călătorie, ne dau o idee despre aceste întâlniri
matinale: „Dacă ai vedea cum în fiecare dimineaţă droa¬ia de copii mi se urcă în pat! Şi cum mă cuprinde lenea din
cauza lor, micuţii mei dragi! Ce mutrişoară face fiecare! Jane mă prinde de gât cu mânuţele ei frumoase (fetiţa are
dpi ani şi jumătate) şi vai de cel care ar vrea să mă sărute. îl bate, cât ai clipi, şi-1 zgârie, spunându-i cu o voce
alintată: «Mămicuţa este numai a mea! Numai eu o vreau!» şi apoi mă sărută cu putere. Dacă ai fi şi tu aici iubitul
meu Fanfan, ce fericită aş fi, sau mai degrabă ce fericiţi am fi amândoi" (1883). Maternitatea este fără încetare
exaltată şi considerată unica funcţiune cu ade¬vărat meritorie pentru o femeie.
Copiii se nasc, copiii cresc. Botezul şi împărtăşania, care marchează intrarea lor în comunitatea creştină, se
transformă de-a lungul secolului al XlX-lea în reuniuni de familie, binevenite ocazii de a se asigura de vitalitatea ei
şi de a strânge mai mult legăturile.

87
De la Revoluţie, care a încredinţat statului registrele stării civile, atunci când se naşte un copil, tatăl trebuie să se
prezinte, în decurs de trei zile, la primăria din arondis-mentul în care a avut loc naşterea pruncului, însoţit de doi
martori domiciliaţi în zonă, şi să-1 declare. Medicul specialist în naşteri vine ca să constate existenţa şi sexul
copilului, în următoarele douăzeci şi patru de ore de la înregistrarea declaraţiei.

Botezul
Botezul trebuie să fie administrat, de asemenea, în trei zile de la naştere. în 1859, Dictionnaire universel de ia
viepratique a la viile a la campagne (Dicţionarul univer¬sal al vieţii practice la oraş şi la ţară) afirmă că el nu poate
fi amânat fără o motivaţie gravă. Dar obligaţia religioasa va evolua sub presiunea familială. Pentru ca tânăra mama
să poată asista la ceremonie, ea va trebui să aştepte de la şase săptămâni la două sau chiar la trei luni, înainte de a
putea să o organizeze. Dacă sunt semne neliniştitoare in privinţa sănătăţii bebeluşului, el este stropit cu apa sfinţită
îndată după naştere. Astfel, Claire P-Chateaufort, care aduce pe lume un prunc pe 11 i811"^ 1903, notează că fiul
său Albert a fost stropit cu aP^f către abatele Demange pe 17 ianuarie. Duminică, 15
222

hruarie, micuţul va fi botezat, prilej cu care ea va da şi o

masă-
Obiceiul vrea ca un copil sa pnmeasca trei prenume:
nul din partea părinţilor, unul de la naş şi unul de la asă La biserică, în timpul ceremoniei, naşul se aşază la dreapta
femeii care ţine copilul, iar naşa la stânga ei. Naşii întind o mână peste copil şi cu cealaltă ţin în mod ■inîbolic
pliurile scutecului. In acest timp, ei trebuie să răspundă întrebărilor puse de preot: „Ce cereţi voi? -Cerem botezul"
etc. în sfârşit, naşii semnează actul, apoi împreună cu ceilalţi invitaţi vor merge să se aşeze la masă, la care îi
pofteşte tatăl finului lor.
Nasul şi naşa primesc cadourile tradiţionale, dar cele care revin naşului sunt cu mult mai importante. Amândoi au
îndatorirea oficială de a se ocupa de educaţia creştină a finului lor, în cazul când s-ar întâmpla ca părinţii lui să
dispară. Dar ei sunt totodată şi cei care îi dăruiesc copilu¬lui cadourile ritualizate. Precum zânele bune, naşilor le
revine datoria de a se apleca deasupra leagănului, în care se află pruncul, şi de a-i aduce ofrandele de bunvenit pe
lume, apoi de a-i jalona copilăria şi adolescenţa cu daruri. Cu ocazia sărbătorilor de familie, din care fac parte în
dublă calitate, ei figurează în capul mesei. Tradiţia cere, într-adevăr, ca naşul primului copil să fie bunicul patern,
iar naşă - bunica maternă. Pentru cel de-al doilea copil, naşul şi naşa vor fi de data aceasta bunicul matem şi bunica
paternă. Dacă bunicii sunt morţi, se aleg pe ambele filiaţii cele mai apropiate rude, de preferinţă ascendenţii.
Redublarea funcţiei stră-parentale şi a năşiei este un bun exemplu de autarhie familială.
Prima împărtăşanie
Prima împărtăşanie îşi dispută cu căsătoria titlul de „cea
ai frumoasă zi din viaţă". Aceasta este de altfel şi defi-
'ţia pe care Flaubert o dă evenimentului menţionat în
icţicmar de idei primite de-a gata. Prima împărtăşanie
figurează sub multe aspecte căsătoria, deoarece anga-
nentul impus de sacrament este pus în scenă dinaintea
regu comunităţi. Spectacolul este orchestrat astfel
să producă o emoţie puternică atât în sufletul acto-
or, cât şi în cel al servitorilor ritualici şi al spectatorilor:
nnţii lor, mai ales mamele, asistă înduioşate la acest
223

' I -' ll'il " H,

prim act al vieţii religioase a copilului şi simt cum le creşte în piept un nou val de inepuizabilă iubire", scrie în 1841
Dictionnaire de conversation â l'usage des darnes et des jeunes personnes (Dicţionar de conversaţie pentru folosul
doamnelor şi al persoanelor tinere).
Emoţia se naşte, pe de o parte, din aşteptarea acestei mari zile şi din îndelunga sa pregătire; dar, pe de altă parte, şi
din solemnitatea sărbătorii. Elisabeth Arrighi primeşte prima sa împărtăşanie la doisprezece ani, într-o zi de joi, 15

88
mai 1879, în biserica Saint-Germain-des-Pres. Cu câteva zile înainte de începerea anului 1879, ea scrie: „Anul primei
mele împărtăşanii". Vorbeşte adesea despre catehism, la care obţine foarte bune rezultate: are dreptul la „marele
sigiliu" şi la felicitările abaţilor. în ziua de joi, 8 mai, ea va primi câteva daruri: o carte de rugăciuni albă, un neseser
din fildeş, un Christ, cărţi de pietate. Sâmbătă, 10, ea îşi încredinţează jurnalului dorinţa ca tatăl ei să primească
împărtăşania în aceeaşi zi în care ea o va primi pentru întâia oară. Zilele de 11, 12 şi 13 mai sunt dedicate retragerii
din lume. Predicatorul vorbeşte despre moarte, infern şi ceruri. Pe 14 mai, se purcede la o confesiune generală,
Elisabeth îşi face tot felul de scrupule: ea îşi reproşează faptul că o tachinează pe surioara sa mai mică şi cere iertare
de la Dumnezeu. Duminică, 18 mai, ea povesteşte îndelung despre cere¬monia de joi. Cântări, orgi, mulţime,
procesiune de fete tinere îmbrăcate în alb, toate acestea nu fac decât să crească intensitatea rugăciunii şi să creeze
exaltarea: „Ah! îmi voi aminti toată viaţa emoţia pe care am resimţit-o în acel moment". Ea se îndreptă „tremurând"
către sfânta masă, cade în genunchi, îl adoră pe Dumnezeu, primeşte împărtăşania, apoi se întoarce la locul ei ca să
se adâncească în rugăciuni şi în acţiuni de graţie. Ea este în extaz: „îl ascultam pe Dumnezeu care vorbea sufletului
meu, care îmi spunea în fiecare clipă' «Eu sunt al tău, tu mă posezi»". Limbaj erotic al tul¬burării interioare care, şi
în acest caz, apropie împărtăşa¬nia de căsătorie.
în veacul al XlX-lea, prima împărtăşanie are \oc, după tradiţie, aproximativ la vârsta de doisprezece ani.Jn veacul al
XHI-lea, conciliul din Latran hotărâse ca împ^' tăşania să fie dată pentru prima dată când copilul a ajun* la vârsta
raţiunii sau a „discreţiei", adică atunci cafl putea deosebi binele de rău, şi pâinea euharistică de P*

nea obişnuită. Conciliul de la Trento, în veacul al YVI-lea, reia noţiunea de vârstă a „discreţiei", iar doc¬torii teologi
vor preciza că această vârstă se întinde pe o Derioadă care merge de la nouă la treisprezece sau patrusprezece ani.
Treptat, s-a tins mai degrabă către lirnita superioară decât către cea inferioară.
Pe parcursul secolului al XlX-lea, biserica va discuta despre fundamentarea acestei alegeri. Către 1853, conci-liile
provinciale de la Albi, Toulouse şi Auch emit anu¬mite avertismente în această privinţă: se cuvine ca toţi copiii să
primească sfânta împărtăşanie cât mai devreme cu putinţă, „la vârsta când, ştiind de-acum să deosebeas¬că trupul
Domnului, ei păstrează încă nevinovăţia lor de început, scutită de murdăriile viciului". Piux al IX-lea condamnă
practica primei împrătăşanii la o vârstă târzie si uniformă, după cum precizează cardinalul Antonelli într-o
scrisoare adresată tuturor episcopilor din Franţa la 12 mai 1866.
împărtăşanie solemnă sau privată?
Aceste dezbateri se vor concretiza în decretul pontifical din 8 august 1910, Quan singulari Christus amore (Cât de
unică este iubirea de Christos). Pius al IX-lea dă o ordo¬nanţă prin care copiii trebuie să primească prima
împărtăşanie de îndată ce încep să aibă cunoştinţe ele¬mentare de religie, în medie la şapte ani. Decretul urmăreşte
două scopuri: unul spiritual şi altul material.
Trebuia însă mai întâi să se elimine orice urmă de jansenism din împărtăşania târzie. într-adevăr, janseniştii
prezintă euharistia ca o recompensă, în vreme ce ea tre¬buie considerată drept „un remediu la fragilitatea ome-
lească". Dacă, prin urmare, un copil pare suficient de wstruit cu privire la chestiunile religioase, după doi ani
'- catehism, atunci este util ca el să primească prima împărtăşanie şi să fie îndemnat a se confesa şi împărtăşi
at mai des cu putinţă: acesta este cel mai bun mijloc
:ntru a-i întări sufletul. Trebuie ca sacramentul să slu-lu^S?a ^^ z^ c'e aP^rare împotriva ispitei şi a păcatu-
'" imPartăşania precoce ar trebui să ducă - vorbind la
p* 'deal - la împărtăşania zilnică şi la inima curată. s 6 ^ -a.'t^ Paite' decretul vroia o reducere a fel ^IJ102"^ care
înconjoară prima comuniune. De alt-adversarii văd în decret „primejdia de a suprima
225

solemnitatea care face, la noi, din prima comuniune cea mai frumoasă zi din viaţa cuiva". împărtăşania colectivă cu
solemnitatea sa particulară, a fost introdusă în Frantâ către mijlocul veacului al XVIII-lea, mai întâi în anumite
instituţii religioase, în speţă cele ale iezuiţilor, apoi, puţin mai târziu, în parohii. încă nu era foarte răspândită în
1789 şi nu a fost peste tot adoptată decât după Concordat. Solemnitatea a dus la mondenitate. Desfăşurarea
ce¬remonialului la biserică are drept scop, ca şi în cazul căsătoriei, „producerea unei amintiri, pe care nimic să nu o
poată şterge". Iar dacă băieţii sunt îmbrăcaţi sobru, într-un costum din postav negru, cu o brasardă din fai sau moar
alb, fetele, în schimb, parcă sunt nişte mici mirese, r îmbrăcate în întregime în alb: rochie de muselină şi voal. „Toată
existenţa unei fete se scurge între două voaluri, cel de împărtăşanie şi cel de mireasă", scrie în 1910 con¬tesa de
Gence. Ele primesc daruri, care ar merita să se afle chiar şi în coşul de căsătorie. Căci doar relaţiile mai îndepărtate
de familie oferă obiecte religioase, carte de rugăciuni sau mătănii. Intimii preferă să aleagă cadouri profane:
bijuterii, ceas sau bibelouri elegante. La finele secolului al XlX-lea, uzanţa cere ca darurile să fie expuse alături de

89
cartea de vizită a donatorului, exact ca şi cum ar fi vorba de cadouri de căsătorie. Şi ca să încheiem această paralelă,
dejunul familial, care urmează marii liturghii, se termină cu o piesă pusă în scenă.
A coborî cu câţiva ani vârsta primei cuminecături
înseamnă în mod obligatoriu a îndepărta, implicit, cea
dintâi comuniune de rolul ei de prefigurare a căsătoriei.
Ar fi ridicol să i se facă unei fetiţe de şapte ani aceleaşi
cadouri, care i se fac unei adolescente de doisprezece ani.
I în felul acesta fetiţa se va gândi mai puţin la cadouri şi la
toaletă. Dar, pe de altă parte, o asemenea hotărâre nu ţinea cont de comerţul uriaş care se crease în jurul aces¬tui rit:
„Tot ce poartă familia în acea zi trebuie să fie nou; s> »î mama se îmbracă în veşminte noi; mama mai ales -''- «~n,t
său o toaletă noua

niri începe de la 1,45 franci şi se ridică până la 40 de

franci".
Papa spera fără îndoială că mult aşteptata celebrare a
primei comuniuni nu _ya da naştere la o asemenea ex¬plozie de lux profan. în privinţa solemnităţii religioase, nici
vorbă să mai fie redusă, dimpotrivă. Derularea grandioasă a ceremoniei are drept scop să creeze în paro¬hie, în
jurul candidaţilor la cuminecătură, un elan plin de emoţie şi simpatie, în sufletul părinţilor, prietenilor şi tuturor
credincioşilor, astfel încât măcar o dată pe an fiecare creştin să se întoarcă la euharistie.
De aceea, mult timp, prima comuniune a fost cele¬brată de Paşti: ea dădea un „impuls admirabil îndeplinirii
generale a îndatoririlor pascale". Buletinul parohial de la Saint-Sulpice arată limpede care este rolul admiratorilor
între Dumnezeu şi credincioşi, de care erau însărcinaţi comunianţii: „în mare număr, părinţii şi prietenii se succed
în apropierea altarului pentru a-1 primi aici pe Dumnezeul lor. Ceilalţi, mai puţin fericiţi, mai puţin curajoşi poate,
îi invidiază pe cei dintâi pentru fericirea lor, şi printre ei se găsesc fără îndoială destui care, la întoarcerea acasă şi în
intimitatea căminului, îşi vor îmbrăţişa îndelung copilul spre a regăsi în el pe Isus, pe care nu l-au primit la biserică"
(25 mai 1909). Astfel, prin copil, sacramentul trece de la biserică la familie.
După 1910 se instituie un nou sistem care - fără să neglijeze decretul Quam singulari (Cât de unică) - va păstra
somptuozitatea vechii ceremonii. Prima comuni¬une de altădată este împărţită în două: cea dintâi, numită „mică"
sau „privată", se face la vârsta discreţiei, către şapte ani; a doua, către doisprezece-treisprezece ani, poartă numele
de „solemnă", dar înlocuieşte de fapt în întregime vechea „primă comuniune".
Nu era posibil ca prima comuniune tradiţională să fie pw şi simplu deplasată, aducând-o de la doisprezece sau
freisperezece ani până la şapte ani, deoarece ea nu era doar o sărbătoare religioasă, ci un rit de trecere de la o vârstă
la alta. De altfel, Chateaubriand subliniază acest lucru în Memoires d'outre tombe (Memorii de dincolo de
nortnânfy. aşa cum tinerii romani îmbrăcau toga virilă, nerii creştini primesc cea dintâi cuminecătură. El însuşi
^Primit-o în aprilie 1791, la treisprezece ani. Era mo-jentul, spune el, „când în familie se hotăra starea
Vl«oare a copilului".
Intrarea în adolescenţă, marcată de o ceremonie reli-
227

gioasă, a devenit un prilej de bucurii şi petrecere în fami¬lie, la care nimeni nu se putea gândi să renunţe. Această
trecere rituală lasă urme în memorie, dar şi în concret. Pe de o parte, cuminecanţii distribuie apropiaţilor imagini
pioase, având imprimat pe spate numele lor şi data comemorativă; pe de altă parte, vor merge la fotograf, care îi
„trage în poză", după cum se obişnuieşte, îngenuncheaţi pe un scăunel de rugăciuni.

Sărbători şi aniversări
Pe lângă marile date şi sărbătorile anuale, comune tutu¬ror, fiecare familie îşi instituie ritualul său particular.
Renee Berruel notează în jurnalul ei, din 23 martie 1908: ,Astă seară am sărbătorit-o pe mama. Eu am făcut o
punguţă; am cântat cu toţii Doar un buchet. Fiecare din noi i-a dăruit câte un mic vas, iar tata i-a dat o piesă de
mobilă cu patru sertare şi oglindă". Clarisse Juranville, în al său Savoir-vivre din 1879, proclamă virtuţile acelor zile
de bucurii familiale, „tot atâtea etape de viaţă, când parcă inima creşte, gata să-ţi iasă din piept". Ea evocă emoţia
fiecăruia, copleşit de atenţia celor apropiaţi, în ziua sărbătoririi sale. Emoţia acestei tinere fete, spre exemplu: „Tatăl
tău ţi-a pus în cameră un obiect pe care îl vroiai de multă vreme; sora ta ţi-a brodat un guler, mama ta ţi-a făcut
surpriza să-ţi pregătească o superbă prăjitură în cinstea ta; frăţiorul tău ţi-a dăruit un buchet de flori şi ţi-a spus un
compliment".

90
Aceste sărbători au o importanţă particulară, spune ea, pentru bunici. Mai întâi, pentru că atât copiii, cât şi nepoţii
lor se gândesc la ei în ajunul sărbătorilor şi le fac urări. La rândul lor, şi ei vor profita de această dată ca să invite la
masă cercul familial. Sărbătorile şi aniversările sunt excelente pretexte pentru a reface unitatea familiei şi a pune în
scenă, la intervale regulate, legăturile ţesute între toţi membrii săi.
sun
Aniversările căsătoriei merită o atenţie specială. Ele ritmează drumul conjugal, începând cu nunta de bumbac (un
an de la căsătorie) până la nunta de diamant (şaizece de ani), trecând prin nunta de cositor (zece ani), <je porţelan
(douăzeci de ani), de argint (douăzeci şi cinci de ani) şi de aur (cincizeci de ani). Atunci când sărbătoriţi de către
copii, nepoţi, strănepoţi este ca şi s-ar comemora însăşi întemeierea familiei.
228

Bătrâneţe, moarte, doliu

Speranţa medie de viaţă a crescut mult pe parcursul seco¬lului al XlX-lea. în 1801 era de 30 de ani. în 1850 este de 38
de ani pentru bărbaţi şi 41 pentru femei; în 1913, ajunge la 48 de ani pentru bărbaţi şi la 52 de ani pentru femei. Dar
cei bogaţi au şanse mult mai mari de a avea o bătrâneţe îndelungată decât cei săraci. în Franţa, între 1870 si 1914,
„pentru bărbaţii de 40 de ani, la un număr de 90 de patroni decedaţi corespundeau 130 de func¬ţionari si 160 de
muncitori, calculaţi pe un eşantion de 10 000 de francezi din fiecare categorie". La Bordeaux, în 1823, vârsta medie a
decesului este de 49 de ani la burghezi faţă de 33 la oamenii din clasa de jos. La Paris, între 1911-1913, procentul de
mortalitate în arondis-mentele burgheziei este de ll%o faţă de 16,5%o în arondismentele populare. Pentru
mortalitatea cauzată de tuberculoză, diferenţa este între simplu şi dublu.
Burghezii aveau deci mai multe şanse de a profita la sfârşitul vieţii de o perioadă de retragere din viaţa activă. Cei
care practicau profesiuni liberale îşi asumau cheltu¬ielile pentru această etapă, deoarece în veacul al XlX-lea doar
funcţionarii puteau să beneficieze de dreptul la o pensie. Legea din 9 iunie 1853 stabilea, într-adevăr, că militarii,
funcţionarii din administraţie, universitarii puteau la vârsta de şaizeci de ani să primescă o pensie, cu condiţia de a
fi îndeplinit treizeci de ani de serviciu. Legea fixa un cuantum maxim al pensiei: pentru magistraţi, de pildă, ea nu
putea în nici un caz să depăşească 6 000 de franci plus ultimele două treimi din remuneraţia medie pe ultimii şase
ani.
Muncitorii beneficiau în mod excepţional de pensii:
în manufacturile de stat, în companiile de la căile ferate
sau în anumite mari întreprinderi industriale. Mulţi dintre
-i aderau la un sistem mutual. Ţăranii însă nu cunoşteau
uci un tip de securitate socială', contând doar pe solida-
^atea familială. Legea din 1910 „privind pensiile
tfanilor şi muncitorilor", timidă şi contestată, marchează
otuşi procesul de conştientizare a acestei probleme (cf.
H- Hatzfeld).
in secolul al XlX-lea, un medic sau un inginer trăia,
lPa încetarea activităţii sale profesionale, numai din ce
Ş!se să economisească în perioada activă. Stabilitatea
nedei îi permitea să se retragă de la vârsta de cincizeci
229

de ani, fără ca nivelul său de viaţă să aibă de suferit Printre rentierii de atunci din Franţa mulţi sunt mici ren¬tieri,
proveniţi din clasele de mijloc. Retragerea cores¬punde idealului de otium, de loazir. nu mai eşti nevoit să-ţi câştigi
existenţa, dispui în întregime de timpul tău si te poţi bucura în fiecare zi de bucuria vieţii private.
Burghezii mureau la ei acasă. Pentru ei, spitalul era „un loc oribil", în care mureau doar cei care nu aveau nici bani,
nici familie. Chiar şi clinicile, rezervate totuşi mai puţin unor persoane din pătura de jos, erau considerate ca locuri
de exil. Moartea era integrată chiar în concepţia arhitecturală a locuinţei. Abatele Chaumont scrie, în 1875: camera
conjugală este un „sanctuar" care, într-o zi, va adăposti agonia. De aceea, trebuie aşezată aici o „blândă, dar
instructivă imagine a morţii sfântului Iosif'.
Membrii familiei se schimbă unul pe altul la căpătâ¬iul muribundului. Germaine de Maulny povesteşte că timp de
doi ani a vegheat împreună cu sora sa - adoles¬centă şi ea, în 1910 - la căpătâiul mamei lor, care moare la Limoges
de cancer, la vârsta de patruzeci şi trei de ani. Isabelle, sora Măriei Boileau, care moare la Vigne în 1900, căzuse la
pat de şase ani, fiind îngrijită de nepoatele sale.
Dar, cu siguranţă, era mult mai complicat să ai grijă de un muribund acasă, atât la Paris, cât şi în marile oraşe, unde,
urmând ideile lui Haussmann, apartamentele încep să se micşoreze. Exiguitatea spaţiului face penibilă
pro¬ximitatea morţii, mai ales că, după descoperirile lui Pasteur, apare şi obsesia igienei. Moartea, care până acum

91
era oarecum integrată vieţii, apare ca o putreziciu¬ne. Această respingere a morţii va duce la ceea ce Philippe Aries
numeşte „moartea ascunsă" de la spital, intrată în sfera moravurilor către 1930-1940.
Când cineva moare, i se închid pleoapele, i se întind membrele şi trupul i se acoperă cu un cearşaf alb. Chipul i se
lasă descoperit şi luminat, pentru ca să se poată observa cel mai mic semn de viaţă şi să se ia, astfel' măsurile în
consecinţă. Pentru aceiaşi motiv, defunctul este vegheat zi şi noapte, fără a-1 lăsa niciodată singur. Dacă mortul este
catolic, i se plasează pe piept un cruci¬fix şi o ramură de merişor sfinţit. Persienele din camera mortuară sunt pe
jumătate închise.
Se face la primărie o declaraţie de deces, apoi se aşteaptă vizita medicului specialist, care elibereaz
230

4^H

utorizaţia de înhumare. Cu această autorizaţie, primăria întocmeşte actul de deces. Pentru organizarea serviciului
funebru, familia se adresează administraţiei pompelor funebre şi vicarului însărcinat cu serviciul religios. La Paris,
familia se poate adresa şi unor case specializate, care organizează întreaga ceremonie „cu tact şi bună-cuviinţă .
Asa cum există diverse clase pentru căsătorie, şi în cazul funeraliilor apar diferenţieri. Dacă se adaugă preţul
ceremoniei religioase la acela pentru serviciul funebru, se obţine, în 1859, suma de 4125 franci pentru clasa întâi, şi
15 franci pentru a noua şi ultima. Clasele se deosebesc prin materialul folosit şi prin solemnitatea cântărilor.
Dacă familia este bogată, se înalţă în casa mortului un eşafodaj funebru prevăzut cu lumânări care ard tot timpul
(chapelle ardente). Sunt primiţi în salon oamenii care vin să se încline dinaintea sicriului şi să-1 stropească cu puţină
apă sfinţită. în cazul când familia este mai mo¬destă, sicriul se aşază sub uşa de la intrare, drapată cu un baldachin
mortuar. Atâta vreme cât există un mort în casă, familia nu se mai adună pentru a servi masa împre¬ună; fiecare
mănâncă în camera lui.
Când se apropie ora de formare a convoiului, bărbaţii se îndreaptă către biserică, fie pe jos şi cu capul desco¬perit,
fie în trăsură. Rudele cele mai apropiate vin în frun¬tea cortegiului. Cel mai adesea, doamnele merg la bise¬rică
fără să mai treacă pe la casa mortuară. După cere¬monia religioasă, doar rudele şi prietenii intimi merg în cortegiu
către cimitir. O cutumă veche care, la începutul veacului al XlX-lea, mai supravieţuia încă în rândul aristocraţiei,
dispare treptat în cursul secolului: femeile din familia defunctului nu aveau voie nici să urmeze con-
'oiul, nici să asiste la serviciul funerar. încet-încet, mora-e burgheze acceptă ca văduva, care altădată era
">sentă chiar şi din ferpar, să poarte doliu după răposat.
Corespondenţa familiei Boileau, în care boala ocupă
Hom ™Portant> vorbeşte foarte puţin despre moarte. In
0 moare mătuşa Isabelle. Numele ei nu va mai apărea
'odată de-acum înainte în scrisorile familiei. Acelaşi
1 se întâmplă în 1909 şi 1914, ani în care decedează
|i dintre gineri. Scrisorile evocă atitudinea, curajoasă
ePrimată, a soţiilor lor, dar nici un cuvânt despre cei scrf "p mai sunt> Suferinţa, regretul nu se mărturisesc în s-
Pudoare absolută a sentimentelor intime.
231

■Ui:»

Singurele urme scrise asupra morţii se pot găsi m^ în rituri: scrisorile de ferpar, corespondenţa în chenar negru,
cheltuieli notate în agende pentru veşmintele de doliu şi întreţinerea mormântului. în noiembrie l90g după decesul
surorii sale, Mărie Boileau scrie pe cartea sa de bord:„Plătit doliul pentru servitori şi pentru femei¬le de peste zi:
275 de franci; pălării şi voaluri de doliu la Dna Richard: 180 de franci; curăţat la cimitir: 30 de franci-la preotul din B.
pentru oblaţiune: 50 de franci".
Pe parcursul secolului al XlX-lea, când se vorbeşte de durata doliului, se deplânge întotdeauna tendinţa de scurtare
a lui. Doamna de Genlis, prin 1812-1813, ca si Blanche de Gery în 1883, au nostalgia timpurilor mitice de „altădată",
când durata doliului care se purta după morţi era de două ori mai mare. Căci doliul prelungit este semn de bune
moravuri... Or, aceste regrete nu corespund realităţii. La începutul veacului al XVIII-lea, o ordonanţă regală a redus
la jumătate durata doliului la Curte: un an pentru soţ; şase luni pentru soţie, părinţi şi bunici; o lună pentru ceilalţi
membri ai familiei.

