You are on page 1of 728

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă

____________________________________________________________________________________

HOTĂRÂRI ALE CURŢII EUROPENE


A DREPTURILOR OMULUI

Culegere selectivă

Volumul I

Chişinău
2006
1
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

CZU 341.231.14(094)
C 95

Editarea şi publicarea acestei lucrări a fost posibilă datorită unei contribuţii


generoase din partea Elveţiei şi fondurilor comune ale Consiliului Europei şi
Comisiei europene

Colegiul redacţional:
Lilia Snegureac, Svetlana Ungureanu, Natalia Trepăduş, Rodica Secrieru;
Diana Sârcu (red. juridică);
Anton Stogu (lector)

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Curtea Europeană a drepturilor omului: Hotărâri ale Curţii Europene


a Drepturilor Omului: Culeg. selectivă: [În 3 vol.] - Ch.: Î.S. F.E.-P. “Tipogr.
Centrală“, 2006. - ISBN 978-9975-78-105-3
Vol. 1 – 2006. – 730 p. – ISBN 978-9975-108-4 (Vol. 1)
1000 ex.

1. Drepturilor Omului. 2. Curtea Europeană

341.231.14(094)

© Consiliul Europei, 2006


© Comisia europeană, 2006
© Biroul de Informare al Consiliului
Europei în Moldova, 2006

Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica Moldova


Str. 31 August, 78 «A», biroul 23, 2012 Chişinău
Tel./fax: 373 22 24 10 96
e-mail: informchisinau@coe.int

ISBN 978-9975-78-105-3 (general) Imprimat în Republica Moldova, 2006


978-9975-78-108-4 (Vol. 1) Se distribuie gratuit

2
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

CUPRINS

Prefaţă ....................................................................................................................... 4
Lawless contra Irlandei (nr. 3) (art. 17; 5; 5-1-b; 5-1-c; 5-3; 6; 7-1; 15) .................. 5
Neumeister contra Austriei (art. 5-3; 6-1; 5-4) ..................................................... 39
Minelli contra Elveţiei (art. 6-2; 41) ....................................................................... 77
Van der Mussele contra Regatului Belgiei
(art. 4-2; 14+4; P1-1; 14+P1-1) ................................................................................ 95
Luberti contra Italiei (art. 5; 5-1-c; 5-4; 41) ......................................................... 115
Goddi contra Italiei (art. 6-3-c; 41) ...................................................................... 131
Duinhof şi Duijf contra Olandei (art. 35-1; 5-3; 41) ............................................ 141
Ozturk contra Germaniei (art. 6-3-e)................................................................... 155
Feldbrugge contra Olandei (art. 6-1) .................................................................. 185
Lithgow contra Regatului Unit (art. 6-1; 13; P1-1; P1-1+14) ............................. 207
Johnston şi alţii contra Irlandei (art. 25-1; 35-1; 12; 8; 14+8; 9; 41) ................. 277
Leander contra Regatului Suediei (art. 8; 10; 13) .............................................. 307
Pudas contra Suediei (art. 6-1; 13; P1-1; 41)...................................................... 335
F. contra Elveţiei (art. 12; 41)............................................................................... 351
Müller şi alţii contra Elveţiei (art. 10).................................................................. 365
Hauschildt contra Danemarcei (art. 35-1; 6-1; 41) ............................................. 389
Eriksson contra Suediei (art. 8; 6-1; P1-2; 13; 13+P1-2; 13+6-1; 41) ................ 409
Gaskin contra Regatului Unit (art. 8; 10; 41)...................................................... 435
Fox, Campbell şi Hartley contra Regatului Unit (art. 5; 13; 41) .......................455
Observer şi Guardian contra Regatului Unit (art. 10; 14+10; 13; 41) ............... 473
Vermeire contra Belgiei (art. 14+8; 46-1)............................................................ 529
X. contra Franţei (art. 6-1; 41) ............................................................................. 541
Hadjianastassiou contra Greciei (art. 6-1; 6-3-b; 10; 41)................................... 555
Dombo Beheer B. V. contra Olandei (art. 6-1; 41) ............................................. 569
Fredin (Nr. 2) contra Suediei (nr. 2) (art. 6-1; 41) ............................................... 589
Jacubowski contra Germaniei (art. 10) .............................................................. 597
Karlheinz Schmidt contra Germaniei (art. 14+4-3-d; 41; P1-1) ......................... 609
Hokkanen contra Finlandei (art. 6-1; 8; 13; 41; P7-5) ........................................ 623
Poitrimol contra Franţei (art. 6-1; 6-3-c; 41) ....................................................... 645
López Ostra contra Spaniei (art. 3; 8; 35-1; 41) ................................................. 663
Sfintele Mănăstiri contra Greciei (art. 6-1; 9; 11; 13; 35-1;
P1-1; 14+6; 14+9; 14+11; 14+P1) .......................................................................... 681
Vereinigung Demolratisher Soldaten Österreichs şi Gubi
contra Austriei (art. 10; 13; 14+10; 41)................................................................713

3
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Prefaţă
Apariţia culegerii în trei volume a jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului în varianta moldovenească este un eveniment extrem
de aşteptat şi binevenit. Îmi exprim recunoştinţa faţă de partenerii naţio-
nali (Lilia Snegureac, Diana Sârcu, Svetlana Ungureanu, Rodica Secrieru,
Natalia Trepăduş, Anton Stogu) care au contribuit la finalizarea acestui
proiect în vederea asigurării accesului şi disponibilităţii jurisprudenţei tot
mai abundente a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Convenţia având
un efect direct asupra dreptului intern.
Publicaţia, fiind o valoroasă sursă de referinţă, va servi profesioniştilor
sistemului judiciar, judecătorilor, avocaţilor, procurorilor în vederea asigu-
rării unui sistem juridic echitabil şi eficient. În egală măsură, culegerea va
prezenta un interes pentru un public mai larg, inclusiv poliţia şi serviciul
penitenciar, precum şi pentru funcţionarii publici de la toate nivelurile ad-
ministrării naţionale. Astfel, ţinând cont de caracterul subsidiar al Curţii de
la Strasbourg, protecţia drepturilor prevăzute în Convenţie ar putea fi asigu-
rată, în prumul rând, la nivelul naţional, unde sunt protejate cel mai bine.
În calitate de sursă educaţională, această publicaţie va fi în mod speci-
al utilă pentru profesorii şi studenţii în drept, precum şi în alte domenii aca-
demice, din moment ce o bună cunoaştere a principiilor drepturilor omului
şi a protecţiei lor internaţionale are o importanţă fundamentală pentru cei
care vor modela şi vor conduce viitoarea societate moldovenească.
În afară de valoarea profesională şi educaţională, aceste trei volume
vor servi în calitate de manual indispensabil cu privire la valorile democra-
tice fundamentale împărtăşite de Statele membre ale Consiliului Europei.
Toţi cei care participă la viaţa politică şi publică din Moldova, fie că sunt
demnitari aleşi sau funcţionari numiţi în Guvern, reprezetanţi ai societăţii
civile şi analişti mass-media, se vor inspira din această publicaţie şi îşi vor
realiza în deplină măsură rolul în consolidarea unei culturi a drepturilor
omului care-şi trage rădăcinile din solul fertil al celui mai reuşit sistem
actual al drepturilor omului din lume.

Preşedintele Curţii Europene


a Drepturilor Omului Luzius Wildhaber

4
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

LAWLESS contra IRLANDEI


(Cererea nr. 332/57)

HOTĂRÂRE

1 iulie 1961

În cauza „Lawless”,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită potrivit dispoziţiilor artico-
lului 43 (art. 43) al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale (în continuare „Convenţia”) şi ale articolelor 21 şi 22 din Regulamentul
Curţii, într-o Cameră compusă din:
Dl. R. Cassin, Preşedinte
şi dnii G. Marikiadis
E. Rodenbourg
R. McGonigal, membru ex officio
G. Balladore Pallieri
E. Arnalds
K.F. Arik, Judecători
P. Modinos, Grefier,
pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. Prezenta cauză a fost deferită Curţii la 13 aprilie 1960, de către Comisia


Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Comisia”) printr-o cerere care datea-
ză cu 12 aprilie 1960. La cererea sa de deferire a cauzei, Comisia a anexat raportul
său potrivit articolului 31 (art. 31) al Convenţiei. Cauza se referă la cererea introdusă
în faţa Comisiei, în temeiul articolului 25 (art. 25) al Convenţiei, de dl G. R. Lawless,
cetăţean al Republicii Irlanda, îndreptată împotriva Guvernului acestui stat.
2. Atât Comisia, cât şi Guvernul irlandez, Parte în această cauză, au ridicat ex-
cepţii preliminare şi probleme de procedură în prezenta cauză. Curtea s-a pronunţat
asupra acestor probleme în hotărârea sa din 14 noiembrie 1960.

5
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Procedura, aşa precum s-a desfăşurat până la această dată, este expusă în
hotărârea precitată.
3. Urmare a hotărârii precitate, Preşedintele Camerei, printr-o ordonanţă din 14
noiembrie 1960, a fixat data de 16 decembrie 1960 drept termen limită pentru prezen-
tarea memoriului delegaţilor Comisiei şi data de 5 februarie 1961 drept termen limită
pentru prezentarea contra-memoriului Guvernului irlandez.
Conformându-se acestei ordonanţe, Comisia a prezentat la 16 decembrie 1960
o „Expunere cu privire la contra-memoriu (fondul cauzei)”, care la 19 decembrie 1960
a fost notificată Guvernului irlandez, Parte în această cauză. La 3 februarie 1961,
înainte de expirarea termenului acordat, Guvernul irlandez de asemenea a prezentat
un document intitulat „Observaţiile Guvernului irlandez cu privire la Expunerea Comi-
siei Europene a Drepturilor Omului din 16 decembrie 1960”. Acest document a fost
comunicat delegaţilor Comisiei la 7 februarie 1961, dată de la care cauza putea fi prin
urmare examinată în fond.
Înainte de deschiderea procedurii orale, delegatul principal al Comisiei a adus
la cunoştinţa Curţii, printr-o scrisoare adresată Grefierului la 14 martie 1961, opinia
delegaţilor Comisiei cu privire la unele chestiuni ridicate de Guvernul irlandez în do-
cumentul său din 3 februarie 1961, copia căreia fiind transmisă Guvernului irlandez şi
vărsată, de asemenea, la dosarul cauzei.
4. La 7, 8, 10 şi 11 aprilie 1961, la Strasbourg, au avut loc audieri în şedinţă
publică, la care au participat:

din partea Comisiei:


Sir Humphrey Waldock, Preşedinte al Comisiei, Delegat principal,
Dl C. Th. Eustathiades, Vicepreşedinte
şi
Dl S. Petren, Membru al Comisiei, Delegaţi adjuncţi,

din partea Guvernului irlandez, Parte în această cauză:


Dl A. O’Keeffe, Procurorul General al Irlandei, acţionând în calitate de agent,
asistat de:
Dl S. Morrissey, Barrister-at-Law, consilier juridic, Ministerul Afacerilor Externe,
Dl A. J. Hederman, Barrister-at-Law, consilier,
şi de către:
Dnii D. O’Donovan, Chief State Solicitor,
P. Berry, Assistant Secretary-General, Ministerul Justiţiei.

5. Înainte de examinarea fondului cauzei, Sir Humphrey Waldock, delegat prin-


cipal al Comisiei, a ridicat câteva chestiuni de procedură şi a prezentat la acest su-
biect următoarele concluzii:

6
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

„Invităm Curtea să statueze că delegaţii Comisiei au dreptul:


(a) să considere ca parte integrantă a procedurii cauzei observaţiile scrise ale reclamantului asupra
raportului Comisiei, reproduse la paragrafele 31-49 ale Expunerii Comisiei din 16 decembrie 1960,
astfel precum este indicat la pagina 15 a hotărârii Curţii din 14 noiembrie 1960;
(b) să aducă la cunoştinţa Curţii opinia reclamantului asupra chestiunilor particulare apărute în ca-
drul dezbaterilor, astfel precum este indicat la pagina 15 a hotărârii Curţii din 14 noiembrie 1960;
(c) să considere persoana desemnată de către reclamant ca fiind la dispoziţia delegaţilor pentru
orice asistenţă pe care aceştia ar considera-o utilă de solicitat, în vederea comunicării Curţii a opi-
niei reclamantului asupra chestiunilor particulare apărute în cadrul dezbaterilor.”

Dl A. O’Keeffe, acţionând în calitate de agent al Guvernului irlandez, a declarat


că lasă această chestiune la discreţia Curţii.

6. Asupra acestei chestiuni de procedură, Curtea a adoptat la 7 aprilie 1961


următoarea hotărâre:
„Curtea,
Ţinând cont de concluziile prezentate de către delegaţii Comisiei Europene a Drepturilor Omului la
audierea din 7 aprilie 1961;
Luând notă de faptul că agentul Guvernului irlandez nu doreşte să se pronunţe asupra chestiunii;
Considerând că, în hotărârea sa din 14 noiembrie 1960, Curtea a declarat că la această etapă a
procedurii nu consideră necesar să autorizeze Comisia să-i transmită observaţiile scrise ale recla-
mantului asupra Raportului Comisiei;
Considerând că, pe de altă parte, Curtea a recunoscut deja Comisiei în hotărârea precitată, doar
versiunea franceză fiind autentică, facultatea de a aduce la cunoştinţă, sub proprie răspundere, opinia
reclamantului, ca element ce ar putea servi drept explicaţie Curţii;
Considerând că această latitudine a Comisiei se extinde asupra oricăror consideraţii pe care Comi-
sia le-ar obţine de la reclamant în cadrul procedurii în faţa Curţii;
Considerând că, pe de altă parte, Comisia dispune de deplina libertate cu privire la alegerea me-
todelor prin care doreşte să stabilească contactul cu reclamantul şi să-i ofere acestuia ocazia să-i
comunice opinia; considerând, în special, că aceasta îi poate cere reclamantului să desemneze o
persoană care să fie la dispoziţia delegaţilor Comisiei; considerând că din aceasta nu rezultă că
persoana în cauză ar avea locus standi in judicio;
Din aceste considerente,
Decide în unanimitate:
Cu referire la concluziile formulate la litera (a), că, la etapa actuală, nu este cazul de a examina
observaţiile scrise ale reclamantului, reproduse la paragrafele 31-49 ale Expunerii Comisiei din 16
decembrie 1960, ca făcând parte integrantă din procedura cauzei;
Cu referire la litera (b), că Comisia are deplina latitudine, în cadrul dezbaterilor şi în măsura în care
le consideră utile pentru a servi drept explicaţie Curţii, să ia în considerare opinia reclamantului
asupra Raportului sau asupra oricărei chestiuni particulare ridicate după transmiterea lui;
Cu referire la litera (c), că Comisia este împuternicită, la momentul în care consideră util să o facă,
să invite reclamantul să-i pună la dispoziţie o persoană, sub rezerva celor indicate mai sus.”

7. În continuare, Curtea a audiat declaraţiile, răspunsurile şi prezentările cu


privire la chestiunile de fapt şi de drept asupra fondului cauzei, date de Sir Humphrey
Waldock, delegat principal, din partea Comisiei, de dl A. O’Keeffe, Attorney-General,
acţionând în calitate de Agent din partea Guvernului irlandez.

7
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

ÎN FAPT

1. Cererea Comisiei de deferire a cauzei – la care este anexat Raportul său,


întocmit potrivit dispoziţiilor articolului 31 (art. 31) din Convenţie – are drept obiect de
a supune cauza G. R. Lawless spre examinare Curţii, astfel încât aceasta să poată
decide dacă faptele cauzei denunţă sau nu o încălcare a obligaţiilor asumate de Gu-
vernul irlandez în temeiul dispoziţiilor Convenţiei.
Precum rezultă din cererea şi memoriul Comisiei, G. R. Lawless invocă, în
ceea ce îl priveşte, încălcarea din partea autorităţilor Republicii Irlanda a dispoziţiilor
Convenţiei, prin faptul că, întru executarea unei ordonanţe emise de către Ministrul
Justiţiei în baza articolului 4 al Legii nr. 2 din 1940 de modificare a Legii din 1939 cu
privire la atentatele contra securităţii statului, s-a aflat în detenţie fără judecată de la
13 iulie până la 11 decembrie 1957 într-o tabără de detenţie militară, situată pe teri-
toriul Republicii Irlanda.
2. Faptele cauzei, astfel precum rezultă din Raportul Comisiei, din memorii,
probele şi documentele prezentate Curţii, precum şi din concluziile formulate atât de
Comisie, cât şi de Guvernul irlandez, în cadrul audierilor orale în faţa Curţii, se rezumă
la următoarele:
3. G. R. Lawless, născut în 1936, este muncitor în construcţie. El are domiciliu
permanent în Dublin (Irlanda).
4. G. R. Lawless a recunoscut în faţa Comisiei că a devenit membru al I.R.A.
(„Irish Republican Army” / „Armata republicană irlandeză”) în ianuarie 1956. Potrivit
propriilor sale declaraţii, el ar fi părăsit I.R.A. în iunie 1956 şi un grup disident al I.R.A
în decembrie 1956.

II
5. Potrivit tratatului cu privire la crearea Statului Liber al Irlandei, semnat la 6
decembrie 1921 între Regatul Unit şi Statul Liber al Irlandei, şase comitate situate în
nordul Insulei irlandeze au rămas sub suveranitatea britanică.
6. După crearea Statului Liber al Irlandei, cu diferite ocazii, s-au constituit gru-
puri armate autoproclamate „Armata republicană irlandeză” (I.R.A.), având ca obiectiv
evident desfăşurarea activităţilor teroriste ce ar pune capăt suveranităţii exercitate de
Regatul Unit asupra Irlandei de Nord. Activităţile acestor grupuri au luat uneori pro-
porţii atât de mari, încât legislaţia ordinară nu mai putea asigura o reprimare eficientă.
Astfel, legislatorul i-a acordat cu diferite ocazii Guvernului împuterniciri speciale, de
natură să-i permită acestuia să facă faţă situaţiei create prin aceste activităţi ilegale;
printre aceste împuterniciri a figurat uneori dreptul de detenţie fără judecată.
La 29 decembrie 1937 a fost promulgată Constituţia Republicii Irlanda, în vi-
goare în prezent. În luna mai a anului 1938, toate persoanele deţinute pentru delicte
politice au fost eliberate.

8
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

La momentul când situaţia politică din Europa prezicea declanşarea războiu-


lui, I.R.A. şi-a reluat activităţile şi săvârşea noi acte de violenţă pe teritoriul Repu-
blicii Irlanda.
La începutul anului 1939, I.R.A. a publicat documente pe care le-a denu-
mit „declaraţie de război Regatului Unit”. În special după această declaraţie I.R.A.,
acţionând de pe teritoriul Republicii Irlanda, şi-a intensificat actele de violenţă pe
teritoriul britanic.
7. Pentru a face faţă situaţiei create prin activitatea I.R.A., Parlamentul Repu-
blicii Irlanda a adoptat o lege cu privire la atentatele contra securităţii statului („Offen-
ces against the State Act, 1939”), care a intrat în vigoare la 14 iunie 1939.

III

8. Titlul II al legii din 1939 defineşte „activităţile prejudiciabile menţinerii păcii şi


ordinii publice sau securităţii statului”. Titlul III conţine dispoziţii cu privire la organizaţii
a căror activitate cade sub incidenţa legii şi care, din aceste motive, pot fi declarate
prin ordonanţă de Guvern „organizaţii ilegale”. În acest sens, articolul 21 din legea din
1939 prevede:
„(1) Este interzis oricărei persoane să facă parte dintr-o organizaţie ilegală;
(2) Orice persoana care este membru al unei organizaţii ilegale, contrar prezentului articol, se face
vinovată de încălcarea dispoziţiilor prezentului articol şi este pasibilă:
(a) în cazul constatării vinovăţiei, de o amendă în valoare de cel mult 50 lire sau, la discreţia instan-
ţei de judecată, de pedeapsa cu închisoarea de până la trei luni, sau de ambele pedepse; fie
(b) în cazul pronunţării hotărârii de condamnare de către instanţa de judecată, de o pedeapsă cu
închisoarea de până la doi ani”.

Titlul IV al legii din 1939 conţine diverse dispoziţii cu privire la reprimarea acti-
vităţilor ilegale, printre care, articolul 30 prevede următoarea dispoziţie referitoare la
arestarea şi detenţia persoanelor bănuite de implicare în activităţi ilegale:

Articolul 30:
„(1) Orice membru al Gárda Síochána (dacă nu este îmbrăcat în uniformă, la prezentarea legiti-
maţiei, dacă i se cere) poate fără mandat să oprească, să percheziţioneze, să interogheze şi să
aresteze orice persoana sau să efectueze una sau mai multe dintre aceste măsuri în privinţa orică-
rei persoane pe care o bănuieşte de a fi comis o încălcare sau este pe cale să comită o încălcare
a oricărui articol sau paragraf din prezenta lege, sau un act calificat drept delict în sensul Titlului
V din prezenta lege, sau pe care o bănuieşte de a fi posesorul unui document având legătură cu
comiterea sau tentativa de comitere a oricărei dintre încălcările sus-menţionate.
(2) Orice membru al Gárda Síochána (dacă nu este îmbrăcat în uniformă, la prezentarea legitima-
ţiei, dacă i se cere) poate, în scopul exercitării oricărei dintre împuternicirile acordate de paragraful
precedent al acestui articol, să oprească şi să percheziţioneze (făcând uz de forţă, în caz de
necesitate) orice vehicul sau navă, corabie sau alt vas pe care îl bănuieşte de transportarea unei
persoane pe care este autorizat, potrivit paragrafului sus-menţionat, să o reţină fără mandat.
(3) Orice persoană reţinută în temeiul prezentului articol poate fi condusă şi deţinută la un post al
Gárda Síochána, o închisoare sau orice alt loc corespunzător acestui scop, timp de 24 de ore din
momentul reţinerii şi oricărei persoane i se poate, la ordinul unui ofiţer din Gárda Síochána, având
cel puţin rangul de Comisar principal, prelungi detenţia pentru încă 24 de ore.

9
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

(4) Orice persoană deţinută ca urmare a aplicării paragrafului precedent poate, în orice moment pe
parcursul detenţiei sale, să fie inculpată de săvârşirea unei infracţiuni şi tradusă în faţa Tribunalului
de District sau în faţa unei Curţi Penale Speciale, sau eliberată la ordinul unui ofiţer din Gárda
Síochána, şi trebuie, în cazul în care nu este inculpată sau eliberată, să fie eliberată la expirarea
perioadei de detenţie autorizate de paragraful precitat.
(5) Orice membru al Gárda Síochána poate lua, cu privire la o persoană deţinută în temeiul prezen-
tului articol, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
(a) să noteze numele şi adresa unei astfel de persoane;
(b) să percheziţioneze o astfel de persoana sau să dispună percheziţia;
(c) să fotografieze o astfel de persoana sau să dispună fotografierea;
(d) să-i ia sau să dispună luarea amprentelor digitale unei astfel de persoane;
(6) Orice persoană care va opune rezistenţă exercitării de către un membru al Gárda Síochána a
oricărei dintre împuternicirile acordate de paragraful precedent, sau care nu-şi va declara numele
sau va refuza să-şi declare numele sau adresa şi va furniza la orice întrebare de această natură un
nume sau o adresă falsă sau înşelătoare, se va face vinovat de încălcarea prezentului articol şi va
fi, după constatarea vinovăţiei, pasibil de pedeapsa cu închisoarea de până la şase luni”.

Titlul V al legii din 1939 are drept obiect crearea unei „Curţi Penale Speciale”,
având competenţa de judecare a persoanelor acuzate de delicte în temeiul acestei legi.
În cele din urmă, Titlul VI al legii din 1939 conţine dispoziţii care autorizează orice
Ministru de Stat – din momentul în care Guvernul a pus în vigoare această parte a legii
– să ordone, în anumite circumstanţe, arestarea sau detenţia oricărei persoane în pri-
vinţa căreia are convingerea că se dedică unor activităţi declarate ilegale prin lege.
9. La 23 iunie 1939, adică după nouă zile de la intrarea în vigoare a legii cu
privire la atentatele contra securităţii statului, Guvernul a promulgat, în temeiul artico-
lului 19 al acestei legi, o ordonanţă prin care I.R.A., declarată „Organizaţie ilegală”, a
fost dizolvată.
10. Ulterior, circa 70 de persoane au fost arestate şi deţinute în temeiul Titlului VI
al legii; una dintre acele persoane a înaintat o acţiune în faţa Înaltei Curţi a Irlandei, con-
testând legalitatea detenţiei sale. Înalta Curte a Irlandei a declarat atunci această deten-
ţie ca fiind ilegală şi a dispus eliberarea persoanei printr-o hotărâre de habeas corpus.
Guvernul a ordonat atunci eliberarea tuturor persoanelor deţinute în baza ace-
loraşi dispoziţii.
11. Luând în consideraţie hotărârea Înaltei Curţi, Guvernul a prezentat Parla-
mentului un proiect de lege de modificare a Titlului VI al legii din 1939 contra securităţii
statului. La 9 februarie 1940, după ce a fost declarat constituţional de către Curtea
Supremă, acest proiect a fost adoptat de către Parlament, devenind legea nr. 2 din
1940, „Offences against the State (Amendment) Act 1940”.
Această lege nr. 2 din 1940 conferă Miniştrilor de Stat împuterniciri speciale
de detenţie fără judecată, „dacă şi din momentul în care Guvernul va face şi va pu-
blica o declaraţie prin care să declare că împuternicirile atribuite prin prezentul Titlu
al legii sunt necesare pentru a asigura menţinerea păcii şi ordinii publice şi că este
oportun ca prezentul Titlu al legii să intre imediat în vigoare” (articolul 3, paragraful
(2) al legii).

10
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Cu toate acestea, în temeiul paragrafului (4) al articolului 3 al legii, declaraţia


Guvernului de punere în vigoare a împuternicirilor speciale de detenţie poate fi anu-
lată în orice moment printr-o simplă rezoluţie a Camerei inferioare a Parlamentului
irlandez.
În plus, potrivit prevederilor articolului 9 al legii, cele două Camere ale Parla-
mentului trebuie să fie informate în deplină măsură, cu regularitate, despre modul de
exercitare a împuternicirilor de detenţie.
12. Împuternicirile de detenţie prevăzute de legea precitată sunt încredinţate
Miniştrilor de Stat. În acest sens, articolul 4 al legii dispune:
„(1) În cazul în care un Ministru de Stat consideră că o persoană este implicată în activităţi care,
după părerea sa, sunt prejudiciabile menţinerii păcii şi ordinii publice sau a siguranţei statului, el
poate, prin ordin sub semnătură proprie şi purtând sigiliul său oficial, să ordone arestarea sau de-
tenţia acelei persoane în baza prezentului articol.
(2) Orice membru al Gárda Síochána poate să aresteze fără mandat orice persoană indicată în
ordinul emis de către un Ministru de Stat în aplicarea paragrafului precedent.
(3) Orice persoană arestată în aplicarea paragrafului precedent va fi deţinută într-o închisoare sau
într-un alt loc indicat în acest scop printr-un regulament adoptat în aplicarea prezentului Titlu al
legii, până la momentul în care acest Titlu va înceta să mai fie în vigoare sau până la momentul în
care aceasta va fi eliberată în temeiul dispoziţiilor subsecvente ale prezentului Titlu al acestei legi.
(4) În cazul în care o persoană este deţinută în baza prezentului articol, acesteia i se prezintă,
imediat după sosire la închisoare sau în orice alt loc indicat în acest scop prin regulamentele adop-
tate în aplicarea prezentei părţi a acestei legi, o copie a ordinului emis pe numele său în temeiul
prezentului articol, precum şi a dispoziţiilor articolului 8 al prezentei legi”.

13. În temeiul articolului 8 al legii nr. 2 din 1940, Guvernul trebuie să instituie,
cât de curând posibil după intrarea în vigoare a împuternicirilor de detenţie fără jude-
cată, o Comisie (numită în continuare: „Comisia de detenţie”) care să poate fi sesizată
de către orice persoană arestată sau deţinută în temeiul legii, prin intermediul Guver-
nului, în vederea examinării cauzei sale. Această Comisie trebuie să fie alcătuită din
trei membri numiţi de Guvern, printre care un ofiţer al Forţelor Apărării, având cel puţin
şapte ani de serviciu, şi alţi doi membri, care trebuie să fie un avocat sau jurisconsult
având o experienţă de cel puţin şapte ani, fie judecători sau foşti judecători ai tribuna-
lelor ordinare. În cele din urmă, articolul 8 al legii prevede ca, în cazul în care Comisia
conchide că nu există temeiuri pentru menţinerea persoanei în detenţie, aceasta este
eliberată în cei mai scurţi termeni.
IV

14. După o perioadă de mai mulţi ani în care activităţile I.R.A. nu au fost atât de
pronunţate, în 1954 şi apoi începând cu al doilea semestru al anului 1956 s-a produs
o recrudescenţă.
În cea de-a doua jumătate a lunii decembrie 1956, au fost comise atacuri ar-
mate împotriva mai multor unităţi ale poliţiei Irlandei de Nord, iar la sfârşitul lunii a fost
ucis un poliţist. În aceeaşi lună, o patrulă a poliţiei circulând pe drumuri frontaliere a
fost ţinta unor focuri de armă, au fost doborâţi arbori de-a curmezişul drumurilor, au
fost tăiate fire telefonice etc. În ianuarie 1957, incidentele au devenit şi mai frecven-

11
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

te. La începutul lunii, împotriva unităţilor poliţiei din Brookeborough a fost declanşat
un atac armat, în cursul căruia doi dintre atacatori au fost ucişi, ambii provenind din
teritoriul comitatului 26. Alţi doisprezece, dintre care patru răniţi, au trecut frontiera
şi au fost arestaţi de poliţia Republicii Irlanda. În aceste circumstanţe, Prim-ministrul
Republicii Irlanda a adresat publicului, în cadrul unui mesaj radiofonic din 6 ianuarie
1957, un apel insistent de a pune capăt acestor atacuri.
La şase zile după acest mesaj radiofonic, adică pe 12 ianuarie 1957, I.R.A.
săvârşeşte pe teritoriul Republicii Irlanda un atac armat împotriva unui magazin de
explozibile, situat în Moortown, comitatul Dublin, în scopul de a sustrage explozibile.
La 6 mai 1957, grupuri armate au pătruns în magazinul de explozibile din Swan Laois,
au imobilizat paznicul şi au sustras o mare cantitate de explozibile.
Pe 18 aprilie 1957, printr-o explozie care cauzează serioase prejudicii podului
de cale ferată din Ayallogue, în comitatul Armagh, la circa 5 mile în partea de nord a
frontierei, a fost întreruptă linia de cale ferată Dublin-Belfast.
În noaptea din 25 spre 26 aprilie, trei explozii între Lurgan şi Portadown, în
Irlanda de Nord, au cauzat daune aceleiaşi linii de cale ferată.
În noaptea din 3 spre 4 iulie 1957, o patrulă a poliţiei Irlandei de Nord, în timpul
serviciului în imediată apropiere de frontieră, a căzut într-o ambuscadă. Un poliţist a
fost împuşcat mortal, iar altul a fost rănit. La locul ambuscadei au fost descoperite 87 de
batoane de gelinită plasate pe drum, acoperite cu pietre şi conectate la un detonator.
Acest incident s-a produs cu doar 8 zile înainte de Orange Processions, care se
desfăşoară anual în numeroase localităţi ale Irlandei de Nord la data de 12 iulie. În tre-
cut, această dată a fost deosebit de critică pentru menţinerea păcii şi ordinii publice.

15. Împuternicirile speciale de arestare şi detenţie atribuite Miniştrilor de Stat


prin legea nr. 2 din 1940, au fost puse în vigoare la 8 iulie 1957 printr-o Declaraţie a
Guvernului irlandez publicată în Jurnalul Oficial la 5 iulie 1957.
La 16 iulie 1957, Guvernul a constituit Comisia de detenţie, prevăzută de ar-
ticolul 8 al legii şi a desemnat în calitate de membri ai Comisiei un ofiţer al Forţelor
Apărării, un judecător şi un judecător de district.
16. Declaraţia Guvernului irlandez de punere în vigoare, la 8 iulie 1957, a îm-
puternicirilor speciale de detenţie prevăzute în Titlul II al legii nr. 2 din 1940, avea
următorul conţinut:
„Guvernul, în exercitarea împuternicirilor conferite de paragraful 2 al articolului 3 al legii cu privire la
atentatele contra securităţii statului din 1940 (nr. 2 din 1940), prin prezenta declară că împuternicirile
conferite de Titlul II al legii precitate sunt necesare în vederea menţinerii păcii şi ordinii publice şi că
este necesar ca Titlul menţionat să intre în vigoare imediat.”

17. Prin scrisoarea din 20 iulie 1957, Ministrul irlandez al Afacerilor Externe a
informat Secretarul General al Consiliului Europei că Titlul II al legii nr. 2 din 1940 cu
privire la atentatele contra securităţii statului a intrat în vigoare la 8 iulie 1957.

12
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Paragraful 2 al scrisorii avea următorul conţinut:


„... În măsura în care punerea în aplicare a Titlului II al legii, care conferă împuterniciri speciale de
arestare şi de detenţie, poate implica o derogare de la obligaţiile ce rezultă din Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, am onoarea să vă invit să consideraţi
prezenta scrisoare ca una de notificare potrivit articolului 15 (3) (art. 15-3) al Convenţiei.”
Scrisoarea indica faptul că detenţia persoanelor în baza legii nr. 2 devenise necesară „în vederea
împiedicării săvârşirii delictelor contra păcii şi ordinii publice şi menţinerii unor forţe militare sau
armate, altele decât cele autorizate prin Constituţie”.

Secretarului General i se atrăgea atenţia asupra dispoziţiilor articolului 8 al Le-


gii din 1940, care prevedea constituirea unei Comisii căreia i se poate adresa orice
persoană deţinută. Comisia a fost instituită la 16 iulie 1957.
18. Îndată după publicarea Declaraţiei din 5 iulie 1957 cu privire la punerea în
vigoare a împuternicirilor de detenţie prevăzute de legea nr. 2 din 1940, Prim-ministrul
Republicii Irlanda a anunţat că Guvernul va elibera orice persoană deţinută în temeiul
legii menţionate, care îşi va lua angajamentul de „a respecta Constituţia şi legile Irlan-
dei” şi de „a nu adera, nici sprijini vreo organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din
1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului”.

VI

19. La 21 septembrie 1936 G.R. Lawless a fost arestat pentru prima dată
împreuna cu alţi trei bărbaţi într-un hambar dezafectat la Keshcarrigan, comitatul
Leitrim. În acest hambar poliţia a descoperit o mitralieră Thompson, 6 arme de
război, 6 arme de vânătoare, un revolver, un pistol automat şi 400 încărcătoare.
Lawless a recunoscut că era membru al I.R.A. şi că a luat parte la un atac armat în
cadrul căruia au fost furate arme şi revolvere. La 18 octombrie, el a fost acuzat de
deţinere ilegală de arme de foc, în temeiul legii din 1925 cu privire la armele de foc
(The Firearms Act, 1925) şi a articolului 21 din legea din 1939 cu privire la atentatele
contra securităţii statului (The Offences against the State Act, 1939) (în continuare
„legea din 1939”).

G. R. Lawless şi ceilalţi inculpaţi au fost traduşi în faţa Curţii penale de circum-


scripţie Dublin. La 23 noiembrie 1956, aceştia au fost achitaţi în ceea ce priveşte ca-
pătul de acuzare de posesie ilegală de arme de foc. Judecătorul a semnalat juraţilor
faptul că nu au fost respectate condiţiile tehnice referitoare la probarea vinovăţiei acu-
zatului, acuzarea nedemonstrând în mod concludent că nici o autoritate competentă
nu îi acordase acuzatului vreun permis ce l-ar fi autorizat să deţină armele în cauză.

În cadrul audierilor din data de 26 octombrie în faţa acestei Curţi, judecătorul de


district l-a întrebat pe unul dintre inculpaţi, Sean Geraghty, dacă acesta dorea să adre-
seze întrebări agenţilor de poliţie prezenţi. Sean Geraghty a răspuns în felul următor:
„În calitate de soldat al Armatei Republicane Irlandeze şi ca leader al bărbaţilor aici prezenţi, nu
doresc sa iau parte la deliberările acestui tribunal.”

La întrebarea judecătorului dacă pleda vinovat sau nevinovat, acesta a răspuns


din nou:

13
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

„În numele camarazilor mei şi al meu personal, ţin să declar că armele şi muniţiile găsite asupra
noastră urmau să fie utilizate împotriva forţelor britanice de ocupaţie, în scopul realizării reunificării
ţării noastre şi irlandezii şi irlandezele, indiferent de opinie politică, nu trebuie să se teamă de noi.
Noi reafirmăm că posesia armelor este legală şi credem, de asemenea, că orice irlandez are dato-
ria de a lua arma în mână pentru a-şi apăra ţara”.

Ulterior, răspunzând la o întrebare ce i-a fost adresată de către judecător, G.R.


Lawless a declarat: „Sean Gergharty a vorbit în numele meu”.
La 14 mai 1957, Lawless a fost arestat din nou la Dublin, în temeiul articolului
30 din legea din 1939, fiind bănuit de implicare în activităţi ilegale. Asupra lui a fost gă-
sită o schiţă de plan pentru atacarea unor posturi de frontieră între Republica Irlanda
şi Irlanda de Nord, având inscripţia: „A se infiltra, a anihila şi a distruge”.
În aceeaşi zi la domiciliul lui G. R. Lawless a fost efectuată o percheziţie. În tim-
pul acesteia a fost depistat un document manuscris cu privire la războiul de gherilă,
document ce conţinea, printre altele, următoarele declaraţii:
„Mişcarea de rezistenţă este avangarda armată a poporului irlandez în luptă pentru eliberarea Irlan-
dei. Forţa acestei mişcări constă în caracterul său popular şi patriotic. Principala misiune a unităţilor
locale ale rezistenţei este de a distruge instalaţiile şi unităţile inamice, localurile Armatei teritoriale,
unităţile speciale, birourile de recrutare, posturile de frontieră, depozitele, etc.
A ataca aerodromurile inamice şi a distruge hangarele pentru avioane, depozitele de bombe şi de
carburanţi, a nimici membrii-cheie ai personalului aerian şi mecanicii, a nimici sau captura ofiţerii
inamici de rang înalt şi înalţii funcţionari ai administraţiei coloniale inamice, precum şi trădătorii ţării
noastre aflaţi în serviciul acestora, şi anume ofiţeri britanici, agenţi de poliţie, spioni, magistraţi,
membri importanţi ai partidului colaboraţionist, etc.”

După arestare, G. R. Lawless a fost acuzat:


(a) de deţinere de documente compromiţătoare, cu încălcarea articolului 12 din
legea din 1939;
(b) de apartenenţă la o organizaţie ilegală, I.R.A., cu încălcarea articolului 21
din legea din 1939.
La 16 mai 1957, G. R. Lawless a fost tradus în faţa Curţii penale de circum-
scripţie Dublin, împreună cu alţi trei bărbaţi acuzaţi de infracţiuni similare în temeiul
legii din 1939. În ceea ce priveşte primul capăt de acuzare, Curtea l-a condamnat pe
Lawless la o lună de închisoare, dar l-a achitat în privinţa celui de-al doilea. Actele
Curţii arată că cel de-al doilea capăt de acuzare a fost respins pentru „motive de
fond”, fără ca aceasta să fi fost consemnat în vreun proces-verbal oficial al dezbate-
rilor. Motivele acestei achitări nu au putut fi stabilite cu claritate. G. R. Lawless a fost
eliberat în jurul datei de 16 iunie 1957, după ce şi-a ispăşit pedeapsa în închisoarea
Mountjoy din Dublin.
20. La 11 iulie 1957, G. R. Lawless a fost din nou arestat la Dun Laoghaire de
către agentul de securitate Connor, în momentul în care era pe punctul de a se îmbar-
ca pe un vas cu destinaţia Anglia. El a fost deţinut timp de 24 de ore la Comisariatul
de poliţie Bridewell din Dublin, în temeiul articolului 30 din legea din 1939, fiind bănuit
de apartenenţă la o organizaţie ilegală, şi anume la I.R.A.
În aceeaşi zi, inspectorul de poliţie McMahon i-a declarat reclamantului că el ar
putea fi eliberat dacă ar semna un angajament cu privire la comportamentul său viitor.

14
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Dlui G. R. Lawless nu i-a fost prezentat nici un text scris al angajamentului propus.
Condiţiile acestuia nu au putut fi stabilite cu exactitate.
La 12 iulie 1957, Şeful Comisariatului de poliţie, acţionând în temeiul paragrafu-
lui 3 al articolului 30 din legea din 1939, a dispus prelungirea detenţiei dlui G. R. Lawless
cu 24 de ore, până la data de 13 iulie 1957, ora 19.45.
La 13 iulie 1957, la ora 6 dimineaţa, înainte de expirarea termenului detenţiei
sale în temeiul articolului 30 din legea din 1939, G. R. Lawless a fost transferat de la
Comisariatul de poliţie Bridewell la închisoarea militară din Curragh, comitatul Kildare
(cunoscută sub numele de „Glass House”). El a ajuns acolo în aceeaşi zi la orele 8
dimineaţa şi, din acel moment, a fost deţinut în această instituţie în temeiul unui ordin
de detenţie emis la 12 iulie 1957, potrivit articolului 4 din legea nr.2 din 1940, de către
Ministrul justiţiei. La momentul sosirii la „Glass House”, Lawless a primit copia ordinu-
lui de detenţie precitat, în care Ministrul Justiţiei a declarat că, în opinia sa, G. R. Lawless
era implicat în activităţi prejudiciabile securităţii statului şi a dispus arestarea şi deten-
ţia sa în temeiul articolului 4 din legea din 1940.
La 17 iulie 1957, G. R. Lawless a fost transferat de la „Glass House” într-o
unitate cunoscută sub numele de „Curragh Internment Camp”, care face parte din
unitatea militară şi cazarmele din Curragh, comitatul Kildare, loc unde a fost deţinut,
împreuna cu alte circa 120 de persoane, fără a fi tradus în faţa unui judecător, până
la eliberarea sa la 11 decembrie 1957.
21. La 16 august 1957, G. R. Lawless a fost informat că va fi eliberat dacă îşi
va lua în scris angajamentul de „a respecta Constituţia şi legile Irlandei” şi de „a nu
adera, nici susţine vreo organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu pri-
vire la atentatele contra securităţii statului”. G. R. Lawless a refuzat să-şi asume un
asemenea angajament.
22. La 8 septembrie 1957, G. R. Lawless şi-a exercitat dreptul, recunoscut de
articolul 8 al legii din 1940, de a cere ca chestiunea menţinerii sale în detenţie să fie
examinată de către Comisia de detenţie, creată potrivit aceluiaşi articol din legea
precitată. El s-a prezentat în faţa acestei Comisii la 17 septembrie 1957, fiind asistat
de un consilier şi de avocaţi. Comisia de detenţie, la prima şedinţă a adoptat câteva
reguli de procedură şi a amânat audierile până la data de 20 septembrie.
23. Cu toate acestea, la 18 septembrie 1957, consilierul lui G. R. Lawless, înte-
meindu-se pe articolul 40 din Constituţia Irlandei, a adresat, de asemenea, Înaltei Curţi
a Irlandei o cerere prin care solicita pronunţarea unei ordonanţe condiţionate de habeas
corpus ad subjiciendum. Obiectul cererii consta în obţinerea unei ordonanţe a Curţii de
obligare a Comandantului Unităţii de detenţie să-l aducă pe G. R. Lawless în faţa Curţii
în vederea examinării legalităţii detenţiei sale şi adoptării unei decizii în această privinţă.
Pronunţarea unei ordonanţe condiţionate de habeas corpus l-ar fi obligat pe Coman-
dant să-şi motiveze refuzul de a se conforma ordonanţei în faţa Înaltei Curţi.
Ordonanţa condiţionată a fost acordată în aceeaşi zi şi notificată Comandan-
tului care trebuia să-şi motiveze refuzul într-un termen de patru zile. Ea a fost de
asemenea notificată Comisiei de detenţie. Comisia de detenţie s-a întrunit la 20 sep-

15
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

tembrie 1957 şi a decis să amâne şedinţa sine diem în aşteptarea rezultatului cererii
de habeas corpus.
24. Atunci G. R. Lawless a adresat o cerere Înaltei Curţi, solicitând, în pofida
motivelor Comandantului unităţii de detenţie de a nu da curs cererii, ca ordonanţa
condiţionată de habeas corpus să devină necondiţionată. În acest context, Coman-
dantul s-a bazat pe ordinul de detenţie emis pe numele reclamantului de către Minis-
trul justiţiei.
Înalta Curte s-a întrunit la 8 şi la 11 octombrie 1957 şi a audiat argumentele
legale prezentate de către consilierii celor două părţi. La 11 octombrie, ea a pronunţat
o hotărâre prin care a admis motivele invocate de către Comandantul unităţii întru
justificarea detenţiei. Prin urmare, cererea de habeas corpus a fost respinsă.
25. La 14 octombrie 1957, G. R. Lawless a declarat apel în faţa Curţii Supreme,
invocând nu numai Constituţia şi legislaţia Irlandei, dar şi prevederile Convenţiei euro-
pene a drepturilor omului. La 6 noiembrie 1957, Curtea Supremă a respins apelul dlui
G. R. Lawless. Ea şi-a emis hotărârea motivată la 3 decembrie 1957.
Principalele concluzii ale hotărârii Curţii Supreme au fost următoarele:
(a) legea din 1940 a fost prezentată, în faza de proiect, Curţii Supreme în ve-
derea examinării constituţionalităţii sale. Curtea Supremă a decis că aceasta nu era
contrară Constituţiei, iar în temeiul articolului 34 (3) 3 al Constituţiei, nici un tribunal
nu poate aprecia constituţionalitatea unei legi a cărei proiect a fost aprobat de către
Curtea Supremă.
(b) Oireachtas (adică Parlamentul), singura autoritate legislativă, nu adoptase
nici o lege prin care sa încorporeze Convenţia europeană a drepturilor omului în drep-
tul intern al Irlandei. În consecinţă, Curtea Supremă nu putea să aplice Convenţia, în
măsura în care aceasta acorda cetăţenilor drepturi suplimentare sau diferite de cele
prevăzute de dreptul intern irlandez.
(c) Detenţia reclamantului în temeiul articolului 30 din legea din 1939 trebuia
să ia sfârşit la 13 iulie 1957, ora 19.45. În acel moment, el era deja deţinut potrivit
unui alt ordin emis de către Ministrul justiţiei, iar menţinerea sa în detenţie era absolut
justificată prin acest al doilea ordin.
(d) Reclamantul nu a adus nici o probă prima facie în sprijinul alegaţiei sale,
potrivit căreia nu ar fi fost informat cu privire la motivele arestării sale în baza ordinului
ministerial. În orice caz, chiar dacă ar fi fost constatată o neregularitate la arestare,
aceasta nu ar fi făcut detenţia ulterioară ilegală, oricare ar fi, de altfel, drepturile pe
care i le-ar fi putut acorda reclamantului dreptul irlandez.
(e) Curtea a statuat deja odată cu examinarea proiectului legii din 1940 că
aceasta nu era împuternicită să examineze temeinicia opiniei unui ministru care emite
un ordin de detenţie în temeiul articolului 4 din legea precitată.
(f) În cadrul procedurii de habeas corpus în faţa Înaltei Curţi, reclamantul a
contestat legalitatea constituirii Comisiei de detenţie. Chiar daca s-ar demonstra că
deciziile Comisiei de detenţie cu privire la anumite chestiuni procedurale ar fi fost ero-

16
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

nate, acest fapt nu ar avea drept efect ilegalitatea detenţiei reclamantului, nici nu ar
constitui temei al unei cereri de habeas corpus. Din conţinutul articolului 8 din legea
din 1940 rezultă că această Comisie nu este o instanţă judecătorească şi că o cerere
formulată în faţa acesteia nu constituie o procedură jurisdicţională, ci o simplă cerere
cu caracter administrativ.
26. Între timp, la 8 noiembrie 1957 – adică după două zile de la notificarea
respingerii cererii de către Curtea Supremă – G. R. Lawless a adresat cererea în faţa
Comisiei Europene a Drepturilor Omului, în care afirma că arestarea şi detenţia sa,
potrivit articolului 8 din legea din 1940, fără acuzaţie şi judecată, a constituit o încăl-
care a Convenţiei şi solicita:
(a) eliberarea sa imediată;
(b) plata unei reparaţii şi a despăgubirilor pentru privarea de libertate; şi
(c) plata tuturor costurilor şi cheltuielilor decurgând, direct sau indirect, din ac-
ţiunile intentate de el în faţa jurisdicţiilor irlandeze şi a Comisiei în vederea obţinerii
eliberării sale.
27. Puţin mai târziu, Comisia de detenţie a reluat, în temeiul articolului 8 din
legea din 1940, examinarea cauzei dlui G. R. Lawless şi şi-a ţinut şedinţele în acest
scop la 6 şi 10 decembrie 1957. La 10 decembrie, la invitaţia Procurorului General al
Republicii Irlanda, G. R. Lawless, prezentându-se personal în faţa Comisiei de deten-
ţie, s-a angajat verbal de a nu „se implica în nici o activitate ilegală în sensul legilor
din 1939 şi 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului”. A doua zi, Ministrul
justiţiei, bazându-se pe articolul 6 din legea nr. 2 din 1940, a emis un ordin prin care
a dispus eliberarea dlui G. R. Lawless.
28. Avocatul dlui G. R. Lawless a adus la cunoştinţa Comisiei Europene a Drep-
turilor Omului faptul eliberării acestuia printr-o scrisoare datată cu 16 decembrie 1957.
În scrisoare, el preciza că Lawless intenţiona să-şi continue acţiunea în faţa Comisiei
în ceea ce priveşte (a) cererea sa de recuperare a despăgubirilor pentru privarea de
libertate şi (b) cererea de recuperare a tuturor costurilor şi cheltuielilor decurgând din
acţiunile intentate în vederea obţinerii eliberării sale.

VII

29. În cadrul procedurii scrise şi orale în faţa Curţii, Comisia Europeană a Drep-
turilor Omului şi Guvernul irlandez au făcut următoarele concluzii finale:
Comisia, în memoriul său din 27 iunie 1960:
“Invită Curtea să ia în considerare concluziile Comisiei din raportul său cu privire la cauza Gerard
Richard Lawless şi
(1) să decidă:
(a) dacă detenţia fără judecată a reclamantului de la 13 iulie până la 11 decembrie 1957, în temeiul
articolului 4 din legea din 1940 de modificare a legii cu privire la atentatele împotriva securităţii
statului, era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului reclamat potrivit articolelor 5 şi 6 (art. 5 şi 6)
din Convenţie;

17
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

(b) dacă această detenţie era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului reclamat potrivit articolului 7
(art. 7) din Convenţie;
(2) în cazul în care această detenţie ar fi contrară obligaţiilor Guvernului reclamat potrivit articolelor
5 şi 6 (art. 5 şi 6) din Convenţie, să decidă:
(a) dacă scrisoarea adresată de Guvern Secretarului General la 20 iulie 1957 constituia sau nu o
notificare suficientă în sensul articolului 15, paragraful (3) (art. 15-3) din Convenţie;
(b) dacă, a existat sau nu în perioada de 13 iulie până la 11 decembrie 1957, un pericol public ame-
ninţând viaţa naţiunii în sensul articolului 15, paragraful (1) (art. 15-1) din Convenţie;
(c) în cazul în care un astfel de pericol a existat în acea perioadă, dacă detenţia persoanelor fără
judecată în temeiul articolului 4 din legea din 1940, aşa cum a fost aplicată de către Guvern, era o
măsură strictă cerută de circumstanţe;
(3) să decidă, în orice caz, dacă, articolul 17 (art. 17) din Convenţie interzice sau nu reclamantului
să invoce dispoziţiile articolelor 5, 6 şi 7 (art. 5, art. 6, art. 7);
(4) în lumina deciziilor sale asupra chestiunilor enumerate la paragrafele 1 - 3 ale concluziilor, să
decidă şi să declare:
(a) dacă faptele constatate constituie sau nu o încălcare din partea Guvernului reclamat a obliga-
ţiilor sale potrivit Convenţiei;
(b) în caz afirmativ, dacă reclamantul are dreptul la compensaţie ca rezultat al constatării încălcării
şi în ce cuantum.”

30. Agentul Guvernului irlandez, în cadrul audierilor publice din 10 aprilie 1961:
”Invită Curtea să decidă şi să declare că răspunsurile la întrebările formulate la paragraful 58 al
memoriului Comisiei din 27 iunie 1960 sunt următoarele:
1. (a) Că detenţia reclamantului nu a fost contrară obligaţiilor Guvernului potrivit articolelor 5 şi 6
(art.5, art. 6) din Convenţie.
(b) Că această detenţie nu a fost contrară obligaţiilor Guvernului potrivit articolului 7 (art. 7) din
Convenţie.
2. (a) Că scrisoarea Guvernului din 20 iulie 1957 a constituit o notificare suficientă în sensul arti-
colului 15, paragraful (3), (art. 15-3) din Convenţie; sau, alternativ, că în prezenta cauza, nici o dis-
poziţie a paragrafului (3) precitat (art. 15-3) nu împiedica Guvernul să se întemeieze pe dispoziţiile
paragrafului (1) al articolului 15 (art.15-1).
(b) Că în perioada de 13 iulie până la 11 decembrie 1957, exista un pericol public, ameninţând viaţa
naţiunii în sensul paragrafului (1) al articolului 15 (art.15-1) din Convenţie.
(c) Că detenţia persoanelor fără judecată, aşa cum a fost aplicată de către Guvern, era o măsura
strictă cerută de circumstanţe.
3. Că, în orice caz, articolul 17 (art. 17) din Convenţie îi interzice reclamantului să invoce dispoziţiile
articolelor 5, 6 şi 7 (art. 5, art. 6, art. 7) din Convenţie.
4. (a) Că faptele constatate nu constituie vreo încălcare din partea Guvernului reclamat a obligaţi-
ilor sale potrivit Convenţiei.
(b) Că, în lumina celor expuse supra, reclamantul nu are dreptul la compensaţie.”

ÎN DREPT

1. Luând în consideraţie faptul stabilit că G. R. Lawless a fost arestat de către


autorităţile irlandeze la 11 iulie 1957 în temeiul articolelor 21 şi 30 din legea nr. 13 din
1939 (Offences aigainst the State Act, 1939); că, la 13 iulie 1957, înainte de expirarea
ordinului de arest emis potrivit legii nr. 13 din 1939, dlui G. R. Lawless i-a fost înmâ-

18
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

nată o copie a unui ordin de detenţie emis de către Ministrul justiţiei la 12 iulie 1957
în temeiul prevederilor articolului 4 din legea nr. 2 din 1940 cu privire la atentatele
contra securităţii statului (Offences aigainst the State (Amendment) Act, 1940); şi că,
în consecinţă, acesta a fost deţinut, iniţial în închisoarea militară din Curragh, iar apoi
în Unitatea de detenţie din Curragh, până la eliberarea sa la 11 decembrie 1957, fără
a fi, în această perioadă, tradus în faţa unui judecător;
2. Considerând că această Curte nu este chemată să statueze în privinţa ares-
tării dlui G.R. Lawless operată la 11 iulie 1957, dar numai, în lumina concluziilor pre-
zentate atât de Comisie, cât şi de Guvernul irlandez, dacă detenţia dlui G. R. Lawless
în perioada de la 13 iulie până la 11 decembrie 1957, în temeiul articolului 4 din legea
nr. 2 din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului, a fost sau nu conformă
prevederilor Convenţiei;
3. Considerând că, în legătură cu aceasta, Guvernul irlandez a invocat împo-
triva cererii dlui G. R. Lawless o excepţie de inadmisibilitate de fond, în temeiul arti-
colului 17 (art. 17) din Convenţie; că trebuie examinată în prealabil această excepţie
de inadmisibilitate;
Cu privire la excepţia de inadmisibilitate în temeiul articolului 17 (art. 17) al
Convenţiei.
4. Luând în consideraţie că articolul 17 (art. 17) al Convenţiei are următorul
conţinut:
„Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un
grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce
urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau de a
aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele prevăzute de această Convenţie.”

5. Considerând că Guvernul irlandez a afirmat în faţa Comisiei şi a reafirmat


în faţa Curţii (i) că G. R. Lawless, la momentul arestării sale în iulie 1957 era implicat
în activităţile I.R.A. ; (ii) că Comisia, a menţionat deja, în paragraful 138 al Raportului
său, că comportamentul dlui G. R. Lawless era „de natură a fi serios suspectat de a
mai fi implicat în activităţile I.R.A. la momentul arestării sale în iulie 1957, indiferent
de faptul dacă era sau nu, la acea data, membru al acestei organizaţii”; (iii) că I.R.A.
a fost interzisă din cauza activităţii sale îndreptate spre distrugerea drepturilor şi li-
bertăţilor recunoscute de Convenţie; că G. R. Lawless era, prin urmare, în iulie 1957,
implicat în activităţi vizate la articolul 17 (art. 17) din Convenţie; că, din acest motiv,
nu avea dreptul să se prevaleze de articolele 5, 6 şi 7 (art. 5, art. 6, art. 7) sau oricare
alt articol din Convenţie; că, în fapt, un stat, o grupare sau un individ ce desfăşoară
activităţile vizate la articolul 17 (art. 17) din Convenţie nu poate să se prevaleze de
nici una din dispoziţiile Convenţiei, că această interpretare este confirmată de altfel
prin decizia Comisiei cu privire la admisibilitatea cererii introduse în faţa ei în 1957 de
către Partidul comunist german; că, totuşi, în cazul aplicării articolului 17 (art. 17), un
guvern nu este absolvit de orice obligaţie faţă de alte Părţi Contractante de a asigura
comportamentul său potrivit dispoziţiilor Convenţiei;

6. Considerând că, în Raportul său, precum şi în cadrul procedurii scrise şi ora-


le în faţa Curţii, Comisia şi-a exprimat opinia că articolul 17 (art. 17) nu ar fi aplicabil

19
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

cauzei; considerând că, în această privinţă, concluziile Comisiei pot fi rezumate după
cum urmează: că scopul general al articolului 17 (art. 17) este de a împiedica ca gru-
pările totalitare să poată exploata în propriile interese principiile enunţate de Conven-
ţie; dar că, pentru a atinge acest scop, nu este necesar ca persoanele recunoscute
vinovate de implicare în activităţi îndreptate spre distrugerea unuia dintre drepturile şi
libertăţile garantate de Convenţie să fie private de orice drept sau libertate; că articolul
17 (art. 17) se referă în esenţă la drepturile care ar permite, dacă ar fi fost invocate, de
a încerca excluderea dreptului de a se implica în activităţi îndreptate spre distrugerea
„unor drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie”; că Decizia cu privire la admisi-
bilitatea cererii prezentate de către Partidul comunist german (cererea nr. 250/57) se
încadra perfect în sensul atribuit de articolul 17 (art. 17); că, în legătură cu această
cerere, nu putea fi vorba de drepturile recunoscute de articolele 9, 10 şi 11 (art. 9, art.
10, art. 11) din Convenţie, drepturi care, în cazul în care ar fi fost recunoscute Parti-
dului comunist, i-ar fi permis acestuia din urmă să se dedice anume activităţilor vizate
de articolul 17 (art. 17);
Că, în speţă, Comisia a apreciat că, chiar dacă G. R. Lawless participa într-
adevăr, la momentul arestării sale, la activităţile I.R.A., articolul 17 (art. 17) nu-l îm-
piedica să revendice protecţia articolelor 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie, nici nu
elibera Guvernul irlandez de obligaţia de a respecta dispoziţiile acestor articole, care
protejează orice persoană împotriva arestării arbitrare şi detenţiei fără judecată;
7. Considerând că din opinia Curţii rezultă că articolul 17 (art. 17) vizează
grupuri sau indivizi şi are drept scop de a-i pune în imposibilitatea de a deduce din
Convenţie un drept care le-ar permite să se implice în activităţi sau să îndeplinească
acte îndreptate spre distrugerea unor drepturi şi libertăţi recunoscute în Convenţie;
considerând, prin urmare, că, nici o persoană nu poate să se prevaleze de dispozi-
ţiile Convenţiei pentru a se dedica unor activităţi îndreptate spre distrugerea drep-
turilor şi libertăţilor precitate; că deşi această dispoziţie are un conţinut negativ, nu
poate fi interpretată a contrario ca privând o persoană fizică de drepturile individuale
fundamentale garantate de articolele 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie; că în speţă
G. R. Lawless nu s-a prevalat de Convenţie pentru a justifica sau a săvârşi acte
contrare drepturilor şi libertăţilor recunoscute de aceasta, ci s-a plâns de faptul că
a fost privat de garanţiile acordate de articolele 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie;
că, în consecinţă, nu poate reţine concluziile prezentate în această privinţă de către
Guvernul irlandez.
Cu privire la chestiunea dacă detenţia lui G. R. Lawless de la 13 iulie până la
11 decembrie 1957, în temeiul articolului 4 din legea din 1940 cu privire la atentatele
contra securităţii statului (Offences against the State (Amendment) Act, 1940), fără
prezentarea în faţa unui judecător era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului irlandez
în temeiul articolelor 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie.
8. Considerând că articolul 5 (art. 5) al Convenţiei are următorul conţinut:
„(1) Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa,
cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;

20
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre
pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii
prevăzute de lege;
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci
când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice
de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea
acesteia;
(d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere
sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
(e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală con-
tagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
(f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să
pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare
ori de extrădare.
(2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care
o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
(3) Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit c) din prezentul
articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege
cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eli-
berată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure
prezentarea persoanei în cauză la audiere.
(4) Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
(5) Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor
acestui articol are dreptul la reparaţii.”

9. Considerând că, în Raportul său, Comisia şi-a exprimat opinia potrivit căreia
detenţia dlui G. R. Lawless nu se referă la nici una dintre categoriile de cazuri enume-
rate la articolul 5 paragraful 1 (art.5-1) din Convenţie şi, prin urmare, nu a constituit o
măsură privativă de libertate autorizată de dispoziţia precitată; că în aceasta opinie se
subliniază că paragraful 1 al articolului 5 (art. 5) autorizează privarea de libertate doar
în şase categorii distincte de cazuri, dintre care doar cele vizate de dispoziţiile litere-
lor (b) (art. 5-1-b) in fine („în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de
lege”) şi (c) (art. 5-1-c) ale paragrafului menţionat pot fi luate în consideraţie în speţă,
Guvernul irlandez invocându-le ambele în faţa Comisiei pentru a justifica detenţia dlui
G. R. Lawless; că, în ceea ce priveşte articolul 5, paragraful 1 litera (b) (art. 5-1-b) in
fine, detenţia lui Lawless potrivit ordinului unui Ministru de Stat întemeiată pe bănuiala
că acesta era implicat în activităţi prejudiciabile menţinerii păcii şi ordinii publice sau
securităţii statului, nu poate fi considerată drept o măsură luată „în vederea garantării
executării unei obligaţii prevăzute de lege”, această dispoziţie vizând arestarea sau
detenţia nu în vederea împiedicării săvârşirii infracţiunilor contra păcii şi ordinii publi-
ce sau securităţii statului, dar în vederea garantării executării unor obligaţii specifice
prevăzute de lege;
Considerând, că potrivit Comisiei, detenţia dlui G. R. Lawless nu cade cu atât
mai mult, sub incidenţa paragrafului 1 litera (c) (art. 5-1-c) a articolului 5, dat fiind
faptul că acesta nu a fost, în perioada examinată, adus în faţa autorităţii judiciare
competente; că paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c) nu autorizează arestarea sau de-

21
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

tenţia unei persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni penale decât în cazul în
care aceasta are loc în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente; că,
în această privinţa, Comisia a relevat, în special, că atât din versiunea engleză, cât
şi din versiunea franceză a dispoziţiei menţionate, rezultă cu claritate că sintagma „în
vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” nu se aplică numai în cazul
unei persoane arestate sau deţinute „atunci când există motive verosimile de a bănui
că a săvârşit o infracţiune”, dar şi în cazul unei persoane arestate sau deţinute atunci
„când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvâr-
şească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia”; că, în afară de aceasta,
prezenţa virgulei în versiunea franceză, după cuvintele „s’il a été arrêté en vue d’être
conduit devant l’autorité judiciaire compétente” înseamnă că acest text se refera la
toate ipotezele arestării şi detenţiei vizate de cuvintele care urmează după virgulă; că,
în plus, dispoziţia articolului 5 paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), trebuie să fie înţeleasă
în contextul paragrafului 3 al aceluiaşi articol (art. 5-3), potrivit căruia orice persoană
arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 litera (c) din articolul
menţionat (art. 5-1-c), trebuie tradusă de îndată înaintea unui judecător; că, astfel,
se confirmă că articolul 5 paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), nu permite arestarea sau
detenţia unei persoane decât în vederea aducerii sale înaintea unui judecător;
Luând în consideraţie faptul că Comisia nu a exprimat nici o opinie cu privire
la chestiunea dacă detenţia dlui G. R. Lawless era sau nu conformă articolului 6 (art.
6) al Convenţiei;
10. Considerând că Guvernul irlandez a afirmat în faţa Curţii:
- că detenţia lui G. R. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957
– al cărui comportament general şi o serie de fapte precise îl determinau, inclusiv po-
trivit opiniei Comisiei (paragraful 138 din Raportul său), „să bănuiască foarte serios că
ar fi fost implicat în activităţile I.R.A.” la momentul arestării sale în iulie 1957 – nu con-
stituie o încălcare a articolelor 5 şi 6 (art.5, art. 6) din Convenţie; că Guvernul irlandez
a susţinut că Convenţia nu cere ca persoana arestată sau deţinută cu titlu preventiv să
fie adusă în faţa unei autorităţi judiciare; şi că, în consecinţă, detenţia dlui G. R. Lawless
nu a fost contrară cerinţelor Convenţiei; că, în această privinţă, Guvernul irlandez, fără
a face referinţă în faţa Curţii, precum a făcut-o în faţa Comisiei, la dispoziţiile articolelor
5 paragraful 1 litera (b) (art. 5-1-b), a prezentat următoarele concluzii: că articolul 5 pa-
ragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), vizează două categorii de cazuri de privare de libertate
complet distincte: situaţia persoanei arestate sau deţinute „atunci când există motive
verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune” şi cea a persoanei arestate sau deţi-
nute atunci „când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să
săvârşească o infracţiune, etc.”; că din conţinutul dispoziţiei respective rezultă că obli-
gaţia de a aduce individul arestat sau deţinut în faţa autorităţii judiciare competente nu
se referă decât la prima categorie din situaţiile sus-menţionate; că anume acesta este
sensul acestei dispoziţii, în special în versiunea sa engleză;
- că lucrările pregătitoare asupra articolului 5 (art. 5) confirmă sensul astfel atri-
buit dispoziţiei menţionate; că trebuie să se ţină cont de faptul că articolul menţionat de-
rivă dintr-o propunere supusă Comitetului de Experţi, în martie 1950, de către delegaţia

22
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Regatului-Unit şi că, în consecinţă, versiunea franceză nu este decât o traducere a


textului original englez; că, în ceea ce priveşte paragraful 1 litera (c) al articolului (art. 5-
1-c), cuvintele „or when it is reasonably considered necesary” erau redactate, în primul
proiect, după cum urmează: „or which is reasonably considered to be necesary”, ceea
ce se referă, în versiunea engleză, la cuvintele „arrest or detention”, şi nu la cuvintele
„effected for the purpose of bringing him before the competent legal authority”; că, prin
urmare, această dispoziţie nu a suferit decât modificări de ordin redacţional;
- că dispoziţia articolului 5 paragraful 3 (art. 5-3) nu contrazice analiza făcută
a paragrafului 1 litera (c) al aceluiaşi articol (art. 5-1-c); că paragraful 3 (art. 5-3) nu
vizează decât prima categorie a cazurilor menţionate la paragraful 1 litera (c) (art.
5-1-c) şi nu cazul arestării sau detenţiei unei persoane atunci „când există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune” ;
că această interpretare este confirmată prin faptul că în statele contractante de tradi-
ţie juridică anglo-saxonă (Common Law Countries) o persoană nu poate fi judecată
pentru faptul că a avut intenţia de a comite o infracţiune;
- că, în plus, articolul 5 paragraful 3 (art. 5-3) derivă, de asemenea, dintr-o pro-
punere a delegaţiei britanice supuse, în martie 1950, „Comitetului de Experţi” însăr-
cinat să elaboreze un prim proiect al Convenţiei; că propunerea britanică menţionată
a fost încorporată în proiectul rezultat din lucrările Comitetului de Experţi; că acest
proiect a fost examinat ulterior la o „Conferinţă a Înalţilor Funcţionari”, care a suprimat
la paragraful 3 cuvintele „or to prevent his commiting crime” („sau de a-l împiedica să
săvârşească o infracţiune”); că, în consecinţă, paragraful 3, după modificarea operată
de Înalţii Funcţionari, are următorul conţinut:
„Orice persoană arestată sau deţinută, fiind acuzată de comiterea unei infracţiuni, în condiţiile pre-
văzute de paragraful (1) (c) (art. 5-1-) trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui
magistrat împuternicit prin lege”;

- că din cele precedente rezultă că Înalţii Funcţionari aveau intenţia de a exclu-


de din câmpul de aplicare a articolului 5 paragraful 3 (art. 5-3) cazul unei persoane
arestate în vederea împiedicării săvârşirii infracţiunii; că această intenţie a Înalţilor
Funcţionari este confirmată, între altele, prin următorul fragment din raportul acestora
adresat Comitetului de Miniştri (Doc. CM/WP 4 (50) 19, p. 14):
„Conferinţa a considerat util să menţioneze că arestarea sau detenţia autorizată, atunci când există
motive temeinice de a crede în necesitatea de a împiedica o persoană să săvârşească o infrac-
ţiune, nu ar trebui să permită introducerea unui regim de poliţie. Cu toate acestea, în anumite
circumstanţe, arestarea unei persoane poate să fie necesară în scopul de a o împiedica să săvâr-
şească o infracţiune, chiar dacă faptele prin care s-a manifestat intenţia acesteia de a o săvârşi nu
constituie, prin ele însele, o infracţiune penală. În scopul de a evita potenţiale abuzuri de dreptul
astfel acordat autorităţilor publice, este necesară aplicarea riguroasă a dispoziţiilor articolului 13,
paragraful 2 (art. 13-2)”.