92
în secolul al XlX-lea, durata doliului este mai mare şi pare a fi fost stabilită pe tot parcursul veacului despre care
vorbim: o văduvă poartă doliu un an şi şase luni la Paris şi doi ani în provincie. La Paris, scrie în 1833 Doamna
Celnart, doamnele nu vor să se priveze prea mult de viaţa mondenă. în 1908, Uzanţele secolului sub¬liniază
diferenţa dintre ceea ce spune codul - doi ani - şi realitate: un an şi jumătate şi chiar un an şi şase săp¬tămâni... Se
ajunge deci, până la urmă, la aceeaşi cifră.
Perioada de doliu pentru un văduv este de două ori mai mică: şase luni la Paris, un an în provincie. Noul manual
complet al stăpânei casei din 1913 este singurul care prescrie un timp de doliu egal pentru un văduv şi o văduvă:
doi ani. Singurul, de asemenea, care propune doi ani pentru părinţi; toate celelalte consideră de ajuns un an, şi chiar
şase luni, dacă ne luăm după Codul civil din 1828. Comparând acest Cod cu manualele de „savoir-vivre" care
împânzesc secolul, se constată ca durata doliului a crescut mai degrabă decât sa scadă. Doliul pentru bunici se
măreşte de la patrU luni şi jumătate la şase; cel de fraţi şi surori de w două luni la şase; cel pentru unchi şi mătuşi de
trei săptămâni la trei luni. Doliul de veri Prim^g. rămâne aproape acelaşi: cincisprezece zile în ^° 0 mai târziu
crescând de la cincisprezece zile »a
232

lună Pe vremea celui de-al Doilea Imperiu, părinţii încep » poarte doliu după copiii lor morţi la o vârstă fragedă.
Doliul comportă trei grade diferite: mare, la început, secund, după aceea şi, în sfârşit, semidoliu. Să luăm cazul unei
văduve. Pe durata doliului mare (şase luni în provincie, patru şi jumătate la Paris), ea se îmbracă în rochii de lână
neagră şi un voal din crep negru, mănuşi din fir negru, nici o bijuterie, cu excepţia unei catarame de centură de oţel
acoperit cu bronz. Ea nu are dreptul nici să-şi facă cârlionţi, nici să se parfumeze. Următoarele şase luni - al doilea
doliu - trebuie să poarte rochii din mătase neagră, pălărie cu voaletă din lânică („gaze-laine"), mănuşi din piele sau
mătase. Vin apoi cele trei luni de semidoliu, când culoarea neagră se poate combina cu alb, gri şi lila. Bijuteriile sunt
din sticlă nea¬gră. Eticheta de doliu era atât de complicată încât în veacul al XVIII-lea a fost editat chiar un jurnal în
acest scop, Annonces des deuils (Anunţuri de doliu), care furniza detalii precise cu privire la derularea tuturor
lucrurilor: spre exemplu, în ce zi se înlocuiau pietrele negre cu diamantele sau cataramele bronzate cu cata¬ramele
de argint.
în perioada de mare doliu, toată casa este îmbrăcată în negru, atât copiii cât şi servitorii; dacă decedaţii sunt unchi,
mătuşi sau veri această regulă nu se aplică. De asemenea, şi trăsurile se drapează în negru. Cei îndoliaţi nu pot
apărea în locurile publice, consacrate plăcerii (teatru, baluri) sau în adunări. Primele şase săptămâni, nu se iese
nicăieri în lume; se primesc numai prietenii inti¬mi. Femeilor le este interzis să se ocupe de lucru de mână, chiar
dacă se află în compania rudelor sau a pri¬etenilor.
Doliul este marcat nu numai prin haine, ci şi prin obiectele personale: sunt folosite batiste cu bordaj negru fi hârtie
de scrisori cu chenar negru de un centimetru în partea superioară şi de un sfert de centimetru la marginea iferioară.
Odată terminat doliul se revine la hârtia albă, cu excepţia văduvelor care - dacă nu se recăsătoresc -folosesc toată
viaţa hârtie bordată cu negru.
Este interesant ataşamentul secolului al XlX-lea la jxiul de doliu. Căci chiar dacă în practică nu mai era cu evărat
respectat decât de către aristocraţi şi în marile se> el vehicula o imagine a ritualului perfect, care se rea codificat
într-o societate monarhică, la fel ca şi labilitatea mondenă, în veacul al XVIII-lea. Ca şi cum
233

secolul al XlX-lea s-ar fi temut nu cumva să se deritua-Uzeze şi, de aceea, încerca să se cramponeze de un vechi
model de ritual, inspirat de rege.
Concluzie
La 22 februarie 1871, Victor Hugo scria: „în clipele mele de libertate mă plimb cu Micul Georges şi cu Micuţa
Jeanne. Aş putea să fiu calificat astfel: Victor Hugo, reprezentant al poporului şi bonă pentru copii". Departe de a-1
privilegia pe cel dintâi, Hugo pune pe acelaşi plan rolul de om politic şi cel de bunic.
în 1877, opt ani înainte de a muri, publilcă L'Art d'etre grand-pâre (Arta de a fi bunic). Aproape în fiecare pagină, el
se arată a fi „Victor, sed victus („victorios, dar înving), ca să reluăm titlul unui poem: el, pe care nici un tiran nu 1-a
îngenuncheat, este „învins de un copilandru". Şi nu este vorba doar de nepoţii lui, ci de toţi ceilalţi copii, pe care îi
întâlneşte şi îi priveşte la Tuileries sau în Jardin des Plantes. învins de nevinovăţie şi de aura de divinitate pe care
numai Hugo ştie să o descopere în ea. Copiii sunt cea mai bună baricadă împotriva răutăţii lumii. Ziarele n-au decât
să-1 insulte şi să se încrânceneze împotriva lui, dacă Jeanne adoarme ţinându-1 de deget, căci blândeţea acestei
fetiţe îl nimbează şi îl apără. Dumnezeu vorbeşte prin gura copiilor şi, de aceea, con-templându-i, poţi dobândi
„acea pace profundă, rostuită toată din stele".

93
Dar copiii sunt, mai ales, cei care asigură continui¬tatea timpului. Iar dacă „fiii fiilor noştri ne farmecă", asta se
întâmplă pentru că prin ei se ţese firul timpului, se reia la nesfârşit ciclul vieţii: „S-o văd pe Jeanna Jeannei mele!
Ah! Ar fi visul meu!" Şi Hugo îşi imaginează ziua când Jeanne se va căsători şi va deveni mamă, la rândul ei:
„Jeanne îşi va avea de-atunci propria-i aventură, / Fiinţa în care a noastră soarta creşte sau se-ntrerupe; / Ea va fi
acea mamă cu chip tânăr şi grav (...)". Victor Hugo da expresie poetică unei religiozităţi familiale, pe care
bur¬ghezia obişnuită îşi permite să o dezvăluie numai cu prilejul micilor sau marilor sale ceremonii. Aceste
celebrări pot fi strâns împletite cu practica religioasă sau disociate în întregime de ea. Ele declanşează
sentimen¬talitatea, înduioşarea şi plăcerea. Familia se lasă copie?1 de emoţii si se bucura de ea însăşi. Dintr-odată,
ea

23*

eiază o temporalitate privată - departe de tumultul isto-

•ei si al competiţiei publice - care pare a împleti două
; sUsin contradictorii. Riturile familiale, prin repetiţie,
Lsigură timpului care trece o continuitate regulată. Dar
cest timp regulat şi ciclic, fără hurducături şi fără fisuri,
care nu striveşte pe nimeni şi trece prin trupurile ce se
reproduc, antrenându-le într-un continuum biologic, ar
vrea să aibă valoare de eternitate.
în ultimă analiză, tocmai această însuşire a timpului este afirmată de ceremoniile familiale. Pentru acest motiv,
căsătoria este principala ceremonie; pentru acest motiv, şi copiii şi vacanţele lor capătă tot mai multă importanţă.
Cu ocazia sărbătorilor sale, familia se extazi¬ază privindu-şi incarnarea eternă.

DRAME Şl CONFLICTE FAMILIALE de MICHELLE PERROT

în veacul al XlX-lea familia se află într-o situaţie contra¬dictorie, întărită în putere şi demnitate de către întreaga
societate, care vede în ea un mijloc esenţial de regle¬mentare, ea încearcă să impună membrilor ei propriile sale
scopuri, interesul de grup fiind declarat superior celor ale membrilor săi. Dar, pe de altă parte, proclama¬rea
egalitarismului, progresele abia perceptibile, dar con¬tinue ale individualismului exercită tot atâtea impulsuri
centrifuge generatoare de conflicte, care ajung uneori la izbucniri violente. Familia este o microsocietate ameninţată
în integritatea sa şi chiar în secretele sale. Regula elementară a spiritului de familie, apărarea onoarei, trece totuşi
prin protejarea acestor secrete împărtăşite care o cimentează şi fac din ea o fortăreaţă în faţa lumii exterioare, dar
adesea aceleaşi secrete generează în sânul familiei clivaje şi falii. Strigăte şi şoapte, uşi care scârţâie, sertare închise
cu cheia, scrisori furate, gesturi surprinse, confidenţe şi mici secrete, priviri piezişe sau interceptate, zise şi nezise
ţes un univers de comunicări interne cu atât mai subtil cu cât opoziţiile şi tensiunile dintre interese, iubire, ură,
ruşine sunt mai puternice. Mină inepuizabilă de intrigi, acest roman familial din care se hrăneşte literatura şi din ale
cărei „fapte diverse", această epopee a vieţii private. lumea de afară apucă din când în când câteva resturi-„Dacă nu
orice familie este o chestiune tragică, atunci orice tragedie este o problemă familială" (Tricaud, L'Accusation
-Acuzarea, 1977).
De-a lungul secolului, revolta împotriva familiei -împotriva tatălui, dar şi împotriva mamei sau împotnva
236

tjjor invidiaţi - este tot mai puternică şi obligă familia evolueze pentru a supravieţui. Indivizii suportă mai Leu
constrângerile sale. Familia burgheză, în speţă, este ta criticilor din partea artiştilor şi a intelectualilor -dandys
celibatari revoltaţi împotriva legilor căsătoriei, ioemă care îşi bate joc de convenienţele ipocrite -, a atacurilor lansate
de adolescenţii gata să rupă orice relaţii cu .bătrânii", a nerăbdării femeilor avide de a exista prin ele însele. în
preajma războiului, corabia se clatină, dar nu se scufundă. Pentru mulţi, plecarea pe front a fost poate o uşurare, o
eliberare, speranţa unei aventuri per¬sonale, înainte de a se tranforma în oroare.
NUCLEE CONFLICTUALE
Banii
Mai întâi, banii, în sensul larg al cuvântului, în măsura în care familia este vectorul unui patrimoniu, pe care Hegel
îl estimează a fi indispensabil existenţei sale, în vreme ce Marx îi denunţă germenele ascuns de putreziciune. Banii
se află la baza multor căsătorii „aranjate", care constitu¬ie, în mediile oamenilor înstăriţi, strategia cea mai curen¬tă.
De unde şi protestele violente atunci când nu sunt respectate promisiunile. Pentru executarea ultimului vărsământ

94
din plata dotală, se ajunge până acolo încât ginerii se pot face contabilii propriilor lor socri. Atunci când regimul
dotai - susţinut de mulţi jurişti din ţinuturile de sud ale Franţei, deoarece ocroteşte drep¬turile soţiei - limitează
gestiunea soţului, acesta încearcă uneori să-1 eludeze. Aceasta este şi povestea Clemencei le Cerilley, căsătorită fără
prea multe precauţii, cu un ex-wiţer, care a convins-o să-şi redacteze testamentele suc¬cesive, tot mai avantajoase,
în beneficiul lui, până în ziua »and, sprijinit de familie, reuşeşte să o declare nebună şi 0 interneze în spital, având
astfel mâinile libere pentru Putea să-i gestioneze bunurile. Dată fiind legalitatea utorităţii maritale, familiei
Clemencei îi este foarte greu a o scoată la capăt. Separarea fizică se dovedeşte Posibilă, soţia neavând „ a se plânge
nici de răniri, nici violenţe, nici de ameninţări sub acoperişul conjugal",
upa CUm se nrpri7M7ă în art 917
1 cum se precizează în art. 217.
237

Corespondenţa acestei familii oferă numeroase exem¬ple de conflicte izbucnite în jurul banilor, mai exact, aj
moştenirilor. Odată, un văr pretinde a fi fost frustrat de o moştenire în valoare de de 60 000 de franci din partea
unui bunic din partea mamei şi profită de situaţie pentru a rediscuta „aranjamentele" de familie; altădată, fraţi si
surori care, se iubesc totuşi, se şicanează din cauza amânărilor în executarea dispoziţiilor testamentare ale tatălui
lor, sfădindu-se asupra unor tăieri de pădure si sfârşind prin a se adresa justiţiei pentru partaj şi magis¬traţilor ca
mediatori.
Moştenirile sunt obiectul şi prilejul unor conflicte din ce în ce mai grave, indiferent de precauţiile luate de către
părinţi, care de multe ori fac încă din timpul vieţii donaţii şi „aranjamente". Ceea ce "înseamnă că nimic nu este
matematic în evaluarea unui bun; intră în acest proces si dorinţă, şi fantasme, ca şi sentimentul unui drept special.
Chiar dacă sunt de viţă nobilă, fraţii Brame se sfâşie între ei pentru castelul din Fontaine, în apropiere de Lille,
înmulţind intrigile şi chiar actele de violenţă; această afacere este cauza unui resentiment atât de profund încât
Jules, fratele mai mare, simte nevoia imperioasă de a transpune în scris pentru descendenţii săi istoria celor
petrecute, lăsând moştenire memoriei urmaşilor amin¬tirea unei lupte fratricide.
La familiile modeste, interesul este focalizat pe inventarul dulapurilor cu lenjerie, certurile pentru cearşa¬furi şi
batiste sugerând, de altfel, valoarea acestor piese de îmbrăcăminte în economia familială şi în „civilizaţia
moravurilor"; numărătoarea sordidă a linguriţelor, des-completarea bibliotecilor sau, împotriva oricărei raţiuni, a
colecţiilor sau seriilor de lucrări, care sunt dezmem¬brate prosteşte pentru a satisface susceptibilităţile egali¬tarilor.
Moartea tatălui sau a bunicului devine astfel prilej pentru reglarea conturilor, când fiecare calculează avan¬tajele
celuilalt, evaluează drepturile pe care ar putea să le câştige prin eventualul său devotament, considerându-se în
mod inevitabil lezat. Din aceste războaie interne, când rufele murdare se spală în familie, afecţiunile fraterne cele
mai calde, legăturile de rudenie cele mai solide rareori ies nepăgubite. Multe certuri, chiar rupturi deiţ' nitive au loc
cu aceste prilejuri. Ele vor fi, mai apo • subiectul conversaţiilor şi al corespondenţelor fanuliajj cu excepţia
problemelor băneşti, trecute sub tăcere, gra> autocenzurii la modă.
238

^H

în mod obişnuit, ele rămân confidenţiale, notarul fiind singurul martor, în mod ocazional arbitrul contestaţiilor cele
mai grave. Uneori, presiunea creşte, mai ales în societăţile rurale, unde proprietatea este o chestiune de
supravieţuire. în Gevaudan, copiii care se consideră dezavantajaţi, în urma alegerii fratelui mai mare, favorizat prin
tradiţie de hotărârea paternă, încep să se revolte tot mai frecvent împotriva deciziilor arbi¬trare ale tatălui. Spre
sfârşitul secolului al XlX-lea, fap¬tul că oamenii recurg la justiţie ca la un substitut al răz¬bunării private
semnalează un recul al sensului familial, care dezvăluie secretele, aruncându-le pe piaţa publică.
în burghezia din domeniul afacerilor sau al industriei, deciziile economice, falimentele care zguduie numele şi
patrimoniul au fost trăite ca drame familiale. Legislaţia permite totuşi evitarea confuziilor dintre genuri, iar
societatea în comandită pierde tot mai mult teren în faţa societăţii anonime, care asigură protecţia avutului pe
ramuri distincte. Totuşi, câteva familii, oarecum în afara timpului, au păstrat moduri de gestiune arhaică; în
perioada interbelică, lipsa de abilitate a fiilor de familie înghite în câţiva ani averi considerabile, folosite drept
capital pentru societăţile lor în nume colectiv.
Fără îndoială că un studiu sistematic al procedurilor civile, al proceselor de contestare a moştenirilor, de pildă, ar
permite o cunoaştere mai exactă a raporturilor conflictuale care se ţes în familii, din cauza banilor, şi asupra cărora
istoricii burgheziei ne spun, în fond, atât de puţin.
Dar problema banilor otrăveşte, deseori, şi viaţa de zi cu zi. Din cauza ei, bărbatul intră în conflict cu nevasta pentru
gestiunea bugetului. Intendentă (în mediile burgheze) sau „ministru al finanţelor" (în mediile popu¬lare), soţia are
întotdeauna o situaţie de dependenţă, care > incită la şiretenie (e gata să trişeze la socoteală!) sau la e. Henri Leyret

95
evocă zilele de plată: „în ziua aceea, oburgul capătă o fizionomie foarte specială, amestec de 'eselie şi anxietate, de
mişcare şi aşteptare, ca şi cum o lă viaţă ar urma după mohorâtele zile de muncă istovi-* de peste săptămână.
Gospodinele ies la ferestre, j°arâ în pragul porţilor şi, uneori chiar, neliniştite, cu et"l copleşit de spaimă, le poţi
vedea plecând în stT7™P^area soţilor, pe drumul către atelier (...) Şi pe a> încep să se audă voci care bombăne
ameninţător;
239

prin case, înjurături violente, murdare şi pline de furie mâna se ridică gata să lovească, izbucnesc planşete, copil ii
gem, în vreme ce la cârciumă veselia e în toi, ca si beţia, dar mai mult beţia cântărilor decât beţia vinului" (Enplein
faubourg -înplin foburg, 1895, p. 51).
Acelaşi autor a descris şi chelfănelile, cărora le cad victimă deseori unii copii, suspectaţi de a nu fi predat tot _
câştigul lor în mâinile mamei: cei mari, mai ales, si fetele, mai întotdeauna bănuite, în cazul că sunt si cochete, că
pun bani deoparte. între adolescenţii, aflaţi în căutarea emancipării, şi părinţii muncitori, banii, după cum s-a văzut,
sunt un motiv de fricţiuni.
■
Onoarea
1 Familia nu este doar un patrimoniu. Ea este şi un capital
simbolic de onoare. Tot ceea ce îi ştirbeşte reputaţia, care
îi pătează numele constituie o ameninţare. împotriva
| străinului care îi aduce ofense, familia face bloc compact.
| Greşeala compromiţătoare a unuia dintre membrii săi o
pune într-o situaţie stânjenitoare, deosebit de dură. ij)| Solidaritatea în repararea greşelii, pedepsirea de către
tri¬bunalul familial, excluderea, complicitatea tăcerii: toate atitudinile sunt posibile. Totuşi, vai de acela prin care se
declanşează scandalul!
Scandalul: noţiune esenţială şi cu toate acestea foarte
II relativă. „Este o figură banală în istorie şi literatură figu¬
ra nobilului sensibil la cel mai mic risc de a fi umilit, dar
ii P*m ^e datorii, ^e care puţin îi pasă", notează Tricaud
11111 (°P- cs^" P- 136). M^tiple coduri ale onoarei îşi reven-
|V:fJ|| dică prioritatea în Franţa secolului al XlX-lea, şi ar fi
pasionant sa facem un inventar al situaţiilor, care ar putea
fi denumite „de scandal". La modul general, onoarea este
mai degrabă morală şi biologică decât economică.
Păcatul sexual, naşterea ilegitimă sunt mult mai puternic
dezaprobate decât falimentul, care era totuşi mai fecvent
pe atunci decât astăzi: vezi Câsar Birotieau. în fond,
dezonoarea pătrunde în familie prin femei; ele, care întot¬
deauna se situează de partea ruşinii. „.
Naşterea ilegitimă este obiectul unei reprobări
deosebit de dure, ceea ce explică şi de ce multe dintre
fetele nemăritate-mame (sau dintre mamele adultere;
recurg la infanticid şi la avort, sau la naşteri clandestina
în maternităţi din oraşe anonime, şi la abandonarea prun"
240

ului. Pentru a limita hecatomba de nou-născuţi ilegitim, Imperiu' a instituit, începând cu 1811, un fel de
adăpos¬turi mult controversate după aceea. în 1838, la Cameră, Lamartine va susţine menţinerea lor drept cel mai
bun mijloc pentru a salva onoarea familiilor şi îi va critica pe narlamentarii malthusieni, care se tem de proliferarea
-elor săraci; de aceea, va proslăvi „paternitatea socială":
Copilul ilegitim este un oaspete ce trebuie bine primit, familia umană trebuie să-1 înconjoare cu dragostea ei".
Familia umană": aşadar, nu familia legitimă, care nu are ce face cu acest lăstar al ruşinii. Considerate responsabile
pentru creşterea numărului de copii abandonaţi (67 000 în 1809, 121 000 în 1835), adăposturile vor' fi treptat închise;
în 1860 nu mai funcţionează decât 25, care vor fi suprimate, la rândul lor, în acelaşi an, printr-o circulară
ministerială.
De-acum înainte, abandonarea copilului se face la un birou, special deschis pentru acest scop, pe baza unei
declaraţii. Fetele-mame, necăsătorite, care doresc să-şi crească odrasla, primesc o alocaţie echivalentă cu costul unei
doici de la spital. Copiii abandonaţi - cel puţin la Paris, care este cel mai mare deţinător - sunt preluaţi de Asistenţa

96
publică, care îi plasează de obicei la ţară. Crearea de orfelinate (precum cel numit „Prince-Imperial") şi de şcoli de
ucenici (tip „Ucenicii din Auteuil) nu se va putea face decât în a doua jumătate a secolului al XlX-lea.
Bastardul este un scandal; el pătează onoarea fetelor cu fecioria distrusă, a femeilor infidele, a familiilor ameninţate
în ordinea lor interioară. Cum să ascundă păcatul, cum să ascundă mai repede acel fruct putred: aceasta este obsesia
femeilor şi marea grijă a celor din jur. Cazurile de infanticid pun, deseori, în evidenţă soli¬daritatea mamelor cu
fiicele lor. Dar, adesea, se găseşte cineva din vecinătate, ba chiar din familie, ca să denunţe tapta. Este de ajuns,
uneori, un zvon mai insistent pentru c& să fie chemat primarul sau jandarmul.
Se întâmplă câteodată ca unele femei - din convin-
' sau afecţiune - să se hotărască să păstreze copilul.
lepri, ele îl încredinţează bunicilor, un timp - cât să li
uite aventura şi poate cât să găsească un soţ, care să-şi
sU.me paternitatea. Relativ curentă în mediile populare, ^ Puţin susceptibile în privinţa copiilor naturali, o omenea
situaţie dă naştere, în mediile cu pretenţii, la tot u» de negocieri. O astfel de fată, cu un copil din flori,

este greu de căpătuit; şi pentru asta, se cer compensaţii în special financiare. Aceasta este şi povestea Marthei'
tânără aristocrată, sedusă de propriul ei rândaş şi căreia întreaga familie caută cu înverşunare să-i găsească un soţ,
căci, spune ea, are o imperioasă nevoie sexuală de bărbat. Iar soţul ei va fi o brută: o jigneşte, o bate, profi¬tând fără
îndoială de „vinovăţia" ei. Ea va sfârşi prin a cere divorţul, nu fără a se expune încă o dată la dezapro¬barea familiei
de religie catolică. Copilul, dat în grija unei doici, moare pe la vârsta de patru sau cinci ani, fără ca nimeni să-1
regrete cu adevărat. De fapt, moartea este destinul obişnuit al bastardului, acest copil nedorit, prost îngrijit, neiubit
de nimeni. Se estimează că an de an copi¬ii naturali mor în proporţie de 50%. Si va fi nevoie de criza natalităţii,
începând cu al Doilea imperiu, pentru ca statul să capete conştiinţa acestui petenţial delapidat şi să încerce o
schimbare de politică în această privinţă. Ajutorul acordat fetelor-mame marchează astfel iin început în politica
familială, deşi ele nu vor fi, prin această măsură, reabilitate. Instituţiile de într-ajutorare le dispreţuiesc, iar în
familiile lor sunt cel mai adesea pro¬scrise.
„Reaua-naştere" este o ruşine imposibil de ispăşit, iar pentru bastard, o tară de neşters. Fără legitimitate, iată-1 lăsat
pradă tuturor exploatărilor, tuturor umilinţelor. în satele din Gevaudan, este înzorzonat cu porecle. So¬cietatea
vede în aceşti „copii din flori" nişte delincvenţi potenţiali şi îi tratează ca atare. De aceea, copiii naturali merg de la
orfelinat la colonia corecţională ca într-un par¬curs balizat. Mai târziu, armata îi aşteaptă pe aceşti copii de trupă,
pe care Comuna şi primul război mondial îi va prelua apoi, purtându-se cu ei precum o maşteră.
Secretul unei asemenea naşteri apasă atât de greu încât anumite biografii par scrise numai pentru a-1 masca. Xavier-
Edouard Lejeune - Calicot - construieşte, te pildă, un roman rocambolesc pentru a disimula ceea ce descendenţii săi
au descoperit datorită stării civile, un document implacabil. Câţi copii oare, tardiv legitimaţii nu au aflat decât
foarte târziu secretul naşterii lor, în tul' burarea şi jena născute din tăcerea prielnică tuturor pre' supunerilor şi
calculelor!
La începutul secolului al XlX-lea, Aurore de Saxe * Doamna Dupin — 1-a crescut fără probleme pe fiul naW ral al
fiului ei Maurice; Hippolyte Chatiron a fost con
242

derat toată viaţa fratele vitreg al scriitoarei George Sand

>xCeptând dreptul la moştenire). La acest punct, morala
; olului s.a înăsprit. Vigilenţa ei explică, în parte,
ieclinul naşterilor ilegitime în profitul concepţiilor pre-
uptiale şi al înmulţirii acţiunilor de legitimare.
Tarele şi sângele
Consolidarea reprezentărilor de familie, considerate un capital genetic, face să crească anxietatea, care nu poate lipsi
din preajma căsătoriilor şi a naşterilor. Naşterea unui copil anormal devine o preocupare, unde planează umbra
unei greşeli. Monstrul este prezent în revistele de popu¬larizare ştiinţifică. Nature, de exemplu, abundă în
des¬crieri de fiinţe stranii, născute cu malformaţii nelinişti¬toare cu atât mai mult cu cât nu se ştie nimic despre
ori¬ginea lor: nu cumva aceste malformaţii dezvăluie cine ştie ce tare ascunse? Barăcile de bâlci, muzeele de
ana¬tomie - ca acela al Dr. Spitzner - atrag mulţimile înspăimântate şi curioase. Handicapul fizic îndepărtează şi, la
limită, suscită chiar dezgustul din partea celorlalţi, ca şi cum s-ar adulmeca prin preajmă un păcat groaznic. De
unde şi stinghereala sau ura pe care şi-o atrag uneori copiii contrafăcuţi. Corespondentă a lui Flaubert, Dra de
Chantepie îi povesteşte istoria Agathei, maltratată de către părinţii ei, din cauza diformităţilor sale. „Trăsăturile
chipului erau acceptabile, dar capul, enorm, aşezat pe un trup de copil îngrozitor de contorsionat". Este bătută,
umilită, lăsată desculţă şi, în cele din urmă, declarată nebună (scrisoare din 17 'iulie 1858).
Sifilisul - şi sexul, prin urmare - sunt, se considera pe