- că din raportul menţionat al Înalţilor Funcţionari rezultă că aceştia – conştienţi


de riscurile unui abuz în cazul aplicării unei dispoziţii care permite, astfel ca articolul
5, paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), arestarea sau detenţia unei persoane atunci când
există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească
o infracţiune – au dorit să evite aceste riscuri nu printr-o hotărâre judecătorească, ci
printr-o aplicare riguroasă a regulii conţinute la articolul 13, paragraful 2 al proiectului,

23
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

devenit ulterior articolul 18 (art. 18) al Convenţiei; şi că, prin urmare, articolul 5 (art.
5) nu a suferit decât modificări de ordin redacţional, care, însă, nu au făcut sensul
acestui text absolut clar, de natură să elimine orice interpretare eronată;

- că, în ceea ce priveşte articolul 6 (art. 6) din Convenţie, Guvernul irlandez


a susţinut că această dispoziţie nu este relevantă speţei, deoarece dl Lawless nu a
făcut obiectul nici unei acuzaţii penale;

11. Considerând că Comisia, atât în Raportul său, cât şi Delegatul său prin-
cipal în cursul pledoariilor verbale, au respins interpretarea articolului 5 (art. 5) fă-
cută de Guvernul irlandez, bazată, în parte, pe lucrările pregătitoare; că Comisia a
menţionat, înainte de toate, că, potrivit unei reguli bine stabilite cu privire la inter-
pretarea tratatelor internaţionale, nu se permite recurgerea la materialele lucrărilor
pregătitoare, atunci când sensul dispoziţiilor care urmează a fi interpretate este clar
şi neechivoc; că şi atunci când s-ar recurge la materialele lucrărilor pregătitoare, nici
un element nu permite infirmarea interpretării date dispoziţiilor articolului 5 (art. 5)
de către Comisie; că, în sprijinul interpretării sale, aceasta a avansat argumentele
care pot fi rezumate după cum urmează: că este adevărat că, în cadrul Consiliului
Europei, articolul 5 (art. 5) derivă dintr-o propunere adresată Comitetului de Experţi,
în martie 1950, de delegaţia Regatului Unit, dar că această propunere se baza pe
un text elaborat în cadrul O.N.U. de către un grup de state, din care făcea parte nu
numai Marea Britanie, dar şi Franţa; că acest text a fost elaborat în cadrul O.N.U.
în mai multe limbi, inclusiv engleză şi franceză; că delegaţia britanică, adresân-
du-şi propunerea Comitetului de Experţi ai Consiliului Europei, a remis ambele ver-
siuni, franceză şi engleză, a textului în cauză; că versiunea engleză nu poate fi
considerată drept text de bază; că, dimpotrivă, totul indică că toate modificările din
versiunea engleză, şi în special, cele referitoare la articolul 5 paragraful 1 litera (c)
(art. 5-1-c), au fost operate, în cadrul lucrărilor pregătitoare desfăşurate în incinta
Consiliului Europei, în vederea adaptării acesteia la versiunea franceză, care, în
afara unor modificări redacţionale nesemnificative pentru necesităţile cauzei, este
în mod esenţial aceeaşi ca şi cea reţinută în mod definitiv la articolul 5 (art. 5) din
Convenţie; că aceasta este mai ales adevărat în ceea ce priveşte virgula după cu-
vintele „autoritate judiciară competentă”, care confirmă în mod formal interpretarea
articolului 5 paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c) operată de către Comisie; că lucrările
pregătitoare ale articolului 5, paragraful 3 (art. 5-3) exclud orice echivoc în ceea
ce priveşte intenţia redactorilor Convenţiei de a cere ca orice persoană arestată
sau deţinută în condiţiile vizate de una sau cealaltă din ipotezele de la paragraful
1, litera (c) al aceluiaşi articolul (art. 5-1-c) să fie adusă de îndată în faţa unui ju-
decător; că acest text îşi are, de asemenea, originea în ambele versiuni lingvistice
ale proiectelor Pactelor O.N.U.; că este adevărat că cuvintele „on the charge of
having commited a crime” au fost suprimate de însuşi Comitetul de Miniştri, la 7
august 1950, dar numai în scopul de a pune versiunea engleză în concordanţă cu
versiunea franceză, care, deja la faza lucrărilor pregătitoare ale Conferinţei Înalţilor
Funcţionari, avea următorul conţinut: „Toute personne arrêtée ou détenue, dans les
conditions prévues au paragraphe 1 (c) etc. ...”; că concluziile Guvernului irlandez
nu-şi găsesc suportul în materialele lucrărilor pregătitoare;

24
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

12. Considerând că, în primul rând, Curtea trebuie să ţină cont că regulile enun-
ţate la articolul 5, paragraful 1 litera (b) şi articolul 6 (art. 5-1-b, art. 6) nu sunt relevan-
te speţei, primul pentru că dl G. R. Lawless nu a fost deţinut „pentru nesupunerea unei
hotărâri pronunţate, potrivit legii, de către un tribunal”, iar al doilea pentru ca acesta
nu a făcut obiectul unei acuzaţii în materie penală; considerând că, în acest context,
Curtea este chemată să examineze dacă detenţia dlui G. R. Lawless de la data de 13
iulie până la 11 decembrie 1957, în temeiul legii nr. 2 din 1940, era sau nu conformă
dispoziţiilor articolului 5, paragrafele 1, litera (c), şi 3 (art. 5-1-c, art. 5-3);
13. Considerând că referitor la această chestiune, Curtea urmează să exa-
mineze dacă dispoziţiile paragrafelor 1 litera (c) şi 3 ale articolului 5 (art. 5-1-c, art.
5-3) prescriu sau nu că o persoană arestată sau deţinută atunci „când există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune”
trebuie să fie adusă în faţa judecătorului, cu alte cuvinte, dacă, la paragraful 1 litera (c)
al articolul 5 (art. 5-1-c), cuvintele „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare com-
petente” se referă numai la cuvintele „atunci când există motive verosimile de a bănui
că a săvârşit o infracţiune” sau şi la cuvintele „atunci când există motive temeinice de
a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune”;
14. Considerând că conţinutul articolului 5, paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c)
este suficient de clar pentru a răspunde la această întrebare; că este evident că sin-
tagma „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” se referă la toate
categoriile de cazuri de arestare sau detenţie vizate la acest paragraf; că, în conse-
cinţă, dispoziţia menţionată nu permite luarea unei măsuri privative de libertate decât
în vederea aducerii persoanei arestate sau deţinute în faţa autorităţii judiciare com-
petente, fie că este vorba de o persoană în privinţa căreia există motive verosimile
de a bănui că a săvârşit o infracţiune, fie o persoană în privinţa căreia există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune
sau o persoană în privinţa căreia există motive temeinice de a crede în necesitatea
de a o împiedica să se ascundă după săvârşirea unei infracţiuni;
Considerând, între altele, că paragraful 1 litera (c) al articolului 5 (art. 5-1-c) tre-
buie înţeles în contextul paragrafului 3 al aceluiaşi articol (art. 5-3) cu care formează
un tot întreg; că paragraful 3 menţionat (art. 5-3) prevede expres că „orice persoană
arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul arti-
col, trebuie tradusă de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit
prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare ...” şi „are dreptul de a fi judecată într-un
termen rezonabil”; că din aceasta rezultă cu claritate obligaţia de a aduce în faţa unui
judecător, fie în vederea examinării problemei privării de libertate, fie în vederea exa-
minării fondului, orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile vizate la paragraful
1 litera (c) (art. 5-1-c) în toate ipotezele acestuia; consideră că acesta este sensul clar
şi firesc al conţinutului paragrafului 1 litera (c) (art. 5-1-c), precum şi al paragrafului 3
al articolului 5 (art. 5-3);
Considerând că sensul textului astfel degajat din analiza gramaticală este în
perfectă armonie cu scopul Convenţiei, şi anume, de a proteja libertatea şi siguranţa
persoanei împotriva arestărilor şi detenţiilor arbitrare; menţionând, în această pri-
vinţă, că, în cazul interpretării incorecte de către Curte a dispoziţiilor precitate, orice

25
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

persoană bănuită că ar avea intenţia de a săvârşi o infracţiune ar putea fi arestată


şi deţinută doar în baza unei decizii administrative pentru o perioadă nelimitată,
fără ca o astfel de arestare sau detenţie să poată fi considerată drept o încălcare a
Convenţiei; consideră că o astfel de ipoteză, cu tot aspectul arbitrar pe care îl im-
plică, ar conduce la rezultate contrare principiilor fundamentale ale Convenţiei; că,
prin urmare, Curtea nu ar putea nega articolului 5, paragrafele 1 litera (c) şi 3 (art.
5-1-c, art. 5-3) sensul clar şi firesc care rezultă din termenii exacţi utilizaţi, precum
şi din impresia care se degajează din contextul în care sunt plasaţi; considerând,
prin urmare, că nu poate fi acceptată analiza paragrafului 3 (art. 5-3) pe care o
face Guvernul irlandez, tinzând să demonstreze că această dispoziţie nu se aplică
decât primei categorii de cazuri vizate la paragraful 1 litera (c) al articolului (art. 5-1-
c), excluzându-se astfel ipoteza arestării sau detenţiei unei persoane „atunci când
există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească
o infracţiune”;
Constatând astfel că textul articolului 5, paragrafele 1 litera (c) şi 3 (art. 5-1-
c, art. 5-3) este, prin el-însuşi, suficient de clar şi precis, în sensul că dispune, pe
de o parte, că orice persoană în privinţa căreia „exista motive temeinice de a crede
în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune” nu poate fi arestată
sau deţinută decât „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” şi
că, pe de altă parte, odată arestată sau deţinută, această persoană trebuie tradusă
în faţa unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil şi, con-
statând, de asemenea, că sensul acestui text este în armonie cu scopul Conven-
ţiei, Curtea consideră că nu poate, având în vedere unul dintre principiile general
recunoscute de interpretare a tratatelor internaţionale, să recurgă la materialele
lucrărilor pregătitoare;
15. În concluzie, considerând că s-a constatat că G. R. Lawless nu a fost deţi-
nut de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957 „în vederea aducerii în faţa au-
torităţii judiciare competente” şi că, în timpul detenţiei sale, acesta nu a fost tradus în
faţa unui judecător „într-un termen rezonabil”; considerând că, în consecinţă, detenţia
sa în virtutea articolului 4 din legea din 1940 nu a fost conformă dispoziţiilor articolului
5, paragrafele 1 litera (c) şi 3 (art. 5-1-c, art. 5-3) din Convenţie; considerând că, prin
urmare, este necesar să se examineze dacă, în lumina circumstanţelor particulare ale
cauzei, această detenţie nu avea alt temei juridic;
Cu privire la chestiunea dacă detenţia dlui G. R. Lawless de la data de 13
iulie până la 11 decembrie 1957, în baza legii din 1940 (Offences against the State
(Amendment) Act) cu privire la atentatele contra securităţii statului, era sau nu contra-
ră obligaţiilor Guvernului irlandez în temeiul articolului 7 (art. 7) din Convenţie;
16. Considerând că Comisia a adus la cunoştinţă Curţii noua alegaţie formulată
de către G. R. Lawless, potrivit căreia detenţia sa ar fi constituit o încălcare a articolu-
lui 7 (art. 7) din Convenţie; că articolul precitat (art. 7) are următorul conţinut:
“1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost
săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea,
nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii
infracţiunii.

26
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune
sau de o omisiune care, la momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor
generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”

Că argumentele invocate de către G. R. Lawless în faţa Comisiei au fost, în sub-


stanţă, următoarele: că legea din 1940 a intrat în vigoare la 8 iulie 1957, iar acesta a
fost arestat la 11 iulie 1957; că din procedura desfăşurată în faţa Comisiei de detenţie
– care era competenta să examineze cazurile de detenţie operate în temeiul legii din
1940 – rezulta că Ministrul de Stat, semnând ordinul de detenţie, a luat în consideraţie
faptele care s-ar fi produs înainte de data de 8 iulie 1957; că, dacă s-ar analiza mai
mult conţinutul legii din 1940, decât forma acesteia, detenţia în temeiul legii menţio-
nate ar constitui o pedeapsă pentru săvârşirea unei infracţiuni; că infracţiunile vizate
de legea din 1940 nu erau incriminate înainte de 8 iulie 1957, data intrării în vigoare a
legii; că, în plus, dacă pentru infracţiunile incriminate el ar fi fost condamnat de către o
jurisdicţie ordinară, există marea probabilitate să fi fost supus unei pedepse mai puţin
severe şi susceptibile de a fi revizuită prin exercitarea căilor ordinare de recurs;
17. Considerând că, în Raportul său, Comisia a exprimat opinia că articolul 7
(art. 7) nu este aplicabil cauzei; că, în special, G. R. Lawless nu a fost deţinut în urma
unei condamnări penale şi că pedeapsa sa nu constituia o „pedeapsă mai severă” în
sensul articolului 7 (art. 7); că, în plus, articolul 4 din legea din 1940 nu putea fi aplicat
retroactiv, din moment ce o persoană nu putea fi deţinută în temeiul acestei dispoziţii
decât dacă un Ministru de Stat considera că aceasta era implicată, ulterior intrării în
vigoare a împuternicirilor de detenţie acordate de articolul 4, în activităţi prejudiciabile
menţinerii păcii şi ordinii publice sau securităţii statului;
18. Considerând că Guvernul irlandez împărtăşeşte opinia Comisiei în această
privinţă;
19. Considerând că din dezbateri rezultă că Guvernul irlandez l-a deţinut pe
G. R. Lawless în temeiul legii din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii sta-
tului doar în scopul de a-l împiedica să desfăşoare activităţi prejudiciabile menţinerii
păcii şi ordinii publice sau securităţii statului; că această detenţie, care a constituit o
măsură preventivă, nu poate fi considerată ca rezultând dintr-o condamnare penală
în sensul articolului 7 (art. 7) din Convenţie; că, în consecinţă, articolul 7 (art. 7) nu
are nici o legătură cu cazul dlui G. R. Lawless; considerând, prin urmare, că Guvernul
irlandez, deţinându-l pe G. R. Lawless în temeiul legii din 1940, nu şi-a încălcat obli-
gaţiile potrivit articolului 7 (art. 7) din Convenţie;
Cu privire la chestiunea dacă, în pofida articolelor 5 şi 6 (art.5, art. 6) din Con-
venţie, detenţia dlui G. R. Lawless se întemeia pe dreptul de derogare recunoscut
Înaltelor Părţi Contractante, în anumite circumstanţe excepţionale, potrivit articolului
15 (art. 15) din Convenţie.
20. Considerând că Curtea urmează să examineze dacă detenţia dlui G. R. Lawless
de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957 potrivit legii din 1940 (Offences
against the State (Amendment) Act) era întemeiată, în pofida articolelor 5 şi 6 (art.5,
art. 6) ale Convenţiei, pe dreptul la derogare recunoscut Înaltelor Părţi Contractante
de articolul 15 (art. 15) din Convenţie în anumite circumstanţe excepţionale.

27
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

21. Considerând că articolul 15 (art. 15) are următorul conţinut:


„(1) În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă Parte Contrac-
tantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura
strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii
care decurg din dreptul internaţional.
(2) Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la articolul 2, cu excepţia cazului de deces
rezultând din acte licite de război, şi nici de la art. 3, art. 4 par. 1 şi art. 7.
(3) Orice Înaltă Parte Contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe
Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au deter-
minat. Aceasta trebuie, de asemenea, să-l informeze pe Secretarul General al Consiliului Europei şi
asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin
din nou aplicabile.”

22. Considerând că din aceste dispoziţii, fără a fi detaşate din ansamblul an-
gajamentelor asumate în temeiul Convenţiei, rezultă că Guvernul oricărei Înalte Părţi
Contractante are dreptul, în caz de război sau pericol public ameninţând viaţa naţiunii,
să ia măsuri derogatorii de la obligaţiile prevăzute de Convenţie, cu excepţia celor
vizate de articolul 15, paragraful 2 (art.15-2) şi cu condiţia ca acestea să fie strict limi-
tate la exigenţele situaţiei şi, de asemenea, să nu fie contrare altor obligaţii decurgând
din dreptul internaţional; că ţine de competenţa Curţii să verifice dacă condiţiile enu-
merate la articolul 15 (art. 15) pentru exercitarea dreptului excepţional de derogare
erau întrunite în cauza;
(a) Cu privire la pericolul public ameninţând viaţa naţiunii.
23. Considerând că Guvernul irlandez, prin Declaraţia din 5 iulie 1957, publi-
cată în Jurnalul Oficial la 8 iulie 1957, a pus în vigoare împuternicirile excepţionale ce
i-au fost acordate prin legea din 1940 (Offences against the State (Amendment) Act,
1940 – Part II) în vederea asigurării menţinerii păcii şi ordinii publice („to secure the
preservation of public peace and order”);
24. Considerând că, printr-o scrisoare din data de 20 iulie 1957 adresată Se-
cretarului General al Consiliului Europei, Guvernul irlandez a declarat expres că „de-
tenţia persoanelor în temeiul prezentei legi a devenit necesară pentru a împiedica
săvârşirea infracţiunilor contra păcii şi ordinii publice şi pentru a împiedica menţinerea
unor forţe militare sau armate, altele decât cele autorizate prin Constituţie”;
25. Considerând că, drept răspuns la cererea introdusă de G. R. Lawless în
faţa Comisiei, Guvernul irlandez a expus o serie de fapte din care el deduce existenţa,
pe parcursul perioadei examinate, a unui „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” în
sensul articolului 15 (art. 15);
26. Considerând că, în faţa Comisiei, G. R. Lawless a invocat în susţinerea
cererii sale că faptele sus-menţionate, chiar daca ar fi existat, nu ar fi constituit „un pe-
ricol public ameninţând viaţa naţiunii”, în sensul articolului 15 (art. 15); considerând, în
plus, că acesta a contestat realitatea anumitor fapte invocate de Guvernul irlandez;
27. Considerând că Comisia, în urma instrucţiunii întreprinse în conformitate cu
articolul 28 (art. 28) din Convenţie, a exprimat, în Raportul său, opinia majoritară, po-
trivit căreia în „iulie 1957, în Irlanda exista un pericol public ameninţând viaţa naţiunii
în sensul articolului 15, paragraful 1 (art. 15-1) din Convenţie”;

28
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

28. Considerând că, în contextul general al articolului 15 (art. 15) din Con-
venţie, sensul normal şi obişnuit al cuvintelor „în caz de război sau în caz de pericol
public ameninţând viaţa naţiunii” este suficient de clar; că ele desemnează o situaţie
de criză sau de pericol excepţional şi iminent ce afectează ansamblul populaţiei
şi constituie o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii dintr-un stat; că,
degajând astfel sensul normal şi obişnuit al acestei noţiuni, Curtea urmează să ve-
rifice dacă faptele şi circumstanţele care au determinat Guvernul irlandez să adopte
Declaraţia din 5 iulie 1957 cad sub incidenţa acestei noţiuni; că, după examinare,
Curtea consideră că faptele şi circumstanţele ce au determinat Guvernul irlandez să
adopte Proclamaţia din 5 iulie 1957 cad sub incidenţa acestei noţiuni; că existenţa
la acel moment a unui „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” a putut fi dedusă
în mod rezonabil de către Guvernul irlandez, reieşind din conjunctura mai multor
elemente constitutive, şi anume: în primul rând, existenţa, pe teritoriul Republicii
Irlanda, a unei armate secrete acţionând în afara ordinii constituţionale şi făcând uz
de violenţă pentru a-şi atinge scopurile; în al doilea rând, faptul că această armată
opera, de asemenea, în afara teritoriului statului, compromiţând astfel grav relaţi-
ile Republicii Irlanda cu ţara învecinată; în al treilea rând, agravarea progresivă şi
alarmantă a activităţilor teroriste în toamna anului 1956 şi pe tot parcursul primului
semestru al anului 1957;
29. Considerând că, în pofida gravităţii situaţiei, Guvernul a reuşit să menţină,
prin mijloacele rezultate din legislaţia ordinară, funcţionarea aproape normală a insti-
tuţiilor publice, dar că ambuscada ucigaşă survenită în noaptea din 3 spre 4 iulie 1957
pe teritoriul Irlandei de Nord în proximitatea frontierei a pus în evidenţă în ajunul zilei
de 12 iulie – dată, care, din motive istorice, este deosebit de critică pentru menţinerea
păcii şi ordinii publice – pericolul iminent de ameninţare a naţiunii din cauza persis-
tenţei în Irlanda de Nord a activităţilor ilegale ale I.R.A. şi ale diferitor grupări asociate,
acţionând de pe teritoriul Republicii Irlanda;
30. Considerând, în concluzie, că Guvernul irlandez avea temeiuri să declare
că în Republica Irlanda exista un pericol public ameninţând viaţa naţiunii şi că, în
consecinţă, acesta avea dreptul să adopte, în aplicarea dispoziţiilor articolului 15,
paragraful 1 (art. 15-1) din Convenţie şi în scopul în care aceste dispoziţii au fost pre-
văzute, măsuri derogatorii de la obligaţiile decurgând din Convenţie;
(b) Cu privire la chestiunea dacă măsurile derogatorii de la obligaţiile decur-
gând din Convenţie au fost luate „în măsura strictă în care situaţia o cere”.
31. Considerând că, potrivit articolului 15 paragraful 1 (art. 15-1), o Înaltă Parte
Contractantă nu poate deroga de la obligaţiile decurgând din Convenţie decât „în mă-
sura strictă în care situaţia o cere”; că, în consecinţă, Curtea trebuie să examineze în
speţă dacă punerea în vigoare a Titlului II al legii din 1940 constituia o măsură strictă
dictată de pericolul public existent în 1957;
32. Considerând că G. R. Lawless a susţinut în faţa Comisiei că, chiar dacă în
1957 ar fi existat o situaţie justificând o derogare de la obligaţiile decurgând din Con-
venţie, punerea în aplicare a Titlului II al legii din 1940 cu privire la atentatele contra
securităţii statului nu era proporţională exigenţelor stricte impuse de situaţie;

29
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

33. Considerând că Guvernul irlandez a afirmat în faţa Comisiei, precum şi în


faţa Curţii, că măsurile luate în temeiul Titlului II al legii din 1940 erau, în acele cir-
cumstanţe, strict impuse de situaţie, potrivit articolului 15, paragraful 1 (art. 15-1) din
Convenţie;
34. Considerând că, deşi majoritatea membrilor Comisiei au împărtăşit conclu-
ziile Guvernului irlandez la acest capitol, unii dintre membrii Comisiei au dedus din
faptele constatate concluzii distincte;
35. Considerând că s-a afirmat că, având în vedere mijloacele de care dispu-
nea Guvernul irlandez în 1957 pentru a face faţă activităţilor I.R.A. şi grupărilor sale
disidente, acesta ar fi putut lua alte măsuri, care ar fi făcut inutilă recurgerea la un
mijloc atât de grav precum detenţia fără judecată; că, în acest context, s-a menţionat
aplicarea legislaţiei penale ordinare, crearea jurisdicţiilor penale speciale, de tipul ce-
lor prevăzute în legea din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului, sau a
tribunalelor militare; că ar fi fost posibilă identificarea altor măsuri, precum închiderea
completă a frontierei dintre Republica Irlanda şi Irlanda de Nord;
36. Cu toate acestea, considerând, în aprecierea Curţii, că s-a adeverit că
aplicarea legislaţiei ordinare nu a permis în 1957 împiedicarea pericolului sporit ce
ameninţa Republica Irlanda; că funcţionarea jurisdicţiilor penale ordinare şi chiar a
jurisdicţiilor penale speciale sau a tribunalelor militare nu era suficientă pentru restabi-
lirea păcii şi ordinii publice; că, în special, activitatea de colectare a probelor suficiente
pentru condamnarea persoanelor implicate în activităţile I.R.A. şi ale grupărilor sale
disidente întâmpina mari dificultăţi din cauza caracterului militar, secret şi terorist al
acestor grupări, precum şi din cauza terorii pe care acestea o inspirau în rândul po-
pulaţiei; că faptul că aceste grupări îşi desfăşurau activităţile în principal în Irlanda de
Nord, cele desfăşurate în Republica Irlanda fiind practic limitate la pregătirea raiduri-
lor militare efectuate dincolo de frontieră, constituia un obstacol suplimentar cu care
se confrunta activitatea de colectare a probelor suficiente; că închiderea completă a
frontierei ar fi antrenat, pentru ansamblul populaţiei, repercusiuni foarte grave, care ar
fi depăşit măsura strictă pe care situaţia o cerea;
Că, din cele expuse mai sus, rezultă că nici unul din mijloacele sus-menţionate
nu ar fi permis să se facă faţă în mod eficace situaţiei existente în Irlanda în 1957; că,
în aceste condiţii, detenţia administrativă – astfel precum a fost instituită prin legea
din 1940 – a persoanelor bănuite de implicare în activităţi teroriste, a fost, în pofida
gravităţii sale, o măsura cerută de circumstanţe;
37. Considerând, de altfel, că legea din 1940 cu privire la modificarea legii cu
privire la atentatele contra securităţii statului prevedea un anumit număr de garanţii în
vederea prevenirii abuzurilor în cadrul aplicării regimului detenţiei administrative; că,
astfel, aplicarea legii era supusă supravegherii permanente din partea Parlamentului,
care, în afara informaţiilor exacte pe care le primea cu regularitate cu privire la apli-
carea acesteia, putea, de asemenea, în orice moment, să abroge printr-o rezoluţie
declaraţia guvernamentală cu privire la punerea în vigoare a legii; că, în plus, legea
din 1940, prevedea crearea unei „Comisii de detenţie”, alcătuită din trei membri, Co-
misie pe care Guvernul a constituit-o în realitate, numind în componenţa acesteia un

30
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ofiţer al Forţelor apărării şi doi magistraţi; că orice persoană deţinută în temeiul legii
din 1940 se putea plânge în faţa acestei Comisii, avizul căreia, în cazul în care era
favorabil eliberării persoanei interesate, avea caracter obligatoriu pentru Guvern; că,
plus la aceasta, jurisdicţiile ordinare puteau, la rândul lor, obliga Comisia de Detenţie
să-şi exercite activitate;
Că în cele din urmă, imediat după declaraţia cu privire la punerea în vigoare a
împuternicirilor de detenţie, Guvernul a anunţat public că va elibera orice persoană
deţinută care îşi va lua angajamentul de a respecta Constituţia şi legea şi de a nu se
implica în activităţi ilegale; că conţinutul acestui angajament a fost ulterior modificat
astfel încât persoana deţinută nu trebuia decât să-şi ia angajamentul de a respecta
legea şi de a se abţine de la desfăşurarea activităţilor contrare legii din 1940; că, ime-
diat după arestare, persoanele arestate erau informate că vor fi eliberate după ce îşi
vor lua angajamentul în cauză; că, într-o ţară democratică precum este Irlanda, exis-
tenţa acestei garanţii de eliberare, acordată în mod public de către Guvern, constituia,
pentru acesta din urmă, o obligaţie juridică de a elibera toate persoanele care şi-ar fi
asumat angajamentul în cauză;
Că, în consecinţă, detenţia fără judecată astfel precum a fost instituită prin
legea din 1940, însoţită de garanţiile menţionate mai sus, apare ca o măsura strict
limitată la exigenţele situaţiei, în sensul articolului 15 (art. 15) din Convenţie;
38. Considerând că, în ceea ce priveşte cazul particular al dlui G. R. Lawless,
nimic nu indică că împuternicirile de detenţie acordate Guvernului irlandez prin legea
nr.2 din 1940 ar fi fost utilizate împotriva acestuia, fie, în sensul articolului 18 (art. 18)
din Convenţie, în alt scop decât cel pentru care au fost prevăzute, fie, în sensul artico-
lului 15 (art. 15) din Convenţie, în virtutea unei măsuri depăşind necesităţile situaţiei
la acea dată; că, dimpotrivă, Comisia, constatând în decizia sa din 30 august 1958
cu privire la admisibilitatea cererii că reclamantul epuizase căile interne de recurs, a
menţionat în Raportul său că conduita generală al dlui G. R. Lawless, „relaţiile cu per-
soane - membri activi notorii ai I.R.A., condamnarea sa pentru portul de documente
compromiţătoare, precum şi alte fapte, erau de natură a-l face pe reclamant să fie
foarte serios bănuit de implicare în continuare în activităţile I.R.A. la momentul ares-
tării sale în iulie 1957, fie că era sau nu, la acea dată, membru al acestei organizaţii;
că din dosar rezultă, de asemenea, că, la începutul detenţiei sale în temeiul legii
nr. 2 din 1940, Guvernul irlandez l-a informat pe G. R. Lawless că va fi eliberat dacă
îşi va lua în scris angajamentul de a „respecta Constituţia şi legile Irlandei” şi de „a nu
adera, nici sprijini vreo organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu privire
la atentatele contra securităţii statului”; că, în luna decembrie 1957, Guvernul şi-a
reînnoit, într-o altă formă, propunerea, pe care G. R. Lawless a acceptat-o, luându-şi
în faţa Comisiei de detenţie angajamentul verbal de a nu „participa la nici o activitate
ilegala în sensul legilor din 1939 şi 1940 cu privire la atentatele contra securităţii sta-
tului” şi că, în consecinţă, a fost eliberat;
(c) Cu privire la chestiunea dacă măsurile derogatorii de la obligaţiile decur-
gând din Convenţie nu erau „în contradicţie cu celelalte obligaţii decurgând din dreptul
internaţional”.

31
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

39. Considerând că articolul 15 paragraful 1 (art. 15-1) din Convenţie nu au-


torizează o Înaltă Parte Contractantă să ia măsuri derogatorii de la Convenţie decât
cu condiţia ca acestea să nu fie „în contradicţie cu celelalte obligaţii decurgând din
dreptul internaţional”;
40. Considerând că, cu toate că nici Comisia, nici Guvernul irlandez nu au făcut
referinţă, în cadrul procedurii, la această dispoziţie, Curtea are misiunea de a asigura
respectarea angajamentelor Părţilor Contractante rezultând din Convenţie (articolul
19 al Convenţiei) (art. 19) şi poate să examineze din oficiu dacă condiţia sus-menţio-
nată a fost respectată în speţă;
41. Considerând că Curţii nu i-a fost adus la cunoştinţă nici un element care
i-ar permite să aprecieze că măsurile luate de Guvernul irlandez prin derogare de la
Convenţie ar fi fost în contradicţie cu alte obligaţii decurgând pentru acest Guvern din
dreptul internaţional;
Cu privire la chestiunea dacă scrisoarea adresată de către Guvernul irlandez
Secretarului General al Consiliului Europei la 20 iulie 1957 constituie sau nu o informare
oficială suficientă în sensul articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţie.
42. Considerând că, în sensul articolului 15 paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţie,
un Stat Contractant care exercită, în conformitate cu paragraful 1 al aceluiaşi articol (art.
15-1), dreptul la derogare, trebuie să informeze în mod complet Secretarul General al
Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi motivele care le-au inspirat şi trebuie, de
asemenea, să-i semnalizeze data la care aceste măsuri au încetat să fie în vigoare;
43. Considerând că în speţă Guvernul irlandez a adresat la 20 iulie 1957 o
scrisoare Secretarului General al Consiliului Europei prin care îl informa – precum
este menţionat în aceasta: „în conformitate cu articolul 15 (3) (art. 15-3) din Conven-
ţie” - despre intrarea în vigoare la 8 iulie 1957 a Titlului II al legii din 1940 (Offences
against the State (Amendment) Act); că la această scrisoare erau anexate textele
declaraţiei făcute în acest sens de Guvernul irlandez şi a legii din 1940 propriu-zise;
că Guvernul irlandez a precizat în scrisoare că măsura în cauză „devenise necesară
pentru a împiedica săvârşirea delictelor contra păcii şi ordinii publice şi menţinerea de
forţe militare sau armate, altele decât cele autorizate de Constituţie”.
44. Considerând că G. R. Lawless a contestat în faţa Comisiei dreptul Gu-
vernului irlandez de a invoca scrisoarea din 20 iulie 1957 în calitate de informare de
derogare valabilă în sensul articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3) al Convenţiei; că el
a afirmat în substanţă în faţa Comisiei: că scrisoarea nu avea deloc caracterul unui
aviz de derogare, deoarece Guvernul nu a expediat-o cu intenţia de a notifica un
adevărat aviz de derogare; că, chiar dacă s-ar considera că scrisoarea constituie un
astfel de aviz, aceasta nu corespunde cerinţelor formale ale articolului 15, paragraful
3 (art. 15-3), având în vedere faptul că, pe de o parte, ea nu invoca, pentru a justifi-
ca detenţia fără judecată, existenţa unei stări de război sau a unui alt pericol public
ameninţând viaţa naţiunii, iar, pe de altă parte, ea nu definea corect natura măsurii
luate de către Guvern; că Delegatul principal al Comisiei a menţionat, printre altele,
în cursul procedurii în faţa Curţii un al treilea argument al dlui G. R. Lawless, conform
căruia derogarea, chiar dacă ar fi fost notificata în modul corespunzător Secretarului
General al Consiliului Europei la 20 iulie 1957, nu era opozabilă persoanelor aflate

32
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

sub jurisdicţia Republicii Irlanda, în măsura în care această derogare era invocată de
Guvernul irlandez pentru perioada anterioară datei de 23 octombrie 1957, dată la care
aceasta ar fi fost publicată pentru prima oară în Irlanda;
45. Considerând că Comisia şi-a exprimat opinia precum că Guvernul irlandez
nu a înregistrat nici o întârziere de a informa Secretarul General al Consiliului Euro-
pei despre punerea în vigoare a măsurilor speciale referindu-se explicit la articolul
15, paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţie; că termenii scrisorii din 20 iulie 1957 şi ai
declaraţiei cu privire la punerea ei în vigoare, erau suficienţi pentru a informa Secre-
tarul General cu privire la natura măsurilor luate şi că, pentru aceste, constatând că
scrisoarea din 20 iulie nu conţinea o expunere detaliată cu privire la motivele care au
determinat Guvernul irlandez să ia masurile derogatorii, ea nu consideră că dispozi-
ţiile articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3) nu au fost suficient respectate în speţă; că,
în ceea ce priveşte, în special al treilea argument invocat de G. R. Lawless, Delegaţii
Comisiei au adăugat, în cadrul procedurii în faţa Curţii, că articolul 15, paragraful 3
(art. 15-3) din Convenţie cere doar ca Secretarul General al Consiliului Europei să fie
informat cu privire la măsurile derogatorii luate, fără a obliga statul interesat să pro-
mulge avizul de derogare în dreptul său intern;
46. Considerând că, în concluziile sale finale, Guvernul irlandez a invitat Cur-
tea să declare, în corespundere cu opinia Comisiei, că scrisoarea din 20 iulie 1957
constituia o informare suficientă în sensul articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3) din
Convenţie sau, cu titlu subsidiar, să declare că, în prezenta cauză, nici o dispoziţie
a paragrafului 3 menţionat (art. 15-3) nu privează Guvernul irlandez de dreptul de a
invoca în mod valabil paragraful 1 al aceluiaşi articol 15 (art. 15-1);
47. Considerând că Curtea este chemată să examineze, în primul rând, dacă,
potrivit paragrafului 3 al articolului 15 (art. 15-3) din Convenţie, Secretarul General al
Consiliului Europei a fost informat în modul corespunzător atât cu privire la măsurile
luate, cât şi cu privire la motivele care le-au determinat; că Curtea reţine, în această
privinţă, că la scrisoarea din 20 iulie era anexat textul legii nr. 2 din 1940 (Offences
against the State (Amendment) Act) şi cel al declaraţiei emise la 5 iulie şi publicată la
8 iulie 1957 cu privire la punerea în vigoare a Titlului II al legii precitate; că, în plus, în
scrisoarea din 20 iulie s-a precizat că măsurile au fost luate „pentru a împiedica săvâr-
şirea infracţiunilor contra păcii şi ordinii publice şi menţinerea de forţe militare sau ar-
mate, altele decât cele autorizate de Constituţie”; că, astfel Guvernul irlandez a informat
suficient Secretarul General al Consiliului Europei despre măsurile luate şi motivele
care le-au determinat; că, în al doilea rând, Guvernul irlandez a adus aceste informaţii
la cunoştinţa Secretarului General la doar douăsprezece zile de la punerea în vigoare
a măsurilor derogatorii de la obligaţiile decurgând din Convenţie; că notificarea a fost
făcută astfel fără întârziere; că, în concluzie, Convenţia nu conţine nici o dispoziţie spe-
cială care ar obliga Statul Contractant interesat să promulge pe teritoriul său avizul de
derogare pe care l-a adresat Secretarului General al Consiliului Europei;
Că în consecinţă, Curtea constată că în prezentul caz, Guvernul irlandez şi-a
îndeplinit obligaţiile în calitate de Parte la Convenţie, în sensul paragrafului 3 al arti-
colului 15 (art. 15-3) din Convenţie;
48. Din aceste considerente,

33
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

CURTEA,

în unanimitate,
(i) Respinge excepţia de inadmisibilitate ridicată de Guvernul irlandez în baza
articolului 17 (art. 17) din Convenţie;
(ii) Decide că detenţia dlui G. R. Lawless fără judecata de la data de 13 iulie
până la 11 decembrie 1957, în temeiul articolului 4 al legii nr. 2 din 1940 (Offences
against the State (Amendment) Act, 1940), nu-şi găseşte temeiul juridic în articolele 5
şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie;
(iii) Decide că articolul 7 (art. 7) din Convenţie nu a fost încălcat;
(iv) Decide că detenţia dlui G. R. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decem-
brie 1957 a fost întemeiată pe dreptul de derogare exercitat în mod corespunzător de
către Guvernul irlandez, potrivit articolului 15 (art. 15) din Convenţie, în iulie 1957;
(v) Decide că comunicarea adresată de Guvernul irlandez Secretarului General
al Consiliului Europei la 20 iulie 1957 a constituit o notificare suficientă în sensul arti-
colului 15, paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţie;
Decide, în consecinţă, că faptele constatate în prezenta cauză nu relevă o
încălcare din partea Guvernului irlandez a dispoziţiilor Convenţiei pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;
Decide, prin urmare, că G. R. Lawless nu are dreptul la reparaţie.
Făcut în limbile franceză şi engleză, textul francez fiind autentic, la sediul Con-
siliului Europei la Strasbourg, la întâi iulie o mie nouă sute şaizeci şi unu.

Semnat: R. Cassin
Preşedinte

P. Modinos
Grefier

Dl G. Maridakis, judecător, alăturându-se dispozitivului hotărârii, anexează, potrivit


articolului 50, paragraful 2 din Regulamentului Curţii, opinia sa separată.

Parafat: R.C.
Parafat: P.M.

34
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

OPINIA SEPARATĂ A DLUI G. MARIDAKIS

Guvernul Irlandei nu a încălcat dispoziţiile articolului 15 (art. 15) din Convenţie.


Atunci când un stat este angajat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, nimeni nu-i
poate cere să renunţe la măsurile de excepţie extraordinare: salus rei publicae lex est.
Anume din acest principiu rezultă dispoziţia articolului 15 (art. 15).
Postulând acest drept de protecţie, Convenţia prescrie în acest articol (art. 15)
că „în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă
Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de pre-
zenta convenţie,” cu condiţia, totuşi, ca să o facă „în măsura strictă în care situaţia
o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care
decurg din dreptul internaţional.”.
Prin „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” se înţelege o situaţie absolut ex-
cepţională, care pune sau ar putea eventual pune în pericol funcţionarea normală a or-
dinii publice stabilite în conformitate cu voinţa cetăţenilor manifestată în mod legal, atât
în ceea ce priveşte situaţia din interiorul frontierelor, cât şi relaţiile cu statele străine.
Guvernul irlandez, estimând că în iulie 1957 activitatea I.R.A. a dobândit carac-
terul de pericol public ameninţând viaţa naţiunii, a pus în aplicare, începând cu 8 iulie
1957, pentru a face faţă acestui pericol, legea din 1940 cu privire la modificarea legii
din 1939 cu privire la atentatele contra securităţii statului (Offences against the State
(Amendment) Act, 1940).
De asemenea, Guvernul Irlandei a notificat Secretarului General al Consiliului
Europei, în conformitate cu articolul 15, paragraful 3 (art. 15-3), decizia de a pune în
vigoare legea din 1940 prin scrisoarea din 20 iulie 1957, în care declara:
„Am, de asemenea, onoarea de a va atrage atenţia asupra articolului 8 al legii, care prevede
crearea unei Comisii împuternicite să examineze temeiurile detenţiei oricărei persoane care i se
adresează cu o cerere în acest sens. Comisia prevăzută de articolul precitat a fost creată la 16
iulie 1957.”

Totuşi, această derogare nu depăşeşte „măsura strictă în care situaţia o cere”.


Din totdeauna Guvernul irlandez a luptat contra I.R.A. Deci, dacă, pentru a preveni
actele I.R.A. susceptibile de a spori pericolul public ameninţând viaţa naţiunii, Gu-
vernul adoptă o lege autorizând arestarea oricărei persoane în privinţa căreia există
motive temeinice de a bănui că are legături cu aceasta organizaţie clandestină şi
ilegală, el acţionează în limitele impuse statului de articolul 15 (art. 15) din Convenţie.
Legea, de altfel, nu privează persoana arestată de anumite garanţii. O Comisie speci-
ală cercetează motivele care au dus la arestarea persoanei, care astfel este protejată
împotriva oricărei arestării arbitrare.
Din aceasta rezultă că legea din 1940 privind modificarea legii din 1939 cu
privire la atentatele contra securităţii statului este, potrivit articolului 15 (art. 15) din
Convenţie, în „măsura strictă în care situaţia o cere”.
Rămâne de examinat dacă condiţiile prealabile, potrivit cărora legea din 1940
permite arestarea, erau întrunite în ceea ce priveşte persoana reclamantului.

35
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Fără îndoială, reclamantul era membru al I.R.A. Este, de asemenea, cert faptul
că I.R.A era o organizaţie ilegală şi clandestină împotriva căreia Guvernul irlandez nu
a încetat niciodată să lupte.
Arestarea reclamantului, în iulie 1957, face parte din campania generală pe
care Guvernul irlandez o declanşase pentru a reprima activitatea acestei organizaţii
ilegale şi clandestine. Este adevărat că în iulie 1957 activitatea I.R.A era în regres,
dar acest declin al activităţii nu era decât un act deliberat al organizaţiei. Pentru a
aprecia acest fapt la justa sa valoare, este important ca el să nu fie interpretat izolat,
ci în corelaţie cu activitatea anterioară a I.R.A, din care rezultă perspectiva activităţii
pe care aceasta ar putea-o eventual desfăşura pe viitor.
În plus, dacă ţinem cont de faptul că reclamantul era un fost membru al I.R.A,
Guvernul irlandez, bănuind, chiar şi în ipoteza în care reclamantul menţionat ar fi
încetat să fie membru al I.R.A, că el ar fi putut să participe în continuare la acte favo-
rizând obiectivele acestei organizaţii, a aplicat în mod legal legea din 1940 în privinţa
reclamantului.
Mai mult, din respect pentru persoană, Guvernul irlandez se limitează la a-i cere
reclamantului, pentru a-i reda libertatea, simpla asigurare că acesta va recunoaşte de
acum înainte „Constituţia şi legile Irlandei”. Nu am putea considera drept contrară
Convenţiei condiţia pusă de Guvernul irlandez pentru eliberarea reclamantului.
Această condiţie nu ar aduce cu nimic atingere demnităţii persoanei umane
şi nu ar putea fi considerată drept o încălcare a obligaţiilor ce le revin statelor pot-
rivit Convenţiei. De fapt, ceea ce ar trebui să fie considerat drept incompatibil cu
Convenţia, ar fi eventual puterea statului de a-i cere reclamantului o repudiere a
convingerilor sale politice pentru realizarea cărora acesta s-a angajat să lupte în
calitate de membru al I.R.A. O astfel de cerinţă ar fi cu siguranţă contrară articolului
10 (art. 10), potrivit căruia orice persoană are dreptul la libera exprimare, la liberta-
tea opiniei şi la libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei. Dar, din textul
aceluiaşi articol (art. 10), rezultă că angajamentul pe care Guvernul îl cerea recla-
mantului înainte de a-i reda libertatea, anume angajamentul de a respecta de acum
înainte Constituţia şi legile Irlandei, face parte din însuşi spiritul Convenţiei. Aceasta
rezultă cu claritate din enumerarea cazurilor în care, în termenii majorităţii articole-
lor, statul este autorizat să limiteze exerciţiul unor drepturi individuale sau chiar să
priveze persoana de acest exerciţiu. Şi aceste cazuri sunt anume cele de apărare
a securităţii publice, a securităţii naţionale, a integrităţii teritoriale şi de asigurare a
garanţiei ordinii (articolul 2 paragraful 2 (c), articolul 4 paragraful 3 (c), articolele 5,
6, 8 paragraful 2, articolul 9 paragraful 2, articolul 11 paragraful 2) (art. 2-2-c, art.
4-3-c, art. 5, art. 6, art. 8-2, art. 9-2, art. 11-2).
Astfel, dacă fiecare stat recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa
drepturile şi libertăţile definite în titlul I al Convenţiei (articolul 1) (art. 1), dacă îşi
asumă, în plus, obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile recunoscute persoanei
(articolul 13) (art.13), persoana are şi ea obligaţia reciprocă, indiferent de convingerile
sale intime sau chiar declarate, de a se comporta loial în privinţa statului şi nu poate
fi considerată ca fiind absolvită de această obligaţie. Anume din acest principiu se in-

36
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

spiră rezervele şi limitările precitate la drepturile garantate de Convenţie. Şi din acest


spirit anume se inspiră articolul 17 (art. 17) din Convenţie. Şi tot acelaşi principiu ge-
neral al dreptului era enunţat în adagiul roman: nemo ex suo delicto meliorem suam
conditionem facere potest (Digestorum 50.17.134 paragraful 4) (nemo turpitudinem
sunam allegans auditur).
Din cele expuse supra rezultă că Guvernul irlandez, solicitându-i reclamantului
asigurarea respectării unei conduite conforme Constituţiei şi legilor Irlandei, nu a făcut
decât să-i reamintească respectarea obligaţiei de loialitate faţă de puterea instituită, şi
nu a adus nicicum atingere drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, şi anume,
libertăţii conştiinţei garantată de articolul 9 (art. 9).
Este adevărat că reclamantul a fost arestat la 11 iulie 1957 potrivit legii din
1940, şi că la 16 iulie 1957 el a fost informat că va fi eliberat dacă îşi va asuma în scris
angajamentul de „a respecta Constituţia şi legile Irlandei şi de a nu adera nici sprijini
nici o organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu privire la atentatele
contra securităţii statului”.
În perioada din 16 iulie până la 10 decembrie 1957, reclamantul a refuzat să
facă această declaraţie, fără îndoială deoarece aştepta rezultatul petiţiei pe care o
prezentase la 8 septembrie 1957, prin care cerea „ca chestiunea menţinerii în de-
tenţie să fie examinată de o Comisie specială creată în temeiul articolului 8 din legea
din 1940”, şi, de asemenea, deoarece aştepta rezultatul cererii pe care o adresase
la 8 septembrie 1957 Înaltei Curţi a Irlandei prin care solicita, în temeiul articolului 40
al Constituţiei, pronunţarea unei ordonanţe condiţionate de habeas corpus ad sub-
jiciendum. Înalta Curte şi, în apel, Curtea Supremă, s-au pronunţat în defavoarea
reclamantului. Curtea Supremă a emis hotărârea sa motivată la 3 decembrie 1957
şi Comisia de detenţie şi-a reluat şedinţele la 6 şi 10 decembrie 1957. Anume atunci
reclamantul, în faţa Comisiei de detenţie, şi-a asumat angajamentul verbal de a nu
se implica în nici o activitate ilegala, în sensul legilor din 1939 şi 1940 cu privire la
atentatele contra securităţii statului.
Pe parcursul întregii perioade de timp scurse de la arestarea sa (11 iulie
1957) până la 10 decembrie 1957, reclamantul a introdus un recurs în faţa Înaltei
Curţi şi Curţii Supreme şi a refuzat, atâta timp cât cauza era încă în instanţă, să dea
asigurarea pe care Guvernul o punea drept condiţie prealabilă eliberării. Acţionând
în acest fel, reclamantul nu ar putea să se plângă că ar fi fost, în acest timp, privat
de libertatea sa.
Din cele expuse rezultă că nu ar putea fi reproşat legii din 1940 cu privire la
modificarea celei din 1939, că ar fi incompatibilă cu articolul 15 (art. 15) din Convenţie
şi rezultă că măsurile stabilite prin această lege constituie derogări conforme rezerve-
lor formulate la articolul 5 alin. 1 (c) şi 3 (art. 5-1-c, art. 5-3). Rezultă că nu mai este
cazul să se examineze fondul alegaţiei potrivit căreia Guvernul irlandez ar fi încălcat
obligaţiile ce-i revin din aceste ultime dispoziţii.
Pe de altă parte, cererea reclamantului nu poate fi declarată inadmisibilă,
în temeiul articolului 17 (art. 17) din Convenţie. De fapt, acest articol 17 (art. 17)
vizează să elimine orice interpretare a clauzelor Convenţiei ce ar tinde să denature-

37
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

ze drepturile şi libertăţile garantate de ea şi a le face să servească tendinţelor sau


activităţilor contrare spiritului Convenţiei, aşa precum este definit în Preambulul său.
Reclamantul, indiferent de ilegalitatea ce ar putea fi reproşată comportamentului
acestuia, nu poate fi considerat ca desfăşurând activităţi interzise de articolul 17
(art. 17) astfel încât cererea sa să poată fi respinsă, în baza aplicării acestui text,
ca fiind inadmisibilă.

Semnat: G. Maridakis

38
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

NEUMEISTER contra AUSTRIEI


(Cererea nr. 1936/63)

HOTĂRÂRE

27 iunie 1968

În cauza „Neumeister”,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, potrivit prevederilor arti-
colului 43 (art. 43) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (în continuare „Convenţia”) şi ale articolelor 21 şi 23 din Regulamentul
Curţii, dintr-o cameră compusă din următorul complet:

Dnii H. Rolin, Preşedinte


A. Holmbäck,
G. Balladore Pallieri,
H. Mosler,
M. Zekia,
S. Bilge,
H. Schima, Judecător ad-hoc
precum şi dl M.-A. Eissen, Grefier adjunct,
Pronunţă următoarea hotărâre:

PROCEDURA

1. Cauza „Neumeister” a fost deferită Curţii de Comisia Europeană a Drep-


turilor Omului (în continuare „Comisia”) printr-o cerere care datează cu 7 octombrie
1966. La 11 octombrie 1966, Guvernul Republicii Austria (în continuare „Guvernul”)
a sesizat de asemenea Curtea cu această cauză, la originea căruia se află o cerere
introdusă contra Republicii Austria, cu care cetăţeanul austriac, dl Fritz Neumeister, a
sesizat Comisia la 12 iulie 1963 în temeiul articolului 25 (art. 25) din Convenţie.
Cererea Comisiei – care era însoţită de raportul său potrivit articolului 31 (art.
31) din Convenţie – şi cererea Guvernului au fost depuse la Grefa Curţii în termen de

39
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

trei luni oferit de articolele 32 § 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47). Ele făceau trimitere la artico-
lele 44 şi 48 (art. 44, art. 48), precum şi la declaraţia prin care Guvernul a recunoscut
jurisdicţia obligatorie a Curţii în temeiul articolului 46 (art. 46) din Convenţie.
2. La 7 noiembrie 1966, dl René Cassin, preşedintele Curţii, a desemnat prin
tragere la sorţi, în prezenţa grefierului adjunct, şase din cei şapte judecători din Ca-
mera menţionată, dl Alfred Verdross, judecător ales din partea Austriei, făcea parte
din oficiu, potrivit articolului 43 (art. 43) din Convenţie; în egală măsură preşedintele a
desemnat prin tragere la sorţi trei judecători supleanţi.
3. Preşedintele Camerei a consultat, la 22 noiembrie 1966, opinia agentului
guvernamental, precum şi cea a delegaţilor Comisiei cu privire la procedura ce va
urma. În aceeaşi zi el a decis printr-o ordonanţă că Guvernul trebuie să prezinte un
memoriu până la 25 martie 1967 şi că după ce va primi acest memoriu, Comisia va
putea depune un contra-memoriu într-un termen care va fi specificat ulterior.
La 10 martie 1967, preşedintele Camerei a prelungit termenul acordat Guver-
nului până la 1 mai 1967. În acelaşi timp, el a precizat, că depunerea memoriului ca
răspuns al Comisiei va fi cel târziu până la 1 septembrie 1967.
Memoriul Guvernului a parvenit la Grefă la 27 aprilie 1967, iar cel al Comisiei
la 3 august 1967.
4. Printr-o ordonanţă din 12 octombrie 1967, preşedintele Camerei a fixat pen-
tru 4 ianuarie 1968 data deschiderii procedurii orale. La 24 noiembrie 1967, Camera,
urmare a unei cereri din partea Guvernului, a autorizat agentul, reprezentanţii şi avo-
caţii acestuia să utilizeze limba germană în timpul acestei proceduri, cu condiţia ca
acesta să asigure interpretarea în franceză sau în engleză a pledoariilor şi declaraţii-
lor lor (articolul 27 § 2 din Regulament).
La 18 decembrie 1967, Guvernul a prezentat o cerere de amânare a audierilor.
Preşedintele Camerei a refuzat această cerere, dar îmbolnăvirea bruscă a doi jude-
cători l-a motivat să amâne dezbaterile pentru 12 februarie 1968 printr-o ordonanţă
din 4 ianuarie 1968.
5. La 13 ianuarie 1968, preşedintele Camerei a împuternicit grefierul să invite
Guvernul şi Comisia să prezinte anumite acte care au fost anexate la dosar respectiv
la 23 ianuarie şi la 5 februarie 1968.
6. Un judecător şi un judecător supleant au informat preşedintele Camerei că
nu puteau să participe la audiere şi preşedintele Curţii la 17 ianuarie 1968 a desemnat
prin tragere la sorţi doi judecători supleanţi.
În legătură cu faptul că judecătorul Verdross nu putea participa, Guvernul a
desemnat la 12 februarie 1968, pentru a judeca această cauză pe dl Hans Schima,
profesor emerit la Facultatea de Drept a Universităţii din Viena şi membru al Acade-
miei de Ştiinţe din Austria, în calitate de judecător ad-hoc.
7. Potrivit ordonanţei menţionate din 4 ianuarie 1968, şedinţele publice
s-au desfăşurat la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg la 12, 13 şi 14 februarie
1968.

40
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În faţa Curţii s-au înfăţişat:


- din partea Comisiei:

Dl M. Sórensen, delegat principal, şi


Dnii C.T. Eustathiades şi J.E. S. Fawcett, delegaţi;
- din partea Guvernului:

Dl E. Nettel, Legationssekretär la Ministerul federal al afacerilor externe, agent,


asistat de

Dl W. P. Pahr, ministerialsekretär al Cancelariei federale, şi


Dl R. Linke, Sektionsrat al Ministerului federal al justiţiei, avocaţi.

Curtea a audiat declaraţiile ambelor părţi şi concluziile lor.


La 13 februarie 1968, Curtea a adresat agentului guvernamental şi reprezen-
tanţilor Comisiei o serie de întrebări la care ei au răspuns la 13 şi 14 februarie 1968.
La 14 februarie1968, preşedintele Camerei a declarat închiderea dezbaterilor.
8. Curtea a invitat, la 14 şi 15 februarie 1968, Guvernul şi Comisia să prezinte
o nouă serie de acte care au fost anexate ulterior la dosar.
9. După ce a deliberat cu uşile închise, Curtea a pronunţat următoarea hotărâre.

ÎN FAPT

1. Cererea Comisiei de deferire a cauzei şi cererea Guvernului au drept obiect


de a supune cauza Neumeister spre examinare Curţii, astfel încât aceasta să poată
decide dacă faptele cauzei denunţă sau nu o încălcare a obligaţiilor asumate de Re-
publica Austria în temeiul prevederilor articolelor 5 § 3, 5 § 4 şi 6 § 1 (art. 5-3, art. 5-4,
art. 6-1) din Convenţie.
2. Faptele cauzei, astfel precum rezultă din raportul Comisiei, din memorii, ac-
tele şi documentele prezentate şi declaraţiile orale ale reprezentanţilor respectiv ai
Comisiei şi ai Guvernului, pot fi rezumate astfel:
3. Dl Fritz Neumeister, cetăţean austriac, născut la 19 mai 1922, domiciliat în
Viena unde era proprtietar şi director al unei mari întreprinderi de transporturi „Interna-
tionales Transportkontor” sau „ITEKA”, care avea aproximativ două sute de angajaţi.
4. La 11 august 1959, Procuratura (Staatsanwaltschaft) din Viena a solicitat
Tribunalului penal regional (Landesgericht für Strafsachen) al acestui oraş să iniţieze
o anchetă preliminară (Voruntersuchung) cu aplicarea arestării imediate, în privinţa a
cinci indivizi printre care Lothar Rafael, Herbert Huber şi Franz Schmuckerschlag şi o
anchetă (Vorerhebungen) în privinţa lui Fritz Neumeister şi a altor trei persoane.
În ajun, de fapt, Serviciul fiscal al primului cartier din capitală a denunţat (Anzei-
ge) la procuratură persoanele vizate: acesta bănuia că unele persoane au comis o frau-

41
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

dă fiscală obţinând în mod nelegitim în perioada 1952 - 1958, „rambursarea”, cu titlu de


ajutor pentru exportare (Ausfuhrhändlervergütung şi Ausfuhrvergütung), a mai mult de
54 500 000 şilingi a impozitului pe venit (Umsatzsteuer), iar că alte persoane – în speci-
al Neumeister – a participat la aceste afaceri în calitate de complice (als Mitschuldige).
În Austria, un act de genul acesta nu constituie o simplă infracţiune fiscală, dar
o escrocherie (Betrug) în sensul articolului 197 din Codul penal. Potrivit articolului
200, escrocheria devine o crimă (Verbrechen) dacă suma prejudiciului cauzat sau
scontat depăşeşte 1500 de şilingi. Pedeapsa prevede „închisoare cu regim sever” de
la cinci la zece ani dacă suma depăşeşte 10 000 de şilingi şi dacă infractorul a dat
dovadă de „o obrăznicie sau o şiretenie deosebită” sau dacă el este un escroc ordinar
(articolul 203). Aceste două sume au fost modificate de atunci, ele se ridică acum la
2500 şi 25 000 de şilingi respectiv.
5. Potrivit dispoziţiilor din dreptul austriac (ständige Geschäftsverteilung), con-
ducerea cercetării şi anchetei intentate de procuratură a fost repartizată în mod auto-
mat la 17 august 1959, judecătorului de instrucţie Leonard care se ocupa deja, de la
13 februarie 1959, de o altă mare cauză de escrocherie, cauza Stögmüller.
6. La 21 ianuarie 1960, Neumeister s-a înfăţişat pentru prima dată, în calitate
de bănuit (Verdächtigter); în sensul austriac al acestui cuvânt, în faţa judecătorului de
instrucţie. În timpul interogării sale, care a durat o oră şi un sfert, el a luat cunoştinţă
de acţiunile menţionate ale procuraturii; el a protestat invocând nevinovăţia sa, poziţie
care ulterior pare să fi fost menţinută de acesta.
7. La cererea procuraturii din Viena (22 februarie 1961), judecătorul de instruc-
ţie a decis la 23 februarie 1961 să iniţieze o anchetă preliminară în privinţa lui Neume-
ister şi a dispus aplicarea arestului preventiv a acestuia (Untersuchungsschaft).
Prin urmare, Neumeister a fost plasat a doua zi sub arest preventiv în legătu-
ră cu cazul Rafael şi alţii (24 a Vr 6101/59). În acelaşi timp, i-a fost notificat despre
liberarea sa provizorie într-o cauză de fraudă vamală (nr. 6 b Vr 8622/60) pentru care
el se afla în detenţie de douăzeci de zile. Acest alt caz nu este examinat de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului; acesta s-a finisat cu achitarea celor opt preveniţi,
prin sentinţa din 29 martie 1963 a Tribunalului penal regional din Viena, menţinută la
14 aprilie 1964 de Curtea Supremă din Austria (Oberster Gerichtshof).
În timpul detenţiei sale, reclamantul a fost interogat în calitate de inculpat („Bes-
chuldigter”, în înţelesul austriac al acestui cuvânt), la 27 februarie, 2 martie, 18 aprilie,
19 aprilie, 20 aprilie, 21 aprilie şi 24 aprilie 1961. Din cele 67 de pagini ale proceselor
verbale, rezultă că judecătorul de instrucţie l-a informat în detalii despre declaraţii-
le depuse împotriva sa de mai mulţi coinculpaţi, dintre care Franz Scherzer, Walter
Vollman (fost director al sucursalei pe care ITEKA o avea la Salzbourg), Leopold
Brunner şi Lothar Rafael. Acesta din urmă fugise în străinătate, dar a adresat instanţei
o scrisoare lungă de mai mult de treizeci de pagini, în care îl acuza pe Neumeister.
Reclamantul şi-a explicat comportamentul său în detalii; interogările se desfăşurau de
regulă în prezenţa unui inspector fiscal (Finanzoberrevisor), dl Besau.
8. La 12 mai 1961, Neumeister a beneficiat de o măsură de liberare provizorie
pe cuvânt: el a depus jurământul (Gelöbnis) potrivit prevederilor articolului 191 din

42
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Codul de procedură penală, dar nu a depus cauţiune. Procuratura a atacat în zadar


această decizie în faţa Curţii de Apel (Oberlandesgericht) din Viena.
9. După eliberarea sa, reclamantul a revenit la activităţile sale profesionale. În
perioada procesului cu privire la cazul de fraudă vamală (6 b VR 8622/60), el vânduse
ITEKA, în aparenţă la un preţ de nimic – aproximativ 700 000 şilingi, care au fost plătiţi
în patruzeci şi opt de luni – însă el a fondat o mică întreprindere de transporturi, firma
Scherzinger care avea trei angajaţi.
În iulie 1961, Neumeister a plecat în Finlanda, cu autorizaţia judecătorului de
instrucţie, pentru a-şi petrece vacanţa împreună cu soţia şi cei trei copii ai lor. La înce-
putul lunii februarie 1962, el a făcut o călătorie de câteva zile la Sarre, de asemenea
cu acordul acestui magistrat. Reclamantul afirmă că în perioada care s-a scurs până
la cea de-a doua arestare a sa, el l-a vizitat deseori de bună voie pe judecătorul de
instrucţie. (12 iulie 1962, paragraful 12 infra).
10. Fiind arestat la 22 iunie 1961 la Paderborn (Republica Federativă a Ger-
maniei), Lothar Rafael a fost extradat în Austria la 21 decembrie 1961 de ministrul
justiţiei din Renania din Nord-Westfalia fiind deferit la cererea autorităţilor austriece
în acest sens.
În ianuarie 1962, poliţia economică (Wirtschaftspoizei) din Viena l-a interogat
pe Rafael, care a depus grave acuzaţii în adresa lui Neumeister.
11. Neumeister l-a informat pe judecătorul de instrucţie, în primăvara anului
1962, că dorea să plece iarăşi în Finlanda cu familia sa în perioada lunii iulie. Judecă-
torul de instrucţie nu a avut pentru moment obiecţii. Apoi, acesta a anunţat reclaman-
tul că va fi probabil confruntat cu Rafael în luna iunie şi că el nu trebuia să renunţe
pentru aceasta la planurile sale de vacanţă în străinătate.
La 3, 4, 5 şi 6 iulie 1962, Neumeister a fost interogat de judecătorul de instrucţie
în prezenţa inspectorului fiscal Besau. Luând cunoştinţă cu declaraţiile făcute în pri-
vinţa sa de către diferiţi martori şi inculpaţi, în special de Rafael, în ianuarie 1962, el
le-a contestat cu vehemenţă. Cu această ocazie au fost redactate cincizeci de pagini
de procese-verbale.
Confruntarea lui Neumeister cu Rafael s-a desfăşurat la poliţia economică din
Viena la 10 şi 11 iulie 1962. Din cele douăzeci şi două de pagini ale proceselor verba-
le, rezultă că Neumeister menţinea negările sale de nevinovăţie.
În dimineaţa zilei de 12 iulie, judecătorul de instrucţie a comunicat lui Neume-
ister că procuratura se opunea plecării sale prevăzute pentru data de 15 în Finlanda.
Fiind ascultat în calitate de martor la 7 iulie 1965, de o subcomisie a Comisiei Euro-
pene a Drepturilor Omului, judecătorul de instrucţie a prezentat referitor la aceasta
următoarele precizări:
„Ceea ce susţin acum este un pic mai dificil pentru mine. Personal, eram convins, pentru că eu
aveam acest sentiment – subliniez: sentimentul -, că dl Neumeister va reveni după călătoria sa în
Finlanda. Dle Preşedinte, dlor din Comisie, dumneavoastră cunoaşteţi că un judecător nu trebuie
să se lase influienţat de sentimente, însă doar de lege. Această lege m-a impus, dat fiind că nici
un acord de asistenţă juridică sau de extrădare nu există ca atare între Austria şi Finlanda, să nu

43
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

cedez sentimentului pe care-l aveam că Neumeister va reveni. Eu ştiu ce i-am spus la acel moment
dlui Neumeister: ”Personal, am sentimentul că veţi reveni, însă nu pot, fără aprobarea procuraturii,
să vă dau nici o autorizare.” Această aprobare a fost refuzată atunci de procuratură.”

Reclamantul, din partea sa, a pretins în faţa subcomisiei că judecătorul de in-


strucţie îi permisese să plece în Finlanda în pofida avizului negativ al procuraturii.
12. Oricum, judecătorul de instrucţie a dispus în aceeaşi zi, la 12 iulie 1962, la
cererea procuraturii, arestarea lui Neumeister.
Mandatul (Haftbefehl) releva, pentru început, că persoana vizată era bănuită că
săvârşise împreună cu Lothar Rafael şi alţi inculpaţi din 1952 până în 1957, o serie de
acte de escrocherie care cauzaseră statului un prejudiciu de aproximativ două milioane
de şilingi. El a adăugat că Neumeister cunoştea acuzaţiile în privinţa lui până la elibera-
rea sa (12 mai 1961) şi trebuia să se aştepte la o pedeapsă gravă; că fostul său angajat
Walter Vollmann, pentru care rezultatele anchetei s-au dovedit totuşi a fi mai puţin apă-
sătoare, se eschiva de la urmărirea penală ascunzându-se; că recentele interogatorii
ale recalmantului şi confruntarea sa cu Rafael îi arătaseră fără nici o îndoială că va
trebui de acum înainte să renunţe la poziţia sa de negare certă; că avea intenţia de a
petrece vacanţa în străinătate şi că eliberarea paşaportului său nu i-ar fi oferit o garanţie
adecvată, acest document nu mai era necesar pentru a trece anumite frontiere.
Din aceste diverse circumstanţe, mandatul a dedus că exista în speţă un pe-
ricol de fugă (Fluchtgefahr), în sensul articolului 175, paragraful 1, alineatul 2, din
Codul de procedură penală.
Neumeister a fost arestat în după-amiaza zilei de 12 iulie 1962, nu departe de
biroul său. El a rugat îndată pe cea mai mare din fiicele sale, Maria Neumeister, să anu-
leze prin telegramă biletele pe care le comandase pentru a traversa Baltica. Poliţiştilor,
care venise să-l aresteze, el le-a declarat că avusese intenţia de a pleca a doua zi la
procuratură pentru a solicita autorizaţia de a pleca în Finlanda, luni 16 iulie.
La 13 iulie 1962, Neumeister s-a înfăţişat pentru câteva momente în faţa ju-
decătorului de instrucţie care i-a notificat aplicarea arestării preventive (articolul 176,
paragraful 1 din Codul de procedură penală).
13. La 23 iulie 1962, reclamantul a depus primul recurs împotriva mandatului
de arestare din 12 iulie 1962. Subliniind ca întreprinderea sa, domiciliul şi familia sa se
află la Viena, el afirma că nimic nu permitea să se creadă că riscul de a fugi era real
şi că el ar fi putut să fugă mai înainte dacă ar fi dorit.
Camera Consiliului (Ratskammer) a Tribunalului penal regional din Viena a res-
pins recursul la 13 iulie 1962, din motive similare cu cele enunţate în mandatul litigios.
În special, aceasta s-a bazat pe declaraţiile lui Rafael care, în opinia ei, au înrăutăţit
în mod considerabil situaţia lui Neumeister.
Reclamantul a atacat această decizie la 4 august 1962. El susţinea că articolul
175, paragraful 1, alineatul 2 din Codul de procedură penală cere un veritabil „risc de
fugă” şi nu o simplă „posibilitate de fugă”, că un asemenea risc trebuie să fie apreciat
în lumina unor fapte exacte şi că eventualitatea unei condamnări severe nu este sufi-
cientă în această privinţă; el făcea referinţă la o hotărâre pronunţată de Curtea Con-

44
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

stituţională (Verfassungsgerichtshof) la 8 martie 1961 (Culegere oficială de decizii a


acestei Curţi, 1961, paginile 80-82).
Curtea de Apel (Oberlandesgericht) din Viena a respins recursul (Beschwerde)
la 10 septembrie 1962. Fiind de acord cu motivele reţinute de Camera Consiliului, ea
a adăugat că persoana vizată ştia că învinuirile îndreptate în privinţa sa s-au agravat
după 12 mai 1961 şi trebuia să se aştepte la o pedeapsă gravă ţinând cont de pagu-
ba enormă cauzată şi, potrivit raportului poliţiei din 12 iulie 1962, a întreprins acţiuni
de pregătire pentru călătorie în străinătate şi le menţinuse cu toate că judecătorul de
instrucţie competent îi refuzase expres autorizaţia necesară. În aceste condiţii, Curtea
a decis că trebuia de făcut concluzia că exista pericolul de fugă.
14. Neumeister a introdus cea de-a doua cerere de liberare provizorie la 26
octombrie 1962. Străduindu-se din nou să dovedească că pericolul de fugă lipsea, el
a propus pentru prima oară, cu titlu subsidiar, o garanţie bancară de 200 000 sau, în
cel mai rău caz 250 000 şilingi (articolul 192 din Codul de procedură penală).
Camera Consiliului a respins cererea la 27 decembrie 1962. Reamintind că
Neumeister risca o pedeapsă de la cinci la zece ani de închisoare cu regim sever (ar-
ticolul 203 din Codul penal) şi trebuia să răspundă pentru un prejudiciu de aproximativ
6 750 000 şilingi, ea a estimat că prezentarea unei garanţii nu era suficientă pentru a
înlătura riscul de fugă şi că nu era cazul să fie examinată suma garanţiei propuse.
Neumeister a atacat această decizie la 15 ianuarie 1963. Pe lângă argumen-
tele expuse în cererea sa din 23 iulie 1962 şi în recursul din 4 august 1962, el a
accentuat:
- că suma pagubei de care era învinuit, pe nedrept după părerea lui, diminuase
considerabil, de la mai mult de patruzeci de milioane de şilingi (24 februarie 1961) la
puţin mai mult de unsprezece milioane şi jumătate (12 mai 1961) şi ulterior până la 6
748 510 şilingi (decizia din 27 decembrie 1962);
- că deţinuţii implicaţi în alte cazuri mai importante îşi obţinuse eliberarea plă-
tind o cauţiune;
- că el nu a încercat niciodată să fugă, de exemplu în perioada dintre eliberarea
sa (12 mai 1961) şi cel de-al doilea arest (12 iulie 1962) şi, în special, în momentul
aflării sale în Finlanda;
- că trecuseră câteva ore dintre înfăţişarea sa în faţa judecătorului de instrucţie,
în dimineaţa zilei de 12 iulie 1962, şi arestul său;
- că acest interval scurt nu-i oferea posibilitatea reală de a anula pregătirile sale
de călătorie, pregătiri la care el nu dorise să renunţe fără a încerca un ultim demers
în adresa procuraturii;
- că se afla mai mult de nouă luni în detenţie preventivă (24 februarie 1961 – 12
mai 1961 şi 12 iulie 1962 – 15 ianuarie 1963), element care pleda de asemenea, dacă
e să credem, în favoarea lipsei de pericol de fugă;
- că toate interesele sale profesionale şi familiale erau la Viena unde soţia sa,
de altfel, deschisese recent un magazin de confecţii pentru dame.