97
atunci, principalii factori de tulburare. De unde anchetele
u privire la sănătatea viitorilor soţi şi ruşinea, chiar
uria, când se descoperă un viciu ascuns. Asemenea
ntamplări sunt rostite cu jumătate de gură, mai mult în
?°aptă, în familie, şi planează în fundal, ca un mister tot
l^ai îndepărtat, care dă de gândit descendenţilor. Astfel,
corespondenţa publicată de Caroline Chotard-Lioret,
ania personajului principal, Eugene, o anume Aimee
raud, cu o zestre nu prea grozavă, cu o căsătorie care
loapătă, se revoltă împotriva soţului ei; reproşându-i o
^e „boală ruşinoasă", ea refuză să mai aibă relaţii
le cu el, scoate lenjeria de pat — între două călătorii
s°ţului - şi expune cearşafurile în văzul lumii, în faţa
243

casei: gest simbolic pentru intimitatea dezvăluită. Până m ziua când, disperată, Aimee părăseşte domiciliul conju.
gal, deschizând proces după proces, deoarece doreşte să i se încredinţeze ei cei trei copii, pe care soţul reuşeşte pur
şi simplu să-i fure şi să-i trimită în Belgia. Din ac'6a clipă, ea se va închide în casa sa din Rochefort, unde se pare că a
şi murit pe jumătate nebună. în familie, se vor¬beşte în şoaptă despre această bunică, a cărei dramă explică şi
nevoia imperioasă a fiului ei, Eugene, după o familie stabilă într-o casă armonioasă.
Nenorocirea biologică, a cărei epopee a fost scrisă de Zola în Familia Rougon-Macquart, este o nouă formă de
dezonoare si sursă de conflicte.
Nebunia
O altă spaimă: maladia mentală, care devine tot mai frecventă în acest secol, în care apare clinica. O fată „ţăcănită"
într-o familie riscă să-i sperie pe eventualii pretendenţi la mâna surorilor sale. O asemenea fată este o ruşine pentru
familie, deoarece trezeşte îndoieli cu privire la echilibrul psihic al tuturor membrilor care o compun. Aspectul cel
mai bizar, în afacerea Adele Hugo, este tocmai forţa consensului familial (cu excepţia mamei) în neutralizarea
acestei extravagante, care este în stare să arunce o umbră nepotrivită asupra gloriei mare¬lui om şi, totodată, în
voinţa de a opune curioşilor una¬nimitatea unei versiuni onorabile. Familia se soli¬darizează pentru a expulza
anomalia.
Delincventa nu este întotdeauna - cel puţin nu sub toate formele sale — un obiect de scandal. Frontierele
respectabilităţii se deplasează de-a lungul timpului şi variază în funcţie de mediile sociale. Ţăranii din Portugalia
contemporană, indulgenţi pentru crima pasională, resping fără drept de apel furtul şi mai ales cerşătoria (cf. Fatela).
Codurile onoarei din diverse comunităţi nu coincid în mod necesar cu legea. Delinc' venţa forestieră, de pildă, este
o practică atât de unaniW răspândită încât legalitatea din veacul al XlX-lea este m» tot timpul obligată să bată în
retragere. Copilul care fiu* femeia care adună vreascuri din pădure, braconierul chiâ* se bucură de conivenţa
generală. De asemenea, la oraşe, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, mamele de milie îşi împing frecvent copiii
să cerşească, ba chiar

fure. Morala populară, orientată către supravieţuirea grupului' este destul de laxă. Până în ziua când accesul la mica
burghezie va impune respectul legilor şi al bunelor maniere. Desfrânatul, alcoolicul, omu! fără dare de mână,
datornicul, jucătorul, şnapanul devin persoane indezi¬rabile, sever blamate. Ruşine celor care iau cu împrumut: un
tată de familie trebuie „să onoreze" afacerile pe care le face. Moştenitorul indisciplinat îşi atrage severe sancţiuni
familiale. Considerat drept incapabil, Baudelaire este pus Sub tutelă de către un consiliu de familie; corespondenţa
cu mama sa, Doamna Aupick, este o permanentă lamentaţie cu privire la dificultăţile sale financiare şi la relaţiile
conflictuale cu ajutorul de notar obligat să-i verse o rentă regulată. în rest, convenienţa burgheză impune grija de a
nu se vorbi câtuşi de puţin despre sine, de a nu da prilej de bârfă: ideal al unei discrete mediocrităţi. Excentricitatea
este o formă de scandal.
Mai mult decât delictul în sine, ceea ce jigneşte este pedeapsa: intervenţia jandarmilor, arestarea, încarcera¬rea,
procesul. Progresiv, închisoarea se substituie în imaginarul social înspăimântătoarelor semne ale infamiei, abolite
cu mult timp în urmă.
Escrocheria, frauda, mai ales dacă ele se exercită faţă
de o stare socială mai bine pusă în valoare, beneficiază de
multă indulgenţă. FalimentuJ este perceput, dimpotrivă
nu numai ca un eşec individual, ci şi ca o greşeală, o
cădere în sens moral. Cesar Birotteau se oferă pe sine ca
ctimă gata să ispăşească; rambursarea creanţelor sale

98
devine o „reparaţie a onoarei"; reabilitarea sa are valoare
"eligioasă. în secolul al XlX-lea, sinuciderile din cauza
dimentelor nu sunt rare. Philippe Lejeune a arătat că
imentul este un izvor pentru autobiografii, în măsura
-are acestea răspund nevoii de justificare faţă de
:endenţi. Deosebit de anticapitalişti, burghezii din >rdul Franţei ar închide cu plăcere uşa :n nas falitului
mit de viaţă imorală. Numai după constituirea socie-jjor anonime, când se va putea face separaţia între fa-
le Şi antrepriză, capitalismul va putea fi eliberat de no?iune de onoare.
Ru§inările de pe urma sexului
Există
o sexualitate, ă
! care secolul al XlX-lea vrea să o o erijează în ştiiinţă; centrul aces-
245

Bl:;::!::1::*
II

ssmm
M*" lume IhOr^cJm "" Mo"* o»S *'
rx ituici. virilitatea este
-ui xapce de vitejie falică, exercitate destul de
asupra femeilor şi, mai ales, asupra fetelor tinere (îh
Gevaudan violul este aproape nepedepsit), asupra copii¬lor, la pudoarea cărora se poate atenta, cu condiţia ca
aceasta să nu se facă în public. în a doua jumătate a seco¬lului, creşterea represiunii judiciare pare să indice o mai
mare sensibilitate în această privinţă. De asemenea, la sfârşitul secolului, anumiţi procurori generali încep sâ pună
problema laxismului penal faţă de viol.
Două sexualităţi sunt obiectul unei atenţii tot mai concentrate din partea autorităţii: aceea a adolescentului, a cărui
pubertate este considerată o criză de identitate potenţial primejdioasă atât pentru el, cât şi pentru socie¬tate, până
acolo încât este văzut ca un criminal potenţial; aceea a femeilor, aducătoare întotdeauna de nenorociri' Cauză
permanentă de angoasă, sexualitatea feminină este controlată de Biserică, care joacă aici un rol major. 0 întregă
sociabilitate marială - zeci de rozarii, în care fetele mai mari le încadrează pe cele mai tinere, congregaţii de Copii ai
Măriei - constrâng tinerele few într-o reţea de practici şi interriiW" <*—' jeze viroîn.'t"*-- •

probat cu putere si p£ ciliul familial. r^,J obicei

de
ooicer legaturile soţilor ioT DUTShezele cj? "* do1*-soluţn limită, femeJe d „ ' "U recu'g în ^f lgn°™ de bine
informate, g^ *" P°Por, h medgf de ad"iter ]a strada, nu pierd ^5lsf°mril°r sau tmn^' mai zis, ba chiar sunt dl l,"'
^"ce în far? ^lor de -b» când se «22?? ţ «^^- ^' godine, contabi/e lPhgUbite fin
lor a*esate ^ ei ie d
emis
foale^SXZr^^
deveni vitriolul Veacului)

Ja bal, loc unde sexete JJVnT ^-au fra^) ^sote . °ar cea mai *£v? "*""}* deseori în mod femeii. Pentru adulSh/f
^Htetea conju t0'ală, cu excepţia"™^5a^"i. Geranta este'a nJor de concubinaj notoriu

246

masă, replicile la ceremonii, negocierile, tratatele, recon¬cilierile cu prilejul înmormântărilor, de pildă: moartea îi
adună pe oameni tot atât pe cât îi desparte. Anumite personalităţi - unchi sau mătuşi celibatare - îşi petrec vremea
împletind firele acestor intrigi, complicate cu tot felul de legende greu de spulberat. Deseori, învrăjbiri, a căror
origine s-a uitat, continuă să macine familia. Suflete pioase îşi închină întreaga devoţiune pentru reconstituirea
armoniei distruse. Căci buna înţelegere este imaginea, pe care cu toţii visează să o lase, adunaţi până la ultimul

99
pentru una din acele fotografii de familie, ce atestă în faţa celorlalţi şi a generaţiilor viitoare forţa si seninătatea unui
trib.

Violenţe
înfruntarea fizică este destul de rară în sânul unei familii burgheze, care dezaprobă bătaia corp la corp, obişnuită în
mediile rustice, şi preferă canale mai subtile, dar nu mai puţin devastatoare: perverse strategii, tip cârtiţă sau paing,
care macină din interior, în întuneric şi tăcere, edi¬ficiile şi reputaţiile în aparenţă cele mai solide. Otrava este forma
ultimă a acestei violenţe secrete, căreia pro¬gresul înregistrat în fabricarea produselor toxice - arsenic, apoi fosfor -
îi asigură câteva facilităţi. „Există o crimă care se ascunde în întuneric, care se târăşte în căminele familiale, care
înspăimântă societatea, care pare a sfida prin artificiile funcţiei sale şi subtilitatea efectelor sale aparatele şi analizele
ştiinţei, care intimidează prin îndoială conştiinţa juraţilor şi se înmulţeşte de la an la an într-o progresie
înfricoşătoare, ei bine, această crimă este otrăvirea", scrie în 1840 doctorul Comevin. O veche tradiţie atribuie
această crimă femeilor, prefăcute prin forţa lucrurilor şi prin natura lor, şi tupilate în chiar miezul grijilor domestice.
Mărie Lafarge, condamnata m 1838 pentru a-şi fi otrăvit soţul, întru totul necorespun¬zător viselor saie - crimă pe
care ea a negat-o întotdeau¬na -, este prototipul acelor frumoase otrăvitoare, pe c3se soacrele suspicioase le văd
dând târcoale prin preajro atunci când fiul lor prea iubit îşi dă obştescul s1^1.1?^ prea devreme ca să nu dea de
bănuit. între 1825 şi 1° ^ statisticile judiciare înregistrează, pentru 2 169 cazuri otrăviri cu implicarea a 831 victime,
1969 de acuZ'j dintre care 916 bărbaţi şi 1 053 femei, adică 53% (cee^
2*8

ce este într-adevăr mult mai mult decât procentul mediu j femeilor în criminalitate: aproximativ 20%). Aceste crime
culminează între 1840 şi 1860, după care se intră ţntr-un evident declin. Chiar în perioadele de apogeu, nu je poate
observa vreo legătură cu delirul fantasmatic al timpului.
In mediul rural şi muncitoresc, „uzanţa" loviturilor, bătăile între fraţi sau veri rămân încă mijloace comode şi
expeditive de reglare a conturilor. A-ţi bate femeia face parte din prerogativele masculine. Loviturile şi
compor¬tamentul violent al bărbatului reprezintă motivul invocat de 80% dintre femeile care cer separarea de fapt.
Deseori, soţul, venind beat mort de la muncă, îşi ia nevasta la bătaie. Curios este că nu atât femeia necredincioasă
primeşte cele mai multe lovituri, cât femeia cheltuitoare sau proastă gospodină. „Masa. nu era gata, cuptorul stins",
spune ca scuză un acuzat care şi-a bătut nevasta până a omorât-o.
Căci scena de menaj, clasică în popor, poate merge şi până acolo. „Crima pasională", referitor la care Joelle Guillais-
Maury a studiat aproximativ o sută de dosare din Parisul sfârşitului de secol, este mai întotdeauna actul unui
bărbat, de obicei tânăr, care trece^ la fapte pentru „a-şi răzbuna onoarea" batjocorită. „îmi ucid soţia" înseamnă: „Tu
eşti soţia mea şi îmi aparţii". în situaţia dată, este vorba de femei, căsătorite sau nu, care ştiu într-a¬devăr să reziste,
care refuză actul sexual cu un bărbat care le displace, îşi iau un amant, pleacă. Aceste femei îşi revendică — cu o
vitalitate şi o sinceritate de expresie suprinzătoare - dreptul la libertatea de mişcare şi de alegere; ele îşi mărturisesc,
de asemenea, dorinţa, se plâng de bărbaţii infideli, brutali, neputincioşi, sau dim¬potrivă, tirani sexuali: „Era un
infern", spune una dintre £fe- Ele îşi afirmă autonomia corpului lor. Dar se întâm-
P» să plăteacă acest lucru foarte scump, uneori cu preţul vieţii.
Căci femeia este principala victimă a acestor violenţe le, de orice natură. Iat-o, de pildă, pe metresa lui "bert, Louise
Pradier, alungată de soţul ei. „I s-au luat Pui, i s-a luat totul. Trăieşte cu 6 000 de franci rentă, jg1^ Cameristă, în
mizerie" (scrisoarea lui Flaubert, 2 mai j5)- Acelaşi Gustave vorbeşte despre o muncitoare ^vea o legătură cu un
notar din Rouen; aflând, soţul ţjy ] e' ° bagă într-un sac şi o aruncă în râu: crimă pen-^e el nu va primi decât patru
ani de închisoare.
249

Femeia tăiată în bucăţi, mare categorie de fapte diverse ilustrează la modul paroxistic o realitate a secolului ai XlX-
lea: furia turbată împotriva unei femei, a cărei emancipare nu este admisă.

Răzbunarea privată
Violenţa ca formă de răzbunare privată, intra şi extrafa-milială, rămâne o practică populară larg răspândită. Anne-
Marie Sohn, în marea sa anchetă asupra rolurilor feminine, studiate în arhivele judiciare, adunate timp de o
jumătate de veac, a întâlnit, aproape în exclusivitate, numai clasele populare. Şi Louis Cheavalier a descris

100
intensitatea bătăilor dintre muncitori la Paris, în prima jumătate a secolului al XlX-lea. în apropierea crâşmei, la
ieşirea de la bal, când bărbaţii se iau la harţă pentru câte o fată (italienii, celebri pentru puterea lor de seducţie, sunt
de obicei victimele acestor ciocniri), terenurile virane, fortificaţiile de la marginea capitalei, pe unde îşi scot
măruntaiele tinerii derbedei, acestea sunt în general zonele în care se reglează conturile, iar dacă se întâmplă să
intervină poliţia, cu toţii fac bineînţeles, front comun împotriva ei. Semn al unei relaţii speciale între individ şi
propriul său corp, care nu are nevoie de mediere pentru a se exprima.
în lumea rurală, vendetta în stare pură nu mai există decât în Corsica. Totuşi, statisticile privind omuciderile, ca şi
rapoartele administrative ne permit să decelăm o „regiune specifică răzbunărilor", care acoperă aproape toată
partea de sud a Masivului Central: Velay, Vivarais, Gevaudan, pe care unii demografi le identifică cu regiu¬nile cu
structură patriarhală. E. Claverie şi P. Lamaison au studiat lungi serii de procese criminale şi au adus la lumină
diversitatea mecanismelor răzbunării, creşterea tensiunilor legate de greutăţile întâmpinate de tineffl proletarizaţi
din cauza marasmului economic. Un puter¬nic sentiment de frustrare precipită căderi neaşteptate de pietre,
aprinde incendii epidemice, antrenează înfruntări ucigaşe sau ia minţile oamenilor, ce se lasă cuprinşi de vrajă
stranie.
Dar autorii constată, de asemenea, că P°PU *.'tf recurge tot mai frecvent la jandarm, integrând, ba cm înlocuind
violenţa privată cu justiţia legală. Plânge înlocuieşte progresiv incendiul sau încăierarea. In •
250

procesului totuşi, omul ezită, în mod obscur conştient de faptul că el induce o altă logică, în care toată lumea,
reclamanţi şi pârâţi, riscă să fie deconspiraţi şi faptele lor să fie date ^a iveală. Survin atunci încercările de
„aranja¬mente", cu cortegiul lor de reparaţii morale amiabile. Dacă acestea eşuează, se merge cu procedura până la
capăt. Trecerea prin penal, înfăţişarea dinaintea tribuna¬lului, corecţional sau criminal, încarcerarea, trăite
odi¬nioară cu indiferenţă, ba chiar cu înfumurare şi bravadă, sunt acum atât de dezonorante încât pot să satisfacă
îndeajuns de mult dorinţa de răzbunare. Martori ai unei individualizări a concepţiilor, apelurile la tribunal
con¬tribuie la adâncirea acestei individualizări şi la apropierea de aparatul judiciar, altădată mai exterior, la
interiorizarea şi implantarea lui în miezul practicilor populare.
Dreptul la răzbunarea privată, relativ admis de către juraţii epocii, cel puţin în ceea ce priveşte crima pasio¬nală,
mai ales dacă motivul este adulterul feminin, va fi tot mai puţin tolerat de criminologii de la începutul se¬colului al
XX-lea, care văd aici un semn de primitivism, ba chiar de nebunie, „negare a legii, întoarcere la barbarie, regresiune
către animalitate", după Brunetiere {La Revue des deux mondes, 1910), interpret al opiniei luminate.
Răzbunarea legală
A face o plângere nu este desigur ceva nou. Yves şi Nicole Castan au studiat comportamentele judiciare ale
populaţiei din Languedoc, în epoca modernă. Michel Foucault şi Arlette Frage au arătat cum înţelegeau fami¬liile
să se folosească de sprijinul comisarilor de poliţie şi le mandatul de arestare pentru restabilirea echilibrului
"neninţat. în secolul al XlX-lea, acest tip de recurs poate 'ea două consecinţe: corecţia paternă şi internarea azi-uară
pentru raţiuni psihiatrice, în virturea legii din 1838. Din punct de vedere cantitativ, marginală - 1527 de donanţe
eliberate în 1869, o performanţă - corecţia "ernă se aplică totuşi, între 1846 şi 1913, la nu mai 'ţin de 74 090 de copii.
Ea funcţionează mai ales în ,!;P'"tamentul Sena (75% dintre ordonanţele emise între
Pari Şl 18^8' 62% totre 18% şi 1?13) 'şi " special la ns- Mai întâi instrument în mâinile claselor înstărite,
^ţia paternă devine tot mai populară, decretul din 251

1885 exonerând familiile sărace de cheltuielile de pensi¬une sau de întreţinere; între 1894-1895 profesiunile
ma¬nuale reprezintă 78% din cereri. O trăsătură frapantă-intensitatea relativă a corecţiei aplicată la fete: 40,8%
dintre cazuri între 1846 şi 1913, ceea ce reprezintă un procentaj superior ratei de delincventă (de la 16 la 20% între
1840 şi 1862; de la 10 la 14% între 1863 şi 1910). Taţii se tem îndeosebi ca nu cumva fetele lor să rămână gravide şi
veghează asupra „purtării necuviincioase"; principalul motiv invocat pentru a le ţine sub zăvor-fecioria, care
rămâne capitalul cel mai preţios.
Corecţia paternă a făcut obiectul unor dezbateri deosebit de aprinse între susţinătorii autorităţii paterne,
necondiţionate, şi partizanii „intereselor copilului", prin care se incrimina mai degrabă mediul familial: cum face, de
pildă, juristul catolic Bonjean, animator al Societăţii generale a închisorilor şi al Revistei penitenciare, autor al
lucrării Enfants revoltes et Parents coupables (Copii revoltaţi şi părinţi vinovaţi, 1895). Către sfârşitul veacu¬lui,
sunt denunţate, mai mult decât faptele celor care încalcă legea, tratamentele dure pe care unii părinţi denaturaţi le
aplică propriilor odrasle, ceea ce va duce la preconizarea decăderii lor din drepturile parentale. în ciuda legiilor din
1889 (asupra decăderii paterne) şi din 1898 (asupra tratamentului violent şi necorespunzător), corecţia paternă
continuă să funcţioneze, din ce în ce mai prost, e-adevărat, până în 1935. Un decret-lege va supri¬ma atunci
închisoarea, dar va menţine obligativitatea internării într-un stabiliment specializat, care nu se deosebea prea mult
de puşcărie, datorită situaţiei dezas¬truoase a instituţiilor corecţionale. Bernard Schnapper subliniază extrema

101
lentoare a unei evoluţii, care se explică prin forţa consensului — opinia publică şi opinia juriştilor formând un tot
omogen - asupra principiului de autoritate. Totuşi, aceste transformări indică un recul al acelei privacy populare în
faţa statului, şi, în numele intereselor copilului ca fiinţă socială, o poliţie exersata asupra familiei: atât la bine, cât şi
la rău.

Internarea în azil
Legea din 1838 acordă familiilor dreptul de a-i Pute? interna în stabilimente speciale - nu pe cei primejdios1' pe
indezirabili sau indisciplinaţi —, ci pe nebuni. în &ceS
252

sens, nu se poate vorbi de continuitate între azil şi jastilia, ci, dimpotrivă, de o diferenţă radicală: medi-calizarea
internării, în care autoritatea administrativă este secundă. Nici un prefect nu poate semna o ordonanţă de arestare
fără un certificat medical. Robert Castel insistă asupra acestei inovaţii. Că există posibilitatea deturnării actului
medical sau interpretării unor conduite deviante, catalogate pe nedrept ca „nebunie", asta e altceva.
Exemple de deturnare: cazul Clemencei de Cerilley, deja evocat, pe care soţul ei, sub diverse pretexte, şi, în primul
rând, din cauza unui misticism exacerbat, cu aju¬torul familiei şi sprijinul unui medic, reuşeşte să o încar¬cereze în
scopuri personale, de interes financiar; cazul Hersiliei Rouy, al cărei frate vitreg, ca să pună mâna pe o moştenire,
obţine în 1854 „plasarea voluntară", sub pretext că modul de viaţă excentrică al acestei artiste celi¬batare -
independentă, ea caută singurătatea - ţine de „monomanie acută", după cum atestă certificatul eliberat de doctorul
Pelletan, care îi va aduce paisprezece ani de azil; sau încă acela al unei Doamne Dubourg, internată de către soţul ei,
deoarece refuză relaţiile intime (el va sfârşi prin a o ucide). Astăzi, redescoperim figurile Adelei Hugo şi a Camillei
Claudel, a căror claustrare pare a fi într-adevăr rezultatul unei decizii familiale arbitrare, des¬tinate să protejeze
reputaţia unui om.
Interesantă, dintr-un punct de vedere mai subtil, este
noţiunea de normalitate, aplicată în acele taxinomii ale
maladiilor mentale feminine, studiate de Yanick Ripa {La
Ronde des folles - Hora nebunelor, Aubier, 1986). Lipsa
de măsura în orice, excesul, în special pasiunea
amoroasă, mai ales când o apucă pe drumuri interzise -
ibirea pentru tată, amorul lesbian, chiar şi acela pentru
i bărbat mai tânăr, pur şi simplu modul feminin de luare
a deciziei sau clitorismul - constituie tot atâtea devieri.
"Orice femie este făcută numai pentru a simţi, şi a simţi
e aproape o isterie", scrie Trelat. Pentru' autorul
««rării La Folie lucide {Nebunia lucidă, 1861),
^echilibraţii sexuali şi familiali constituie principala
|"să a dementei. Invers, armonia familială este un garant
ai raţiunii.
0 Nebunia este, de asemenea, o ieşire, o soluţie pentru
Lorocire familială reală. Printre femeile nebune se
•uite îndrăgostite părăsite, femei cu căsătorii ratate,
£l ^Şelate, mame în doliu după copiii lor. Rătăcirea
253

masculină pare legată mai mult de meandrele existenţei publice sau profesionale. Falimentul, delapidarea, jocui„_
iată, dezvăluite de către femei, formele de demenţă ale bărbaţilor, care - nu trebuie să uităm - sunt majoritari î^
azile.
în orice caz, chiar dacă poliţia - practicând plasarea din oficiu - continuă să folosească azilul ca lagăr pentru cei care
sunt responsabili pentru dezordinea publică, azilul se nutreşte din ce în ce mai mult din drama privata şi din
conflictul familial, al căror judecător şi arbitru rămâne doar medicul.
Separare fizică şi divorţ
Există însă mijloace mai puţin dramatice pentru desfa¬cerea unui cuplu dezbinat. în absenţa posibilităţii de a
divorţa (divorţul a fost suprimat în 1816 şi restabilit numai în 1884), singura soluţie este separarea fizică, de facto,

102
pe care B. Schnapper a studiat-o în evoluţia sa, determinându-i caracteristicile pe o perioadă de mai bine de o
jumătate de veac: de la 1837 (an în care Registrul general al administraţiei justiţiei criminale începe să furnizeze date
statistice) până în 1914. Se pot face mai multe constatări. Mai întâi, este o practică marginală: 4 000 pe an în perioada
de apogeu, către 1880, adică 13%o din totalul căsătoriilor, în creştere sigură după 1851, graţie unei legi (1851), care
acorda solicitanţilor fără posibilităţi beneficiul asistenţei judiciare. Procedura care, până atunci, era numai la
îndemâna burghezilor devine tot mai populară: 24% dintre beneficiari sunt „muncitori, servitori, menajere" în 1837-
1847, şi 48% în 1869-1883. După aceea va deveni o instituţie feminina: în toate epocile, femeile reprezintă mai mult
de 86% ~ până la 93% - dintre solicitanţi. Femei relativ în vârsta, mame de familie, având în spatele lor îndelungaţi
ani de căsătorie; femei „extenuate", nu atât de infidelitatea soţului cât de comportamentul violent, de tratamentul
greu de suportat la care sunt supuse. „Femeia bătută cere separarea, nu femeia înşelată". O altă remarcă: separarea
fizică („s6paration de c'orps") este o practică din norau^ Franţei şi din regiunile urbanizate, instruite. Este, P scurt,
un semn de modernitate, cum este în aceea^ măsură şi divorţul, a cărui diagramă din 1896, de exei» piu, se
potriveşte în linii mari cu diagrama separam
254

facto. Să notăm, în fine, îmbogăţirea listei de motive, în baza cărora se putea cere separarea fizică, şi pe care le
înregistrează Dalloz: jurisprudenţa este un bun fir con¬ducător în evoluţia moravurilor.
Divorţul are caracteristici destul de asemănătoare cu separarea de factor, aceeaşi repartizare, aceeaşi
prepon¬derenţă feminină (80% dintre solicitanţi), aceleaşi motive invocate (maltratări, injurii grave: 77% în 1900),
cu o coloratură mai burgheză (profesiuni liberale, func¬ţionare). Cucerire revoluţionară a anului 1792, divorţul
avusese un mare succes printre femeile de la oraşe, gonald şi gruparea ultra reuşiseră să-1 suprime începând cu
1816. Radicalii (precum un Alfred Naquet) făcuseră din el un punct esenţial al programului lor şi, aliaţi cu
oportuniştii, impun reintroducerea lui în 1884. Fără îndoială că inegalitatea dintre parteneri continuă să rămână
puternic marcată: soţii pot folosi scrisori compromiţătoare, primite de către soţiile lor; invers este imposibil: ceea ce
pune pe tapet întreaga chestiune a secretului privind corespondenţa. „Canalie şi om al dra¬cului", cuvinte adresate
unui soţ, sunt nişte injurii sufi¬cient de tari; dar e prea mult pentru o femeie să fie numită „vacă şi scroafă"! Totuşi,
legile din 1904 (un bărbat/o femeie divorţat/ă se poate căsători cu partenera/partene¬rul sa/său adulterin/ă şi din
1908 (după trei ani de sepa¬rare de facto, divorţul poate fi pronunţat în urma cererii formulate de către unul din
soţi) fac ca divorţul să devină mai liberal, spTe indignarea opiniei conservatoare, care se dezlănţuie, cu Paul
Bourget în frunte. în ciuda reticen¬ţelor catolice (vezi Marthe) şi a dezaprobărilor venite din panea femeilor
cucernice, divorţul - deşi încă marginal 5 000 pe an în 1913) - va fi integrat moravurilor. Afirmând, împotriva
indisolubilităţii căsătoriei, drepurile ilor la dragoste sau pur şi simplu la fericire şi ţelegere, divorţul orientează
căsătoria către contractul uer acceptat, ceea ce va deveni progresiv, în cele din urmă.
Ca să ajungă acolo, a fost nevoie de o evoluţie singu-a a spiritelor şi de instaurarea unei Republici aflată în rŞ către
laicitate. Dar, mai ales, a fost nevoie de o 'wngată luptă dusă de feministe şi de aliaţii lor. De la <*ire Demar şi
George Sand, ale căror prime romane -aPa L^a - pledează pentru divorţ, până la Măria şi Hubertine Auclert,
revendicarea este con¬ cu accente mai puternice atunci când instituţiile
255

încep să se clatine, aşa cum s-a întâmplat în etapa in

pientâ a celei de a Treia Republici. Din 1873, Leon
Richer publică Le Divorce (Divorţul) şi întreprinde, în
plină Ordine morală, o^ viguroasă campanie pentru
revizuirea Codului civil. în 1880, Oiympe Audouard si
Măria Martin întemeiază Societatea prietenilor divorţului
al căror organ va fi Le Libârateur. între 1880 şi I884
campania este deosebit de intensă.
In a doua jumătate a secolului feministele par a se teme totuşi ca nu cumva inegalitatea sexelor să facă din divorţ o
armă în mâinile soţilor uşuratici. „Bărbatul se plictiseşte mai repede decât femeia de relaţiile amo¬roase", scrie
Marguerite Durând (La Fronde - Fronda), care pune în gardă opinia publică faţă de divorţul din voinţa unei singure
părţi şi atrage atenţia asupra riscului ca divorţul să nu devină o procedură legală de aban¬donare a unei femei
mature şi neglijate. Fragilitatea socială a femeilor impune asigurarea anumitor garanţii împoriva singurătăţii şi, de
aceea, Codul civil în ansam¬blul său se cere revizuit. încă din 1880, Hubertine Auclert intervenea în ceremoniile de
căsătorie apostro-fându-i pe tinerii căsătoriţi: „Cetăţean X şi cetăţeană Y tocmai aţi jurat în faţa unui om care

103
reprezintă Legea, dar ceea ce aţi jurat nu se potriveşte cu bunul-simţ obişnuit. Căci femeia, fiind egală cu bărbatul,
nu-i datorează aces¬tuia ascultare". (6 aprilie 1880, primăria arondismentului
XV).
Era nevoie să mai treacă un secol până când cuvintele
ei să fie înţelese.

MARGINALII: CELIBATARI Şl SOLITARI

de MICHELLE PERROT
Modelul familial, în veacul al XlX-lea, are o asemenea foită normativă încât se impune atât instituţiilor, cât şi
indivizilor, şi creează vaste zone de excluziune mai mult sau mai puţin suspecte, unde regulile vieţii private, ba
chiar dreptul la acest fel de viaţă, par ceva mai nesigure. Ceea ce nu înseamnă însă că ele nu există. Proporţia de
celibatari şi solitari, temporari sau permanenţi, de nevoie sau prin opţiune, este într-adevăr considerabilă.
Câte¬odată se inspiră dintr-o familie absentă: balerinele au o „mamă de la operă" care le caută un „tată", menit să le
protejeze în „căminul" dansului; în colonia penitenciară de la Mettray (în apropiere de Tours), fiecare grup este o
„familie" compusă din „fraţi mai mici" şi din doi „fraţi mai mari". Altădată, ei elaborează moduri de viaţă
ori¬ginare, alternative contestatare la această saramură dul¬ceagă. „Blestem asupra familiei care urmăreşte să
moleşească inima celor bravi, care îndeamnă la tot felul ie laşităţi, la tot felul de concesii, şi care vă scaldă într-un
cean de lactate şi lacrimi", scrie Flaubert, acest văr al elebrilor dandys (către Louis Bouilhet, 5 octombrie •55), ca un
preludiu parcă la fraza lui Andre Gide: familii, cât vă urăsc..."
Când eşalonul familial lipseşte din propriul teatru n^ciliar, cei doi poli ai vieţii private rămân individul şi
societatea": un individ întărit datorită curiozităţilor sale j de egotism (Stendhal); sociabilităţi multiple şi măcinate în
spaţiul public; cu nostalgii medievale sau stocratice după o lume a/ite-familială revolută; sau "^Potrivă, conduite
avangardiste.
257

Instituţii pentru celibatari

Instituţiile destinate încadrării celibatarilor şi solitarilor - educative, represive, de asistenţă etc. - îşi întăresc în
secolul al XlX-lea principiul de segregare sexuală. Indiferent dacă recurg la voluntariat (mănăstiri, semi-narii, într-o
anumită măsură - cazărmi) sau nu, aceste instituţii se bazează pe un anumit tip de disciplină, ale cărei proceduri au
fost îndelung „lustruite" de armată si Biserică. Izolarea şi separarea lor de lumea exterioară, supravegherea
„panoptică", destinată să împiedice orice comunicare orizontală generatoare de perversiune şi de tulburări
antiierarhice, se întemeiază pe o profundă neîn¬credere în cuvântul, trupul şi sexul celor nevoiţi să se supună, mai
ales la vreme de noapte, această inimă pal-pitândă a intimităţii. Pentru toţi, idealul ar fi celula, botezată box în
internatele din Anglia. Dar condiţiile materiale nu permit aplicarea unei asemenea măsuri. Cazul paroxistic al
închisorilor o demonstrează din plin: partida care susţine modelul celular se impune începând cu anii 1840; o lege
din 1875 stipulează obligativitatea asigurării unei celule pentru fiecare; în fond, ea va rămâne literă moartă. Peste
tot, privirea inchizitorială a supraveghetorului (trădarea lui Iuda) încearcă să ţină în frâu promiscuitatea. Să notăm
că izolarea este, în secolul al XÎX-lea, o terapie generalizată de azilul psihiatric {cf. Gauchet şi Swain), de tip
sanatoriu {cf. P. Guillaume). „Geniul suspiciuniia venit pe lume", spune Stendhal.
Este bine însă să evităm amalgamările îndoielnice. Asemănarea este formală, bineînţeles, între toate aceste
stabilimente. Există, fără îndoială, o mare diferenţă, după cum poate fi vorba sau nu de o liberă alegere, ba chiar de
o vocaţie. în acest caz, disciplina trece, în principiu, pnţ1 consimţământ, acceptare, chiar interiorizare a regulii-
Mănăstirile din veacul al XlX-lea, descrise de Odiw Amold, sunt impregnate de o spiritualitate profund dua¬listă,
care separă riguros sufletul şi trupul, principiu a} răului, ce trebuie amuţit, uitat şi pedepsit printr-o ascez fizică şi
morală, împinsă - în ordinele contemplaţi^ " până la condamnarea la moarte a acestui „Celălalt contrariază unirea
cu Dumnezeu. A muri de tânără es visul multor adolescente pioase, uneori încurajate către mamele lor subjugate
religios; o graţie pe c ^ Therese de Lisieux a ştiut s-o ducă până la subUrn- .je toate acestea, devoţiunea nu exclude
ispita, paşi"1"
258

nimii şi ale cărnii, care ascunde secrete grele, obscure '■ubterane din castelele sufletului. în spatele zidurilor
mănăstireşti, se instaurează alte frontiere între public şi intimitate. Fiecare detaliu, fiece vorbă sau zvon capătă aici,
înăuntru, un relief halucinant. „La seminar, există o anumită modalitate de a mânca oul fiert, care dezvăluie
progresele făcute de novice în viaţa cucernică", spune Stendhal, critic. Julien Sorel, hotărât fiind să-şi deseneze un
caracter cu totul nou, „are mult de furcă din cauza mişcărilor greu de controlat ale ochilor".

104
'în cazul în care claustrarea este o constrângere, apărarea acelei privacy individuală este o luptă perma¬nentă. Ea
trece uneori prin exigenţa unui timp, a unui spaţiu privat, personal, care scapă de sub controlul stăpânului sau al
tiraniei grupului: Valles laudă „mica odaie de la capătul dormitorului comun, unde pedagogii, în clipele lor de
libertate, pot merge să lucreze sau să viseze (L 'Insurge — Insurgentul), alteori, prin stabilirea unor relaţii mutuale,
care sparg singurătatea şi creează o carapace protectoare împotriva intruziunilor autoritare. Se poate elabora, astfel,
un întreg ansamblu de tactici destinate a răsturna regulamentele, cu o foarte subtilă gestionare a timpului liber,
„mişcări" ale căror fluxuri introduc confuzii propice schimbului, şi teritorii zise „neutre", unde te poţi „pitula":
colţuri întunecate şi mai ales WC-ul, care, în toate instituţiile închise, reprezintă un spaţiu de libertate, suspectat în
mod special. Se schiţează, astfel, aici, un întreg univers de gesturi — bucă-
:le de hârtie trecute prin spatele învăţătorului, inscripţii,
el limbaj specific internatelor şi închisorilor - cuvinte,
senine care, deseori transmise de la o generaţie la alta,
işesc prin a constitui o „sub-cultură" interioară sau
"celară (P. O'Brien). Conivenţe, complicităţi, prietenii »speciale" sau nu, camaraderii, totul este puternic însu-
;ţjt, de o mare intensitate, aici, în aceste locuri închise, se poate bănui o homosexualitate latentă sau reală, ^unde
celălalt sex - sexul interzis de afară - face obiec¬ţiei erotizări avide sau al unei sublimări forţate. a easta lume a
extremei constrângeri este fără îndoială şi inteea. a dorinţei extreme. Faptul că plăcerile surit Şe - fie că este vorba de
lecturi, dulciuri, mângâie-siratT f acorc^ ° savoare cu totul particulară. Astfel că |e pot ajunge din această cauză la
exaltare şi chiar obii„??.Perare- ^e Poate întâmpla însă ca, dimpotrivă, j^a de a se supune constrângerilor timp
îndelungat o refulare care să conducă la o adevărată

anestezie. Simone Buffard, printre atâtea altele, a evocat „frigul penitenciar", care pune stăpânire pe deţinut, până
acolo încât ucide în el dorinţa şi chiar posibilitatea de a şi-o satisface. Erving Goffman a analizat „pierderea
autonomiei", care caracterizează instituţiile azilare şi, ^ general vorbind, carcerale, precum şi închiderea în sine a
„prizonierului" - un obstacol greu de trecut, care face uneori atât de problematică readaptarea sa la lumea
exte¬rioară.
Nu poate fi vorba de a dezvolta aici aceste aspecte ale vieţii private a încarceraţilor, la urma urmelor prea puţin
cercetaţi, dată fiind dificultatea contactării lor, ei disi-mulându-se în mod voluntar în raport cu observatorul
eventual şi, prin aceasta, chiar în raport cu istoricul; ca atare, acest tip de viaţă privată nu poate fi revelat decât prin
efracţie. Ar fi imposibil, de altfel, să aducem sufi¬ciente nuanţe în descrierea acestei lumi. Chiar dacă liceenii
obişnuiesc să îşi compare internatul cu o închi¬soare — ne gândim la Baudelaire, Valles -, comparaţia nu este decât
foarte relativă. Analogia între formele de con¬trol şi cele ale vieţii private din cadrul unor instituţii „totalitare" nu
este decât aparentă. Acestea ar trebui ana¬lizate în diversitatea şi istoricitatea lor: care dintre ele sunt mai
permeabile la modalităţile exterioare ale vieţii private şi i-ar putea ca atare servi - mai mult sau mai puţin - ca
termen de comparaţie? în cazul stabilimentelor şcolare şi al pedepselor corporale, de pildă, dorinţele şi aversiunile
familiilor au cântărit greu, într-un mod deci¬siv. Dar ce se întâmplă cu secretul corespondenţei, cu permisiile de
ieşire, de igienă intimă a militarilor şi pri¬zonierilor? Forţa cu care indivizii sau grupurilor diverse rezistă la
disciplină sau îşi exprimă în mod voluntar doleanţele are o mare putere de transformare asupra instituţiilor cele
mai conservatoare, indiferent de gradul lor de imobilitate.
Către 1860, existau 50 000 de prizonieri, 100 000 de călugăriţe, 163 000 de liceeni, 320000 de „bolnavi nun; tali"
internaţi, aproape 500 000 de militari: tot atâtea emu cu o viaţă privată singulară. Nu puteau fi trecuţi cu vederea-
Celibatari: băieţi/bărbaţi

în secolul al XlX-lea sunt puţini celibatari definitivi, multe persoane singure, mai ales în rândul fem văduve de
timpuriu şi pentru perioade îndelun

dai

26°

Vârsta pentru căsătorie coboară pentru ambele sexe, dar în mod inegal. La recensămâtul din 1851, de exemplu, mai
mult de 51% dintre bărbaţi sunt celibatari şi numai 35% femei; dar, la treizeci şi cinci de ani, bărbaţii ne¬căsătoriţi
reprezintă un procent de doar 18%, iar femeile depăşesc 20%. Numărul celor dintâi nu încetează să scadă, ca să
ajungă în jurul vârstei de şaizeci şi cinci de 2ni la cota cea mai de jos: 7%, în vreme ce în cazul femeilor nu coboară
sub 10%. La urma urmei, bărbaţii se căsătoresc mai frecvent decât femeile, chiar dacă o fac mai târziu, deoarece
viaţa de menaj prezintă anumite comodităţi şi conferă respectabilitate. „îmi trebuie cu orice preţ o familie", scrie
Baudelaire, acest faimos dandy; „este singurul mod de a munci şi a cheltui mai puţin" (scrisoare către mama sa, 4

105
decembrie 1854). Fiapat, ca şi Tocqueville, de spectacolul conjugalităţii americane, Gustave de Beaumont intuieşte
că aici s-ar afla figura normalităţii: „Mă tem să nu se ajungă la o stare de lucruri în care celibatarii se vor găsi într-o
poziţie falsă, în care numai taţii de familie se vor putea bucura de puţină siguranţă" (către fratele său, Achille, 25
septembrie 1831). Acei taţi de familie, din care Peguy, şaizeci de ani mai târziu, va face „eroii lumii moderne".
Lucrările lui Jean Borie au pus în lumină suspiciunea care îl urmăreşte pe celibatar. Cu excepţia Bisericii sau a lui Le
Play, care îl judecă dintr-o perspectivă pozitivă, dată fiind posibila sa abnegaţie, societatea vede în el un ..fruct
uscat". în Dicţionarul ideilor primite, Flaubert culege câteva din aforismele vremii: „Celibatari: toţi goişti şi
dezmăţaţi. Ar trebui să li se impună anumite estricţii. Se pregătesc pentru o bătrâneţe tristă". Să 'servăm că
substantivul este întotdeauna folosit la mas-% la feminin, devine adjectiv. în Larousse du XDF <ecle putem citi
„această confuzie făcută de un englez s. puţin iniţiat în sinonimele limbii noastre, numea Ratări ospătarii (garcons)
din restaurant". Celibatarul 1 totdeauna un mascul. Nemăritată, femeia este „fată" l^^^âne fată", adică nimic, sau
mai rău, devine „fată r5lă". o „anormală", o „declasată" (contesa Dash). °vizoriu sau permanent, celibatul este trăit
într-un
ace tOta? diferit de către băieţ' Şi de câtre fete- Pentru
tOrj .ea d*n urmă, celibatul este aşteptarea „albă" a căsă-
• Alain Corbin evocă, în continuare, personajul fetei
261

tinere şi recluziunea sa. Pentru un tânăr, celibatul este un timp plin, valorizat, de libertate şi ucenicie, căsătoria
nefiind decât o stabilizare, chiar un „final". Epocă veselă (cel puţin în lumina transfiguratoare a amintirilor) a
iubirilor pasagere, a călătoriilor, a camaraderiei şi a unei puternice sociabilităţi masculine în ton deosebit de liber
(vezi corespondenţa lui Flaubert); timp al educaţiei sen¬timentale şi carnale, când totul este permis. Trebuie „să faci
nebunii", căci „tinereţea trece". Doar teama de sifilis îl va face pe bărbat, mai ales către sfârşitul secolului, să se
gândească puţin mai mult la castitate. Chiar şi în clase¬le populare, există o rătăcire instituţionalizată (prin turul
Franţei, făcut în grup) sau liberă, modalitate de a învăţa o meserie şi a şti ce-i viaţa înainte de a te stabili.
La Paris, studenţii, deseori „întârziaţi" prin arcanele dreptului sau ale medicinei, formează un trib a cărui rea¬litate
este dificil de pătruns, mai ales pentru că legendele circulând pe seama lui sunt deosebit de convingătoare: aşa cum
este aceea a Cartierului Latin, permanent fră¬mântat de pasiuni politice, aflat - cel puţin până în 1851 - sub
supraveghere constantă (cf. J.- C. Caron); aceea a boemei imortalizată de Murger, şi despre care J. Seigel a scris
recent, încercând să-i deceleze frontierele, identi¬tatea, transformările politice şi literare, ca şi deplasările în spaţiul
capitalei, de la Boul'Mich' la Montmartre, de la Montmartre la Montparnasse.
Viaţa boemei
Căci boema are mai multe componente, de altfel bine identificate de Murger: „amatorii", tineri care „părăsesc
căminul familial" ca să trăiască „aventurile existenţei întâmplătoare", dar numai provizoriu, înainte de a-şi S&1 un
rost, şi artiştii. Dintre aceştia, cei mai mulţi - „b°enl. ignorată" - trăiesc săraci şi necunoscuţi, stoici, pas'v1' fără să
ajungă vreodată la notorietate. „Majoritatea w° decimaţi de acea maladie, pe care ştiinţa nu îndrâznes încă să o
numească - mizeria", pradă ftiziei şi victime spitalului. „Ei scuipă, tuşesc, asta îi supără pe veciW> r atunci ajung la
Charită" (Valles). Ceilalţi - o minori»1^, ajung în cele din urmă să aibă succes şi să fie recunosc ^ ,,Numele lor sunt
pe prima pagină". Printre ei, mulţi pic

sculptori, literaţi, dar şi ziarişti în relaţie cu „presa mică", unde abundă caricaturile, poemele şi „glumele".
Boema desenează în toate privinţele un contra-model al vieţii private burgheze. Mai întâi, prin raportarea sa jnversă
faţă de timp şi spaţiu: viaţă nocturnă, fără pro¬gram - boemul nu are ceas -, de intensă sociabilitate, a cărei scenă
este oraşul, saloanele, cafenelele şi bule¬vardele. Boemii,,n-ar putea să facă zece paşi pe bulevard fără să întâlnească
un prieten". Conversaţia este plăcerea lor, ocupaţia lor majoră. Ei trăiesc, scriu în bistrouri, în biblioteci şi cabinete
de lectură, fiind aproape de clasele populare prin folosirea privată a spaţiului public. Perma¬nent urmăriţi de
creditori şi portărei, ei nu au domiciliul stabil, nici mobilă, de-abia câteva obiecte, fără valoare. Un erou al lui
Murger, Schaunard, îşi poartă toată averea personală în buzunare, care sunt „adânci cât nişte be¬ciuri". Ei îşi împart
cu oricine are nevoie adăposturile lor efemere, dar excelează, în schimb, în transformarea locuinţei - pentru o seară
de sărbătoare - doar prin câte¬va bibelouri sau ţesături rafinate, după cum - cu aceeaşi nonşalanţă - pot ridica un
cort sau un decor oarecare. Dispreţuind pasiunea de a strânge bani, virtutea „bur¬toşilor", aceşti veşnici flămânzi şi
costelivi pot într-o noapte de chef sau de joc să „spargă" toţi banii câştigaţi sau împrumutaţi din potul colectiv. Căci

106
ei dispreţuiesc proprietatea, pun totul în comun, inclusiv femeia, care circulă de la unul la altul, după bunul plac al
fiecăruia şi după simpatii. Să ai cât mai multe amoruri este o regulă,
re nu trebuie încălcată; iar infidelitatea, evident, este «i principiu esenţial. Schaunard are şaizeci de bucle din Parul
femeilor iubite: o adevărată colecţie. Cochete şi
3cote sunt de multe ori obiectul vreunui schimb, pe care
Raportul dintre sexe, mai puţin ierarhic decât în alte părţi,
1 fac totuşi inegal. Chiar şi în lumea boemei, bărbatul
te cel care domină, deşi unele femei, mai abile, reuşesc
Şi facă o frumoasă carieră sau cel puţin ştiu să apre-
e bucuriile unei vieţi fără griji. Există, printre ele, şi
te cuceritoare, care „trăiesc într-un fel de libertate
sculină" (Sebastien Mercier), nişte Rastignaci femini-
îhtr Caror tinereţe şi frumuseţe sunt gata să cucerească
5 oraşul şi pentru care boema nu este decât un
ul- >,Sunt complet singură, dar asta-i treaba mea",
263

Dandys
tSdist^tr^şi mai «»**»* *
a fost pusă S luminTH1 -ghfZe' 3 Cămi oralitate
Marylene DeTbourg-Delohis'T ^ -*08* Kempf ?i esenţă aristocratic*S ?f ongine britanică, de cipiul Cs° al
îidm^smul fa<* din distincţie prin-Barbey d'An^w f0^1 Sale" Codificat de Brummel, (DSiLflZ[ y> ,Baudelaire
sau Fromentin ~l suPra«<*ează diferenţa într-o f SE masifice- Boe™ ^e înclinaţii e ^ apr°Piat de d™pta. Anfr
264
spune Rigoletta lui Eugene Sue, figură, probabil, prea puţin subversivă.
în această viaţă comunitară şi publică, amorul este singurul act care reclamă un oarecare secret. Apare chiar o
tendinţă de izolare a cuplului faţă de cenaclu; actul sexual implică o cameră intimă, uşă încuiată, perdele trase.
Intimitatea amoroasă nu se împarte cu nimeni; în fond, are ceva conjugal în ea.
Viaţa visată, în aceeaşi măsură, dacă nu chiar mai mult decât viaţa reală, scenele zugrăvite de Murger nu trebuie
însă să ne amăgească, cu toate că boema, în vi¬ziunea lui Murger, a exercitat o mare atracţie asupra tineretului,
provincial mai ales. Să ajungi la Paris, să devii scriitor, poet sau ziarist, să scapi de platitudinile vieţii burgheze -
acestea au fost ambiţiile împărtăşite de majoritatea tinerilor, aceste „victime ale cărţii" - cărora Jules Valles le-a făcut,
ceva mai târziu, o descriere mai pesimistă. Fapt simptomatic, acest subproletariat al „refractarilor", care gravitează.
în jurul colegiilor şi al micilor jurnale, nu resimt, în general, singurătatea aşa cum se întâmplă însă duminica,
această „a şaptea zi a unui condamnat", zi a familiilor care ocupă tot spaţiul public, excluzându-1 de pretutindeni.
străduieşte să o facă indescifrabilă. El are gustul iluziei şi aJ deghizării, un simţ ascuţit al amănuntului şi
accesoriu¬lui (mănuşi, cravate, bastoane, eşarfe, pălării...). Fraţii Goncourt ironizează alura lui Barbey şi
„carnavalul în care se purta tot anul pe străzi". Un dandy este un „băr¬bat care poartă haine (...). El trăieşte numai
pentru a se îmbrăca". (Carlyle). Toaleta este una din principalele sale ocupaţii: Baudelaire declara că nu petrecea
mai mult de două ore pe zi pentru a-şi pune la punct toaleta. Dar, spre deosebire de curtezanii de altădată, el acordă
o extremă importanţă curăţeniei, atât a lenjeriei, cât şi a pieii, semn al unui raport cu trupul. Barbey pune să i se
pregătească o baie pe zi, iar când Maurice de Guerin, bolnav, trebuie să se întoarcă la Cayla, cea mai mare grijă a
sorei sale, Eugenie, este lipsa apei şi a camerei de toaletă.
Toate acestea presupun existenţa unei vieţi de loazir şi venituri suficient de mari, astfel încât individul să se poată
lipsi de muncă. Deşi, cu siguranţă mult mai bine garnisiţi cu bani decât oamenii boemei, dandys nu deţineau averi
întinse. Dispreţul faţă de bani, ca principal obiectiv, gustul pentru luxul ostentativ şi pentru joc, dar şi, pe de altă
parte, acceptarea riscului şi a unei eventuale asceze fac parte din morala lor, anticapitalistă şi anti¬burgheză. Ei îi
urăsc pe parveniţi — pe evrei, în măsura în care aceştia sunt şi manipulatori de bani - afacerile şi viaţa de familie.
Căsătoria este în ochii lor cea mai groaz¬nică dintre captivităţi, iar femeile mrejele sclaviei. Cu ele, plăcerea carnală
nu ar trebui să fie decât un simplu comerţ. Este de preferat însă amorul cu băieţii. Homo-«xualitatea lor (cuvântul
nu apare decât în 1891) se iccentuează cu timpul, pe măsură ce ascendentul familial 11 feminin asupra societăţii se
face tot mai simţit. Instaurarea „femeii noi" a provocat, în întreaga Europă, 0 adevărată criză de identitate
masculină, printre inter-)reţii căreia se numără şi Otto Weininger (Sex şl carac-> 1903), recrudescenţa pederastiei
fiind una dintre ormele sale de manifestare. Jurnalul lui Edmond de °ncourt, de după 1880, depune mărturie în felul
lui uPra acestui fenomen. „Dispreţuirea femeii" sau cel 3vn_ a feminismului, exprimată cu forţă în 1909, de

107
^Jtnifestulâiturist al lui Marinetti este, între altele, una constantele dandysmului, nu neapărat misogin, ci 'emogin"
(din latinescul spemere, a dispreţui), după 265

expresia lui R. Kempf. „Femeia este contrariul dandys-mului: ea este firească, adică abominabilă" (Flaubert) Dincolo
de asta se află refuzul copiilor şi al generaţiei insuportabili pentru un dandy, pesimist şi duşman al oricărui fel de
reproducere.
Dandysmul este o etică, o concepţie a vieţii care înalţă celibatul şi vagabondajul la nivelul unei rezistente conştiente.
„Urăsc turma, rigla şi nuvela. Beduin, oricât-cetăţean, niciodată" (Flaubert către Louise Colet, 23 ia¬nuarie 1854).
Hoinarul, dandy, mai târziu derbedeul, iată câteva din antidoturile pentru Musiu Prudhomme. Societatea îi
tolerează pe cei dintâi, dar îl reprimă pe ultimul, fiu al foburgurilor, o ameninţare la siguranţa îmbuibaţilor.