45
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

Curtea de Apel din Viena a respins recursul la 19 februarie 1963. Referindu-se


la decizia sa din 10 septembrie 1962, ea a relevat că situaţia nu a evoluat de atunci
într-o direcţie favorabilă pentru Neumeister. Fără îndoială că suma prejudiciului impu-
tată acestuia a scăzut, însă ea nu includea suma de care persoana vizată ar fi putut
răspunde într-o cauză de exportare simulată de maşini (Kreisverkehr der Textilien der
Firma Benistex). De altfel, suma nu scăzuse până la punctul de a influenţa într-un mod
decisiv asupra pedepsei la care Neumeister trebuia să se aştepte în cazul condam-
nării sale. Curtea a conchis că pericolul de fugă rămânea atât de mare încât chiar
depunerea unei garanţii eventuale nu putea fi luată în considerare (indiskutabel ist) şi
că ea nu era de natură să elimine acest pericol.
15. Patru săptămâni mai devreme, mai exact la 21 ianuarie 1963, judecătorul
de instrucţie a efectuat o nouă confruntare între Rafael şi Neumeister care confirma-
se, în principal, declaraţiile lor respective din 10 şi 11 iulie 1962. După părerea recla-
mantului, confruntarea a durat aproximativ un sfert de oră. Cu această ocazie a fost
întocmit un proces-verbal de o pagină şi jumătate.
16. La 12 iulie 1963, adică în aceeaşi zi a introducerii cererii sale în faţa Comi-
siei Europene a Drepturilor Omului, Neumeister a depus a treia cerere de eliberare
provizorie, care a fost completată la 16 iulie; el se obliga să depună jurământul (Ge-
löbnis) prevăzut de articolul 191 din Codul de procedură penală şi din nou propunea
să depună, dacă era necesar, o garanţie bancară de 200 000 sau 250 000 şilingi.
Reiterând argumentele sale anterioare, el susţinea:
- că în perioada eliberării sale (12 mai 1961) şi cel de-al doilea arest al său
(12 iulie 1962), el a fost întotdeauna la dispoziţia judecătorului de instrucţie, se pre-
zentase spontan de cinci sau şase ori la acesta pentru a se informa despre evoluţia
anchetei şi îl informase începând cu luna martie 1962 asupra intenţiei sale de a pleca
în Finlanda;
- că instituţia feroviară austriacă îl autorizase să construiască la Viena, lângă
Gara de Est, un depozit cu o valoare de peste un milion şi jumătate de şilingi, proiect
pe care el nu l-ar fi putut realiza din motivul reîncarcerării sale;
- că după aceasta, nici o învinuire nouă nu fusese înaintată în privinţa sa;
- că Lothar Rafael, făcând mărturisiri (Geständiger), încerca să amelioreze situ-
aţia sa dând vina sa asupra altuia şi că declaraţiile sale nu meritau nici o încredere;
- că după mai mult de un an de detenţie provizorie, ipoteza unui pericol de fugă
nu mai era plauzibilă.
Judecătorul de instrucţie a respins cererea din 23 iulie 1963. De fapt, acesta
a estimat că motivele reţinute în deciziile din 31 iulie 1962, 10 septembrie 1962, 27
decembrie 1962 şi 19 februarie 1963 păstrau actualitatea lor, iar actele din dosar con-
solidau, în principal, acuzaţiile lui Rafael în privinţa lui Neumeister.
În legătură cu aceasta, la 5 august 1963 reclamantul a sesizat Camera Con-
siliului a Tribunalului penal regional din Viena, cu un recurs în care relua multe din
consideraţiile rezumate mai sus, adăugând la ele în special următoarele:

46
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

- ţinând cont de amploarea şi de complexitatea cazului, ancheta şi procedura


ulterioară se anunţa a fi extrem de lungă încât durata detenţiei preventive, deja mai
mare de patrusprezece luni, risca să o depăşească pe cea a pedepsei eventuale dacă
ar fi intervenit în scurt timp;
- judecătorul de instrucţie a neglijat să răspundă la mai multe din argumentele
lui Neumeister şi să indice documentele justificative întru susţinerea declaraţiilor lui
Rafael, care de altfel aveau mari şanse de a fi retrase mai devreme sau mai târziu;
acelaşi magistrat a minimalizat pe nedrept importanţa reducerii prejudiciului de
care era învinuit Neumeister, reducere care putea foarte mult să se accentueze în viitor;
- el nu fondase decizia sa pe fapte, dar pe simple presupuneri cu privire la
repercusiunile declaraţiilor lui Rafael cu privire la starea sufletească a lui Neumeister
(Seelenzustand).
Persoana interesată sublinia de altfel:
- că era gata să depună la tribunal documentele sale de identitate şi paşaportul;
- că el nu avea mijloace de a-şi întreţine familia în străinătate;
- că fuga în străinătate nu ar fi avut nici un sens pentru o persoană de vârsta
sa şi, în egală măsură, din considerentul că în caz de extrădare, era supus riscului de
a nu i se calcula perioada aflării sale în detenţie preventivă ca parte din eventuala sa
pedeapsă (aluzie la articolului 55 a) din Codul penal.
Camera Consiliului a refuzat recursul la 8 august 1963. Referindu-se la decizia
atacată şi la cele precedente ea a remarcat în esenţă:
- că declaraţiile lui Rafael erau confirmate de o serie de elemente (scrisori origi-
nale, documente contabile, extrase de conturi, depoziţiile martorilor, etc.);
- că confruntarea lui Rafael şi a lui Neumeister în iulie 1962 a agravat profund
situaţia acestuia din urmă şi că judecătorul de instrucţie corect a calificat importanţa
efectelor care le-ar fi avut asupra reclamantului;
- că, în aceste condiţii, depunerea eventuală a unei garanţii nu putea fi luată în
considerare (indiskutabel ist) şi nu era deloc de natură să evite pericolul de fugă.
La 20 august 1963, Neumeister a depus la Curtea de Apel din Viena, un recurs
împotriva acestei decizii. Plângerile sale coincideau în mare măsură cu cele pe care
el le formulase la 5 august 1963. De asemenea, el reproşa Camerei Consiliului că nu
a precizat conţinutul documentelor justificative întru susţinerea acuzaţiilor lui Rafael,
că a lăsat în umbră chestiunea de a examina dacă, Neumeister ştiuse de aceste do-
cumente şi că a pierdut din vedere faptul că se scursese mai mult de şase luni de la
ultima decizie a Curţii de Apel (19 februarie 1963). În egală măsură, el a atras atenţia
asupra faptului că ar fi putut cu uşurinţă să fugă, dacă ar fi dorit, în perioada dintre
confruntarea sa cu Rafael şi arestarea sa.
Totuşi, Curtea de Apel nu s-a pronunţat asupra acestui recurs, deoarece Neu-
meister şi-a retras apelul la 11 septembrie 1963, fără a explica de ce.

47
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

17. La 16 septembrie 1963, fiica mai mare a lui Neumeister a adresat Ministe-
rului justiţiei o petiţie prin care cerea eliberarea tatălui său; ea propunea o cauţiune
de un milion de şilingi.
Poliţia economică din Viena a adresat Tribunalului penal regional, la 13 noiem-
brie 1963, un raport confidenţial de unde reieşea că Maria Neumeister încercase în
zadar să obţină o parte din această sumă de la un vechi client al firmelor ITEKA şi
Scherzinger.
18. Câteva zile mai devreme – la 6 noiembrie 1963, peste o zi de la terminarea
anchetei preliminare (paragrafele 19 şi 20 infra) – dl Michael Stern, avocat, a depus
din numele lui Neumeister cea de-a patra cerere de liberare provizorie. El relua aici pe
scurt argumentele dezvoltate în cererile precedente, sublinia că detenţia preventivă
a reclamantului dura de aproape douăzeci de luni şi propunea o garanţie bancară de
un milion de şilingi.
În timpul procedurii în faţa Comisiei, Neumeister a declarat că această propu-
nere fusese prezentată contrar voinţei sale, deoarece el nu era atunci în măsură să
depună o garanţie cu o sumă atât de mare. Printr-o scrisoare din 14 aprilie 1964,
dl Stern a confirmat că a acţionat în această privinţă din propria sa iniţiativă. Repre-
zentanţii Guvernului au pledat în faţa Comisiei că această propunere îl obliga pe
Neumeister şi că jurisdicţiile competente nu aveau nici un motiv să gândească că ea
nu reflecta voinţa sa.
Judecătorul de instrucţie a respins cererea din 5 decembrie 1963. Referindu-se
la deciziile din 31 iulie 1962, 10 septembrie 1962, 27 decembrie 1962, 19 februarie
1963 şi 8 august 1963, el a considerat că reclamantul nu aducea nici un element de
natură să justifice eliberarea sa.
Neumeister a atacat această decizie la 13 decembrie 1963. El a contestat încă
o dată existenţa unui pericol de fugă; susţinând că Tribunalul penal regional şi Curtea
de Apel din Viena nu a apreciat niciodată bine faptele pertinente în această privinţă,
se bazau pe presupuneri vagi şi nu pe probe concrete şi i-a acordat pe nedrept o im-
portanţă determinantă mărimei pagubei pretinse ca fiind cauzată statului. În special,
el se plângea că Tribunalul penal nu a luat în considerare, în decizia sa din 5 decem-
brie, de durata detenţiei preventive deja suportată. În concluzie, în recurs se reitera
despre propunerea depunerii unei garanţii bancare de un milion de şilingi.
Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena a primit recursul la 8
ianuarie 1964. Aceasta a recunoscut că argumentarea reclamantului avea o anumită
valoare: reamintind că Neumeister risca o pedeapsă de la cinci la zece ani de închi-
soare cu regim sever, ea releva că nu se putea şti dacă el ar fi beneficiat de „dreptul
de atenuare extraordinară” (ausserordentliches Milderungsrecht, articolul 265 a) din
Codul de procedură penală), însă că durata detenţiei preventive ar fi, potrivit oricărei
probabilităţi, adăugată la cea a pedepsei în caz de condamnare (articolul 55 a) din
Codul penal) şi că tentativa de a fugi era foarte mult minimalizată (vesentluch ver-
ringert). Totuşi, aceasta considera că o garanţie de un milion de şilingi nu ar fi fost
suficientă pentru a evita pericolul de fugă. În această privinţă, ea a subliniat că în

48
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

termenii articolului 192 din Codul de procedură penală, mărimea cauţiunii depinde nu
numai de situaţia deţinutului şi de averea garantului eventual, dar şi de consecinţele
infracţiunii. Din aceste motive, Camera Consiliului a dispus liberarea provizorie a lui
Neumeister pe cauţiune, cuantumul căreia era de două milioane de şilingi (bani lichizi
sau în formă de garanţie bancară) şi depunerea voluntară (freiwillige Hinterlegung) a
paşaportului persoanei în cauză la Tribunal.
La 21 ianuarie 1964, dl Stern a depus din numele lui Neumeister, un recurs în
scopul de a micşora suma cauţiunii la un milion de şilingi. În particular, el înainta faptul
că potrivit articolului 192 din Codul de procedură penală, consecinţele infracţiunii nu
au fost luate în considerare, dar numai situaţia deţinutului şi averea garantului. El a
conchis că tribunalele nu trebuie nici într-un caz să ceară o garanţie care să depă-
şească posibilităţile solicitantului (Gesuchssteller), fără de care ei puteau după dorin-
ţa lor, în ipoteza unui prejudiciu important, să refuze orice liberare provizorie.
Decizia litigioasă a fost parţial schimbată la 4 februarie 1964. După ce a consta-
tat că recursul viza în exclusivitate cuantumul cauţiunii care trebuia depus, Curtea de
Apel din Viena a considerat, de comun cu Camera Consiliului, că o sumă de un milion
de şilingi părea foarte mică faţă de paguba cauzată de faptele de care Neumeister
trebuia să răspundă. Ea a adăugat că reclamantul dispunea, dupa toate aparenţe-
le, datorită câştigurilor pe care le realizase chiar prin aceste fapte, de mijloace cu
mult mai mari decât propunea. De asemenea, ea a notat că el nu pretindea, în mod
categoric, că o garanţie de un milion de şilingi ar fi epuizat resursele sale. Curtea a
relevat totuşi că ea nu era în măsură să se pronunţe asupra cuantumului cauţiunii
cerute de Camera Consiliului, pentru că ea nu dispunea de elementele necesare de
apreciere. Prin urmare, ea a trimis cauza la Camera Consiliului subliniind că acesteia
i-ar fi revenit sarcina de a determina, în lumina unei examinări profunde a situaţiei lui
Neumeister şi a averii garanţiilor pe care el ar fi putut să le desemneze, cuantumul
cauţiunii cuprinse între unul şi două milioane de şilingi.
Într-un raport din 16 martie 1964, întocmit la solicitarea Camerei Consiliului,
poliţia economică din Viena a exprimat opinia că Neumeister nu era în stare să obţină
două milioane de şilingi. Ea se sprijinea pe o serie de acte din care rezulta că firma
Scherzinger nu era prosperă şi că Maria Neumeister se declarase capabilă de a de-
pune o garanţie de cinci sute de mii de şilingi.
Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena a statuat la 31 martie
1964, la două săptămâni după întocmirea rechizitoriului (paragrafele 19 şi 21 infra).
În afară de raportul poliţiei economice, ea a menţionat o scrisoare a lui Neumeister,
datată din 25 februarie 1964, potrivit căreia o persoană care vroia să păstreze ano-
nimatul a acceptat să depună o cauţiune de un milion două sute cincizeci de mii de
şilingi. Adăugând această sumă la cele cinci sute de mii de şilingi propuşi de Maria
Neumeister, Camera Consiliului a redus la un milion şapte sute cincizeci de mii de
şilingi cuantumul cauţiunii cerute de la reclamant.
Printr-un recurs din 20 aprilie 1964, Neumeister a solicitat ca suma să fie dimi-
nuată la un milion două sute cincizeci de mii de şilingi; după părerea lui, propunerea
fiicei sale era inclusă în cea a garantului care nu vroia să-şi dezvăluie identitatea.

49
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

Curtea de Apel din Viena a respins recursul din 20 mai 1964. Ea a considerat
de fapt că Camera Consiliului s-a conformat deciziei din 4 februarie şi că consecinţele
infracţiunii aveau o importanţă primordială în scopul aplicării articolului 192 din Codul
de procedură penală.
19. Între timp, judecătorul Leon Hard a pronunţat, la 4 noiembrie 1963, termina-
rea anchetei preliminare şi a comunicat procuraturii dosarul care cuprindea 21 de vo-
lume, aproximativ cu 500 pagini fiecare, plus o cantitate apreciabilă de alte documente
(articolele 111 şi 112 din Codul de procedură penală). La 17 martie 1964, procuratura
din Viena din partea sa a definitivat rechizitoriul (Anclageschrift) care i-a fost notificat lui
Neumeister la 26 martie (articolele 207 şi 208 din Codul de procedură penală).
20. La îndeplinirea obligaţiilor sale, judecătorul de instrucţie a fost consultat
de poliţia economică din Viena, de serviciul fiscal (inspectorul Besau), de căile fera-
te austriece şi de administraţia poştelor; cu toate acestea el a întâmpinat obstacole
considerabile.
Astfel, patru din principalii inculpaţi, şi anume Lothar Rafael, Herbert Huber,
Franz Schmuckerschlag şi Walter Vollmann, au fugit în străinătate, primii trei de la
intentarea urmăririi penale, al patrulea după ce a beneficiat de o măsură de liberare
provizorie pe cuvânt. La sfârşitul acestei lungi proceduri, autorităţile austriece au obţi-
nut extradarea lui Rafael (21 decembrie 1961) din Republica Federativă a Germaniei
şi cea a lui Huber (27 septembrie 1962) din Elveţia. Republica Federativă a Germaniei
a refuzat să-l extradeze pe Schmuckerschlag, deoarece el avea cetăţenia germană
pe lângă cea austriacă. În ceea ce priveşte Vollmann, nu a fost găsit până în prezent.
La aceasta se adăugase o serie de dificultăţi inerente caracterului, amplorii şi com-
plexităţii actelor incriminate. Ancheta viza la început douăzeci şi două de persoane
şi se avea douăzeci şi două de capete de acuzare. În special, acuzării îi revenea să
dovedească că actele referitoare la cumpărarea mărfurilor au fost falsificate, că va-
loarea exporturilor a fost majorată în mod fraudulos, că întreprinderile destinatare din
străinătate nu existau sau nu ştiau nimic de afacere şi că dacă exportatorii au plasat
în vânzare în Elveţia sau în Liechtenstein produsul lor. În acest scop au trebuit să fie
reconstituite multiple operaţii comerciale efectuate pe parcursul a multor ani, au trebuit
verificate itinerariile urmate de o sută cincizeci sau o sută şaizeci vagoane de cale
ferată, a trebuit studiat un mare număr de dosare ale serviciului fiscal, să fie audiaţi
zeci de martori dintre care unii au trebuit să fie interogaţi din nou după extrădarea lui
Rafael, etc. Mulţi martori trăiau în străinătate, de exemplu în Olanda, Italia, Canada,
America Latină, Africa şi Orientul Apropiat. Prin urmare, Republica Austria a fost obli-
gată să recurgă la serviciile interpolului şi să invoce tratate de asistenţă juridică reci-
procă pe care ea le-a încheiat cu Olanda, Republica Federativă a Germaniei, Italia,
Elveţia şi Liechtenstein. Anchetele din Olanda, Republica Federativă a Germaniei şi
Elveţia s-au desfăşurat, o parte, în prezenţa funcţionarilor austrieci şi, în principal, în
ceea ce priveşte Elveţia, în prezenţa judecătorului de instrucţie Leonhard. Termeni de
la şase la şaisprezece luni s-au scurs între trimiterea cererii de asistenţă judiciară şi
primirea rezultatului cercetărilor care s-au desfăşurat în Olanda, Republica Federa-
tivă a Germaniei, Italia, şi în Elveţia. La momentul terminării anchetei, cererea adre-
sată Elveţiei rămânea în instanţă cu privire la un moment care, de altfel, nu aducea

50
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

la nimic, autorităţile elveţiene au estimat (septembrie 1964) că secretul profesional al


băncilor din Zurich în cauză era contrar comunicării informaţiilor solicitate. În ceea ce
priveşte răspunsul celor din Liechtenstein, el a sosit în Austria doar în iunie 1964.
De asemenea, în cauză erau şi întreprinderi administrate de sovietici, mai ales
în timpul primei faze a anchetei. Nici un document nu a putut fi obţinut de la banca
forţelor armate sovietice prin intermediul căreia au fost efectuate decontările.
Cursul anchetei pare să fi fost încetinit prin refuzul unuia dintre inculpaţi – Her-
bert Huber – de a face vreo declaraţie în faţa judecătorului de instrucţie.
Pe din altă parte, urmărirea penală privind anumite fapte sau inculpaţi a fost
disjungată din motivul importanţei lor secundare (articolul 57 paragraful 1 din Codul
de precedură penală); ea pare a fi sistată ulterior (articolul 34 paragraful 2 din acelaşi
cod). La momentul terminării anchetei preliminare numărul indivizilor inculpaţi în spe-
ţă nu era mai mare de zece.
După 21 ianuarie 1963, data ultimei sale confruntări cu Rafael, Neumeister nu
a mai fost audiat de judecătorul de instrucţie care, pe parcrsul aceleiaşi perioade,
l-a interogat de douăzeci şi opt de ori pe Rafael (272 de pagini de procese-verbale)
şi cinci alţi inculpaţi de şaptesprezece ori în total (119 pagini de procese-verbale).
După procesul-verbal al confruntării din 21 ianuarie 1963 a fost preconizată o nouă
confruntare. Totuşi, ea nu a avut loc; potrivit reclamantului refuzul lui Lothar Rafael a
împiedicat această confruntare.
21. Având un volum de 219 pagini, rechizitoriul din 17 martie 1964 viza zece per-
soane, şi anume Lothar Rafael, Herbert Huber, Franz Scherzer, Fritz Neumeister, Ivan
Ackermann, Leopold Brunner, Walter Vollmann, Herman Fuchschuber, Helmut Dachs
şi Rudof Grömmer; el nu avea nici o legătură cu dosarul „Kreisverkehr der Textilien der
Firma Benistex”, fiind obiectul unei proceduri independente ( paragraful 22 infra).
Din partea sa, Neumeister, era învinuit de escrocherie (articolele 197, 200,
201, alineatul a) şi d), şi 203 din Codul penal) în zece grupuri de tanzacţii cu privire
la obiecte foarte diverse: săpun de toaletă, instrumente (burghie şi vergele de su-
dură), îmbrăcăminte de damă (ciorapi de nylon, fuste, bluze etc.), încălţăminte de
gimnastică, articole din piele, articole de catifea, lămpi de apartament şi mecanisme
de rulment. Suma totală a prejudiciului de care el trebuia să răspundă depăşea 5
200 000 de şilingi. În această privinţă, reclamantul era plasat în a patra poziţie, după
Rafael (mai mult de 35 100 000 şilingi), Vollmann (aproape 31 900 000 şilingi) şi
Huber (aproape 31 800 000 şilingi), dar înaintea lui Scherzer (mai mult de 1 400 000
şilingi), Brunner (mai mult de 1 250 000 şilingi), Dachs (mai mult de 1 100 000 şilingi),
Ackermann şi Grömmer (aproape 200 000 şilingi). Anumite intrigi incriminate nu se
referau la persoana sa. Era vorba, în primul rând, despre o mare afacere de export de
produse textile, în care doar Rafael, Huber şi Vollmann erau implicaţi (mai mult de 25
700 000 şilingi, p. 101-170 din rechizitoriu).
În special, procuratura a solicitat începerea unei proceduri de judecată în faţa
Tribunalului penal regional din Viena, convocarea a treizeci şi cinci de martori şi citirea
depoziţiilor ale altor cincizeci şi şapte de martori.

51
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

22. La 3 iunie 1964, procuratura din Viena a informat Camera Consiliului a Tri-
bunalului penal regional că ea a sistat provizoriu urmărirea penală intentată în privinţa
lui Neumeister în cazul „Kreisverkehr der Textilien der Firma Benistex” (articolul 34
paragraful 2, alineatul 1, din Codul de procedură penală), cu rezerva de a o reiniţia
la o dată ulterioară, Cu ocazia depunerii rechizitoriului, procuratura a obţinut de la
Tribunal disjungerea acestor urmăriri penale care au constituit obiectul unei proceduri
separate (26 d VR 2407/64).
În aceeaşi zi, Camera Consiliului, constatând că prejudiciul total de învinuire a
lui Neumeister era diminuat la mai mult de patru milioane de şilingi, a decis să micşo-
reze la un milion de şilingi – bani lichizi sau sub formă de garanţie bancară – cuantu-
mul cauţiunii stabilite pentru eliberarea reclamantului.
La 13 august 1964, Neumeister a informat Camera Consiliului că fiica sa Maria
Neumeister şi o altă persoană în special desemnată consimţeau să-i servească drept
garanţi (Bürgen), prima pentru 850 000 de şilingi, cea de-a doua pentru 150 000. Per-
soanele în cauză au confirmat acest lucru a doua zi. După ce a verificat solvabilitatea
acestora (Tauglichkeit), Camera Consiliului a acceptat propunerea lor la 16 septem-
brie 1964. Câteva ore mai târziu, reclamantul a depus jurământul prevăzut în articolul
191 din Codul de procedură penală, a depus paşaportul său la tribunal potrivit deciziei
din 8 ianuarie 1964, rămasă neschimbată în acest sens, şi a obţinut liberarea sa.
23. Toate deciziile cu privire la detenţia preventivă a lui Neumeister au fost pro-
nunţate potrivit articolelor 113 paragraful 2 (prima instanţă) şi 114 paragraful 2 (apel)
din Codul de procedură penală în şedinţe închise, în cadrul cărora procurorul a fost
audiat în absenţa reclamantului şi a avocatului său (in nichtöffentlicher Sitzung nach
Anhörung der Staatsanwaltschaft bzw. der Oberstaatsanwaltschaft).
24. La 9 octombrie 1964 a fost fixată data începerii procedurii de judecată
(Hauptverhandlung) pentru 9 noiembrie.
La 18 iunie 1965, după o sută două zile de audiere, Tribunalul penal regional
din Viena, constituit ca Tribunal de magistraţi (Schöffengericht), a amânat dezbaterile
pentru o dată nedeterminată pentru a completa ancheta. Fiind sesizat de o serie de
cereri, atât din partea procuraturii, cât şi din partea diferitor acuzaţi, inclusiv şi Neu-
meister, acesta a dat curs mai multor dintre ele şi a prescris din oficiu unele măsuri
de anchetă suplimentare. Se pare că poziţia lui Herbert Huber a determinat Tribunalul
de a dispune efectuarea unor măsuri de anchetă suplimentară: în timp ce el păstra
tăcerea în timpul anchetei preliminare, Huber explica judecătorilor în detalii; potrivit lui
Neumeister, declaraţiile acestuia au fost favorabile pentru cel din urmă şi insuportabi-
le pentru Rafael. Tribunalul a indicat totuşi că ar fi trebuit, după părerea lui, ca o parte
din noile anchete şi audieri ale martorilor, dispuse de el, să se înceapă mai devreme,
în timpul anchetei preliminare.
25. În februarie şi iulie 1965, Neumeister a plecat la Strasbourg, cu acordul Tribu-
nalului, în legătură cu cererea sa depusă în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omu-
lui. Paşaportul său i-a fost restituit cu câteva zile înainte de cea de-a doua călătorie.
26. Ancheta suplimentară nu a putut fi asigurată de judecătorul Leonhard care a
depus mărturii în faţa Tribunalului în calitate de martor (articolul 68 din Codul de proce-

52
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

dură penală); ancheta a fost preluată de supleantul său permanent. Ancheta a durat mai
bine de doi ani şi s-a terminat numai după adoptarea raportului Comisiei la 27 mai 1966.
Judecătorul de instrucţie a interogat mulţi martori, inclusiv şi pe Alfred Neumeister, fratele
reclamantului (13 decembrie 1966), au fost întocmite rapoarte de expertiză, a apelat la
serviciile fiscului, ale poliţiei economice din Viena, ale jandarmeriei, ale poştei, Interpolu-
lui, autorităţilor elveţiene şi germane, etc. Acuzaţii se pare că nu au mai fost audiaţi.
La 8 martie 1966, Tribunalul penal regional din Viena l-a informat pe Neumeister
că printr-o decizie, din aceeaşi zi, a fost hotărât (eingestellt), în temeiul articolului 109
din Codul de procedură penală, să fie încetată urmărirea penală intentată în privinţa lui
referitoare la două din capetele de acuzare. Suma prejudiciului pentru care reclamantul
trebuie să răspundă a fost diminuată până la aproximativ 370 000 şilingi.
27. Procedura de judecată în faţa Tribunalului penal regional din Viena a fost
reluată la 4 decembrie 1967. Potrivit datelor prezentate Curţii de Guvern, ea trebuia
să dureze de la patru la şase luni.
28. În cererea introdusă în iulie 1963, (nr. 1936/63), al cărei text a fost prezentat
de Comisie la solicitarea Curţii, Neumeister pretindea:
- că a fost arestat şi deţinut fără „motive plauzibile” fiind bănuit de comiterea
unei infracţiuni şi fără „motive rezonabile” considerată necesară pentru a împiedica
fuga (articolul 5 § 1 c) din Convenţie) (art. 5-1-c);
- că avea temei să pună la îndoială imparţialitatea persoanelor competente de
a se pronunţa în privinţa menţinerii sale în detenţie şi de a dirija ancheta (articolul 6
§ 1) (art.6-1);
- că procedura utilizată pentru examinarea cererilor sale de liberare provizorie
nu era în conformitate cu exigenţele articolului 5 § 4 şi ale articolului 6 § 1 şi 3 b) şi c)
(art. 5-4, art. 6-1, art. 6-3-b, art.6-3-c) „egalitatea armelor”, Waffengleichkeit);
- că nu a fost judecat într-un „termen rezonabil”, nici eliberat în timpul proce-
durii. În această privinţă, reclamantul afirma în special că judecătorul de instrucţie,
responsabil să se ocupe în acelaşi timp de mai multe cazuri mari, nu mai era în stare
să-şi îndeplinească obligaţiile sale „într-un termen rezonabil” în sensul articolelor 5
§ 3 şi 6 § 1 (art. 5-3, art. 6-1) din Convenţie.
În special, Neumeister se plângea de deciziile pronunţate câteva luni mai devre-
me de Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena şi de Curtea de Apel.
În timpul audierii în faţa Comisiei, avocatul reclamantului a invocat printre altele
articolul 5 § 2 (art. 5-2) din Convenţie, şi a afirmat că clientul său nu a fost informat în
detalii şi în scris despre acuzaţiile aduse în privinţa lui.
La 6 iulie 1964 Comisia a statuat asupra admisibilităţii cauzei. Ea a respins, ca
vădit nefondate, plângerile cu privire la paragrafele 1 c) şi 2 ale articolului 5 (art. 5-1-c,
art. 5-2) din Convenţie, însă a declarat cererea admisibilă în partea ce ţine de articolele
5 § 3, 5 § 4 şi 6 § 1 (art. 5-3, art. 5-4, art. 6-1) („termen rezonabil” şi „egalitatea armelor”);
ea nu a considerat necesar să se pronunţe asupra încălcării invocate a paragrafului 3
din articolul 6 (art.6-3), deoarece reclamantul nu a insistat în privinţa aceasta.

53
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

29. Ca urmare a deciziei de admisibilitate parţială a cererii, o subcomisie a


stabilit faptele cauzei şi a încercat în zadar o reglementare amiabilă (articolele 28 şi
29 din Convenţie).
30. Invocând articolul 5 § 3 (art. 5-3), reclamantul a susţinut în faţa Comisiei şi
a subcomisiei că arestarea sa preventivă a fost pe o perioadă nerezonabilă. În baza
acestei teze, el a reluat multe din argumentele sale pe care le-a înaintat judecătorului
de instrucţie, Camerei Consiliului şi Curţii de Apel din Viena (cf. supra). El a pretins
printre altele că nici declaraţiile făcute în privinţa sa de Lothar Rafael la începutul
anului 1962, nici fuga lui Walter Vollmann nu puteau justifica cea de-a doua arestare a
sa; în special, el a subliniat în această privinţă că extradarea lui Rafael (21 decembrie
1961) a precedat propria sa reîncarcerare (12 iulie 1962) de mai mult de şase luni.
Potrivit reclamantului, situaţia se prezenta în realitate pentru el cu mult mai bine la
momentul introducerii cererii (12 iulie 1963) decât la momentul primei sale eliberări
(12 mai 1961), datorită în special achitării pronunţate la 29 martie 1963 în cauza de
fraudă vamală şi datorită diminuării substanţiale a cuantumului prejudiciului pentru
care el trebuia să răspundă în cazul Rafael şi alţii. Autorităţile judiciare competente nu
au luat în considerare această evoluţie favorabilă, interzicând reclamantului să plece
iarăşi în Finlanda, ordonând arestarea sa şi refuzând de nenumărate ori liberarea sa
pe cuvânt, ca în 1961, chiar şi prin prezentarea garanţiilor adecvate. Neumeister le
reprochează de asemenea că au întârziat să se documenteze despre resursele sale
înainte de a stabili cuantumul cauţiunii care a fost cerut; după părerea sa, articolul 5 §
3 (art. 5-3) din Convenţie nu permite de a cere o garanţie atât de considerabilă, încât
să împiedice, în practică, liberarea deţinutului. De asemenea, reclamantul a invocat
– declarând nevinovăţia sa – că durata detenţiei sale nu era proporţională pedepsei
la care el trebuia să se aştepte în cazul condamnării sale: după părerea sa, această
pedeapsă nu ar trebui să depăşească douăzeci de luni, sau în cel mai rău caz, doi
ani probabil, extremă, dacă principalul acuzat, Lothar Rafael, ar fi primit pedeapsa
maximă legală. Fără a contesta dificultăţile anchetei, Neumeister a observat că par-
tea cea mai complexă a acesteia avea legătură cu o afacere de textile care nu avea
nici o tangenţă la ea; el a adăugat că judecătorul de instrucţie nu l-a mai audiat de la
21 ianuarie 1963. Detenţia sa preventivă i-ar fi cauzat un prejudiciu considerabil atât
moral, cât şi material, şi l-ar fi jenat foarte mult în pregătirea apărării sale.
În cererea sa introdusă în iulie 1963 în faţa Comisiei, Neumeister afirma că
judecătorul de instrucţie, responsabil să se ocupe în acelaşi timp de mai multe cazuri
mari printre care şi cazul Stögmüller, nu reuşea să-şi îndeplinească sarcina într-un
termen rezonabil garantat de articolele 5 § 3 şi 6 § 1 (art. 5-3, art. 6-1) din Convenţie.
Prin urmare, se pare că el ulterior nu a mai invocat aceste alegaţii din urmă.
Potrivit reclamantului procedura care se aplică la examinarea cererilor de libe-
rare provizorie în Austria (articolele 113 § 2 şi 114 § 2 din Codul de procedură penală)
nu respectă principiul „egalităţii armelor” (Waffengleichkeit), garantat de prevederile
articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie. Neumeister a invocat la acest subiect opinia
exprimată de Comisie în cauzele Pataki şi Dunshirn (cererile nr. 596/59 şi 789/60). El
a susţinut printre altele că un organ judiciar care se conformează acestei proceduri,
nu ar putea fi considerat drept „tribunal” în sensul articolului 5 § 4 (art. 5-4).

54
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

31. După eşecul tentativei de soluţionare a cauzei pe cale amiabilă negociat


de subcomisie, Comisia plenară a elaborat raportul prevăzut în articolulu 31 (art. 31)
din Convenţie. Fiind adoptat la 27 mai 1966, acest raport a fost transmis Comitetului
Miniştrilor al Consiliului Europei la 17 august 1966. Comisia şi-a exprimat aici avizul
următor, pe care l-a confirmat apoi în faţa Curţii:
(a) cu unsprezece voturi contra unu: detenţia reclamantului a depăşit limitele
unui „termen rezonabil”, astfel în speţă a fost încălcat articolul 5 § 3 (art. 5-3) din
Convenţie;
(b) cu şase voturi, inclusiv votul preponderent al preşedintelui (articolul 29 § 3
din Regulamentul interior al Comisiei), contra şase: cauza Neumeister nu a fost jude-
cată într-un termen „rezonabil” în sensul articolului 6 § 1 (art.6-1);
(c) cu opt voturi contra două, cu două abţineri: procedura cu privire la liberarea
provizorie a reclamantului a respectat articolele 5 § 4 şi 6 § 1 (art. 5-4, art.6-1).
Raportul conţine mai multe opinii separate, unele concordante şi altele disidente.

ARGUMENTELE COMISIEI ŞI GUVERNULUI

1. Potrivit avizului Comisiei, articolul 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie garantează


oricărei persoane deţinute în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c) al aceluiaşi articol,
dreptul de a fi eliberată în cursul procedurii sau judecată într-un termen rezonabil.
Dacă un individ aflat în detenţie preventivă beneficiază de o decizie de liberare provi-
zorie, este satisfăcută pentru viitor exigenţele articolului 5 § 3 (art. 5-3); în lipsa unei
asemenea eliberări, trebuie ca persoana interesată să fie judecată într-un termen
rezonabil. Comisia a făcut concluzia că detenţia nu trebuie să depăşească o dura-
tă rezonabilă. Prin urmare, problema cea mai importantă ar consta în interpretarea
cuvintelor „termen rezonabil”. După părerea Comisiei, această expresie este vagă
şi lipsită de exactitate şi nu poate fi apreciată exact decât în lumina circumstanţelor
cauzei şi nu in abstracto.
2. Pentru a facilita o astfel de apreciere, Comisia estimă că în general este nece-
sar de a examina faptele cauzei urmând cele şapte „criterii”, „factori” sau „elemente”:
(i) Durata efectivă a detenţiei. Comisia nu ar subînţelege prin aceasta crearea
unei „limite temporare absolute” pentru durata detenţiei. Nici nu ar fi vorba de a mă-
sura această durată cu ea însăşi, dar pur şi simplu de a o utiliza ca unul din criteriile
care permit de a determina caracterul rezonabil sau nerezonabil.
(ii) Durata detenţiei preventive în raport cu caracterul infracţiunii, cu mărimea
pedepsei prescrise şi la care poate să se aştepte în cazul unei condamnări şi în ra-
port cu sistemul legal privind aplicarea arestării preventive în legătură cu o pedeapsă
eventuală. Referitor la acest subiect, Comisia relevă că durata detenţiei preventive
poate varia potrivit caracterului infracţiunii, mărimei pedepsei prevăzute şi cea a pe-
depsei la care se poate aştepta. Totuşi, pentru a aprecia raportul între pedeapsa şi
durata detenţiei preventive, este cazul, după părerea Comisiei, de a ţine cont de pre-
zumpţia nevinovăţiei consacrată în articolul 6 § 2 (art. 6-2) din Convenţie. Dacă durata

55
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

detenţiei se apropie prea mult de cea a pedepsei posibile în cazul unei condamnări,
principiul prezumpţiei nevinovăţiei nu ar fi pe deplin respectat.
(iii) Consecinţele de ordin material, moral sau altele pe care detenţia le cauzează
asupra deţinutului, în cazul în care ele depăşesc efectele normale ale unei detenţii.
(iv) Conduita inculpatului:
(a) a contribuit el oare la tergiversarea sau accelerarea anchetei sau a dezba-
terilor?
(b) a fost oare procedura tergiversată ca urmare a introducerii cererilor de libe-
rare provizorie, de apel sau a altor recursuri?
(c) a cerut el oare liberarea sa provizorie pe cauţiune sau a prezentat alte ga-
ranţii care să asigure înfăţişarea sa la audiere?
În această privinţă, Comisia consideră că un inculpat care refuză să coopereze
cu organele de anchetă, sau care exercită recursurile de care dispune, nu face decât
să-şi apere drepturile sale şi nu ar trebui să fie sancţionat din acest motiv, în afara
cazurilor când el acţionează abuziv sau insultător.
În ceea ce priveşte conduita coinculpaţilor, Comisia nu crede că ea este de
natură să poată justifica, în cazul dat, prelungirea detenţiei unui individ.
(v) Dificultăţile anchetei cazului (complexitatea sa în ceea ce priveşte faptele sau
numărul martorilor şi inculpaţilor, necesitatea de a colecta probe în străinătate, etc.).
(vi) Modul în care este dirijată ancheta;
(a) sistemul de care se conduce ancheta;
(b) dirijarea anchetei din partea autorităţilor (atenţia pe care ele au acordat-o
cazului şi modul în care au organizat ancheta);
(vii) Conduita autorităţilor judiciare;
(a) în examinarea cererilor de liberare provizorie în timpul anchetei;
(b) în judecarea cazului.
3. Comisia consideră că un astfel de plan raţional permite o interpretare „coe-
rentă” lipsită de orice aparenţă arbitrară”. De altfel, ea subliniază că avizul care trebuie
formulat într-un litigiu dat ar rezulta din aprecierea elementelor în ansamblul lor. De
fapt, se poate întâmpla ca aprecierea anumitor criterii să ducă la stabilirea caracteru-
lui rezonabil al duratei unei detenţii preventive, iar cea a altor criterii să aibă un sens
opus sau să nu prezinte nici o motivare clară. Prin urmare, concluzia finală ar depinde
de valoarea şi de importanţa diverselor elemente; aceasta nu ar exclude faptul ca
unul dintre acestea să aibă eventual de unu singur o pondere decisivă.
Comisia adaugă că a încercat să întrunească, prin aceste criterii, toate situa-
ţiile de fapt, care se prezintă de obicei în cazurile de detenţie preventivă, însă lista
alcătuită de ea nu are caracterul limitativ al situaţiilor excepţionale care pot justifica
examinarea altor criterii.

56
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

4. În speţă, Comisia a constatat faptele în lumina celor şapte criterii şi a efectu-


at aprecierea lor juridică urmând aceeaşi metodă; unele fapte din cauză i s-au părut
pertinente în privinţa mai multor criterii.
5. După părerea Comisiei, aplicarea primului criteriu înclină spre concluzia că
durata detenţiei lui Neumeister a fost excesivă.
Comisia consideră că termenul de şase luni instituit de articolul 26 din Conven-
ţie o împiedică de a se pronunţa cu privire la caracterul „rezonabil” al duratei primei
detenţii preventive a reclamantului, adică două luni şi şaptesprezece zile (24 februarie
1961 - 12 mai 1961). Din contra, ea reţine ansamblul perioadei de douăzeci şi şase de
luni şi patru zile care s-a scurs în perioada 12 iulie 1962, data reîncarcerării persoanei
vizate, şi 16 septembrie 1964, data la care a fost eliberat.
Guvernul a susţinut că doar detenţia anterioară trebuia să fie luată în conside-
rare la introducerea cererii (12 iulie 1963), însă Comisia a obiectat, că eforturile sale
ar fi sortite eşecului dacă, având în cazul dat o situaţie continuă, ea nu avea compe-
tenţa de a lua în considerare faptele noi, posterioare depunerii cererii, fapte care pot
de altfel să fie în favoarea unui stat reclamat.
6. După părerea Comisiei, cel de-al doilea criteriu are legătură, prin esenţă, cu
situaţia care se prezenta autorităţilor naţionale la momentul detenţiei; el nu ar putea
deci fi aplicat într-un mod retrospectiv, adică în funcţie de sentinţa pronunţată de jude-
cător. Fiind întrebuinţat doar cu titlu pur indicativ „tentative opinion”, pentru a-şi face o
idee despre pedeapsa la care reclamantul putea să se aştepte în cazul condamnării
sale, Comisia relevă:
- că articolul 203 din Codul penal prevede o pedeapsă de la cinci la zece ani de
închisoare cu regim sever;
- că părţile au discutat în faţa ei despre existenţa unui raport de proporţionalita-
te între mărimea pedepselor eventuale şi suma prejudiciului pentru care fiecare dintre
acuzaţi trebuie să răspundă, însă Comisia nu intenţionează să se pronunţe asupra
acestei controverse;
- că legislaţia austriacă permite tribunalelor să aplice o pedeapsă sub limita mi-
nimă, prevăzută pentru infracţiunea respectivă, cu condiţia ca acuzatul să beneficieze
de circumstanţe atenuante.
Ţinând cont în special de această ultimă posibilitate, pe care jurisdicţiile austri-
ece le utilizează adesea în practică, Comisia consideră că durata detenţiei lui Neume-
ister se apropie de pedeapsa prevăzută de lege în caz de condamnare. Ea observă,
printre altele, că în sensul articolului 55 a) din Codul penal austriac, perioada detenţiei
preventive este imputată în principiu asupra pedepsei. Comisia nu crede totuşi că
este aici un element care ar permite modificarea, în baza celui de-al doilea criteriu,
aprecierea caracterului rezonabil şi a duratei unei detenţii; ea insistă, în această pri-
vinţă, asupra incertitudinii pe care deţinutul a suportat-o înaintea judecăţii.
În general, aplicarea celui de-al doilea criteriu, inclină de asemenea spre con-
cluzia că detenţia reclamantului a durat mai mult decât era rezonabil.

57
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

7. Este vorba de acelaşi lucru în privinţa celui de-al treilea criteriu, deoarece
Neumeister ar fi suferit, într-o măsură excepţională, din cauza detenţiei sale pe plan
profesional şi financiar.
8. În ceea ce priveşte cel de-al patrulea criteriu, Comisia constată că reclamantul
nu pare să fi tergiversat ancheta prin comportamentul său inadecvat. Fără îndoilă, el
nu a contribuit la reducerea ei, deoarece el n-a încetat să susţină nevinovăţia sa, dar
acesta era cel mai strict drept al său. Comisia nu consideră că faptul de a introduce o
serie de cereri şi recursuri, în condiţiile definite de lege, ar arăta o intenţie din partea
lui Neumeister, de a tergiversa în mod abuziv durata procedurii. Este cert că iniţiativele
interesatului au putut să stopeze sau să tergiverseze lucrul judecătorului de instrucţie
şi al procuraturii, obligându-i să transmită dosarele la jurisdicţiile competente, însă Co-
misia a notat că există mijloace tehnice – de exemplu efectuarea copiilor documentelor
necesare – care pot să asigure în asemenea caz derularea continuă a anchetei.
9. După părerea Comisiei, cauza este de o complexitate foarte mare din cauza
caracterului infracţiunii, amploarei şi a numărului mare de tranzacţii litigioase, a ramifi-
cării lor în străinătate şi a numărului inculpaţilor şi al martorilor. Examinarea celui de-al
cincilea criteriu ar putea deci să justifice durata lungă a detenţiei. Comisia estimează
totuşi că menţinerea lui Neumeister în detenţie preventivă nu s-ar putea explica prin
dificultăţile anchetei preliminare după încheierea acesteia, la 4 noiembrie 1963.
10. În ceea ce priveşte cel de-al şaselea criteriu, Comisia începe prin analiza-
rea prevederilor de dirijare a anchetei preliminare în Austria şi anume distribuirea ca-
zurilor între judecătorii de instrucţie (articolele 83 § 2 şi 87 § 3 din Convenţie, articolul
18 din Codul de procedură penală; articolele 4 § 2 din „Gerichtsverfassungsnovelle”,
articolele 17 – 19 din „Geschäftsordnung für die Gerichtshöfe Zveiter Instanz”); apoi
ea studiază derularea anchetei intentate în privinţa reclamantului. Organele compe-
tente în această privinţă nu par să fi încălcat datoria lor şi nici să fi prelungit detenţia
lui Neumeister printr-un alt mod comparabil, dar funţionarea sistemului în vigoare
pare să fi implicat unele tergiversări în speţă, dat fiind faptul că judecătorul de instruc-
ţie trebuia să se ocupe simultan de mai multe cazuri foarte grele şi complexe. Comisia
semnalează că a întâmpinat dificultăţi pentru a determina dacă distribuirea cazurilor
poate fi modificată, în dreptul austriac, după stabilirea importanţei anuale. Ea relevă
că dacă Guvernul contestă existenţa unei asemenea posibilităţi, judecătorul respon-
sabil de investigarea cazului Matznetter, care este de asemenea pendinte la Curte,
a fost temporar eliberat de la examinarea altor cazuri. Comisia nu este de părere,
de altfel, că trebuia de aprofundat chestiunea: potrivit unui principiu general de drept
internaţional, un stat nu trebuie să invoce propria sa legislaţie pentru a justifica neîn-
deplinirea obligaţiunilor convenţionale. Deci, comisia nu intenţionează să cerceteze
dacă tergiversările constatate de ea decurg dintr-un obstacol legal sau mai degrabă
din neaplicarea clauzelor care ar fi permis evitarea lor.
În consecinţă, examinarea faptelor sub aspectul celui de-al şaselea criteriu
ne-ar face să concluzionăm că reţinerea lui Neumeister a fost excesivă. Fără îndoială
reprezentanţii Guvernului au comunicat Curţii, la audierea din februarie 1968, noi pre-
cizări în ce priveşte măsurile luate pentru a facilita sarcina judecătorului de instrucţie
(cf. infra). Comisia răspunde că aceste informaţii i-ar fi permis să completeze raportul

58
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

său dacă ea ar fi dispus de acestea mai înainte; dar totuşi nu consideră că ele ar
permite o concluzie inversă.
11. După părerea Comisiei, conduita autorităţilor judiciare în ceea ce priveşte
cererile de liberare provizorie a lui Neumeister (prima parte al celui de-al şaptelea cri-
teriu) poate permite aprecieri diferite. Comisia estimează că este dificil de a determina
dacă examinarea acestui element permite de a bănui că durata detenţiei litigioase a
depăşit sau nu limitele rezonabile.
Comisia nu admite în orice caz argumentul înaintat de Guvern (cf. infra), potrivit
căruia Neumeister a pierdut dreptul său „de a fi judecat într-un termen rezonabil” în
ziua când Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena, a acceptat, pen-
tru prima dată, în principiu să-l elibereze pe cauţiune (8 ianuarie 1964). A doua frază
a articolului 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie oferă statelor contractante o soluţie inter-
mediară între prelungirea detenţiei şi eliberare, însă recurgerea la o astfel de soluţie
nu ar trebui, după părerea Comisiei, să servească drept scuză pentru un Guvern de a
prelungi durata detenţiei la nesfârşit a unei persoane care refuză să prezinte garanţia
cerută, în special dacă ea nu este în stare s-o depună; dacă ar fi fost altfel, acest Gu-
vern ar putea uşor să se eschiveze de la obligaţiile sale cerând garanţii excesive.
Comisia adaugă că a doua parte a celui de-al şaptelea criteriu (conduita au-
torităţilor judiciare în judecarea cauzei) nu este în speţă de domeniul articolului 5 § 3
(art.5-3), Neumeister şi-a recăpătat libertatea înainte de începerea procesului.
12. În lumina unei aprecieri generale ale acestor diverse elemente, Comisia a
ajuns, cu unsprezece voturi contra unu, la concluzia că a avut loc o încălcare a arti-
colului 5 § 3 (art. 5-3). Ea nu indică la ce dată precisă a început această încălcare;
după părerea ei, ea trebuia doar să se pronunţe asupra faptului de a şti dacă durata
detenţiei lui Neumeister a fost rezonabilă sau nu.
13. După părerea Comisiei, problema „termenului” prevăzută în articolul 6 § 1 (art.
6-1) din Convenţie nu se pune în acelaşi fel ca şi pentru articolul 5 § 3 (art. 5-3), deoarece
aplicabilitatea primei dintre aceste clauze nu depinde de existenţa unei detenţii.
În materie penală, termenul despre care e vorba ar începe de la momentul
când bănuielile asupra persoanei vizate au avut repercusiuni importante asupra situ-
aţiei sale. În prezenta cauză, Comisia reţine cu şapte voturi contra cinci, ziua primului
interogatoriu al lui Neumeister de către judecătorul de instrucţie (21 ianuarie 1960) şi
nu, de exemplu, data întocmirii rechizitoriului (17 martie 1964).
Pe de altă parte, Comisia consideră cu o majoritate de nouă voturi contra trei,
că termenul vizat de articolul 6 (art . 6) nu se finisează odată cu intentarea procesului,
nici odată cu audierea acuzatului de instanţa de judecată (cuvintele „entendue” şi
„hearing”), însă cel puţin odată cu „decizia” tribunalului de primă instanţă cu privire la
„temeinicia acuzaţiei înaintate” (determination of any criminal charge”), decizie care
încă nu a fost pronunţată în cazul dat. Ea nu crede că ar trebui de cercetat în speţă
dacă el ar include de asemenea şi procedurile de recurs.
În ceea ce priveşte caracterul „rezonabil” al termenului, mai multe criterii utiliza-
te de Comisie în domeniul articolului 5 § 3 (art. 5-3) ar avea de asemenea importanţă,

59
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

mutatis mutandis în domeniul articolului 6 § 1 (art. 6-1) (primul, al patrulea, al cincilea,


al şaselea şi primele două părţi ale celui de-al şaptelea).
Comisia estimează în consecinţă, cu şase voturi – inclusiv votul preponderent
al preşedintelui – contra şase, că speţa lui Neumeister nu a fost judecată într-un
termen rezonabil şi, prin urmare, articolul 6 § 1 (art.6-1) nu a fost aplicat în acestă
privinţă. Ea nu hotărăşte din considerentul că Neumeister nu a formulat nici o plân-
gere în această privinţă: ea estimează că este competentă pentru a cunoaşte toate
problemele juridice pe care faptele relative dintr-o cerere le-ar implica, plasându-le în
caz de necesitate sub aspectul unui articol din Convenţie pe care reclamantul nu l-a
invocat în mod special; această practică este prevăzută şi de articolul 41 § 1 d) din
Regulament.
14. După părerea Comisiei procedura potrivit căreia în Austria se examinează
cererile de liberare provizorie, nu intră în domeniul articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Con-
venţie, deoarece ea nu are legătură nici cu „temeinicia acuzării în materie penală”
(unanimitate), nici cu „contestările cu privire la drepturile şi obligaţiunile cu caracter
civil” (şapte voturi contra cinci). Spre deosebire de Guvern (infra), Comisia nu este
de părere că articolul 6 abandonează definiţia acestor cuvinte în seama sistemului
juridic intern al fiecărui stat contractant. Ea nu crede, în acelaşi timp, că le poate da o
interpretare destul de largă pentru a cuprinde procedura litigioasă. Străduindu-se să
precizeze noţiunea autonomă de „drepturi şi obligaţiuni cu caracter civil”, ea se referă
anume la „travaux preparatoires” ale Convenţiei şi la propria sa jurisprudenţă.
După părerea Comisiei, se poate susţine că articolul 5 § 4 (art. 5-4) din Con-
venţie, în măsura în care el cere ca un tribunal să statuieze asupra legalităţii deten-
ţiei, implică respectarea unor principii fundamentale. Totuşi, procedura stabilită de
articolele 113 şi 114 din Codul austriac de procedură penală nu ar fi contrară acestei
dispoziţii (şapte voturi contra cinci).
Comisia conchide, cu opt voturi contra două abţineri, că în procedura cu privire
la eliberarea lui Neumeister, nu a fost încălcat nici articolul 5 § 4 (art. 5-4), nici articolul
6 § 1 (art. 6-1).
15. Comisia atrage atenţia Curţii asupra opiniilor individuale – concordante sau
disidente după caz – pe care mai mulţi dintre membrii săi le-au exprimat în raportul
său privind diversele chestiuni care au apărut în speţă.
16. La audierea din 12 februarie 1968, Comisia a prezentat următoarele concluzii:
„Roagă Curtea să decidă:
(1) dacă a fost sau nu încălcat articolul 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie prin aplicarea arestului pre-
ventiv lui Fritz Neumeister în perioada 12 iulie 1962 şi 16 setpembrie 1964;
(2) dacă a fost sau nu încălcat articolul 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie din motivul că urmăririle penale
începute în privinţa lui Fritz Neumeister nu au fost definitivate începând cu 21 ianuarie 1960, dată
la care persoana vizată a fost audiată pentru prima dată de judecătorul de instrucţie în calitate de
bănuit, sau începând cu o dată ulterioară;
(3) dacă articolul 6 § 1 (art-6-1) sau articolul 5 § 4 (art.5-4), sau chiar cele două articole împreună,
au fost sau nu încălcate de anchetă, aplicând articolele 113 şi 114 din Codul austriac de procedură
penală, în privinţa recursurilor depuse de Fritz Neumeister împotriva detenţiei preventive.”

60
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

17. Potrivit Guvernului, părerea pe care a exprimat-o Comisia în raportul său şi


potrivit căruia Republica Austria a încălcat articolele 5 § 3 şi 6 § 1 (art. 5-3, art. 6-1) în
cauza Neumeister, se bazează pe stabilirea defectuoasă a faptelor şi pe o interpreta-
re eronată a Convenţiei.
18. Cu privire la interpretarea articolului 5 § 3 (art. 5-3) şi aplicarea sa în speţă,
Guvernul contestează în primul rând metoda adoptată de Comisie. De fapt, ar reieşi
clar din sensul literal al cuvântului „rezonabil” („reasonable”) că chestiunea de a şti
dacă durata detenţiei preventive a fost excesivă poate fi rezolvată doar în lumina
circumstanţelor cauzei şi nu cu ajutorul unei serii de „criterii”, „elemente” sau „factori”
preconcepuţi. Această opinie ar fi de altfel în conformitate cu practica anterioară a
Comisiei şi cu intenţiile redactorilor articolului 5 § 3 (art. 5-3). De altfel, Guvernul
consideră că sistemul de procedură penală a statului vizat capătă o mare importanţă
în această materie. După părerea lor, autorii Convenţiei erau convinşi că cele două
sisteme de procedură penală în vigoare în statele membre ale Consiliului Europei, şi
anume sistemul anglo-american şi sistemul continental, era în perfectă armonie cu
Convenţia, cu toate că ele se deosebeau foarte tare unul de altul. Guvernul a dedus
că articolul 5 § 3 (art.5-3) nu trebuie luat în considerare din punctul de vedere al unui
singur sistem juridic dat. De aici rezultă că cercetând dacă durata unei detenţii pre-
ventive este „rezonabilă” sau nu, nu trebuie niciodată de pierdut din vedere „normele
obişnuite” („Common Standard”) ale sistemului juridic de care se conduce Înalta Parte
Contractantă în cauză. După părerea Guvernului, o decizie care declară că Convenţia
nu a fost respectată în cazul lui Neumeister ar însemna indirect că dreptul austriac
de procedură penală nu este în conformitate cu principiile Convenţiei, cu toate că se
aseamănă mult cu cel al majorităţii altor ţări de pe continentul european.
De asemenea, Guvernul reproşează Comisiei că a constatat faptele în funcţie de
criteriile alese de ea. Pornind de la o opinie juridică preconcepută, Comisia nu ar fi fondat
avizul său pe ansamblul faptelor cauzei, însă doar pe cele de care ea avea nevoie pentru
a răspunde anumitor întrebări, care i se păreau în legatură cu soluţionarea juridică. Proce-
dând în aşa fel, ea nu ar fi stabilit sau nu ar fi apreciat mai multe fapte importante.
19. Guvernul opune de altfel raţionamentului Comisiei următoarele consideraţii
care ar demonstra că nu a fost încălcat articolul 5 § 3 (art. 5-3).
20. Contrar primului din cele şapte „criterii”, şi anume durata rezonabilă a de-
tenţiei, Guvernul aduce obiecţii de principiu. După părerea lui, acest „criteriu” tinde
spre introducerea în Convenţie a unei limite absolute a duratei detenţiei preventive,
ceea ce Înaltele Părţi Contractante ar fi dorit cu exactitate să evite utilizând cuvintele
„termen rezonabil”. El nu s-ar analiza de altfel ca un criteriu adevărat, pentru că el ar
prejudicia concluzia la care diferite criterii trebuie să ducă. În ceea ce priveşte restul,
Comisia nu l-a reţinut în jurisprudenţa sa anterioară.
Pe de altă parte, Guvernul consideră că cererea vizează în exclusivitate durata
detenţiei lui Neumeister până la momentul în care acesta a sesizat Comisia (12 iulie
1963). Luând în considerare perioada de timp care s-a scurs până la liberarea provi-
zorie a reclamantului (16 septembrie 1964), Comisia şi-ar fi depăşit competenţele pe
care i le atribuiau articolele 24 –31 din Convenţie.

61
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

Guvernul consideră, în ordine subsidiară, că perioada posterioară datei de 8


ianuarie 1964, dată la care Camera Consiliului a acceptat, pentru prima oară, în prin-
cipiu de a-l libera pe cauţiune pe Neumeister, nu ar fi fost luat în considerare. După
părerea lui, o singură propunere de liberare satisfăceau exigenţile articolului 5 § 3
(art. 5-3). Dacă persoana interesată nu profită de aceasta, fie că ea nu consimte să
prezinte garanţia cerută, fie că nu are posibilitatea, ea perde, după părerea Guvernu-
lui, dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil. În final, nu s-a găsit nici o clauză
directă la articolul 5 § 3 (art. 5-3) care, să interzică de a cere deţinuţilor garanţii „exce-
sive”; de aici ar rezulta că redactorii Convenţiei nu au lăsat să se înţeleagă că statelor
li s-ar impune o obligaţiune în această privinţă.
21. Guvernul ne împărtăşeşte cu atât mai mult opinia Comisiei cu privire la cel
de-al doilea criteriu. Aplicând acest criteriu, Comisia ar fi făcut, prin forţa lucrurilor,
anumite teorii cu privire la pedeapsa pe care o riscă reclamantul, nu a fost făcut în
speţă până la acest moment nici o judecată de condamnare. Or, aceste teorii s-ar fi
fondat atât pe o apreciere eronată a faptelor considerate că au avut loc cât şi pe o
stabilire defectuoasă a faptelor. Astfel, ipoteza potrivit căreia o jurisdicţie austriacă
are însuşirea de a pronunţa, dacă există circumstanţe atenuante, o pedeapsă sub
limita minimă, ar fi inexactă sub forma necondiţionată care i-ar fi dat-o Comisia. De
fapt, articolul 265 a) din Codul de procedură penală, pertinent în această materie, nu
ar fi aplicat decât în cazuri excepţionale ale unui concurs de împrejurări atenuante
foarte importante şi predominante. Pentru a constata faptele într-un mod obiectiv şi
complet, Comisia ar fi trebuit, după părerea Guvernului, să ţină cont de practica tri-
bunalelor austriece, care nu ar fi avut obiceiul de a aplica unui acuzat o pedeapsă cu
mult mai uşoară decât munimul legal într-un caz în care prejudiciul se ridică la mai
multe milioane de şilingi. Guvernul subliniază pe de altă parte că Codul de procedură
penală austriac prevede de asemenea, în articolele sale 43-45, un anumit număr de
circumstanţe agravante. În fine, un calcul pur matematic care ar proporţiona mărimea
pedepsei la suma pagubei de care un acuzat trebuie să răspundă ar ajunge, după
părerea Guvernului, la consecinţe inacceptabile.
22. Cel de-al treilea criteriu ar fi şi el inapt pentru examinarea acestei cauze:
el ar fi introdus diferenţe de tratament în aplicarea clauzelor legale cu privire la
liberarea provizorie, rezultat incompatibil cu principiul de egalitate în faţa legii, pre-
văzut de articolul 7 din Constituţia austriacă şi articolul 7 din Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului.
Mai mult ca atât, aplicarea acestui criteriu ar fi cerut constatarea exactă a efec-
telor detenţiei asupra întregii vieţi personale a lui Neumeister. Or, Comisia nu a efec-
tuat astfel de constatări. Ea nu ar fi susţinit prin nici un argument concluzia sa potrivit
căreia deteriorarea situaţiei financiare a reclamantului era în esenţă sau în exclusi-
vitate imputabilă detenţiei litigioase; în această privinţă, ea ar fi citat doar declaraţiile
fără probe ale interesatului şi un pasaj izolat a unei decizii a Camerei Consiliului a Tri-
bunalului penal regional din Viena. La fel, Comisia nu ar fi prezentat detalii cu privire
la dificultăţile pe care Neumeister afirmă că le-ar fi avut în procesul pregătirii apărării
lui. În general, ea ar fi pierdut din vedere faptul că orice detenţie implică neapărat
inconvenienţe pentru deţinut.

62
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

23. După părerea Guvernului, Comisia s-a mulţumit să prezinte, din punctul de
vedere al celui de-al patrulea criteriu o parte din rezultatele investigaţiilor sale, fără a
descoperi în mod special unele fapte pe care le cunoştea şi, care apreciate la justa lor
valoare, ar fi prezentat în mod diferit comportamentul reclamantului.
Comisia nu ar fi avut dreptate la aplicarea cel de-al patrulea criteriu în sensul
subiectiv, uitând că poziţia unui inculpat în timpul procesului constituie un element
obiectiv. Desigur, Neumeister nu a intenţionat să tergiverseze procesul prin recursu-
rile pe care le-a făcut. Ele nu au provocat întârzieri, dosarul trebuind să fie de fiecare
dată trimis autorităţilor competente. De altfel, Neumeister nu a făcut nimic pentru a
accelera mersul procesului. Din contra, el nu a făcut o dare de seamă exactă a rolului
său în tranzacţiile în cauză.
Guvernul subliniază, în fine că Comisia, cu toate că criteriul său nr. 4 vizează
în egală măsură comportamentul altor inculpaţi, a examinat în mod izolat comporta-
mentul reclamantului. Or, el consideră că dacă urmăririle au fost începute simultan
împotriva a mai multor inculpaţi bănuiţi de complicitate, fiecare dintre ei trebuie să
suporte consecinţele iniţiativelor celorlalţi. În acest fel el reproşează Comisiei că ar
fi separat din ansamblul cauzei urmăririle intentate în privinţa reclamantului, pe când
totuşi judecătorul de instrucţie, care a depus în faţa ei depoziţii, declarase că nu a
anchetat separat cauza lui Neumeister, doar pentru că unele din infracţiunile imputate
erau într-un mod de nerezolvat legate de activităţile inculpaţilor săi. După părerea
Guvernului, o stabilire completă şi corectă a faptelor şi o aplicare din punct de vedere
juridic exactă a acestui criteriu ar fi făcut negreşit Comisia să exprime părerea că du-
rata detenţiei preventive fusese rezonabilă.
24. Referitor la cel de-al cincilea criteriu, Guvernul aprobă concluzia Comisiei.
Aceasta totuşi nu ar fi ţinut cont de dificultăţile procedurii penale despre care este
vorba (expunerea faptelor, paragraful 20). Guvernul reaminteşte că a trebuit, în spe-
ţă, să recurgă la ajutorul judiciar din străinătate şi să ceară extrădarea a mai multor
inculpaţi. Din cauza amplorii şi complexităţii tranzacţiilor incriminate, anchetele şi in-
terogările efectuate în afara Austriei ar fi cerut mult timp şi, uneori, participarea perso-
nală a judecătorului de instrucţie. Mai mult ca atât, cereririle de asistenţă judiciară ar
fi ridicat, în anumite ţări, în special în Elveţia, probleme de drept a căror soluţionare
ar fi implicat de asemenea o pierdere de timp. Raportul Comisiei nu ar fi menţionat
aceste fapte fără de care nu s-ar fi putut cum trebuie aprecia complexitatea cauzei şi
nici obstacolele întâlnite de judecătorul de instrucţie. Guvernul regretă în fine faptul că
Comisia nu a luat în considerare comportamentul coinculpaţilor în timpul procedurii,
dar a luat în considerare doar numărul lor.
25. În ceea ce priveşte cel de-al şaselea criteriu, faptele constatate de Comisie
nu ar fi suficiente pentru a justifica concluzia pe care a făcut-o.
În primul rând, Comisia subapreciase rolul anchetei preliminare în procedura
penală austriacă. Guvernul subliniază că „Voruntersuchung” are drept scop stabilirea
materialităţii faptelor. Reiese că în hotărârile penale complexe şi dificile, o anchetă
preliminară atât de lungă şi, prin urmare, o atât de îndelungată detenţie preventivă
sunt deseori inevitabile.

63
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

Comisia nu a apreciat cu atât mai mult faptele cauzei la justa lor valoare. Ea a
pornit de la ipoteza că ar fi fost posibil să-l elibereze pe judecătorul de instrucţie de
orice alt lucru pentru a îi permite să se consacre doar anchetei deschise în privinţa re-
clamantului. Or, legislaţia austriacă (articolul 87 paragraful 3 din Constituţie, articolul
18 din Codul de procedură penală, articolul 34 paragraful 5 din regulamentul interior
adoptat de Ministerul justiţiei pentru tribunalele de prima şi a doua instanţă) ar fi îm-
piedicat de a modifica, în cursul anului, repartizarea cauzelor penale din simplul motiv
că un judecător este extrem de ocupat. Guvernul semnalează totuşi că preşedintele
şi „Camera Personalului” (Personalsenat) al Tribunalului regional din Viena, având
în grija sa facilitarea sarcinii judecătorului de instrucţie, au atribuit de mai multe ori
altor magistraţi cazurile care i-ar fi nimerit în mod normal, în măsura în care textele în
vigoare acordă atenţie acestui fapt (de la 1 la 30 iunie 1959, de la 1 decembrie 1960
la 31 mai 1961, de la 18 septembrie 1961 la 31 iulie 1962, de la 1 octombrie la 31
decembrie 1962 şi de la 15 mai la 30 septembrie 1963). Fiind ascultat de Comisie în
calitate de martor, judecătorul de instrucţie a declarat de altfel, că dacă nu ar fi trebuit
să se ocupe simultan de mai multe cazuri, durata anchetei cazului lui Neumeister ar
fi fost micşorată însă timpul câştigat ar fi fost atât de minim că nici nu ar merita să se
vorbească despre el.
Examinând comportamentul autorităţilor responsabile de anchetă, pe de altă
parte, Comisia nu şi-ar fi fondat constatările sale pe depoziţiile judecătorului de in-
strucţie, fără a le aprecia apoi din punct de vedere juridic. După părerea Guvernului,
o astfel de apreciere ar fi arătat că judecătorul de instrucţie şi asistenţii săi au acţionat
cu grijă şi promptitudine necesară, cu atât mai mult că o animită tergiversare ar fi fost
inevitabilă datorită faptului că doi din participanţii inculpaţi erau în străinătate şi că ar
fi trebuit, pentru a-i descoperi, de făcut anunţuri internaţionale de căutare.
Cu toate acestea, Guvernul consideră că nu s-a cruţat nici un efort pentru a
accelera durata anchetei. El relevă, la acest subiect, că urmăririle cu privire la anu-
mite acte sau anumiţi inculpaţi au fost disjunse sau sistate în temeiul articolelor 57
paragraful 1 şi 34 paragraful 2 din Codul de procedură penală. El consideră că nu se
putea merge mai departe pe această cale decât atât cât s-a mers. După părerea sa,
diferitele infracţiuni incriminate erau atât de strâns legate între ele încât nu permiteau
disjungerea cazului lui Neumeister de cea a coinculpaţilor. O asemenea disjungere,
contrară principiului legal al conexării (articolul 56 paragraful 1 din Codul de procedu-
ră penală), s-ar fi terminat de altfel în realitate cu tergiversarea duratei anchetei, de-
oarece Tribunalul ar fi trebuit să compare alegaţiile tuturor acuzaţilor pentru a verifica
veridicitatea lor.
26. În ceea ce priveşte cel de-al şaptelea criteriu, Guvernul se declară a nu fi în
stare să prezinte observaţii critice: el reproşează Comisiei că nu a precizat deloc con-
cluziile pe care le trage din faptele pe care le crede că le-a constatat în raportul său.
În special, Guvernul susţine că decizia din 8 ianuarie 1964, care condiţiona
eliberarea reclamantului după depunerea unei garanţii de două milioane de şilingi, era
pe deplin compatibilă cu articolul 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie, ţinând cont de exis-
tenţa unui pericol de fugă şi faptul că Neumeister se îmbogăţise fără îndoială datorită
infracţiunilor de care este învinuit.