Singurătatea femeilor
Conştient aleasă, suportată sau pur şi simplu asumată, singurătatea femeilor este întotdeauna generatoare de
situaţii dificile, căci este de neconceput. „Femeia se stinge dacă nu are nici cămin, nici protecţie", spune Michelet,
cuprins de milă; iar corul epigonilor adaugă: „Dacă există ceva despre care natura să ne înveţe, fără putinţă de
tăgadă, atunci aceasta se referă la faptul că femeia este făcută spre a fi protejată, pentru a trăi ca fată alături de
mama sa, soţie, sub paza şi autoritatea soţului ei (...). Femeile sunt făcute spre a-şi ascunde viaţa" (Jules Simon,
L'Ouvriere - Muncitoarea, 1861). în afara căminului şi a căsătoriei, nu există nici o salvare.
Destrăbălată, care trăieşte din vânzarea propriilor farmece, sau amărâta fără nuri, părăsită de toată lumea, femeia
singură trezeşte neîncredere, dezaprobare sau bătaie de joc. Flăcăul tomnatic are maniile lui: el este mai degrabă
caraghios decât demn de milă. Sfrijită, f^ bătrână miroase a mucegai, a rânced. Ruşine „acestei fiinţe neproductive"!
(Balzac). Morocănoasă, bârfitoare, intrigantă, chiar isterică, gata să facă oricui rău, ea neji' nişteşte, aşa cum se
întâmplă cu verişoara Bette (1847)' mereu la pândă ca un păianjen în oraş, oglindă a tutw°r stereotipurilor. Va trebui
să aşteptăm secolul XX pen ca, sub influenţa feministelor sau a scriitorilor (precU Leon Frappi6), să-şi facă apariţia
un alt personaj fermi1
266

m! alt model, al femeii singure, şi, în sfârşit, femeia să aibă dreptul la celibat.
Totuşi, există destule femei singure. La recensămân¬tul din 1851,46% aveau peste cincizeci de ani: 12% celi¬batare,
34% văduve; procentele rămân identice în 1896. pe la jumătatea veacului, aceste procente sunt mai ridi¬cate
îndeosebi în părţile de vest, în Pirinei, în sud-estul Masivului Central; mai târziu, diferenţele regionale se şterg în
folosul marilor oraşe, rezervoare de femei sin¬gure (domesticitate).
De fapt, acest surplus de singurătate feminină este -în Europa occidentală - o constantă demografică încă din epoca
Evului Mediu. „Mecanismele" care o produc sunt multiple. Strategiile matrimoniale, mai întâi, care creează o ordine
de căsătorie şi o categorie de femei excluse; îngrijirea părinţilor în vârstă, încredinţată deseori fiicelor mai mici;
văduvia mai ales, legată de longevitatea femi¬nină şi de raritatea recăsătoriilor. In mediile burgheze, văduvele sunt
fără îndoială mai bine protejate decât altă¬dată de către Codul civil şi uzufruct; în mediile populare, soarta lor este
deosebit de precară. Absenţa compatibili¬tăţii muncii lor invizibile - menajeră, la domiciliu, de auxiliar conjugal -,
caracterul sincopat al unei ocupaţii salariale prea intermitentă pentru a deveni vreodată o „carieră" (muncitoarele
din industria tutunului formează o strălucită excepţie) fac ca majoritatea să nu beneficieze ie pensie. Dispoziţiile
primelor legi cu privire la pen¬sionările muncitoarelor şi ţărăncilor (1910) evidenţiază marginalitatea lor.
Magherniţe şi mansarde, spitale şi aziluri sunt populate de aceste sărmane bătrâne, uitate de toată lumea, prilej de
caritate pentru pensioanele de dom-işoare. Studiul bătrâneţii, acest mare subiect de istorie * rămâne încă de scris, va
trebui să fie fără îndoială 'ferenţiat din punct de vedere sexual. Singurătatea poate fi, de asemenea, rezultatul unei
geri, deliberată în cazurile de „vocaţie" religioasă sau uistă (infirmiere, asistente sociale, institutoare), sau insecinţa
opţiunii pentru o carieră. Femeile, cunoscute > numele de „contre-maîtresses" din cartierul Soarelui, «itatea Saint-
Etienne (J. P. Burdy), sunt celibatare, mirate şi criticate totodată. Există nenumărate exemple ° acest tip. în 1880, se
înregistrează 73% femei singure, i care 55% celibatare (între 1975-1980, numai 10%), 1 e având peste cincizeci de ani.
Itinerariile reconstitui-
267

te (C. Dauphin, P. Pezerat) arată că s-a ajuns la celibat din cauza dorinţei de autonomie financiară şi profesională-
colegii masculini vor o femeie acasă, nu una angajată într-un serviciu. în secolul al XlX-lea, ele nu pot să cunoască o
promovare socială prin muncă decât sacrifi. cându-şi viaţa privată. Celibatul este, în fond, „preţul cuvenit".

108
Viaţa cotidiană a acestor singuratice este anevoioasă Salariul femeilor, considerat întotdeauna ca un supliment
(„appoint") la bugetul familial, este inferior aproape prin chiar statutul lor. Iar „meseriile de femei" sunt
necalifi¬cate prin natura lor: acele profesiuni legate de croitorie de pildă, datorită căreia multe dintre ele îşi câştigă
traiul' zilnic. Anchetele Oficiului de muncă asupra muncii la domiciliu, care a cunoscut o amplă dezvoltare în
ultima parte a secolului, în cadrul unei industrii extrem de raţionalizată a confecţiei, dezvăluie o lume a femeilor
singure, mame şi fiice uneori, ascunzându-şi starea pre¬cară în fundul unei curţi sau la al şaselea etaj şi pedalând la
maşina lor de cusut „Singer" zece sau cincisprezece ore pe zi. „Cotletul croitoresei" se referă la bucata de brânză de
Brie care, împreună cu o ceaşcă de cafea -drogul lucrătoarelor pariziene - formează masa lor obiş¬nuită. Cu atât mai
mult cu cât unele visează la cochetăria unui şal sau a unui corsaj.
Nu trebuie neglijat nici faptul că pentru cele mai tinere seducţia rămâne o armă. O legătură poate furniza o
suplimentare a resurselor financiare, ba chiar poate regla chestiunea sexuală sau afectivă în afara căsătoriei. Tânăra
care caută de lucru în marile magazine este între¬bată de director dacă are un „protector", căci nu este uşor să ţii o
familie şi un serviciu în acelaşi timp. Prelungind funcţiile grizetei de altădată - căreia studenţii deveniţi senatori îi
vor ridica în semn de recunoştinţă, către 1880, o statuie (în scuarul Montholon) —, multe „mici lucra¬toare" sau
funcţionare plin de demnitate au un astfel de „prieten", bărbat „respectabil", de obicei dintr-o categorie socială
superioară femeii. Dar pentru Madeleine Campana-care îşi asumă bucuroasă o legătură cu un medic, timp <J
cincisprezece ani, cu care de altfel ar fi vrut şi să se căsă¬torească dacă ar fi fost liber {La Demoiselle du telepho^ -
Domnişoara de la telefon, Paris, Delarge, 1976), °f^ câte vise au rămas nesatisfăcute ori s-au preschim
268

treptat în ranchiună, pentru că nimeni nu le-a luat în seamă? Rareori subversive, romanele-foileton, de care femeile
sunt atât de avide, le asigură totuşi că niciodată prinţii nu se căsătoresc cu păstoriţe!
Ca să o scoată la capăt, multe (câte?) dintre aceste izolate îşi pun câştigurile în comun. Recensământurile cincinale
ale populaţiei înregistrează „menaje" de femei singure - mame şi fiice, prietene - pe care anchetatorii (Villerme", Le
Play) le descriu în trecere. „Cele care nu au familie şi nu trăiesc în concubinaj se adună de obicei două-trei într-un
fost birou sau o cămăruţă, pe care o mo¬bilează împreună, folosind banii în comun". (Villerme, 1840). Femeile îşi
amenajează singurătatea, temporară sau permanentă, pe care nu şi-au dorit-o întotdeauna, dar pe care au preferat-o
totuşi unei căsătorii prea puţin atrăgătoare.
A existat oare echivalentul unui dandysm feminin , a unui celibat ales şi trăit liber? Lumea actriţelor, atât de puţin
cunoscută în intimitatea ei, ar putea să ofere fără îndoială suficiente exemple. Totuşi, dacă pentru o femeie este
posibil să se elibereze de căsătorie, îi este foarte greu să scape de bărbaţi în general. Anumite curtezane de mare
clasă încearcă să folosească galanteria în beneficiul lor. Literatura ne arată figuri şi soluţii contrastante, des¬tine
diverse. După ce i-a făcut pe „toţi bărbaţii să-i cadă la picioare", Nana se îmbolnăveşte de vărsat de vânt, rămânând
de-acum înainte o „Venus desfigurată"; Odette devine, datorită războiului, amanta ducelui de Guermantes,
domneşte în cele din urmă peste foburgul Saint-Germain, când nu mai este decât o „văduvă de viţă nobilă, dar
ra¬molită". Cum să aflăm, aşadar?
de docto;
ş
oriţe, chiar profesoare, care nu se mai mulţumesc cu "tt secundare, ci vor să străbată lumea şi să iubească
Un dandysm feminin? Poate că l-am putea găsi, la iceputul veacului, la amazoane: Nathalie Clifford-|arney, Renee
Vivien, Gertrude Stein şi prietenele lor. reatoare, estete ale Art Nouveau sau ale avangărzii, les-recunoscute de
întreg Parisul, în parte şi datorită ii lor, străine de Franţa , aceste femei îşi revendică de a trăi cu bărbaţii. împrejurul
lor sau mai de ele, obişnuite să trăiască în cenaclu, o pleiadă noi", ziariste, scriitoare sau artiste, avocat şi

după bunul lor plac. Admirate de unii, ponegrite de alţii pentru ele viaţa oricum nu este uşoară. Romanele,
simpa¬tice sau critice, de Marcelle Tinayre (La RebeUe „ Răzvrătita) sau de Colette Yver dau imaginea parţială
desigur, a greutăţilor întâmpinate de aceste femei. Imen¬se, într-adevăr. Le trebuia întreaga prietenie sau dragoste a
câtorva femei - şi a anumitor bărbaţi - ca să le poată înfrunta. Să fie revoluţia sexuală mai dificilă decât revoluţia
socială? Posibil.
Moartea vagabonzilor
Dintre toţi solitarii, vagabonzii sunt cei mai suspectaţi de către o societate care face din domiciliu condiţia
princi¬pală chiar a dreptului la cetăţenie şi care adulmecă în rătăcirile vagabondului o rezistenţă la propria sa
morală. Lumea rurală, crispată asupra avutului său, vede în ţigani şi fii cei care bat drumurile la întâmplare - cu
excepţia colportorului, care este agreat - nişte hoţi potenţiali, pe care îi alungă şi îi pedepseşte. în GeVaudan, sătenii
îl aruncă într-o viroagă pe un tinichigiu, care nu şi-a plătit paharul de vin. Republica taţilor de familie ia măsuri
ener¬gice: legea din 1885 asupra fexpulzării recidiviştilor înrăiţi, de obicei hoţi mărunţi şi vagabonzi, care -
proclamaţi „inapţi pentru orice fel de muncă" — sunt trimişi în Guyana; lege care obligă pe nomazi să aibă un loc

109
fix şi instituie un paşaport cu control sanitar şi fişă de identitate. Vagabondul ameninţă familia şi sănătatea; el
răspândeşte bolile, microbii, tuberculoza (cf. J. C. Beaune).
Celibatarii, solitarii, vagabonzii sunt nişte marginali care trăiesc la periferia unei societăţi, ai cărei centru este
familia. Existenţa lor materială şi morală este complicat2' Aflaţi întotdeauna în poziţie de suspecţi sau acuzaţi, ei
trăiesc în defensivă, prinşi în ochiurile unei plase care le lasă o anumite libertate de mişcare, dar care începe sâ se
strângă tot mai mult în jurul lor.
Semn al arhaismului lor într-o epocă în care longevi¬tatea este criteriul modernităţii, ei mor mai repede dec* ceilalţi,
uzaţi sau sinucigaşi. Durkheim vede în suprasju cidul din categoria celibatarilor dovada însăşi a imposl ' lităţii lor
de a se integra. Imigranţii, transplantaţi "e
270

oraşul care ucide -

di ly„„eze.

tuberculoza este aceea care «ca d.

oglindă imaginea unei S ord/nea casei şi căldura căminulii.

sunt

Michelle Perrot Roger-Henri Guerrand

Scene şl locuri

MODURI DE A LOCUI
de MICHELLE PERROT
„Viaţa privată trebuie să fie zidită. Nu este permis să cauţi sau să faci cunoscut ceea ce se petrece în casa unui
particu¬lar", scrie Littre {Dicţionar, 1863-1872). După el, expresia „mur de la vie privee" („zid al vieţii private"),
inventată de Talleyrand, Royer-Collard sau Stendhal, ar fi intrat în uzul curent cam prin anii 1820.
Această închidere se operează în mai multe feluri. Printr-un proces de cuibificare, (nidificatiori), mici grupuri şi
microsocietăţi decupează în spaţiul public locuri rezervate pentru jocurile şi conciliabulele lor. Cluburi, cercuri
aristo¬cratice şi burgheze, loje şi încăperi, cabinete particulare închiriate doar o seară pentru o partidă galantă,
cafenele, cârciumi şi bistrouri, aceste „case ale poporului" - unde, în odăile din spate, au loc reuniuni clandestine şi
celule sindi¬cale - cadrilează oraşul. în aceste spaţii intermediare ale unei sociabilităţi aproape exclusiv masculine,
femeile, sus¬pecte de îndată ce încep să devină „publice", ocupă un loc minor. Le putem găsi în atelierele de lucru,
în faţa altarului sau în spălătorii, pe care încearcă din răsputeri să le ţină cat mai departe de controlul masculin, aflat
în ofensivă sporita. Societatea civilă nu este acest vid pe care l-ar fi vrut legisla¬torul suspicios, ci o forfoteală de
alveole conviviale, în care
colcăie secretele1.
într-un mod mai trivial, clasele dominante, care au obsesia mulţimii proaste şi murdare, îşi amenajează locurile
publice şi, în special, în mijloacele de transport comun, nişe protectoare: loje de teatru, care P^110^ salonul, cabine
de vapor sau de baie, compartimente clasa întâi, care evită promiscuitatea şi păstrează diferen. „O dată cu
inventarea omnibuzului, a murit şi burghez
274

scrie Flaubert, care face din el - în contrast cu trăsura pariziană, circulând numai cu storurile trase - simbolul
adulterului2.
Ordinea casei
par domeniul privat prin excelenţă este casa, fundament material al familiei şi pilon al ordinii sociale. Să-1 ascultăm
pe Kant, transcris de Bernard Edelman, cum îi celebrează grandoarea metafizică: „Casa, domiciliul, este singura
bari¬cadă împotriva spaimei de neant, de noapte şi de origine obscură; ea închide între pereţii săi tot ceea ce

110
umanitatea a adunat cu răbdare veacuri de-a rândul; ea se opune evadării, pierderii, absenţei, căci ea îşi
organizează propria ordine internă, civilitatea, pasiunea sa. Libertatea ei înfloreşte într-un climat de stabilitate şi
închidere şi, în nici un caz, într-un spaţiu deschis şi infinit. A fi acasă înseamnă a recunoaşte încetineala vieţii şi
plăcerea meditaţiei imobile (...). Identitatea omului este aşadar domiciliară, şi, de aceea, revoluţionarul, cel care este
fără nici un rost pe lume, deci fără foc, nici loc şi fără credinţă şi lege, concentrează în el însuşi întreaga angoasă a
rătăcirilor (...). Omul de nicăieri este un criminal potenţial3.
Casa este un element de fixaţie. De unde şi locul cetăţilor muncitoreşti în strategiile patronale de formare a unei
mâini de lucru stabilă, ideologiile securitare (securi-taires) sau cele ale familiei. Frederique Le Play şi discipolii săi
cercetează în amănunt locuinţele populare; precizia descrierilor lor, sursă preţioasă pentru istoric, este o ade¬vărată
disecţie a conduitelor. Odinioară, fiziognomonia detalia chipul, oglindă a sufletului. De acum înainte, ordinea «iei
camere dezvăluie ordinea unei vieţi. în satele din vre-nea celei de a Treia Republici, casa institutorului trebuie să ne
o casă de sticlă, iar camera sa, un „mic sanctuar al ordinii, « muncii şi bunului gust", în contrast cu „magherniţa
neîn¬grijită a celibatarului dezordonat, care îşi părăseşte locuinţa Cat mai mult cu putinţă, iar gustul pentru frumos
îi lipseşte 1 desăvârşire", după spusele inspectorului Richard, care * ^ţează în 1881 epura locuinţei model. Pat auster
de elev a Şcoala militară Saint-Cyr, toaletă cu lenjerie albă şi iecţe mărunte, care „vor dovedi că locatarul îşi respectă
°pria-i persoană, fără exagerări, totuşi", parchet ceruit, -aune din pai, „curate, fără nici o picătură de noroi", „o
bi-'"otecă drăguţă", garnisită mai ales cu clasici aduşi de la

şcoala normală, vitrină pentru colecţiile ştiinţifice, colivie „locuită de păsări cântătoare", câteva plante verzi,
prezenta discretă a unei naturi îmblânzite: acesta este cadrul ideal al misionarului perfect, de care are nevoie
Republica. Singurul lux, pe masă, o „magnifică velinţă croită dintr-un şal antic scos din garderoba maternă",
rememorează demnitatea rădăcinilor şi educaţia aleasă a unei mame atente şi grijulii Mai târziu, se va adăuga un
pian, câteva bibelouri, „fru¬moase modele de sculptură" şi reproduceri după capodopere, pe care „procedeele
heliogravurii le pun ia îndemâna tuturor pungilor". Iată o „locuinţă drăguţă", pe care cu toţii — autorităţile, părinţii,
elevii - vor putea să o viziteze fără să roşescă în cazul unei intruziuni intime.4
Casa este morală şi politică. Toţi alegătorii au un domi¬ciliu, orice notabil are prăvălie la stradă şi castel în
provin¬cie. Simbol al disciplinelor şi reconstrucţiilor^ casa conjură primejdia revoluţiilor. Viollet-le-Duc îşi publică
Histohe d'une maison (Istoria unei case) în 1873, după Comună, care continuă să ardă în fundalul peisajului. In anul
cele¬brării unui secol de la Revoluţia franceză, secţia de economie socială a Expoziţiei universale (1889) alege ca
temă „Casa de-a lungul veacurilor". în curând, printre artele guvernamentale va fi inclusă şi arta domestică.
Dar, în secolul al XlX-lea, casa este o afacere de familie, locul ei de existenţă şi punctul de reunire. Ea incarnează
ambiţia cuplului şi modelul reuşitei sale. A întemeia un cămin înseamnă a locui într-o casă. Tinerele menajuri
suportă din ce în ce mai puţin coabitarea. Viollet-le-Duc , Am văzut cum cele mai tandre afecţiuni familiale se
uzează şi se sting în această viaţă comună în care copiii căsătoriţi sunt obligaţi să trăiască alături de ascendenţii lor".
A avea propriul tău cămin, micul tău „nome" - termenul se răspân¬deşte în jurul anului 1830 -, „cuibul" (caxree)
tău, mai po¬pular spus, este unicul mijloc de a obţine autonomia şi, toto¬dată, unicul însemn al ei. în conflict politic
cu părinţii sai, Gustave de Beaumont şi tânăra sa soţie se află în căutarea „unei vizuini în care să se adăpostească".
,vAmfn Clementine şi cu mine, avem dorinţa necumpătată de a poseda un mic nome. Cea mai amărâtă colibă ti se
pa^' când tu eşti stăpânul ei, că este un paradis terestru" y-.J. „A trăi independent în interiorul tău, în mijlocul
familie1 tt*j nici că se poate o soartă mai demnă de invidiat", scrie P1^ Norbert Truquin, care a străbătut lumea şi
revoluţiile " Interiorul, care desemnează de acum înainte mai puţ^ ţr^ omenească şi mai mult inima casei este
condiţia fericim-
276

confortul inima bunăstării. „Prieteni, introduceţi acest cljvânt în dicţionarul vostru şi fie să posedaţi tot ceea ce
gxprimă el"; este sfatul pe care Jean-Baptiste Say i-1 dă „cla¬sei de mijloc", cititoare a lucrării Decade philosophique
(Decada, filosofică) (1794-1807); el opune această „profu¬ziune de comodităţi" cheltuielilor ostentative6. Ştiinţă a
menajului, economia domestică presupune echilibrul vieţii.
Casa este, de asemenea, proprietate, obiect de investiţie si de plasament, într-o ţară în care partea capitalului
imobi¬liar rămâne considerabilă, iar randamentul său onorabil, piatra este forma majoră a patrimoniilor, care -
după Jacques Capdevielle - în afară de posesiune, mai constituie si un mod de luptă împotriva morţii. Miză vitală?
Pentru jwsedarea unei case, inventariată, îmbucătăţită, dezmem¬brată, moştenitorii sunt în stare să se sfâşie,
transformând cuibul de porumbei în cuib de vipere.
Casa mai este şi acel teritoriu, pe care proprietarii încearcă să-şi însuşească natura prin exuberanţa grădinilor şi a
serelor, unde anotimpurile dispar cu desăvâşire; arta prin acumulare de colecţii sau concertul privat; timpul prin

111
amintirile de familie sau din călătorii; spaţiul prin cărţi care vorbesc despre planetă şi prin magazinele ilustrate - de
la l'Illustration la Lectures pour tom sau Je sais tout; toate acestea dovedesc cu prisosinţă importanţa casei7. Lectura,
explorarea dintr-un fotoliu, este un mod de a îmblânzi uni¬versul făcându-1 lizibl şi, prin fotografie, vizibil.
Biblioteca deschide casa către lume; ea închide lumea în casă.
In a doua jumătate a veacului, se face simţită o dorinţă puternică de a integra şi domina lumea prin casă.
dezvoltarea tehnicilor - telefonul, electricitatea - permite econsiderearea posibilităţii de captare a comunicaţiilor, şi
Aiiar încorporarea muncii pentru toţi la domiciliu. Mica Aprindere familială, în care toţi lucrează sub suprave-
Snerea tatălui, este o aspiraţie împărtăşită de mulţi şi tema Copiilor ce reapar mereu. Zo\a (Travaiî-Munca, 1901),
ca
^opotkin, discerne aici potenţialităţile eliberării viitoare.
'sculul, nesigur de identitate sa socială, ar putea să-şi
seacâ în felul acesta demnitatea de şef de familie8.
Artiştii, de asemenea, îşi imaginează o „casă totală",
ltru al sociabili taţii elitare şi de creaţie, remodelată - pre¬cum casa „modem style" - până în cel mai mic detaliu al
dor sale. E. de Goncourt consacră două volume pentru e La maison d'un artiste (Casa unui artist). „Viaţa să devină
publică", scrie el, referindu-se la casă ca refugiilor. Şi feminină: sub pedeapsa de a deveni
577

o fiinţă domestică, de casă, bărbatul trebuie să recucerească

- înfrângând împotrivirea femeilor, preotese ale cotidianului
- casa. Acesta este şi gândul lui Huysmans şi al tuturor
acelora care se simt neliniştiţi, în zorii secolului al XX-lea
de emanciparea noii femei.
„Familii, vă urăsc! Obloane trase, uşi închise, posesiuni geloase ale fericirii!", va scrie mai târziu Andre Gide.
Fortăreaţă a acelei privacy, protejată în acelaşi timp de prag de portari, paznici ai templului, şi de noapte, adevărat
timp al intimităţii, casa este miza luptelor interne, microcosmos parcurs de către sinuozităţile frontierelor, în care se
înfruntă public şi privat, bărbaţi şi femei, părinţi şi copii, stăpâni si servitori, familii şi indivizi. Repartiţia şi
folosinţa camerelor, scări şi coridoare pentru circulaţia persoanelor şi lucrurilor^ locuri de retragere, de îngrijiri şi
plăceri ale corpului şi sufle¬tului se supun unor strategii de întâlniri şi evitări, susţinute de dorinţă şi de grija de
sine. Strigăte şi şoapte, râsete şi hohote înăbuşite, sunete de paşi, pândiţi cu răbdare, uşi care scârţâie, pendule
nemiloase care ţes undele sonore ale casei. Sexul se află în miezul secretului ei.
Interioare burgheze
Cu siguranţă, acest model de casă — casa model - este pro¬
priu intimităţilor burgheze. Ea îşi egrenează variantele în
nenumărate amănunte, de la Londra victoriană la Viena „fin
de siecle" şi chiar, mai la est, în inima Berlinului şi a Sankt
Petersburgului. Se poate propune ipoteza unei relative
unităţi a modului de viaţă burghez în secolul al XDC-lea, ca
şi a modalităţilor de a locui, unitate întărită prin circulaţia
europeană a tipurilor arhitecturale. Este un subtil amestec de
raţionalitate funcţională, de confort încă restrâns şi de nos¬
talgie aristocratică, în special în ţările unde supravieţuieşte o
viaţă de Curte. Chiar în ţările democratice, burghezia nu a
cucerit decât târziu legitimitatea gustului, iar decorul sau
ideal rămâne acela al saloanelor şi castelelor din veacul
XVHI-lea, veacul „plăcerii de a trăi". Totuşi, câte nuanţe,
câte dispariţii generează culturile naţionale, religioase sa
politice în raporturile sociale, relaţiile familiale, rolurile
xuale şi, prin urmare, în structurile şi obiceiurile casei,
nu fac decât să le traducă! .^
în Istoria unei tinereţp, Elias Canetti compară casei^ ^ pe vremea copilăriei sale: la Rusciuc, pe Dunărea de J° jurul
unei curţi-grădină, în care vinerea pătrundeau ţie

ţjei case identice adăpostesc menajul părinţilor, bunicilor, al unchiului şi mătuşii. Dintotdeauna, eram obişnuiţi să
fie în casâ cinci sau şase servitoare bulgăroaice, tinere, venite din munţi, care alergau în picioarele goale prin casă;
seara, îngrămădite pe divanurile turceşti din salon, ele povesteau istorioare cu lupi şi vampiri. La Manchester, o
guvernantă domneşte asupra însufleţitei nurseryât la etaj; lungi clipe de singurătate petrecute cu descifrarea

112
figurilor de pe hârtia pictată; sâmbătă seara, copiii coboară în salon şi recită poezii oaspeţilor, care se părpădesc de
râs; duminică dimineaţa este mare sărbătoare: copiii au liber acces în ca¬mera părinţilor şi se caţără în paturile lor,
care se află la o anumită distanţă unul de altul, aşa cum se cuvine în protes¬tanta Anglie. Ordinea riturilor şi a
locurilor potrivite compartimentează spaţiul şi timpul. La Viena, apartamentul de la etaj, cu balcon şi anticameră,
unde o bonă bine stilată triază vizitatorii; plimbări ceremoniale la Prater. „Totul se învârtea în jurul familiei
imperiale; ea era aceea care dădea tonul, iar acest ton prevala în rândurile nobilimii şi chiar până la marile familii
burgheze". La Ziirich, dimpotrivă, „nu exista nici Kaiser, nici nobleţe imperială (...). Eram sigur, în orice caz, că în
Elveţia fiecare om îşi avea locul lui bine sta¬bilit, că fiecare avea propria sa valoare". Imposibil să surghiuneşti
bonele la bucătărie, cum se întâmpla la Viena; ele iau masa împreună cu întreaga familie; dar mama autorului nici
nu vrea să audă de aşa ceva. De unde o inti¬mitate mai accentuată: „Mama era întotdeauna lângă noi; nimeni nu se
afla întrea ea şi noi; nu o pierdeam niciodată din vedere", într-un apartament extrem de strâmt. Topografia se
adaptează moravurilor.
Casa rurală, spaţiu de muncă
'ar există şi alte clivaje, la fel de importane. Mai întâi, acela
^ opune oraşul satului, fractură profundă a intimităţilor,
â să uităm că în pragul secolului al XX-lea, majoritatea
Ruladei europene rămâne încă rurală; în Franţa, ea repre-
ă> în 1872,69%, iar în 1911,55,8%. Satul nu ignoră nici Etatea, nici secretul. Dar acestea nu sunt |^ubstanţiale unui
spaţiu prea deschis. Zidul este doar un
?1 tăcerii, iar breşa o face numai mărturisirea p- ^entitatea rurală este totuşi puternic înrădăcinată. Dar în
ffdia, ca şi în Gevaudan, „acasă" are un sens local mai decât unul spaţial.„A fi de aici" înseamnă a recunoaşte
279

elementele care formează un peisaj: semnele cerului şi aie timpului, marginile proprietăţii şi istoriile care le-au
mode¬lat. „Pământul, în sensul primordial al cuvântului, este spaţiul unui interes radical, împărtăşit şi reînnoit";
povesti de familie repetate în cele mai mici detalii: un loc de reme¬morare, în fond. Sentimentul frontierelor este
foarte puter¬nic aici: vai de cei străini de loc şi, mai mult, de vagabonzi mai ales dacă nici nu-i cunoaşte nimeni!
„Casa" se întinde şi asupra spaţiilor care se exploatează-casa, oustal-ul includ şi pământurile. Rudimentară si
suprapopulată, casa-edificiu este un instrument de lucru mai degrabă decât un „interior"; privirea călătorului
etnolog sau a institutorului urban nu vede aici decât promiscuitatea ani¬mală, mai ales când şi animalele şi oamenii
dorm sub ace¬laşi acoperiş. Exteriorul - hambarul, tufărişul, şanţul de la marginea pajiştii, în apropierea desişului,
pâlcurile de copaci de pe câmpurile deschise, unde se adăpostesc păstoriţele, malurile întunecoase ale râului - este,
aşadar, mai mult decât odaia comună, un spaţiu propice jocurilor erotice sau îngri¬jirii corpului. Fiecare se află sub
privirea celuilalt. Transgresiunea este dificilă şi nu se realizează decât cu consimţământul mai mult sau mai puţin
tacit al celorlalţi. A ascunde o sarcină, mai mult chiar, o naştere, ce angoasă insuportabilă pentru acelea care nu se
bucură de conivenţa femeilor din partea locului!
„Ei supravegheau tot ce făceam eu. Tata se odihnea în spatele meu şi îmi găsea că fac prea multe gesturi când era
vorba să m-apuc de vreo treabă. Niciodată nu a acceptat să schimb paiele de la saltea", povesteşte un fiu foi vârstă
de patruzeci si doi de ani, citat de Elisabeth Claverie şi Pierre Lamaison'O. Din mai toate interogatoriile judiciare
iese la iveală starea de plictiseală când e vorba să se treacă la efec¬tuarea unui control, datorată fără îndoială
creşterii tensiu¬nilor în cadrul oustal-uM, fapt care implică un control mult mai amănunţit. Dar, pe lângă aceasta,
individualizarea moravurilor, legată de migraţii şi de lărgirea orizontului, datorată între altele mijloacelor de
transport, de la căile fe¬rate la biciclete, cu care tinerii se pot deplasa pentru a dansa unde se iveşte prilejul, face
insuportabilă orice asemeni constrângere. între cele două războaie mondiale, ^f^ femeilor de a accepta coabitarea
cu soacra, dorinaţa de avea un spaţiu intim şi de a-şi permite o „cochetărie , c presupune curăţenie, se pot considera
drept factorii exod lui feminin si ai celibatului masculin.

populare de a locui
îngrămădite în cocioabe infecte, clasele populare urbane îşi jeZvoltă în mod diferit intimitatea Promiscuitatea în
care par a se complace, până şi îh plăcerile lor - pentru Zola, de pildă, balul popular este un rut - reprezintă în ochii
clasei dominante semnul unei sexualităţi primitive şi al unei săl¬băticii care, prin dorinţa sa crescândă de
demnitate, este tot mai greu acceptată chiar de către militanţii înşişi. „Oamenii uăiesc aici claie peste grămadă, ca
nişte animale. Ne aflăm în plină sălbăticie", spune Jean Allemane descriind locuinţele muncitoreşti, aproape aşa
cum, cincizeci de ani mai devreme, o făcea doctorul Vîilerme în anchetele sale asupra lucrătorilor din industria
textilă. Patronatul industri¬al, medicii propagatori ai igienei publice elaborează politici asupra habitatului, în care

113
se prevedea o dezaglomerare a locuinţelor pentru a putea astfel salva muncitorii de la tuber¬culoză şi alcoolism.
Noţiunea de „minimă locuinţă", pre¬văzută cu normele privind cubajul de aer şi de confort, se profilează deja de la
sfârşitul veacului al XlX-lea. însăşi mişcarea muncitorească, mult timp relativ insensibilă la „chestiunea locuinţei",
revendică la începutul secolului „aerul pur" şi „salubritatea"11.
Fără a contesta binefacerile unei filantropii a habitatului, ale cărei rezultate sunt, în fond, extrem de limitate înainte
de 1914, se cuvine să semnalăm cecitatea obsedantă cu privire la modurile de a locui ale claselor populare12.
Constrânse să „trăiască în stradă", acestea ştiu să folosească virtualităţile imobilelor colective şi de cartier, spaţiu
intermediar, zonă esenţială de într-ajutorare şi aculturaţie. în veacul al XlX-lea, priorităţile bugetare ale muncitorilor
se îndreaptă nu către locuinţă, practic intangibilă, ci către vestimentaţie, mai acce-âbilă, aflată în expansiune, şi care
permite participarea fără complexe la spaţiul public, acordând şansa de a face o bună jgură (acea bella figura a
italienilor, care se pricep în aterie), ceea ce Maurice Halbwachs observase deja m '«crările sale.
Oraşul, mai întâi, este învestit cu dorinţele lor. "incitorii desfăşoară aici o mobilitate, care nu este numai gă din faţa
acelui „proprio" - M. Vautour şi diabolicul său
plet - ci şi un mijloc şi un semn de mobilitate socială.
ugranţii din Torino, studiaţi de Maurizio Gribaudi13, au o ?ţanucă specifică; astfel, ei merg de la centru spre
periferie,
* din nou către centru îhtr-un tum-overteritorial şi social, 116 aduce a strategie.
281

Acest oraş, teatru al ascensiunii sau al decăderii, fron¬tieră fluctuantă între şansă şi nenorocire, este dorit deschis de
către muncitori, care înţeleg să uzeze în mod liber de tot ce acesta le poate pune la dispoziţie, aşa cum odinioară
stră¬moşii lor ţărani făceau la ţară. Terenurilor apropiate, care îi exclud pe cei săraci din preajmă, grădinilor
publice, conce¬pute mai întâi ca locuri decente pentru plimbările burgheze ei le preferă terenurile virane,
neîngrijite; spaţiilor verzi, pre¬conizate de către igienişti, le preferă „centura neagră" a Parisului, ţintă a excursiilor
duminicale şi, totodată, reper al marginalizaţilor şi loc de întâlnire pentru vagabonzi. Echivalentul pasajelor
burgheze din centru, care îl fascinau pe Walter Benjamin, pot fi considerate, spre exemplu, pasajele din Levallois-
Perret, în care poliţia pătrunde fără prea multă plăcere, ba chiar cu scârbă; sau încă acele sub¬soluri din Lille,
adevărate „maquis"-uri pentru solidaritatea sătenilor aflaţi la oraş14.
Spre deosebire de zona rurală, aici se stabileşte un alt raport cu spaţiul, care trebuie exploatat pentru a compensa
mediocritatea habitatului; un alt raport cu corpul: multe acte, calificate în altă parte drept intime, aici se fac în
exterior; un alt raport cu lucrurile, de asemenea: utilizarea resturilor, reciclarea a ceea ce este uzat, schimbul de
daruri şi con-tradaruri într-o economie a cotidianului, care scapă parţial pieţei monetare şi în care rolul femeilor,
câtuşi de puţin fe¬recate în casă - spre deosebire de cele burgheze - este fun¬damental15. Pentru clasele sărace,
oraşul este asemenea unei păduri, unde fiecare îşi braconează viaţa. Din acest unghi, există multe analogii cu
practicile rurale, exceptând mobili¬tatea, dar şi o diferenţă de măsură.
Originalitatea claselor populare urbane rezidă în faptul că reţeaua lor familială nu se înscrie nici în fixitatea lotului
de pământ, nici în închiderea unui interior. Totuşi, dubla dorinţă, a unui loc şi a unui spaţiu al său, se afirmă cu o
forţa crescândă în a doua jumătate a veacului al XlX-lea.
A fi liber înseamnă mai întâi a avea posiblitatea de a-p alege singur domiciliul. Rezistenţa faţă de cartierele
munci¬toreşti, fie ele patronale sau pur şi simplu urbane - cum a fost de pildă cazul cu Cartierul Napoleon, care a
reprezenta un fiasco - a fost înregistrată de majoritatea observatorilor. , .Proiectul cartierelor nu a fost niciodată
popular" în Franţa, scrie Audiganne16 (1860), deoarece implica un regulam^ care prelungeşte şi la domiciliu
disciplina de uzină. '£m x ne-am întoarce acasă, am mai găsi şi aici un regulame afişat la uşa noastră, care atinge
aproape toate acţiunii
282

noastre private; în felul acesta nu am reuşi să mai fim stăpâni nici la noi acasă", spun muncitorii. Confortului
rela¬tiv si controlat al cartierelor, ei le preferă la nevoie libertatea de a folosi habitaturi precare, precum acele case
din .cărămidă şi ipsos", care odinioară fuseseră identificate de către Georges-H. Riviere ca posibile creaţii ale
zidarilor italieni sau cretani, construite clandestin pe terenurile virane, care găuresc marile oraşe-şantier din veacul
al XK-lea.
Această dorinţă de autonomie vine de departe. Ea prinde rădăcini în ataşamentul faţă de „căsuţa" sa, în cazul
oame¬nilor de la ţară, puternică frână pentru industrializare, înlocuită prin exigenţele economiei familiale proto-
industri-ale, în care locuinţa, ca şi ferma, este mai întâi un instrument de lucru. Astfel, ţesătorii la domiciliu au opus
o rezistenţă încrâncenată în faţa încercărilor de a fi mutaţi din locuinţele lor, sub pretextul insalubrităţii; asemenea

114
tentative s-au datorat municipalităţilor din anumite oraşe, din nordul ţării, care ţineau cu tot dinadinsul să-i mute
pe aceşti ţesători din pivniţele lor în nişte poduri mult prea uscate şi incomode, cu un dispreţ total faţă de
necesităţile muncii lor specifice.„în zadar s-au făcut eforturi pentru a-i atrage către cartierele mai sănătoase, mai
bine aerate, mai bine construite; au rezistat în faţa oricărei încercări de deplasare", scrie Reybaud17 (1863). La Lille
sunt expulzaţi cu violenţă din pivniţele lor, se vor regrupa în subsoluri, în proximitatea centrului şi la acelaşi nivel
cu strada.
Şi aici, pe primul plan se află situl, amplasamentul, folosinţa. Noţiunea de interior este abia perceptibilă în aces¬te
locuinţe suprapopulate, asupra cărora anchetatorii de la Reforma socială (Le Play) întocmesc mai multe procese-
verbale. Puţine mobile, puţine obiecte: saltele, ustensile de bucătărie, o masă, câteva scaune; rareori, câte o comodă
familială, unde privirea înduioşată a sociologului vede semnul deferent al rădăcinilor păstrate cu sfinţenie. Totuşi,
aceste locuinţe sumare oferă uneori însemnele sub-Je ale căutării unei plăceri sau ale unei intimităţi: o colivie Pentru
păsări - animalul săracului - perdele la ferestre, ;usute din dantelele produse la Calais, atât de răspândite Pană în
cele mai mizerabile colibe din Cartierul Jeanne-d'Arc, otografiate de Atget la începutul secolului; pe pereţi, câte-a
imagini în culori, decupate dintr-un hebdomadar ilustrat; otografii de familie, care devin un obicei tot mai popular
uPă 1900. Pereţii sunt, de altfel, prima suprafaţă apropriată; te instala înseamnă a schimba hârtiile zugrăvite, al
căror **\ la îndemâna oricui a jucat un rol echivalent cu preţul
883

cotonadei pentru rochiile femeilor. Către 1830, camera lui Agricol Perdiguier, meseriaşul Avignonnais-la-Vertu,
aiW într-o ,,magherniţă înfiorătoare" din foburgul Saint-Antoine este prost pardosită şi dotata ,4a fel ca şi casele de
la tară c« grinde grosolane, negre, pe plafon"; dar, în schimb, este împodobită „cu o hârtie colorată, pe fond deschis
care îi dă 1 un aer de veselie"; ferestrele au „perdele de muselină, prin care se poate vedea cum tremură frunzişul
plantelor căţărătoare". .Aproape tot ce-1 înconjura pe Agricol Perdiguier era respingător şi odios, dar, odată ajuns în
inte¬riorul lui, te trezeai parcă într-o altă lume"18. Iată, aşadar idealul locuinţei proprii, aşa cum îl visează
admirativ muncitorii sait-simonieni.
O dorinţă crescânda de intimitate

O dată cu sedentarizarea crescândă a clasei muncitoare şi cu agravarea condiţiilor de habitat, încep să se precizeze
şi doleanţele. Cu prilejul anchetei parlamentare din 1884, muncitorii interogaţi - aceasta este o premieră - se grăbesc
sa incrimineze murdăria din camerele mobilate, „camere cu ploşniţe", şi din imobilele de raport: pereţi jegosi,
latrine întotdeauna înfundate, mirosuri greţoase... Deveniţi mai pozitivi, îşi exprimă anumite dorinţe: puţin mai
mult spaţiu, cel puţin două camere, iar dacă există copii şi „tatăl de fam¬ilie se respectă, trei sau patru camere nu
înseamnă prea mult". Decenţa culcuşului trece înaintea revendicării privind locurile potrivite pentru uşurare
(„prives"). De îndată ce este posibil, muncitorii vor despărţi - de acum înainte - locul de culcare al părinţilor de locul
de culcare al copiilor. A avea un pat de lemn în loc de o saltea de paie devine sinonim cu un anumit nivel de
înstărire: o muncitoare, către 1880, încearcă să-şi ucidă partenerul, deoarece acesta a cheltuit toţi banii economisiţi în
vederea acestei cumpărături, care ar fi dus la consolidarea cuplului lor. Dimpotrivă, când meşterul Marechal
realizează proiectul unor construcţii muncitoreşti. el nu îndrăzneşte să prevadă şi w.c.-uri particulare: „Poporul nu
cere să aibă toaleta în casă". El doreşte, în schimb, case de dimensiuni modeste, cu o mare varietate de faţade, „a^
încât nimic să nu te lase să crezi că ar fi vorba de un cartier muncitoresc". Aversiunea faţă de cazarmă şi
înregimentare, precum şi dorinţa unui habitat indivudualizat se lasă ghicl cu uşurinţă printre rânduri, din
asemenea texte1^.

Nevoia de căldură, de curăţenie şi aer curat, în curând jjja de intimitate familială, dorinţa puternică de
independenţă, gust pentru spaţiile de „relaxare", unde poţi hricola câte ceva, conturează proiectul pavilionar, care
nu este doar o pretenţie burgheză. Căci nici anarhiştii, de pildă, nu visează altceva. Imaginându-şi oraşul viitorului,
după Revoluţie, Pataud şi Pouget îl descriu ca pe un cartier-gră-dină. în acelaşi timp, anchetatorii britanici
semnalează în clasa muncitoarească britanică o nevoie crescândă de priva-cy si de home, „atât de mare este teama
de o intruziune necontrolată a vecinului"20.
„Muncitorii acordă mai multă valoare locuinţei decât oraşului", scrie Michel Verret în cartea sa L 'Espace ouvrier
(Spaţiul muncitoresc^. înainte de 1914, suntem departe de această situaţie. Dar lumea se îndreaptă treptat către
acest punct.
O triplă dorinţă de intimitate familială, conjugală şi per¬sonală traversează ansamblul societăţii şi se afirmă cu o
insistenţă deosebită la începutul secolului al XX-lea. Ea se exprimă, în speţă, printr-o mai mare repugnantă faţă de
situaţia de a suporta constrângerile promiscuităţii sau ale vecinătăţii; şi printr-o repulsie crescândă faţă de panop-
usmul spaţiilor colective - închisoare, spital, cazarmă, inter¬nat- sau faţă de controalele corporale: împotriva

115
vameşilor, care îşi permit să scotocească la întâmplare, un deputat de extremă stângă, Glais-Bizouin, depune în 1848
un proiect de lege.
Cea mai urâtă amintire, pe care o păstrează evanghelicul David Getaz, încarcerat la Chalon, pe vremea celui de-al
Doilea Imperiu, este dormitorul comun, „respiraţia tuturor oamenilor, ale căror sforăituri îmi sfâşie încă urechile";
şi dificultatea de a avea cu nevasta un dialog conjugal. „Nici un fel de efuziune, de afecţiune intimă; nici un fel de
cuvinte tandre, dintre acelea pe care urechile străine nu trebuie să le ^dă; nici unul dintre acele mici secrete, pe care
îţi vine să k spui în asemenea cazuri". Paznicul, omul cu cheile, dă târ-Şoale „ca şi cum n-ar fi văzut niciodată
oameni care se besc"22. Mai demonstrative încă, gesturile erotice sunt unei privacy de altă factură, mult mai
întărită. Brame, întotdeauna atât de pudică, suportă cu Şutate să vadă cum se alintă un cuplu de tineri căsătoriţi23.
^ de a iubi se face tot mai rafinată, pe măsură ce secretul 16 o înconjoară devine din ce în ce mai de nepătruns. în
285

apartamentele burgheze, dacă nu mai există perdele la nat înseamnă că întreaga cameră este consacrată odihnei,
cu\-cării.
Se înţelege că, în aceste condiţii, personalul spitalelor pariziene se revoltă împotriva internatului. „Viaţa în comun
care era una din regulile fundamentale ale vieţii călugărilor ospitalieri de altădată, a devenit greu de suportat
pentru majoritatea agenţilor noştri (...). Ei suferă că trebuie să mănânce în refectorii şi să doarmă în dormitoare
comune La spital, ei nu reuşesc să se simtă «acasă» şi tocmai de aceea visează un «cămin» cu intimitatea şi confortul
lui re¬lativ. Ei vor ca, în afara orelor de serviciu, să-şi poată sus¬trage viaţa privată oricărei dependenţe
administrative''24, scrie în 1910 consilierul municipal Mesureur, care îi si apără, estimând că pentru femeile
celibatare, venite, în marea lor majoritate, din săraca Bretanie, este preferabil internatul, mai moral şi mai sigur.
Cazarea la locul de muncă este semnul unei condiţii domestice, pe care salariaţii o refuză.
în afara relaţiilor erotice sau familiale, fiecare pretinde să aibă propriul său spaţiu vital. Norbert Truquin, terasier la
Lyon, constrâns să doarmă la comun, îşi aminteşte: „Ceea ce mă dezgusta cel mai mult era să simt apropierea altui
bărbat. Era pentru prima oară când se întâmpla să am un camarad de pat"25.
în ospicii, bătrânii încearcă să-şi rostuiască un colţ al lor. „Trebuie să lupţi în permanenţă cu ei ca să-i împiedici să-şi
înjghebeze în spatele patului, sau în cine ştie ce colţ de salon, un depozit de zdrenţe, de ustensile vechi, de vase
cră¬pate, care nu au altă valoare în ochii lor decât aceea că nu sunt veşmintele şi mobilele stabilimentului, ci sunt
numai ale lor şi reprezintă, prin adunarea lor la un loc, un fel de cămin, de «acasă»26. Desigur, redactorul
articolului „Ospicii" din Dicţionarul de economie politică de Guillaumin este un liberal, favorabil îngrijirilor la
domiciliu. Dar rezistenţa celor săraci la spitalizare este atestată peste tot. A muri acasă reprezintă, totodată, şi
mijlocul de a scapă de riscul disecţiei, ultim destin al proletarilor.
Dorinţa de a avea un colţ al tău este expresia simţuWj crescând al individualităţii corpului şi a unui sentiment
persoanei, împins până la limitele egotismului în cazul s itorilor. „Trebuie să-ţi închizi uşa şi ferestrele, să te ad »
asupra ta însuţi, ca un arici, să aprinzi în sobă un foc Pu
286

jCi pentru că e frig, şi să evoci în inima ta o idee ţjiâlţătoare"27, scrie Flaubert. „Pentru că nu putem să smul¬gem
soarele de la locul lui, trebuie să ne astupăm ferestrele si să aprindem lustrele în camera noastră"28. Fără îndoială ca
omul interior(izat) a precedat interiorul. Dar, în veacul al Xla, camera este spaţiul visului; aici, lumea se face de
la început.
Văzând tot ceea ce se joacă în spaţiul privat, în care se materializează intenţiile puterii, raporturile interpersonale şi
căutarea sinelui, nu trebuie să ni se pară surprinzător faptul că locuinţa, casa, poate ocupa un asemenea loc în artă
şi li¬teratură. Grădini însorite de Monet, ferestre întredeschise de Matisse, umbre crepusculare de la lampa lui
Vuillard: pic¬tura intră în casă şi sugerează secretele sale. Scaunul împletit din camera lui Van Gogh ne vorbeşte
despre singurătatea sa.
Mult timp tăcută cu privire la interioare, literatura începe să descrie cu o minuţie în care se citeşte transformarea
privirii asupra locurilor şi a lucrurilor. Ce drum lung de la crochiurile seci ale lui Henry Brulard la inventarele
meticu¬loase din Maumort, dublul lui Martin du Gard29 şi, în cele din urmă, până la La vie, mode d'emploire
(Viaţa, mod de ktrebuinţare) de Georges Perec!
Casa, loc al memoriei
.Aceste ciudate asamblări de pietre şi cărămizi, cu apen¬dicele lor, cu ornamentele şi mobilierul lor atât de
particular, cu formele lor specifice şi imuabile, cu atmosfera intensă şi grea, cu care viaţa noastră se îmbină într-un
mod atât de total, precum sufletul nostru cu trupul nostru - ce puteri nu au ele oare asupra noastră, ce efecte subtile
şi pătrunzătoare, Pe care le exercită asupra întregii substanţe a existenţei noas-!?", scrie Lytton Strachey, evocând
Lancaster Gate, home al tinereţii sale30.

116
„O revăzusem când pe una, când pe cealaltă dintre acele camere, în care locuisem de-a lungul vieţii, şi sfârşeam
totdeauna prin a mi le reaminti, pe toate, în lungile reverii, care urmau trezirii mele" (Proust).
Scenă a vieţii private şi a uceniciilor cele mai diverse, ffi a amintirilor din copilărie, casa este locul unei memo-1
fundamentale, unde imaginarul nostru îşi găseşte un adă-P°st aproape etern.
287

NOTE
1. Maurice Agulhon, Le Cercle dans Ia Frânge bourgeo',
(1810-1848). Etudes d'une mutation de sociabilite, par'-?
A. Colin, 1977. Asupra noţiunii de spaţii intermediare, renv *'
cile lui Isaac Joseph în Urbi, 1980 (3).
2. Gustave Flaubert, Correspondance, Paris, GalIimaM
„Bibi. de la Pleiade", t. II, p. 518: scrisoare către Louise Colet
29 ianuarie 1854; asupra trăsurilor, temple ale Vit-ului'
scrisoare către aceeaşi, 29 noiembrie 1853: şi trăsura lui Leoiî
şi a Doamnei Bovary la Rouen.
3. Bernard Edelman, La Maison de Kant, Paris, Payot
1984, p. 25, 26.
4. M. Richard, „Conseils pratiques aux instituteurs"
Revue pedagogique, aprilie 1881 (4), citat de Francine Muel'
Enseignernent primaire et Education specialisee, teză de doc¬
torat pentru ciclul 3, 1982, p. 51-52.
5. Gustave de Beaumont, Correspondance avec Alexis de
Tocqueville, t. VIII/1 din Oeuvres completes de Tocqueville,
Paris, Gallimard, scrisoarea nr. 106, 31 iulie 1839.
6. Marc Regaldo, La Decade philosophique (1794-1807),
p. 876.
7. în această privinţă, Denis Bertholet, Conscience et
inconscience bourgeoise. La mentalite des classes moyennes
frangaises, decrites â travers deux magazine illustres de la
Belle Epoque, 2 voi., teză de doctorat la Universtitatea din
Geneva, 1985. Şi, la modul mai general, asupra aproprierii
lumii de către cărţi - Les Franţais peints par eux-memes, Ies
Physiologies -, reflecţii de Walter Benjamin. Cf. Richard
Sieburth, „Une ideologie du lisible: le phenomene des
Physiologies", Romantisme, 1987, 1, nr. 85, p. 39-61.
8. Anne-Lise Maugue, La Litterature antifeministe en
France, de 1871 a 1914, teză pentru ciclul 3, Paris - III, 1983,
scoate în evidenţă această temă.