64
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

După părerea Guvernului, Comisia nu ar fi ratat şansa să recunoască caracterul


rezonabil al duratei detenţiei litigioase dacă ea ar fi apreciat corect faptele pertinente.
27. Din cele precedente, Guvernul deduce că chiar dacă este utilizată metoda
aleasă de Comisie, nu ar putea fi relevată în speţă nici o încălcare a articolului 5 § 3
(art. 5-3), deoarece argumentele care militau pentru caracterul rezonabil al duratei
detenţiei ar fi fost mai mare decât cele contrare. Aceasta ar fi valabil pentru criteriile 4,
5 şi 6, care ar fi decisive în aceste împrejurări.
În fine, Guvernul este mirat deoarece Comisia nu indică la ce dată, după păre-
rea ei, durata detenţiei lui Neumeister a devenit excesivă.
28. Potrivit Guvernului, Comisia a depăşit competenţa sa cercetând dacă cazul
lui Neumeister a fost sau nu judecat într-un „termen rezonabil” vizat în articolul 6 § 1
(art. 6-1) din Convenţie: reclamantul nu ar fi învocat plângeri în această privinţă şi
chestiunea în cauză nu ar fi avut nici o importanţă la audierea din iulie 1964 cu privire
la admisibilitatea cererii.
Guvernul consideră, pe de altă parte, că cuvintele „termen rezonabil” au acelaşi
sens în ambele dispoziţii din articolele 5 § 3 şi 6 § 1 (art. 5-3, art. 6-1).
Termenul care trebuie reţinut în aspectul articolului 6 § 1 (art. 6-1) nu ar fi înce-
put să se scurgă de la prima interogare a lui Neumeister de judecătorul de instrucţie
(21 ianuarie 1960), însă doar din momentul punerii sub învinuire (17 martie 1964).
Termenii „învinuire” şi „responsabilitate penală” ar fi desemnat de fapt, atât în sistemul
continental cât şi în sistemul anglo-american, actul juridic care constă în sesizarea
tribunalului pentru a-l invita să decidă asupra temeiniciei alegaţiilor potrivit cărora un
individ a săvârşit o infracţiune. Cu privire la acest subiect, Guvernul susţine că, potri-
vit Codului austriac de procedură penală, numai o persoană în privinţa căreia a fost
depusă o „Anklage” are dreptul de a fi judecată de o instanţă independentă. După
părerea sa, s-ar fi ajuns la consecinţe incompatibile cu scopurile Convenţiei dacă s-ar
fi aderat la interpretarea adoptată în această materie de Comisie: s-ar fi ajuns la faptul
ca încetarea urmăririlor să fie împiedicate până la intentarea procesului, în timp ce
mai multe sisteme juridice naţionale, şi în special articolele 90, 189 şi 227 din Codul
austriac de procedură penală, prevedea această posibilitate. Această interpretare ar fi
fost contrară de asemenea paragrafului 3 a) şi paragrafului 2 din articolul 6 (art.6-3-a,
art. 6-2): nu prea se vede cum o persoană în privinţa căreia s-a iniţiat o cercetare sau
o anchetă preliminară (Vorverhandlungen), ar fi informată în detalii „despre caracterul
şi despre motivul învinuirilor aduse în privinţa ei; în ceea ce priveşte prezumpţia nevi-
novăţiei, ea ar fi valabilă doar pentru indivizii „învinuiţi” în sensul articolului 6 § 1 (art.
6-1), de altfel după cum Comisia a recunoscut acest lucru de mai multe ori.
Guvernul nu împărtăşeşte nici părerea exprimată de Comisie potrivit căreia ter-
menul din articolul 6 § 1 (art. 6-1) se extinde, cel puţin, până la decizia tribunalului de
primă instanţă cu privire la temeinicia acuzaţiei. Acest termen s-ar fi extins în realitate
până la momentul când învinuitul este „audiat”, adică de la începutul procedurii de jude-
cată. Guvernul insistă în această privinţă asupra contrastului care există între articolul
6 § 1 şi articolul 5 § 3 (art. 6-1, art. 5-3) care, conţine cuvântul „judecat”. Acesta a adă-
ugat că autorii Convenţiei ar fi folosit, în versiunea engleză a articolului 6 § 1 (art. 6-1),

65
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

cuvintele „for the determination”, în loc de „ in the determination”, dacă ei ar fi dorit cu


adevărat să ceară să se decidă asupra oricărei acuzaţii într-un termen rezonabil.
În cele din urmă, Guvernul reproşează Comisiei că s-a limitat să declare că
anumite criterii aplicate de ea sub unghiul articolului 5 § 3 (art. 5-3) sunt valabile şi
pentru articolul 6 § 1 (art. 6-1), fără a preciza care fapte i se par mai pertinente sub
aspectul dispoziţiilor primului, sau din contra, celui de-al doilea.
29. În ceea ce priveşte procedura potrivit căreia în Austria se examinează ce-
rerile de liberare provizorie, Guvernul se referă în esenţă la avizul Comisiei, potrivit
căriua această procedură nu încalcă articolele 6 § 1 şi 5 § 4 (art. 6-1, art. 5-4). El
subliniază că a aprobat întotdeauna interpretarea restrictivă a cuvintelor „drepturi cu
caracter civil” („civil rights”), precum reiese din jurisprudenţa constantă a Comisiei.
El crede, totuşi, spre deosebire de aceasta, că Convenţia părăseşte definiţia acestor
termeni în favoarea sistemului juridic intern al fiecărui stat contractant, care nu au
nici o concepţie comună în această materie. El cere Curţii să decidă asupra acestei
probleme importante.
30. La audierea din 13 februarie 1968, Guvernul a prezentat următoarele concluzii:
„Roagă Curtea să decidă:
că măsurile, întreprinse de autorităţile austriece, care constituie obiectul cererii introduse de Fritz
Neumeister contra Republicii Austria, precum şi raportul întocmit de Comisia Europeană a Drepturilor
Omului, la 27 mai 1966, potrivit articolului 31 (art. 31) din Convenţia europeană pentru apărarea drep-
turilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu sunt contrare exigenţelor prevăzute de Convenţie.”

ÎN DREPT

1. Curtea este chemată să decidă dacă Neumeister a fost victimă, din partea
organelor judiciare austriece, a încălcării Convenţiei în faptele vizate de cererea sa
din 12 iulie 1963 pe care Comisia a declarat-o admisibilă la 6 iulie 1964. Aceste fapte
se referă la durata detenţiei lui Neumeister care, la data depunerii cererii sale, era de-
ţinut fără întrerupere timp de un an, la durata urmăririi penale în privinţa învinuirii sale
şi la condiţiile ce au determinat înaintarea diverselor cereri de eliberare.
2. Dispoziţiile Convenţiei de care trebuie să se ţină cont pentru această exami-
nare sunt:
(a) în ceea ce priveşte durata detenţiei provizorii a lui Neumeister, articolul 5
§ 3 (art. 5-3);
(b) în ceea ce priveşte durata de urmărire penală în privinţa învinuirii sale, ar-
ticolul 6 § 1 (art. 6-1);
(c) în ceea ce priveşte nerespectarea principiului egalităţii armelor la examina-
rea cererilor de liberare provizorie, articolele 5 § 4 şi 6 § 1 (art. 5-4, art. 6-1), eventual
combinate între ele.
A. Cu privire la chestiunea de a şti dacă menţinerea în detenţie a lui Ne-
umeister a depăşit limitele termenului rezonabil prevăzut de articolul 5 § 3 (art.
5-3) din Convenţie.

66
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

3. În termenii paragrafului 3 din articolul 5 (art. 5-3), „orice persoană arestată


sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c) al aceluiaşi articol (art. 5-1-c)
„are dreptul”, în special, „să fie judecată într-un termen rezonabil sau să fie liberată
în cursul procedurii”, punerea în libertate putând „fi subordonată unei garanţii care să
asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
4. Curtea consideră că această dispoziţie nu poate fi înţeleasă ca oferind au-
torităţilor judiciare o opţiune între judecarea într-un termen rezonabil şi liberarea pro-
vizorie, chiar dacă ea este subordonată unor garanţi. Caracterul rezonabil al duratei
detenţiei care se scurge până la judecată trebuie să fie apreciat în funcţie de condiţiile
de detenţie în care se află o persoană învinuită. Până la condamnare, aceasta tre-
buie considerată ca fiind nevinovată, iar obiectul dispoziţiei analizate este de a aplica
liberarea provizorie de la momentul în care menţinerea în detenţie încetează de a mai
fi rezonabilă. Aceasta este stabilit şi de prevederile legislaţiei austriece (articolul 190
paragraful 1 din Codul de procedură penală).
5. De asemenea, Curtea este de părerea că pentru a aprecia dacă, într-un caz
determinat, detenţia unei persoane învinuite nu depăşeşte limita rezonabilă, autori-
tăţilior judiciare naţionale le aparţine de a cerceta toate circumstanţele care sunt de
natură să admită sau să permită eschivarea de la cerinţele unei veritabile exigenţe de
interes public care justifică o derogare de la regula respectării libertăţii individuale.
În esenţă, pe baza motivelor indicate în deciziile cu privire la cererile de liberare
provizorie, precum şi a faptelor neinventate indicate de reclamant în recursurile sale,
Curtea este invitată să aprecieze dacă a fost sau nu încălcate prevederile Convenţiei.
6. În speţă, Neumeister a suportat două perioade de detenţie preventivă, una
de la 24 februarie 1961 până la 12 mai 1961, adică timp de două luni şi şaptesprezece
zile, alta de la 12 iulie 1962 până la 16 septembrie 1964, adică timp de doi ani, două
luni şi patru zile.
Desigur, Curtea nu poate cerceta dacă prima perioadă era sau nu autorizată de
Convenţie; de fapt, trebuie de presupus că Neumeister ar fi depus în 1961 recursuri şi
le-ar fi epuizat, el nu s-a adresat la Comisie decât la 12 iulie 1963, adică la o dată pos-
terioară expirării termenului de şase luni fixat de articolul 26 (art. 26) din Convenţie.
Această perioadă de detenţie nu a constituit cu atât mai mult o primă dero-
gare de la respectarea libertăţii la care Neumeister putea în principiu pretinde. În
ipoteza unei condamnări, această perioadă a primei detenţii ar fi fost în principiu
inclusă în termenul pedepsei privative de libertate care i-ar fi fost stabilit (articolul
55 a) din Codul penal austriac); ea diminuiază deci durata efectivă de detenţie care
ar fi putut fi aplicată. Prin urmare, trebuie să se ţină cont de aprecierea caracterului
rezonabil al detenţiei sale ulterioare. Se poate constata pe lângă aceasta că Guver-
nul austriac a admis că perioada de detenţie suportată de Neumeister să fie luată
în considerare de Curte începând cu cel de-al doilea arest a lui Neumeister, adică
de la 12 iulie 1962, pe când plângerea depusă la Comisie este posterioară cu peste
şase luni de la decizia definitivă pronunţată cu privire la prima cerere de liberare
provizorie.

67
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

7. Guvernul austriac din contra a susţinut teza potrivit căreia Curtea nu ar putea
recunoaşte detenţia suportată de Neumeister la o dată posterioară celei din 12 iulie
1963, ziua când el a introdus cererea sa, având în vedere că ea putea să se refere
doar la fapte anterioare acestei date.
Curtea consideră că nu poate accepta o asemenea apreciere. În cererea sa din 12
iulie 1963, Neumeister se plângea de fapt nu de un act instantaneu, dar de o situaţie în
care el se afla de un anumit timp şi care trebuia să dureze până când o decizie de liberare
provizorie va pune capăt acesteea, pe care el mult timp în zadar s-a străduit să o obţină.
Ar fi excesiv de formal să i se ceară unui reclamant care denunţă o astfel de situaţie să
introducă o cerere în faţa Comisiei ori de câte ori este adoptată o decizie finală privind res-
pingerea cererii de liberare provizorie. Aceasta ar antrena inutil, pentru Comisie şi Curte, o
multiplicare şi o complicare a procedurilor care vor paraliza funcţionarea lor.
Curtea a considerat din aceste motive că trebuie să fie supusă examinării peri-
oada menţinerii în detenţie preventivă a lui Neumeister până la liberarea sa provizorie
la 16 septembrie 1964.
8. Ceea ce frapează mai întâi în examinarea circumstanţelor celei de-a doua
detenţii a lui Neumeister este faptul că, în timp ce arestarea sa din 12 iulie 1962 fuse-
se provocată de recentele depoziţii ale coinculpatului Rafael, interesatul, care fusese
deja subiectul unei îndelungate anchete, nu a mai fost interogat timp de cincisprezece
luni care s-au scurs între cel de-al doilea arest (12 iulie 1962) şi terminarea anchetei
(4 noiembrie 1963). Este adevărat, că la 21 ianuarie 1963, el s-a confruntat cu Rafael
dar această confruntare, care a fost întreruptă peste câteva minute, nu a fost reluată,
contrar procesului-verbal. O astfel de stare a lucrurilor cerea, din partea organelor
judiciare, o atenţie specială în examinarea cererilor pe care Neumeister le-a adresat
în scopul liberării sale provizorii.
9. Motivul invocat de ele pentru a justifica respingerea acestor cereri a fost cel
menţionat în mandatul de arest din 12 iulie 1962, adică pericolul ca Neumeister să
fugă şi să nu se înfăţişeze în instanţa care trebuia să-l judece.
După părerea organelor judiciare, acest pericol rezulta din frica pe care trebuia
să o inspire depoziţiile coinculpatului Rafael lui Neumeister în interogările din ianuarie
1962 şi confruntările sale cu Neumeister din 10 şi 11 iulie 1962; acestea ar fi agravat la
moment învinuirea care exista în privinţa prevenitului şi ar fi sporit mărimea pedepsei la
care putea să se aştepte în cazul condamnării, precum şi cuantumul prejudiciului care
putea fi stabilit pentru recuperare, ele trebuiau să-i genereze o tentaţie considerabilă de
a se sustrage prin fugă de la această dublă responsabilitate civilă şi penală.
Primele decizii austriece aveau o confirmare a acestui pericol de fugă în faptul
că Neumeister ar fi continuat pregătirile sale de călătorie în Finlanda după ce aflase
de agravarea cazului său şi după ce fusese informat de judecătorul de instrucţie des-
pre refuzul de a autoriza această călătorie.
10. Curtea înţelege că organele judiciare austriece au considerat că pericolul
de fugă crescuse mult, în iulie 1962, prin gravitatea mai mare a sancţiunilor penale şi
civile a noilor depoziţii ale lui Rafael care puteau inspira frică lui Neumeister.

68
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Pericolul de fugă nu poate fi totuşi apreciat doar pe baza unor asemenea con-
sideraţii. Alte citrcumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la
moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele, legăturile familiale, alte legături cu
ţara în care este urmărit, pot confirma existenţa pericolului de fugă sau la acest mo-
ment că nu pot justifica o detenţie provizorie.
De asemenea, urmează să fie luat în considerare faptul că pericolul de fugă
descreşte negreşit odată cu timpul petrecut în detenţie pentru că învinuirea probabilă
a duratei detenţiei preventive asupra celei a privaţiunii de libertate la care persoana în
cauză se poate aştepta este de natură să-i creeze această eventualitate ca fiind mai
puţin periculoasă şi este de natură să reducă tentaţia de a fugi.
11. În speţă, răspunsurile lui Neumeister la motivele date de organele judiciare
austriece pentru a justifica detenţia sa provizorie au fost reamintite succint mai sus
(expunerea faptelor, paragraful 13, 14, 16 şi 18). Reclamantul a cerut şi a reamintit în
recursurile sale în faţa Comisiei, diverse circumstanţe cu privire la aflarea sa la Viena şi
că era de natură să contracareze în el orice tentativă de fugă. Explicaţiile cu privire la
pretinsa continuare a pregătirilor de călătorie în Finlanda sunt confirmate de examina-
rea documentelor din dosar şi nu au fost contrazise de judecătorul de instrucţie în timpul
interogării sale de către Comisie (expunerea faptelor, paragrafele 11, 12 şi 14).
Judecătorul de instrucţie a recunoscut pe de altă parte în faţa Comisiei că per-
sonal nu credea că Neumeister ar fi avut intenţia să se sustragă prin fugă de la înfăţi-
şarea la audieri (expunerea faptelor, paragraful 11). O astfel de declaraţie, care venea
din partea unui magistrat care, pe parcursul unei anchete desfăşurate în 1959, trebuia
să-l facă cunoscut pe reclamant la justa sa valoare.
12. Curtea este de părere că în asemenea condiţii pericolul ca Neumeister
să fugă şi să nu se înfăţişeze la audieri în judecată nu era în orice caz, în octombrie
1962, mai considerabil încât să fie înlăturată, în mod inevitabil ca fiind ineficientă, ob-
ţinerea garanţiilor care, potrivit articolului 5 § 3 (art.5-3), pot însoţi liberarea provizorie
pentru a diminua riscurile pe care le prezintă.
Aceasta a fost atitudinea organelor judiciare austriece când pentru prima oară,
la 26 octombrie 1962, Neumeister a propus o garanţie bancară de 200 000 sau în
cel mai rău caz 250 000 şilingi (expunerea motivelor, paragraful 14) şi când această
propunere a fost reiterată la 12 iulie 1963 (expunerea faptelor, paragraful 16) şi chiar
când propunerea de cauţiune a fost majorată de avocatul său, la 6 noiembrie 1963, la
un milion de şilingi (expunerea faptelor, paragraful 18).
13. Curtea nu este în măsură să emită un aviz în ceea ce priveşte importanţa
cauţiunii care în mod rezonabil să fie stabilită lui Neumeister, şi ea nu exclude că
primele propuneri ar fi putut fi respinse ca fiind nesatisfăcătoare. Ea a constatat că
jurisdicţiile austriece au fondat aprecierea lor în principal pe amploarea prejudiciului
care a rezultat din infracţiunile incriminate lui Neumeister şi că el putea fi chemat să le
repare. Prejudiciul era astfel, încât în rezultatul deciziilor pronunţate, propunerea unei
garanţii bancare nu putea fi luată în considerare („indiskutabel”, expunerea faptelor,
paragrafele 14 şi 16). Acest refuz al autorităţilor judiciare de a ţine cont câtuşi de puţin
de ofertele succesive de cauţiune făcute de Neumeister se justificau din ce în ce mai

69
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

puţin pe măsură ce aceste oferte se apropiau de suma care putea fi în mod rezonabil
considerată suficientă pentru a asigura înfăţişarea reclamantului la audiere.
14. Dacă principiul punerii în libertate subordonat unei garanţii a putut fi admis,
în exclusivitate în funcţie de importanţa prejudiciului pe care această cauţiune cerută
a fost l-a stabilit succesiv la 2 milioane şilingi, 1 750 000 şilingi, pentru a fi în final dimi-
nuat, la 3 iunie 1964, la o cauţiune de un milion de şilingi pe care de altfel interesatul
a fost în stare să o depună doar la 16 septembrie.
Această preocupare de a determina mărimea garanţiei care trebuie depusă
de deţinut în exclusivitate în funcţie de suma prejudiciului de care este învinuit nu
pare a fi în conformitate cu articolul 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie. Garanţia pre-
văzută de această dispoziţie are obiectul de a asigura nu repararea prejudiciului,
însă prezenţa învinuitului la audiere. Importanţa sa trebuie deci să fie apreciată în
principal în raport cu persoana în cauză, cu resursele sale, cu legăturile, cu per-
soanele chemate să servească drept cauţiune şi într-un cuvânt drept încredere că
perspectiva pierderii de cauţiune sau de executare a cauţiunilor în cazul în care el
nu se va înfăţişa la audiere va acţiona asupra lui ca o stopare suficientă pentru a
înlătura orice încercare de fugă.
15. Pentru aceste motive, Curtea constată că menţinerea în detenţie provizorie
a lui Neumeister până la 16 septembrie 1964 a constituit o încălcare a articolului 5
§ 3 (art. 5-3) din Convenţie.
B. Cu privire la chestiunea dacă procedura de anchetă în privinţa lui Ne-
umeister a depăşit limita termenului rezonabil prevăzut de articolul 6 § 1 (art.
6-1) din Convenţie.
16. Comisia a exprimat părerea că ea este în drept de a cerceta, chiar din
oficiu, dacă faptele de care ea este sesizată cu o cerere nu scoate în evidenţă alte
încălcări ale Convenţiei decât cele denunţate în cerere. Desigur că este aşa, şi va fi
la fel pentru Curte precum s-a constatat deja în hotărârea „Lawless” din 1 iulie 1961
(Publicaţiile Curţii, Seria A, 1960-61, pag. 60, paragraful 40). Este totuşi suspicios fap-
tul că chestiunea a fost discutată în speţă. Articolul 6 § 1 (art. 6-1) fiind în mod expres
vizat în documentul depus de reclamant în iulie 1963 (expunerea faptelor, paragrafele
28 şi 30). În orice caz, Curtea, fiind sesizată de ansamblul procedurii desfăşurate în
privinţa învinuirii lui Neumeister din momentul învinuirii lui, consideră că trebuie să
examineze, la fel ca şi Comisia, dacă faptele cauzei scot sau nu în evidenţă o încăl-
care a articolului 6 § 1 (art. 6-1).
17. Articolul 6 prevede, în paragraful 1 (art. 6-1), că „orice persoană are dreptul la
judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă... care va hotă-
rî... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.
18. Perioada care trebuie luată în considerare pentru a verifica respectarea
prevederilor menţionate începe din ziua când o persoană este acuzată, în caz contrar
nu ar fi posibil de statuat asupra temeiniciei acuzăţiei, acest termen fiind inclus în
sensul Convenţiei.
Curtea notează că învinuirea lui Neumeister a avut loc la 23 februarie 1961.

70
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

19. Articolul 6 § 1 (art. 6-1) indică pe de altă parte drept termen final judecata
care va statua asupra temeiniciei acuzaţiei, ceea ce înseamnă că o jurisdicţie de re-
curs va lua o decizie prin care se va pronunţa asupra temeiniciei acuzaţiei. În speţă
nu a fost judecat cazul în fond. Neumeister s-a înfăţişat în faţa judecătorului care
examina cazul în fond la 9 noiembrie 1964, însă o decizie din 18 iunie 1965 a dispus
acţiuni suplimentare de anchetă şi procesul s-a reluat la 4 decembrie 1967. Este de
la sine înţeles că nici aceste date nu pot fi admise ca fiind termenul final al perioadei
căreea i se aplică articolul 6 § 1 (art. 6-1).
20. Faptul că mai mult de şapte ani s-au scurs deja de la învinuire fără să se fi
statuat asupra temeiniciei acuzaţiei printr-o sentinţă de condamnare sau de achitare
este cert o durată excepţională care va trebui, în majoritatea cazurilor, să fie conside-
rată că a depăşit termenul rezonabil prevăzut de articolul 6 § 1 (art. 6-1).
Pe de altă parte, examinarea notei stabilite de Guvernul austriac cu privire la
activităţile judecătorului de instrucţie de la 12 iulie 1962 până la 4 noiembrie 1963,
data terminării anchetei (Anexa IV la raportul Comisiei), provoacă nelinişti serioase.
Nu numai că pe parcursul acestor cincisprezece luni, după cum a menţionat deja
Curtea (paragraful 8), nu au avut loc nici interogări, nici confruntări serioase cu coin-
culpatul ale cărui depoziţii ar fi provocat cea de-a doua arestare a sa, dar în perioada
cuprinsă între 24 iunie 1963 şi 18 septembrie a aceluiaşi an, judecătorul nu a interogat
nici unul dintre numeroşii coinculpaţi, nici un martor şi nu a îndeplinit nici o oarecare
altă obligaţiune.
În fine, este cu siguranţă dezamăgitor faptul că procesul s-a deschis doar la 9
noiembrie 1964, adică la un an după terminarea anchetei, şi mai mult ca atât după o
anchetă atât de îndelungată jurisdicţia de judecată a trebuit, după ce s-a întrunit mai
multe luni, să dispună acţiuni suplimentare de anchetă care nu au fost toate provocate
de depoziţiile învinuitului Huber, care a rămas liniştit până la proces.
21. Curtea nu consideră totuşi ca aceşti diverşi indici sunt suficienţi pentru a
face concluzia în speţă cu privire la o depăşire a termenului rezonabil prevăzut de
articolul 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.
Este cert, de fapt, că dosarul lui Neumeister prezenta o complexitate cu totul
specială din cauza circumstanţelor menţionate anterior (expunerea faptelor, para-
graful 20). Nu s-ar putea, în special imputa organelor judiciare austriece dificultăţile
întâmpinate de ele în străinătate pentru a obţine executarea numeroaselor comisii
rogatorii (argumentele Guvernului, paragraful 24). Aşteptarea lor explică fără îndoială
amânarea terminării anchetei în timp ce în Austria nu mai erau acţiuni de anchetă
care trebuiau îndeplinite.
Desfăşurarea anchetei ar fi fost probabil accelerată dacă cazul reclamantului
ar fi fost disjungată de cea a coinculpaţilor săi, însă nimic nu indica că o astfel de dis-
jungere ar fi fost compatibilă în speţă cu o bună administrare a justiţiei (argumentele
Guvernului, paragraful 25 in fine).
Curtea nu crede, pe de altă parte, că desfăşurarea anchetei ar fi fost mai rapidă
dacă, să presupunem că aceasta era posibil din punct de vedere legal, anchetarea

71
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

cazului ar fi fost încredinţată la mai mulţi magistraţi. Ea relevează de altfel că dacă


judecătorul din birou nu a putut fi eliberat de cauzele fiscale de care era responsabil
până în 1959, numeroase alte cauze care i-ar fi numerit după această dată ar fi fost
încredinţate altor magistraţi (argumentele Guvernului, paragraful 25).
Mai trebuie de subliniat că preocupările pentru operativitate nu pot scuti magis-
traţii care, în sistemul de procedură penală în vigoare pe continentul european, sunt
responsabili de anchetă sau de desfăşurarea procesului, de a lua orice măsură care
ar face lumina asupra temeiniciei sau netemeiniciei acuzaţiei (Grundsatz der amtswe-
gigen Wahrheitserforschung).
În fine, este clar că întârzierile survenite în deschiderea şi redeschiderea dez-
baterilor au fost cauzate în mare parte de necesitatea de a permite avocaţilor, părţilor
şi magistraţilor din sistemul judiciar să ia cunoştinţă cu un dosar din douăzeci şi unu
de volume de aproximativ cinci sute de pagini fiecare şi dintr-o cantitate apreciabilă
de documente anexate (expunerea faptelor, paragraful 19).
C. Cu privire la chestiunea dacă a fost încălcat principiul egalităţii arme-
lor la examinarea cererilor de liberare a lui Neumeister şi dacă în rezultat a fost
încălcat articolul 5 § 4 (art. 5-4) sau articolul 6 § 1 (art. 6-1), sau eventual ambele
articole combinate.
22. Reclamantul a relevat, iar Guvernul austriac nu a contestat, că deciziile cu
privire la detenţia preventivă au fost pronunţate după ce procurorul a fost audiat în lipsa
reclamantului şi a avocatului său cu privire la cererea scrisă prezentată de ei. Curtea
ar putea admite că acest fapt este contrar principiului egalităţii armelor pe care Comisia
l-a declarat la justa valoare, în numeroase decizii şi avize, care e cuprins între noţiunea
de proces echitabil (fair trial) prevăzut de articolul 6 § 1 (art. 6-1). Curtea nu consideră
totuşi că acest principiu este aplicabil la examinarea cererilor de liberare provizorie.
23. Unii membri ai Comisiei s-au pronunţat în favoarea tezei contrare expri-
mând opinia că astfel de cereri se refereau la „drepturile şi obligaţiunile cu caracter
civil” şi că orice cauză cu privire la contestarea acestor drepturi trebuia, în termenii
articolului 6 § 1 (art. 6-1), să fie audiaţi în mod echitabil.
Argumentul nu pare a fi fondat. Făcând abstracţie de forţa excesivă pe care
el o atribuie noţiunii de „drepturi cu caracter civil”, căreea Comisia a căutat, de mai
multe ori, să stabilească limitele, trebuie de notat că recursurile cu privire la detenţia
preventivă aparţin în mod incontestabil domeniului legii penale şi că textul dispoziţiei
invocate a limitat în mod direct exigenţa unui proces echitabil la examinarea temeini-
ciei învinuirii, ceea ce este în mod vădit străin recursurilor în cauză.
Pe lângă aceasta, articolul 6 § 1 (art. 6-1) nu se limitează să necesite judecarea
cauzei în mod echitabil; el cere de asemenera ca ea să fie publică. Nu s-ar putea de
considerat că prima cerinţă se aplică examinării cererilor de eliberare fără a admite
că se va proceda la fel în cea de-a doua. Deci, publicitatea în acest domeniu nu ar
răspunde în interesul inculpaţilor care este în general compromis.
24. Cu atât mai mult, nu s-ar putea justifica aplicarea principiului egalităţii ar-
melor în recursurile îndreptate împotriva detenţiilor preventive invocând articolul 5

72
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

§ 4 (art. 5-4) care, impunând deschiderea unor astfel de recursuri, cere ca ele să fie
aduse în faţa unei „instanţe”. Acest termen implică doar faptul ca autorităţile chemate
să statueze trebuie să aibă un caracter judiciar, adică să fie independente de puterea
executivă la fel ca şi părţile în cauză; el nu se raportează în nici un fel la procedura
care trebuie urmată. Mai mult ca atât, dispoziţia litigioasă prevede de asemenea că
trebuie să se statueze într-un termen scurt cu privire la astfel de recursuri (în textul en-
glez găsim un termen încă mai expresiv „speedily”). Aceasta indică clar care trebuie
să fie în speţă preocuparea dominantă. O procedură scrisă completă sau dezbaterile
contradictorii pentru examinarea recursurilor ar fi o sursă de întârzieri care este impor-
tant să fie evitate în această materie.
25. Curtea constată, pentru aceste motive, că procedura aplicată de jurisdicţiile
austriece la examinarea cererilor de liberare provizorie ale reclamantului nu a contra-
venit nici articolului 5 § 4 (art.5-4), nici articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA,

1. Susţine, în unanimitate, că a fost încălcat articolul 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie;


2. Susţine, cu cinci voturi contra două, că nu a fost încălcat articolul 6 § 1 (art. 6-1) în
ceea ce priveşte durata urmăririi penale efectuată în privinţa reclamantului;
3. Susţine, în unanimitate, că nu a fost încălcat articolul 5 § 4 (art. 5-4) din Convenţie,
nici articolul 6 § 1 (art. 6-1), în ceea ce priveşte procedura aplicată la examinarea
cererilor de liberare provizorie depuse de F. Neumeister;
4. Susţine, în consecinţă, că faptele cauzei denotă din partea Republicii Austria, cu
privire la unul din cele trei puncte litigioase, o încălcare a obligaţiunilor care decurg
din Convenţie.
Redactată în franceză şi engleză, textul francez fiind doar autentic, la Palatul Drep-
turilor Omului din Strasbourg, la douăzeci şi şapte iunie, o mie nouă sute şaizeci şi opt.

Semnat: H.Rolin
Preşedinte

Din partea Grefierului


Semnat: M.-A. Eissen
(Grefier adjunct)
Dnii A. Holmbäck şi M.Zekia, judecători, consideră că a fost încălcat articolul
6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie în ceea ce priveşte durata urmăririi penale în privinţa
reclamantului. Invocând drepturile care le sunt conferite în baza articolelor 51 § 2
(art. 51-2) din Convenţie şi 50 § 2 (art. 50-2) din Regulamentul Curţii, ei anexează la
prezenta hotărâre expunerea opiniilor lor disidente.

Parafat: H.R.
Parafat: M.-A.E

73
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR A. HOLMBÄCK


(Traducere)

Astfel precum a constatat Curtea în hotărârea sa, perioada care trebuie luată în
considerare pentru a verifica dacă termenul rezonabil vizat în articolul 6 § 1 (art. 6-1)
a fost respectat sau nu în cauza Neumeister a început la 23 februarie 1961. Dezbate-
rile s-au început în speţă la 9 noiembrie 1964, această peroadă a durat deci mai mult
de trei ani şi opt luni. Această perioadă a fost prea lungă după părerea mea şi, prin
urmare eu împărtăşesc avizul Comisiei (raportul din 27 mai 1966; şase voturi, inclusiv
votul preponderent al preşedintelui, contra şase) potrivit căruia a fost o încălcare a
articolului 6 § 1 (art. 6-1). La 18 iunie 1965, procesul a fost amânat iar cauza a fost
retrimisă judecătorului de instrucţiune. Procesul a fost reluat în faţa instanţei la 4 de-
cembrie 1967. După părerea mea, informaţiile prezentate Curţii nu permit formularea
unei opinii cu privire la punctul de a şti dacă această întârziere suplimentară implică
şi ea o încălcare a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.

OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR M. ZEKIA


(Traducere)

Imi este imposibil să urmez eminenţii mei colegi când ei fac concluzia că în
cauza Neumeister nu a fost, din partea autorităţilor austriece, încălcat articolul 6 § 1
(art. 6-1) din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.
Eu îmi propun să estimez pe scurt motivele dezacordului meu. Faptele, argu-
mentele şi concluziile, inclusiv cele care au legătură cu articolul 6 § 1 (art. 6-1) din
Convenţie, sunt expuse în hotărârea deja făcută de Curte. Nu voi reveni la aceasta.
Neumeister a fost învinuit, la 23 februarie 1961, de escrocherie în sensul artico-
lelor pertinente din Codul penal austriac. Escrocheria se referea la mai multe milioane
de şilingi. Reclamantul a fost menţinut în detenţie în două reprize timp de doi ani, patru
luni şi douăzeci şi unu de zile în total. Prima perioadă a început la 24 februarie 1961,
adică a doua zi după învinuire, şi s-a terminat la 12 mai a aceluiaşi an. Cea de-a doua
a durat de la 12 iulie 1962 până la 16 septembrie 1964, dată la care reclamantul a fost
eliberat pe cauţiune. Procesul de judecată a început la 9 noiembrie 1964, faptele repro-
şate învinuitului fiind în principal aceleaşi ca şi cele care motivase învinuirea iniţială, şi
a fost dispus sine die pentru anchetă suplimentară după mai multe luni de şedinţe. El a
fost reluat la 4 noiembrie 1967, însă dezbaterile nu s-au terminat încă.
Mai mult de şapte ani s-au scurs de la învinuirea iniţială a lui Neumeister iar el
nu a fost încă condamnat sau achitat.
În pofida faptului că ancheta s-a terminat la 4 noiembrie 1963, procesul a în-
ceput doar la 9 noiembrie 1964, iar organele responsabile de anchetă se pare că au
lăsat lucrurile în voia lor timp de cincisprezece luni până la 1 noiembrie 1963.

74
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În termenii articolului 6 § 1 (art. 6-1), „Orice persoană are dreptul la judecarea


în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încăl-
cării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acu-
zaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.” Cel de-al doilea paragraf al aceluiaşi
articol (art. 6-2) dispune că ”Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată
nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
Expresia „într-un termen rezonabil”, pe care o găsim în primul paragraf al arti-
colului 6 (art. 6-1), şi cuvintele „este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va
fi legal stabilită”, care sunt specificate în cel de-al doilea, nu sunt cu siguranţă lipsite
de forţă practică.
Este vorba fără îndoială despre o cauză deosebit de complicată care a cerut
anchete îndelungi şi o amplă procedură destinată să obţină probe în străinătate. O
serie de infracţiuni sunt imputate reclamantului iar un anumit număr de persoane sunt
implicate.
În pofida dificultăţilor întâlnite în pregătirea şi prezentarea cauzei, nu mă pot
convinge – chiar ţinând cont într-o anumită măsură de tergiversările cauzate de aces-
te anchete lungi şi de către dificultăţile pe care le-au avut la colectarea probelor - că
poate fi considerată ca fiind compatibilă cu litera şi spiritul articolului 6 § 1 (art. 6-1),
menţionat mai sus, din Convenţie, termenul mare care s-a scurs între învinuirea iniţi-
ală a lui Neumeister şi data, încă necunoscută, a încheierii procesului.
Într-o societate democratică, faptul de a menţine un om, mai mult de şapte
ani, în incertitudine, nelinişte şi grijă, în ignoranţa a ceea ce se va întâmpla cu el,
cu suferinţele care rezultă de aici pentru el şi pentru familie în viaţa profesională şi
socială, constitue după părerea mea o pură încălcare a dreptului care îi este garantat
de articolul 6 § 1 (art. 6-1) în cauză. Este cu certitudine de dorit, iar administrarea
justiţiei cere acest lucru, ca orice instanţă să se străduie să stabilească adevărul şi
numai adevărul, în special în cauza penală, însă o procedură cu un asemenea final
provoacă multe discuţii dacă ea este însoţită de tergiversări extreme, chiar dacă ser-
veşte sau nu justiţia. Ar fi mai bine, în asemenea cazuri, de a lua o decizie în favoarea
interesatului dacă există un dubiu în spiritul Curţii.
Prin urmare, nu am nici un dubiu că autorităţile austriece au încălcat în speţă
articolul 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.

75
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

76
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

MINELLI contra ELVEŢIEI


(Cererea nr. 8660/79)

HOTĂRÂRE

25 martie 1983

În cauza Minelli,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită, în conformitate cu artico-
lul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul Curţii1, într-o
cameră compusă din următorul complet:

Dl G. Wiarda, preşedinte,
dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii G. Lagergren,
F. Gölcüklü,
F. Matscher,
R. Macdonald,
C. Russo,
şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier şi dl Pertzold, grefier adjunct,
după ce au deliberat cu uşile închise, la 19 octombrie 1982 şi la 21 februarie 1983,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”) şi de Guvernul Confederaţiei Elveţiene („Guvern”). La origine se află cere-
rea (nr. 8660/79) introdusă contra acestui stat, cu care un cetăţean elveţian, dl Ludwig
Minelli, a sesizat Comisia la 20 iunie 1979 în temeiul articolului 25 din Convenţie.
1
Nota Grefei:
În versiunea regulamentului aplicabil la instituirea procedurii. Versiune revizuită a regulamentului Curţii a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, dar numai pentru cauzele deferite Curţii după această dată.

77
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

2. Cererea Comisiei şi cererea Guvernului au fost depuse la grefa Curţii, în


termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi articolului 47, respectiv la 13 şi 15
octombrie 1981. Cea dintâi face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la decla-
raţia Confederaţiei Elveţiene de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul
46), iar cea de-a doua la articolele 45, 47 şi 48. Ambele au drept scop obţinerea unei
decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea
statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 6 § 2.
3. Camera se constituie de plin drept din dna D. Bindschedler-Robert, judecător
ales din partea Elveţiei (articolul 43 din Convenţie) şi dl G. Wiarda, preşedintele Curţii
(articolul 21 § 3 (b) din regulamentul Curţii). La 22 octombrie 1981, acesta din urmă i-a
desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri şi anu-
me, dl M. Zekia, dl J. Cremona, dl F. Gölcüklü, dl L.-E. Pettiti şi dl C. Russo (articolele
43 in fine din Convenţie şi 21 § 1 din regulament).
4. Domnul Wiarda, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din re-
gulament), i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental („Gu-
vernul”) şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii. La 26 noiembrie,
preşedintele a decis că agentul guvernamental urmează să-şi depună memoriul până
la 15 februarie 1982, la care delegatul ar putea să răspundă în scris în termen de
două luni de la data transmiterii memoriului Guvernului de grefă.
La 22 februarie, grefierul a primit memoriul Guvernului. La 5 mai, secretarul
Comisiei a notificat grefierul că delegatul îşi va prezenta observaţiile la audiere.
5. La 22 iunie, preşedintele a fixat pentru 26 octombrie 1982 data deschiderii
procedurii orale după consultarea opiniei agentului guvernamental şi a delegatului
Comisiei prin intermediul grefierului.
Printr-o ordonanţă din 6 octombrie 1982, preşedintele le-a solicitat Guvernului
şi Comisiei să furnizeze anumite documente, care au fost recepţionate de grefă la
date diferite.
6. În conformitate cu decizia preşedintelui, la data de 26 octombrie 1982 a avut
loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea
s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului

dl O. Jacot-Guillarmod, Oficiul Federal al Justiţiei


Serviciul Consiliului Europei agent

Dl R. Hauser, profesor, Universitatea din Zürich


dl B. Münger, Oficiul Federal al Justiţiei, consilier
– din partea Comisiei

dl J. Frowein, delegat

78
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

dl L. Minelli, reclamant, asista delegatul (articolul 29 § 1, a doua frază, din regula-


mentul Curţii)

Curtea a audiat declaraţiile şi răspunsurile la întrebările sale date de părţi. Pe


parcursul audierilor, părţile au prezentat mai multe documente.
7. În cadrul deliberărilor din 21 februarie 1983, dl G. Lagergren, dl F. Matscher
şi R. Macdonald, judecători supleanţi, i-au înlocuit pe dl M. Zekia, dl. Cremona şi
dl L.-E. Pettiti, care nu au putut participa la examinarea cauzei (articolele 22 § 1, şi 24
§ 1 din regulament).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

8. Reclamantul s-a născut în 1932 şi este cetăţean elveţian. El locuieşte în


Forch, cantonul Zürich şi este de profesie jurnalist.
9. La 27 ianuarie 1972, el a publicat în ziarul “National Zeitung”, un cotidi-
an din Basel care nu se mai publică, un articol care acuza de escrocherie socie-
tatea Télé-Répertoire şi directorului acesteia, dl Vass. Autorul articolului reclama
percheziţionarea domiciliului directorului, birourilor şi altor localuri, şi în cazul unor
rezultate pozitive, plasarea sub arest a acestuia. Şase zile mai devreme, dl Minelli
a înaintat parchetului districtului Uster (Bezirksanwaltschaft) o plângere, care din
considerente de competenţă, a fost remisă autorităţilor din Ticino. Urmare a audi-
erii depoziţiilor dlui Minelli din 10 februarie, autorităţile vizate au emis o decizie de
achitare la 10 mai 1972.
Faptele relatate de reclamant deja au constituit subiectul unui articol realizat de
un alt ziarist, dl Fust, care a fost publicat în ediţia din 19 ianuarie 1972 a cotidianului
“Blick”. Dl Fust s-a plâns că în scopul sporirii vânzărilor unui repertoriu de telefon,
societatea în cauză utiliza formulare de subscriere (Einzahlungsscheine) care se ase-
mănau cu notele de plată pentru serviciile telefonice. În opinia lui, utilizarea unui astfel
de procedeu putea crea impresia că era vorba de un serviciu obişnuit furnizat de către
administraţia poştei elveţiene, ceea ce a cauzat o datorie care trebuia achitată în ace-
laşi fel ca şi o factură pentru o publicaţie periodică.
10. Asociaţia Télé Répertoire şi dl Vass au înaintat o plângere împotriva ambilor
ziarişti, invocând defăimarea prin intermediul presei.
Plângerea împotriva dlui Minelli a fost depusă la tribunalul circumscripţiei Uster
(Bezirksgericht) la data de 29 februarie 1972. La 6 iunie, judecătorul de instrucţie a in-
terogat părţile în prezenţa avocaţilor. Anterior, reprezentantul reclamantului, dl Kuhn, a
furnizat anumite documente şi a solicitat prezentarea probelor; la 28 iunie, el a solici-
tat audierea unor martori. Cu toate acestea, la 3 iulie 1974, tribunalul districtului Uster
a suspendat procedura la solicitarea dlui Vass până la epuizarea procedurii instituite
în privinţa dlui Fust, ziaristul cotidianului “Blick”.

79
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Procedura din urmă, declanşată la 28 februarie 1972, a fost însoţită de nume-


roase schimbări procedurale şi a dus la adoptarea unei hotărâri de prima cameră pe-
nală a “Tribunalului suprem” (Obergericht) a cantonului Zürich la 2 septembrie 1975,
potrivit căreia dl Fust a fost condamnat la plata unei amenzi în cuantum de 200 SF şi
la achitarea unei sume de aproximativ 1 400 SF pentru costurile de judecată împreu-
nă cu compensaţia în sumă de 1 400 SF, care urma a fi achitată fiecărui reclamant.
11. La 22 august 1975, înaintea pronunţării acestei hotărâri, dl Vass a solicitat
în mod formal ca procedura împotriva dlui Minelli să fie redeschisă, subliniind perioa-
da limită prevăzută de lege.
La 12 septembrie 1975, tribunalul a admis cererea şi a solicitat dlui Minelli să
precizeze dacă solicita audierea cauzei sale în faţa unei curţi de juraţi. Dl Kuhn a
răspuns afirmativ şi, în consecinţă, tribunalul districtului Uster s-a desesizat la 1 oc-
tombrie 1975.
La 6 noiembrie 1975, camera de acuzare (Anklagekammer) a Tribunalului su-
prem din Zürich a declarat plângerea admisibilă şi a ordonat deferirea cauzei Curţii
de juraţi a cantonului Zürich (Geschworenengericht) (articolul 305 din Codul de pro-
cedură penală în vigoare în Zürich). La 24 noiembrie 1975, reclamantul a depus un
recurs de drept public împotriva acestei decizii, care a fost respins de către tribunalul
federal la 6 ianuarie 1976.
La 19 noiembrie 1975, grefa Curţii de juraţi i-a comunicat prin telefon dlui We-
ber, avocatului dlui Vass că audierile vor avea loc între 19 şi 21 ianuarie 1976, ulte-
rior, amânate până la pronunţarea hotărârii tribunalului federal. În opinia Guvernului,
după pronunţarea hotărârii la 6 ianuarie era deja prea târziu să se ţină dezbaterile
la data prevăzută iniţial. Totuşi, la 21 ianuarie 1976, Curtea de juraţi a invitat părţile
să-şi prezinte concluziile cu privire la repartizarea cheltuielilor, ţinând cont de faptul
că perioada limită “absolută” (paragraful 17 infra) expira în curând. Ambele părţi şi-au
prezentat concluziile în scris. Dl Minelli a solicitat de asemenea Curţii cu juraţi accesul
la anumite probe.
12. La 12 mai 1976, camera Curţii de juraţi a cantonului Zürich (Gerichtshof
des Geschworenengerichts) a decis că nu poate audia plângerea (Nichtzulassung der
Anklage) împotriva reclamantului pentru motivul că perioada limită “absolută” de patru
ani a expirat la 27 ianuarie 1976 (articolele 72 şi 178 din Codul penal elveţian, para-
graful 17 infra). Ea a decis că dl Minelli trebuie să suporte două treimi din cheltuielile
de judecată (Kosten der Untersuchung und des gerichtlinchen Verfahrens), şi anume
suma de 374 DF din suma totală de 562 SF, soldul urma a fi achitat de reclamanţii în
acţiunea civilă. De asemenea, instanţa a dispus achitarea din partea reclamantului a
unei compensaţii în cuantum de 600 SF din 3, 600 SF reclamate pentru cheltuielile
suportate în favoarea reclamanţilor.
13. Decizia cu privire la acest punct s-a bazat pe dispoziţiile articolului 293 din
Codul de procedură penală în vigoare în Zürich, potrivit căruia partea care a pierdut
trebuie să suporte cheltuielile de judecată şi să plătească celelaltei părţi o compen-
saţie pentru cheltuielile suportate de ea, cu excepţia unor circumstanţe speciale care
justifică o abatere de la regulă.

80
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Camera Curţii de juraţi a cantonului Zürich a stabilit că în speţă partea în pier-


dere erau reclamanţii în acţiune civilă: în rezultatul prescripţiei, ei nu au putut obţine
condamnarea reclamantului. În continuare, camera a făcut trimitere la jurispruden-
ţa instanţelor de judecată din Zürich potrivit căreia, în cazurile care se sfârşesc cu
achitare (Freisprunch) datorită lipsei de responsabilitate penală sau cu o decizie de
încetare a procedurii (Eistellung) în rezultatul decesului acuzatului, este semnificativ
de a cunoaşte la momentul repartizării cheltuielilor ce hotărâre ar fi fost adoptată de
către tribunal în cazul responsabilităţii penale sau supravieţuirii acuzatului. În opinia
Camerei, aceasta este valabil şi în cazul în care acţiunea penală a fost suspendată
din cauza prescripţiei; “obligaţia de a suporta costurile şi cheltuielile” trebuie în astfel
de circumstanţe să “depindă de hotărârea care ar fi fost adoptată în lipsa prescripţiei”.
Camera a adăugat că costurile unei proceduri penale private nu pot fi suportate de
stat şi că în conformitate cu practica constantă în materie nu este cazul să se proce-
deze la o instrucţiune suplimentară.
Pentru a stabili care ar fi fost rezultatul urmăririi în judecată în absenţa prescrip-
ţiei, Camera a făcut trimitere la hotărârea (care atunci a devenit definitivă) pronunţată
de Tribunalul suprem la 2 septembrie 1975 în cauza ziaristului Fust (paragraful 10
supra). După recapitularea hotărârii şi citarea unor extrase vaste, camera a declarat
următoarele (traducere din germană în franceză efectuată de Guvern):
“Se poate admite, la fel ca şi reclamanţii în acţiunea civilă că cauza este similară cu cea la care
se face trimitere, şi anume în ceea ce priveşte procedura în faţa tribunalului cantonal împotriva
ziaristului F. pentru defăimare. De fapt, dl Minelli, susţinând existenţa fraudei în speţă şi reclamând
plasarea dlui Vass în detenţie preventivă, a adus mai multe acuzaţii serioase împotriva reclamanţi-
lor în acţiunea civilă. În comparaţie cu F., acuzatul aparent nu depunea nici un efort pentru a verifica
acuzaţiile sale. Dl Minelli a fost ţinta campanii de publicitate a reclamanţilor în acţiunea civilă când
în ianuarie 1972 a primit de la compania Télé-Répertoire Editions Vass un formular de subscriere
tipărit. Totuşi, potrivit declaraţiei lui, el nu a fost indus în eroare. Examinând mai atent formularul, el
a găsit pe verso o notiţă imprimată “care lăsa să se înţeleagă într-o manieră indirectă că obiectul
facturii era plata pentru înscrierea cu caractere grase într-o repertoriu telefonic” (ref. 5/28). Câteva
zile mai târziu, articolul semnat de F. a apărut în revista ‘Blick’, potrivit declaraţiilor reclamantului,
însăşi Minelli a formulat acuzaţiile în cauză cu scopul de a provoca intervenţia autorităţile poştale.
Cu toate acestea, el nu i-a contactat în prealabil nici pe dl Vass sau pe compania acestuia, deoa-
rece faptele păreau a fi suficient de clare (ref. 5/26 pagina 4).
Neglijând datoria de a obţine informaţii mai exacte cu privire la reclamanţii în acţiunea civilă, acu-
zatul a comis o încălcare a obligaţiei de vigilenţă. De fapt, el trebuia să fi fost conştient de măsurile
luate de către aceştia în vederea excluderii oricărui risc de confuzie. După obţinerea informaţiei în
cauză, el putea cel mult să-şi exprime dezacordul vizavi de metodele utilizate, dar nu avea dreptul
să-i acuze în public de escrocherie într-o manieră atât de flagrantă. Cu toate că a procedat astfel,
reclamantul putea fi condamnat de defăimare în cazul în care procedura în cauză nu ar fi fost
încetată din cauza prescripţiei. Această concluzie este cauzată în mod obligatoriu de faptul că pro-
cedura privind escrocheria, intentată împotriva dlui Vass în baza plângerii formulate de către acuzat
la cantonul Ticino, s-a încheiat cu achitare (10 mai 1972); s-a dispus ca costurile de judecată să fie
achitate de stat. Achitarea s-a bazat pe absenţa faptelor care ar fi putut demonstra existenţa ele-
mentelor constitutive ale infracţiunii de escrocherie (ref. 5/20 şi 21). Argumentele aduse de acuzat
împotriva acestei decizii nu pot fi examinate în continuare în cadrul prezentei proceduri. Aceasta ar
fi fost posibil dacă Curţii de juraţi i s-ar fi solicitat să adopte o decizie asupra fondului acuzaţiei.
Dat fiind că articolul 293 din Codul de procedură penală autorizează tribunalul de a lua în consideraţie
“circumstanţele speciale”, aceasta înseamnă că el trebuie să ţină cont de toate circumstanţele rele-
vante la adoptarea deciziei cu privire la repartizarea costurilor. După cum a afirmat Curtea de Casare
a cantonului Zürich în decizia sa nepublicată din 2 aprilie 1973, precitată, aceste circumstanţe includ
faptul că reclamanţii în acţiunea civilă au contribuit prin comportamentul său la declanşarea procedu-
rii, în sensul articolului 189 din Codul de procedură penală. Faptul că formularele de subscriere erau

81
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

trimise fără plicuri până la sfârşitul anului 1971 şi, în mod sporadic, pe parcursul anului 1972 i-ar fi pu-
tut provoca acuzatului impresia că reclamanţii în acţiune civilă urmăreau scopul de a crea o stare de
confuzie sau cel puţin au neglijat acest aspect. Combinarea ofertei cu factura în formularul distribuit
trebuie, de asemenea, considerată inadecvată, fapt care a fost deja subliniat de Tribunalul suprem în
hotărârea sa. Practicile comerciale ale reclamanţilor în acţiunea civilă, care deja fusese denunţate în
public, într-adevăr constituiau cauza publicării articolului în cauză. Respectiv, reacţia acuzatului a fost
provocată de reclamanţii în acţiunea civilă. Chiar dacă acuzatul a acţionat cu un scop specific, atacul
lui a fost excesiv, depăşind în mod evident limitele permise.
Prin urmare, trebuie să se presupună că dacă procedura nu ar fi fost încheiată din cauza prescrip-
ţiei, articolul care a constituit obiectul plângerii ar fi cauzat probabil condamnarea acuzatului. Pe de
altă parte, comportamentul reclamanţilor în acţiunea civilă a constituit motivul pentru care acuzatul
a notificat autorităţile publice şi cele competente despre practicile lor comerciale condamnabile.
Respectiv, dispunerea achitării de către reclamant a două treimi din costurile de judecată şi de re-
clamanţii în acţiunea civilă a unei treimi este justificată. Cheltuielile suportate de părţi trebuie fixate
în aceleiaşi proporţii, pornind de la suma totală de 3 600 franci (...).”

14. La 26 iulie 1976, dl Kuhn a formulat în numele dlui Minelli o cerere de a


anula această decizie (Nichtigkeitsbeschwerde), bazându-se, în special, pe articolul
6 § 2 (art. 6-2) din Convenţie.
Curtea de Casare a cantonului Zürich (Kassationsgericht) a respins această
cerere la 30 septembrie 1976. Ea a tratat prezumţia de nevinovăţie ca o normă de
probare. Curtea a notat că era cert faptul că publicaţia în cauză avea un carac-
ter defăimător. Respectiv, reclamantul nu putea evita condamnarea în cazul în care
procedura nu ar fi fost încetată din cauza prescripţiei, cu excepţia existenţei unor
motive de a crede că afirmaţiile lui erau adevărate; cu toate acestea, camera Curţii
de juraţi a stabilit că această situaţie nu era valabilă în cazul de faţă. Potrivit Curţii
de Casare, articolul 6 § 2 (art. 6-2) nu poate fi interpretat astfel încât buna credinţă
a unei persoane acuzate pentru defăimare să fie prezumată până la demonstrarea
contrariului, cu alte cuvinte, reclamanţii în acţiunea civilă trebuie să demonstreze
voinţa rea a inculpatului. Nu se poate presupune că scopul urmărit de Convenţie era
de a schimba astfel (umwälzen) dreptul penal în vigoare în Statele Contractante.
Mai mult decât atât, sfera de aplicare a articolului 6 § 2 (art. 6-2) nu era foarte clar.
Pentru acest motiv, nu se poate admite că ea s-ar extinde asupra stabilirii adevărului
într-un proces penal în defăimare. Prin urmare, camera Curţii de juraţi nu a încălcat
această dispoziţie prin adoptarea concluziei în absenţa probelor (beweisverfahren),
că dl Minelli nu a reuşit să demonstreze autenticitatea acuzaţiilor sale împotriva re-
clamanţilor în acţiunea civilă.
Curtea de Casare a ordonat reclamantului să plătească 251 SF cu titlu de chel-
tuieli de judecată şi o compensaţie reclamanţilor în acţiunea civilă pentru cheltuielile
suportate.
15. La 1 noiembrie 1976 dl Minelli a sesizat tribunalul federal printr-un recurs
de drept public, care a fost introdus în numele lui de către dl Kuhn, bazându-se pe
dispoziţiile articolului 6 § 2 (art. 6-2) din Convenţie.
La 5 ianuarie 1977, la solicitarea reclamantului, preşedintele Tribunalului a sus-
pendat procedura pe motiv că Comisia Europeană a Drepturilor Omului era sesizată
cu diferite cauze care abordau chestiuni similare (cererile nr. 6281/73 şi 6650/74,
Neubecker şi Liebig contra Republicii Germania; cererea nr. 7640/76, Geerk contra

82
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Elveţiei). Procedura a fost redeschisă după ce aceste cauze au fost reglementate pe


cale amiabilă în sensul articolului 28, alineatul (b) din Convenţie.
16. Tribunalul federal (camera de drept public) a respins recursul la 16 mai 1979.
Instanţa a reamintit, în primul rând, că din moment ce aceasta era o urmărire
penală privată pentru defăimare, fără intervenţia procurorului, costurile nu puteau
fi suportate de stat: ele trebuiau să fie repartizate (aufteilen) între părţi într-un fel
sau altul. De asemenea, trebuia să se ţină cont de faptul că în astfel de proceduri
nu numai responsabilitatea penală a acuzatului, dar şi reputaţia acuzatorului privat
era pusă în discuţie. Această situaţie specială ar fi putut afecta metoda repartizării
cheltuielilor.
Potrivit Tribunalului federal, dacă în rezultatul procedurii penale nu a fost
adoptată o hotărâre asupra fondului din cauza unui obstacol procedural subsec-
vent, dar o decizie care a lăsat deschisă spre dezbatere întrebarea culpabilităţii
(respingere sau neadmitere), motivele echităţii ar putea impune necesitatea de a
ţine cont la adoptarea unei decizii cu privire la costuri de rezultatul probabil al proce-
durii în absenţa unui astfel de obstacol. Prin urmare, a fost justificat să se considere,
posterior unei examinări provizorii a fondului cauzei (“aufgrund einer provisorischen
Prüfung der materiellen Rechtslage”), care parte ar avea câştig de cauză în absenţa
prescripţiei.
În speţă, nu a avut loc nici o încălcare a prezumţiei nevinovăţiei în rezultatul
impunerii unei pedepse fără ca vinovăţia să fie legal stabilită. La fel, nu a fost dispusă
nici o măsură care în mod implicit ar contribui la recunoaşterea judiciară a unei infrac-
ţiuni penale, ceea ce s-ar echivala cu condamnarea. În mod evident, camera Curţii
de juraţi a ajuns la concluzia, “anticipând parţial evaluarea probelor, că reclamantul ar
trebui probabil condamnat pentru defăimare”. Cu toate acestea, aceasta nu a fost “o
constatare formală a vinovăţiei penale, dar o estimare a rezultatului posibil al proce-
durii (“Würdigung der Prozesschancen”). Deoarece camera trebuia să adopte aceas-
tă decizie pe baza elementelor dosarului şi dat fiind că practica cantonală interzicea
derularea în continuare a anchetei faptelor doar în scopul repartizării costurilor, încă
exista posibilitatea ca procedură să fi rezultat în achitare în cazul derulării în condiţii
ordinare. Decizia de a achita costurile nu trebuia considerată ca fiind echivalentă
unei condamnări penale. Din moment ce Camera s-a pronunţat numai cu privire la
repartizarea cheltuielilor şi nu la culpabilitatea penală, reclamantul (la fel şi reclamanţii
în acţiune civilă) nu putea invoca dispoziţiile articolului 6 § 2 (art. 6-2) din Convenţie
pentru a solicita efectuarea unei examinări provizorii în cazul de faţă în conformitate
cu procedura prevăzută pentru o decizie asupra fondului.
Tribunalul federal a adăugat că criteriul rezultatului posibil al procedurii poate
fi utilizat numai în cazul în care informaţia disponibilă permite o efectuare a unei esti-
mări suficient de exacte şi dacă părţile au avut în prealabil posibilitatea de a-şi expri-
ma opiniile asupra chestiunilor relevante pentru repartizarea costurilor. Totuşi, limitele
care trebuiau respectate în acest context nu se bazau pe prezumţia nevinovăţiei, dar
pe principiul general care interzice deciziile arbitrare şi pe dreptul la audiere. Recla-
mantul nu a înaintat nici o plângere în această privinţă.

83
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

În cele din urmă, tribunalul federal a remarcat că camera Curţii de juraţi nu


a examinat numai dacă procedura ar fi rezultat în condamnarea dlui Minelli în lipsa
eventuală a prescripţiei, dar de asemenea a luat în consideraţie comportamentul a
celor doi reclamanţi în acţiune civilă înainte de proces. Tribunalul federal a decis că
reclamantul trebuia să achite suma de 643 SF pentru cheltuielile de judecată şi i-a
ordonat să achite părţilor o compensaţie de 800 SF pentru cheltuielile suportate.

B. Drept intern pertinent

17. Infracţiunile împotriva onoarei unei persoane (délits contre l’honneur) sunt
prevăzute de articolele 173 -178 din Codul elveţian federal penal din 21 decembrie
1973. O simplă defăimare (diffamation) poate fi sancţionată cu privaţiune de libertate
pentru o perioadă de nu mai mare de şase luni (articolul 173) şi defăimarea gravă (ca-
lomnie), cu privaţiune de libertate pentru o perioadă nu mai mare de trei ani (articolul
174 combinat cu articolul 36).
Potrivit articolului 178, termenul de prescripţie pentru acţiunea penală este doi
ani. Totuşi, această perioadă va fi întreruptă şi reîncepută de fiecare dată când se
efectuează o anchetă. Cu toate acestea, pentru infracţiunile împotriva onoarei unei
persoane există o prescripţie “absolută” după patru ani, ceea ce corespunde la două
perioade tradiţionale de prescripţie (articolul 72 § 2 din Codul penal).
18. În Elveţia, procedura penală pentru comiterea a astfel de infracţiuni este
iniţiată prin intermediul unei “plângeri” private (Strafantrag). În cantonul Zürich, la fel
ca şi în câteva alte cantoane, procedura este cunoscută sub denumirea de Privatstra-
fklageverfahren (articolul 287 din Codul de procedură penală în vigoare în Zürich):
iniţiativa trebuie să-i aparţină părţii vătămate şi nu autorităţilor de stat. Procurorul
general nu participă la procedură.
Cauzele sunt în principiu audiate de tribunalul districtului (Bezirksgericht), dar
acuzatul poate solicita transmiterea cauzei la Curtea de juraţi în cazul în care pretinsa
infracţiune de defăimare a fost comisă prin intermediul presei (articolul 294 din Codul
de procedură penală şi articolul 56 din legea cu privire la organizarea judiciară în vi-
goare în Zürich). În acest caz, mai curând camera de acuzare a Tribunalului suprem al
cantonului Zürich decât preşedintele tribunalului districtului se pronunţă asupra admi-
sibilităţii plângerii (articolul 305 din Codul de procedură penală în vigoare în Zürich).
În cazul neadmiterii plângerii, acuzatorul privat poate depune recurs (articolul
169 din acelaşi cod), dar în caz contrar inculpatul nu se poate plânge decât de incom-
petenţa tribunalului.
În termenii articolului 160 § 8 din legea privind organizarea judiciară, hotărârile în
materie penală trebuie să includă deciziile cu privire la vinovăţie şi consecinţele acestei
decizii - achitarea, sentinţa, impunerea măsurilor de prevenire sau asistenţă - şi cu pri-
vire la prejudiciu (Schadenersatz), cheltuieli şi compensaţie (Entschädigungen).
Detalii cu privire la repartizarea costurilor şi cheltuielilor sunt incluse numai în
registrul cazurilor penale ale tribunalului spre deosebire de cele impuse de sentinţa
pronunţată care figurează în cazierul judiciar.

84
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

19. În contextul acţiunilor penale private, costurile includ compensaţia acordată


părţilor pentru cheltuielile suportate (Prozessentschädigung), precum şi costurile de
judecată (taxele judiciare şi ale grefei); incidenţa lor este determinată în raport cu
cauza costurilor şi cheltuielilor de judecată. Prin urmare, costurile în principiu nu sunt
achitate de stat, dar trebuie să fie suportate de către părţile la proces (articolul 190 din
Codul de procedură penală în vigoare în Zürich). În această privinţă, articolul 193 din
Codul de procedură penală prevede:
“partea care pierde trebuie să suporte cheltuielile de judecată şi să plătească o compensaţie ce-
leilalte părţi cu titlu de cheltuieli; este posibilă o derogare de la prezenta regulă numai dacă este
justificată de o circumstanţă specială.”

La determinarea repartizării costurilor şi cheltuielilor tribunalul se bucură, după


cum susţine Guvernul, de o anumită libertate la alegere a elementelor de apreciere
care urmează a fi aplicate. El poate ţine cont, printre altele, de comportamentul con-
damnabil şi iresponsabil al părţilor înainte sau pe parcursul anchetei (articolul 189 din
Codul de procedură penală), de încălcarea principiilor bunei credinţe sau moralităţii,
echităţii şi, în cele din urmă, de considerentele de cauzalitate care pot duce la stabili-
rea rezultatului posibil al procedurii.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

20. În cererea sa adresată Comisiei la 20 iunie 1979 (nr. 8660/79), dl Minelli


s-a plâns de decizia camerei Curţii de juraţi a cantonului Zürich din 12 mai 1976, prin
care i se ordona, în temeiul articolului 293 din Codul de procedură penală a cantonu-
lui Zürich plata a două treimi din costurile de instrucţiune şi judecată, precum şi plata
unei compensaţii reclamanţilor în acţiunea civilă pentru cheltuielile suportate. El a
pretins încălcarea articolului 6 § 2 (6-2) din Convenţie, susţinând că decizia în cauză
a constituit „o pedeapsă de suspiciune”.
21. La 17 decembrie 1980, Comisia a declarat cererea admisibilă.
În raportul său din 16 mai 1981 (articolul 31 din Convenţie) (art. 13), Comisia a
constatat în unanimitate că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 2 (6-2).

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN

22. La audierea din 26 octombrie 1982, Guvernul a invitat Curtea să constate că


Elveţia nu a încălcat dispoziţiile Convenţiei şi că, prin urmare, nu există motive pentru
a se acorda o satisfacţie echitabilă potrivit articolului 50 (art. 50) din Convenţie.

ÎN DREPT

23. Reclamantul a pretins a fi victima încălcării articolului 6 § 2 (6-2) din Con-


venţie, care prevede:
“Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi
legal stabilită.”

85
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

El a afirmat că încălcarea a fost cauzată de decizia din 12 mai 1976, prin care
camera Curţii de juraţi a cantonului Zürich, în timp ce încetase urmărirea din cau-
za prescripţiei, i-a ordonat să achite o parte din costurile procedurii, împreună cu o
compensaţie companiei Télé-Répertoire S.A. şi dlui Vass pentru cheltuielile suportate
(paragrafele 12-13 supra).

I. CU PRIVIRE LA APLICABILITATEA ARTICOLULUI 6 § 2 (6-2)

24. Potrivit principalei teze înaintate de Guvern, cauza în litigiu nu cade sub
incidenţa dispoziţiei precitate atât ratione materiae cât şi ratione temporis.

A. Sfera de aplicare materială a articolului 6 § 2 (6-2)

25. Cu privire la primul punct, articolul 6 § 2 (6-2) se consideră a nu fi aplicabil


din cauza caracterului urmăririi în cauză şi a funcţiilor exercitate cu această ocazie de
camera Curţii de juraţi.

1. Caracterul urmăririi în cauză

26. Guvernul a recunoscut că dl Minelli a fost “acuzat pentru o infracţiune pe-


nală”, în sensul paragrafului 2 al articolului 6 (art. 6-2). Cu toate acestea, Guvernul a
considerat că o urmărire penală privată pentru defăimare nu se încadra în noţiunea
de “materie penală” (“matière pénale”, în varianta franceză a paragrafului 1) (art.
6-1), dar în mod fundamental avea un caracter civil. El s-a bazat pe jurisprudenţa
Comisiei, potrivit căreia dreptul la o bună reputaţie constituia “un drept civil” şi că
“procedura de urmărire penală privată nu se încadra în sfera de aplicare a articolului
6 paragraful 1 (art. 6-1)”.
Comisia a evidenţiat existenţa unei neînţelegeri din partea Guvernului şi dez-
acordul său cu privire la concluziile adoptate de Guvern: deşi dreptul la reputaţie
avea în raport cu titularul său un caracter civil, persoana judecată pentru defăimare
constituia în mod evident obiectul unei “acuzaţii penale” şi putea, prin urmare, invoca
dispoziţiile paragrafelor 2 şi 3 ale articolului 6 (art. 6-2, art. 6-3). Reclamantul a sub-
scris acestei opinii.
27. Curtea trebuie să stabilească dacă dl Minelli, care era în mod incontestabil
“acuzat pentru o infracţiune penală”, trebuia să răspundă pentru o “acuzaţie în ma-
terie penală împotriva lui”. După cum a reamintit Guvernul, prezumţia nevinovăţiei
enunţată în paragraful 2 al articolului 6 (art. 6-2) este unul din elementele unui proces
penal echitabil garantat de paragraful 1 (art. 6-1) (a se vedea hotărârea din 27 februa-
rie 1980 în cauza Deweer, Seria A nr. 35, p. 30, § 56 şi hotărârea din 26 martie 1982
în cauza Adolf, Seria A nr. 49, p. 15, paragraful 30).
28. Încălcarea dreptului “civil” al unei persoane uneori poate de asemenea con-
stitui o infracţiune penală. Pentru a stabili existenţa unei “acuzaţii în materie penală”,
trebuie să se examineze, printre altele, situaţia acuzatului - astfel cum este prevăzut
de normele juridice interne în vigoare - în lumina scopului articolului 6 (art. 6) de a
proteja drepturile apărării (a se vedea hotărârea în cauza Adolf precitată, ibid.).

86
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În Elveţia, defăimarea face parte din grupul infracţiunilor definite şi sancţionate


potrivit Codului penal federal (paragraful 17 supra). Urmărirea penală pentru defăima-
re poate fi declanşată numai dacă victima depune o plângere (Strafantrag), dar modul
de derulare a urmăririi este determinat de codurile cantonale de procedură penală, în
speţă Codul cantonului Zürich. Procedura poate rezulta în impunerea unor penalizări,
în formă de amendă sau chiar şi încarcerare, care vor fi înscrise în cazierul judiciar
(paragraful 18 supra).
În consecinţă, Curtea nu are nici un dubiu vizavi de caracterul penal al pro-
cedurii intentate împotriva dlui Minelli de compania Télé-Répertoire şi dl Vass la 29
februarie 1972 (paragraful 10 supra).
2. Caracterul funcţiilor exercitate de camera Curţii de juraţi
29. În plus, Guvernul a susţinut că adoptând o decizie cu privire la costuri după
încetarea acţiunii penale din cauza prescripţiei, camera Curţii de juraţi a cantonului
Zürich a exercitat o funcţie pur administrativă care era diferită în mod intrinsec de
funcţiile sale judiciare. Ea a adoptat o decizie procedurală pentru care prezumţia ne-
vinovăţiei, care era o simplă regulă de probare, era nepertinentă.
Pe de altă parte, potrivit Comisiei articolul 6 § 2 (6-2) este de asemenea apli-
cabil unei urmăriri care nu se sfârşeşte cu o hotărâre în sensul strict. Mai mult decât
atât, în speţă camera Curţii de juraţi a decis să nu examineze în continuare plângerea
şi să ordone reclamantului să achite o parte din costurile de judecată şi o compensaţie
pentru cheltuieli printr-un act procedural unic.
30. În opinia Curţii, articolul 6 § 2 (6-2) reglementează ansamblul procedurilor
penale, indiferent de rezultatul urmăririi penale şi nu numai examinarea fondului acu-
zaţiei (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Adolf precitată, Seria A
nr. 49, p. 16, § 33).
În cantonul Zürich, decizia cu privire la repartizarea costurilor constituie un
element tradiţional al procedurii penale pentru defăimare şi are ca scop stabilirea
anumitor efecte. În acest context, este mai puţin important dacă decizia a fost adop-
tată după pronunţarea deciziei asupra fondului sau dacă textul apare într-un docu-
ment separat.
De fapt, în speţă nu pot fi depistate nici acte parţial procedurale, efectuate
concomitent sau la intervale şi nici un “act procedural efectuat în câteva etape” ca şi
în cauza Adolf în care Curtea a constatat că articolul 6 (art. 6) este aplicabil în diferite
circumstanţe (a se vedea hotărârea precitată, Seria A nr. 49, p. 16, § 32), dar mai
curând un singur act procedural global. Decizia din 12 mai 1976, după constatarea
expirării termenului legal de prescripţie, a impus dlui Minelli obligaţia de a suporta
două treimi din cheltuielile de judecată şi i-a ordonat să plătească o compensaţie
companiei Télé-Répertoire şi dlui Vass pentru cheltuielile suportate (paragraful 12
supra). Este evident faptul că cele două aspecte ale motivaţiei deciziei nu pot fi disoci-
ate: repartizarea costurilor a constituit corolarul şi complementul necesar pentru înce-
tarea urmăririi penale. Mai mult, Guvernul a recunoscut acest fapt în timpul audierilor.
Dispozitivul deciziei a confirmat clar acest fapt: imediat după ce primul punct refuză

87
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

să admită acuzaţia, următoarele puncte tratează costurile de judecată şi compensaţia


pentru cheltuieli.

B. Sfera de aplicare temporală a articolului 6 § 2 (art. 6-2)

31. Potrivit Guvernului, decizia reclamată nu s-a încadrat cel puţin în limitele
sferei de aplicare temporale a articolului 6 § 2 (art. 6-2). El a susţinut că dl Minelli a
beneficiat de prezumţia nevinovăţiei cel mult până la 27 ianuarie 1976, data când a
survenit prescripţia (paragraful 12 supra) şi că camera Curţii de juraţi s-a limitat la
înregistrarea efectelor juridice ale prescripţiei şi apoi la repartizarea costurilor.
Comisia nu a subscris acestui argument. În opinia ei, procedura judiciară poate
fi încheiată în mod formal mai curând la câteva etape decât concomitent la toate. În
speţă, decizia din 12 mai 1976, motivată în mod extensiv, a constituit etapa finală.
32. Curtea împărtăşeşte opinia Comisiei. În mod evident, prescripţia a înce-
tat acţiunea penală pornită în privinţa reclamantului, dar un act procedural oficial al
camerei Curţii de juraţi era necesar pentru a stabili acest fapt (a se vedea, mutatis
mutandis, hotărârea din 13 mai 1980 în cauza Artico, Seria A nr. 37, p. 6-7 şi 15-18,
§§ 8-11 şi 31-37). Anume o astfel de constatare se conţine în decizia în cauză. În
primul rând ea declară că “acuzaţia nu poate fi admisă” şi apoi că “acuzatul” trebuia
să suporte două treimi din costurile de judecată şi să plătească fiecărui din acuzato-
rii reclamanţi o compensaţie pentru cheltuielile suportate (punctele 1, 3 şi patru din
dispozitivul deciziei). Această formulare demonstrează în termeni clari că la etapa
finală a procedurii camera Curţii de juraţi considera în continuare reclamantul ca fiind
“acuzat de o infracţiune penală” în sensul articolului 6 (art. 6).

C. Recapitulare

33. Prin urmare, articolul 6 § 2 (art. 6-2) este aplicabil în speţă.

II. CU PRIVIRE LA RESPECTAREA ARTICOLULUI 6 § 2


(art. 6-2)

A. Limitele competenţei Curţii

34. Reclamantul şi Guvernul au fost de acord că cauza ridica o problemă de


principiu: prezumţia nevinovăţiei conciliază impunerea unei persoane să plătească
costurile de judecată şi compensaţia cu titlu de cheltuieli în cazul în care fusese achi-
tată sau dacă cauza sa a fost clasată, suspendată sau achitată sau, în circumstanţele
speţei, din cauza prescripţiei?
După cum a subliniat Guvernul cu titlu facultativ, sistemul care permite adopta-
rea unei astfel de soluţii în anumite cauze îşi are originea în tradiţia juridică elveţiană:
el este consacrat în legislaţia federală şi în cea în vigoare în majoritatea cantoanelor,
inclusiv cantonul Zürich şi a fost dezvoltat de jurisprudenţă şi practică. Potrivit dlui
Minelli, pe de altă parte, statul trebuie să suporte toate riscurile procedurii penale, nu
numai în materie de probe, dar de asemenea de costuri de judecată.

88
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În opinia Comisiei, sistemul în cauză contrazice în sine dispoziţiile articolului


§ 2 (art. 6-2) din Convenţie. Cu toate acestea, a apărut o problemă dacă motivele de-
ciziei tribunalului sau alte probe exacte şi concludente au demonstrat că repartizarea
costurilor a rezultat din aprecierea culpabilităţii acuzatului.
35. Curtea în principiu este de acord cu Comisia. Totuşi, ea ar sublinia faptul că,
potrivit jurisprudenţei sale constante, în procedura declanşată în baza unei cereri indi-
viduale, ea trebuie să se limiteze, în măsura posibilă, la examinarea cauzei concrete
cu care a fost sesizată (a se vedea, inter alia, hotărârea în cauza Adolf precitată, Seria
A nr. 49, p. 17, § 36). Respectiv, ea nu trebuie să se pronunţe in abstracto asupra
legislaţiei cantonului Zürich şi a practicii, dar numai asupra manierei în care acestea
au fost aplicate reclamantului.
B. Decizia camerei Curţii de juraţi a cantonului Zürich (12 mai 1976)
36. Potrivit Guvernului, decizia din 12 mai 1976 nu a ţinut cont de comporta-
mentul reclamantului, decât în ansamblu cu alţi factori, numai ca “o ipoteză pură” în
scopul repartizării costurilor: ea a căutat să evalueze şansele de succes a plângerii
înaintate de Télé-Répertoire S.A. şi dl Vass în cazul hotărârii asupra fondului. În
aceste circumstanţe, a afirmat Guvernul, nu a avut loc nici o încălcare a articolului 6
§ 2 (art. 6-2).
Comisia, din partea sa, a exprimat o opinie contrară: în opinia ei, camera Curţii
de juraţi a cantonului Zürich l-a considerat pe dl Minelli vinovat.
37. În opinia Curţii, prezumţia nevinovăţiei va fi încălcată dacă, fără stabilirea
legală în prealabil a culpabilităţii acuzatului şi, în special, fără ca acuzatul să fi bene-
ficiat de posibilitatea de a-şi exercita drepturile la apărare, o decizie judiciară care-l
vizează reflectă opinia că el este vinovat. Aceasta poate fi adevărat chiar şi în absenţa
unei constatări formale; ea evidenţiază existenţa unei motivaţii care sugerează că
tribunalul consideră acuzatul vinovat. Curtea trebuie să evalueze dacă acesta a fost
situaţia la 12 mai 1976.
38. La adoptarea deciziei sale camera Curţii de juraţi s-a bazat pe articolul 293
din Codul de procedură penală al cantonului Zürich, care în cazul unei urmăriri private
pentru defăimare, permite o abatere în circumstanţe speciale de la regula că partea
care pierde trebuie să suporte costurile de judecată şi să achite o compensaţie celei-
lalte părţi pentru cheltuielile suportate (paragraful 19 supra). În lumina jurisprudenţei
cantonului Zürich, ea a stabilit că în speţă “obligaţia de a suporta costurile şi cheltu-
ielile trebuie să depindă de hotărârea care urma să fie pronunţată” în cazul în care
prescripţia legală nu ar fi expirat. Pentru a statua asupra acestui punct, ea a examinat
patru elemente (paragraful 13 supra): faptul că cauza era în mod virtual identică cu
cea a ziaristului Fust, care s-a încheiat la 2 septembrie 1975 cu condamnare (para-
graful 10 supra); gravitatea acuzaţiilor reclamantului împotriva dl Vass; incapacitatea
reclamantului de a verifica veridicitatea afirmaţiile sale şi rezultatul negativ al urmăririi
penale intentate în privinţa dlui Vass în 1972 (paragraful 9 supra).
Pentru aceste motive, care au fost dezvoltate detaliat şi nu pot fi disociate de
dispozitivul hotărârii (a se vedea hotărârea în cauza Adolf precitată, Seria A nr. 49, p.

89
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

18, § 39), camera Curţii de juraţi a conchis că, în absenţa prescripţiei, articolul recla-
mat din “National Zeitung” ar fi “probabil condus la condamnarea” reclamantului. La
definirea acestor motive, camera a tratat comportamentul denunţat de reclamanţii în
acţiune civilă ca fiind stabilit. În continuare, motivele se bazau pe deciziile adoptate în
alte două cauze la care dl Minelli nu a fost parte, chiar dacă ele vizau fapte similare,
însă în drept erau distincte de speţă.
Astfel, camera Curţii de juraţi a demonstrat că era convinsă de culpabilitatea
acuzatului care, după cum a recunoscut Guvernul, nu a beneficiat de garanţiile prevă-
zute în paragrafele 1 şi 3 din articolul 6 (art. 6-1, art. 6-3). Fără a ţine cont de absenţa
unei constatări formale şi în pofida utilizării unei frazeologii precaute (“cu toată proba-
bilitatea”, “foarte probabil”), camera a procedat la efectuarea unor evaluări incompati-
bile cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei.

C. Hotărârea Tribunalului federal (16 mai 1979)

39. Guvernul a invocat ultimul argument, bazat pe dispoziţiile articolului 26 din


Convenţie: în faţa organelor de la Strasbourg el trebuia să răspundă numai pentru
ultima decizie judiciară pronunţată în speţă, şi anume hotărârea Tribunalului federal
din 16 mai 1979, care a înlăturat orice ambiguitate care s-ar fi putut conţine în decizia
din 12 mai 1976.
40. Decizia din 1976 trebuie cu certitudine interpretată în lumina hotărârii din
1979 (a se vedea hotărârea în cauza Adolf precitată, ibid., p. 19, § 40). Tribunalul
federal a remarcat în primul rând că la adoptarea deciziei cu privire la costuri motivele
echităţii ar trebui să ţină cont de rezultatul posibil al urmăririi în lipsa unei prescripţii şi,
respectiv, a dedus a fi justificat de a evalua, după o examinare provizorie a fondului
cauzei, care parte ar fi pasibilă de succes în absenţa acestui obstacol procedural.
Tribunalul a adăugat că camera Curţii de juraţi a cantonului Zürich nu a luat nici o mă-
sură care ar sancţiona în mod implicit constatarea judiciară a unei infracţiunii penale,
echivalentă cu o condamnare. Cu toate acestea, camera a remarcat că reclamantul
trebuia fi declarat vinovat de atingere adusă onoarei, aceasta fiind doar o simplă apre-
ciere şi nu o constatare formală (paragraful 16 supra).
Astfel, hotărârea din 16 mai 1979 a adăugat anumite nuanţe deciziei din 12 mai
1976. Totuşi, scopul ei era de a preciza motivele adoptării deciziei în cauză, fără a schim-
ba sensul sau scopul lor. Respingând recursul dlui Minelli, hotărârea a confirmat decizia
în drept şi în acelaşi timp, a aprobat fondul decizii cu privire la aspectele esenţiale.
Tribunalul federal ar fi putut adopta o decizie deferită în cazul în care reclaman-
tul ar fi invocat în instanţă dreptul lui la audiere (paragraful 16 supra), pe care ulterior
l-a invocat în faţa Comisiei şi a Curţii, fără ca Guvernul să fi pledat pentru neepuizarea
căilor de recurs interne. Cu toate acestea, această ipoteză nu afectează în nici un fel
concluzia care rezultă din examinarea deciziei din 12 mai 1976, chiar şi în combinaţie
cu hotărârea din 16 mai 1979.
C. Concluzie
41. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 2 (art. 6-2).

90
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50)

În timpul audierii, reclamantul a solicitat:


- o sumă pentru prejudiciul moral, suma urma să fie fixată de către Curte;
- rambursarea costurilor şi cheltuielilor de judecată, onorariul avocatului şi cheltuie-
lile personale aferente procedurii intentate împotriva lui în Elveţia;
- rambursarea onorariului avocatului şi a cheltuielilor personale suportate în timpul
procedurii în faţa Comisiei şi a Curţii.
Dat fiind că agentul guvernamental a prezentat observaţii detaliate la acest
subiect, Curtea se pronunţă asupra chestiunii respective (articolul 50 § 3, prima frază,
din regulamentul Curţii). În conformitate cu practica tradiţională, este adecvat de a
trasa o deosebire între prejudiciul cauzat prin încălcarea dispoziţiilor Convenţiei şi
costurile şi cheltuielile suportate în mod necesar de către victimă (a se vedea, ca cea
mai recentă, hotărârea din 18 octombrie 1982 în cauza Le Compte, Van Lauven şi de
Meyere, Seria A nr. 54, p. 7, § 14).
A. Prejudiciul moral
42. Potrivit Guvernului, în cazul constatării încălcării exigenţelor articolului 6
§ 2 (art. 6-2) din Convenţie, pronunţarea în public a hotărârii Curţii deja constituie o
satisfacţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pretins.
43. Curtea reaminteşte că la originea cauzei se află un articol în presă. În acest
articol dl Minelli a acuzat părţile terţe de tranzacţii comerciale incorecte asupra cărora
dorea să atragă atenţia autorităţilor relevante (Oficiul Poştal elveţian) şi publicului.
Urmărirea penală intentată împotriva reclamantului a fost declanşată în baza unei
plângeri privind defăimarea înaintată de către părţile terţe în cauză. Reclamantul ar fi
putut suferi un anumit prejudiciu moral cauzat de încălcarea prezumţiei nevinovăţiei
în timpul procedurilor ulterioare, dar, în circumstanţele cauzei, el a beneficiat deja de
o compensaţie adecvată prin constatarea formală a încălcării, care se conţine în pre-
zenta hotărâre (a se vedea, în special, hotărârea în cauza Le Compte, Van Lauven şi
de Meyere precitată, ibid., p. 8, § 16).
B. Costuri şi cheltuieli
44. Pentru a beneficia de dreptul la alocarea costurilor şi cheltuielilor în confor-
mitate cu articolul 50 (art. 50), victima trebuie să le suporte cu scopul de a solicita, în
ordinea juridică internă, prevenirea sau remedierea unei încălcări, şi de a determina
Comisia şi ulterior Curtea să stabilească acelaşi fapt sau de a obţine o reparaţie (a se
vedea hotărârea din 7 mai 1974 în cauza Neumeister, Seria A nr. 17, p. 20-21, § 43).
În continuare, trebuie să se aducă dovezi că costurile şi cheltuielile au fost suportate
în realitate, în mod necesar şi aveau un caracter rezonabil (a se vedea, inter alia, ho-
tărârea în cauza Le Compte, Van Lauven şi de Meyere, Seria A nr. 54, p. 8, § 17).
1. Costurile şi cheltuielile suportate în Elveţia
45. Dl Minelli a reclamat rambursarea costurilor şi cheltuielilor pretinse a fi su-
portate în timpul procedurii principale în faţa tribunalului districtului Uster şi a Curţii

91
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

de juraţi, precum şi cauzate de recursurile depuse la Curtea de Casare şi Tribunalul


federal (a se vedea §§ 10, 11, 12, 14 şi 15 supra).
Înainte de a examina fiecare revendicare, Curtea a subliniat că plângerea accep-
tată de ea în paragraful 41 supra nu viza fondul urmării penale pentru defăimare intenta-
te împotriva reclamantului dar, în exclusivitate, motivele adoptate cu această ocazie de
instanţele elveţiene în deciziile sale cu privire la repartizarea costurilor şi cheltuielilor.
(a) Costurile şi cheltuielile aferente procedurii în faţa tribunalului districtual şi
Curţii de juraţi
46. Cât priveşte procedura principală în faţa tribunalului districtului Uster şi a
Curţii de juraţi a cantonului Zürich (29 februarie 1972-12 mai 1976), reclamantul a
solicitat, în primul rând, rambursarea costurilor de judecată (374, 65 SF) şi plata unei
compensaţii pentru cheltuielile suportate (1 200 SF), plata lor fiind dispusă prin deci-
zia din 12 mai 1976 (paragraful 12 supra).
Reclamantul are dreptul să recupereze aceste sume datorită legăturii directe
între ele şi motivele deciziei, care au fost declarate de Curte incompatibile cu prezum-
ţia nevinovăţiei.
47. De asemenea, dl Minelli a revendicat 1 800 SF pentru pierderea salariului
şi 3 600 SF pentru onorariul şi cheltuielile de reprezentare.
Curtea nu are nici un motiv să accepte prima revendicare, care, pe lângă toate,
nu a fost justificată prin detalii (a se vedea hotărârea în cauza Le Compte, Van Lau-
ven şi de Meyere, Seria A nr. 54, p. 11, § 25). Cât priveşte cea de-a doua revendicare,
perioada relevantă este numai cea din 21 ianuarie 1976, data la care expirarea terme-
nului de prescripţie “absolute” a determinat Curtea de juraţi să abordeze întrebarea
repartizării costurilor. La această etapă a procedurii, care ar fi putut preveni încălcarea
exigenţelor articolului 6 § 2 (art. 6-2), Curtea stabileşte, pe o bază echitabilă, suma de
600 SF care urmează a fi acordată reclamantului.
(b) Costurile şi cheltuielile aferente recursurilor împotriva deciziei din 12 mai 1976
48. Recursurile din 26 ianuarie la Curtea de Casare a cantonului Zürich şi din
1 noiembrie 1976 la Tribunalul Federal (paragrafele 14-16 supra) au fost depuse cu
scopul de a obţine reparaţii pentru încălcarea cauzată de decizia din 12 mai 1976.
Prin urmare, dl Minelli are dreptul la rambursarea costurilor de judecată şi la compen-
saţie pentru cheltuielile dispuse a fi achitate prin hotărârea din 30 septembrie 1976 şi
16 mai 1979, cu alte cuvinte o sumă totală de 2294 SF.
Acelaşi principiu se aplică onorariului şi cheltuielilor avocatului, dl Kuhn, suportate
la introducerea recursurilor în numele reclamantului, care, după cum s-a pretins au consti-
tuit 600 SF şi 800 SF respectiv. Din moment ce aceste sume par a fi plauzibile şi rezona-
bile, Curtea nu consideră necesar de a cere justificativele solicitate de către Guvern.
(c) Costurile şi cheltuielile aferente recursului din 24 noiembrie 1975 la Tribu-
nalul federal
49. Recursul din 24 noiembrie 1975 la Tribunalul federal viza admisibilitatea
plângerii şi remiterea ei Curţii cu juraţi (paragraful 11 supra). Prin urmare, el nu avea

92
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

nici o legătură cu deciziile privind repartizarea costurilor şi nu era destinat să preîn-


tâmpine sau să obţină reparaţii pentru încălcarea articolului 6 § 2 (art. 6-2). Prin urma-
re, Curtea constată, la fel ca şi Guvernul, că nu poate lua în consideraţie costurile şi
cheltuielile corespunzătoare (o sumă totală de 1, 279 SF, potrivit dlui Minelli).
2. Costurile şi cheltuielile suportate la Strasbourg
50. Dat fiind că reclamantul nu a beneficiat de asistenţă juridică gratuită în faţa
Comisiei sau în relaţiile cu delegatul Comisiei în faţa Curţii, el a revendicat 2400 SF
pentru onorariul cheltuielilor de reprezentare şi 400 SF pentru cheltuielile personale,
împreună cu 1 560 SF pentru beneficiul ratat.
Guvernul nu a obiectat cu privire la rambursarea onorariul plătit de dl Minelli
dlui Kuhn şi a cheltuielilor de transport şi de şedere suportate de fiecare. El a lăsat la
discreţia Curţii fixarea sumei ţinând cont de probele furnizate de reclamant.
51. Însăşi reclamantul l-a asistat pe delegatul Comisiei în faţa Curţii. Prin ur-
mare, onorariul şi cheltuielile avocatului în litigiu se referă numai la procedura în faţa
Comisiei. Curtea nu consideră necesar de a cere justificative, din moment ce suma
de 2 400 SF pare plauzibilă şi rezonabilă.
Aceeaşi remarcă se aplică de asemenea sumei de 400 SF revendicată cu titlu
de cheltuieli de transport şi de trai suportate de către reclamant la Strasbourg. Ţinând
cont de caracterul cauzei, prezenţa dlui Minelli în faţa Comisiei era cu adevărat nece-
sară, şi chiar mai mult în faţa Curţii din moment ce el s-a prezentat singur la audierea
din 26 octombrie 1982 (a se vedea, în special, mutatis mutandis, hotărârea în cauza
Le Compte, Van Lauven şi de Meyere, Seria A nr. 54, p. 11, § 25).
Pe de altă parte, suma de 1,560 revendicată pentru beneficiul ratat, va fi res-
pinsă astfel după cum Curtea a procedat cu privire la procedurile în faţa tribunalului
districtual şi a Curţii de juraţi (paragraful 48 supra).

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 2 (art. 6-2) din Convenţie;


2. Susţine că statul reclamat trebuie să achite reclamantului opt mii şase sute şaizeci
şi opt franci elveţieni şi şaizeci şi cinci centime (8 668,65 FS) cu titlu de costuri şi
cheltuieli şi respinge restul cererii de satisfacţia echitabilă.

Redactată în engleză şi franceză, varianta textului francez fiind autentică, şi


pronunţată în şedinţa publică din douăzeci şi cinci martie o mie nouă sute optzeci şi
trei la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

Semnat: Gérard Wiarda,


preşedinte

Marc-André Eissen,
grefier

93
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

94
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

VAN DER MUSSELE contra REGATULUI BELGIEI


(Cererea nr. 8919/80)

HOTĂRÂRE

23 noiembrie 1983

În cauza Van der Mussele,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând în şedinţă plenară potrivit
articolului 48 din regulamentul Curţii1, într-o cameră compusă din următorul complet:
Dnii G. Wiarda, preşedinte,
R. Ryssdal,
Thór Vilhjálmsson,
W. Ganshof van der Meersch,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii D. Evrigenis,
G. Lagergren,
L. Liesch,
F. Gölcüklü,
F. Matscher,
E. Carcía de Enterría,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii C. Russo,
J. Gersing,

1
Nota Grefei:
În versiunea regulamentului aplicabil la instituirea procedurii. Versiune revizuită a regulamentului Curţii a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, dar numai pentru cauzele deferite Curţii după această dată.

95
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier şi dl Pertzold, grefier adjunct,


după ce au deliberat cu uşile închise la 23 şi 24 februarie 1983,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(“Comisia”). La origine se află cererea (nr. 8919/80) introdusă contra Regatului Belgi-
ei, cu care un cetăţean belgian, dl Eric Van der Mussele, a sesizat Comisia la 7 mar-
tie 1980 în temeiul articolului 25 (art. 25) din Convenţia Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”).
2. Cererea Comisiei a fost depusă la grefa Curţii la 19 iulie 1982, în termenul
de trei luni prevăzut de articolul 31 § 1 şi articolul 47 (art. 32-1, art. 47). Cererea face
trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 (art. 44, art. 48) şi la declaraţia Regatul Bel-
giei de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. 46). Ea are drept
scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o
încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 4 § 2 din
Convenţie şi 1 din Protocolul 1 din Convenţie (art. 4-2, P1-1), considerate atât separat
cât şi combinate cu articolul 14 (art. 14+4-2, art. 14+P1-1) din Convenţie.
3. Camera se constituie de plin drept din dl W. Ganshof van der Meersch, ju-
decător ales din partea Belgiei (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi dl G. Wiarda,
preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 (b) din regulamentul Curţii). La 13 august 1982,
acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi
cinci membri şi anume, dl M. Zekia, dl Thór Vilhjálmsson, dl G. Lagergren, dl J. Pin-
heiro Farinha şi dl E. García de Enterría (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4
din regulament) (art. 43).
4. Domnul Wiarda, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din
regulament), i-a consultat, prin intermediul grefierului adjunct, pe agentul guverna-
mental (“Guvernul”) şi pe delegaţii Comisiei cu privire la organizarea procedurii. La 25
august, preşedintele a decis că agentul guvernamental urmează să-şi depună memo-
riul până la 25 noiembrie 1982, la care delegaţii vor avea dreptul să răspundă în scris
în termen de două luni de la data transmiterii memoriului Guvernului de grefier.
5. La 28 septembrie 1982, Camera s-a desesizat cu efect imediat în favoarea
Curţii Plenare (articolul 48 din regulament).
6. Grefierul a primit memoriul Guvernului la 29 noiembrie 1983. La 20 ianuarie,
secretarul Comisiei a comunicat grefierului că delegatul intenţionează să depună ob-
servaţiile sale la audiere. În aceeaşi zi, preşedintele a fixat pentru 22 februarie 1983
deschiderea procedurii orale după consultarea opiniei agentului guvernamental şi a
delegaţilor Comisiei prin intermediul grefierului.
7. În conformitate cu decizia preşedintelui, la data de 22 februarie 1983 a avut
loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea
s-a întrunit într-o şedinţă pregătitoare.

96
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În faţa Curţii s-au înfăţişat:


- din partea Guvernului

dl J. Niset, consultant juridic, Ministerul Justiţiei agent;


dl E. Jakhian, avocat consilier;
- din partea Comisiei

dl M. Melchior,
dl J.-C. Soyer, delegaţi.
dl A.-L. Fettweis, avocat

dl E. Van der Mussele, reclamant, asista delegaţii (articolul 29 § 1, a doua


frază din regulamentul Curţii)

Curtea a audiat declaraţiile şi răspunsurile la întrebările sale, precum şi la cele


ale unor judecători, date de participanţi.
8. La 11 şi 12 februarie, grefierul a primit de la secretarul Comisiei şi de la
dl Fettweis, după caz, cererile reclamantului înaintate potrivit articolului 50 (art. 50)
din Convenţie şi câteva documente. Agentul guvernamental a furnizat Curţii anumite
informaţii suplimentare prin intermediul a două scrisori primite de grefier la 11 şi 23
martie 1983.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

9. Reclamantul este un cetăţean belgian, născut în 1952. El locuieşte la An-


twerp şi exercită profesia de avocat. După ce a fost admis pe lista avocaţilor stagiari
la 27 septembrie 1976, el la scurt timp a deschis propriul birou de avocaţi fără a avea
experienţă de lucru la vreun birou condus de alt avocat; cu toate că, “conducătorul
stagiului” i-a încredinţat un număr de dosare pentru care reclamantul a primit o anu-
mită remunerare.
Dl Van der Mussele şi-a terminat stagiul la 1 octombrie 1979 şi a fost automat
înscris pe lista ordinului avocaţilor (Ordre des avocats).
10. La 31 iulie 1979, biroul de consultaţii juridice şi apărare a baroului de avocaţi
din Antwerp l-a desemnat pe dl Van der Mussele, în conformitate cu articolul 455 din
Codul de procedură judiciară, să-l reprezinte în instanţă pe un oarecare cetăţean gam-
bian Njie Ebrima. Cel din urmă, după ce a fost plasat sub arest cu două zile mai devre-
me, fiind suspectat de furt, comercializare şi păstrare de droguri, a solicitat în temeiul
articolului 184 bis din Codul de procedură penală să fie asistat de un avocat din oficiu.
11. La 3 şi 28 august 1979, dl Ebrima s-a prezentat în faţa camerei tribunalului
de prima instanţă din Antwerp, cu scopul de a obţine decizia prin care să se stabi-

97
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

lească necesitatea menţinerii mandatului de arest emis împotriva lui de judecătorul de


instrucţie. Camera a confirmat valabilitatea mandatului cu privire la ambele capete de
acuzare. De asemenea, camera a adăugat la acuzaţiile iniţiale şi cea de utilizare în
public a unui nume fals. Dl Ebrima a depus recurs împotriva acestor două ordonanţe,
dar Camera de punere sub acuzare a Curţii de Apel din Antwerp le-a confirmat la 14
august şi 11 septembrie respectiv.
La 3 octombrie 1979, tribunalul de prima instanţă l-a condamnat pe inculpat la
şase luni şi opt zile de privaţiune de libertate pentru furt, utilizare în public a unui nume
fals şi reşedinţă ilegală. Inculpatul a fost achitat cu privire la restul acuzaţiilor. Cu re-
ferire la recursul lui împotriva condamnării, la 12 noiembrie Curtea de Apel a micşorat
durata sentinţei la perioada petrecută în detenţia preventivă.
Reclamantul l-a reprezentat pe dl Ebrima pe parcursul întregii proceduri şi a
estimat timpul consacrat de la şaptesprezece la optsprezece ore de lucru. Dl Ebrima
a fost pus în libertate la 17 decembrie 1979 în rezultatul demersului adresat de către
reclamant ministrului justiţiei. Între timp, el a fost pus la dispoziţia poliţiei de imigrare
cu scopul de a fi deportat.
12. În ziua următoare, Biroul de consultaţii juridice şi apărare l-a notificat pe
dl Van der Mussele, al cărui stagiu s-a sfârşit mai devreme cu două luni şi jumătate
(paragraful 9 supra), că el este înlăturat de la examinarea cauzei şi deoarece dl Ebri-
ma nu dispunea de resurse financiare este imposibil de a face o estimare a onorariului
şi a cheltuielilor suportate de către reclamant. Suma totală a cheltuielilor suportate
s-a ridicat la 3 400 BF, dintre care 250 BF au fost utilizate pentru pregătirea dosaru-
lui, 1800 pentru corespondenţă, 1300 pentru deplasările la închisoare, la tribunalul
de prima instanţă şi Curtea de Apel şi 50 BF cu titlu de cheltuieli de judecată pentru
multiplicarea unui document.
13. Reclamantul a declarat că pe parcursul stagiului el a examinat aproape
250 de cauze, inclusiv aproximativ 50 de cauze - pentru care reclamantul a consacrat
aproape 750 de ore de lucru - în calitate de avocat din oficiu. De asemenea, el a afir-
mat că venitul lui lunar net era numai de 15 800 BF pe parcursul primului şi al doilea
an de activitate, sporind până la 20 800 BF în cel de-al treilea an.

II. LEGISLAŢIA ŞI PRACTICA PERTINENTE

A. Generalităţi privind profesia de avocat în Belgia


14. Deşi în diferite aspecte este reglementată de legislaţie, profesia de avocat
în Belgia este o profesie liberală. În termenii articolului 444 din Codul de procedură
judiciară “avocaţii îşi exercită profesia liber în apărarea justiţiei şi a adevărului”.
15. În fiecare din cele douăzeci şi şapte districte juridice ale ţării, există un
Ordin al avocaţilor, independent de puterea executivă şi posedă personalitate juridică
în conformitate cu legislaţia internă, consiliul lui adoptă decizii “fără recurs” cu privire
la înscrierea pe listă a avocaţilor sau admiterea la stagiere (articolele 430 şi 432 din
Codul de procedură judiciară).

98
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În mod normal, un stagiu care durează trei ani este o condiţie necesară pentru
înscrierea pe lista avocaţilor (articolul 434 şi paragraful doi din articolele 435 şi 436).
Sub rezerva atribuţiilor consiliului general al Ordinului naţional, consiliul Ordinului dis-
trictual stabileşte obligaţiile stagiarului (articolele 435 şi 439). În general aceste obli-
gaţii presupun frecventarea birourilor conducătorului stagiului, asistarea la audieri,
frecventarea cursurilor cu privire la regulile de conduită profesională şi arta pledoariei
(articolul 456, paragraful 3) şi acţionarea în calitate de avocat al inculpaţilor în cau-
zele repartizate de biroul pentru consultaţii juridice şi apărare (articolul 455). Consi-
liul Ordinului asigură respectarea acestor obligaţii şi poate, în caz de necesitate, să
prelungească stagiul fără a aduce prejudicii dreptului de a refuza admiterea pe listă”;
toţi stagiarii care, după completarea unui stagiu de cinci ani cel mult, nu reuşesc să
demonstreze că au satisfăcut obligaţiile menţionate anterior “pot fi radiaţi de pe lista”
stagiarilor (articolul 456, paragrafele 2 şi 4).
În principiu, stagiarii se bucură de aceleaşi drepturi ca şi colegii lor care deja
au fost înscrişi pe listă. Cu toate acestea, ei nu au dreptul să pledeze în faţa Curţii
de Casare sau a Consiliului de Stat (Conseil d’Etat) (articolul 439), să participe la
alegerile preşedintelui sau a altor membri a Consiliului Ordinului (articolul 450) sau să
înlocuiască judecătorii şi ofiţerii procuraturii.
16. Prin depunerea jurământului la sfârşitul stagiului, avocatul îşi asumă în
special obligaţia de a nu consulta sau apăra cauzele pe care le consideră nefondate
(articolul 429). Sub rezerva excepţiilor prevăzute de lege, spre exemplu de articolul
728 din Codul de procedură judiciară şi articolul 295 din Codul de procedură penală,
avocaţii, inclusiv avocaţii stagiari, se bucură de un drept exclusiv la audiere în faţa
instanţelor de judecată (articolul 440 din Codul de procedură judiciară). Ei plătesc
cotizaţii Ordinului (articolul 443) şi achită impozite pentru securitatea socială.
17. Consiliul Ordinului sancţionează sau pedepseşte, în materie disciplinară, in-
fracţiunile şi comportamentul neprofesional, fără a prejudicia acţiunea tribunalelor, dacă
e cazul (articolul 456, paragraful 1). Consiliul audiază cazurile disciplinare la solicitarea
preşedintelui său, din propria iniţiativă sau ca urmare a unei plângeri sau a unei notifi-
cări scrise din partea procurorului general (articolul 457). În dependenţă de circumstan-
ţe, Consiliul poate avertiza, cenzura, mustra, suspenda pentru un interval maxim de un
an sau radia un nume de pe lista avocaţilor sau a stagiarilor (articolul 460).
Atât avocatul vizat cât şi procurorul general pot ataca o astfel de sentinţă - de
condamnare sau de achitare- sesizând consiliul de apel disciplinar competent (ar-
ticolele 468 şi 472). Consiliul are următoare componenţă: un preşedinte (care este
primul preşedinte al Curţii de Apel sau un preşedinte al unei camere delegat de către
acesta), patru asesori (care sunt avocaţi) şi un secretar (care este membru sau fost
membru al Consiliului Ordinului de avocaţi); procurorul general sau un magistrat de-
semnat din procuratura lui îndeplineşte funcţiile de procuror (articolul 473).
Avocatul în cauză sau procurorul general poate deferi Curţii de Casare decizia
consiliului de apel în materie disciplinară (articolul 477).
B. Avocaţii desemnaţi din oficiu

99
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

1. La momentul faptelor contestate


18. În Belgia, la fel ca şi în multe State Contractante, există o tradiţie de lungă
durată ca baroul să asigure apărarea gratis, în caz de necesitate, a persoanelor ne-
voiaşe. La momentul faptelor relevante, Consiliul Ordinului avocaţilor era obligat să
asigure “asistarea persoanelor cu mijloace financiare limitate” creând, într-un mod
determinat de el, un “birou de consultaţii juridice şi apărare” (articolul 455, primul
paragraf, din Codul de procedură judiciară). “Cauzele care în mod evident erau neîn-
temeiate nu trebuiau repartizate” (al doilea paragraf al aceluiaşi articol), dar în materie
penală biroul de consultaţii juridice şi apărare trebuia să desemneze un avocat din
oficiu - sau “pro Deo” - pentru a asista toate persoanele acuzate nevoiaşe care au
solicitat asistenţă juridică cu cel puţin trei zile înainte de audiere (articolul 184 bis din
Codul de procedură penală).
Biroul desemna avocaţii din oficiu în temeiul unei competenţe legale conferite
de către stat. În Antwerp şi Liège se utiliza un sistem de rotaţii, iar în Bruxelles pro-
cedura era mai flexibilă. Biroul aproape totdeauna a selectat avocaţii stagiari, care,
în caz de necesitate, erau obligaţi să continuie examinarea cauzei chiar şi după ter-
minarea stagiului, situaţia de fapt în speţă (paragraful 12 supra). Cu toate acestea,
în mai puţin de un procent din toate cazurile, se întâmplă ca o cauză dificilă să fie
încredinţată unui avocat mai experimentat.
19. În conformitate cu al treilea paragraf al articolului 455 din Codul de procedu-
ră judiciară, avocaţilor stagiari li se solicita să “prezinte rapoarte biroului de consultaţii
juridice şi apărare privind progresele realizate în cauzele încredinţate; astfel de cauze
consumau în mediu o pătrime din timpul lor de muncă, în special pe parcursul a celui de
al treilea an. Ordinul avocaţilor ar fi refuzat înscrierea pe listă a unui avocat stagiar cu
excepţia dacă el a fost desemnat în calitate de avocat din oficiu cu un număr suficient de
ocazii; Ordinul de la Antwerp a beneficiat de o libertate considerabilă de apreciere în ma-
terie, din moment ce regulamentul de stagiere nu stabilea un minimum sau maximum.
Avocaţii stagiari puteau invoca aşa-numita “clauză a conştiinţei” enunţată în
articolul 429 din Codul de procedură judiciară (paragraful 16 supra) sau motive obiec-
tive de incompatibilitate. În eventualitatea unui refuz nejustificat de a se ocupa de
cauzele pe care biroul intenţionează să i le repartizeze, Consiliul Ordinului poate ex-
tinde durata stagiului avocatului stagiar cel mult până la o perioadă de cinci ani, să
radieze numele lui de pe lista stagiarilor sau să-i refuze cererea de admitere pe lista
avocaţilor din cauza incapacităţii de a îndeplini integral obligaţiile sale (articolul 456,
paragrafele 2 şi 4).
20. Avocaţii din oficiu nu aveau dreptul la remunerarea sau la rambursarea
cheltuielilor suportate. Cu toate acestea, biroul de consultaţii juridice şi apărare putea,
“în funcţie de circumstanţe (...) să stabilească suma pe care partea asistată trebuia
s-o achite cu titlu “de plată prealabilă” sau “de onorariu” (articolul 455, ultimul para-
graf, din Codul de procedură judiciară). În practică, astfel de remunerări erau acordate
în cazuri excepţionale - aproximativ în unul din patru cazuri în Antwerp, şi, mai mult
ca atât, avocaţii stagiari reuşeau să recupereze de fapt numai o fracţiune – de genul
unei treimi - din sumele astfel fixate.

100
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

2. Legea din 9 aprilie 1980

21. Situaţia descrisă în paragraful precedent s-a schimbat după ce s-a sfârşit
stagiului reclamantului: o lege adoptată la 9 aprilie 1980 “destinată să furnizeze o so-
luţie parţială pentru problema acordării asistenţei juridice şi reglementării remunerării
avocaţilor stagiari desemnaţi să acorde asistenţă juridică” a amendat articolul 455
intercalând, inter alia, următoarele prevederi:
“Statul trebuie să acorde avocatului stagiar desemnat de către biroul de consultaţii juridice şi apă-
rare o compensaţie pentru serviciile acordate în calitate de avocat din oficiu”.

După obţinerea avizului consiliului general al Ordinului naţional al avocaţilor,


regele va stabili prin-un decret prezentat comitetului de miniştri, condiţiile care regle-
mentează acordarea, tarifele şi modalităţile de achitare a astfel de compensaţii.
În anumite circumstanţe, statul va putea să acţioneze în justiţie împotriva per-
soanei asistate în vederea recuperării compensaţiei acordate.
Legea nu are efect retroactiv. Mai multe ca atât, pentru moment ea rămâne
inoperantă din moment ce, până în prezent, întrarea în vigoare a decretului general
prevăzut de articolul 455 a fost împiedicată pentru motive bugetare.

C. Desemnarea din oficiu, atribuirea sarcinilor din oficiu, asistenţă judiciară

22. Desemnarea din oficiu a unui avocat nu trebuie confundată cu alte două
posibilităţi care sunt frecvent incluse în noţiunea de asistenţă juridică, şi anume
- “atribuirea sarcinilor din oficiu”, este prevăzută de lege în diferite circumstanţe
în care intervenţia unui avocat este obligatorie, indiferent de mijloacele de care
dispune persoana în cauză (articolele 446, al doilea paragraf, şi 480 din Codul de
procedură judiciară, articolul 290 din Codul de procedură penală, etc.);
- “asistenţă judiciară” în sens strict, “constă în dispensarea, integral şi parţial, a
persoanelor al căror venit este insuficient pentru a acoperi cheltuielile de judeca-
tă, inclusiv a celor ce ţin de procedurile extrajudiciare, de plata taxei de timbru,
cheltuielile de înregistrare, de grefă şi multiplicare şi pentru oricare alte cheltuieli
implicate”, şi în furnizarea “cu titlu gratuit a serviciilor de ofiţerii publici sau func-
ţionarii ministerelor” pentru astfel de persoane (articolul 664 şi 669 din Codul de
procedură judiciară).

D. Asistenţa juridică şi ofiţerii publici sau funcţionarii ministerelor

23. Persoanele nevoiaşe care apelează la serviciile notarilor, grefierilor sau


avocaţilor Curţii de Casare pot cere desemnarea de biroul de asistenţă juridică (para-
graful 22 supra) a funcţionarilor care sunt obligaţi să acorde servicii gratuite (articolele
664, 665, 685 şi 686 din Codul de procedură judiciară).
Statul rambursează celor din urmă cheltuielile acoperite din propriile resurse
(articolul 692), dar nu acordă nici un fel de remunerare, cu excepţia grefierilor care
primesc o remunerare echivalentă cu o pătrime din salariile constante (articolul 693).

101
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

24. În plângerea adresată Comisiei la data de 7 martie 1980 (nr. 8919/80),


dl Van der Mussele a pus în discuţie desemnarea lui de către Biroul de consultaţii juri-
dice şi apărare din Antwerp de a-l asista pe dl Njie Ebrima; el s-a plâns nu de această
desemnare, dar de faptul că refuzul de a îndeplini sarcinile atribuite l-ar fi expus la
sancţiuni şi de faptul că nu a beneficiat de remunerarea activităţii sale sau de ram-
bursarea cheltuielilor suportate. Reclamantul a afirmat că aceste circumstanţe l-au
constrâns la executarea “muncii forţate sau obligatorie”, contrar dispoziţiilor articolului
4 § 2 (art. 4-2), şi l-au expus unui tratament incompatibil cu prevederile articolului 1 din
Protocolul 1 (P1-1). În continuare, el s-a plâns de discriminarea care exista în materie
între profesia de avocat şi alte profesiuni speciale, invocând încălcarea articolul 14 din
Convenţie combinat cu articolul 4 (art. 14+4).
25. Comisia a declarat plângerea admisibilă la 17 martie 1981. În raportul său
din 3 martie 1982 (articolul 31 din Convenţie) (art. 31), Comisia a constatat că nu a
existat o încălcare a următoarelor articole:
- articolului 4 § 2 (art. 4-2) din Convenţie, cu zece voturi contra cinci;
- articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1), cu nouă voturi contra cinci;
- articolului 14 din Convenţie combinat cu cele două articole precitate (art. 41+4-2,
art. 14+P1-1), cu şapte voturi contra şapte, votul decisiv aparţinând preşedintelui
(articolul 18 § 3 din regulamentul intern al Comisiei).

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN

26. La audierea din 22 februarie 1983, consilierul Guvernului a confirmat în


substanţă concluziile din propriul memoriu depus la 25 noiembrie 1982, în care Gu-
vernul a invitat Curtea să decidă “că dl Van der Mussele nu a fost victimă a încălcării
drepturilor garantate de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi
a Libertăţilor Fundamentale, şi că cererea nr. 8919/80 introdusă de reclamant este
nefondată”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA OBIECTUL CAUZEI

27. Dl Van der Mussele s-a plâns în special de faptul că a fost solicitat să-l
apere pe dl Ebrima fără a fi ulterior remunerat sau fără a i se rambursa cheltuielile
suportate. În opinia lui, acest exemplu tipic a fost invocat cu scopul de a pune în dis-
cuţie obligaţiile impuse avocaţilor belgieni şi, în special, avocaţilor stagiari, în legătură
cu cazurile pro Deo. El a menţionat alte cincizeci de cazuri de desemnări similare, dar
formal revendicările lui nu vizau aceste numeroase desemnări.
În procedura declanşată în baza unei cereri “individuale” (articolul 25 din Con-
venţie) (art. 25), Curtea trebuie să acorde pe cât e posibil o atenţie sporită examinării

102
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

problemelor ridicate de un caz concret cu care fusese sesizată. Cu toate acestea, ele-
mentele dosarului prezentat Curţii nu confirmă faptul că desemnarea în litigiu ar putea
fi analizată sub aspectul Convenţiei fără a o plasa în contextul general al legislaţiei
belgiene relevante aplicabile la momentul faptelor examinate şi al practicilor aplicate
ulterior. Delegaţii Comisiei au atras o atenţie cuvenită acestui subiect.

II. CU PRIVIRE LA RĂSPUNDEREA STATULUI BELGIAN

28. În faţa Comisiei şi în memoriul său prezentat Curţii, Guvernul a susţinut că


nu exista nici un text legislativ sau regulamentar care să oblige avocaţii să accepte
sarcinile atribuite de un birou de consultaţii juridice şi apărare; obligaţia lor de a repre-
zenta persoanele nevoiaşe rezulta din nişte reguli profesionale adoptate în mod liber
de către ordinele avocaţilor. Potrivit Guvernului, statul belgian nu a stabilit modalităţile
de desemnare sau efectele acesteia, prin urmare, nu purta răspundere pentru orice
încălcare a garanţiilor instituite de Convenţie care ar putea fi cauzată de punerea în
aplicare a regulilor profesionale.
29. Acest argument nu a fost acceptat de către reclamant sau Comisie, din
moment ce consilierul Guvernului nu l-a invocat în timpul audierii în faţa Curţii. De
asemenea, el nu este acceptat nici de Curte.
Potrivit Convenţiei, obligaţia de a acorda servicii de asistenţă juridică gratuit se
bazează, în materie penală, pe prevederile articolului 6 § 3 (c) (art. 6-3-c), iar în ma-
terie civilă, uneori constituie una din modalităţile de garantare a unui proces echitabil
în conformitate cu exigenţele articolului 6 § 1 (art. 6-1) (a se vedea hotărârea fin 9
octombrie 1979 în cauza Airey, Seria A nr. 32, p. 14-16, § 26). Această obligaţie este
impusă tuturor Statelor Contractante. Statul belgian - acest fapt nu a fost contestat
de Guvern - impune obligaţii în mod legal ordinelor avocaţilor, menţinând astfel o
practică deja foarte veche. În conformitate cu paragraful întâi al articolului 455 din
Codul de procedură judiciară, consiliile ordinelor au obligaţia de a asigura acordarea
asistenţei persoanelor cu resurse limitate prin crearea birourilor de consultaţii juridice
şi apărare (paragraful 18 supra). După cum a fost subliniat de reclamant, consiliile nu
dispun de “o libertate de apreciere în ceea ce priveşte însăşi principiul”; legislaţia “le
obligă să oblige” membrii ordinului să “apere persoanele cu resurse limitate”. O astfel
de soluţie nu poate achita statul belgian de responsabilităţile pe care le-ar fi asumat
în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei în cazul în care a ales să opereze sistemul
utilizând propriile mijloace.
În plus, în timpul audierii Guvernul a recunoscut că “obligaţia” impusă avocaţilor
stagiari de a “apăra cauzele atribuite de către oficiul de consultaţii juridice şi apărare” a
rezultat din articolul 455 din Codul de procedură judiciară; în paragraful 21 din memo-
riul său, Guvernul deja a recunoscut că legislaţia belgiană, prin aceea că nu prevede
acordarea indemnizaţiilor avocaţilor stagiari, a admis cel puţin implicit că cei din urmă
trebuie să suporte cheltuielile angajate pe parcursul examinării cauzelor în chestiune.
În cele din urmă, barourile belgiene, organe care sunt asociate cu exercita-
rea puterii judecătoreşti, sunt, fără a aduce atingere principiului independenţei indis-

103
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

pensabil pentru îndeplinirea funcţiei lor importante în societate, supuse exigenţelor


impuse de lege. Legislaţia relevantă stabileşte obiectele lor şi instituie organele lor
instituţionale, ea dotează cu personalitate juridică de drept public fiecare din consiliile
celor douăzeci şi şapte de ordine locale şi Consiliul General al Ordinului Naţional
(paragraful 15 supra).
30. Responsabilitatea statului belgian fiind astfel angajată în speţă, trebuie să
se examineze dacă statul a respectat dispoziţiile din Convenţie şi din Protocolul 1
invocate de dl Van der Mussele.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 4


(art. 4) DIN CONVENŢIE EXAMINAT SEPARAT

31. Reclamantul a susţinut că a fost obligat să execute o muncă forţată sau


obligatorie ceea ce era incompatibil cu dispoziţiile articolului 4 (art. 4) din Convenţie,
care prevede:
“1....
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră “muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de
articolul 5 (art. 5) din (...) Convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată;
b) orice serviciu cu caracter militar, sau în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din
motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul
serviciului militar obligatoriu;
c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau bunăstarea
comunităţii;
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.
Patru membri ai Comisiei au considerat că aceste prevederi se aplică speţei, dar o majoritate
de zece membri au ajuns la o concluzie contrară. Guvernul a afirmat cu titlu principal că munca
în cauză nu avea un caracter “forţat sau obligatoriu” sau, cu titlu subsidiar, că ea făcea parte din
“obligaţiile civice normale”.

32. Textul precitat nu defineşte semnificaţia expresiei “muncă forţată sau obli-
gatorie” şi nici un indiciu cu privire la acest subiect nu poate fi găsit în diversele docu-
mente ale Consiliului Europei din care a rezultat acest text.
După cum au subliniat Comisia şi Guvernul, este evident că redactorii Conven-
ţiei europene - urmând exemplul celor ai articolului 8 din proiectul Pactului Internaţio-
nal cu privire la Drepturile Civile şi Politice - s-au inspirat, în mare măsură, de un tratat
anterior al Organizaţiei Internaţionale de Muncă, şi anume Convenţia 29 cu privire la
munca forţată sau obligatorie.
În conformitate cu dispoziţiile celei din urmă convenţii, care a fost adoptată
la 28 iunie 1930 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1932, ulterior modificată - în ceea ce
priveşte clauzele finale - în 1946, statele şi-au asumat răspunderea de a “suprima
utilizarea muncii forţate sau obligatorii în orice formă în termenul cel mai scurt posibil”
(articolul 1 § 1). Cu scopul de a “suprima” orice muncă de acest gen, statelor li se

104
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

permitea să recurgă la utilizarea a astfel de munci în timpul unei “perioade de tranzi-


ţie”, dar “numai în scopuri publice şi în calitate de măsură excepţională, sub rezerva
condiţiilor şi garanţiilor” enunţate în articolele 4 şi următoarele (articolul 1 § 2). Iniţial,
scopul principal al Convenţiei era de a preveni exploatarea muncii în colonii, care erau
în continuare numeroase în acea perioadă. Convenţia 105 din 25 iunie 1957, care a
intrat în vigoare la 17 ianuarie 1959, a completat Convenţia 29, prescriind “abolirea
imediată şi completă a muncii forţate sau obligatorii” în anumite cazuri enumerate.
Sub rezerva articolului 4 § 3 (art. 4-3), Convenţia europeană, din partea sa,
impune o interdicţie generală şi absolută asupra muncii forţate sau obligatorii.
Cu toate acestea, Curtea va lua în consideraţie Convenţiile OIM precitate - care
au un caracter obligatoriu pentru aproape toate statele-membre ale Consiliului Euro-
pei, inclusiv Belgia - şi în special Convenţia 29. De fapt, există o analogie frapantă,
care nu este accidentală, între paragraful 3 al articolului 4 (art. 4-3) din Convenţia
europeană şi paragraful 2 al articolului 2 din Convenţia 29. Paragraful 1 al aceluiaşi
articol prevede că “pentru scopurile” ultimei Convenţii, expresia “muncă forţată sau
obligatorie” semnifică “toate felurile de muncă sau servicii solicitate unei persoane
sub pericolul de pedeapsă şi pentru îndeplinirea cărora persoana în cauză s-a oferit
în mod voluntar”. Această definiţie poate constitui un punct de plecare în interpreta-
rea articolului 4 (art. 4) din Convenţia europeană. Cu toate acestea, este important
să se ţină cont de caracteristicile speciale ale Convenţiei sau de faptul că ea este un
instrument viu care trebuie citit în “lumina noţiunilor care prevalează la moment în
statele democratice” (a se vedea, inter alia, hotărârea din 6 noiembrie 1980 în cauza
Guzzardi, Seria A nr. 39, p. 34, § 95).
33. Un punct comun între persoanele care s-au prezentat în faţa Curţii era că
serviciile furnizate de dl Van der Mussele dlui Ebrima au constituit “muncă” în sensul ar-
ticolului 4 § 2. Este adevărat că cuvântul englez “labour” este frecvent utilizat în sensul
restrâns de lucru manual, dar de asemenea acceptă şi o semnificaţie mai largă a cu-
vântului francez “travail”, acesta din urmă fiind sensul care trebuie adoptat în prezentul
context. Curtea constată confirmarea acestui fapt în definiţia inclusă în articolul 2 § 1 din
Convenţia 29 (“toate felurile de muncă sau servicii”), în articolul 4 § 3 (d) (art. 4-3-d) din
Convenţia europeană (“orice muncă sau serviciu”) şi în denumirea Organizaţiei Interna-
ţionale a Muncii, a cărei activităţi nu sunt în nici un fel limitate la sfera muncii manuale.
34. Rămâne a se stabili dacă munca efectuată a fost “forţată sau obligatorie”.
Primul adjectiv evocă ideea de constrângere mintală sau fizică, un factor care cu
certitudine lipsea în speţă. Cât priveşte cel de-al doilea adjectiv, el nu se poate referi
numai la orice formă de constrângere sau obligare legală. Spre exemplu, lucrul care
trebuie îndeplinit în conformitate cu un contract negociat în mod liber nu poate fi
considerat a se încadra în domeniul de aplicare al articolului 4 (art. 4), pentru simplul
motiv că una din părţile contractante s-a angajat să execute acest lucru şi va fi supusă
unor sancţiuni în cazul în care nu-şi onorează promisiunea. Cu privire la acest punct,
minoritatea Comisiei a acceptat opinia majorităţii. Ceea ce este valabil în speţă este
lucrul “impus (...) sub pericolul penalizării” şi, de asemenea, executat împotriva voinţei
persoanei vizate, adică lucrul pentru care el “nu s-a oferit în mod voluntar”.

105
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

35. Definiţia furnizată de articolul 2 § 1 din Convenţia OIM 29 determină Curtea


să examineze în primul rând dacă a existat în circumstanţele speţei “pericolul unei
penalizări”.
Dacă dl Van der Mussele ar fi refuzat să-l apere pe dl Ebrima, fără a avea
motive solide, refuzul lui nu ar fi fost penalizat cu o sancţiune de natură penală. Pe
de altă parte, el ar fi fost expus riscului de a fi radiat de pe lista stagiarilor de consiliul
ordinului sau de a fi respinsă cererea lui de a fi admis pe lista avocaţilor (paragra-
ful 19 supra); aceste perspective sunt suficient de descurajatoare pentru a constitui
“pericolul unei penalizări”, ţinând cont de utilizarea adjectivului “oricare” în definiţie şi
de standardele adoptate de OIM în materie (“Abolirea muncii forţate”: Studiu general
realizat de Comitetul experţilor cu privire la aplicarea convenţiilor şi recomandărilor,
1979, paragraful 21).
36. În continuare, trebuie de stabilit dacă reclamantul “s-a oferit în mod volun-
tar” să execute munca în cauză.
Potrivit opiniei majorităţii Comisiei, reclamantul a aprobat în prealabil situaţia
reclamată, respectiv, este “nedrept” din partea lui să obiecteze ulterior împotriva ei. La
începutul carierei sale, viitorul avocat trebuie să facă “un fel de evaluare în perspec-
tivă”: el trebuie să evalueze voturile pro şi contra, stabilind “avantajele” profesiei în
raport cu “neajunsurile” pe care le comportă. În speţă, neajunsurile puteau fi “perfect
prevăzute” de viitorul avocat, din moment ce el era conştient de existenţa sau de an-
vergura obligaţiilor pe care ar fi trebuit să le onoreze în ceea ce priveşte apărarea cli-
enţilor cu titlu gratuit, obligaţii care erau “limitate” atât cantitativ (aproape paisprezece
cauze în fiecare an) cât şi în timp (pe parcursul perioadei de stagiere). De asemenea,
el era conştient şi de avantajele corespunzătoare: libertatea de care s-ar bucura în
exercitarea funcţiilor şi posibilitatea de a se familiariza cu viaţa instanţelor de judecată
şi de a “stabili relaţii cu clientelă plătitoare”. Lipsa uneia din caracteristicile distincte
ale muncii obligatorii a fost suficientă pentru a stabili că în speţă nu a avut loc o încăl-
care a articolului 4 § 2 (art. 4-2).
Acest argument, susţinut de Guvern, reflectă în mod just un aspect al situaţiei;
cu toate acestea, Curtea nu-i poate atribui o pondere decisivă. Dl Van der Mussele
în mod cert a ales să îmbrăţişeze profesia de avocat, care este o profesie liberală în
Belgia, apreciind că potrivit statutului conferit el va fi obligat, în conformitate cu o tradi-
ţie de lungă durată, să acorde ocazional serviciile sale în mod gratuit, fără a beneficia
de rambursarea cheltuielilor suportate. Totuşi, el trebuia să accepte această exigenţă
pentru a deveni avocat şi consimţământul lui era determinat de condiţiile acceptabile
de exercitare a profesiei la momentul respectiv. De asemenea, trebuie să se ţină cont
de faptul că reclamantul a acceptat un statut de natură generală.
Prin urmare, consimţământul anterior al reclamantului nu admite concluzia că
obligaţiile impuse asupra lui cu privire la acordarea asistenţei juridice nu au constituit
o muncă obligatorie în sensul articolului 4 § 2 (art. 4-2) din Convenţie. Trebuie să se
ţină cont în mod necesar şi de alţi factori.
37. Potrivit jurisprudenţei sale care datează din 1963 (decizia de admisibilitate
privind cererea nr. 1468/62, Iversen c. Norvegiei, Yearbook of the Convention, vol. 6,

106
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

paginile 327-329), reafirmată ulterior, Comisia şi-a exprimat opinia că pentru a stabili
dacă munca este forţată sau obligatorie, în sensul articolului 4 § 2 (art. 4-2) din Convenţia
europeană, trebuie satisfăcute două condiţii cumulative: este necesar ca munca nu nu-
mai să fie efectuată de o persoană împotriva voinţei sale, dar şi obligaţia de a o executa
trebuie să aibă un caracter “injust” sau “opresiv” sau executarea ei trebuie să constituie
“o nedreptate evitabilă”, cu alte cuvinte să fie “inutil de dureros” sau “oarecum deranjant”.
După ce a examinat problema “ca o supra abunţenţă a dreptului”, Comisia a constatat cu
majoritate că cea de-a doua condiţie nu a fost satisfăcută mai mult decât prima.
Curtea a observat că cel de-al doilea criteriu aplicat nu este enunţat în articolul
2 § 1 (art. 2-1) din Convenţia OIM 29. Mai curând acest criteriu rezultă din articolul 4
şi următoarele articole ale acestei Convenţii, care nu vizează noţiunea de muncă for-
ţată sau obligatorie, dar stabilesc exigenţele care trebuie satisfăcute pentru a pretinde
muncă forţată sau obligatorie pe parcursul perioadei de tranziţie prevăzută de articolul
1 § 2 (a se vedea “OIM - internal minute -January 1966”, paragraful 2).
Indiferent de aceasta, Curtea preferă să adopte o abordare diferită. Stabilind
că a existat un risc comparabil cu “pericolul unei penalizări” (paragraful 34 supra) şi
ulterior, că o pondere relativă trebuie atribuită argumentului privind “consimţământul
prealabil” al reclamantului (paragraful 36 supra), Curtea va examina toate circum-
stanţele cauzei în lumina obiectivelor fundamentale ale articolului 4 din Convenţia
europeană cu scopul de a determina dacă serviciile solicitate dlui Van der Mussele
cad sub incidenţa interdicţiei muncii obligatorii. Aceasta ar putea fi adevărat în cazul
unui serviciu solicitat pentru a obţine acces la o profesie dată, dacă serviciul a impus
o povară care a fost atât de excesivă sau disproporţionată în raport cu avantajele
comportate de viitorul exerciţiu al acestei profesii, că serviciul nu putea fi tratat ca fiind
acceptat anterior în mod voluntar. Aceasta s-ar putea aplica spre exemplu şi în cazul
serviciului care nu are nici o legătură cu profesia în cauză.
38. Structura articolului 4 (art. 4) este informativă cu privire la acest punct.
Paragraful 3 (art. 4-3) nu autorizează “limitarea” exercitării dreptului garantat de para-
graful 2 (art. 4-2), dar “delimitează” conţinutul acestui drept, dat fiind că el este parte
componentă a paragrafului 2 (art. 4-2) şi indică ceea ce expresia “muncă forţată şi
obligatorie” nu trebuie să includă”. Astfel, paragraful 3 (art. 4-3) contribuie la interpre-
tarea paragrafului 2 (art. 4-2).
Cele patru alineate ale paragrafului 3 (art. 4-3-a, art. 4-3-b, art. 4-3-c, art. 4-3-
d), indiferent de caracterul lor divers, sunt justificate de ideile fundamentale de inte-
res general, solidaritate socială şi ordinea normală şi tradiţională a lucrurilor. Ultimul
dintre acestea, şi anume alineatul (d) (art. 4-3-d) care exclude din noţiunea de “orice
muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale” munca forţată sau
obligatorie, are o semnificaţie specială în contextul speţei.
39. Examinate în lumina consideraţiunilor precedente, circumstanţele reclamate
pot fi caracterizate prin câteva aspecte, fiecare furnizând un standard de evaluare.
Serviciile care trebuiau acordate se încadrau în domeniul activităţilor normale
desfăşurate de un avocat; ele nu erau diferite de lucrul tradiţional al membrilor barou-
lui nici prin natura lor şi nici prin restricţiile libertăţii în tratarea dosarului.

107
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

În al doilea rând, un factor compensator a fost depistat în avantajele inerente


profesiei, inclusiv dreptul exclusiv de audiere şi de reprezentare de care beneficiază
avocaţii în Belgia de rând cu alte ţări (paragraful 16 supra); excepţiile invocate de
reclamant (ibidem) nu privează regula de substanţă.
În plus, serviciile în cauză au contribuit la instruirea profesională a reclamantu-
lui în egală măsură şi cauzele de care trebuia să se ocupe la solicitarea clienţilor săi
plătitori sau ale conducătorului stagiului. Ele i-au acordat posibilitatea de a-şi îmbogăţi
experienţa şi de a-şi spori reputaţia. În acest sens, interesul general care figura în
prim plan s-a dublat de un interes personal.
Mai mult ca atât, obligaţia împotriva căreia a obiectat dl Van der Mussele a con-
stituit o modalitate de asigurare dlui Ebrima a posibilităţii de a beneficia de prevede-
rile articolului 6 paragraful 3 (c) (art. 6-3-c) din Convenţie. În această măsură, ea s-a
bazat pe concepţia de solidaritate socială şi nu poate fi considerată nerezonabilă. În
plus, această obligaţie se încadra într-un domeniu similar cu cel al “obligaţiilor civice
normale” menţionate în articolul 4 § 3 (d) (art. 4-3-d). În speţă, Curtea nu trebuie să se
pronunţe asupra exactităţii argumentului prezentat de minoritatea Comisiei în sensul
ca repartizarea aproape sistematică a cazurilor pro-Deo avocaţilor stagiari riscă să nu
fie în deplin acord cu necesitatea de a asigura asistenţă juridică efectivă părţii litigante
cu resurse limitate (a se vedea hotărârea din 13 mai 1980 în cauza Artico, Seria A nr.
37, p. 15-16, § 33).
În cele din urmă, responsabilitatea impusă reclamantului nu a fost dispropor-
ţională. Potrivit propriilor mărturii, pentru apărarea dlui Ebrima s-au consumat numai
şaptesprezece sau optsprezece ore din timpul lui de lucru (paragraful 13 supra). Chiar
şi în combinaţie cu alte cauze în care el a fost desemnat să îndeplinească funcţiile
de avocat în timpul stagiului - aproximativ cincizeci de cauze pe parcursul a trei ani,
reprezentând, după cum a afirmat reclamantul, în total aproape şapte sute şi cincizeci
de ore (paragraful 13 supra) - este evident că rămânea suficient timp pentru executa-
rea lucrului pentru care el era remunerat (aproximativ două sute de cauze).
40. De fapt, reclamantul nu a contestat principiul, ca atare, a obligaţiei în cauză;
plângerea lui s-a limitat la două aspecte ale manierii în care obligaţia a fost executată,
şi anume absenţa onorariilor şi în special refuzul de a-i fi rambursate cheltuielile su-
portate (paragrafele 12, 20 şi 24 supra). El a considerat nedrept - minoritatea Comisiei
s-a alăturat acestei opinii - de a încredinţa avocaţilor stagiari apărarea gratuită a cetă-
ţenilor vulnerabili, care însăşi dispun de resurse financiare limitate şi de a-i obliga să
suporte costul serviciului public instituit prin lege. El a subliniat faptul că pe parcursul
a mai multor ani preşedinţii succesivi ai Ordinului naţional al avocaţilor din Belgia au
considerat inadmisibilă existenţa unei astfel de situaţie.
Din partea sa, Guvernul a recunoscut că practica reclamată s-a inspirat din
“tutelă exagerată” care în momentul de faţă era “demodată”. El a afirmat că atitudi-
nea tradiţională a unei profesii neîncrezătoare în independenţa sa a fost justificată
de faptul că Belgia a întârziat în efortul, prin legea din 9 aprilie 1980 (paragraful 21
supra) de a ajusta standardele în vigoare în domeniul în cauză „la nivelul altor state,
în special a celor europene”: până nu demult, a declarat Guvernul, baroul a examinat

108
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

cu “neîncredere” posibilitatea remunerării de către stat a avocaţilor stagiari, ideea de


a stabili o scară oficială a tarifelor onorariilor a provocat o atitudine ostilă din partea
membrilor baroului.
Comisia, de asemenea, a evidenţiat ca fiind regretabilă o situaţie juridică care
în opinia ei, deşi compatibilă cu articolul 4 (art. 4), nu mai satisface “exigenţele vieţii
moderne”. Subliniind faptul că, remunerarea avocaţilor stagiari nu ar prejudicia instru-
irea lor profesională, Comisia şi-a exprimat dorinţa ca legea din 9 aprilie 1980 să fie
implementată prompt şi eficient.
Curtea nu a omis acest aspect al problemei. Din moment ce munca remunerată
poate fi de asemenea calificată ca muncă forţată sau obligatorie, lipsa remunerării
şi a rambursării cheltuielilor constituie un factor relevant la examinarea caracterului
proporţional sau normal al situaţiei. În această ordine, este demn de atenţie faptul că
legile respective în vigoare în multe State Contractante au evoluat sau sunt în proces
de evoluţie, deşi în măsură diferită, spre remunerarea avocaţilor sau a avocaţilor sta-
giari pentru apărarea părţilor litigante cu resurse limitate din fondurile publice. Legea
belgiană din 9 aprilie 1980 este un exemplu al acestei evoluţii; această lege, odată
fiind implementată, trebuie să producă o ameliorarea semnificativă, fără a ameninţa
independenţa baroului.
La momentul faptelor, situaţia reclamată în mod indiscutabil a adus unele prejudi-
cii dlui Van der Mussele din cauza lipsei remunerării sau a rambursării cheltuielilor, dar
aceste prejudicii au fost însoţite de avantaje (paragraful 39 supra) şi nu au fost dovedite
a fi excesive. Reclamantului nu i-a fost impusă o sarcină disproporţionată (ibid.) şi suma
cheltuielilor cauzate de cauzele respective era relativ mică (paragraful 12 supra).
Curtea reaminteşte că dl Van der Mussele a îmbrăţişat în mod voluntar profesia
de avocat, fiind deplin conştient de practica în cauză. Astfel, un dezechilibru conside-
rabil şi nerezonabil între scopul urmărit - admiterea în barou - şi obligaţiile asumate
pentru a realiza scopul urmărit ar fi capabil să justifice concluzia că serviciile solicitate
dlui Van der Mussele cu titlu de asistenţa juridică aveau un caracter obligatoriu indi-
ferent de consimţământul lui. Un astfel de dezechilibru nu a fost depistat în baza pro-
belor prezentate în faţa Curţii, în pofida lipsei remunerării şi rambursării cheltuielilor,
care nici pe departe nu sunt satisfăcătoare.
În plus, luând în consideraţie standardele în continuare acceptate în mod gene-
ral în Belgia şi în alte societăţi democratice, nu este vorba, prin urmare, de o muncă
obligatorie în sensul articolului 4 § 2 (art. 4-2) din Convenţie.
41. Ţinând cont de această concluzie, Curtea nu trebuie să stabilească dacă
activitatea în cauză a fost justificată potrivit articolului 4 § 3 (art. 4-3) şi, în special,
dacă noţiunea de “obligaţii civice normale” se extinde asupra obligaţiilor impuse unei
categorii speciale de cetăţeni datorită poziţiei pe care o ocupă, sau funcţiilor pe care
sunt obligaţi să le exercite în comunitate.