9. Elias Canetti, La Langue sauvee. Histoire d'une

jeunesse (1905-1921), Paris, Albin Michel, 1980; Livre de
Poche, 1984 (ediţia I în germană, Miinchen, 1977).
10. Elisabeth Claverie şi Pierre Lamaison, L'Irnpossible
mariage. Violence et parente en Gevaudan aux XVIle, XVllr
et XIX^ siecles, Paris, Hachette, 1982, p. 80; Ronald
Hubscher, „L'identite de l'homme et de la terre", Histoire des
Francais, X1X?-XXC siecle, sub direcţia lui Yves Lequin, t. fc
La Societe, 1984, p. 11-57 (două studii fundamentale).
11. Jean-Paul Flamand ed., La Question du logement et >e
Mouvement ouvrier francais, Paris, Ed. de la Villette, 1981-
288

12. în această privinţă, Michelle Perrot, „Les ouvriers,

et la viile au XIXe siecle", ibid. p. 19-39; Yves £auin, „Les espaces de la societe citadine", Histoire des pratlgais, op.
cit, 1.1, p. 341-383; Yves Lequin, Ouvriers dans w7/e, nr. special din Mouvement social, 1982, nr. 118.
aux

117
13. Maurizio Gribaudi, „Espace ouvrier et parcoiirs soci-
Turin dans le premier demi-siecle", comunicare
concluziile tezei sale, Proces de mobilite et d'inte-oration. Le monde ouvrier turinois dans le premier demi-sie¬cle,
EHESS, 1985 (în curs de apariţie la Einaudi, la Torino).
14. Patrick Gervaise, Les Passages de Levallois-Perret
(1860-1930), teză de doctorat, Paris-VII, 1985; cu privire la
modul de a locui în subsolurile din Lille, mărturie deosebit de
preţioasă a Lisei Vanderwielen, Lise du Plat-Pays, Lille, PUF,
1983, cu postfaţă de Franşoise Cribier.
15. Michelle Perrot, „Les menageres dans l'espace
parisien au XIXe siecle", Annales de la recherche urbaine,
toamna 1980, nr. 9.
16. A. Audiganne, Les Populations ouvriers et les
Industries de la France, Paris, 1860, 2 voi., t. II, p. 315-316.
17. Louis Reybaud, Le Coton, son regime, ses problemes,
son influence en Europe, Paris, Calmann-Levy, 1863, a sub¬
liniat acest ataşament al ţesătorilor la domiciliu faţă de propria
lor casă (ex. p. 222: „Va fi în stare să consimtă la un rabat
oricât de mare mai degrabă decât să-şi schimbe sediul muncii
Iui. Ceea ce îl leagă de acest loc de muncă este faptul că poate
munci sub acoperişul lui, în preajma alor săi, şi puţin după
cum îl taie capul").
18. Texte citate de J. Ranciere, La Nuit des proletaires.
Archives du reve ouvrier, Paris, Fayard, 1981.
19. Michelle Perrot, „Les ouvriers, l'habitat (...)", op. cit.,
p. 28.
20. Francois Bedarida, „La vie de quartier en Angleterre.
Enquetes empirique et approches theoriques", Le Movement
s°cial, 1982, 1, nr. 118, p. 14.
21. Michel Verret, L'Ouvrier frangais, L'Espace ouvrier,
^s, A. Collin, 1979, în special p. 153.
22. Daniel Robert şi A. Encreve, „Memoires de l'e-
"angeliste David Getaz", Bulletin de la societe d'histoire du
>r°testantisme franţais, 1984, octombrie-decembrie, t.CXXX,
*■4. P- 480-555.
23. Le Journal intime de Caroline B. Enquete de Mochelle
®*ot et Georges Ribeill, Paris, Montalba, 1985, p. 211:
Niciodată nu voi fi văzută făcând gesturi de tandreţe în pu-
289

24. Citat de Veronique Leroux-Hugon, Infirmieres d

hdpitaux parisiens (1871-1914). Ebauches d'une profession
teză pentru ciclul 3, Paris-VII, 1981, p. 160.
25. Norbert Truquin, Memoires et aventures d'un
taire a travers Ies revolutions, Paris, 1888, p. 203-204.
26. Articolul „Hospices", p. 868.
27. Gustave Flaubert, Correspondance, op. cit., p. 7QJ
scrisoare către Maurice Schlesinger, începutul lui aprilie
1857.
28. Ibid., p. 666, scrisoare către Elisa Schlesinger, 14 ja_
nuarie 1857.
29. Roger Martin du Gard, Le Lieutenant-Colonel de
Maumort, Paris, Gallimard, 1983. în acest roman postum
considerabil autobiografic, descrierile de interioare ocupă urî
loc ales: opţiune voluntară. Autorul se revendică din Fraţii
Goucourt şi din lunga descriere a salonului prinţesei Mathilde.
30. Lytton Strachey, „Lancaster Gate", Urbi, 1984, IX, p

118
III-XI.

LISTA ILUSTRAŢIILOR
|, Trouviile: terasa cazinoului atrage multă lume. Spre sfârşi¬tul veacului al XlX-lea, plaja devine un salon de
familie în care se adună prietenii şi care te ajută să uiţi marea şi soarele.
2. Revoluţia în for sau triumful treburilor publice în trans¬
parenta comuniune a vieţilor particulare. (Atribuit lui
Francois Gerard, Patria în primejdie sau înrolarea volun¬
tarilor, 1797-1799, Vizille, Muzeul Revoluţiei franceze.)
3. La cealaltă extremă: figura individului izolat, în persoana
acestei femei solitare care vorbeşte cu o pasăre; între casă
şi grădina englezească. (WalterDeverell, A Pet, Londra,
Tate Gallery).
4. Amestec de sexe, vârste şi costume în această mulţime
revoluţionară, provizoriu cristalizată în jurul lui Marat,
„Prietenul poporului", duşmanul „intereselor individuale".
Louis Leopold Boilly adoră reprezentările cu scene popu¬
lare urbane, pe care ştie să le observe cu sagacitate.
(Triumful Iui Marat, Lille, Musee des Beaux-Arts).
5. Una dintre ultimele „zile" revoluţionare. Poporul de sanchi-
loţi invadează Convenţia Reală, prezenţa femeilor face parte
de asemenea din reprezentările mitice ale violenţei
sângeroase. (Ziua de întâi Prerial din anul al Ill-lea. Ferraud,
reprezentant al poporului, asasinat în Convenţia naţională,
Paris, Bibi. Naţ.).
6- Directoratul sau lupta aparenţelor. Noua burghezie îşi bate joc de cei care n-au învăţat nimic în urma
răsturnărilor revoluţionare şi nu fac decât să se împopoţoneze după moda vechii aristocraţii (Paris, Bibi. Naţ.).
'• Pentru elaborarea noilor aparenţe, sunt mobilizaţi cei mai •nari artişti. David realizează, în 1794, un proiect de
costum Pentru ofiţerii municipali, în care se regăsesc tot felul de
281

influenţe: Antichitatea, Renaşterea, civismul republican (Louis David, Uniforma ofiţerilor municipali cu eşarfa
Versailles, Muzeul de istorie).
8- Scenele cu jocuri de copii sunt un pretext pentru educaţia 9. civică şi prezentarea noilor mode. (Gravuri de
Bonnet după Jean-Baptiste Huet, Bastilia dărâmată sau Mica Victorie; Toboşarul naţional, Paris, Bibi. Naţ.).
10. „Doamnele din Orleans" defilează într-o ordine
desăvârşită, cu floare la pălărie şi cu arma în mână
Amestec bine calculat de atribute şi funcţiuni în spaţiul
extrem de ordonat al serbărilor din 1793. (Paris, Bibi
Naţ.).
11. Tânără franţuzoaică îndreptându-se către Champ-de-Mars
pentru antrenamentul zilnic. (Paris, Bibi. Naţ.).
12. Bonete „după moda Constituţiei" pentru aceste femei
cumsecade, care îşi respectă rolul lor de mame într-o fa¬
milie cinstită, educată în spiritul civismului revoluţio¬
nar. Cluburile de femei au fost închise prin decretul din
9 Brumar anul II (noiembrie 1793) ca fiind potrivnice
rolului pur privat pe care trebuiau să-1 aibă femeile. (Le
Sueur, Club patriotic de femei, Paris, Muzeul
Carnavalet).
13. Revoluţia este prezentă şi în decorul cotidian al unei
camere sau al unui salon. (Fragment de hârtie pictată,
ornamentată cu o cocardă şi un trofeu, model 1793-1794,
Vizille, Muzeul Revoluţiei franceze).
14. Calendarul republican pe anul III (1794), desenat şi gravat
de Ph.-L. Debucourt. Operă a convenţionalilor Gilbert

119
Romme şi Fabre d'Eglantine, calendarul revoluţionar
marchează o încercare extremă pentru remodelarea timpu¬
lui şi „decretarea eternităţii" (B. Baczko). Anul începe la
echinocţii; luna are trei decade pentru a suprima dumini¬
cile; zilele celebrează o plantă sau o unealtă agricolă.
Având pe cap o bonetă frigiană, Filosofia restabileşte
ordinea naturală. (Paris, Bibi. Naţ.).
15. Lumina nimbează această Republică brunetă cu pieptul
plin, matern; pe cap are boneta şi cocoşul galic, iar la g*1
- echerul cu nivelă, simbol al egalităţii. (Paris, Bibi. Naţ.)'
16. Profil roman, voal virginal, piept juvenil, iată trăsăturile
caracteristice ale acestei învăţătoare din vreme'
Republicii, pentru care abecedarul este Declaraţia drep¬
turilor omului şi ale cetăţeanului. (Paris, Bibi. Naţ.)-
17. în 1791, în provincie, Revoluţia are un chip cât se Poa|e|ui
atrăgător pentru oamenii legii. Acest compatriot al
Robespierre, judecător la tribunalul districtual din Arr
292

ştie să împace plăcerile unei vieţi familiale elegante şi confortabile cu prestigiul noilor sale funcţii. O reprezen¬tare
din care frica socială lipseşte. (Dominique Doncre, Pierre-Louis-Joseph Lecoq şi familia sa, 1791, Vizille, Muzeul
Revoluţiei franceze).
18. Iubire conjugală? Singură acasă, această tânără femeie a
început o scrisoare plină de ezitări către soţul ei, al cărui bust
subliniază diferenţa de vârstă... Putere şi fragilitate ale soţului
absent: înălţat în ochii femeii prin îndeplinirea îndatoririlor
publice, care impun respect şi fidelitate; dar coborât, pe de
altă parte, de cerinţele inimii, care se hrăneşte din prezenţă şi
schimbare. (Anonim, Femeie aşzată în faţa bustului soţului
ei, anul IV, Vizille, Muzeul Revoluţiei franceze).
19. Cetăţeanul Emil se transformă aici din sanchilot în „vicar
savoyard". „Cred că lumea este guvernată de o voinţă pu¬
ternică şi înţeleaptă; văd limpede asta, sau mai degrabă o
simt". (Jean-Jacques Rousseau, Emil, cartea a IV-a).
(Sanchilotul aducând omagiu Fiinţei supreme, Paris, Bibi.
Naţ.).
20. Copii, tineri, adulţi, autorităţi celebrează bătrâneţea în cadrul
unei serbări săteşti, într-o atmosferă de mare veselie,
începând cu anul IV, ceremonialul vârstelor vieţii tinde să
treacă pe primul loc în ierarhia serbărilor revoluţionare.
Această întoarcere la natură şi la societatea civilă este -
afrimă Mona Ozouf - „un mod de a duce la bun sfârşit ser¬
barea şi, prin ea, revoluţia". (Sărbătoare revoluţionară, 1796).
(Gravură de Duplessis-Bertaux după Pierre Alexandre Wille,
Serbare închinată bătrâneţii, Paris, Bibi. Naţ.).
21. O Libertate fără bonetă, dar cu spada la şold, se pregăteşte
să încoroneze Egalitatea, simbolizată de un echer cu ni¬
velă. Miniatura marchează o formă de difuzare privată a
imaginilor revoluţionare. (Anonim, miniatură pe fildeş,
. 1793-1795, Vizille, Muzeul Revoluţiei franceze).
22- Noile ritualuri ale căsătoriei laicizate subliniază rolul con-
23- simţământului mutual şi al autorităţii publice. Dar sacrul
supravieţuieşte în simboluri: altarul, zeiţa (Raţiunea?),
ochiul Fiinţei Supreme. (Jurământul conjugal; Gardian
naţional căsătorindu-se în faţa Fiinţei Supreme, Paris, Bib].Naţ)
"Prin legea din 1792, divorţul se obţine mult mai uşor, dar
'■ nu este recomandabil. Morala revoluţionară protejează

120
familia, iar în faţa pasiunilor devastatoare ea impune
aPelul la raţiune în interesul copilului: noţiune nouă care,
'e fapt, nu era chiar atât de centrală cum încearcă să
293

dovedească imaginea. (Le Sueur, Divorţul, Paris, Muzeul Carnavalet; Divorţul, 1793, Paris, Bibi. Naţ.).
26. Femeia joacă aici rolul de mesageră şi de legătură între
interiorul şi exteriorul închisorii. Coşul gospodinei este
totodată, o armă. (Anonim, miniatură pe fildeş, 1795'
Vizille, Muzeul Revoluţiei franceze).
27. Spaţiu elitar al libertăţii de expresie şi al libertinajului la
sfârşitul Vechiului Regim, Palatul Regal îşi păstrează
acest rol şi în vremea Revoluţiei, renunţând apoi, treptat
pentru a face loc comerţului privat. Se fac aici tot felul de
tranzacţii: de la animale până la farmecele feminine.
(Louis Leopold Boylly, Galeria Palatului Regal, Paris,
Muzeul Carnavalet).
28. Jean Jacques Lequeu (1757-1825), cel mai inspirat dintre
arhitecţii vizionari ai acestei epoci din care n-au lipsit
marile talente vizionare. în timpul revoluţiei, pe care a
trăit-o într-o contestaţie permanentă, producţia sa a fost
deosebit de intensă. Din acest desen destul de misterios,
de altfel, transpare tulburătoarea frumuseţe a corpului
feminin. (Paris, Bibi. Naţ.).
29. Insula dragostei sau Insula fermecată a deliciilor erotice.
Transcripţie arhitecturală a unui mit literar. Flori, păsări,
animale de tot felul sunt prezente în acest palat, care com¬
bină influenţele şi fantasmele, disciplinându-le într-o
simetrie perfectă. (Jean Jacques Lequeu, Paris, Bibi. Naţ.).
30. Cuplu regal: cuplu ideal. (Sir Edwin Landseer, Queen
Victoria and Prince Albert at Windsor vith the Princess
Royal, fragment. Col. reginei Elisabeta a Ii-a).
31. George al IV-lea şi Carolina, „regina ofensată": uvertura
faimoasei opere regale To be or not to be. (Paris, Bibi.
Naţ.).
32. Rugăciunea de seară: o datorie maternă. (Arthur Hughe,
Bed Time, 1862, detaliu. Preston, Harris Museum).
33. Cateheza prezbiteriană: lectura cărţii sfinte într-un cadru
familial. (John Philipp, Presbyterian Catechising, Edinburgh,
National Gallery of Scotland).
34- în Anglia veacului al XlX-lea, rugăciunea adună familia
35. în jurul tatălui, depozitar al Scripturilor. De la blândeţe la
rigiditate: diferenţă de epocă şi de punere în scen*
(Anonim, Family Worship, Samuel Butler,
Prayers, 1864, Cambridge, St. John's College).
36. Pe la jumătatea secolului al XlX-lea, în Angli»
bărbaţii şi femeile trăiesc în două sfere separate.
femeile, copiii şi servitorii; la ora ceaiului, o s'nlc
focul pentru mătuşa Emily... (Aunt Emliy's Visit,

37. ... în vreme ce la Royal Exchange, bărbaţii se ocupă de

„afacerile" lor (1847).
38. A doua generaţie din familia Cadbury: John, Candia şi cei
şase copii ai lor, în 1847, în faţa casei din Edgbaston. O
familie de quakeri model.
39. Această somptuoasă proprietate a unui landlord îmbină
ultilitatea agriculturii cu plăcerile naturii îmblânzite.

121
(Anonim, Casă de ţară în Parkland, Anglia, începutul se¬
colului al XlX-lea).
40. întrunire de familie pentru aniversarea Alisei. Interior
înstărit. Mame atente; copii cuminţi şi bărbaţi pensionari.
Lectura ziarului este o privire spre exterior. Frontiera din¬
tre public şi privat trece prin casă (William Powell Frith,
La mulţi ani fericiţi, Harrogate, Art Gallery).
41. La prăvălie: bărbaţi şi femei lângă tejghea. Băcănia cu
delicatese rămâne un comerţ masculin (1846).
42. Importanţa antrepozitului familiei Cadbury dă măsura
organizării ei comerciale. (După un crochiu de Richard
Cadbury).
43. Bull Street, în Birmingham, către 1842: regatul familiei
Cadbury. în dreapta, magazinul de postavuri al tatălui,
Richard; în stânga, prăvălia de ceaiuri şi cafea a fiului,
John. (Desen de F. Wall Cousins).
44. Casă burgheză în stil neoclasic din Berwickshire, spre
sfârşitul anilor 1850.
45. Pentru femei şi copii, o mare parte a timpului este ocu¬
pată cu grădinăritul, care poate fi şi o pasiune familială,
binevenită pentru întărirea virtuţii (1864).
46. Institutul de mecanică din Manchester (1825): un loc de
bună educaţie muncitorească.
47- Şcolile de duminică, operă a filantropilor creştini, au fost 48. nu numai un mijloc de alfabetizare, ci şi de
moralizare a
săracilor, în aceeaşi măsură lăudat şi caricaturizat. Aici,
iată varianta laudativă.
49- Trei din cele opt planşe celebre ale lui George Cruikshank, 51- intitulate The Bottle (1847) şi destinate să
demonstreze
„binefacerile" alcoolismului în familie.
a) înainte: o familie fericită, dar bărbatul face prima
încercare de a-şi duce în ispită femeia;
b) După: bărbatul fără slujbă, bea ultimii bani ai familiei,
Primiţi de pe lucrurile lăsate la muntele de pietate;
c) în final: „certuri şi brutalităţi, consecinţele fireşti ale
Prostului obicei de a trage la măsea".
Iata o formă de educaţie populară, frecvent reluată, chiar §' de către sindicalism.

52. Ilustraţie la Cottage Economy, celebrul tratat d

economie domestică al lui William Cobbett; viaţa la ţară
consumul din propria producţie şi buna gospodărire asi
gură fericirea familiilor şi echilibrul societăţilor.
53. Miss se descurcă destul de greu cu elevii. Este evidenta
singurătatea tinerei şi atrăgătoarei preceptoare a familiei
condamnată de mediocritatea mediului la o neagră aus¬
teritate. O figură a solitudinii feminine în veacul al
XlX-lea. (Richard Redgrave, The Poor Teacher, 1843
Londra, Victoria and Albert Museum).
54. Rapoartele parlamentare, supranumite Blue Papers din
cauza coperţilor albastre, aveau un puternic impact la
public mai ales datorită gravurilor, stângace dar suges¬
tive, prin care s-au dezvăluit multora condiţiile de muncă
ale femeilor şi copiilor în mine. Gravurile alese sunt
extrase din Primul raport asupra minelor (1842): sus,
transportul cărbunelui, efectuat de obicei de fetiţe; jos, o

122
tânără înhămată, trage o benă.
55. Frontispiciul uneia dintre cele mai celebre reviste dedi¬
cate divertismentului şi celebrării „cercului familial"
(The Home Circle): Vârstele vieţii ocrotite de căldura şi
plăcerile „cuibului".
56. Un home confortabil are nevoie de mobilier funcţional:
faimoasa „mobilă englezească", pe care francezii - pri¬
zonieri orgolioşi ai mobilei lor „style" - o vor adopta
mult mai târziu. Această Enciclopedie din 1839 ne oferă
un veritabil catalog de modele diverese. Iată, de pildă,
„mobila feminină", precum ecritoarul, sofaua, bancheta
pentru salonul de croitorie. Jos, un scaun înalt pentru
„copil mic, care învaţă să mănânce la masă". (J. C.
Loudon, Encyclopaedia of Cottage, Farm and Villa
Architecture and Furniture, Londra, 1839).
57. Desen de Richard Doyle pentru Punch, The London
Charivari, celebru hebdomadar satiric fondat în 1841 ş>
despre care Taine afirma că este „foarte instructiv"-
Familia victoriană şi droaia sa de copii (zece, în cazul
acesta), insulă de pace în mijlocul unei lurni în plină revo¬
luţie, aşezaţi - aici - sub portretul reginei Victoria, sunt
nu de puţine ori ţinta caricaturilor din Punch, care - ca Şi
Malthus - era se pare un partizan al „prevederii". (Pw>c"'
1849, t. XVII).
58. O duminică de vară într-un oraş de provincie. Farm|ia
este reunită în jurul părinţilor tot mai bătrâni, poate pe"'
tru aniversarea lor, a cărei amintire va fi păstra»
această fotografie. Mediu modest, care se înghesuie p
296

marginea trotuarului, la graniţa dintre spaţiul privat şi spaţiul public, pe jumătate apropriat. Dar sufrageria -poate
salonul - are mai multe rânduri de perdele, semn de respectabilitate, pavăză a intimităţii. (Col. Sirot-Angel).
59. Châteauroux, către 1900. El este artizan tâmplar. Ea, fată
de viticultori, are vise de mărire şi frumuseţe, uşor sesi¬
zabile în această fotografie realizată în studio. Aici,
alături de cele trei fiice: Andree, Madeleine şi Therese. O
clipă de veşnicie. (Col. part.).
60. în prima jumătate a secolului al XlX-lea, voga „portretu¬
lui de familie" răspunde unei puternice cereri sociale. Cei
mai mari pictori au fost nevoiţi să-şi dea obolul. Hans
Naeff a reuşit, astfel, să adune cinci volume cu portrete de
familie semnate numai de Ingres (Die Bildniszeichnungen
von J. A. D. Ingres, Berna, Benteli Verlag, 1978). Familia
Stamaty este un clasic al geniului. Interiorul este tratat ca
decor, iar obiectele au o valoare simbolică. Fiecare per¬
sonaj îşi joacă rolul său: tatăl cu gestul napoleonean, pus
bine în evidenţă; mama - gata de reprezentaţie; o tânără
graţioasă, aşezată la pian; un adolescent cu un păr rebel;
şi prâslea, ale cărui jucării îi sugerează sexul. Grupul e
pregătit să fie tras în poză. (Dominique Ingres, Familia
Stamaty, 1818, Paris, Luvru).
61. Mamă de familie sau codoaşă? Oare ce păcate a făcut
această tânără cu privirea pierdută: care pare a fi obiectul
târguielii dintre bătrână şi belfer; fumător înveterat,
ţopârlan sadea cu joben pe cap? Ambiguitatea voită a
tabloului lui Jeanmiot sugerează cu subtilitate ambigui¬
tatea situaţiei şi a ritului. (Pierre-Alexandre Jeanmiot, La

123
vedere, Paris, Muzeul de la Petit Palais).
62. Câte fete de măritat în această familie de castelani provin¬
ciali! Bonomia tatălui, amabilitatea intrigată a mamei,
şuşotelile mezinelor, conciliabulul slujnicelor salută
apariţia acestui pretendent îmbrăcat ridicol, după ultima
modă (fashionable). Tânăra mult râvnită, în rochie albă,
are privirea coborâtă sfios - cum se cuvine - asupra lucru¬
lui de mână. Oare cam ce zestre va primi mutrişoara asta
simpatică? Prezentarea, rit de curte devenit rit matrimonial,
este o temă a picturii satirice. (Francisque Grenier de
Saint-Martin, Prezentarea unui pretendent venit de la
Paris, 1830-1840, Paris, Bibi. Artelor Decorative).
63. Căsătorie din interes (mai mult sau mai puţin forţată?)
într-un mediu mic-burghez de pe timpul monarhiei din
Iulie. Zâmbetele pline de satisfacţie ale părinţilor, privi¬
rile batjocoritoare ale „băieţilor" veseli care îşi escortează
297

Editura Meridiane

camaradul „luat cu arcanul" contrastează cu aerul jalnic al tânărului cuplu. Gavarni a fost un observator sagace al
moravurilor din vremea sa şi, mai ales, al relaţiilor dintre bărbaţi şi femei. (Paul Gavarni, O căsătorie din interes
1839, Paris, Bibi. Naţ.).
64. Dublă satiră a căsătoriei la primărie, pe care unii o con¬sideră neglijabilă - „formalitate, penibilă umilinţă" spune
G. Doz -, şi a căsătoriei ca atare: oare mai vine viitorul soţ, prea puţin atras de această femeie deja bine coaptă şi atât
de singură? (Simon Durând, O căsătorie /a primărie, Paris, Bibi. Naf.).
65. Coloană şi draperii, un decor obişnuit pentru o asemenea „poză": un tată, văduv, împreună cu cei doi copii ai
săi; portretele agăţate pe peretele din spate evocă, probabil, amintirea celor dispăruţi. In memoriam. (E. Beaudoin,
La fotograf).
66. Proiectul fourierist de falanster a suscitat reprezentări mai mult sau mai puţin binevoitoare. De notat, aici,
sin¬cretismul religios. (Revista L 'IUustration, 1846). 67. Proudhon fără fiicele sale - aflate în dreapta tabloului lui
Courbet - este un Proudhon mutilat. „Paternitatea a umplut în mine un vis imens", spunea teoreticianul anarhiei,
tatăl de familie, atât cât a fost. (Gustave Courbet, Pierre Joseph Proudhon şi copiii săi, detaliu, 1865, Paris, Muzeu
de la Petit Palais). 68. Familie savant grupată în faţa scărilor unei frumoase case burgheze. Nici o improvizaţie în
aranjament sau în ati¬tudinea personajelor. Singurul bărbat din grup, aşezat la oarecare distanţă, a luat-o pe
genunchi pe ultima născută, sprijinind-o cu mâna dreaptă, în vreme ce braţul stâng i se odihneşte pe o carte
deschisă. Una dintre mame schiţează un gest de tandreţe. Disderi, celebru fotograf parizian din epoca lui Napoleon
al III-lea, a realizat în atelierul său mii de portrete, adevărate bulevarde de poze şi, mai rar, fotografii de grup şi
exterioare. (Disderi, Grup familial, către 1870). 69. Ospăţul de nuntă la ţară - aici, ţinutul Caux -, temă clasica a
picturii de gen, se îndepărtează la sfârşitul secolului al XlX-Jea de sinceritatea brutală, fâră perdea, a scenelor
fla¬mande şi lasă mai mult loc duioşiei. Meri în floare: pictorul pune natura la unison cu inimile. (Albert Auguste
Fourie, Ospăţ de nuntă la Yport, Rouen, Musee des Beaux-Arts. 70. Biroul unei mici antreprize familiale? Poate că
&■ Stăpânul nu este departe: canotiera sa este în cuier. Pentru această tânără, folosită „la scripte", maşina de sens

*-

298

299

Sfii

124
86 fcsr
u- -«ce/ierul artistului _ fa^« a unei V

în
r - este o tema
invw?unea2â să nu piardă

300

301

gantă, care le r
i„terior e„SPans'BibI-Nat.) en8Jezesc, confortabil
^ ^ 88
plic

JHga
a mică
^ordine binev SfantNiC0]aeşis
m* degrabă răută
5i mixtă domne5te a pus mâna pe un
f°'°Sească sub PrivinJ coP"Jor. Raţionalitatea peda
302
ordmea zilei". xtie

ei,

surprinde JOr

mmm

ă, Băcassine

burghe

dmtre
.secretele
trăgând ^ff
Se **«* cu scr 0P; e" nJe

ca să nu scape nici o pândesc pe cheii. Dincolo, o i, care, la rândul

304

cu

125
6dubJ

e.ste

mai

mai lungi. înainte de venirea zânei Electricitate. (Muzeul şcolar, Paris).

132. Resturi de mâncare, destindere, bună dispoziţie, la sfârşitul mesei, departe de privirile servitoarelor; momentul
când se face simţită prezenţa furtivă a copiilor şi farsele unchiului burduşit întotdeauna cu glume. Masa rotundă,
puţin cere¬monioasă, restrânge intimitatea cercului familial. (Col Sirot-Angel).
133. Prăjituri şi femei în spaţiul edulcorat şi sexualizat al unei patiserii în stil franţuzesc, apropiat mai degrabă de
butic decât de salon, în care poţi să guşti câte ceva, fără să întârzii prea mult. Un bărbat şi un câine „în promenadă".
Siropul de migdale înlocuieşte ceaiul. (Jean Beraud, Patiseria Gloppe, un punct de atracţie de pe Champs-Elysâes,
1889, Paris, Muzeu] Carnavalet).
134. Plăcerea reveriei în intimitate, pe care numai femeile ştiu s-o guste la gura sobei. (Mary Cassatt, Ceaiul de la
ora cinci, Boston, Museum of Fine Arts). 135- Salonul sau decorul sociabilităţii, cu şi fără actori. II. 136: 136. masă
volantă pentru ora senină şi feminină a ceaiului într-un mediu „forfotind" de servitori. II. 135: bric-â-brac dintr-un
salon burghez din Moulins (Allier) la sfârşitul secolului al XlX-lea, în care spaima de vid face ravagii, ca şi la Paris.
(Col. Sirot-Angel).
137. La hotarul dintre public şi privat, loja este un salon în care
se ţes intrigi, la fel ca pe scenă. (Paul Gavarni, Loja,
Paris, col. Dorville).
138. Mondenitatea, formă privilegiată a sociabilităţii marii
burghezii, constă în arta de şti să reuneşti la tine acasă un
public totodată ales şi numeros, pentru concerte, specta¬
cole şi baruri. (Jean-Beraud, Balul, 1878, Paris, Muzeul
Carnavalet).
139. O artistă sau o tânără din familie? Aceasta din urmă se mulţumeşte de obicei cu pianul, „haşiş al femeilor .
Concertul privat de muzică de cameră conferă distincţie acestui salon plin de „panaşe", în care prinţi hinduşi evocă
existenţa Imperiului. (James Tissot, Sstl Linişte-Manchester, City Art Gallery).
140. Farmecul conversaţiei nu mai este considerat suficient Ia recepţii, care sunt organizate acum la fel c
reprezentaţiile teatrale, cu antract. Comedieni, cântăreţi, prestidigitatori, somnambuli îşi fac aici numărul, spr
amuzamentul spectatorilor. Către 1880, lumea bunăpre feră comicul râsului. Bărbaţi în negru şi femei în alb, n
306
guros separaţi ca într-un joc de domino. (Paris, Muzeul Carnavalet).
Romanfa .»»•■<•
,„iu. i,raris, Muzeul
41. Romanţa este o formă de seducţie. Intriga sentimentală clasică pentru roman (cu apă de trandafiri) de Andre
Theuriet şi cititorii respectabili ai revistei L'Illustration (1890).
]42. Raout-ul - după moda engleză - ia locul în secolul al XlX-lea seratei intime. în această reprezentaţie semipu-
blică, militarii se bucură de aprecierea deosebită a femeilor. (Octave Uzanne, Franţuzoaica secolului. Viaţa mondenă
în 1850, Paris, Bibi. de istorie). |43- Bradul de Crăciun, introdus în Franţa către 1840, devine
144. un obicei definitiv acceptat de toate familiile la 1900.
(Paris, Bibi. Artelor decorative).
145. Nişte cărţi pentru stăpânul casei, nişte sipete pentru
doamne, un cal cu rotile pentru băieţel, un album pentru
fetiţă, emoţii pentru toată lumea. Ritualul darurilor de
Crăciun este respectat. (Eugene Deveria, Cadourile de
Crăciun, 1846).
146-De origine scandinavă, bradul de Crăciun a trecut prin 147. Germania înainte de a ajunge în Franţa (Paris, Bibi.
Nat.).

126
J48. Aceşti copii, şterşi cu grijă la nas, îmbrăcaţi elegant, vin i în camera bunicilor să le ureze cele cuvenite şi să le
dăruiască desenele lor, neuitând însă să tragă cu ochiul la jucăriile care îi aşteaptă. Se dau şi se primesc daruri:
ri¬tualul familial anual. (Paris, INRP, col. de istorie). . Jocuri de interior pentru copiii cuminţi sau teatrul adus în
casă. Polichinelle, Guignol şi celelalte personaje popu¬lează imaginarul şi însufleţesc dialogul infantil. (Paris, Bibi.
Artelor decorative).
Henri Gervex, Căsătoria lui Mathurin Moreau, 1881. Domnul Moreau îşi căsătoreşte fiul: în rândul asistenţei pot fi
recunoscuţi (aşezat) viitorul Nicolae al II-lea, prinţul de Walles (în picioare) şi, în spatele lui, Emile ! Zola. (Paris,
primăria din arondismentul al XlX-lea). 'Sl.Andre-Henri Dargelas, O familie fericită. (Wolver-
hampton Art Library).
"2. Fetiţe model şi copii ai străzii privesc cu aceeaşi lăcomie la bunătăţile din vitrina cofetarului. Pe vremea celui de-
al Doilea Imperiu, consumul de zahăr şi dulciuri, indiciu al bunăstării, devine tot mai popular. Triumf
cvasipublicitar al drăgălăşeniei, repurtat de un autor - Alphonse Leduc -
obişnuit cu arii mai marţiale. (Paris, Bibi. Artelor decora¬tive).

154.
153. Vizita la cimitir împreună cu întreaga familie de 2iua tuturor sfinţilor este un obicei care se generalizează în a
doua jumătate a secolului al XlX-lea. Femei, doliu şj milostivenie pentru cinstirea morţilor. (F-mile Friant, Ziua
tuturor sfinţilor, 1888, Nancy, Musee des Beaux-Arts). îmbrăcăminte aproape largă şi lejeră pentru bărbaţi; coa¬furi
uşoare, toalete deschise la culoare, pentru fetele tinere, mantie şi vetură întunecată pentru bonetă: în vile¬giatură,
plimbarea se supune unor canoane anume, deşi pe de altă parte, contribuie într-o oarecare măsură Ia încălcarea lor
discretă. Soarele însă rămâne duşmanul tenurilor delicate ca petala de trandafir. (Fritz Paulsen 1868, Paris, Bibi.
Naţ.).
155. Voga băilor de mare datează de pe vremea Restauraţiei. Biarritz, staţiune cunoscută către 1835, va fi preferata
împărătesei Eugenie. (Alban de Lesgallery, Vechiul port la Biarritz, 1858, col. part.).
156. Apele minerale sunt la modă încă de la începutul secolu¬
lui. Apa de Vittel a cunoscut un mare succes la sfârşitul
celui de-al Doilea Imperiu.
157. în ciuda pălăriilor şi a panglicilor înfoiate ca nişte verze,
plaja face, imperceptibil, ca gesturile să se destindă,
reduce veşmintele, iar atitudinile şi jocurile devin mai
spontane. Sportul eliberează trupurile, înainte de a le sub¬
juga. (Rossi, Plaja, 1904, Paris, Bibi. Naţ.).
158. Preotul şi părinţii le însoţesc pe fetele care pleacă spre alte orizonturi. Trenul eliberează parţial de
constrângerile familiale şi deschide calea spre aventură. (Châteauroux, Arhivele din Indre).
159. Blondă ca un înger, o tânără binecuvântează logodna surorii sale cu cel pe care îl iubeşte. în epoca romantică,
bărbaţii preferă brunetele. (Nicolas-Eustache Maurin, Dragoste fraternă, către 1835, Paris, Bibi. Naţ.). 160.
Contractul de căsătorie este o practică obişnuită în medi¬ile burgheze, mai ales în cele pariziene. Tatăl şi notarul
sunt actorii principali în această afacere masculină, în care femeile sunt doar obiecte şi martori. A-ţi Pune semnătura
pe un document constituie totuşi un pas către individualizare. (Paris, Bibi. Naţ.).
161. Moda este o civilitate feminină, în care lenjeria joacă un rol important. „Persoanele tinere" îşi petrec timpul,
în£re pension şi căsătorie, brodând gulere, manşete şi acope-răminte de cap care le vor împodobi trusoul. Jurnalele
de modă le propun diverse modele şi le iniţiază în arta parurii. (Joumal des jeunes personnes, 1858, col. partJ-
'.
308

162.
«■ts

mod mai frumos de a cinsti bătrâneţea. (Lucien Hector Jonas, Nunta de aur, Paris, Salonul din 1912).
169. Imagine mortuară de la mijlocul secolului al XlX-lea
realizată de una dintre cele mai celebre case de pietate
din cartierul Saint-Sulpice - Turgis -, propune linia
simplă şi un joc distins de culori: negru şi alb.
Dupăl880, imaginea mortuară se va mărgini doar la

127
amintire, renunţând la meditaţia asupra lumii de dinco¬
lo. (Paris, Bibi. Naţ.).
170. La moartea tatălui, eveniment major în viaţa familiei
lacrimile sunt îngăduite, chiar prescrise. La biserică
cortegiu format din văduvă şi femei în negru, cu lungi
văluri de doliu şi batiste despăturite. Bărbaţii vor plânge
la cimitir, unde femeile, prea sensibile, nu îi vor mai
însoţi. „Singura breşă în ariditatea virilă, scena cimitiru¬
lui se află în centrul sensibilităţii prezentabile" (A.
Vincent-Buffault, Histoire des larmes - Istoria lacrimilor,
Rivages, 1986). (Pierre Marcel-Beronneau, Oprire
dureroasă, 1900).
171. Victor Hugo împreună cu Georges şi Jeanne la
Haute ville-House.
172. Ce durere, ce dezonoare l-au făcut pe acest tânăr să-şi
„zboare creierii" în această mansardă mizeră? în Parisul
romantic, numărul sinucigaşilor este în creştere; dar exis¬
tenţa unei familii este de obicei un factor de înrădăcinare.
Folosirea unei arme de foc rămâne totuşi un privilegiu
cultural. (Paris, Bibi. Artelor decorative).
173. Pe vremea celui de-al Doilea Imperiu, numeroşi munci¬
tori de la oraş, mai ales în nordul Franţei, continuă să
şomeze de „Sfânta Luni" („le Saint-Lundi"), veche prac¬
tică artizanală, pe care o sărbătoresc cu vesele libaţii între
camarazi. Gospodinele, îngrijorate de bugetul familiei,
îndrăznesc în asemeîtea situaţii să intre în cârciumă -
spaţiu masculin - şi să-şi îmboldească bărbaţii, doar-doar
se vor întoarce acasă. Jules Breton, originar din
Courrieres (Pas-de-Calais), a zugrăvit numeroase scene
din viaţa populară, mai degrabă rurală. Acest tablou a fost
considerat drept una din cele mai bune opere expuse la
Salonul din 1859. (Jules Breton, Lunea, 1858, Saint
Louis University Gallery of Art).
174. Până la abolirea TOUR-ului, în 1860, călugăriţele de PŞ
strada Infernului din Paris strângeau zi şi noapte cop"
părăsiţi. Nu numai femeile singure şi abandonate i$
părăseau odraslele, ci - după cum ne sugerează imag'ne
310

- şi cuplurile fără mijloace de trai care puteau, eventual, să-şi recupereze mai târziu copiii. (Paris, Bibi. Naţ.). p?5. în
1882, nu mai există TOUR. Dar zilele asistenţei pu¬blice sunt administrate tot de călugăriţe, ajutate de doici „de
prin partea locului" spre a se evita greutăţile trans¬portului la ţară. (Copiii asistaţi. Creşa. Revista L'Illustration,
1882).
176. Sifilisul este o „boală ruşinoasă", care nici măcar medicu¬lui nu îi poate fi destăinuită. De unde şi succesul unei
automedicaţii cu o eficacitate îndoielnică. (Medicina acordată de Venus fără medic, Paris, Bibi. Naţ.).
;J77. Imagine a cucerniciei, editată de casa Bouasse-Lebel (1860-1870), cu prilejul unei „primiri" de Copii ai Măriei.
Cultul Fecioarei - Imaculata Concepţiune devine o dogmă în 1854 - atinge atunci apogeul. (Col. part.).
|[78. îngerul păzitor, acest paznic al trupului tinerelor fete, de-abia reuşeşte să lupte împotriva întunecatei
frumuseţi a tânărului curtezan. Romantismul exaltă virginitatea, acest obstacol care exacerbează pasiunea. (Achille
Deveria, Tânără sfătuită de îngerul ei păzitor, 1830. Paris, Bibi. Artelor decorative).
IJ79. Parodie galantă a confesiunii: tânăra, îmbrăcată în alb, ascultă mărturisirile îndrăgostitului cu aer de preot, în
acest ciudat adăpost balnear. (Vicente Palmaroli, Confesiunea, Madrid, Muzeul Prado).
180. O femeie care îşi ucide soţul într-o frumoasă casă burgheză este un eveniment rar; în orice caz, ea uzează mai
degrabă de otravă decât de pumnal, o armă virilă. Aceste ingrediente paradoxale dau savoare faptului divers, care
nu lipseşte din suplimentele ilustrate ale ma¬rilor ziare, făcând deliciul cititorilor. Faptul divers pune în scenă
dramele vieţii private. (Drama de Ia Ville-d'Avray. Micul parizian, 17 septembrie 1890. Paris, Muzeul Artelor şi
Tradiţiilor Populare). II. Pedepsele corporale aplicate copiilor variază în funcţie de ţară, sisteme de educaţie şi de

128
relaţiile individului cu trupul. în Germania, persistă încă multă duritate atât în familie, cât şi în şcoli. „Exista multă
brutalitate sadică nu numai între copii, ci şi între învăţători", scrie Klaus Mann la începutul veacului al XX-lea.
„Bătaia cu băţul era con¬siderată pe atunci un principiu pedagogic sănătos, ba chiar indispensabil" (Le Tournant -
Cotitura, 1942, trad. fr. 1984). (Copilul martir, 1877, Paris, Bibi. Naţ.). \2. Camille Claudel, Adele Hugo: două
celebre „zăvorâte în casă" a căror istorie, recent dezvăluită, stă mărturie pen-
11

tru destinul multor femei. (Paris, Bibi. Margue-rite-Durand, Paris, Muzeul Victor Hugo). 183. Divorţul, nu
întotdeauna tragic, poate fi un mod amabil şi amiabil de a reglementa adulterul. Umorul optimist al lui Robida
ilustrează o singulară evoluţie a moravurilor, care atrage după sine decadenţa căsătoriei tradiţionale, indiso¬lubile.
La Caricature era unul dintre cele mai bune ziare satirice de la începuturile celei de a Treia Republici. {La
Caricature, 4 octombrie 1884, Paris, Bibi. Artelor decora¬tive).
184. La 14 iulie 1881, în faţa Bastiliei, grupul „Drepturile femeii" şi ziarul La Citoyenne (primul număr 13 februa¬rie
1881), fondate de Hubertine Auclert, au organizat o manifestaţie pentru egalitatea politică şi civilă a femeilor,
mereu zăvorâte de puterea bărbaţilor. (Paris, Bibi. Marguerite-Durand).
185. „Dreptul politic este pentru femeie cheia de boltă care îi va aduce toate celelalte drepturi", scria în 1887
Hubertine Auclert (1848-1914), cea mai cunoscută şi mai activă dintre femeile care luptau pentru dreptul de vot al
femeilor franceze. „Hubertine Auclert este considerata ca fiind atinsă de nebunie şi isterie, boală care o face să-i
privească pe bărbaţi ca egali cu ea şi să caute să intre în relaţie cu ei", spune un raport al poliţiei. (Paris, Bibi.
Marguerite Durând).
186, Pragul casei şi pragul vieţii. Două singurătăţi la extremi¬tăţile scării cronologice omeneşti: copilăria şi
bătrâneţea. (Jean-Leon Gerome, Pragul casei, împreună cu tatăl şi fiul artistului, Rouen, Musee des Beaux-Arts). 187.
La uşa celulei, vizeta - sau „spionul" - îi dă gardianului posibilitatea să vadă fără să fie văzut. Legea din 1875 a
generalizat principiul sistemului celular. La întemniţare individuală, supraveghere individuală. Singurătatea ca
penitenţă şi remediu. (Salonul din 1905). 188. Operă a arhitecţilor Gilbert şi Lecointe, închisoarea Mazas, inaugurată
în 1850 la Paris, aplică principiul întemniţării individuale. Cu prilejul exerciţiilor colective, religioase sau şcolare,
uşile de 1^ celule erau folosite pentru a-i despărţi pe deţinuţi. închisoare" aspră, cu o rată înaltă a sinuciderilor,
Mazas era renumită pentru îndemânarea cu care prizonierii puteau comunica între ei. (L'fflustration, 1881). 189.
Studentul real, lipsit de griji, cinic şi hoinar? Clişeu în care intră şi o mare parte de adevăr. Italia? ,.»e
decepţionează de multe ori; nu este chiar atât de fru" moaşă cum se spune" (Flaubert, Dictionnaire des idees
312

regues). Paul Gavarni, Viaţa de bărbat tânăr, Paris, Bibi. Naţ.).

I. Studentul ideal? După moda gotică, el este acel escholier din Evul Mediu, imaginat de Laurens, pictor istoric.
(Jean-Paul Laurens, Şcolarul, Salonul din 1909).
1. Scenă din viaţa unui tânăr. El răsfoieşte o carte; ea coase în tăcere; amândoi îşi sorb „cafeluţa" într-o „cochetă"
odaie de „micuţă croitorească": un menaj care nu va dura prea mult. (Francisco Oller, Studentul, Paris, Luvru).
:. Femei uşoare, companie agreabilă pentru o seară plină de nebunii alături de tineri celibatari; scena se desfăşoară
probabil într-un apartament închiriat sau într-un salon galant. (Petrecere de burlaci, Paris, Bibi. Naţ.).
j Grizeta este „virtuoasă, cinstită, curată, îngrijită, sinceră, veselă": cel puţin aşa spune Musset. Cea din gravură
rezistă amabilităţilor acestui domn mult prea grăbit. (Paris, Bibi. Naţ.). (94. Scenes de la vie boheme - Scene din
viaţa de boemă (1851: cafeneaua Momus, unde cei patru muşchetari, eroii lui Murger, se întâlnesc cu prietenele lor.
Legenda unei sociabilităţi adevărate. (L'IUustration, 1852). '5. Bărbatul din imagine posedă întreaga panoplie a unui
dandy, dar acest erou din La Fille aux yeux d 'or - Fata cu ochi de aur este oare cu adevărat un dandy? „Un bărbat
devine bogat, dar se naşte elegant", spune Balzac, aristo¬crat în suflet. (Henri Gerveux, ilustraţie pentru La Fille aux
yeux d'orde Balzac, 1898, Paris, Bibi. Naţ.). (96. Dandysmul înseamnă modă, eleganţă, lene petrecută între călărie şi
canapea, dar - totodată - şi plăcerea prieteniilor masculine. Bărbaţii între ei. (Henri Gervex, ilustraţie pen¬tru La
Fille aux yeux d'or, de Balzac, 1898, Paris. Bibi. Naţ.).
'. Bătrânele între ele. La ţară, lectura ziarului făcută de cea mai instruită alungă singurătatea văduvelor. (Henri-
Geor-ges Breard, Ziarul, Salonul din 1914). Intr-un salon plăcut, ora ceaiului pentru două domnişoare bătrâne
foarte british. (Richard Miller, Bătrânele domnişoare, Salonul din 1904). J99- Figuri ale singurătăţii feminine.
Melancolie a femeii tinere
>. după o chinuitoare noapte solitară (Edmond de Grimberghe, Melancolie, Salonul din 1895) şi (ii. 200) în
aşteptarea celui care poate va veni. Femei, prizoniere ale lumii domestice, închise în casă pândesc pe fereastră
lumea de afară. (Charles Vasnier, Aşteptarea, Salonul din 1910).
313

129
T-

N„

"'

'S74'

209.

314

de
nnf d
tatemafi VP° nvi« roiului său Ia Londra T V",PriVate-" mul burgheze $1"** P«eb
Leningrad ( lk I

igren"e) « - de

Ta

Colli
inson,

CUPR/NS
Introducere de Michelle Perrot
1. RIDICAREA CORTINEI

ODINIOARĂ ŞI PE ALTE MELEAGURI

de MicheJJe Perrot
' modelul
Odinioară: Revoluţia franceză şi viaţa privată.
Pe alte meleaguri: influenţe străine şi i
englez
REVOLUŢIA FRANCEZĂ ŞI VIAŢA PRIVATĂ
de Lynn Hunt
Schimbarea aparenţelor
Schimbarea decorului cotidian
Schimbarea cuvintelor
Divorţul trăit
Marianne, mama mea
SWEET HOME decathen„e Hal,
Carohna, regina jignită...
convertite: Hannah MoZ " "^ SC"itoare

12 12
13
16
19
21
22

130
24
25
27
28
30
32
34
36
37
39
43 43 45
48

316

Cele două sfere: bărbatul public şi femeia privată

(casnică) 50
Menajul Cadbury 52
Segregarea sporită a sarcinilor şi spaţiilor 54
Cottage şi nursery 57
„Home" - muncă şi virtute 58
Moralizarea săracilor 59
Elogiul gospodinei: Francis Place 61
William Cobbett şi „Cottage Economy". 63
Salariul familial şi stăpâna casei 65
Despre aristocraţie: o nouă „privacy". 67
„Sweet Home": casa bijutierului 69

. ACTORII

73

'AMILIA TRIUMFĂTOARE de Michelle Perrot 76

Hegel: familia, fundamentul societăţii civile 77
Casa lui Kant 78
Familia liberală. 79
Tradiţionaliştii 81
Le Play sau „familia, principiu de stat". 82
Socialiştii şi familia 83
FUNCŢIILE FAMILIEI de Michelle Perrot 87
Familia şi patrimoniul 87
Formele de avere 89
Muncă şi economie familială 90
Forţa economiei familiale muncitoreşti 92
Acumulare primitivă şi capitalism familial 94
Familie, sex şi sânge 96
Pluralitatea tipurilor de familii şi vieţi private 98
FIGURI ŞI ROLURI de Michelle Perrot 102
Figura tatălui 102
Codul drepturilor bărbatului 102
Puterile tatălui 105
Casa tatălui 108
Moartea tatălui 110
Căsătorie şi menaj 113
A te căsători cu semenul tău 115
Imposibila căsătorie 117
Dragoste şi căsătorie 118

131
Menajul în doi: revanşa femeilor? 120
în societatea rurală 121
Stăpânele caselor burgheze 122
317

Gospodina în clasele de jos JJ4

Părinţi şi copii ^
Secretele procreaţiei ^o
Naşterea acasă 13,
„Baby", bebeluşul 132
Universul asexuat al primei copilării j 33
Răsfăţuri şi familiarităţi J3g
Pedepsele corporale 137
Copilul ca investiţie 139
Adolescenţa, „vârstă critică" 14J
Fraţi şi surori I45
Surioarele 147
Relaţii de rubedenie (parentelare) 143
Bunicii 14g
Verişoare şi mătuşi 150
Vecini şi servitori 152
Vecinătăţi 153
Animale domestice 155
Oameni de serviciu 156
VIAŢA DE FAMILIE de Michelle Perrot 161
Corespondenţe 161
Materie şi memorie 163
Rituri şi stiluri de viaţă 165
RITURILE VIEŢII BURGHEZE PRIVATE
de Anne Martin-Fugier 168
Gustul amintirii 168
Registrele timpului care trece 170
Dimineaţa, la amiază şi seara 174
Folosirea timpului 176
Mesele de peste zi 177
Ziua 180
Vizite 182
Serate 183
Sărbătorile anuale 188
Bradul de Crăciun 189
Ieslea creştină '89
Exemplul german 18"
Plăcerea sărbătorilor în familie 191
Revelionul şi cadourile 191
încălţări de Crăciun şi daruri 193
Urări şi vizite în ziua de Anul Nou '95
Pastele şi Ziua tuturor sfinţilor 19°
Vara: de la vilegiatură la vacanţă 1"
318

Vilegiatura 199

132
Migraţia estivală 201
Loazirul necesar 203
Vacanţele şi familia 205
Datele esenţiale ale unei vieţi de om 206
în pragul căsătoriei 207
întâlnirea cu partenerul 209
Logodna 210
Contractul 212
Trusoul 213
Coşul 214
Ceremonia căsătoriei 215
Călătoria de nuntă 218
De la conjugal la familial 220
Botezul 222
Prima împărtăşanie 223
împărtăşanie solemnă sau privată? 225
Sărbători şi aniversări 228
Bătrâneţe, moarte, doliu 229
Concluzie 234
DRAME ŞI CONFLICTE FAMILIALE
de Michelle Perrot 236
Nuclee conflictuale 237
Banii 237
Onoarea 240
Tarele şi sângele 243
Nebunia 244
Ruşinările de pe urma sexului 245
Formele de conflict 247
Violenţe 248
Răzbunarea privată 250
Răzbunarea legală 251
Internarea în azil 252
Separare fizică şi divorţ 254
MARGINALII: CELIBATARI ŞI SOLITARI
de Michelle Perrot 257
Instituţii pentru celibatari 258
Celibatari: băieţi/bărbaţi 260
Viaţa boemei 262
Dandys 264
t
Singurătatea femeilor 266
Moartea vagabonzilor 270

133