109
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14


DIN CONVENŢIE COMBINAT CU ARTICOLUL 4 (art. 14+4)

42. Reclamantul, de asemenea, a invocat articolul 14 combinat cu articolul 4


(art. 14+4). Articolul 14 prevede după cum urmează:
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (...) Convenţie trebuie să fie asigurată fără
nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte
opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice
altă situaţie.”

43. Articolul 14 (art. 14) completează alte prevederi fundamentale din Conven-
ţie şi din Protocoale. El poate fi aplicat într-o manieră autonomă deoarece încălcarea
articolului 14 nu presupune încălcarea celorlaltor prevederi. Pe de altă parte, el nu
există în mod independent din moment ce are efect numai în raport cu “exercitarea
drepturilor şi libertăţilor” garantate de alte prevederi fundamentale (a se vedea, în
special, hotărârea din 13 iunie 1979 în cauza Marckx, Seria A nr. 31, p. 15-16, § 32).
După cum a constatat Curtea că nu a existat muncă forţată sau obligatorie în sen-
sul articolului 4 (art. 4), apare întrebarea dacă faptele în cauză nu se încadrează în
domeniul de aplicare a acestui articol şi, respectiv, a articolului 14 (art. 14). Totuşi, o
astfel de justificare va fi satisfăcută de o obiecţie majoră. Criteriul care serveşte pentru
delimitarea conceptului de muncă obligatorie include şi noţiunea de stare normală a
lucrurilor (paragraful 18 supra). Lucrul sau munca normală poate fi de fapt executată
în mod anormal dacă alegerea grupurilor sau a indivizilor obligaţi să-l îndeplinească
este guvernată de factori cu caracter discriminatoriu, ceea ce afirmă reclamantul.
În consecinţă, nu este cazul de a exclude aplicarea acestui articol speţei. De
altfel, Guvernul nu a contestat acest fapt.
44. În memoriul din 27 octombrie 1980 prezentat în faţa Comisiei, dl Van der
Mussele a declarat că el nu se plângea de discriminare între avocaţii stagiari şi avo-
caţii înscrişi pe listă. El nu şi-a schimbat atitudinea în faţa Curţii şi Curtea nu vede nici
un motiv pentru a examina cauza din oficiu.
45. Pe de altă parte, potrivit afirmaţiilor reclamantului, avocaţii belgieni sunt su-
puşi, în ceea ce priveşte domeniul examinat, unui tratament mai puţin favorabil decât
cel de care beneficiază membrii unei serii de alte profesii. În cazurile de acordare a
asistenţei juridice, statul acordă remunerare judecătorilor şi grefierilor, remunerează
interpreţii (articolul 184 bis din Codul de procedură penală şi articolul 691 din Codul
de procedură judiciară) şi, “în loc de persoană asistată legal”, înaintează “cheltuielile
de transport şi de şedere ale magistraţilor, funcţionarilor publici sau ai ministerelor,
costurile şi onorariile experţilor, taxele martorilor, plăţi în avans şi o pătrime din salariu
judecătorilor precum şi plăţi în avans funcţionarilor publici sau ai ministerelor” (arti-
colul 692 din Codul de procedură judiciară şi paragraful 23 supra). Medicii, chirurgii
veterinari, farmaciştii şi medicii stomatologi, din partea lor, nu sunt obligaţi să acorde
servicii gratuite persoanelor cu resurse limitate. Potrivit reclamantului, toate aceste
sunt exemple de inegalitate arbitrară, fiind lipsite de orice “justificare obiectivă şi rezo-
nabilă” (a se vedea hotărârea din 23 iulie 1968 în cauza “Belgian Linguistic”, Seria A
nr. 6, p. 34, § 10), prin urmare ele au contravenit prevederilor articolului 14 combinat

110
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

cu articolul 4 (art. 14+4). Minoritatea Comisiei a acceptat acest punct de vedere, cel
puţin în mare măsură.
46. Articolul 14 protejează împotriva discriminării indivizii plasaţi în situaţii si-
milare (a se vedea hotărârea în cauza Marckx precitată, Seria A nr. 31, p. 15, § 32).
Totuşi între barou şi numeroasele profesii enumerate de reclamant, inclusiv şi profe-
siile judiciare şi parajudiciare există diferenţe fundamentale asupra cărora Guvernul
şi majoritatea Comisiei au atras atenţia, şi anume diferenţele ce ţin de statutul legal,
condiţiile de admitere în barou, natura funcţiilor implicate, maniera exercitării acestor
funcţii, etc. Elementele prezentate în faţa Curţii nu demonstrează vreo asemănare în-
tre situaţiile disperate în cauză: fiecare este caracterizată de un ansamblu de drepturi
şi obligaţiuni de la care în mod natural nu poate fi izolat un aspect special.
Pe baza plângerilor reclamantului, Curtea, respectiv, nu constată nici o încălca-
re a articolului 14 combinat cu articolul 4 (art. 14+4).

V. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1


DIN PROTOCOLUL 1 (P1-1)

47. În cele din urmă, dl Van der Mussele a invocat articolul 1 din Protocolul 1
(P1-1), care prevede:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor”.

48. Argumentele lui nu rezistă unui examen în măsura în care ele vizează ab-
senţa remunerării. Textul precitat este limitat să consacre dreptul fiecărei persoane
la respectarea “bunurilor sale”; astfel el se aplică numai la bunurile existente (a se
vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Marckx precitată, Seria A nr. 31, p. 23,
§ 50). Cu toate acestea, în speţă, biroul de consultaţii juridice şi apărare al baroului
din Antwerp a decis la 18 decembrie 1979 că nu poate fi efectuată o evaluare a ono-
rariilor, din cauza situaţiei financiare delicate a dlui Ebrima (paragraful 12 supra). Prin
urmare, potrivit concluziei unanim adoptate de către Comisie, nici o creanţă în favoa-
rea reclamantului nu a existat vreo dată la acest capitol.
Respectiv, articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1) nu poate fi aplicat la această rubri-
că, atât separat cât şi combinat cu articolul 14 (art. 14+P1-1) din Convenţie. În plus,
dl Van der Mussele a invocat cel din urmă articol numai în combinaţie cu articolul 4
(art. 14+4).
49. Problema nu poate fi pusă în termeni similari pentru nerambursarea cheltu-
ielilor, din moment ce dlui Van der Mussele i s-a cerut să plătească anumite sume din
propriul buzunar în această legătură (paragraful 12 supra).
Totuşi, acest lucru nu este suficient pentru a justifica concluzia precum că arti-
colul 1 din Protocolul 1 este aplicabil.

111
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________

În multe cazuri, o datorie prevăzută de lege implică anumite cheltuieli pe care


persoana obligată să o execute trebuie să le suporte. Dacă s-ar considera că impu-
nerea unei astfel de datorii ar constitui o ingerinţă în dreptul la proprietate în sensul
articolului 1 din Protocolul 1, acest articol ar fi fost interpretat în mod excesiv care ar
depăşi obiectul şi scopul urmărit.
Curtea nu găseşte nici un motiv să concluzioneze altfel în speţă.
Cheltuielile în cauză au fost suportate de dl Van der Mussele în procesul acor-
dării asistenţei clienţilor pro-Deo. Aceste cheltuieli erau relativ mici şi au rezultat din
obligaţia de a executa un serviciu compatibil cu articolul 4 (art. 4) din Convenţie.
Articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1), examinat atât separat cât şi combinat cu arti-
colul 14 din Convenţie (art. 14+P1-1), prin urmare, nu este aplicabil cu această ocazie.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

Susţine că nu a avut loc nici o încălcare a articolului 4 (art. 4) din Convenţie,


examinat separat sau combinat cu articolul 14, sau a articolului 1 din Protocolul 1.
Redactată în engleză şi franceză, textul francez fiind autentic, şi pronunţată în
şedinţa publică din 23 noiembrie 1983 la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

Semnat: Gérard Wiarda


Preşedinte

Marc-André Eissen
Grefier

În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 (art. 51-2) din Convenţie şi articolul


50 paragraful 2 din regulamentul Curţii, opinia separat concordantă a dlui Thór Vil-
hjálmsson, împărtăşită de dna Bindschedler-Robert şi dl Matscher, este anexată la
această hotărâre.

Parafat: G.W.
Parafat: M.-A. E.

112
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

OPININA CONCORDANTĂ A DLUI THÓR VILHJÁLMSSON,


ÎMPĂRTĂŞITĂ DE DNA BINDSCHEDLER-ROBERT
ŞI DL MATSCHER

În opinia mea, dl Van der Mussele se poate plânge de o ingerinţă din partea
autorităţilor publice în exercitarea dreptului său la proprietate, dar numai în partea ce
ţine de nerambursarea cheltuielilor suportate. Cu această ocazie, este evident că el a
fost forţat să suporte cheltuielile în cauză ca rezultat al obligaţiei legale impuse lui de
stat. Prin urmare, în opinia mea, articolul 1 din Protocolul 1 este aplicabil cu privire la
acest capăt de acuzare.
Cu toate acestea, eu nu constat nici o încălcare a dreptului la “respectarea
bunurilor sale” aşa cum este garantat de prima frază a primului paragraf. Există două
motive pentru a adopta această concluzie. În primul rând, sumele în cauză, fără a
merita epitetul “derizoriu” atribuit de către Guvern, nu erau excesive. În al doilea rând,
reclamantul activa în calitate de avocat stagiar urmărind scopul de a fi admis în ba-
rou. El trebuia să fi cunoscut sistemul de stagiere înainte de a îmbrăţişa această
profesie. Din moment ce sistemul de stagiere conferea reclamantului în mod indiscu-
tabil avantaje şi dezavantaje, în prezentul context el trebuie examinat în ansamblu.
În opinia mea, dezavantajele nu au prevalat asupra avantajelor în aşa măsură încât
să se constate o încălcare. Respectiv, am votat pentru neîncălcarea articolului 1 din
Protocolul 1.

113
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

114
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

LUBERTI contra ITALIEI


(Cererea nr. 9019/80)

HOTĂRÂRE

23 februarie 1984

În cauza Luberti,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Funda-
mentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul Curţii1, într-o cameră
compusă din următorul complet:

Dnii G. Wiarda, preşedinte,


J. Cremona,
G. Lagergren,
E. Garcia de Enterría,
Sir Vincent Evans,
dl R. Bernhardt.
şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier, şi dl H. Pertzold, grefier adjunct,
după ce a deliberat cu uşile închise la 26 aprilie şi 27 ianuarie 1984,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”). La origine se află cererea (nr. 9019/80) introdusă contra Republicii Italia,
cu care cetăţeanul acestui stat, dl Luciano Luberti, a sesizat Comisia la 19 mai 1980
în temeiul articolului 25.
1
Nota grefei:
Este vorba de regulamentul aplicabil la momentul introducererii cererii. Versiunea revizuită a textului a intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1983, dar numai pentru cauzele deferite Curţii după această dată.

115
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

2. Cererea Comisiei a fost depusă la grefa Curţii la 19 iulie 1982, în termenul


de trei luni prevăzut de articolul 32 paragraful 1 şi 47. Ea face trimitere la dispoziţiile
articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia italiană de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a
Curţii (articolul 46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă
faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor
sale în temeiul articolului 5, paragrafele 1 şi 4 din Convenţie.
3. Camera se constituie de plin drept din dl C. Russo, judecător ales din
partea Italiei (articolul 43 din Convenţie) şi dl G. Wiarda, preşedintele Curţii (ar-
ticolul 21§ 3 (b) din regulamentul Curţii). La 13 august 1982, acesta din urmă i-a
desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri,
şi anume, dl J. Cremona, dl G. Lagergren, dl E. Garcia de Enterria, Sir Vincent
Evans şi dl. R. Bernhardt (articolul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21 paragra-
ful 4 din regulament).
4. Domnul Wiarda, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 paragraful
5 din regulament) i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamen-
tal („Guvernul”), precum şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedu-
rii. Conform deciziei preşedintelui din 15 septembrie 1982, agentul guvernamental
trebuia să prezinte memoriul până la 15 noiembrie la care delegatul avea dreptul
să răspundă în scris în termen de două luni de la data transmiterii a memoriului
Guvernului de către grefier.
Grefierul a primit memoriul Guvernului la 22 noiembrie 1982 şi răspunsul dele-
gatului la 14 ianuarie 1983, la care au fost anexate comentariile reclamantului vizavi
de memoriul Guvernului şi revendicările în temeiul articolului 50 din Convenţie.
5. La 17 ianuarie 1983, preşedintele a decis că agentul guvernamental trebuie
să prezinte până la 28 februarie un memoriu suplimentar. Grefa a primit textul original
italian la 15 februarie şi varianta franceză a acestuia, varianta oficială pentru Curte,
la 21 aprilie.
La 24 februarie, secretarul Comisiei a comunicat grefierului detalii splimentare
furnizate de către reclamant cu privire la aplicabilitatea articolului 50 din Convenţie
şi, ulterior, la 18 martie, observaţiile delegatului asupra ansamblului revendicărilor
reclamantului în materie.
6. În conformitate cu instrucţiunile Camerei şi la diferite date între 26 aprilie şi
22 septembrie 1983, grefierul a obţinut, parţial de la Comisie şi parţial de la Guvern,
anumite documente şi o informaţie.
7. La 27 ianuarie 1984, Camera a decis să renunţe la audiere, constatând că
condiţiile necesare pentru o astfel de derogare de la procedura uzuală erau satisfăcu-
te (articolele 26 şi 36 din regulamentul Curţii). Preşedintele s-a consultat în prealabil,
prin intermediul grefierului, cu agentul guvernamental şi delegatul Comisiei asupra
acestui punct.

116
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ÎN FAPT

A. Circumstanţele cauzei
8. Dl Luberti, născut în 1924, este cetăţean italian şi domiciliază în prezent într-
un ospiciu ecleziastic. La 20 ianuarie 1970, la Roma, el şi-a omorât amanta cu câteva
focuri de armă. Apoi, el a plecat din apartament, abandonând cadavrul.
La 25 martie 1970, poliţia, acţionând în baza unei scrisori trimise de către recla-
mant în care acesta mărturisea comiterea unui omor, a descoperit cadavrul. Potrivit
raportului poliţiei, circumstanţele faptei creau impresia că autorul crimei nu era în
deplină posesie a facultăţilor sale mintale.
O procedură penală a fost intentată împotriva dlui Luberti; el nu a fost pus sub
arest până la 10 iulie 1972. Către această dată a fost terminată ancheta preliminară a
cauzei şi reclamantul a fost trimis în judecată sub acuzaţia de omor.
9. La 17 ianuarie 1976, Curtea de juraţi din Roma l-a condamnat pe dl Luberti,
care a pledat nevinovat, la douăzeci şi unu ani de privaţiune de libertate pentru omor
şi la un an de privaţiune şi la plata unei amenzi în sumă de 500, 000 lire pentru deţi-
nerea armelor de foc.
10. Reclamantul a depus recurs, învocând pentru prima dată, printre alte moti-
ve, starea sa de demenţă la momentul comiterii faptei de care fusese acuzat.
La 24 noiembrie 1976, Curtea de Apel de juraţi a ordonat efectuarea unei ex-
pertize psihiatrice. Doi experţi desemnaţi în acest scop şi-au prezentat raportul la 11
noiembrie 1977; ei au conchis că în ziua omorului dl Luberti suferea de un sindrom
paranoic (sindrome paranoica) care-l priva de capacitatea sa de a dori (capacità di
volere) şi că la momentul expertizei el s-a manifestat, în termeni psihiatrici, ca o per-
soană periculoasă.
Dat fiind că această concluzie a fost contestată de către un expert invitat de
partea civilă (consulente tecnico), Curtea de Apel a dispus la 17 noiembrie 1978 efec-
tuarea unei expertize suplimentare. Curtea de Apel dorea să afle, dacă la momentul
comiterii crimei starea de demenţă a reclamantului era parţială sau totală şi dacă el
prezenta în continuare un pericol pentru societate. Trei experţi noi l-au examinat pe
dl Luberti cu diferite ocazii. Ultima lor întâlnire cu inculpatul a avut loc la 14 mai 1979.
Acest raport confirma în mare măsură concluziile adoptate în raportul precedent, cu
excepţia definiţiei exacte a maladiei. De asemenea, potrivit raportului s-a constatat
faptul că la momentul crimei dl Luberti era lipsit de capacitatea de a înţelege şi nu
doar de capacitatea de a dori (capacità d’ intendere e di volere). În plus, raportul
conţinea observaţii asupra comportamentului reclamantului în timpul întâlnirilor cu
experţii. În raport se menţionau anumite forme de manifestare a bolii cu care a fost
diagnosticat reclamantul: grandomania care se manifesta prin supraestimarea pro-
priei persoane, complexul de superioritate în raport cu experţii, convingerea de a fi
nemuritor şi prin atitudinea ostilă faţă de lumea din jurul lui. În continuare, pretenţiile
reclamantului că ar fi victima unui complot internaţional de proporţii au demonstrat în
mod clar că el suferea de mania persecutării. În final, raportul a afirmat că psihoza

117
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

observată a existat cu certitudine la momentul evenimentelor care au cauzat intenta-


rea procedurii penale.
Curtea de Apel a acceptat aceste concluzii. La 16 noiembrie 1979, Curtea l-a
achitat pe dl Luberti pentru motivul incapacităţii mintale (infermitá psihica – articolul 88
din Codul penal) şi a dispus plasarea lui într-un spital de psihiatrie pentru o perioadă
de doi ani. Această măsură de securitate a fost ordonată în temeiul dispoziţiilor arti-
colului 222 din Codul penal în vigoare în acea perioadă (paragraful 18 infra). Printre
altele, acest articol prevedea că într-un caz similar cu cel al dlui Luberti, instanţa de
judecată trebuie întotdeauna să dispună internarea pentru o perioadă de doi ani, fiind
prezumat caracterul social-periculos al condamnatului.
Cu toate acestea, Curtea de Apel de juraţi a apreciat, de asemenea, sănătatea
mintală a reclamantului la momentul adoptării hotărârii sale, deşi din punct de ve-
derea legal, nu era obligată să facă o astfel de apreciere. Curtea a fost de acord, în
special, cu concluziile a celor două expertize privind lipsa simţului de responsabilitate
la reclamant şi pericolului pe care-l prezenta. Ea a adăugat că acest pericol nu era
numai ipotetic, dar real, concluzie adoptată de către experţii în unanimitate, şi că de
el trebuie să se ţină cont ca de un factor care poate contribui la reexaminarea stării
psihice a dlui Luberti atunci când va fi examinată întrebarea ridicării măsurii de inter-
nare. În cele din urmă, Curtea de Apel de juraţi a notat că cazul viza „un paranoic” şi
că necesitatea internării impusă de starea lui psihică trebuie să succedeze detenţia
lui fără întrerupere.
În temeiul articolului 485 din Codul de procedură penală, combinat cu articolul
206 din Codul penal, Curtea de Apel de juraţi a ordonat executarea provizorie a de-
ciziei sale.
11. Reclamantul şi procurorul general de pe lângă Curtea de Apel din Roma au
sesizat Curtea de Casare, invocând diferite motive. Dl Luberti s-a plâns de faptul că
Curtea de Alpel de juraţi a neglijat concluziile expertizei medico-legale şi balistice, care
a fost ordonată în timpul audierii şi care trebuia să stabilească dacă era vorba despre un
omor sau sinucidere. Cele două recursuri au fost respinse la 17 iunie 1981.
12. În conformitate cu hotărârea Curţii de Apel de juraţi, dl Luberti, deţinut în
închisoare din data de 10 iulie 1972, a fost admis la spitalul de psihiatrie din Aversa
(Provincia Naples) la 21 noiembrie 1979.
13. După pronunţarea acestei hotărâri, dl Luberti a adresat autorităţilor judiciare
mai multe solicitări de a fi pus în libertate. El a adoptat în fond două abordări diferite.
Pe de-o parte, el s-a adresat la 28 noiembrie 1979 judecătorului supraveghetor
(magistrato di sorveglianza – paragraful 21 infra) de la tribunalul Santa Maria Capua
Vetere (sub jurisdicţia căruia se afla spitalul), solicitând ca perioadele când el era
supus unor examinări psihiatrice în timp ce se afla în detenţie preventivă să compen-
seze perioada măsurii de securitate. Această cerere a fost respinsă.
Pe de altă parte, dl Luberti a reclamat în faţa a trei tribunale diferite suspenda-
rea anticipată a internării sale, care nu era justificată de starea lui de sănătate.

118
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

14. El s-a adresat în primul rând – la 19 noiembrie 1979, adică aproape la trei zile
după adoptarea hotărârii de Curtea de Apel de juraţi – la secţiunea de supraveghere din
Roma (sezione di sorveglianza – paragraful 21 infra). Reclamantul a invocat articolul
207 din Codul penal şi articolul 71 din legea nr. 354 din 26 iulie 1975 privind administra-
ţia penitenciarelor şi executarea măsurilor de privare sau restricţie a libertăţii.
Secţiunea de supraveghere a efectuat în primul rând o serie de investigări. Ea
a obţinut, printre altele, un raport medical de la spital, o copie a „fişei clinice” a dlui
Luberti şi câteva documente prezentate de către acesta.
La 5 mai 1980, un psiholog care l-a consultat pe reclamant în mod privat i-a
eliberat un certificat care atesta însănătoşirea reclamantului şi necesitatea punerii lui
în libertate pentru a preîntâmpina reducerea ireversibilă a progresului clinic atins.
La 5 august 1980, secţiunea de supraveghere din Roma a ţinut o audiere în
timpul căreia procuratura generală a susţinut, învocând articolul 635 din Codul de
procedură penală (paragraful 21 infra), că această secţiune nu dispunea de compe-
tenţă din moment ce recursurile în casare împotriva hotărârii din 16 noiembrie 1979
(paragraful 11 supra) erau încă în curs de examinare. Prin ordinul emis în aceeaşi zi,
depus la grefă următoarea zi, secţiunea de supraveghere a decis să-şi decline com-
petenţa. Acest ordin se baza, printre altele, pe o hotărâre a Curţii de Casare, în care
se declara că cererea de a suspenda executarea unei măsuri de securitate impuse
ca urmare a unei decizii de achitare, care încă nu a devenit definitivă, trebuie să fie
înaintată primei instanţe şi nu judecătorului care controlează executarea sentinţelor,
dacă este vorba de o procedură incidentă (procedimento incidentale) (prima Cameră,
12 iunie 1962, „Giustiyia Penale” 1965, III, p. 152).
La 16 august 1980, dl Luberti a sesizat Curtea de Casare, care a decis la 3
decembrie 1980, în temeiul articolului 640 din Codul de procedură penală, că exami-
narea recursului ţine de Curtea de Apel din Roma. Hotărârea (decreto) a fost depusă
la grefă la 4 februarie, iar dosarul a fost transmis Curţii de Apel la 26 februarie 1981.
Prin hotărârea (decreto) din 4 mai 1981, depusă la grefă la 29 mai, Curtea de Apel a
confirmat ordonanţa din 5 august 1980.
15. La 16 august 1980, data depunerii recursului la Curtea de Casare împo-
triva ordonanţei anterior menţionate, dl Luberti a înaintat alte două cereri: una a fost
adresată Curţii de Apel de juraţi din Roma şi cealaltă secţiunii de supraveghere din
Naples, regiune unde era localizat spitalul în care a fost internat reclamantul.
16. La 4 septembrie 1980, procedura în faţa Curţii de Apel cu juraţi a fost sus-
pendată pentru un termen nelimitat deoarece la 22 august reclamantul nu s-a întors
la spital la expirarea învoirii de opt ore acordată de către judecătorul supraveghetor
de la tribunalul Santa Maria Capua Vetere. Ulterior Curtea de Apel a clasat procedura
la data pe care Guvernul nu a putut să o indice. Reclamantul a fost din nou pus sub
arest la 17 martie 1981 şi internat din nou la spital cu două zile mai târziu.
17. La rândul său, secţiunea de supraveghere din Naples a suspendat decizia
sa în aşteptarea rezultatului final al procedurii instituite în faţa secţiunii de suprave-
ghere din Roma (paragraful 14 supra). Ea a reluat examinarea cererii suspendate

119
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

imediat după ce Curtea de Apel din Roma a respins la 4 mai 1981 recursul împotriva
ordonanţei din 5 august 1980 (ibid.). Dezbaterile au avut loc la 12 mai, înainte de
depunerea hotărârii Curţii de Apel la grefă (29 mai). Dosarul prezentat secţiunii de
supraveghere din Naples conţinea un raport medical din 16 aprilie 1981 - la un interval
de mai puţin de o lună după reîntoarcerea dlui Luberti la spitalul psihiatric - care a fost
întocmit pentru scopurile anchetei. Potrivit opiniei medicului-şef al spitalului (Directto-
re capo sanitario) inclusă în acest raport „din punct de vedere clinic, nu exista nici un
motiv pentru a menţine măsura de securitate”.
La 4 iunie 1981, secţiunea de supraveghere din Naples a decis să anuleze interna-
rea, constatând, în special în baza raportului menţionat mai sus, că din punct de vedere
psihiatric şi criminologic, dl Luberti nu mai prezenta vreun pericol. Înainte de a-şi pronunţa
decizia asupra fondului cauzei, secţiunea de supraveghere s-a declarat competentă de
a statua asupra cererii, cu toate că recursul în casare depus de procurorul general împo-
triva hotărârii Curţii de Apel de juraţi din Roma era încă în curs de examinare (paragraful
11 supra); ea nu a fost de acord cu interpretarea articolului 635 din Codul de procedură
penală dată de secţiunea de supraveghere din Roma (paragraful 14 supra).
Ordonanţa a fost depusă la 10 iunie, iar dl Luberti a fost pus în libertate la 15
iunie, la un interval de două zile înaintea respingerii celor două recursuri în casare
(paragraful 11 supra).

B. Dreptul intern pertinent

18. În conformitate cu articolul 222 din Codul penal italian în vigoare la mo-
mentul procesului dlui Luberti, un acuzat achitat pentru motivul stării de demenţă era
supus unei măsuri de securitate în formă de înternare într-un spital psihiatric (ospe-
dale psihiatrico guidiziario). Perioada minimă de detenţie era prevăzută de lege în
dependenţă de gravitatea infracţiunii. În speţă, perioada minimă era de doi ani.
Articolul 202, primul alineat, prevedea că măsurile de securitate puteau fi impu-
se numai persoanelor care prezentau un pericol pentru societate şi au comis o faptă
care constituia o infracţiune în conformitate cu legislaţia în vigoare. În termenii primu-
lui alineat al articolului 204, astfel de măsuri trebuiau să fie dispuse în cazul în care se
stabilea că persoana vizată prezenta un pericol pentru societate. Cu toate acestea, al
doilea alineat prevedea:
„În cazurile prevăzute în mod expres” – înclusiv cele acoperite de articolul 222 -, „trebuie să existe
o prezumţie legală că persoana vizată prezintă un pericol pentru societate. Cu toate acestea, chiar
şi în astfel de cazuri aplicarea măsurilor de securitate va fi condiţionată de constatarea existenţei
unui astfel de pericol, dacă condamnarea sau achitarea a fost pronunţată:
(1) la un interval de mai mult de zece ani de la data comiterii faptelor, în cazul în care persoanele aliena-
te mintal sunt implicate în cazurile prevăzute de cel de-al doilea alineat al articolelor 219 şi 222; ...”

Prezumţia instituită de prima frază a acestui text se aplica în speţă.


19. Regimul juridic în cauză s-a schimbat cu privire la anumite puncte în rezul-
tatul hotărârii pronunţate de Curtea Constituţională la 27 iulie 1982 (nr. 139), potrivit
căreia primul alineat al articolului 222 şi al doilea alineat al articolului 204 din Codul
penal erau declarate neconstituţionale

120
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

„... în măsura în care ele nu subordonau decizia de internare într-un spital psihiatric a unui individ
achitat pentru motivul alienării mintale unui control prealabil efectuat de jurisdicţia de fond sau cea
care controlează executarea sentinţei cu privire la existenţa unui pericol social persistent din cau-
za.... bolii la momentul aplicării măsurii..”

20. În termenii articolului 207, aşa cum a fost modificat printr-o altă hotărâre a Curţii
Constituţionale (nr. 110 din 23 aprilie 1974), suspendarea unei măsuri de securitate, astfel
ca internarea dlui Luberti, poate fi dispusă chiar şi înaintea expirării termenului minim,
spre exemplu la solicitarea persoanei vizate, în cazul în care aceasta nu mai prezintă nici
un pericol pentru societate. Articolul 208 specifică că judecătorul trebuie în orice caz să re-
examineze situaţia la sfârşitul perioadei pentru a stabili dacă persoana internată continuă
să prezinte un pericol şi va fixa, în caz de necesitate, data următoarei examinări.
21. În conformitate cu articolul 206 din Codul penal, executarea unei măsuri
de securitate poate în anumite cazuri, înclusiv cazul unei persoane alienate mintal,
începe pe parcursul anchetei sau a procesului, reieşind din apreciarea dată de jude-
cător, care dispune de această facultate. La această etapă, măsura este considerată
provizorie şi numai jurisdicţia de fond este competentă să examineze întrebările pe
care le ridică, înclusiv cea privind suspendarea măsurii.
În cazul măsurilor de securitate dispuse ulterior anchetei sau procesului, articolul
653 din Codul de procedură penală conferă puterea de control şi de decizie judecăto-
rului care controlează executarea sentinţelor (guidice di sorveglinza). Această instituţie
este compusă din două organe: judecătorul de supraveghere (magistrato di sorveglian-
za) şi secţiunea de supraveghere (sezione di sorveglianza). Respectiv, competenţele
lor, care se exclud reciproc, sunt prevăzute în articolele 69 şi 70 din legea nr. 354 din 26
iulie 1975 privind administrarea penitenciarelor şi executarea măsurilor care implică pri-
varea de libertate sau restricţia libertăţii. În special, anume secţiunea de supraveghere
se ocupă de cererile de suspendare a măsurilor de securitate.
Judecătorii şi secţiunile de supraveghere adoptă decizii în prima instanţă. Per-
soana vizată şi procuratura au dreptul de a face recurs împotriva unor astfel de decizii
atât în faţa Curţii de Apel (articolul 640 din Codul de procedură penală) cât şi în faţa
Curţii de Casare (articolul 71 ter din legea nr. 354 din 1975), în cazul în care motivul
recursului este pretinsa încălcare a prevederilor legislaţiei în vigoare. De asemenea,
ei pot contesta o hotărâre (decreto) pronunţată de către Curtea de Apel în astfel de
proceduri prin depunerea unui recurs de revizuire (ricorso per revisione) la Curtea de
Casare. În acest caz, Curtea de Casare are de asemenea dreptul de a se pronunţa
asupra fondului cauzei (articolul 641 din Codul de procedură penală).

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

22. În cererea adresată Comisiei la data de 19 mai 1980 (nr. 9019/80), dl Luber-
ti s-a plâns de internarea sa în spitalul psihiatric, deşi nu mai suferea de boală psihică.
De asemenea, el a reproşat instanţelor italiene că nu au adoptat în termen scurt o
decizie cu privire la cererile lui de a anula ordonanţa de internare. Cu privire la primul
aspect al cererii, reclamantul a invocat dispoziţiile primului paragraf al articolului 5 din
Convenţie şi paragraful 4 în privinţa celui de-al doilea aspect.

121
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

23. La 7 iulie 1981 Comisia a declarat cererea admisibilă.


În raportul său din 6 mai 1982 (articolul 31 din Convenţie), Comisia a constatat:
- cu zece voturi contra două, că nu a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 1
din Convenţie,
- în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 5 paragraful 4.
Raportul conţine o opinie separată.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5


PARAGRAFUL 1

24. Reclamantul a afirmat că la momentul pronunţării hotărârii Curţii de Apel


de juraţi din Roma la 16 noiembrie 1979, el nu mai suferea de dereglări mintale. El a
susţinut că Curtea de Apel a dispus internarea lui fără a ţine cont de starea sănătăţii
lui la data hotărârii, în temeiul articolul 222 din Codul penal care, la acea perioadă,
prevedea că măsura de secutitate în litigiu nu era impusă în mod automat în astfel de
cazuri (paragrafele 10 şi 18 supra). El a invocat dispoziţiile articolului 5 paragraful 1
din Convenţie care prevede după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu
excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza unei condamnări pronunţate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre
pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii
prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente,
atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere
sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţilor competente;
e) dacă este vorba de detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioa-
să, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să
pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare
ori de extradare.”

Guvernul şi-a exprimat dezacordul. În opinia lui, sănătatea mintală a dlui Luber-
ti justifica internarea lui într-un spital psihiatric. În continuare, el a afirmat că Curtea
de Apel de juraţi din Roma a verificat nu numai calitatea de alienat a reclamantului la
momentul comiterii omorului, dar şi faptul dacă acesta prezenta un pericol pentru so-
cietate la momentul adoptării hotărârii (paragraful 10 supra), şi a ţinut cont de această
informaţie la adoptarea deciziei sale bazată pe concluziile expertizei.
Comisia a observat că ea nu este competentă să se pronunţe într-un mod
general asupra compatibilităţii prezumţiei instituite prin articolul 204 din Codul penal

122
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(paragraful 18 supra) cu alineatul (e) al articolului 5 paragraful 1 din Convenţie, unicul


alineat considerat relevant de către Comisie. În opinia Comisiei aplicarea prevederilor
dreptului italian nu a contravenit Convenţiei în cazul de faţă, iar caracterul şi amploa-
rea alienării mintale de care suferea dl Luberti erau de aşa natură încât justificau
internarea lui în spital.
25. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea va acorda o atenţie
sporită, în măsura posibilă, întrebării ridicate de cazul concret: ea va evalua dacă
privarea reclamantului de libertate a satisfăcut exigenţele articolului 5 paragraful 1. În
cazul de faţă numai partea introductivă şi alineatul (e) din paragraful 1 sunt relevante:
alineatele (b), (d) şi (f) nu sunt relevante în mod evident; alineatul (a) vizează o situa-
ţie în care există o condamnare (hotărârea din 5 noiembrie 1981 X c. Marii Britaniei,
Seria A nr. 46, p. 17, paragraful 39, şi hotărârea din 24 iunie 1982 Van Droogenbro-
eck, Seria A nr. 50, p. 19, paragraful 35), pe când în speţă este vorba de achitare.
26. Pentru a respecta dispoziţiile articolului 5 paragraful 1, internarea în cauză
trebuia să satisfacă următoarele exigenţe: să fie efectuată „în conformitate cu o pro-
cedură prevăzută de lege”, să fie „legală” şi să implice „o persoană alienată mintal”.
Potrivit reclamantului, numai ultima exigenţă nu a fost satisfăcută în speţă. Primele
două nu au fost contestate.
27. Curtea a reamintit faptul că autorităţilor naţionale trebuie să li se recunoască
dreptul de a se bucura de o anumită putere discreţionară de a decide dacă o persoană
trebuie internată ca fiind „alienată”, întrucât ele sunt primele care evaluează probele
prezentate într-un caz dat. Sarcina Curţii este de a controla deciziile acestor autorităţi
potrivit Convenţiei (a se vedea hotărârea din 24 octombrie 1979 în cauza Winterwerp,
Seria A nr. 33, p. 18, paragraful 40). O persoană nu poate fi considerată „ alienată” în
sensul articolului 5 şi privată de libertate decât dacă sunt satisfăcute trei condiţii minime:
existenţa unor probe medicale care să ateste că persoana este „alienată”, tulburărea
mintală trebuie să fie de aşa gravitate, încât să justifice internarea obligatorie, şi valabi-
litatea continuării internării să depindă de persistenţa unei astfel de tulburări (a se vedea
hotărârea X c. Regatului Unit, Seria A nr. 46, p. 18, paragraful 40 şi, mutatis mutandis,
hotărârea din 10 noiembrie 1969 în cauza Stögmuller, Seria A nr. 9 , p. 39-40, paragraful
4, hotărârea în cauza Winterwerp, Seria A nr. 33, p. 18, paragraful 39 şi hotărârea în
cauza Van Droogenbroek, Seria A nr. 50, p. 21-22, paragraful 40).
28. Susţinând faptul că deja s-a însănătoşit la momentul adoptării deciziei de
către Curtea de Apel din Roma de a-l interna în spital, dl Luberti în fond contestă sa-
tisfacerea primelor două condiţii.
Curtea subscrie opiniei contrare exprimată de Comisie şi Guvern.
În primul rând, este evident faptul că Curtea de Apel de juraţi a stabilit în mod
convingător calitatea de alienat a dlui Luberti. Curtea de Apel a verificat existenţa
condiţiei psihice date nu numai la momentul comiterii omorului („nel momento in cui
(aveva) commesso il faptto), în conformitate cu exigenţa articolului 222 combinat cu
articolul 88 din Codul penal, dar, de asemenea şi la momentul adoptării măsurii de
privare a dlui Luberti de libertate, cea de-a doua abordare respectând exigenţele ar-
ticolului 5 din Convenţie. Acest fapt este confirmat în mod incontestabil de hotărârea

123
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

din 16 noimebrie 1979: în motivele hotărârii se face trimitere, printre altele, la rapoar-
tele psihiatrice, care au fost elaborate la un interval mare de timp după consumarea
evenimentului şi se bazau, în mare măsură, pe comportamentul şi declaraţiile dlui
Luberti din timpul procedurii (paragraful 10 supra).
Mai mult decât atât, Curtea de Apel de juraţi a reuşit să demonstreze că carac-
terul şi gravitatea tulburării mintale de care suferea reclamantul la momentul adoptării
hotărârii în cauza lui justifica internarea obligatorie: ea a constatat că la acea perioadă
reclamantul prezenta un pericol real, fapt care a determinat-o să considere necesar
de a ordona executarea provizorie a deciziei sale (paragrafele 10 şi 12 supra).
29. Rămâne de a stabili dacă „detenţia” invocată, care iniţial era compatibilă
cu articolul 5 paragraful 1 din Convenţie, a fost menţinută şi după expirarea perioadei
justificate de starea psihică a dlui Luberti.
Potrivit informaţiilor prezentate Curţii, au fost elaborate două rapoarte privind
starea sănătăţii psihice a dlui Luberti în perioada între 16 noiembrie 1979, data la care
Curtea de Apel de juraţi şi-a pronunţat hotărârea, şi 10 iunie 1981, data suspendării
măsurii de securitate (paragrafele 10 şi 17 supra).
Primul raport – certificatul din 5 martie 1980 – a conchis că dl Luberti s-a în-
sănătoşit şi urma a fi pus în libertate pentru a preîntâmpina reducerea ireversibilă a
progresului clinic atins (paragraful 14 supra). Cu toate acestea, acest raport a fost
elaborat nu de un psihiatru, dar de un psiholog care l-a examinat pe reclamant cu
titlu privat. Afară de aceasta, numai acest raport nu era suficient pentru a solicita
dispunerea eliberării dlui Luberti, în special ţinând cont de faptul că el a contrazis atât
constatările făcute doar cu câteva luni mai înainte şi incluse în hotărârea Curţii de
Apel de juraţi (16 noiembrie 1979), cât şi concluziile expertizei în baza cărora a fost
adoptată această hotărâre. Prin urmare, secţiunea de supraveghere din Roma trebuia
să acţioneze cu prudenţă şi să verifice starea psihică a dlui Luberti.
În fapt, această secţiune a ordonat depunerea dosarului medical a reclamantu-
lui şi a început studiul cazului. Cu toate acestea, ea nu s-a pronunţat asupra fondului
din moment ce la 5 august a declarat ca nu dispune de competenţă (articolul 14). La
16 august, dl Luberti a depus un recurs în casare şi a introdus noi cereri la Curtea de
Apel de juraţi din Roma de a fi pus în libertate. Cu toate acestea, la scurt timp - 22 au-
gust – el a fugit şi în rezultat nu putea fi supus unui examen psihiatric până la arestul
lui în martie 1981.
Cel de-al doilea raport a fost elaborat la 16 aprilie 1981 pentru scopurile anche-
telor referitoare la cererea adresată secţiunii de supraveghere din Naples. Acest ra-
port conţine opinia medicului-şef de la spitalul din Aversa potrivit căreia nu exista nici
un motiv pentru a menţine în continuare măsura de securitate (paragraful 17 supra).
Bineînţeles, raportul medicului-şef nu a constituit ultimul act în procedură; el nu
avea nici caracterul şi nici efectele juridice ale unei decizii. Fiind comunicat secţiunii
de supraveghere din Naples, acest raport nu o obliga în nici un fel. Secţiunea mai
trebuia să stabilească dacă starea psihică a dlui Luberti a justificat punerea lui în
libertate. Suspendarea internării unei persoane care anterior fusese recunoscută „ali-

124
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

enată” şi periculoasă pentru societate de către o instanţă de judecată este o chestiune


care vizează atât persoana în cauză cât şi comunitatea în care ea va trăi după elibe-
rare. În speţă era vorba de o persoană care a comis un omor, un factor care a sporit
dificultăţile inerente oricărei evaluări în domeniul psihiatric. Respectiv, secţiunea de
supraveghere trebuia să procedeze cu precauţie şi necesita un interval de timp pentru
a examina cauza.
Nu au existat dovezi că secţiunea de supraveghere din Naples ar fi întârziat
excesiv de mult cu adoptarea hotărârii. Chiar şi înaintea încheierii procedurii instituite
la Roma, ea a luat măsuri în vederea anchetării cererii dlui Luberti cu care fusese
sesizată. Ea s-a întrunit în şedinţă la 12 mai 1981, la opt zile după pronunţarea hotă-
rârii Curţii de Apel de juraţi din Roma şi cu şaptesprezece zile înainte de depunerea
acestei hotărâri la grefă (paragraful 17 supra). Decizia ei, adoptată la 4 iunie 1981 şi
depusă la grefă la 10 iunie, a contribuit la punerea în libertate a dlui Luberti la 15 iunie.
Aceste intervale diferite de timp nu sunt exagerate: în opinia Curţii, secţiunea de su-
praveghere şi-a îndeplinit sarcinile într-un interval de timp rezonabil. Dacă secţiunea
de supraveghere din Roma ar fi acţionat cu o promptitudine mai mare, ar fi fost fezabil
de a ajunge mai repede la concluzia că continuarea internării nu mai era necesară.
Curtea nu exclude această posibilitate, dar, ţinând cont de probele prezentate, nu
consideră de a fi stabilit faptul că detenţia reclamantului a depăşit perioada justificată
de tulburarea mintală de care suferea. Prin urmare, nu a existat nici o încălcare a
articolului 5 paragraful 1.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5


PARAGRAFUL 4

30. Potrivit articolului 5 paragraful 4,


„Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”

Potrivit dlui Luberti, tribunalele italiene nu au statuat „într-un termen scurt” asu-
pra cererilor de ridicare a măsurii de internare. Guvernul a contestat această teză în
faţa Comisiei, care a acceptat-o în esenţă, dar în memoriul său adresat Curţii (para-
graful 4 supra) el a recunoscut că procedura desfăşurată în faţa secţiunii de supra-
veghere din Roma, cu singurul scop de a stabili incompetenţa autorităţii sesizate, a
depăşit limita de timp.
31. Curtea trebuie să stabilească această problemă îndiferent de absenţa în-
călcării articolului 5 paragraful 1; la acest subiect, ea face trimitere la jurisprudenţa sa
constantă (a se vedea, în special, hotărârea în cauza Van Droogenbroeck, Seria A nr.
50, p. 23, paragraful 43).
Anumite distincţii care sunt relevante în speţă sunt furnizate de hotărârile ante-
rior pronunţate de Curte cu privire la articolul 5 paragraful 4.
În cazul în care decizia de a priva o persoană de libertatea sa este adoptată
de un organ administrativ, această persoană are dreptul să solicite controlul legalităţii

125
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

deciziei de către un tribunal, ceea ce nu se aplică când este vorba de o decizie adop-
tată de către un tribunal la sfârşitul procedurii judiciare, în acest caz controlul impus
de articolul 5 paragraful 4 fiind incorporat în această decizie (a se vedea, în special,
hotărârea în cauza Van Droogenbroeck, ibid., p. 23, paragrafele 44-45).
De asemenea, Curtea a declarat, vizavi de internarea persoanelor alienate,
că trebuie să fie prevăzută posibilitatea de a efectua un control ulterior la intervale
rezonabile de timp, deoarece motivele care iniţial justificau internarea pot dispărea (a
se vedea, în special hotărârea precitată X. c. Regatului Unit, Seria A nr. 46, p. 22-23,
paragraful 52).
33. Internarea dlui Luberti s-a bazat pe hotărârea Curţii de Apel de juraţi, pro-
nunţată la 16 noiembrie 1979 la sfârşitul procedurii care a fost însoţită de garanţiile
judiciare necesare. Respectiv, ceea ce trebuia să fie stabilit este dacă reclamantul a
beneficiat ulterior de dreptul, după un „interval rezonabil de timp” de a introduce „un
recurs” pentru ca tribunalul să statueze „într-un termen scurt” asupra „legalităţii” con-
tinuării „deţinerii sale”.
34. Dl Luberti a formulat trei cereri privind suspendarea internării sale. Prima a
fost înaintată secţiunii de supraveghere din Roma la 19 noiembrie 1980, a doua Curţii
de Apel de juraţi din Roma la 16 august 1980 şi a treia a fost adresată secţiunii de
supraveghere din Naples la 16 august 1980 (paragrafele 14-17 supra). Prima cerere
a condus la constatarea incompetenţei secţiunii de supraveghere din Roma, adop-
tată la 5 august 1980 şi depusă la grefă a doua zi, constatare confirmată, în urma
recursului introdus de dl Luberti, prin decizia Curţii de Apel din Roma din 4 mai 1981,
depusă la grefă la 29 mai 1981. Rezultatul celei de-a doua cereri a fost o ordonanţă
de clasare, emisă de Curtea de Apel de juraţi din Roma, Guvernul neputând identifica
data emiterii acesteia; cea de-a treia cerere a condus la punerea în libertate a dlui Lu-
berti la 15 iunie 1981 în conformiate cu decizia secţiunii de supraveghere din Naples,
pronunţată la 4 iunie 1981 şi depusă la grefă la 10 iunie 1981.
Deşi o decizie asupra „legalităţii deţinerii dlui Luberti” în sensul articolului 5 pa-
ragraful 4 a fost pronunţată numai de secţiunea de supraveghere din Naples, aceas-
ta nu înseamnă că trebuie să se ţină cont numai de procedura desfăşurată în faţa
acestei secţiuni. Ceea ce, de fapt, trebuie să se stabilească este dacă reclamantul a
beneficiat sau nu de dreptul său ca această chestiune să fie tranşată „într-un termen
scurt” de jurisdicţia italiană, de funcţionarea căreia statul reclamat răspunde în faţa
organelor Convenţiei. Pentru acest motiv, fiecare dintre etapele procedurilor implicate
în speţă trebuie să fie, în primul rând, examinate în mod separat şi ulterior să fie efec-
tuată o evaluare generală.
35. Procedura intentată la 19 noiembrie 1979 în faţa secţiunii de supraveghere
din Roma s-a încheiat în apel la 29 mai 1981, ceea ce înseamnă că ea a durat optspre-
zece luni şi zece zile. Un astfel de interval pare a fi, la prima vedere, excesiv de lung.
Cu toate acestea, trebuie de remarcat faptul că procedura a fost iniţiată la trei
zile după pronunţarea hotărârii de achitare a dlui Luberti şi de privare a acestuia de
libertate. Deşi, în conformitate cu dispoziţiile dreptului italian el nu era obligat să aş-
tepte un interval mai mare de timp înainte de a adresa cererea sa secţiunii de supra-

126
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

veghere din Roma, în sensul Convenţiei controlul iniţial al „legalităţii” „detenţiei lui” a
fost inclus în această hotărâre şi dreptul la examinrea într-un „termen scurt” a primei
cereri de eliberare a apărut numai după „un interval rezonabil de timp” (paragraful 31
supra). La fel, nu poate fi neglijat faptul că deja la 17 noiembrie 1979 dl Luberti a intro-
dus un recurs în apel la Curtea de Casare (paragraful 11 supra). Contestând motivele
invocate de Curtea de Apel de juraţi pentru a justifica respingerea tezei de sinucidere,
el încerca în mod evident să evite măsura de securitate pronunţată la 16 noiembrie. El
a atacat măsura în cauză la 19 noimebrie în faţa secţiunii de supraveghere din Roma.
Cu toate că el în mod cert avea dreptul de a utiliza ansamblul mijloacelor juridice de
apărare disponibile în conformitate cu dreptul în vigoare, utilizarea simultană a două
recursuri legale, chiar dacă distincte, urmărea acelaşi scop fundamental cauzând fără
îndoială o pierdere de timp care nu poate fi atribuită autorităţilor (cf., în contextul „in-
tervalului rezonabil” enunţat în articolul 6 paragraful 1, hotărârea din 15 iulie 1982 în
cauza Eckle, Seria A nr. 51, p. 36, paragraful 82). Ulterior, dl Luberti, de asemenea,
a cauzat o întârziere contestând decizia secţiunii de supraveghere din Roma în faţa
Curţii de Casare şi nu în faţa Curţii de Apel (paragraful 14 supra).
Cu toate acestea, din moment ce era vorba de un caz urgent, care implica
privarea de libertate, aceşti factori diferiţi nu justificau deschiderea procedurii în faţa
secţiunii de supraveghere din Roma, care s-a încheiat cu pronunţarea a unei decizii
privind incompetenţa instanţei şi a durat mai mult de un an şi jumătate. Într-adevăr,
Guvernul a recunoscut că procedura a depăşit „intervalul scurt” prevăzut de articolul
5 paragraful 4 din Convenţie.
35. Cât priveşte cea de-a doua cerere, introdusă la 16 august 1980, examina-
rea ei a fost suspendată pentru o perioadă nelimitată de către Curtea de Apel de juraţi
la 4 septembrie 1980 din cauza absenţei neautorizate a dlui Luberti (paragraful 16
supra). Este destul de evident că această măsură era adecvată din moment ce penrtu
a efectua un examen psihiatric era necesară prezenţa reclamantului. Suplimentar,
elementele dosarului nu demonstrează că decizia Curţii de a clasa procedura în faţa
ei a fost adoptată după 17 martie 1981, data arestului repetat al dlui Luberti.
36. Procedura referitoare la cea de-a treia cerere, formulată la 16 august 1980,
a durat nouă luni şi douăzei şi cinci zile (pargraful 17). În pofida duratei sale îndelun-
gate, acest interval de timp nu poate fi considerat exagerat în circumstanţele cauzei.
În primul rând, faptul că dl Luberti a evadat a exclus posibilitatea supunerii lui unui
examen psihiatric pâna la internarea lui repetată în spital în martie 1981. În al doilea
rând, secţiunea de supraveghere din Naples era obligată, la început, să-şi suspen-
deze decizia până la încheiere procedurii în faţa Curţii de Apel de juraţi din Roma în
privinţa primei cereri, adresată la 19 noiembrie 1979 secţiunii de supraveghere din
Roma. În cazul dat, reclamantul din nou nu a putut să se plângă de consecinţele multi-
plicităţii măsurilor luate de el (paragraful 34 supra). Imediat după pronunţarea deciziei
de către Curtea de Apel din Roma (4 mai 1981) şi fără a aştepta depunerea hotărârii
la grefă (29 mai 1981), secţiunea de supraveghere din Naples a început examinarea
fondului cauzei şi a acţionat cu promptitudinea impusă de articolul 5 paragraful 4 din
Convenţie. Ordonanţa secţiunii de supraveghere, adoptată la 4 iunie 1981 şi depusă
la 10 iunie, a condus la eliberarea dlui Luberti. În această privinţă, Curtea face trimi-

127
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

tere la motivaţia sa referitoare la problema respectării dispoziţiilor paragrafului 1 al


articolului 5 (paragraful 29 supra).
37. Cu toate acestea, este adevărat faptul că procedura desfăşurată în peri-
oada 19 noiembrie 1979 – 29 mai 1981 în faţa secţiunii de supraveghere din Roma
şi, ulterior, în faţa Curţii de Casare şi a Curţii de Apel erau caracterizate de întârzieri
excesive. În rezultatul acestor întârzieri, autorităţile judiciare italiene, fără a ţine cont
de sârguinţa manifestată de secţiunea de supraveghere din Naples, nu au statuat
„într-un termen scurt” asupra „legalităţii detenţiei” în cauză, fapt recunoscut de Gu-
vern. Astfel, o evaluare generală a informaţiei prezentate Curţii duce la concluzia că a
avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 4.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 50

38. Articolul 50 din Convenţie prevede următoarele:


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

39. Reclamantul a solicitat o compensaţie în mărime de 20, 000, 000 lire pen-
tru prejudiciul material şi moral suferit. El considera această sumă a fi justificată de
prejudiciul cauzat de internarea lui pe parcursul unui an în spitalul de psihiatrie şi de
cheltuielile suportate în scopul „satisfacerii necesităţilor” internării. De asemenea, el a
revendicat suma de 1, 000, 000 lire inclusiv taxa pe valoare adăugată de 18 % pentru
cheltuielile de judecată suportate în timpul procedurilor în faţa secţiunii de suprave-
ghere din Roma şi a Curţii de Apel din Roma. Cu privire la ambele revendicări, el a
solicitat Curţii să ţină cont de deprecierea monedei.
Atât Guvernul cât şi Comisia şi-au exprimat poziţia cu privire la această ches-
tiune şi Curtea consideră că este gata pentru a fi decisă (articolul 50 paragraful 3 din
regulamentul Curţii).
40. Din moment ce prin prezenta hotărâre nu s-a stabilit încălcarea exigen-
ţelor paragrafului 1 al articolului 5, nici un prejudiciu cauzat de privarea de libertate
reclamată nu poate fi luat în consideraţie. Cât priveşte încălcarea paragrafului 4, nu
a fost stabilit dacă dl Luberti ar fi fost pus în libertate mai devreme în cazul în care
exigenţa adoptării unei decizii într-un „termen scurt” ar fi fost respectată. Prin urmare,
orice revendicare a daunelor materiale trebuie să fie respinsă din cauza absenţei
unei legături cauzale (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea din 25 aprilie 1983 în
cauza Van Droogenbroeck, Seria a nr. 63, p. 6, paragrafele 11-12); Curtea se alătură
la acest subiect Guvernului şi Comisiei.
41. Pe de altă parte, după cum a constatat Comisia, fapt care nu a fost con-
testat de către Guvern, reclamantul trebuie să fi suferit anumite prejudicii de natură
morală din cauza duratei procedurii care a fost intentată în scopul ridicării măsurii de
internare a lui. Cu toate acestea, trebuie să se ţină cont de faptul că el a inaintat, une-
ori simultan, o serie de cereri dintre care câteva erau adresate unei autorităţi judiciare

128
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

incompetente. Astfel, reclamantul era responsabil pentru faptul că procedura cu privi-


re la cauza lui era în proces de desfăşurare în faţa mai multor instanţe de judecată, o
situaţie care nu ameliora perspectivele unei soluţionări rapide (paragraful 16 supra).
În general, un interval mare de timp a fost pierdut din cauză că reclamantul a fugit
la 22 august 1980 şi s-a ascuns până la 17 martie 1981 (paragraful 16 supra). Prin
urmare, întârzierile care au avut loc s-au datorat în mare măsură comportamentului
reclamantului.
42. Cu privire la cheltuielile cauzate de procedura în faţa secţiunii de suprave-
ghere din Roma şi Curţii de Apel, probele disponibile demonstrează faptul că recla-
mantul a luat măsuri în vederea urgentării acestor proceduri. Guvernul nu a inaintat
nici o obiecţie cu privire la aceste costuri, iar în opinia Comisiei ele „satisfăceau con-
diţiile prevăzute de Curte pentru a fi rambursate”.
Pe de altă parte, Curtea nu are nici un motiv de a pune la îndoială faptul că
această revendicare satisface diferite criterii care se răgăsesc în jurisprudenţa sa în
materie: scopul pentru care costurile în litigiu au fost suportate şi exigenţa suportării
lor în realitate, necesitatea de a fi suportate şi cuantumul lor rezonabil (a se vedea în
special hotărârea din 13 iulie 1983 în cauza Zimmermann şi Steiner, Seria a nr. 66, p.
14, paragrafaul 36). Respectiv, Curtea acordă dlui Luberti o compensaţie în cuantum
de 1,000,000 lire inclusiv taxa pe valoare adăugată cuvenită.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 1 din Convenţie;


2. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 4 din Convenţie;
3. Susţine că statul reclamat trebuie să achite reclamantului, cu titlu de cheltuieli şi
costuri, un milion (1, 000, 000) lire şi, eventual, suma taxei pe valoare adăugată.

Respinge restul cererii de satisfacţie echitabilă.

Redactată în limbile engleză şi franceză, varianta franceză fiind autentică, apoi


pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 23 februa-
rie1984.

Semnat: Gérard Wiarda,


preşedinte

Marc-André Eissen,
grefier

129
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

130
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

GODDI contra ITALIEI


(Cererea nr. 8966/80)

HOTĂRÂRE

9 aprilie 1984

În cauza Goddi,
Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale
(„Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său1*, într-o cameră alcătuită
din următorul complet:

Dnii G. Wiarda, preşedinte,


G. Lagergren,
L.Liesch,
F. Gölcüklü,
B.Walsh,
C.Russo,
J. Gersing,
precum şi Dl M.-A. Eissen, grefier şi Dl H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat cu uşile închise la 23 iunie 1983, apoi la 29 martie 1984,
A pronunţat această hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”). La originea cauzei se află o cerere (nr. 8966/80) introdusă contra Repu-
blicii italiene, cu care cetăţeanul acestui stat, dl Franceso Goddi, a sesizat Comisia la
1 mai 1980 în temeiul articolului 25 (art. 25).
*
Nota grefei:
Se are în vedere noul regulament, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi aplicabil în speţă.

131
GODDI contra
LAWLESS contra
ITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

2. Cererea Comisiei a fost depusă la grefa Curţii la 6 ianuarie 1983, în terme-


nul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47. Ea face trimitere la articolele 44 şi
48 precum şi la declaraţia Republicii italiene de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii
a Curţii (articolul 46) (art. 46). Cererea are drept scop obţinerea unei decizii asupra
chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului recla-
mat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 6 § 3 c) din Convenţie.
3. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, recla-
mantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentant
(articolul 30).
4. Camera din şapte judecători se constituie de plin drept din dl C. Russo, ju-
decător ales din partea Italiei (articolul 43 din Convenţie), şi dl G.Wiarda, preşedintele
Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). La 28 ianuarie 1983, acesta din urmă i-a
desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri şi anu-
me dnii M. Zekia, G. Lagergren, F. Gölcüklü, B.Walsh şi J. Gersing (articolele 43 in
fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament). Ulterior, dl L. Liesch, judecător supleant,
l-a înlocuit pe dl Zekia, care nu putea să ia parte în continuare la examinarea cauzei
(articolele 22 § 1 şi 24 § 1 din regulament).
5. După ce a primit, prin intermediul grefierului, opinia agentului guvernamental
italian („Guvernul”), a delegatului Comisiei şi a reprezentantului reclamantului asupra
necesităţii unei proceduri scrise, dl Wiarda, care şi-a asumat preşedinţia Camerei (ar-
ticolul 21 § 5 din regulament), a constatat la 1 martie 1983 faptul că nu este necesar
de a prevedea prezentarea memoriilor (articolul 37 § 1).
În conformitate cu decizia preşedintelui, grefierul a invitat Comisia, în aceeaşi
zi, apoi la 12 aprilie, să prezinte observaţiile, informaţiile şi documentele primite din
partea Guvernului şi reclamantului; ea le-a furnizat grefei la 7 martie şi la 22 aprilie.
6. La 26 mai, preşedintele a fixat pentru data de 20 iunie deschiderea proce-
durii orale, după consultarea prin intermediul grefierului a agentului guvernamental,
delegatului Comisiei şi reprezentantului reclamantului (articolul 38).
La 16 iunie, el a permis agentului guvernamental şi reprezentantului reclaman-
tului să utilizeze limba italiană (articolele 27 §§ 2 şi 3).
7. Printr-un „memoriu de intervenţie voluntară”, parvenit la grefă la 17 iunie,
consiliul Ordinului avocaţilor şi apărătorilor din Roma a solicitat autorizarea de a par-
ticipa la procedură. Preşedintele a refuzat cererea în aceeaşi zi deoarece ea fusese
prezentată la o etapă prea tardivă a procesului (articolul 37 § 2).
8. Dezbaterile publice s-au desfăşurat la data fixată, la Palatul Drepturilor Omu-
lui din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au prezentat:
- din partea Guvernului
dl A. Squillante, preşedinte al secţiei la Consiliul de Stat,
şef al Serviciului pentru contencios diplomatic al
Ministerului Afacerilor Externe, agent;

132
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

dna C. Antonelli, Ministerul Afacerilor Externe,


dl M. Di Stefano, avocat la baroul din Roma, consilieri;
- din partea Comisiei

dl S. Trechsel, delegat;
- din partea reclamantului

dl G. Sangermano, avocat, reprezentant.

Curtea a audiat pledoariile şi declaraţiile lor, precum şi răspunsul lor la întrebă-


rile sale, dl Trechsel pentru Comisie, dl Sangermano pentru reclamant şi dl Squillante
pentru Guvern.
9. La 19 şi 21 iulie, reprezentantul reclamantului a comunicat Curţii pretenţiile
acestuia în temeiul articolului 50 din Convenţie.
În conformitate cu instrucţiunile preşedintelui, grefa a primit observaţiile în cau-
ză ale Guvernului la 17 august 1983, apoi cele ale delegatului Comisiei la 26 august.

FAPTELE

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

10. Cetăţean italian născut în 1951, dl Francesco Goddi este un cioban care
locuieşte în San Venanzo (provincie din Terni).
11. La 6 iunie 1975, tribunalul din Forli l-a judecat, împreună cu un anumit dl
F., pentru diferite delicte. El a fost condamnat la un an şi şase luni de închisoare (re-
clusione) şi la o amendă corecţională de 300.000 lire (multa) pentru unele capete de
acuzare (ameninţare cu arma, deţinere şi purtare ilegală de arme şi muniţii); pentru
alte acuzaţii (deţinere şi port ilegal de arme de război, prejudicierea bunurilor, explozii
periculoase într-un loc public) el fusese achitat din lipsă de probe.
12. Condamnaţii, procurorul republicii şi procurorul general au făcut apel la
Curtea de apel din Bologne. Motivele apelului dlui Goddi au fost formulate de către dl
Monteleone, unul din cei doi avocaţi care l-au apărat în prima instanţă.
Curtea de Apel din Bologne a fixat şedinţa pentru 30 noiembrie 1976 dar dl
Monteleone, cu toate că fusese anunţat, nu s-a prezentat. După ce a numit-o în ca-
litate de avocat din oficiu pe dl Maio pentru reclamant, ea a amânat dezbaterile sine
die din alte motive de procedură. Preşedintele Curţii a decis ulterior desfăşurarea dez-
baterilor pentru 9 iulie 1977. În această zi, şedinţa a fost din nou amânată, deoarece
dl F. nu fusese anunţat. Din procesul verbal reiese că dl Goddi s-a prezentat în faţa
Curţii de Apel asistat de un nou avocat la alegerea sa, dl Bezicheri, dar nici acesta nu
era la acel moment unicul său consilier.
13. La 20 septembrie 1977, preşedintele Curţii de apel a ordonat reluarea audi-
erilor pentru 3 decembrie. Peste trei zile, procurorul general din Bologne a cerut procu-

133
GODDI contra
LAWLESS contra
ITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

rorului republicii Orvieto, în jurisdicţia căreia locuia reclamantul, să-l anunţe pe acesta şi
să asigure transferul lui la Bologne, în cazul în care acesta va fi în stare de arest.
Din cauză că executorul judecătoresc nu a putut înmâna citaţia personal dlui
Goddi, nici altei persoane autorizate de lege s-o primească, el a depus-o la primărie;
în acelaşi timp el a informat despre aceasta reclamantul printr-un aviz lăsat la do-
miciliul lui şi printr-o scrisoare recomandată cu înştiinţare. Scrisoarea, expediată la 5
octombrie 1977, a fost primită la 7 octombrie personal de reclamant.
La 29 octombrie, dl Goddi fusese reţinut şi pus sub arest la Orvieto, în baza
unui mandat al procurorului republicii din Forli, pentru ispăşirea unei pedepse priva-
tive de libertate pe un termen de şase luni pronunţată de către tribunalul din Forli la
3 mai 1976.
14. Audierile din 3 decembrie 1977 s-au desfăşurat atât în lipsa reclamantului
şi a avocatului său cât şi a părţii civile, precum şi a co-acuzatului, a propriului său
apărător şi a altor trei martori citaţi. Curtea a ignorat de altfel recenta arestare a dlui
Goddi, absenţa căruia o declarase neîntemeiată.
Acesta din urmă a afirmat, dar fără a prezenta vreo probă, că a anunţat autori-
tăţile, care au negat acest lucru, despre faptul că era pus sub urmărire şi despre data
dezbaterilor; cu toate acestea ele nu ar fi întrepris nici o măsură pentru a-i acorda
posibilitatea să se înfăţişeze la audiere.
Dl Bezicheri nu s-a prezentat, din cauză că nu a primit citaţia: ea fusese adre-
sată dlui Monteleone şi posibil dlui Ronconi, un alt avocat care a apărat reclamantul
în prima instanţă. Potrivit spuselor lor, dl Bezicheri a aflat despre audieri doar la 5
decembrie, peste două zile după eveniment, când părinţii clientului său au dorit să
afle de la el date despre desfăşurarea procesului.
15. La şedinţa din 3 decembrie, Curtea i-a oferit dlui Goddi un nou apărător din
oficiu, dl Straziani. Procuratura a cerut amânarea audierii pentru a permite înfăţişarea
martorilor care au trebuit să se prezinte în această zi (paragraful 14 supra). După ce a
deliberat cu uşile închise, Curtea a respins această cerere şi a continuat dezbaterile.
Referitor la dl Goddi, procuratura a ajuns la concluzia de condamnare a aces-
tuia pentru acuzaţiile, pe care tribunalul din Forli le-a respins din cauza lipsei probelor
suficiente, şi de confirmare a hotărârii primei instanţe în fond pentru restul capetelor
de acuzare. Dl Straziani s-a limitat la faptul de a face trimitere la motivele apelului,
formulate de dl Monteleone.
Audierile s-au încheiat în aceeaşi zi. Curtea, acceptând concluziile procuroru-
lui general, i-a aplicat reclamantului pedepse mai severe: patru ani de închisoare şi
500 000 lire drept amendă corecţională, cu trei luni de „arest” (arresto) şi 30.000 lire
amendă contravenţională (ammenda).
16. Reclamantul a înaintat recurs în casare; două din motivele recursului său
se refereau la absenţa sa şi a avocatului său la şedinţa din 3 decembrie 1977.
Curtea de casare a respins recursul la 8 noiembrie 1979. În opinia ei, notifica-
rea adresată dlui Monteleone corespundea exigenţelor articolului 410 din Codul de

134
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

procedură penală (paragraful 19 infra). Cât priveşte absenţa, dlui Goddi, Curtea a
menţionat că jurisdicţia de apel nu era în cunoştinţă de cauză despre împiedimentul
invocat de reclamant.

II. LEGISLAŢIA ŞI JURISPRUDENŢA PERTINENTE

a) Înfăţişarea acuzatului la audieri


17. Articolul 427 din Codul de procedură penală prevede următoarele:
„Acuzatul în stare de arest asistă la audieri personal, fără constrângeri fizice, cu excepţia cazurilor
când măsurile de precauţie se impun pentru a evita pericolul evadării sau violenţei.
Dacă la un anumit moment el refuză să asiste, fără ca să existe vreo circumstanţă prevăzută în arti-
colul 497, judecătorul ordonează desfăşurarea procesului făcând abstracţie de absenţa acuzatului;
în asemenea cazuri, acuzatul este reprezentat în toate aspectele de către un apărător.
(...)”

Potrivit articolului 22 din dispoziţiile de aplicare ale acestui cod, procuratura


trebuie să ceară ca acuzatul arestat să fie adus la audieri.
18. Acuzatul poate, printr-o declaraţie scrisă, să renunţe la înfăţişare. Dacă nu
procedează astfel, regulile referitoare la participarea sa sau la asistarea sau repre-
zentarea sa de către un apărător trebuie întotdeauna să fie respectate. În caz contrar
procesul poate fi declarat nul şi neavenit (articolul 185). Curtea de casare totuşi a
considerat că acest temei de nulitate este inaplicabil dacă o jurisdicţie ignoră faptul
că cel vizat se află în stare de arest (a 2-a Cameră, 30 octombrie 1972, nr. 1267,
Culegerea 1974, p. 2403).
În termenii articolului 497 din Codul de procedură penală, dacă acuzatul chiar
fiind în detenţie nu poate asista la audiere din cauza unui impediment legitim, juris-
dicţia amână dezbaterile cu excepţia cazului în care cel vizat acceptă ca ele să se
desfăşoare în absenţa lui. Totodată, potrivit articolului 498, dacă nu este prezent un
asemenea impediment şi notificările sunt făcute în modul cuvenit, jurisdicţia decide
prin ordonanţă de a se pronunţa in absentia.
b) Notificarea datei audierilor
19. Codul de procedură penală obligă de a aduce la cunoştinţa acuzatului şi a
apărătorului data audierilor.
Referitor la ultimul, articolul 410 precizează:
„În procesele în faţa tribunalului, curţii cu juraţi, curţii de apel şi curţii de apel cu juraţi, grefierul noti-
fică în scris apărătorii despre data fixată pentru dezbateri cu cel puţin opt zile înainte (...).”

Încălcarea acestei prevederi antrenează nulitatea ordonanţei de citare (arti-


colul 412).
Pe de altă parte, Curtea de casare, adoptând decizia în şedinţă plenară, a
hotărât la 7 februarie 1981 că în cazul în care un acuzat este reprezentat de mai
mulţi apărători, citaţia de înfăţişare poate fi adresată doar unuia dintre ei (hotărârea
Murdocca şi alţii).

135
GODDI contra
LAWLESS contra
ITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

c) Participarea apărătorilor la audieri


20. Articolul 125 din Codul de procedură penală prevede, printre altele, că pro-
cesul poate fi considerat nul şi neavenit dacă acuzatul nu a fost asistat de un apărător,
în afara cazului când este vorba de o infracţiune pasibilă de o amendă contravenţi-
onală care nu depăşeşte trei mii de lire sau „arest” care nu depăşeşte o lună, chiar
dacă aceste pedepse sunt aplicate împreună; în timpul procesului, cel vizat nu poate
avea mai mult de doi apărători.
În termenii articolului 133, alineatul trei, din acelaşi cod, dacă acuzatul îşi
schimbă apărătorul sau revocă mandatul celui pe care l-a ales, decizia sa nu produce
efecte dacă ea nu este adusă la cunoştinţa judecătoului sau a magistratului din pro-
curatură responsabil de acest caz. În timpul dezbaterilor, înlocuirea sau retragerea se
operează prin intermediul unei declaraţii înscrise în procesul-verbal.
21. Dacă acuzatul nu şi-a ales apărător sau dacă acesta din urmă nu-şi înde-
plineşte obligaţiunile, judecătorul numeşte un avocat din oficiu (articolul 128, primul şi
ultimul alineate, Codul de procedură penală).
22. La rândul său, Curtea de casare s-a pronunţat de drept că un avocat îşi
pierde calitatea de apărător dacă el nu intervine la dezbateri şi nu asigură înlocuirea
sa (a 5-a Cameră penală, 26 martie 1975, Canistracci). Ea a precizat:
„În asemenea cazuri, acuzatul este apărat de un avocat desemnat din oficiu, cel puţin dacă el nu
acordă un nou mandat apărătorului său precedent; în absenţa unei numiri noi, [acesta din urmă]
nu poate exercita recursuri, deoarece această facultate este rezervată apărătorului care l-a asistat
sau l-a reprezentat pe acuzat în timpul procedurii. Data unei noi audieri trebuie deci să fie notificată
apărătorului din oficiu (...).”

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

23. Prin cererea sa adresată Comisiei la 1 mai 1980 (nr. 8966/80), dl Goddi a
pretins că cauza sa nu a fost examinată în mod echitabil, deoarece el nu a beneficiat
de asistenţa unui apărător la alegerea sa şi că Curtea de apel din Bologne a declarat
apelul, în mod greşit din punctul său de vedere, că fiind neîntemeiat. El a invocat ar-
ticolul 6 §§ 1 şi 3 c) din Convenţie.
24. La 5 martie 1992, Comisia a declarat cererea admisibilă după ce a exami-
nat-o doar în lumina paragrafului 3 c).
În raportul său din 14 iulie 1982 (articolul 31 din Convenţie), ea şi-a exprimat în
unanimitate opinia că a avut loc o încălcare. Textul integral al avizului său figurează
în anexă la prezenta hotărâre.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

25. La audierile din 20 iunie 1983, Guvernul a invitat Curtea să conchidă, că în


speţă nu a avut loc încălcarea articolului 6 § 3 c), reclamantul a invitat-o să constate o
„atingere la drepturile la apărare şi, în consecinţă, la drepturile omului”, Comisia - să-i
confirme avizul său.

136
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE


A ARTICOLULUI 6 § 3 c)

26. În termenii articolului 6 § 3 c) din Convenţie, „orice acuzat” are dreptul


„să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele
necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci
când interesele justiţiei o cer.”

În opinia reclamantului, dezbaterile din 3 decembrie 1977 în faţa Curţii de apel


din Bologne s-au desfăşurat în condiţii incompatibile cu textul menţionat mai sus din
trei considerente: nu i-au fost asigurate condiţii pentru a se înfăţişa personal la pro-
ces; a fost privat de serviciile avocatului ales de el prin faptul că notificarea i-a fost
transmisă dlui Monteleone care nu-l mai reprezenta şi nu dlui Bezicheri; apărarea
oferită de dl Straziani, avocat din oficiu, nu a fost eficientă.
Comisia a accepta în esenţă această obiecţie. Potrivit Guvernului din contra,
absenţa dlui Goddi a fost rezultatul propriei sale voinţe; în plus, procedura urmată de
Curtea de apel din Bologne nu s-a desfăşurat în contradicţie cu dreptul invocat deoa-
rece mandatul dlui Monteleone nu a fost revocat în mod expres; în fine, judecătorii nu
puteau verifica modalitatea în care dl Straziani îşi îndeplinea funcţiile.
27. În circumstanţele speţei, drept punct de plecare trebuie să servească
constatarea că rezultatul către care tinde articolul 6 § 3 c) nu a fost atins în faţa
Curţii de apel din Bologne. Dl Bezicheri nu a asistat la dezbaterile din 3 decembrie
1977 şi deci nu a putut să-şi execute mandatul oferit de către reclamant. Acesta din
urmă cu atât mai mult nu s-a prezentat; el se afla în arest la Orvieto. Cât priveşte dl
Straziani, desemnat avocat din oficiu, el nu cunoştea nici dosarul, nici clientul său,
nici faptul că acesta fusese arestat la 29 octombrie; în plus, el nici nu a dispus de
timpul necesar pentru a se pregăti, deoarece Curtea a refuzat amânarea iar audie-
rea a avut loc în aceeaşi zi, fiind pronunţată o pedeapsă mai severă decât în prima
instanţă (paragraful 15 supra).
Prin urmare, dl Goddi nu a beneficiat la 3 decembrie 1977 de o apărare „con-
cretă şi efectivă” după cum prevede articolul 6 § 3 c) (hotărârea Artico din 13 mai
1980, Seria A nr. 37, pag. 16, § 33).
28. Mai este necesar să se examineze dacă, şi în ce măsură, asemenea si-
tuaţie este imputabilă statului italian. Pentru a determina dacă a avut loc încălcarea
paragrafului 3 c) din articolul 6, garanţiile căruia constituie elementele noţiunii genera-
le de proces echitabil enunţat în paragraful 1 (aceeaşi hotărâre, p. 15, § 32), Curtea,
înainte de a face o apreciere globală, a examinat în mod separat fiecare din capetele
de acuzare ale plângerii.
29. Persoana vizată s-a plâns la început că procuratura şi autorităţile peniten-
ciare din Orvieto au neglijat faptul de a-i asigura prezenţa la audierile din Bologne din
3 decembrie 1977.

137
GODDI contra
LAWLESS contra
ITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

La 23 septembrie 1977, procurorul general a rugat Curtea de apel din Bologne


să ceară procurorului republicii Orvieto să notifice acuzatului citaţia de înfăţişare şi
să asigure transferul lui dacă acesta va fi în detenţie. Or, la această dată reclamantul
era în libertate; el a fost arestat doar la 29 octombrie 1977, în baza ordinului procuro-
rului republicii din Forli (paragraful 13 supra). Unica sarcină a procuraturii din Orvieto
consta deci de a asigura livrarea citaţiei. Deoarece ea a îndeplinit-o, dl Goddi primind
notificarea cel târziu la 7 octombrie (ibidem), nu ar trebui s-o considerăm ca respon-
sabilă de absenţa acestuia din faţa jurisdicţiei de apel; Guvernul a subliniat pe bună
dreptate acest fapt.
Cât priveşte autorităţile de la închisoare, reclamantul susţine că le-ar fi comu-
nicat despre existenţa procesului şi data audierii, dar Guvernul a contestat aceasta
(paragraful 14 supra). Nici una din părţi nu au prezentat probe în sprijinul afirmaţiilor
sale şi Curtea nu s-a aflat în posesia unui alt element pentru a rezolva această ches-
tiune controversată de fapt. În această privinţă deci nu a fost stabilită nici o omisiune
din partea autorităţilor italiene.
30. În ceea ce priveşte absenţa avocatului ales de dl Goddi, Curtea nu a deter-
minat dacă dreptul italian obliga să fie notificată data audierilor atât dlui Monteleone
cât şi dlui Bezicheri, sau doar unuia dintre ei şi cui; ea trebuie să verifice respectarea
exigenţilor Convenţiei.
Din această perspectivă, Curtea denotă că lipsa notificării dlui Bezichere a con-
tribuit la privarea reclamantului de o apărare „concretă şi eficientă” (hotărârea Artico
precitată, Seria A nr. 37, pag. 16, § 33). Etapele anterioare ale procesului ar fi trebuit să
conducă Curtea de apel din Bologne să considere că doar dl Bezicheri putea asigura
la 3 decembrie 1977 o asemenea apărare: spre deosebire de dl Monteleone care nici-
odată nu s-a înfăţişat la proces în faţa ei, dl Bezicheri a participat la audierile din 9 iulie
1977 (paragraful 12 supra). În consecinţă, această notificare trebuia adresată lui.
Potrivit Convenţiei, absenţa dlui Bezicheri constituie un fapt cu atât mai mult
îngrijorător deoarece şi dl Goddi a fost absent; dl Straziani, prin faptul că a ignorat
motivele neînfăţişării reclamantului, nu a putut înainta un recurs în temeiul articolului
497 din Codul de procedură penală (paragraful 18 supra); în cele din urmă, exista
un risc, şi el s-a realizat, de agravare a pedepselor aplicate la 6 iunie 1975 de către
tribunalul din Forli (paragrafele 11 şi 15 supra).
Fără indoială situaţia încriminată nu s-ar fi produs, dacă reclamantul ar fi re-
vocat în mod expres mandatul dlui Monteleone, dar în dreptul italian este suficientă
o retragere implicită care rezultă din desemnarea unui nou avocat. Comportamentul
reclamantului nu merită deci nici o critică în viziunea articolului 6 § 3 c).
31. Cât priveşte apărarea din oficiu oferită dlui Goddi la 3 decembrie 1977,
Curtea nu a considerat necesar să se pronunţe asupra manierei în care dl Straziani,
exercitând o profesie liberală, acţionând în conformitate cu propria conştiinţă ca parti-
cipant la realizarea justiţiei, a considerat că trebuie să conducă acest caz. În schimb,
Curtea trebuie să examineze, dacă Curtea de apel din Bologne a luat măsuri pentru
a garanta celui acuzat desfăşurarea unui proces echitabil, care includea posibilitatea
unei apărări corespunzătoare.

138
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Or dl Straziani nu a dispus de timpul şi facilităţile de care avea nevoie pentru a


studia dosarul, a-şi pregăti pledoaria şi, după caz, de a se consulta cu clientul (a se
vedea articolul 6 § 3 b) din Convenţie). Din cauză că nu a notificat data audierilor dlui
Bezicheri, Curtea de apel trebuia cel puţin, respectând pe deplin principiul fundamen-
tal al independenţei baroului, să ia măsuri pozitive destinate să permită avocatului din
oficiu să-şi îndeplinească sarcina în cele mai bune condiţii (vezi, mutatis mutandis,
hotărârea Artico precitată, pag. 16, § 33). Ea putea să amîne dezbaterile, după cum
a solicitat procuratura (paragraful 15 supra), sau să ordone din proprie iniţiativă o
suspendare a şedinţei pentru o durată suficientă.
Faptul că dl Straziani nu a înaintat o asemenea cerere nu antrenează consecin-
ţe. Circumstanţele excepţionale ale cauzei – absenţa reclamantului şi lipsa notificării
dlui Bezicheri – erau suficiente pentru jurisdicţia de apel pentru a nu rămâne pasivă.
32. Totalitatea acestor consideraţiuni, au determinat Curtea să constate o încăl-
care a exigenţelor articolului 6 § 3 c) la etapa audierilor din 3 decembrie 1977 în faţa
Curţii de apel din Bologne. Această încălcare nu a fost remediată de Curtea de casare
deoarece prin hotărârea sa din 8 noiembrie 1979 apelul reclamantului a fost respins
(paragraful 16 supra). Prin urmare a existat o încălcare.

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50

33. Articolul 50 al Convenţiei prevede:


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât
o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o satisfacţie echitabilă.”

34. Reclamantul a pretins în calitate de prejudiciu „20 milioane de lire (102.000 FF)”;
el şi-a bazat cererea pe condamnarea pronunţată împotriva sa la 3 decembrie 1977.
Comisia a subliniat că încălcarea articolului 6 § 3 c) a avut loc pe parcursul pro-
cesului propriu-zis şi nu, ca în cauza Artico precitată, cu ocazia examinării recursului în
casare; ea a considerat că efectele încălcării au putut fi resimţite efectiv de dl Goddi.
Guvernul, din partea sa, a considerat pretenţiile reclamantului prea excesive.
În pofida celor precedente, părţile au fost de acord în privinţa unei chestiuni:
toate trei au lăsat întrebarea la discreţia Curţii.
Chestiunea era astfel pregătită pentru decizie (articolul 53 § 1 din regulament).
35. Reclamantul susţinea, că dacă ar fi beneficiat de o apărare corespunzătoa-
re, el cu siguranţă ar fi fost supus unei condamnări mai uşoare şi Curtea de apel avea
probabil să confirme, fără vreo modificare, hotărârea tribunalului din Forli.
Curtea nu ar putea accepta o alegaţie atât de categorică. Totuşi ar fi trebuit să
fie luat în considerare faptul că Curtea de apel din Bologne a agravat mult pedeap-
sa aplicată de prima instanţă; rezultatul probabil putea fi diferit, dacă dl Goddi ar fi
beneficiat de o apărare concretă şi efectivă. O asemenea pierdere a şanselor reale

139
GODDI contra
LAWLESS contra
ITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

justifică în speţă acordarea unei satisfacţii echitabile (hotărârea Artico precitată,


Seria A nr. 37, pag. 20, § 42).
La aceasta se adaugă prejudiciul moral pe care cu siguranţă l-a suportat recla-
mantul din cauza încălcării articolului 6 § 3 c).
36. Nici unul din aceste elemente nu poate fi supus unui calcul exact. Eva-
luându-le în mod echitabil în totalitate, potrivit articolului 50, Curtea a estimat că
trebuie să-i acorde dlui Goddi o satisfacţie pe care a evaluat-o la cinci milioane
(5.000.000) de lire.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE,

1. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 3 c) din Convenţie;


2. Susţine că statul reclamat trebuie să-i plătească reclamantului cinci milioane
(5.000.000) lire în conformitate cu articolul 50.

Redactată în franceză şi engleză la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg,


la nouă aprilie una mie nouă sute optzeci şi patru.

Pentru Preşedinte

Semnat: Léon Liesch


Judecător

Herbert Petzold
Grefier

140
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

DUINHOF ŞI DUIJF contra OLANDEI


(Cererile nr. 9626/81 şi 9736/82)

HOTĂRÂRE

22 mai 1984

În cauza Duinhof şi Duijf,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale
(„Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său1, într-o cameră compusă
din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


G. Wiarda,
J. Cremona,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii F. Gölcüklü,
L.-E. Pettiti,
B.Walsh,
precum şi dl M.-A. Eissen, grefier şi dl H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat cu uşile închise la 24 noiembrie 1983, apoi la 4 mai 1984,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omu-


lui („Comisia”) la 13 octombrie 1983 şi în ziua următoare de către Guvernul Olandei

Nota grefei:
1
Se are în vedere noul regulament, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi aplicabil în speţă.

141
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

(„Guvernul”), în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie.


La originea cauzei se află două cereri (nr. 9626/81 şi 9736/82) introduse contra aces-
tui stat, cu care doi cetăţeni olandezi, dnii Bernard Joost Duinhof şi Robert Duijf, au
sesizat Comisia în 1981 şi în 1982 în temeiul articolului 25.
2. Cererile Comisiei şi a Guvernului fac trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi
la declaraţia olandeză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46).
Ele au drept scop obţinerea unei deciziei asupra chestiunii dacă faptele expuse în
cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul
articolului 5 § 3.
3. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, recla-
manţii şi-au exprimat dorinţa de a participa la proces în faţa Curţii şi şi-au desemnat
un reprezentat (articolul 30).
4. Vicepreşedintele Curţii, exercitând funcţiile preşedintelui, a estimat la 14 oc-
tombrie 1983 că, în interesul unei bune administrări a justiţiei, prezenta cauză trebuie să
fie încredinţată unei singure camere constituită la 24 martie 1983 în scopul examinării
altor două cauze: Jong, Baljet şi van den Brink; van der Sluijs, Zuiderveld şi Klappe
(articolul 21 § 6 din regulament). Camera se constituie de plin drept din dl G. Wiarda,
judecător ales din partea Olandei (articolul 43 din Convenţie), şi dl R. Ryssdal, vice-
preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament), ceilalţi cinci judecători desemnaţi
prin tragere la sorţi (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament) fiind dna
Bindschedler-Robert, dl F. Gölcüklü, dl L.-E. Pettiti, dl B.Walsh şi dl Bernhardt. Ulterior,
dl J. Cremona, judecător supleant, l-a înlocuit pe dl Bernhardt, care a fost împiedicat să
examineze cauza (articolele 22 § 1 şi 24 § 1 din regulament).
5. Asumându-şi preşedinţia camerei (articolul 21 § 5 din regulament), dl Ryss-
dal i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental, delegatul Co-
misiei şi pe avocatul reclamanţilor cu privire la procedura ce urma să se desfăşoare.
Având în vedere declaraţiile lor concordante, el a decis la 14 noiembrie că nu este
necesar de a dispune prezentarea memoriilor (articolul 37 § 1). Prin aceeaşi ordonan-
ţă, el a fixat pentru 22 noiembrie data deschiderii procedurii orale (articolul 38).
6. La 17 noiembrie, el a permis avocatului reclamanţilor să utilizeze limba olan-
deză în procedura scrisă şi în cadrul pledoariei (articolele 27 § 3).
7. Dezbaterile publice s-au desfăşurat la 22 noiembrie, la Palatul Drepturilor
Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului

Dna F. Y. Van der Wal, jurisconsult adjunct


la Ministerul afacerilor externe, agent,
Dl E. A. Droogleever Fortuijn, Landsadvocaat, consilier,
Dl W. Breukelaar, funcţionar la Ministerul justiţiei,
Dl J. A. Wiarda, funcţionar la Ministerul apărării, consilieri;

142
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

- din partea Comisiei

Dl J. Frowein, delegat,
- din partea reclamanţilor

Dl E. Hummels, avocat, consilier.

Curtea a audiat pledoariile şi declaraţiile lor, precum şi răspunsul lor la între-


bările sale, dl Droogleever Fortuijn pentru Guvern, dl Frowein pentru Comisie şi dl
Hummels pentru reclamanţi.
8. La 24 noiembrie, Comisia a furnizat două documente la solicitarea grefierului
potrivit instrucţiunii preşedintelui.
La 12 şi, respectiv, la 20 decembrie, grefa a primit din partea reclamanţior şi
agentul guvernamental răspunsurile la unele întrebări adresate şi documentele cerute
în cadrul audierilor.
9. La 21 decembrie, preşedintele camerei a acordat fiecărui reclamant asis-
tenţa judiciară începând cu 22 noiembrie, după ce a primit asupra acestui punct ob-
servaţiile scrise ale agentului guvernamental şi delegatului Comisiei (articolul 4 din
addendum la regulament).

FAPTELE

10. Născuţi respectiv în 1962 şi 1958, dnii Duinhof şi Duijf locuiau în Olanda.
În 1981 şi 1982, după înrolarea lor forţată în armata olandeză, ambii au refuzat, din
cauza obiecţiilor de conştiinţă, să îndeplinească unele ordine care rezultau din obli-
gaţiile lor militare. Fiind puşi sub arest de către ofiţerii competenţi care îi bănuiau de
încălcarea Codului penal militar (Wetboek van Militair Strafrecht), ei fusese plasaţi în
detenţie, apoi trimişi pentru judecare în faţa Curţii militare.

I. DREPTUL INTERN APLICABIL

A. Obiecţia de conştiinţă

11. Până şi după începutul serviciului miltar, poate fi acordată o eliberare de la


satisfacerea acestuia din cauza obiecţiei de conştiinţă. Procedura ce trebuie urmată
pentru solicitarea scutirii este definită în legea cu privire la obiecţia de conştiinţă cu
privire la serviciul militar (Wet Gewetenbezwaren Militaire Dienst) şi în decretul minis-
terial din 31 iulie 1970.
În speţă, nici unul dintre reclamanţi niciodată nu a revendicat statutul de autor
al obiecţiei de conştiinţă pe lângă ministrul apărării (paragrafele 21-28 infra).
B. Procedura penală militară
12. Procedura penală pentru forţele terestre şi aeriene, în particular în materie
de arest şi detenţie provizorie, este reglementată de Codul de procedură a forţelor

143
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

terestre şi aeriene (Rechtspleging bij de Land- en Luchtmacht – „codul”), amendat


pentru ultima dată la 24 noiembrie 1978. Judecarea infracţiunilor de drept penal mi-
litar, care este aplicabil ostaşilor – cum ar fi reclamanţii – precum şi voluntarilor, este
înfăptuită în primă instanţă de către o Curte militară (Krijgsraad). Există o posibilitate
de a înainta apel în faţa Înaltei Curţi militare (Hoog Militair Gerechtshof), apoi recurs
în anulare în faţa Curţii Supreme (Hoge Raad) din Olanda.

1. Detenţia înainte de trimitere în judecată

13. Orice ofiţer sau subofiţer este abilitat să aresteze un militar de grad inferi-
or bănuit de o infracţiune gravă dacă circumstanţele dictează o privare imediată de
libertate (articolul 4 din cod); detenţia în rezultatul acestui arest nu poate depăşi 24
de ore (articolul 5).
Şeful unităţii poate ordona plasarea sau menţinerea suspectului în detenţie
provizorie a) dacă există un pericol sporit al evadării, b) dacă motive importante de
securitate dictează o privare imediată de libertate sau c) dacă asemenea măsuri sunt
necesare pentru păstrarea disciplinei în armată (articolul 7, cel de-al doilea alineat).
Într-o modalitate similară se poate acţiona împotriva unui militar bănuit de una dintre
infracţiunile enumerate în Codul penal militar sau pentru care Codul de procedură pe-
nală de drept comun autorizează detenţia provizorie, cu excepţia celor pe care Curtea
militară nu le poate examina (articolul 7, cel de-al patrulea alineat). Nu poate fi ordo-
nată o asemenea măsură dacă suspectul riscă doar o condamnare la închisoare fără
suspendarea executării pedepsei, sau o altă măsură restrictivă de libertate, sau dacă
pedeapsa eventuală va fi de o durată mai scurtă decât detenţia provizorie (ibidem).
Detenţia trebuie să înceteze odată cu dispariţia motivelor (articolul 7, cel de-al cincilea
alineat). Şeful unităţii raportează generalului orice caz de detenţie care depăşeşte
patru zile (articolul 7, alineatul şase).
Dacă detenţia a durat paisprezece zile, suspectul poate invita Curtea militară
competentă să fixeze un termen (susceptibil de prelungire) în care generalul va trebui
să se pronunţe fie asupra trimiterii în judecată fie asupra încetării detenţiei. Curtea se
pronunţă fără întârziere, după ce audiază autoritatea abilitată să o sesizeze, auditorul
militar (auditeur militair, paragraful 18 infra) şi suspectul, care poate beneficia de asis-
tenţa unui consilier (articolul 13).
14. Dacă, după ce a primit avizul auditorului militar şi, în măsura posibilităţii („zo
mogelijk”), a audiat suspectul, generalul sau un ofiţer superior (hoofd officier) delegat
de el consideră că cauza trebuie să fie transmisă Curţii militare, soldatul este trimis
pentu judecare în faţa ei (articolul 11). Generalul sau ofiţerul desemnat de el poate
totuşi, în anumite circumstanţe, că lase cauza să fie soluţionată pe cale disciplinară
(articolul 12). Directiva nr. 27/7 a Ministerului apărării explică efectul acestor dispoziţii
în felul următor (traducere din olandeză):
„Procedura penală militară diferă de procedura aplicabilă persoanelor civile prin faptul că decizia
de urmărire nu emană de la o autoritate de urmărire – auditorul militar – dar de la o autoritate mili-
tară: generalul sau ofiţerul superior desemnat de el pentru a acţiona în numele său (...). Auditorul
militar la această etapă este deci un simplu organ consultativ, deşi el trebuie să-l consulte şi este
obligat să-şi dea avizul”.

144
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Decizia de a sesiza jurisdicţia trebuie să fie formulată în scris şi să indice dacă


este sau nu cazul de a elibera interesatul; motivele detenţiei enunţate în al doilea
şi al patrulea alineate din articolul 7 (paragraful 13 supra) sunt aplicabile şi în acest
caz (articolul 14). Auditorul militar poate apela la Înalta Curte militară dacă, contrar
avizului său, generalul sau ofiţerul superior desemnat alege să nu trimită suspectul în
judecată (articolul 15); în caz contrar nu există căi de apel.
În opinia Guvernului, în prezent a devenit o procedură clasică de a aplica în
următoarea manieră clauzele precitate ale codului. Dacă suspectul se află în deten-
ţie provizorie, auditorul militar îl audiază întotdeauna şi sesizarea eventuală a Curţii
militare se produce puţin mai târziu, în mediu de la patru la cinci zile după arestare.
În lumina exigenţelor articolului 14 din cod, aprecierea circumstanţelor de către asis-
tentul militar şi avizul acestuia adresat generalului sau ofiţerului superior desemnat se
referă nu numai la trimiterea în judecată, dar şi la întrunirea condiţiilor detenţiei provi-
zorii prevăzute de articolul 7. Astfel, în formularul-tip utilizat de el pentru a-i comunica
avizul ofiţerului competent figurează un paragraf referitor la punctul dacă suspectul
trebuie eliberat sau menţinut în detenţie. Practica a evoluat astfel încât avizul său este
în mod invariabil urmat şi de obicei considerat ca obligatoriu.

2. Detenţia după trimiterea în judecată

15. Detenţia menţinută sau ordonată de către decizia de trimitere în judecată


nu poate depăşi paisprezece zile cu excepţia cazului dacă Curtea militară îl prelun-
geşte, pentru o perioadă de treizeci de zile, la cererea auditorului militar (articolul 31).
Orice inculpat deţinut în temeiul acestei decizii trebuie să fie audiat de către „ofiţerul
comisar” (officier-commissaris, paragraful 19 infra) într-un termen cât mai scurt şi în
orice caz în decurs de patru zile de la sesizare; cu această ocazie, el poate beneficia
de asistenţa unui consilier (articolul 33, primul alineat). Înainte de prelungirea detenţi-
ei, Curtea militară trebuie să ofere acuzatului sau consilierului lui posibilitatea de a-şi
prezenta argumentul (articolul 33, al doilea alineat).
Detenţia trebuie să înceteze odată cu dispariţia motivelor (articolul 34, primul
alineat). După sesizare şi înainte de începutul procesului, decizia de eliberare ţine
de competenţa auditorului militar sau al Curţii militare, care acţionează fie la cererea
ofiţerului comisar fie la cererea personală a deţinutului (articolul 34, al doilea alineat);
înainte de a se pronunţa, Curtea militară audiază auditorul militar şi, dacă este vorba
de prima cerere a interesatului, îl audiază pe el sau pe consilierul lui (articolul 34,
alineatul trei).
16. Dacă acuzatul se află în detenţie în timpul deschiderii dezbaterilor, Curtea
militară decide, după ce audiază auditorul militar, dacă natura şi circumstanţele ca-
uzei dictează sau nu menţinerea lui în detenţie în timpul procesului (articolul 151).
Curtea poate ordona punerea lui în libertate la orice moment al procedurii ulterioare,
din oficiu sau la cererea auditorului militar sau a inculpatului (articolul 156).
17. Un militar deţinut poate solicita eliberarea sa sau suspendarea detenţiei sale în
temeiul articolului 219 din cod, în timpul procedurii în apel în faţa Înaltei Curţi militare.

145
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

3. Auditorul militar, ofiţerul comisar şi Curtea militară


18. Auditorul militar constituie autoritatea de urmărire în faţa Curţii milita-
re (articolul 126, primul alineat). Nici un membru activ al forţelor armate nu poate
ocupa funcţia de auditor militar sau să-l substituie (articolul 126, al treilea alineat).
Auditorul militar şi substitutul său sunt uneori înlocuiţi de către un auditor militar în
exerciţiu (plaatsvervanger – articolul 126, al doilea alineat) care poate fi un ofiţer,
dar în opinia Guvernului aceasta se întâmplă doar în circumstanţe excepţionale.
Numiţi şi revocaţi de către Coroană la propunerea comună a miniştrilor justiţiei şi
apărării, auditorii militari (inclusiv supleanţii sau cei în exerciţiu), trebuie să fie în
posesia unei diplome de drept (articolul 126, alineatele patru şi şase). Articolul 276,
al doilea alineat, din cod îi obligă să se conformeze instrucţiilor date în timpul în-
deplinirii sarcinii lor de către ministrul justiţiei. Potrivit Guvernului, în acelaşi timp,
această clauză serveşte în calitate de simplu temei juridic la publicarea directivelor
cu caracter general în materie de urmăriri; cel puţin în ultimii ani, nici un ministru al
justiţiei nu a utilizat-o într-un caz concret.
Obligat prin jurământ de a acţiona onest şi imparţial (articolele 368 şi 370), au-
ditorul militar trebuie să asiste la audierile Curţii militare (articolul 290) dar nu participă
la deliberări. El trebuie printre altele să acorde asistenţă Curţii militare şi generalului,
dacă i se solicită acest lucru, prin rapoarte, observaţii şi consiliere referitoare la justiţia
militară (articolul 278). În exercitarea atribuţiilor sale, el nu se află sub controlul Curţii
militare nici a Înaltei Curţi militare, care are artibuţia de a-i aplica mustrări în cazul
nerespectării termenilor legali (articolul 297).
19. Pe lângă fiecare Curte militară este ataşat cel puţin un ofiţer comisar îm-
puternicit cu investigarea peliminară a cauzelor (articolul 29). Se are în vedere un
ofiţer sau un fost ofiţer al forţelor armate, cu grad egal sau superior celui de căpitan,
desemnat de către general pentru o durată fixată de cel puţin un an (ibidem). El poate
fi în acelaşi timp un membru al Curţii militare, dar acesta nu este un caz obişnuit. El
are sarcina de a reconstitui faptele şi, în caz de necesitate, de a audia acuzatul şi
martorii (articolele 29, 48 şi 78). O audiere de către ofiţerul comisar are aceeaşi va-
loare juridică ca în cazul dacă s-ar fi desfăşurat în faţa Curţii militare (articolul 161).
În investigaţiile sale, ofiţerul comisar trebuie să se angajeze să stabilească atât ne-
vinovăţia inculpatului, cât şi să culeagă probe sau mărturii de culpabilitate (articolul
62). În calitate de auditor militar, jurământul său îl obligă să acţioneze cu onestitate şi
imparţialitate (articolele 368 şi 370).
20. Curtea militară este alcătuită dintr-un preşedinte şi doi membri militari (ar-
ticolul 120).
Ultimii sunt ofiţeri desemnaţi de general pe o perioadă de cel puţin un an, ire-
vocabili pe durata mandatului lor şi având o vârstă de cel puţin douăzeci şi cinci de
ani (articolul 120). În practică, cel mai des utilizat rang este cel de căpitan sau co-
mandant; nu este necesară vreo instruire juridică. În opinia Guvernului, cei care-şi
păstrează statutul de ofiţer sunt independenţi în calitate de judecători şi nimeni nu le
poate da ordine. Ca şi preşedintele, jurământul îi obligă să acţioneze cu onestitate şi
imparţialitate (articolele 368 şi 369).

146
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Preşedintele este un civil titular al unei diplome militare în drept; Coroana îl nu-
meşte pe viaţă, la recomandarea comună a miniştrilor justiţiei şi apărării (articolul 121).
Curtea deliberează în secret şi membrii săi nu-şi pot divulga opinia personală,
nici pe cea a colegilor lor (articolul 135).

II. ARESTAREA ŞI DETENŢIA RECLAMANŢILOR

A. Dl Duinhof

21. Pentru că nu s-a prezentat la încorporare în timp util (articolul 150 din Codul
penal militar), dl Duinhof a fost arestat la 18 noiembrie 1981. Transferat într-o cazar-
mă, el a refuzat să se expună unui examen medical, fapt pentru care a fost acuzat
şi de nesubordonare persistentă (articolul 114). Şeful unităţii a confirmat a doua zi
detenţia; motivul invocat consta în necesitatea de a păstra disciplina printre alţi recruţi
(articolul 7 din codul, paragraful 13 supra).
La 20 noiembrie, reclamantul s-a înfăţişat în faţa auditorului militar. La 23, potri-
vit avizului conformat al acestuia, ofiţerul superior desemnat l-a trimis spre judecare în
faţa Curţii militare şi a decis să-l lase în detenţie pentru acelaşi motiv invocat anterior
(articolele 11, 14 şi 7, alineatul doi din cod; paragraful 14 supra).
22. La 24 noiembrie, ofiţerul comisar a audiat reclamantul (articolul 33, primul
alineat, din cod; paragraful 15 supra).
La 26, Curtea militară a examinat o cerere de eliberare prezentată de acesta din
urmă la 24 (articolul 34 din cod, paragraful 15 supra). La audiere, dl Duinhof a pretins în
special încălcara exigenţelor articolului 5 § 3 din Convenţie. Curtea militară a considerat
că termenul scurs între arest şi înfăţişarea în faţa unui „magistrat”, în circumstanţele
speţei - ofiţerul comisar, era „considerabil”, dar cu toate acestea „acceptabil” din cauza
unui sfârşit de săptămână pe care îl includea şi a distanţei care separa diverse autorităţi
implicate. El a respins deci cererea, considerând că detenţia era justificată.
Prin urmare, el a prelungit perioada acesteia.
23. La 28 ianuarie 1982, Curtea militară a declarat reclamantul vinovat de ne-
subordonare şi i-a aplicat optsprezece luni de închisoare, cu deducerea timpului pe-
trecut în detenţie provizorie.
24. Condamnatul a atacat apelul în faţa Înaltei Curţi militare.
La 29 ianuarie, în timpul procesului, el a reclamat în faţa ei punerea sa în liber-
tate, având în vedere în particular articolele 5 § 3 din Convenţie, sau, cu titlu subsidiar,
suspendarea detenţiei sale (articolul 219 din cod, paragraful 17 supra).
La 17 martie, Înalta Curte militară a respins prima parte a plângerii, în schimb,
ea a acceptat-o pe a doua, cu efect imediat, cu condiţia ca reclamantul să accepte
– ceea ce a şi făcut – să-şi îndeplinească serviciul civil de alternativă timp de cel puţin
cincisprezece luni şi de a se supune unui examen medical. De asemenea, cu aceleaşi
condiţii, ea a suspendat urmăririle.

147
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

Ulterior, ea i-a aplicat 101 zile de închisoare cu deducerea duratei, identice, a


detenţiei provizorii.

B. Dl Duijf

25. Pentru că nu s-a prezentat la încorporare în timp util (articolul 150 din Codul
penal militar), dl Duijf a fost arestat la 15 ianuarie 1982. Transferat într-o casă militară
de detenţie, el a refuzat să preia uniforma militară şi arma, pentru ce a fost acuzat
şi de nesubordonare persistentă (articolul 114). Şeful unităţii a confirmat detenţia;
motivele invocate constau în pericolul serios de evadare şi în necesitatea de a păstra
disciplina printre alţi recruţi (articolul 7 din cod, paragraful 13 supra).
La 18 ianuarie, în conformitate cu avizul verbal conform al auditorului militar,
ofiţerul superior desemnat a trimis reclamantul spre judecare în faţa Curţii militare şi a
decis de a-l lăsa în detenţie pentru aceleaşi motive invicate anterior (articolele 11, 14
şi 7, al doilea alineat, din cod; paragraful 14 supra).
26. În ziua următoare, reclamantul fusese audiat atât de către un ofiţer comisar
(articolul 33, primul alineat, din cod; paragraful 15 supra) cât şi de un auditor militar.
La 27 ianuarie, Curtea militară a examinat o cerere de menţinere a detenţiei
prezentată la 22 de către auditorul militar (articolul 31 din cod, paragraful 15 supra).
La audiere, reclamantul a pledat în special pentru nerespectarea articolului 5 § 3 din
Convenţie. Curtea a respins diversele sale argumente şi a prelungit detenţia pe un
termen de treizeci de zile, considerând că ea este justificată.
Ulterior, detenţia era prelungită periodic de Curtea militară.
27. La 15 aprilie, Curtea militară a recunoscut reclamantul vinovat de nesubor-
donare şi i-a aplicat optsprezece luni de închisoare, cu deducerea timpului petrecut
în detenţie provizorie.
28. Condamnatul a introdus un apel în faţa Înaltei Curţi militare.
La 16 aprilie şi 2 iunie, el reclama în faţa acesteia punerea sa în libertate; el
pretindea, printre aletele, încălcarea articolului 5 §§ 3 şi 4 din Convenţie (articolul 219
din cod, paragraful 17 supra).
Înalta Curte militară a respins cererile sale la 23 iunie.
La 7 septembrie, modificând hotărârea atacată, ea a confirmat-o în ceea ce
priveşte declaraţia de culpabilitate şi pedeapsa pronunţată.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

29. Dl Duinhof a sesizat Comisia la 8 decembrie 1981, dl Duijf la 16 februarie


1982. Ambii afirmau că în pofida articolului 5 § 3 din Convenţie, ei nu au fost aduşi
prompt în faţa unui judecător sau altui magistrat abilitat prin lege să exercite funcţii
judiciare. Ei pretindeau în particular că nici auditorul militar, nici ofiţerul comisar, nu
puteau fi consideraţi magistraţi.

148
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Comisia a ordonat joncţiunea cererilor (nr. 9626/81 şi 9736/82) la 4 mai 1982 şi


la 9 decembrie le-a declarat admisibile. În raportul său din 13 iulie 1983 (articolul 31),
ea a ajuns, în unanimitate, la concluzia că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 3.
Textul integral al avizului său este anexat la prezenta hotărâre1.

ÎN DREPT

I. EXCEPŢIA PRELIMINARĂ

30. După cum a confirmat în faţa Curţii la audierea din 22 noiembrie 1983,
Guvernul nu ridica în speţă nici o excepţie preliminară. El consideră totuşi că Comisia
trebuie să se convingă din oficiu de epuizarea căilor interne de recurs şi că, prin ur-
mare, Curtea de asemenea este obligată să examineze această chestiune în cauza
dlor Duinhof şi Duijf.
Curtea a respins acest argument, fără a examina orice consideraţiune referi-
toare la decăderea din drepturi sau nerespectarea articolului 47 din regulamentul său
(hotărârea Deweer din 27 februarie 1980, Seria A, pag. 15, § 26 in fine; hotărârea Foti
şi alţii din 10 decembrie 1982, Seria A nr. 56, pag. 16 şi 17, §§ 46 şi 48; hotărârea De
Jong, Baljet şi van den Brink din aceeaşi dată, Seria A nr. 77, § 36 ).

II. FONDUL

A. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 5 § 3


31. Reclamanţii au pretins încălcarea primei părţi a articolului 5 § 3, care prevede:
„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 c) din prezentul arti-
col, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu
exercitarea atribuţiilor judiciare (...)”

32. În hotărârea sa Schiesse din 4 decembrie 1979, Curtea a interpretat detali-


at expresia „magistrat împuternicit prin lege cu executarea atribuţiilor judiciare” (Seria
A nr. 34, pag. 12-14, §§ 27-31). Ea reaminteşte aici doar principiile fundamentale
pe care le-a enunţat. Având în vedere obiectul şi scopul articolului 5 § 3 (paragraful
36 infra), ea a menţionat în particular că „magistratul” avut în vedere – care poate fi
un judecător aparţinând unei instanţe judecătoreşti sau un funcţionar al procuraturii
(ibidem, pag. 12, § 28) – „trebuie să furnizeze garanţii corespunzătoare atribuţiilor
„judiciare” pe care legea i le atribuie” (ibidem, pag. 13, § 30). Ea a rezumat concluziile
sale astfel (ibidem, pag. 13-14, § 319:
„(...) „magistratul” nu trebuie confundat cu „judecătorul”, dar trebuie să mai posede unele calităţi,
mai exact să îndeplinească condiţiile care constituie garanţii pentru persoana arestată.
Prima dintre aceste condiţii este independenţa faţă de executiv şi părţi (...). Ea nu exclude orice
subordonare altor judcători sau magistraţi care prevede că ei singuri beneficiază de o independen-
ţă similară.

Nota Grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 79 al Seriei A a publicaţiilor Curţii),
dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

149
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

La aceasta se adaugă, potrivit articolului 5 § 3, o exigenţă de procedură şi una de fond. În sarcina


„magistratului”, prima include obligaţia de a audia personal individul adus înaintea sa (...); cea de-a
doua - de a examina circumstanţele care pledează pro sau contra detenţiei, de a se pronunţa în
conformitate cu criteriile juridice cu privire la existenţa cauzelor care o justifică şi, în lipsa lor, de a
ordona eliberarea (...).”

Cu privire la aceată exigenţă de fond, Curtea deja a considerat, în cauza Irlan-


da contra Regatului Unit, că un comitet consultativ în materie de internare nu consti-
tuie o autoritate care corespunde scopurilor articolului 5 § 3 deoarece nu are atribuţia
de a ordona o măsură de liberare (hotărârea din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, pag.
76, § 199).
1. Aducerea dlui Duinhof în faţa auditorului militar până la trimiterea în judecată
33. Dl Duinhof afirmă că auditorul militar, prima autoritate înaintea căreia a fost
adus după arestare (paragraful 21 supra), nu putea fi considerat ca un „magistrat” în
sensul articolului 5 § 3. Guvernul afirmă contrariul. El consideră în plus că înfăţişarea
a avut loc „imediat”, mai exact după două zile.
34. În conformitate cu litera regulilor de drept intern aplicabile, până la trimiterea
în judecată nu intra în atribuţiile auditorului militar să prescrie punerea în libertate a
reclamantului: articolul 11 din cod îi oferea un simplu rol de investigare şi de exprimare
a avizului care, în plus, nu se referea decât la chestiunea de sesizare a Curţii militare
(paragraful 14 supra, primul alineat). În opinia Guvernului, această limitare aparent ar
trebui să fie privită în lumina practicii: avizul se exindea şi asupra detenţiei şi ofiţerul
competent pentru trimitere l-ar urmat în mod invariabil (paragraful 14 supra, ultimul ali-
neat). Această „procedură clasică” însemna că în realitate detenţia avea valoarea unei
„recomandări coercitive” în viziunea ofiţerului investit în drept cu autoritatea de a-l solu-
ţiona. În concluzie, Guvernul afirma că temeiul trebuie să prevaleze asupra formei.
Curtea menţionează că, potrivit guvernului, această procedură a fost introdusă
pentru a respecta Convenţia până la revizuire totală a codului, dar ca şi Comisia (pa-
ragraful 83 din raport) ea nu putea accepta argumentul rezumat mai sus. Fără îndoială
deseori, pentru a se pronunţa asupra existenţei unei atingeri aduse drepturilor protejate
de Convenţie, ar trebui cercetată realitatea dincolo de aparenţe şi de vocabularul utilizat
(a se vedea spre exemplu, referitor la articolul 5 § 1, hotărârea Van Droogenbroeck din
24 iunie 1982, Seria A nr. 50, pag. 20, § 38). În egală măsură, exigenţele precizate „de
lege” denotă o importanţă particulară când este vorba de definirea autorităţii judiciare
competente pentru a se pronunţa asupra libertăţii individuale, având în vedere încre-
derea pe care trebuie s-o inspire justiţiabililor într-o societate democratică (a se vedea,
mutatis mutandis, paragraful 30 a) din hotărârea Piersack din 1 octombrie 1982, Seria
A nr. 53, pag. 14). Or, nici o directivă oficială, nici una circulară nu prescria auditorilor
militari şi ofiţerilor responsabili de trimiterea în judecată să interpreteze şi să aplice
astfel codul; exista o simplă practică internă , fără forţă obligatorie şi care putea la orice
moment să fie înlăturată. Ea nu echivala cu o autorizaţie, acordată „prin lege”, de a
exercita „atribuţiile judiciare” prevăzute de articolul 5 § 3 (a se vedea sfârşitul extrasului
din hotărârea Schiesser reprodus în paragraful 32 supra).
35. În consecinţă, procedura urmată în faţa auditorului militar înainte de trimite-
rea dlui Duinhof spre judecare nu a oferit garanţiile prevăzute de acest text.

150
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

2. Trimiterea ambilor reclamanţi spre judecare în faţa Curţii militare


36. Sesizarea Curţii militare a avut loc după cinci zile de la arestarea dlui Du-
inhof şi după trei zile - a dlui Duijf (paragrafele 21 şi 23 supra). În opinia lor, ei nu au
beneficiat de independenţa necesară a unei autorităţi judiciare în temeiul articolului
5 § 3. Curtea nu a fost obligată se se pronunţe asupra chestiunii în acest context de-
oarece, oricum, primele cuvinte ale acestei dispoziţii nu se limitează doar la accesul
deţinutului la o asemenea autoritate; ele vizează asigurarea unui control judiciar rapid
şi automat al unei detenţii ordonate de către poliţie sau administraţie în condiţiile pa-
ragrafului 1 c). Textul paragrafului 3 („trebuie adusă imediat”), citit în lumina obiectului
şi scopului său, fac evidentă „exigenţa de procedură” : „judecătorul” sau „magistratul”
trebuie să audieze persoana deţinută şi să ia decizia corespunzătoare (a se vedea
extrasul din hotărârea Schiesser precitată în paragraful 32 supra).
Prin urmare, trimiterea reclamanţilor spre judecare nu le-a furnizat în sine ga-
ranţiile articolului 5 § 3.
3. Aducerea dlui Duijf în faţa auditorului militar până la trimiterea în judecată
37. Auditorul militar l-a audiat pe dl Duijf după patru zile după arestare şi a doua zi
după trimiterea în judecată (paragraful 26 supra). Peste trei zile, şi aparent fără a lua o
decizie expres de neeliberare, el a invitat Curtea militară să prelungească detenţia pes-
te limita de paisprezece zile fixată de articolul 31 din cod (paragrafele 15 şi 26 supra).
În opinia Guvernului, la momentul în care a audiat astfel reclamantul, auditorul
militar poseda toate atribuţiile unui „magistrat” şi s-a pronunţat în conformitate cu exi-
genţele articolului 5 § 3.
38. „Exigenţa de fond” enunţată în hotărârea Schiesser putea să fie satisfăcu-
tă prin competenţa auditorului militar de a ordona o punere în libertate (a se vedea
extrasul reprodus în paragraful 32 supra), dar rămâne de examinat dacă el beneficia
de independenţa necesară în lumina scopului particular în care trebuie să se exercite
„funcţiile judiciare” menţionate în articolul 5 § 3.
Guvernul şi reclamanţii au disputat asupra punctului dacă el putea fi considerat
ca independent de autorităţile militare, din cauza conţinutului articolului 276 din cod
(paragraful 18 supra). În viziunea Curţii, chiar dacă ar accepta în acest context ar-
gumentul Guvernului, auditorul nu putea, după trimiterea dlui Duijf spre judecare, să
îndeplinească sarcina judecătorească foarte exact vizată în articolul 5 § 3 deoarece
îşi asumase simultan rolul autorităţii de urmările în faţa Curţii militare (articolul 126,
primul alineat; ibidem). Din acel moment el era angajat în procesul penal intentat îm-
potriva militarului cu privire la eliberarea căruia el era competent să se pronunţe. Pe
scurt, el nu putea fi „independent de părţi” (a se vedea extrasul din hotărârea Schies-
ser citată în paragraful 32 supra) deoacere, el era exact una din ele.
Procedura desfăşurată în faţa lui în cazul dlui Duijf nu a îndeplinit deci condiţiile
articolului 5 § 3.
4. Audierea ambilor reclamanţi de către ofiţerul comisar
39. În opinia reclamanţilor, ofiţerul comisar, responsabil de investigarea cauzei
lor şi în faţa căruia ei au fost aduşi după trimiterea în judecată (articolele 29 şi 33 din

151
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

cod, paragrafele 15, 19, 22 şi 26 supra), nu putea fi considerat ca un „magistrat împu-


ternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”.
Guvernul susţine contrariul. Când audiază un militar deţinut, ofiţerul comisar
are, la fel ca auditorul militar, obligaţia de a examina legalitatea detenţiei într-o moda-
litate independentă şi imparţială. El ar putea după aceasta, în cazurile corespunză-
toare, să contribuie la eliberarea deţinuţilor solicitând aceasta Curţii militare în temeiul
articolului 34 din cod (paragraful 15 supra). În afară de aceasta, şi având în vedere
circumstanţele, deţinuţii au fost aduşi în faţa lui „imediat” după arestare: dl Duinhof
după şase zile, dl Duijf după patru (paragrafele 21-22 şi 25-26 supra).
40. Curtea nu subestimează valoarea protecţiei oferite în această materie de
ofiţerul comisar, dar ea totuşi nu acceptă argumentul Guvernului. După cum sublini-
ază Comisia (paragraful 90 din raport) şi reclamanţii, legea nu împuterniceşte aceşti
ofiţeri să exercite „atribuţiile judiciare” menţionate în articolul 5 § 3 şi în special să
decidă asupra existenţei motivelor care justifică detenţia şi, în lipsa lor, să prescrie
punerea în libertate (a se vedea sfârşitul extrasului din hotărârea Schiesser reprodus
în paragraful 32 supra). Procedura desfăşurată în faţa sa era deci lipsită de una din
garanţiile implicit fundamentale ale articolului 5 § 3.
5. Audierea în faţa Curţii militare
41. Rămâne de a examina dacă etapele ulterioare ale procesului urmat în faţa
Curţii militare au fost conforme diverselor condiţii ale acestui text.
Curtea militară nu a examinat în şedinţă şi nu a soluţionat problema detenţiei
decât după opt zile după arestarea dlui Duinhof şi douăsprezece zile după cea a
dlui Duijf (paragrafele 21-22 şi 25-26 supra). Fără îndoială promptitudinea („imediat”)
acestei proceduri trebuie să fie apreciată în fiecare caz în dependenţă de circum-
stanţele cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Wemhoff din 27 iunie 1968,
Seria A nr. 7, pag. 24, § 10), dar termeni atât de lungi depăşesc cu mult limitele fixate
de articolul 5 § 3 chiar dacă ar fi să luăm în considerare imperativele vieţii şi justiţiei
militare (hotărârea Engel şi alţii din 8 iunie 1976, Seria A nr. 22, pag. 23, § 54). Cur-
tea îşi exprimă acordul cu Comisia asupra acestui subiect (paragrafele 95 şi 97 din
raport), care totuşi nu au fost contestate de Guvern.
42. Având în vedere această concluzie, nu este cazul de a determina dacă, după
cum pretind reclamanţii, Curtea militară nu dădea dovadă de independenţa necesară
din cauza componenţei sale, cei doi membri militari desemnaţi de către general preva-
lând prin numărul lor preşedintele civil numit de către Coroană (paragraful 20 supra).
6. Recapitulare
43. În concluzie, cei doi reclamanţi au fost victimele unei încălcări a articolului 5 §3.
B. Cu privire la aplicarea articolului 50
44. Articolul 50 din Convenţie are următorul conţinut.
„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

152
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

La audierea din 22 noiembrie 1983 din faţa Curţii, avocatul reclamanţilor a in-
dicat, fără a furniza detalii, că cererile de satisfacţie echitabilă a clienţilor săi erau
similare cu cele ale dlor van der Sluis, Zuiderveld şi Klappe (hotărârea de la această
dată, Seria A nr. 78, § 50). În această ultimă cauză, el afirmase că reclamanţii au su-
ferit, pe parcursul şi din cauza detenţiei litigioase, un prejudiciu care lua forme diferite:
tulburări emotive şi psihologice, acces insuficient la cultură şi educaţie, atingeri aduse
vieţii private, pierderea perspectivelor de angajare şi a reputaţiei. El a precizat totuşi,
că şi în acest caz, dnii Duinhof şi Duijf niciodată nu au considerat indemnizaţia lor ca
o prioritate şi că ei doar invitau Curtea să le acorde o satisfacţie corespunzătoare.
În opinia Guvernului, prejudiciul care l-au putut suferi dl Duinhof sau dl Duijf a
fost reparat prin deducerea termenului de detenţie provizorie din pedeapsa aplicată
(paragrafele 24 şi 27-28 supra); această măsură constituie o satisfacţie adecvată
pentru orice încălcare a Convenţiei.
Unica încălcare pretinsă şi relevată în speţă se referă la prima parte a artico-
lului 5 § 3. Documentele dosarului nu permit să se înţeleagă că detenţia provizorie a
reclamanţilor avea probabil să înceteze dacă ei ar fi beneficiat de garanţiile acestei
dispoziţii (a se vedea de asemenea hotărârea Artico din 13 mai 1980, Seria A nr. 37,
pag. 20, § 42). Cu toate acestea, fiecare dintre ei a fost cel puţin privat de un control
judiciar rapid („imediat”) al detenţiei sale. Ei probabil au suferit, datorită lipsei acestor
garanţii, un anumit prejudiciu moral care nu se compensează în întregime prin con-
statarea încălcării şi chiar prin deducerea detenţiei provizorii şi pedeapsa finală (a se
vedea, mutatis mutandis, hotărârea van Droogenbroeck din 25 aprilie 1983, Seria A
nr. 63, pag. 7, § 13). Având în vedere modestia pretenţiilor lor, Curtea a acordat fiecă-
ruia dintre ei o sumă globală de 300 forinţi olandezi în calitate de satisfacţie echitabilă
în sensul articolului 50.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

1. Susţine, că a avut loc încălcarea articolului 5 § 3 în privinţa fiecăruia dintre recla-


manţi;
2. Susţine, că statul reclamat trebuie să plătească fiecăruia dintre ei trei sute (300)
forinţi olandezi în baza articolului 50.

Redactată în franceză şi engleză, la Palatul Drepturilor Omului de la Stras-


bourg, douăzeci şi două mai una mie nouă sute optzeci şi patru.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Marc-André Eissen
Grefier

153
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

154
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ÖZTÜRK contra GERMANIEI

HOTĂRÂRE1

21 februarie 1984

În cauza Öztürk,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în şedinţă plenară în confor-
mitate cu Regula 48 din Regulamentul Curţii2-3, într-o cameră alcătuită din următorul
complet:

Dnii G. Wiarda, preşedinte,


R Ryssdal,
J. Cremona,
Thór Vilhjálmsson,
W. Ganshof van der Meersch,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii D. Evrigenis,
L. Liesch,
F. Gölcüklü,
F. Matscher,
J. Pinheiro Farinha,
E. Garcia de Enterria,
L.-E. Pettiti,
B.Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii R. Macdonald,

Nota grefei:
1
Această hotărâre poate fi citată după cum urmează: Curt. Eur. D.O., hotărârea în cauza Öztürk din 21
februarie 1984, Seria A nr. 73.
2-3
În versiunea Regulamentului aplicabil la instituirea procedurii. Versiune revizuită a Regulamentului Curţii
a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, dar numai pentru cauzele diferite Curţii după această dată.

155
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

C. Russo
R. Bernhardt,
precum şi dl M.-A. Eissen, grefier şi dl H. Pertzold, grefier adjunct,
după ce a deliberat cu uşile închise, la 21 septembrie1983 şi 25 ianuarie 1984,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Guvernul Republicii Federale Germania


(„Guvernul”) şi de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”). La ori-
ginea cauzei se află o cerere (nr. 8544/79) introdusă contra Republicii Federale Ger-
mania, cu care un cetăţean turc, dl Abdulbaki Öuztürk, a sesizat Comisia la data de
14 februarie 1979 în temeiul articolul 25 din Convenţia Europeană pentru Protecţia
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”).
2. Cererea guvernului şi cererea comisiei au fost depuse la grefa Curţii în termenul
de trei luni prevăzut de articolele 32 paragraful 1 şi 47 – cererea guvernului la 13 septem-
brie şi cea a Comisiei la 15 octombrie 1982. Prima, invocând articolul 48, invita Curtea să
decidă că nu a avut loc nici o încălcare. Scopul celei de-a doua cereri era obţinerea unei
decizii prin care să se stabilească dacă a existat vreo încălcare a obligaţiunilor asumate
de către Statul respondent în conformitate cu articolul 6 paragraful 3 (e).
3. Camera din şapte judecători, care urma să se constituie, includea ex officio
pe dl R. Bernhardt, judecător ales din partea Germaniei (articolul 43 din Convenţie)
şi dl G. Wiarda, preşedintele Curţii (Regula 21§ 3 (b) din Regulamentul Curţii). La 1
octombrie 1982, preşedintele Curţii a tras la sorţi, în prezenţa grefierului, numele
celorlalţi cinci membri, şi anume dl R. Ryssdal, dl M. Zekia, dl. F. Matscher, dl J. Pin-
heiro Farinha şi dl E. García de Enterría (articolul 43 in fine din Convenţie şi Regula
21 paragraful 4). Ulterior, dl Thór Vilhjálmsson şi dl W. Ganshof van der Meersch,
judecători supleanţi, i-au înlocuit pe dl Zekia şi dl García de Enterría, care nu au putut
participa la examinarea cauzei (regulile 22 paragraful 1 şi 24 paragraful 1).
4. În calitate de preşedinte al Camerei (Regula 21 paragraful 5), dl W. Wiarda,
acţionând prin grefier, i-a consultat pe agentul guvernamental („Guvernul”) şi delegaţii
Comisiei asupra organizării procedurii. La 19 octombrie 1982, el a decis că agentul
trebuie să prezinte un memoriu până la 31 ianuarie 1983, iar delegaţii aveau dreptul
să răspundă în scris în termenul de două luni de la data transmiterii memoriului gu-
vernului de către grefier.
Ca urmare a extinderii intervalului limită acordat guvernului la 18 ianuarie 1983,
memoriul său a parvenit la grefă la 24 februarie. La 10 martie, secretarul Comisiei i-a
comunicat grefierului că delegaţii urmau să-şi exprime observaţiile la audiere.
5. La 4 mai, după ce s-a consultat, prin intermediul grefierului adjunct, cu agen-
tul guvernamental şi delegaţii Comisiei, Preşedintele a stabilit că procedura verbală
urma să fie derulată la 25 mai.

156
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

6. Audierea a avut loc în public la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la


data stabilită. Curtea a ţinut înainte o şedinţă preliminară. Ea a autorizat agentul şi
avocaţii guvernului, precum şi persoana care asista delegaţii Comisiei să utilizez lim-
ba germană (regula 27 paragrafele 2 şi 3).
În faţa Curţii s-au înfăţişat:
- din partea guvernului

dna I. Maier, Ministerialdirigentin la Ministerul Federal de Justiţie, agent;

dl E. Göhler, Ministerialrat la Ministerul Federal de Justiţie, consultant;


- din partea Comisiei

dl S. Treschel,
dl G. Sperduti, delegaţi;

dl N. Wingerter, avocatul reclamantului în faţa Comisiei, asistă delegaţii (ar-


ticolul 29 paragraful 1, prima frază, din Regulamentul Curţii).
Curtea a audiat pledoariile şi declaraţiile dnei Maier, din partea guvernului, şi
a dlui Trechsel, dlui Sperduti şi dlui Wigerter, din partea Comisiei, precum şi răspun-
surile lor la întrebări. Comisia a furnizat grefierului anumite documente, care au fost
solicitate la cererea preşedintelui.
7. La sfârşitul deliberărilor din data de 27 mai, Camera a decis să se desizeze, în
conformitate cu articolul 48, în favoarea Curţii plenare. Ţinând cont de acordul agentului
guvernamental şi de opinia concurentă a delegaţilor, la 21 septembrie Curtea a decis că
procedura trebuie să continuie fără a redeschide procedura orală (regula 26).
8. La 4 octombrie, agentul guvernamental a transmis grefierului două docu-
mente şi răspunsurile sale la două întrebări adresate de către judecătorul Ganshof
van der Meersch în timpul audierii.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

9. Dl Öztürk, născut în 1934, este cetăţean turc şi locuieşte la Bad Rappe-


nau-Heinsheim, Republica Federală Germană. El a sosit în această ţară în 1964 şi
activează în industria automobilelor. După ce a trecut examenul necesar, el a primit
un permis de conducere german la 7 mai 1969.
În 1978, el a estimat venitul său lunar brut la aproximativ 2,000 DM.
10. La 27 ianuarie 1978, fiind la volanul automobilului său în localitatea Bad
Wimfen, reclamantul a lovit un alt automibil care staţiona, cauzând ambelor automo-
bile daune în sumă de 5, 000 DM. Proprietarul celuilalt automobil a raportat accidentul
la comisariatul de poliţie din Neckarsulm.

157
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Sosind la locul accidentului, ofiţerii de poliţie au informat reclamantul, prin inter-


mediul unui aviz scris, despre dreptul acestuia de a nu face declaraţii şi de a consulta
un avocat. El s-a folosit de aceste drepturi, fapt confirmat printr-un proces-verbal (Ver-
kehrs-Ordnungswidrigkiten-Anzeige) transmis de către poliţie autorităţilor administra-
tive din Heilbronn (Landratsamt).
11. Cele din urmă, prin decizia din 6 aprilie 1978, au impus dlui Öztürk o amen-
dă (Bussgeld) în sumă de 60 DM pentru provocarea unui accident rutier prin ciocnirea
cu un alt automobil în rezultatul conducerii imprudente („Ausserachtlassen der erfor-
derlichen Sorgfalt im Strassenverker”). Suplimentar, reclamantul trebuia să plătească
o sumă de 13 DM cu titlu de onorariu (Gebühr) şi costuri (Auslagen).
Decizia se baza pe articolul 17 din legea din 24 mai privind infracţiunile admi-
nistrative, în varianta sa consolidată din 1 ianuarie 1975 (Gesetz über Ordnungswidri-
gkeiten – „ legea din 1968/1975”; a se vedea paragraful 18), pe articolul 24 din legea
privind circulaţia rutieră (Strassenverkehrsgesetz) şi pe articolele 1§ 2 şi 49 § 1 nr. 1
din regulamentul relativ la circulaţia rutieră (Strassenverkehrs-Ordnung). Articolul 1
§ 2 prevede următoarele:
„Toţi utilizatorii drumurilor (Verkehrsteilnehmer) trebuie să se comporte astfel încât să nu cauzeze
prejudicii sau să pună în pericol alte persoane şi să nu-i împiedice sau să le cauzeze inconvenienţe
decât în circumstanţe inevitabile.”

Articolul 49 § 1 nr. 1 prevede că fiecare persoană care încalcă articolul 1 § 2 este


vinovat de comiterea unei „infracţiuni administrative” (Ordnungwidrigkeit). În termenii
articolului 24 §2 din legea cu privire la circulaţia rutieră, o astfel de infracţiune expune
autorul la plata unei amenzi.
12. La 11 aprilie 1978, reclamantul, fiind reprezentat de dl Wingerter, a introdus
un recurs (Einspruch) împotriva deciziei menţionate anterior (articolul 67 din legea din
1968/1975); el a declarat că nu a renunţat la dreptul lui la proces public în faţa unui
tribunal (articolul 72).
Parchetul (Staatsanwaltschaft) pe lângă tribunalul regional din Heilbronn (Land-
gericht), care a primit dosarul la 5 mai, a declarat cu şase zile mai târziu că nu se
opune unei proceduri scrise; în continuare, el a declarat că nu va participa la audiere
(articolele 69 şi 75).
13. Tribunalul cantonal Heilbronn (Amtsgeicht), întrunit în şedinţă publică la 3
august 1978, l-a audiat pe dl Öztürk, asistat de un traducător, şi ulterior trei martori.
Imediat după aceasta, reclamantul şi-a retras recursul. În consecinţă, decizia autori-
tăţilor administrative ale cantonului Heilbronn din 6 aprilie 1978 a devenit definitivă
(Rechtskräftig).
14. Tribunalul a dispus ca reclamantul să suporte costurile de judecată şi chel-
tuielile personale. La 12 septembrie 1978 grefa tribunalului (Gerichtskasse) a stabilit
că reclamantul trebuia să plătească suma de 184.70 DM cu titlu de costuri de judeca-
tă, dintre care 63.90 DM pentru onorariul interpretului.
15. La 4 octombrie, reclamantul a introdus un recurs (Erinnerung) împotriva
sumei fixate pentu onorariul interpretului. El a invocat dispoziţiile articolului 6 din Con-

158
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

venţie şi a făcut trimitere la raportul Comisiei din 18 mai 1977 în cauza Ludicke, Be-
lkacem şi Koç. În acea perioadă, cauză dată era în curs de examinare în faţa Curţii,
care şi-a pronunţat hotărârea asupra fondului la 28 noiembrie 1978 (Seria A nr. 29).
Tribunalul de district a respins recursul la 25 octombrie. El a subliniat că obli-
gaţiunea de a suporta cheltuielile pentru interpret era prevăzută de articolul 464 (a)
din codul de procedură penală (Strafprozessordnung) şi articolul 46 din legea din
1968/1975 (a se vedea paragrafele 21 şi 35). Bazându-se pe o decizie din 1975 adop-
tată de Curtea de Apel din Cologne, tribunalul a declarat această obligaţiune ca fiind
compatibilă cu dispoziţiile articolului 6 §3 din Convenţie. Potrivit tribunalului de district,
opinia precitată a Comisiei nu a schimbat situaţia, din moment ce, spre deosebire de
o hotărâre a Curţii, ea nu avea un caracter obligatoriu pentru state.
16. Conform probelor incontestabile furnizate de către guvern, costurile de ju-
decată, inclusiv onorariul interpretului, erau achitate de către o companie de asigurare
cu care reclamantul avea semnat un contract.

II. LEGISLAŢIA PERTINENTĂ

A. Legea din 1968/1975


17. Scopul legii din 1968/1975 era de a înlătura infracţiunile minore din sfera
dreptului penal. În această categorie erau incluse şi contravenţiile prevăzute de legea
privind circulaţia rutieră. Conform articolului 21 din legea privind circulaţia rutieră (în
varianta veche), comiterea a astfel de contravenţii era sancţionată cu plata unei amenzi
(Geldstrafe) sau privaţiune de libertate (Haft). Articolul 3 nr. 6 din legea din 24 martie
1968 (Einführungswidrigkeiten zum Gesetz über Ordnungswidrigketen) le clasifica ca
„Ordnungswidrigkeiten” şi, prin urmare, le sancţiona numai cu impunerea unor amenzi
care nu erau considerate penale de către organul legislativ (Geldbussen).
Legea din 1968/1975 fusese conturată în republica federală de două ordonan-
ţe: legea din 25 martie 1952 cu privire la „contravenţiile adminisrative” (Gesetz über
Ordnungswidrigkeiten) şi, într-o anumită măsură, de legea privind crimele economice
din 26 iulie 1949 (Wirtschafsstrafgesetz).
1. Dispoziţii generale
18. Articolul 1, paragraful 1, din legea din 1968/1975 defineşte „contravenţia
administrativă” ca un act ilegal (rchtswidrig) şi condamnabil (vorwerfbar), care contra-
vine unei prevederi legale şi expune autorul la plata unei amenzi (Geldbusse). Amen-
da nu poate fi mai mică decât 5 DM sau să întreacă, de regulă, suma de 1,000 DM
(articolul 17 paragraful1). Cuantumul amenzii este fixat în fiecare caz în funcţie de
gravitatea infracţiunii, comportamentul incriminat autorului şi, cu excepţia infracţiunilor
minore (gringfügig), de situaţia financiară a autorului (articolulu 17, paragraful 3).
În cazul în care actul în litigiu constituie atât o infracţiune „administrativă” cât şi
una penală, se aplică numai prevederile dreptului penal; oricum, în cazul în care nu
se impune nici o sancţiune penală, actul poate fi sancţionat ca o „infracţiune adminis-
trativă” (articolul 21).

159
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

2. Autorităţile de urmărire

19. Ordnungswidrigkeiten sunt examinate de către autorităţile de urmărire (Ver-


waltungsbehörde) desemnate prin lege, cu excepţia dacă legea din 1968/1975 con-
feră parchetului puterea de urmărire în justiţie a astfel de infracţiuni, iar judecarea şi
condamnarea lor tribunalelor (articolele 35 şi 36). În cazul în care parchetul este sesi-
zat print-o chestiune penală, el poate în egală măsură examina actul ca o „infracţiune
administrativă” (articolul 40).
20. În cazul în care există motive de a presupune că a fost comisă o infracţi-
une penală, autorităţile administrative urmează să remită chestiunea parchetului; el
va înapoia chestiunea spre reexaminare dacă nu va intenta un proces (articolul 41).
În cazul în care o „infracţiune administrativă” este conexată cu o infracţiune penală,
care este obiectul unei acţiunui instituite de către parchet, parchetul poate extinde
procedura penală de a cuprinde „infracţiunea administrativă”, din moment ce autorită-
ţile administrative nu au fixat nici o amendă (articolul 42).
Decizia parchetului de a examina sau nu un act în calitate de infracţiune penală
este obligatorie pentru autorităţile administrative (articolul 44).

3. Procedura în general

21. Sub rezerva excepţiilor enunţate în legea din 1968/1975, dispoziţiile


dreptului comun care reglementează procedura penală şi, în special, codul de pro-
cedură penală, codul judiciar (Gerichtsverfassungsgesetz) şi legea privind tribu-
nalele pentru minori (Jugendgerichtsgesetz), se aplică prin analogie (sinngemäss)
la procedura cu privire la „infracţiunile administrative” (articolul 46 paragraful 1).
Autorităţile de urmărire (a se vedea paragraful 19) dispun de aceleaşi drepturi şi
obligaţiuni într-o materie penală ca parchetul, decât dacă legea din 1968/1975 nu
prevede contrariul (articolul 46 paragraful 2). Oricum, diferite măsuri care sunt per-
mise în materie penală nu pot fi dispuse în ceea ce priveşte „infracţiunile adminis-
trative”, în special arestul, arestul provizoriu (vorläufige Festnahm) sau confiscarea
corespondenţei sau a telegramelor (articolul 46 paragraful 3). Luarea probelor de
sânge sau alte măsuri minore, în sensul articolului 81 (a) § din codul de procedură
penală, pot fi aplicate.
22. Urmărirea judiciară a „infracţiunilor administrative” este inerentă puterii di-
creţionare (pflichtgmässes Ermessen) a autorităţii competente; atâta timp cât cauza
este în curs de examinare, autoritatea competentă poate sista urmărirea în justiţie la
orice etapă (articolul 47 paragraful 1).
Odată cu sesizarea unui tribunal (a se vedea paragrafele 27-28), puterea de a
decide oprirea procedurii îi aparţine tribunalului; o astfel de decizie necesită acordul
parchetului şi este definitivă (articolul 47 paragraful 2).
23. Cât priveşte faza judiciară (eventuală) a proceduri (a se vedea paragrafele
28-30), articolul 46 paragraful 7 din legea din 1968/1975 conferă jurisdicţia în materie
secţiilor (Abteilungen) tribunalelor de district şi camerelor (Kammern; Senate) curţilor
de apel (Oberlandesgerichte) şi Curţii Federale de Justiţie (Bundesgerichtshof).

160
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

4. Procedura preliminară
24. Anchetarea (Erforschung) „infracţiunilor administrative” este obligaţiunea
autorităţilor de poliţie. Autorităţile de poliţie se bucură în materie de o putere discreţio-
nară (pflichtgemässes Ermessen); decât dacă legea din 1968/1975 nu prevede altfel,
ele dispun de aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca şi la urmărirea în justiţie a infracţiunilor
penale (articolul 53 paragraful 1).
25. Anterior adoptării oricărei decizii, persoana vizată (Betroffener) trebuie să
beneficieze de posibilitatea de a se pronunţa, în faţa autorităţilor competente, asupra
acuzaţiilor aduse împotriva sa (articolul 55).
În cazul unei infracţiuni minore (geringfügig), autorităţile administrative pot emi-
te persoanei vizate o avertizare (Verwarnung) şi pot impune o amendă de avertisment
(Verwarnungsgeld) care, decât dacă există vreo excepţie prevăzută de legislaţia apli-
cabilă, poate varia de la 2 DM până la 10 DM (articolul 56 paragraful 1). Oricum, apli-
carea unor sancţiuni de acest gen este posibilă numai dacă persoana vizată acceptă
şi achită amenda imediat sau în termen de o săptămână (articolul 56 paragraful 2).
26. În caz de necesitate, autorităţile administrative desemnează un avocat din
oficiu pentru a reprezenta persoana vizată (articolul 60).
Măsurile luate de către autorităţile administrative în timpul procedurii prelimina-
re pot fi, în principiu, contestate în instanţele de judecată.
5. Decizia administrativă prin care se impune o amendă
27. Cu excepţia dacă legea din 1968/1975 nu prevede altfel – ca în cazul re-
zolvării unei chestiuni prin achitarea unei amenzi de avertisment -, „infracţiunile ad-
ministrative” sunt sancţionate printr-o decizie administrativă care impune o amendă
(Bussgeldbescheid; articolul 65).
Pesoana vizată are dreptul să introducă un recurs (Einsprunch) în intervalul de
o săptămână (articolul 67). În cazul în care nu-şi retrag decizia (articolul 69 paragraful
1 şi 68), autorităţile administrative transmit dosarul parchetului care îl va prezenta
tribunalului cantonal competent şi-şi asumă funcţia de autoritate de urmărire (articolul
69 paragraful 2).

6. Faza judiciară (eventuală) a procedurii

28. În termenii articolului 71, dacă tribunalul de district consideră recursul admisibil
(articolul 70), el urmează să examinze recursul în conformitate cu dispoziţiile aplicabile
unei „Einsprunch” împotriva unei ordonanţe penale (Strafbefehl), decât dacă legea din
1968/1975 nu prevede altfel: în principiu, el va ţine audieri şi va pronunţa o hotărâre (Ur-
teil) care poate impune o sentinţă mai gravă (articolul 41 din codul de procedură penală).
Oricum, tribunalul poate statua prin ordonanţă (Beschluss), în cazul în care nu
consideră necesar de a ţine o audiere şi în lipsa unui recurs din partea parchetului
sau a persoanei vizate (articolul 72 paragraful 1). În acest caz, el poate, printre altele,
să achite persoana vizată, să fixeze suma unei amenzi sau să oprească urmărirea în
justiţie, dar nu şi să amplifice pedeapsa (articolul 72 paragraful 2).

161
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

29. Persoana vizată beneficiază de oportunitatea de a participa la audire, fără


a fi obligată, decât dacă tribunalul o invită (articolul 73 paragrafele 1 şi 2); ea poate fi
prezentată de către un avocat (articolul 73 paragraful 4).
Parchetul poate participa la audiere; dacă tribunalul de district consideră opor-
tună prezenţa unui magistrat din parchet, el îl va informa în mod respectiv (articolul
75 paragraful 1).
Tribunalul de district va acorda autorităţilor administrative posibilitatea de a indica
elementele care, în opinia lor, sunt importante la adoptarea deciziei; în cazul în care
consideră necesar, ele se pot adresa tribunalului la audiere (articolul 76 paragraful 1).
30. Sub rezerva anumitor excepţii, articolul 79 permite introducerea unui recurs
în anulare (Rechtsbeschwerde) împotriva unei hotărâri sau a unei ordonanţe emise
în conformitate cu articolul 72; în cazul în care legea din 1968/1975 nu prevede altfel,
la examinarea recursului tribunalul vizat va respecta, prin analogie, dispoziţiile codului
de procedură penală relativ la procedura de casaţie (Revision).

7. Procedura administrativă şi procedura penală

31. Calificarea unui act de către autorităţile administrative ca „infracţiune admi-


nistrativă” nu este obligatorie pentru tribunalul care examinează recursul (Einsprunch);
oricum, această calificare poate aplica dispoziţiile dreptului penal numai dacă persoa-
na vizată a fost informată despre schimbarea clasificării şi beneficiază de posibilitatea
de a-şi pregăti apărarea (articolul 81 paragraful 1). Din moment ce această condiţie
este satisfăcută, atât din iniţiativa tribunalului cât şi la solicitarea parchetului, persoa-
na vizată dobândeşte statutul formal de acuzat (Angeklagter, articolul 81 paragraful 2)
şi procedura ulterioară nu se încadrează în câmpul de aplicare al legii din 1968/1975
(articolul 81 paragraful 3).

8. Executarea deciziilor prin care se impune o amendă

32. O decizie prin care se impune o amendă poate fi executată după ce devine
definitivă (articolele 89 şi 84). Executarea unei decizii adoptate de către autorităţile
administrative este reglementată de legea federală sau legea Land privind executa-
rea în materie administrativă (Verwaltungs-Vollstreckungsgesetze) (articolul 90 pa-
ragraful 1), decât dacă legea din 1968/1975 nu prevede altfel. În cazul unei decizii
adoptate de către un tribunal, anumite dispoziţii relevante, printre altele, din codul de
procedură penală pot fi aplicate (articolul 91).
33. Dacă, fără a demonstra (Dargetan) incapacitatea sa de a plăti, persoana
vizată nu a achitat amenda la timp, tribunalul poate ordona, la cererea autorităţilor
administrative sau, în cazul în care amenda fusese impusă printr-o decizie judiciară,
din propria iniţiativă privarea de libertate coercitivă (Erzwingungshaft- articolul 96 pa-
ragraful 1). Detenţia care rezultă nu substituie în dreptul penal plata amenzii în mani-
era unei Ersatzfreihtsstrafe, dar are ca scop forţarea plăţii. Durata detenţiei nu poate
depăşi limita de şase săptămâni pentru o amendă şi de trei luni pentru câteva amenzi
(articolul 96 paragraful 3). Executarea ordinului de detenţie este reglementată, printre
altele, de codul de procedură penală (articolul 97).

162
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

9. Costuri de interpretare şi alte costuri


34. Cât priveşte costurile procedurii administrative, autorităţile competente apli-
că prin analogie anumite dispoziţii ale codului de procedură penală (articolul 105).
35. În termenii articolului 109, pesoana vizată trebuie să suporte costurile pro-
cedurii judiciare în cazul în care îşi retrage „Einsprunch” sau dacă instanţa de judeca-
tă competentă îl respinge.
Costurile în litigiu sunt alcătuite din cheltuielile şi onorariile Trezoreriei (articolul
464 (a) § 1, prima frază, din codul de procedură penală). Aceste onorarii şi cheltuieli
sunt enumerate în legea privind costurile de judecată (Gerichtskostengesetz) care se
referă, printre altele, la Legea cu privire la martori şi experţi (Gesetz über die Entschä-
digung von Zeugen und Sachverständigen). Articolul 17 paragraful 1 din legea preci-
tată prevede că „interpreţii sunt remuneraţi la fel ca şi experţii”. Astfel, costurile de in-
terpretare (Dolmetscherkosten) sunt incluse în costurile procedurii judiciare. Oricum,
în ceea ce priveşte procedura penală, organul legislativ a amendat anexa (Kosten-
verzeichins) la legea cu privire la costurile de judecată ca urmare a hotărârii adoptate
în cauza Luedicke, Belkacem şi Koç din 28 noiembrie 1978 (a se vedea paragraful
15; a se vedea, de asemenea, Rezoluţia DH (83) 4 din 23 martie 1983 a Comitetului
Miniştrilor al Consiliului Europei). Conform nr. 1904 din această anexă, „sumele care
revin traducătorilor şi interpreţilor angajaţi în procedurile penale cu scopul de a asigu-
ra traducerea pentru un acuzat care este surd sau mut, sau care nu cunoaşte limba
germană, a declaraţiilor sau a documentelor pe care trebuie să le cunoască pentru a
se apăra” sunt scutite de taxe (legea din 18 august 1980).
36. În termenii articolului 109 din legea din 1968/1975, întrebarea achitării cos-
turilor de procedură, inclusiv a costurilor de interpretare, este ridicată numai în cazul
în care retragerea sau respingerea recursului a devenit definitivă. Persoana vizată
poate să nu fie solicitată să achite în avans plata pentru cheltuielile vizate.
B. Amenzile în materie de circulaţie rutieră
37. Legea privind circulaţia rutieră, regulamentul relativ la circulaţia rutieră şi
regulamentul care se referă la dreptul de conducere (Strassenverkehrs-Zulassungs-
Ordunung) conţine liste de „infracţiuni administrative” care sunt sancţionate prin plata
unei amenzi (articolul 24 din legea privind circulaţia rutieră).
În cazul unei „infracţiuni administrative” comise în rezultatul încălcării grosolane
(grob) şi persistentă (beharrlich) a obligaţiunilor impuse unui şofer, autorităţile admi-
nistrative sau, în eventualitatea introducerii unui recurs, tribunalul poate priva în ace-
laşi timp persoana vizată de permisul său de conducere (Fahverbot) pentru o perioa-
dă de la o lună până la trei luni (articolul 25 din legea privind circulaţia rutieră). Potrivit
guvernului, în 1982 o astfel de măsură a fost aplicată în 0.5 procente din cazuri.
38. Länder a cooperat în vederea adoptării de comun a regulilor (Verwalt-
ungs-vorschriften) care să stabilească o scară uniformă de amenzi (Bussgeldkatalog)
pentru diferite „infracţiuni administrative” de acest gen; legal, aceste reguli au un
caracter obligatoriu pentru autorităţile administrative abilitate să impună amenzi, dar
nu şi pentru tribunale.

163
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Articolul 26 (a) din legea privind circulaţia rutieră, care a fost inserat în legea din
28 decembrie 1982, dar nu şi pus în aplicare, prevede că Ministerul Transporturilor
trebuie să emită astfel de reguli cu acordul Bundesrat şi în formă de decret (Recht-
sverordnung).
39. În termenii articolului 28 din legea privind circulaţia rutieră, o amendă impu-
să pentru încălcarea regulilor de circulaţie rutieră poate fi, în anumite cazuri, înclusă
într-un registru central de circulaţie (Verkehrszentralregister) în cazul în care depă-
şeşte un anumit nivel (39 DM la epoca faptelor în litigiu, 79 DM începând cu 1 iulie
1982); pe de altă parte, nici o înscriere nu este făcută în cazierul judiciar (Bundeszen-
tralregister). Înscrierea trebuie să fie radiată după cel mult doi ani, cu excepţia dacă,
între timp au fost făcute alte înscrieri (articolul 29).
Numai anumite autorităţi au acces la acest registru, în special în scopul unei
urmăriri penale în sau a unei acţiuni în judecată pentru o „infracţiune administrativă”
în materie de circulaţie rutieră (articolul 30).
40. În conformitate cu probele incontestabile furnizate de către guvern, legea
din 1968/1975 joacă, în practică, un rol deosebit de important în domeniul circulaţiei
rutiere; astfel, 90 de procente din amenzile impuse în 1982 vizau infracţiunile rutiere.
Guvernul a declarat că în fiecare an, în Republica Federală Germană se adoptau
de la 4, 700, 000 până la 5, 200, 000 decizii prin care se impunea o amendă (Gelus-
se) şi de la 15,500, 000 la 16, 000, 000 de avertismente însoţite de o amendă (Ver-
warnungsgelder). Conform statisticii Länder cu privire la infracţiunile în materie de
circulaţie rutieră în 1982 amenzile care depăşeau suma de 200 DM şi suma de 500
DM constituiau 1,5 procente şi 0,1 procente respectiv din numărul total, în comparaţie
cu 10,8 procente a amenzilor în sumă de 101-200 DM, 39,4 procente pentru cele de
41-100 DM şi 48,2 procente pentru cele de 40 DM sau mai puţin.
43,4 procente din infracţiunile rutiere cuprindeau încălcări ale interdicţiei de
oprire sau parcare, aproximativ 17.1 procente a celei de viteză, 6.5 pentru nerespec-
tarea indicaţiilor semafoarelor şi 5,9 procente pentru depăşiri ilegale. Alte infracţiuni
vizate de articolul 1§ 2 din regulamentul privind circulaţia rutieră, dispoziţie aplicată în
cauza Öztürk (a se vedea paragraful 11), au constituit aproximativ 2.8 procente.
41. În pofida absenţei unei statistici în această privinţă, guvernul a estimat că
de la 10 la 13 procente din cinci milioane de amenzi impuse în fiecare an vizau stră-
inii. Din numărul total de 4, 670, 000 de străini care locuiesc în Republica Federală,
aproximativ 2, 000,000 erau posesori ai unui automobil.

PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII

42. În cererea sa din 14 februarie 1979 adresată Comisiei (nr. 8544/79), dl


Öztürk s-a plâns de faptul că tribunalul de district Heilbronn i-a ordonat să achite ono-
rariul interpretului; el a invocat articolul 6 § 3 (e) din Convenţie.
43. Comisia a declarat cererea admisibilă la 15 decembrie 1981.

164
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În raportul său din 12 mai 1982 (articolul 31 din Convenţie), Comisia şi-a ex-
primat opinia, cu opt voturi contra patru, că articolul 6 § 3 (e)1 din Convenţie a fost
încălcat. Raportul conţine două opinii dizidente.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN

44. La încheierea audierii din 25 mai 1983, guvernul a invitat Curtea „să decidă
că Republica Federală Germană nu a încălcat dispoziţiile Convenţiei”.

ÎN DREPT

45. Conform articolului 6 din Convenţie:


„1. Orice pesoană are dreptul la judecată în mod echitabil a cauzei sale ....de către o instanţă
independentă şi imparţială...care va hotărî...asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
îndreptată împotriva sa...
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi
legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
(e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la
audiere.”

Potrivit reclamantului, tribunalul districtului Hilbronn a acţionat în contradicţie cu


articolul 6 § 3 (e), ordonându-i să achite costurile pentru recurgerea la serviciile unui
interpret în timpul audierii din 3 august 1978.

I. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 6 §3 (e)

46. Conform guvernului, articolul 6 §3 (e) nu se aplică în circumstanţele în litigiu


din moment ce dl Öztürk nu a fost „acuzat de comiterea unei infracţiuni penale”. În ter-
menii legii din 1968/1975, care „descriminaliza” infracţiunile minore, în special în ma-
terie de circulaţie rutieră, faptele invocate împotriva dlui Öztürk constituiau o simplă
„infracţiune administrativă” (Ordnungswidrigkeit). Astfel de infracţiuni erau diferite de
infracţiunile penale nu numai prin procedura prevăzută pentru urmărirea în judecată şi
penalizare, dar de asemenea prin caracteristicile şi consecinţele lor juridice.
Reclamantul a contestat temeinicia acestei analize. Comisia, de asemenea, nu
a fost de acord cu această analiză, considerând că infracţiunea de care a fost acuzat
dl Öztürk era într-adevăr o infracţiune penală în sensul articolului 6.
47. Conform versiunii franceze a articolului 6 § 3 (e), dreptul garantat este
aplicabil numai la un acuzat „accusé”. Expresia engleză corespunzătoare (person
„charged with a criminal offence”) şi paragraful 1 din articolul 6 („criminal charge/
”accusationa en matière penale”) – textul de bază din care paragrafele 2 şi 3 repre-
zintă aplicări specifice (a se vedea hotărârea din 27 februarie 1980, Seria A nr. 35,
1
Textul integral al opiniei Comisiei şi a opiniilor separate este anexat la acest volum al Seriei A.

165
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

p. 30 § 56) – evidenţiază în mod clar că termenul „accusation” („charge”) utilizat în


varianta franceză a articolului 6 § 3 (e) viza o „infracţiune penală/criminal offence”
(a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea din 26 martie 1982 în cauza Adolf, Seria A.,
nr. 49, p. 15, § 30).
Conform dreptului german, infracţiunea comisă de dl Öztürk nu este examinată
ca o infracţiune penală (Straftat) dar ca o „contravenţie administrativă” (Ordnungswi-
drigkeit). Întrebarea care apare este dacă această clasificare costituie factorul decisiv
în ceea ce priveşte Convenţia.
48. Curtea s-a confruntat cu o întrebare similară în cauza Engel şi alţii, care a
fost citat în argumentul reprezentanţilor. Faptele cauzei vizau în mod evident sanc-
ţiunile impuse militarilor erau examinate ca sancţiuni disciplinare în conformitate cu
dreptul olandez. În hotărârea sa pronunţată la 8 iunie 1976, Curtea a specificat cu
precauţie că se limita la sfera serviciului militar (Seria A nr. 22, § 82). Cu toate aces-
tea, Curtea consideră că principiile enunţate în această hotărâre (ibidem, p. 33-35,
§§ 80 şi 82) sunt, de asemenea, relevante în cauza în litigiu.
49. Convenţia permite statelor, în îndeplinirea funcţiilor lor de apărători ai in-
teresului public, să menţină sau să stabilească o distincţie între diferite categorii de
infracţiuni definite de legislaţia internă şi să hotărască linia de demarcaţie dintre aces-
tea, ceea ce nu înseamnă că clasificarea făcută de către state este decisivă pentru
scopurile Convenţiei.
Înlăturând anumite forme de comportament din categoria infracţiunilor pena-
le, organul legislativ poate fi capabil să respecte interesele individului (a se vedea,
mutatis mutandis, hotărârea precitată în cauza Engel şi alţii, ibidem, p. 33, § 80) şi
necesităţile unei administrări adecvate a justiţiei, în special, dat fiind că autorităţile
judiciare sunt scutite de obligaţiunea de a urmări şi de a sancţiona contravenţiile nor-
melor circulaţiei rutiere, care sunt numeroase, dar de importanţă minoră. Convenţia
nu se opune tendinţei de „decriminalizare” care există – în forme variate- în statele
membre ale Consiliului Europei. Guvernul a insistat destul de corect asupra acestui
punct. Cu toate acestea, dacă statele contractante erau capabile să excludă la pro-
pria discreţie operarea clauzelor fundamentale ale articolelor 6 şi 7 prin clasificarea
unei infracţiuni ca fiind „administrativă” şi nu penală, aplicarea acestor dispoziţii ar fi
subordonată voinţei lor suverane. Libertatea de acţiune extinsă atât de mult ar putea
duce la rezultate incompatibile cu scopul şi obiectul Convenţiei.
50. Astfel, reafirmând „autonomia” noţiunii de „penal” aşa cum este conceput
de articolul 6, ceea ce Curtea trebuie să stabilească este dacă „infracţiunea adminis-
trativă” comisă de către reclamant era o infracţiune „penală” în sensul acestui articol.
În acest scop, Curtea se va baza pe criteriile adoptate în hotărârea precitată în cauza
Engel şi în alte hotărâri (ibidem, p. 34-35 § 82). Prima întrebare care trebuie exami-
nată este dacă textul care defineşte infracţiunea în litigiu aparţine, conform sistemului
juridic al statului respondent, dreptului penal; în continuare urmează a fi examinate,
natura infracţiunii şi, în final, natura şi gradul de severitate a sancţiunii care poate fi
impusă persoanei vizate, ţinând cont de obiectul şi scopul articolului 6, de semnificaţia
tradiţională a termenilor articolului dat şi de legile în vigoare în statele contractante.

166
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

51. În dreptul german, faptele invocate împotriva dlui Öztürk – încălcarea arti-
colului 1 § 2 din regulamentul relativ la circulaţia rutieră – au constituit o „infracţiune
administrativă” (articolul 49 § 1, nr. 1 din acelaşi regulament). Ele nu s-au încadrat
în câmpul dreptului penal, dar al articolului 17 din Ordnungswidrigkeitengesetz şi al
articolului 24 paragraful 2 din legea privind circulaţia rutieră (a se vedea paragraful
11). Legislaţia din 1968/1975 marchează un pas important în procesul de „decrimina-
lizare” a infracţiunilor minore în Republica Federală Germană. Deşi doctrina germană
nu pare a fi unanimă la considerarea faptului că legislaţia privind „infracţiunile admi-
nistrative”, în realitate, nu mai aparţine dreptului penal, lucrările preparatoare a legii
din 1968/1975 evidenţiază în mod clar că infracţiunile în litigiu au fost transferate din
sfera dreptului penal graţie acestei legi (a se vedea Deutscher Bundestag, Druckache
V/1269 şi, printre altele, hotărârea din 16 iulie 1969 adoptată de Curtea Constituţio-
nală, Entscheidungen des Bundesverfassungsgerichts, vol. 27, p. 18-36). Deşi Cur-
tea acceptă argumentele guvernului, ea nu neglijează faptul că nu există o divizare
absolută între dreptul german penal şi cel cu privire la „contravenţiile administrative”,
în special acolo unde există o legătură mai strânsă între o infracţiune penală şi o
„infracţiune administrativă” (a se vedea paragraful 20). De asemenea, Curtea a ţinut
cont şi de faptul că dispoziţiile dreptului comun care reglementează procedura penală
se aplică prin analogie la procedura „administrativă” (a se vedea paragraful 21), în
special la faza sa judiciară.
52. În orice caz, indicaţiile furnizate de dreptul intern al statului respondent au
o valoare relativă. Cel de-al doilea criteriu precitat – natura infracţiunii, examinată de
asemenea în raport cu natura sancţiunii corespunzătoare – reprezintă un factor de
apreciere al unei ponderi mai mari.
În opinia Comisiei – cu excepţia a cinci dintre membrii săi- şi a dlui Öztürk,
infracţiunea comisă de cel din urmă avea caracter penal.
Pentru guvern, din contra, infracţiunea în litigiu făcea parte din contravenţiile
de importanţă minoră – numărând în fiecare an aproximativ cinci milioane – care
au fost incluse într-o categorie de ordin destul de diferit de cea a infracţiunilor pe-
nale. Argumentele guvernului pot fi rezumate după cum urmează. Prin intermediul
dreptului penal, societatea lupta să-şi protejeze fundamentul, precum şi drepturile şi
interesele esenţiale pentru viaţa comunităţii. Pe de altă parte, legislaţia privind Or-
dnungswidrigkeit avea ca scop menţinerea ordinii publice. În mod general şi în orice
caz în speţă, comiterea unei „infracţiuni administrative” nu implica un caracter ethic
nedemn încât autorul ei să merite o judecată defavorabilă (Unwerturteil) caracteris-
tică pentru sancţiunea penală (Strafe). Direfenţa între infracţiunile „administrative” şi
cele penale se manifestă atât în domeniul procedural cât şi în domeniul sancţiunilor
şi al altor consecinţe.
În primul rând, potrivit argumentului guvernului, transferând „infracţiunile admi-
nistrative” din dreptul penal, organul legislativ german a introdus o procedură simpli-
ficată a urmăririi şi sancţionării derulată în faţa autorităţilor administrative în cazul
introducerii unui recurs ulterior la tribunal. Cu toate că legislaţia de ordin general pri-
vind procedura penală era, în principiu, aplicabilă prin analogie, procedura prevăzută
de legea din 1968/1975 se deosebeşte în mai multe privinţe de procedura penală.

167
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Spre exemplu, urmărirea a Ordnungswidrigkeit se încadra în puterea discreţionară a


autorităţilor competente şi legea din 1968/1975 a limitat în mare măsură posibilităţile
restrângerii libertăţii personale a unui individ la etapa anchetei preliminare (a se ve-
dea paragrafele 21, 22 şi 24).
În al doilea rând, amenda penală (Geldstrafe) şi privarea de libertate au fost
înlocuite de către legislativ cu o simplă amenda „administrativă” (Geldbusse- a se
vedea paragraful 17). Privarea de libertate nu este o alternativă (Ersatzfreiheitsstra-
fe) pentru ultimul tip de amenzi, la fel nici privarea coercitivă (Erzwingungshaft) nu
poate fi dispusă decât dacă persoana vizată nu a achitat suma necesară fără a fi
demonstrată incapacitatea lui financiară (a se vedea paragraful 33). Mai mult decât
atât, o „contravenţie administrativă” nu se înregistra în casierul judiciar dar, în anumite
circumstanţe, numai în registrul central de circulaţie (a se vedea paragraful 39).
Astfel, reformele realizate în 1968/1975 reflectă interesul de a „decriminaliza”
infracţiunile minore nu numai spre beneficiul individului, care nu va mai purta răspun-
dere pentru actul comis în plan penal şi care ar putea chiar evita toate procedurile
judiciare, dar de asemenea interesul în funcţionarea eficientă a instanţelor de jude-
cată, prin urmare scutite, în principiu, de sarcina de a examina marea majoritate a
infracţiunilor.
53. Curtea nu subestimează temeinicia acestui argument. Ea recunoaşte că
legislaţia în litigiu marchează o etapă importantă în istoria reformei dreptului penal
german şi că inovaţiile introduse în 1968/1975 constituie mai mult decât o simplă
schimbare a terminologiei.
Cu toate acestea, Curtea subliniază în primul rând că, conform semnificaţiei
tradiţionale a termenilor, infracţiunile care-şi expun autorul la sancţiuni care sunt me-
nite, printre altele, să exercite un efect de intimidare şi, de obicei, constând din amenzi
şi măsuri care privează persoana de libertate.
Suplimentar, infracţiunea comisă de reclamant continuă să fie clasificată ca
parte a dreptului penal în marea majoritate a statelor contractante, ca şi în Republica
Federală Germană până la intrarea în vigoare a legislaţiei din 1968/1975 în aceste
state, o astfel de infracţiune, considerată ilegală şi reprobabilă, este pedepsită prin
sancţiuni penale.
Mai mult decât atât, schimbările provocate de legislaţia din 1968/1975 vizează
în mod fundamental procedura şi varietatea sancţiunilor, prin urmare limitate la Gel-
bussen. În timp ce ultima sancţiune pare a fi mai puţin oneroasă în anumite aspecte
decât Geldstrafen, ea a reţinut caracterul punitiv, care este caracteristica distinctivă
de sancţiunile penale. Preeminenţa dreptului încălcată de către reclamant nu a suferit
nici o schimbare de conţinut. Ea este o regulă care nu se adresează unui grup cu
statut special – în maniera, spre exemplu, a dreptului disciplinar-, dar tuturor cetăţe-
nilor în capacitatea lor de utilizatori de drumuri; ea prescrie un conportament anumit
şi supune cerinţa care rezultă unei sancţiuni punitive. Într-adevăr, sancţiunea, urmă-
reşte scopul de a pedepsi şi de a intimida, fapt acceptat de guvern. Puţin contează
dacă prevederea legală încălcată de către reclamant are ca scop protecţia drepturilor
şi intereselor altora sau numai respectarea exigenţelor circulaţiei rutiere. Aceste două

168
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

finalităţi nu se exclud reciproc. Mai mult decât atât, caracterul general al regulii şi sco-
pul sancţiunii, având caracter de intimidare şi punitiv, este suficient pentru a demon-
stra, în sensul articolului 6 din Convenţie, natura penală a infracţiunii în litigiu.
Faptul că ea era în mod evident o infracţiune minoră care nu putea prejudicia
grav reputaţia autorului nu o scoate din domeniul articolului 6. Nimic nu sugerează
că infracţiunea penală, în sensul Convenţiei, implică în mod necesar un anumit grad
de gravitate. În această privinţă, un număr de state contractante continuă să facă
distincţie, ca şi Republica Federală la momentul deschiderii spre semnare a Conven-
ţiei, între crime, delicte şi contravenţii, cu toate că le califică ca infracţiuni penale. În
continuare, permiterea statelor de a transfera din câmpul de aplicare al articolului 6 o
categorie de infracţiuni numai pentru motivul de a fi mai legere ar contraveni obiectului
şi scopului acestui articol, care garantează „ acuzaţiilor” dreptul la judecată şi la un
proces echitabil. De asemenea, Republica Federală nu privează infractorii prezumaţi
de Ordnungswidrigkeit de acest drept din moment ce le conferă facultatea – de care
reclamantul s-a folosit – de a ataca în tribunal decizia administrativă.
54. Deoarece contravenţia comisă de dl Öztürk era penală în sensul articolului
6 din Convenţie, nu este necesar de a o examina în lumina ultimului criteriu precitat
(paragraful 50). Lipsa relativă a gravităţii penale (a se vedea paragraful 18) nu poate
priva o infracţiune de caracterul său penal inerent.
55. În continuare, guvernul a considerat că reclamantul nu avea statutul de per-
soană „acuzată de comiterea unei infracţiuni penale” deoarece legea din 1968/1975
nu prevede nici o „Beschuldigung” (acuzaţie) şi nu utilizează termenii „Angeschuldi-
gter” (persoană acuzată) sau „Angeklagter” (acuzat). La acest punct, Curtea ar face
referinţă la jurisprudenţa sa constantă declarând că „acuzaţia”, în sensul articolului 6,
poate fi definită în general ca „notificarea oficială a unui individ de către o autoritate
competentă că acesta a comis o infracţiune penală”, deşi, „în unele cazuri, ea poate
lua forma altor măsuri care implică o astfel de învinuire şi care este pasibilă de a
afecta în mod substanţial situaţia suspectului” (a se vedea, în special, hotărârea din
10 decembrie 1982 în cauza Foti şi alţii, Seria A nr. 56, p. 18, § 52 şi hotărârea din
aceeaşi dată în cauza Corigliano, Seria A nr. 57, p. 13, § 34). În cauza în litigiu, recla-
mantul a fost „acuzat” cel târziu la începutul lunii aprilie 1978 când decizia autorităţilor
administrative din Heilbronn i-a fost comunicată (a se vedea paragraful 11).
56. Prin urmare, articolul 6 §3 (e) era aplicabil în cauza în litigiu. Curtea ar dori
să sublinieze că din aceasta nu rezultă faptul că principiul sistemului adoptat în mate-
rie de către legislaţia germană este pus în dezbatere. Ţinând cont de numărul mare
de infracţiuni minore, în special în sfera circulaţiei rutiere, un stat contractant poate
avea motive solide de a scuti tribunalele de datoria de a le urmări şi sancţiona. Con-
ferirea puterii urmărire şi sancţionare a infracţiunilor minore autorităţilor administrative
nu este în acord cu Convenţia, dat fiind că persoana vizată are dreptul să atace orice
decizie adoptată împotriva sa în faţa unui tribunal care oferă garanţiile articolului 6 (a
se vedea, mutatis mutandis, hotărârea precitată în cauza Deweer, Seria A nr. 35, p. 25,
§ 49 şi hotărârea din 23 iunie 1981 în cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere,
Seria A nr. 43, p. 23, primul alineat).

169
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

II. CU PRIVIRE LA RESPECTAREA ARTICOLULUI 6 § 3 (e)

57. Invocând hotărârea precitată din 28 noiembrie 1978 în cauza Luedicke,


Belkacem şi Koç (a se vedea paragrafele 15 şi 35), reclamantul a estimat decizia prin
care tribunalului cantomnului Heilbronn i-a impus să suporte cheltuielile cauzate de
recurgerea la serviciile unui interpret la audierea din 3 august 1978 ca fiind contrară
dispoziţiilor articolului 6 § 3 (e).
Comisia s-a subscris acestei opinii. Guvernul a susţinut că articolul în litigiu nu a
fost încălcat, dar şi-a concentrat argumentele asupra problemei aplicării articolului 6 § 3
(e), fără a discuta maniera în care Curtea a interpretat această dispoziţie în 1978.
58. Pe baza hotărârii precitate, Curtea constată că decizia reclamată a tribuna-
lului districtului Heilbronn a încălcat prevederile Convenţiei: ”dreptul protejat de arti-
colul 6 § 3 (e) comportă pentru fiecare persoană care nu vorbeşte sau cunoaşte limba
folosită la audiere, dreptul de a beneficia de asistenţa gratuită a unui interpret, fără
a-i reclama ulterior achitarea cheltuielilor cauzate de astfel de asistenţă” (Seria A
nr. 29, p. 19 § 46)

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50

59. La audierea din 25 mai 1983, avocatul reclamantului a solicitat, cu titlu de


satisfacţie echitabilă, rambursarea cheltuielilor de traducere în sumă de 63,90 DM şi
a cheltuielilor de reprezentare suportate în faţa instituţiilor Convenţiei; fixarea cuan-
tumului acestor cheltuieli a fost lăsată la discreţia Curţii.
Agentul guvernamental nu s-a simţit obligat să se pronunţe imediat asupra
acestei revendicări; el a subliniat că ar fi de acord, în caz de necesitate, cu o simplă
procedură scrisă.
60. Curtea consideră că întrebarea încă nu este gata pentru decizie şi, prin
urmare, trebuie să fie rezervată (regula 50 § 3). Curtea deleghiază preşedintelui său
puterea de a fixa procedura ulterioară.

PENTRU ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, cu treisprezece voturi contra cinci, că articolul 6 paragraful 3(e) din Con-
venţie se aplica în speţă;
2. Susţine, cu douăsprezece voturi contra şase, că articolul citat a fost încălcat;
3. Susţine, în unanimitate, că întrebarea aplicării articolului 50 nu este gata pentru
decizie;
respectiv,
(a) rezervă ansamblul întrebării;
(b) deleghează Preşedintelui Curţii puterea de a fixa procedura ulterioară.

170
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Redactată în limbile engleză şi franceză, varianta franceză fiind autentică,


apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 21
februarie 1984.

Opiniile separate ale următorilor judecători sunt anexate la prezenta hotărâre în


conformitate cu articolul 51 § 2 din Regulamentul Curţii.
- opinia dlui Thór Vilhjálmsson,
- opinia dnei D. Bindschedler-Robert,
- opinia dlui L. Liesch,
- opinia dlui F. Matscher,
- opinia dlui J. Pinheiro Farinha,
- opinia dlui R. Bernhardt.

Semnat: Gérard Wiarda,


preşedinte

Marc-André Eissen,
grefier

OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI


THÓR VILHJÁLMSSON

După cum a explicat majoritatea Curţii, incălcările regulilor de circulaţie rutieră


comise de către dl Öuztürk ar fi fost tratate ca o infracţiune penală în Republica
Federală Germană înainte de promulgarea legii privind infracţiunile administrative
(„legea din 1968/1975) care a „decriminalizat” această infracţiune, precum şi mul-
te alte infracţiuni minore. Sunt de opinia că este necesar de a examina amploarea
schimbărilor introduse prin legea din 1968/1975. În cazul în care aceste schimbări se
vor dovedi a fi limitate, aceasta ar sprijini concluzia că reclamantul putea pretinde la
protecţia dreptului garantat de articolul 6 paragraful 3(e) din Convenţie.
Amenda (Geldusse) fusese impusă reclamantului de către o autoritate ad-
ministrativă (Landratsamt). Se pare că aceasta nu era posibil în sistemul vechi. Re-
clamantul a introdus un fel de recurs sau obiecţie (Einspruch). Aceasta a rezultat în
deferirea cauzei tribunalului de district (Amtsgericht), dosarul fiind trimis în prealabil
parchetului care şi-a asumat funcţia de autoritate de urmărire. Când a apărut în faţa

171
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

tribunalului de district, reclamantul era asistat de un interpret. După cum se poate


observa, ambele instituţii care au examinat cauza reclamantului, parchetul şi tribu-
nalul de district, erau instituţiile care dispuneau de competenţă în vechiul sistem,
când cauza ar fi fost clasificată ca fiind penală. Normele procedurale aplicate de că-
tre tribunal erau în esenţă similare cu cele în vigoare în sistemul vechi, deşi formal
vorbind, ele erau norme de procedură penală aplicate prin analogie. În opinia mea,
observaţiile precedente indică că regimul juridic al infracţiunilor minore în sensul legii
din 1968/1975 nu este un sistem de procedură complet nou, dar mai curând similar
cu cel vechi în ceea ce priveşte cauzele penale. Acest fapt constituie în sine un
argument de o anumită pondere în favoarea aplicării articolului 6 paragraful 3(e)
din Convenţie în cazul în litigiu şi a încălcării acestei dispoziţii. Cu toate acestea, el
trebuie comparat cu alte argumente. În ceea ce priveşte cele din urmă, mă refer la
opinia dizidentă a judecătorului Bernhardt cu care în esenţă sunt de acord. Evaluarea
globală a argumentelor relevante m-a condus la concluzia că articolul 6 paragraful
3(e) din Convenţie nu este aplicabil în acest caz şi că, respectiv, acest articol nu a
fost încălcat. Această opinie este reflectată în votul meu.

OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI


BINDSCHEDLER–ROBERT
(Traducere)

În cauza în litgiu Curtea a recunoscut în mod corect că principiile identificate


în cauza Engel (Seria A nr. 22) privind infracţiunile disciplinare erau de asemenea
aplicabile la infracţiunile „administrative” . De fapt, Curtea trebuie să „se asigure că
caracterul disciplinar - în cauza în litigiu caracterul “administrativ”- nu violează în mod
inadecvat caracterul penal”; cu alte cuvinte, să se asigure că clasificarea infracţiunilor
de către stat în categoria ”administrative” în loc de penale nu contravine articolului 6.
Pe de altă parte, nu pot fi de acord cu analiza Curţii a naturii infracţiunii: ele-
mentele luate în consideraţie - „caracterul general al normei” şi „scopul sancţiunii,
fiind atât de intimidate cât şi punitiv” – sunt prea generale în esenţă. În acest fel,
Curtea se privează de posibilitatea de a accepta însăşi conceptul de decriminaliza-
re. Mai mult decât atât, Curtea subestimează semnificaţia adevărată a procesului de
decriminalizare operată de legislaţia germană când, de fapt, dacă nu teoretic, ad-
optă poziţia că la mijloc este doar o simplă schimbare a clasificării juridice, respec-
tiv o simplă schimbare a denumirilor. O examinare a diferitor dispoziţii a statutelor
germane relevante reflectă o schimbare radicală în condiţiile care reglementează
urmărirea şi condamnarea relativ la Ordnungswidrigkeiten; în special sancţiunile–
deoarece acest aspect este legat de cel al naturii infracţiunii - pot fi considerate ca
fiind nu numai mai legere decât sancţiunile dreptului penal, dar de asemenea şi ca
având un caracter diferit.

172
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Prin urmare, consider că nu este nimic inadecvat în calificarea Ordnung-


swidrigkeiten ca fiind separate de domeniul penal şi, respectiv, articolul 6 nu se
aplică. În continuare, consider rezonabil că garanţiile extrem de detaliate conferite
de articolul 6 nu erau menite să fie aplicate la infracţiunile minore, care nu implică
condamnarea morală caracteristică infracţiunilor penale: acest adevăr se amplifică
prin accea că în circumstanţele prezente este evident că decriminalizarea sau de-
penalizarea a astfel de infracţiuni este în interesul atât a individului cât şi a funcţio-
nării generale a justiţiei.

OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI LIESCH

1. „Dacă statele contractante ar putea clasifica la libera lor alegere un delict ca


fiind disciplinar, şi nu penal, sau ar putea urmări în justiţie autorul unui delict „mixt” la
nivel disciplinar mai curând decât la nivel penal, operarea clauzelor fundamentale ale
articolelor 6 şi 7 ar fi subordonată voinţei lor suverane. Libertatea de acţiune extinsă atât
de mult ar putea duce la rezultate incompatibile cu scopul şi obiectul Convenţiei. Prin
urmare, Curtea are, în conformitate cu articolul 6, chiar şi fără a se referi la articolele 17
şi 18, jurisdicţia de a se convinge că aspectul disciplinar nu este în mod impropriu extins
asupra penalului” (Hotărârea în cauza Engel, Seria A nr. 22, p. 34, paragraful 81).
Pe baza acestui principiu care stabileşte autonomia conceptului de „penal”,
Curtea a precizat criteriile pentru circumscrierea conceptului de „penal”, şi anume
sistemul juridic naţional, natura infracţiunii şi gradul de gravitate a pedepsei.
2. Suplimentar la aceşti factori, pare a fi necesar de a examina întrebarea inte-
resului societăţii sau necesitatea intimidării.
3.O infracţiune poate fi definită ca un act sau omitere prevăzută de lege şi
sancţionată de lege pentru că este în contradicţie cu justiţia şi, în acelaţi timp, spre
folosul societăţii.
4. Din moment ce nedreptatea sau imoralitatea unui act şi interesul societăţii
de a-l sancţiona sunt două condiţii esenţiale pentru constituirea unui delict penal, se
subînţelege că legislativul nu trebuie să prescrie pedepse pentru anumite acte extrem
de imorale datorită lipsei oricărui beneficiu pentru societate în urma sancţionării lor
sau că, dimpotrivă, stimulate de interesul societăţii, ea poate sancţiona anumite acte
cu caracter imoral dubios.
5. Astfel, incestul, adulterul soţului, sinuciderea sau cel puţin tentativa de si-
nucidere, balsfemia şi prostituarea, de obicei, nu constituie obiectul aplicării dreptului
penal. Dimpotrivă, anumite acte sunt pedepsite de dreptul penal chiar dacă sunt con-
siderate imorale în mod neînsemnat sau nu sunt imorale.
6. Prin legea din 2 ianuarie 1975 privind Ordnungswidrigkeiten, legislativul, urmă-
rind scopul de a unamiza dreptul penal, a înlăturat în mod intenţionat anumite acte din

173
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

câmpul său de aplicare privindu-le astfel de calitatea de infracţiuni penale (a se vedea


articolele 21, 40, 41 şi 81 din lege). Aceasta s-a datorat faptului că excesul de sancţiuni
penale- în sensul limitat al termenului - putea să reducă efectul coercitiv al măsurii.
7. Este adevărat că sub forma de procedură „penală” însoţită de garanţii perti-
nente împotriva arbitrarului, „infracţiunile administrative” (Ordnungswidrigkeit), nu se în-
cadrează, în anumite aspecte fundamentale, în câmpul de aplicare al dreptului penal.
8. Astfel, sancţiunea cunoscută ca Geldbusse nu mai este înscrisă în casierul
judiciar; ea îşi pierde efectul stigmatic şi nu cauzează respingerea socială.
Agravarea sancţiunilor în dreptul comun în cazuri de recidivism nu este prevăzută.
Privarea de libertate în cazul neachitării unei amenzi „penale” nu este executa-
tă în conformitate cu regulile dreptului comun. Această măsură nu este un substituient
obligatoriu al unei amenzi neachitate. Departe de a avea un caracter de pedeapsă în
sensul penal, cu alte cuvinte o măsură care sancţionează un act penal, ea are doar
un caracter coercitiv fără vreun efect reprobator sau umilitor.
Dreptul de urmărire nu-i aparţine parchetului dar administraţiei care acţionează
în conformitate cu principiul urmăririi disciplinare, un principiu care, în mod normal, nu
se aplică în dreptul penal german (articolul 47 din lege).
9. Gravitatea „infracţiunii” este nesemnificativă; sancţiunea (Geldbusse), ne-
însoţită de privarea de libertate şi comparată cu un simplu avertisment, continuă să
nu constituie parte a sancţiunilor prevăzute pentru infracţiunile minore în legislaţia
în vigoare în unele state contractante. Pe scurt, sancţiunea nu constituie în mod
necesar un mijloc de protejare a sistemului valorilor fundamentale în societatea
democratică.
Prin urmare, pare a fi disproporţionat şi lipsit de necesitate, în sensul Convenţi-
ei, de a invoca conceptul de „drept penal” în privinţa unui apel la ordine care nu este
considerat de către individ a fi o măsură care afectează libertatea lui, conştiinţa şi
identitatea în oricare din atribuţiile sale fundamentale.
10. Ţinând cont de natura reacţiilor sociale, organul legislativ german a delimi-
tat clar limitele pedepsei prin decriminalizarea acestor tipuri de comportament anti-
social sau anormal.
Departe de a acţiona doar din propria voinţă, organul legislativ german a ţinut
cont de marja de apreciere şi gradul de necesitate ataşat restricţiilor care, în principiu,
sunt prevăzute în Convenţie.
Prin urmare, interpretată într-un sens restrâns, Ordnungswidrigkeiten poate fi
considerată ca fiind marginalizată sau chiar complet exclusă din câmpul de aplicare
al articolului 6 din Convenţie.
11. În pofida particularităţilor semnificative ale acestei instituţii legale, hotărâ-
rea Curţii pare a reflecta dorinţa de a include cu orice preţ „infracţiunea” în categoria
„infracţiunilor penale”, urmărind scopul de a pune în aplicare garanţiile procedurale
ale Convenţiei.

174
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Faptul că statul respondent oferă „fiecărei persoane acuzate de comiterea unei


infracţiuni penale” dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal nu trebuie să fie con-
siderat de a indica că Ordnungswidrigkeiten se încadrează în câmpul dreptului penal.
Caracteristicile judiciare ale dreptului penal nu derivă din posibilitatea de a in-
troduce un recurs la un tribunal.
12. Dreptul unei persoane, chiar şi dacă se bazează pe o normă juridică, nu
este în mod necesar un constituient al libertăţilor fundamentale, indispensabile per-
soanelor pentru a duce un mod de viaţă optim.
Respectiv, sistemul de protejare a libertăţilor fundamentale este justificat numai
dacă apare o relaţie inechitabilă între titularul libertăţii fundamentale şi autorităţile
publice care necesită, în lumina factorilor sociologici, garanţia conferită de Convenţie.
În cauza în litigiu, nu există un astfel de dezechilibru.
13. Ultima remarcă. În unele state membre, sentinţele sunt oarecum substituite
cu o măsură alternativă; poate apărea întrebarea dacă, în relaţie cu cauza în litigiu,
acest tip de „sancţiune” păstrează caracterul punitiv (paragraful 53 din hotărâre) şi
poate fi inclus în conceptul de „infracţiune penală”.
Spre exemplu, unii consideră că munca în folosul comunităţii este mai curând
o rambursare parţială a datoriei autorului infracţiunii societăţii decât o sancţiune, mun-
ca, în principiu, este un act de solidaritate util pentru alţii şi este destul de diferit de o
sancţiune tradiţională a dreptului penal.
În acest caz, utilizând argumentele Curţii „preeminenţa dreptului încălcată ...nu
(suferă) nici o schimbare a conţinutului... ea prescrie un anumit comportament şi su-
pune cerinţa care rezultă unei sancţiuni cu caracter punitiv” (paragraful 53). Prin ur-
mare, articolul 6 din Convenţie trebuie respectat.
Oricum, aceste măsuri alternative presupun adeseori decizia de a nu institui
proceduri penale sau judiciare oficiale. Chiar dacă, infractorul poate fi constrâns să se
corijeze, nici una din aceste alternative nu implică, în general, condamnare penală.
Această motivare este în special validă în cazul când instanţa naţională, în anu-
mite state membre, suspendează pronunţarea sentinţei. Unul din criteriile evidenţiate,
pedeapsa, lipseşte.
14. Care trebuie să fie soluţia în cazul în care un stat membru recurge la o
formă de procedură care rezultă în impunerea unei sancţiuni materiale infractorului
în afara unui tribunal?
Fără îndoială, astfel de proceduri similare cu cea de discalificarea infracţiunilor
cu scopul de a le scuti de stigmatul de condamnare sau de dejudicare a anumitor părţi
ale dreptului penal, aparţin unei politici penale comune, care are ca scop aplicarea
tipurilor de tratament care nu sunt acoperite de dreptul penal şi nu se încadrează în
câmpul de aplicare al Convenţiei.
Prin urmare, discalificarea infracţiunilor reflectă, în opinia mea, o tendinţă de
umanizare a dreptului penal, care, păstrând substanţa Convenţiei, restabileşte conte-
xul original fără a evita controlul Curţii (hotărârea în cauza Engel).

175
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

15. Pentru aceste motive, consider că statul respondent, recurgând la procedu-


ra de amenzi „administrative” nu a încălcat dispoziţiile articolului 6 din Convenţie.

OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI MATSCHER


(Traducere)

A. Interpretarea autonomă
1. Nu cred că autorii Convenţiei au prevăzut, la redactarea articolului 6, pro-
blemele de interpretare cauzate de această dispoziţie şi schimbările suferite pe par-
cursul deceniilor. Mai mult decât atât, când utilizau sintagma „ judecarea asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiunilor civile sau a acuzaţiei în materie penală îndreptate
împotriva sa”, se pare că ei se gândeau numai la chestiunile care, în baza concepţiilor
care predominau în epoca de atunci, se încadrau în câmpul „dreptului civil - sau privat
şi a dreptului „penal” şi competenţa era atribuită, în principiu, tribunalelor ordinare.
De fapt, garanţiile procedurale incluse în articolul 6 din Convenţie sunt cele care se
aplică în cazurile, care pentru motivul importanţei lor pentru indivizi şi societate, sunt
examinate de tribunale.
2. După o perioadă iniţială de ezitare, instituţiile Convenţiei au depăşit con-
ceptele formale de „drepturi civile” şi „acuzaţii în materie penală”, optând în schimb
pentru o abordare mai materială. În acelaşi timp, ei tot mai mult se orientau spre o
interpretare autonomă a acestor concepte. Este cert faptul că interpretarea autonomă
este o metodă optimă pentru convenţiile multilaterale şi, în special, instrumentele cu
caracter normativ, aşa cum este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cu toate
acestea, utilizarea acestei metode de interpretare cauzează probleme de hermeneuti-
că juridică care sunt cu mult mai complexe decât se poate presupune. Aceste proble-
me vizează „valoarea” care trebuie atribuită legislaşiei statului în litigiu şi sistemelor
juridice ale altor state contractante în efortul lor de a ajunge, ţinând cont de obiectul şi
scopul Convenţiei- la o interpretare comună a conceptelor inserate în text.
Spre exemplu, prezenta hotărâre pare a se baza la interpretarea conceptului
de „infracţiune penală” (în care caută să includă în dreptul german infracţiunile „admi-
nistrative”), printre altele, pe rezultatele unei analize a legislaţiei respective a statelor
contractante (a se vedea paragraful 50 in fine). Oricum, o examinare minuţioasă a
dreptului comparativ ar demonstra că în prezent nu există un „numitor comun” în
sensul examinat de hotărâre: în dreptul Republicii Federale Germane – statul vizat
- infracţiunile „administrative” (Ordnungswidrigkeiten) nu se încadrează în mod clar
în câmpul dreptului penal, fapt care este relevant şi pentru legislaţia austriacă (Ver-
waltungsstraftaten); legislaţia franceză şi cea olandeză (şi posibil sistemele juridice
ale altor state europene) se dezvoltă în aceeaşi direcţie. În opinia mea, interpretarea
autonomă ar implica studii comparative mai detaliate decât cele efectuate până în
prezent de către instituţiile Convenţiei (am menţionat pe scurt problema metodologi-

176
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

că a interpretării autonome în opinia separată cu privire la hotărârea în cauza Köning,


Seria A nr. 22, p. 46; a se vedea de asemenea Schlosser în Praxis des Internationalen
Privat – und Verfahrensrechts 1981, p. 154).
De asemenea, mă întreb dacă scopul şi obiectul Convenţiei, care constituie
baza interpretării autonome, impune respectarea garanţiilor procedurale instituite de
articolul 6 § 3 (e) în cazuri similare cu cel în litigiu (celelalte garanţii ale articolului 6
nu sunt în litigiu), aceasta fiind unica condiţie în baza căreia acest caz poate fi în mod
legitim descris ca „penal” în termenii „obiectului şi scopului Convenţiei”. Din nou, hotă-
rârea nu furnizează argumente convingătoare în sprijinul concluziilor adoptate.
B. Conceptul de acuzaţie în materie penală şi infracţiuni „penale”
1. Bazându-se pe hotărârea în cauza Elgel, prezenta hotărâre evidenţiază trei
criterii pentru a determina dacă o infracţiune este acoperită de dreptul penal: sistemul
juridic al statului vizat, natura infracţiunii şi gravitatea sancţiunii pe care o comportă.
Aprob această abordare, dar, cu regret, nu pot fi totalmente de acord cu evaluarea a
acestor criterii făcută de către Curte.
Aplicarea primului criteriu nu a fost contestată în faţa instituţiilor Convenţiei;
prin urmare nu am nimic de adăugat la acest subiect.
Dezacordul meu vizează în special modalitatea în care hotărârea evaluează
cel de-al doilea criteriu şi faptul că cel de-al treilea nu a fost examinat (o omitere care
este coerentă structurii generale ale hotărârii).
2. Evaluarea unei instituţii juridice pe baza „naturii” acesteia şi „semnificaţiei
tradiţionale a termenilor” utilizaţi pentru descrierea ei (cu toate că ultimul criteriu este
examinat în articolul 31 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor ca una din
indicaţiile primare pentru a stabili sensul unei expresii echivoce într-un tratat interna-
ţional) este de obicei o chestiune extrem de delicată.
Respectiv, am anumite dubii în ceea ce priveşte temeinicia unor argumente
utilizate în prezenta hotărâre (a se vedea paragraful 53) pentru a explica caracterul
penal al unei infracţiuni (efectul de intimidare al sancţiunii pe care îl comportă), al unei
sancţiuni (caracterul ei punitiv) şi al preeminenţei dreptului (ea prescrie un comporta-
ment anumit şi impune o sancţiune punitivă; suplimentar, ea este adresată publicului
larg). Oricum, toate aceste criterii se aplică în egală măsură infracţiunilor împotriva
derulării adecvate a audierilor judiciare şi sancţiunilor pe care le comportă în confor-
mitate cu normele procedurii. Cu toate acestea, pare a fi clar că astfel de infracţiuni nu
au un caracter penal în sensul articolului 6 din Convenţie (a se vedea de asemenea
Europäische Grundrechte-Zeitschrift 1982, p. 159).
Astfel, aceste argumente sunt insuficiente pentru a justifica calificarea unei
infracţiuni, a unei sancţiuni sau a preeminenţei dreptului ca fiind penale în sensul
articolului 6.
Chiar şi în caz de necesitate, pentru a ajunge la o calificare autonomă a con-
ceptului într-o convenţie internaţională, pentru a se depărta de calificarea formală atri-
buită unei instituţii în legislaţia unui stat dat şi pentru a analiza natura sa reală, acest

177
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

proces trebuie să depăşească anumite limite – altfel, există un pericol de a ajunge la


o calificare abstractă care poate fi valabilă din punct de vedere filozofic, dar lipsită de
o bază juridică. De fapt, „natura reală” a unei instituţii juridice este condiţionată în
primul rând de efectele juridice pe care le cauzează sub aspectul legislaţiei vizate.
Oricum, anume în cadrul acestui proces de analizare a naturii adevărate a
infracţiunilor „administrative” hotărârea nu ţine cont suficient de legislaşia pertinentă
– în exemplul în cauză, legislaţia germană – şi, în măsura în care o ia în consideraţie,
nu reuşeşte să aprecieze corect întinderea ei.
2. Cuvântul „ decriminalizare” sau „depenalizare” poate avea diferite semnifi-
caţii. Aici, preocuparea primară este de a înlătura o infracţiune din sfera penală şi de
a o clasifica în alt domeniu de drept, în cazul de faţă dreptul administrativ. În acest
sens, decriminalizarea corespunde unei tendinţe extrem de răspândite în sistemele
juridice europene, care este încurajată de Consiliul Europei. Nu este momentul opor-
tun pentru o descriere detaliată a acestui fenomen, iar o astfel de explicaţie nu este
necesară pentru a justifica opinia dizidentă. Voi sublinia numai că decriminalizarea
presupune nu numai o simplă schimbare a denumirilor. Schimbările sociale şi noile
atitudini, precum şi circumstanţele de ordin economic şi social, stimulează statele să
reevaluieze elementele constituiente ale unei infracţiuni penale, astfel, anumite in-
fracţiuni comparativ minore, care în prezent sunt destul de comune, au fost înlăturate
din sfera penală şi clasificate în categoria infracţiunilor „administrative”. Aceasta are
consecinţe importante care ne obligă, în opinia mea, să conchidem că însăşi natura
infracţiunii s-a schimbat. Aprecierea morală s-a schimbat, cu alte cuvinte, o infracţi-
une „administrativă” nu mai poartă vina proprie crimelor; decizia tribunalului nu este
inscrisă în cazierul penal; de asemenea, infracţiunile „administrative” nu presupun o
sancţiune mai severă în caz de recidivă, aceasta constituind o altă caracteristică a
dreptului penal; măsurile de anchetare sunt de asemenea limitate – spre exemplu, ele
pot fi diferite de restricţiile libertăţii unei persoane aplicate în procedura penală (atât
arestul preventiv cât şi detenţia preventivă sau interceptarea comunicărilor nu poate
fi dispusă). Sancţiunile sunt de asemenea diferite în mod fundamental. Este exclusă
privarea de libertate. Din categoria sancţiunilor posibile fac parte avertismentul (Ver-
warnung), o amendă de avertisment (Verwarnungsgeld) şi o amendă administrativă
(Geldbusse). Ultima sancţiune de asemenea diferă de amenda penală (Geldstrafe)
prin accea că persoana vizată, în cazul în care poate dovedi incapacitatea sa finan-
ciară, nu este obligată să achite amenda şi nu este plasată sub arest în caz contrar.
În cazul infracţiunilor în materie de circulaţie rutieră, permisul de conducere poate fi
de asemenea suspendat sau retras, o măsură care poate, dar nu şi în mod necesar,
constitui o sancţiune. În continuare, trebuie să se ţină cont de un alt aspect: în timp ce
perioada de limitare pentru infracţiunile penale variază de la 3 la 30 ani, ea niciodată
nu depăşeşte intervalul de 3 ani pentru infracţiunile „administrative”; în practică, ea
variază de la 6 luni la 3 ani; în cauza în litigiu, care vizează o infracţiune în materie de
circulaţie rutieră, ea a constituit 6 luni (a se vedea studiul bine documentat al Vogler
în Europäische Grundrechte-Zeitschrift 1979, p. 645 şi următoarele).
Nu se poate pretinde că comentariile de mai sus se referă numai la diferenţele
„cantitative” în efectele juridice ale infracţiunilor penale şi „administrative”. Este un

178
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

fapt acceptat că „cantitatea” poate deveni „calitate”, ceea ce este în special adevărat
în domeniul juridic.
Rezumat: diferenţele în concepţiile care definesc infracţiunile penale şi „admi-
nistrative” în legislaţia germană şi diferenţele relative la efectele lor juridice (de fond şi
de procedură) afectează natura lor - un punct care nu este examinat în mod adecvat
în hotărâre când se declară că diferenţele în litigiu se referă în special la chestiunile
procedurale şi la varietatea sancţiunilor (a se vedea paragraful 53). Dacă infracţiu-
nile „administrative” urmează diferite proceduri şi presupun diferite sancţiuni, aceasta
se datorează naturii lor care este diferită de cea a infracţiunilor penale.
Analiza precedentă nu este în nici un fel invalidată de faptul că încă există
anumite legături între infracţiunile „administrative şi cele penale. Aceste legături, fiind
descrise în detaliu în hotărâre, nu afectează esenţialul; de fapt, ele vizează în special
procedura – cu alte cuvinte, ele vizează aspecte formale esenţiale care, după cum
a declarat în repetate rânduri Curtea, nu trebuie să determine modul în care „natura”
unei instituţii juridice trebuie să fie calificată. Mai mult decât atât, aplicarea comple-
mentară prin analogie a anumitor norme procedurale (în acest exemplu, după cum
subliniază hotărârea, aplicarea regulilor procedurii penale la infracţiunile „administra-
tive” nu este suficientă pentru a justifica concluziile privind natura juridică a litigiului
dat; multe exemple din dreptul comparativ pot fi citate în sprijinul acestei teze. Prin ur-
mare, aceste legături nu sunt de genul să radieze diferenţele fundamentale care exis-
tă în legislaţia germană între infracţiunile „administrative” şi cele penale. Respectiv,
datorită naturii sale, infracţiunile „administrative” în general şi infracţiunile de circulaţie
în special – cele din urmă fiind în litigiu în prezentul caz - trebuie să nu fie considerate
drept infracţiuni penale în sensul Convenţiei.
4. Concluzia diferită la care a ajuns Curtea în hotărâre privind natura infracţi-
unilor „administrative” reduce relevanţa celui de-al treilea criteriu – gravitatea sanc-
ţiunilor comportate. Oricum, trebuie de subliniat faptul că aici de asemenea există
diferenţe majore între sancţiunile penale şi cele administrative (a se vedea paragraful
precedent). În cauza în litigiu obiectul căreia este o infracţiune de circulaţie rutieră, re-
clamantului i s-a impus o amendă administrativă, teroretic, în sumă de până la 1,000
DM. De fapt, el a fost sancţionat cu o amendă de 60 DM şi nu este puţin probabil ca,
examinând recursul lui, tribunalul cantonal i-ar fi putut impune o amendă mai mare de
200 DM. Toate acestea sunt cu mult mai jos de nivelul de gravitate care a determinat
Curtea să conchidă că anumite sancţiuni disciplinare impuse în cauza Engel aveau
un caracter penal.

C. Concluzii

1. Observaţiile precedente m-au determinat să concluzionez că infracţiunile


rutiere în dreptul german – unicele infracţiuni sub judice în cazul de faţă – rămân în
afara domeniului acuzaţiilor penale în sensul articolului 6 din Convenţie.
În opinia mea, nu există motive de politică juridică care ar putea, prin interme-
diul unei interpretări teleologice a dispoziţiei menţionate, să militeze în favoarea unei
concluzii diferite în cauza în litigiu. De fapt, nu cred că dispoziţia generală şi abstractă

179
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

a interpretării libere în cazul unei infracţiuni administrative de importanţă minimă pen-


tru individ, şi indiferent de resursele acestuia, este un drept care merită a fi protejat.
Mai mult decât atât, la aplicarea articolului 6 la cauzele de acest gen se implică în
mod necesar şi dreptul la o „hotărâre...pronunţată public”. Consider că examinarea
adecvată a tuturor consecinţelor aplicării articolului 6 la acest caz evidenţiază în mod
clar faptul că hotărârea ne îndepărtează de ceea ce în mod normal este considerat
ca fiind „drepturi ale omului şi libertăţi fundamentale, care trebuie garantate de către
Convenţie.
2. Un raţionament diferit pare a sta la baza acestei hotărâri. În primul rând, exis-
tă frica că prin transformarea anumitor infracţiuni, chiar şi a celor grave, din domeniul
penal în cel administrativ, statele ar putea evita garanţiile procedurale prevăzute de
Convenţie în cauze penale; în al doilea rând, există o preocupare că anumite garanţii
procedurale pot fi de asemenea necesare pentru infracţiunile”administrative” minore.
Deşi apreciez ideile care sprijină acest raţionament, nu pot subscrie lui. Aceas-
tă frică – care este mai mult la modă decât reală – procedând la decriminalizarea
anumitor infracţiuni, statele vizate urmăresc scopuri totalmente în acord cu dispoziţiile
Convenţiei – este de asemenea nefondată. Mai mult decât atât, jurisprudenţa inaugu-
rată de hotărârea în cauza Engel furnizează instituţiilor Convenţiei o putere de control
suficient de amplă în cazuri adecvate.
Preocuparea la care m-am referit este mai gravă. Ea îşi are originea în natura
incompletă şi deficientă a garanţiilor procedurale incluse în Convenţie. Aici, situaţia
este similară cu cea care predomină în alte domenii (cauzele administrativ-civile, ca-
uzele disciplinare) în care individul necesită în mod cert anumite garanţii procedurale,
dar nu în mod necesar ansamblul garanţiilor prevăzute de articolul 6 în ceea ce
priveşte cauzele civile şi penale.
După cum am subliniat în repetate rânduri, este la discreţia statelor europe-
ne de a asigura – prin intermediul unui protocol la Convenţie – garanţii procedurale
adecvate pentru aceste cazuri de asemenea, importanţa cărora creşte în prezent în
întreaga lume. O interpretare excesiv de largă a noţiunilor de „penal” şi”civil” în sco-
pul extinderii garanţiilor incluse în articolul 6 asupra cazurilor pentru care ele nu sunt
prevăzute nu mi se pare o soluţie inadecvată.

OPINIA PARŢIAL DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI


PINHEIRO FARINHA
(Traducere)

1. Sunt de părerea că statul dispune de puterea de a transfera anumite acte din


domeniul penal în cel administrativ. Cu toate acestea, este necesar ca în caz de contes-
taţie introdusă de către persoana vizată, cauza trebuie să fie examinată de un tribunal.

180
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

2. Cu toate acestea, în cauza în litigiu dl Öuztürk şi-a retras recursul şi a accep-


tat amenda „administrativă” (a se vedea paragraful 13 din hotărâre).
Renunţarea la recursul introdus şi acceptarea amenzii „administrative” elimină
chestiunea din câmpul de aplicare al articolului 6 şi pentru acest motiv consider că
articolul 6 paragraful 3 (e) din Convenţie nu a fost încălcat.

OPINIA DIZIDENTĂ A JUDECĂTORULUI BERNHARDT

Prezenta cauza, cu toate că prezintă o importanţă minoră, ridică întrebări fun-


damentale privind interpretarea şi aplicarea corectă a Convenţiei Europene a Drep-
turilor Omului. Din moment ce nu ma subscriu la opinia majorităţii Curţii exprimată în
cauza în litigiu, mă simt obligat să-mi explic punctele de vedere din această opinie
dizidentă.
Conform jurisprudenţei constante ale Curţii trei criterii sunt importante în cazul
în care apare întrebarea dacă o persoană „este acuzată de o infracţiune penală în
sensul articolului 6 §3 din Convenţie: calificarea unui act sau omiteri în sistemul juridic
al statului vizat, „natura infracţiunii” şi „natura şi gradul de severitate a sancţiunii” (cf.
§ 50 din prezenta hotărâre care adoptă raţionamentul din cauza Engel). Sunt de acord
cu acest punct de plecare, dar ajung la concluzii diferite la aplicarea şi evaluarea
acestor criterii.
a. Este indiscutabil faptul că legea privind infracţiunile administrative din
1968/1975 a operat o decriminalizare a diferitor infracţiuni minore înlăturându-le din
codul penal şi creând un sistem care le sancţiona prin amenzi împuse de autorităţi
administrative. Decizia administrativă devine definitivă numai dacă persoana vizată
nu sesizează un tribunal; excluderea absolută a deciziei unui tribunal ar fi incompati-
bilă cu sistemul constituţional german.
Acest gen de decriminalizare implică supoziţii privind domeniul oportun al drep-
tului penal şi un număr mare de aspecte practice. Unul din scopurile fundamenta-
le este ameliorarea situaţiei individului prin eliminarea oricărei judecăţi morale şi a
inconvenienţelor tradiţional legate de procedura penală. În acelaşi timp, tribunalele
penale nu mai sunt suprasolicitate cu examinarea a unui număr mare – în prezent
milioane- de infracţiuni minore; acesta este interesul statului şi al societăţii şi eficaci-
tatea sistemului judiciar.
Implicaţiile şi consecinţele practice a acestui sistem nou sunt descrise în pre-
zenta hotărâre; ele trebuie să fie repetate în mod detaliat. Autoritatea administrativă
impune amenda; numai dacă infractorul introduce recurs, tribunalele adoptă decizia
definitivă; tribunalele pot anula decizia, pot impune o amendă mai mică – sau în anu-
mite circumstanţe – una mai gravă. Tribunalele penale ordinare au jurisdicţia (în cazul
în care infractorul introduce un recurs) în cauzele care vizează infracţiunile minore şi

181
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

aplică prin analogie o parte considerabilă a codului de procedură penală; o astfel de


situaţie se explică în mod evident prin motive practice, din moment ce alte tribunale
nu sunt competente să decidă asupra sancţiunilor oportune pentru contravenţii. În
cauze cu adevărat penale, aceste tribunale pot impune sancţiunea de privare de li-
bertate, dar nu şi în conformitate cu legea privind infracţiunile administrative; privarea
coercitivă de libertate este posibilă numai dacă infractorul nu plăteşte amenda sau nu
demonstrează insolvabilitatea.
Faptul că acest sistem vizează stabilirea diferenţei între chestiuni şi acuza-
ţii penale, pe de-o parte, şi contravenţiile administrative, pe de altă parte, nu a fost
contestat. Sistemul german este în acord cu tendinţele moderne din anumite ţări;
decriminalizarea în diferitele sale aspecte este, de asemenea, un subiect discutat la
Consiliul Europei.
b. Mă subscriu prezentei hotărâri şi jurisprudenţei stabilite a acestei Curţi că
calificarea anumitor noţiuni şi proceduri în dreptul naţional nu poate fi decisivă. Ca-
racterul autonom al Convenţiei şi al prevederilor sale exclud orice calificare unilaterală
care nu poate fi revizuită. Aceasta nu înseamnă că calificarea naţională nu are nici o
importanţă. Întrebarea pe care o examinăm este sarcina dificilă şi precară de stabilire
a hotarului între calificarea făcută de sistemul juridic naţional şi marja naţională de
apreciere, şi autonomia prevederilor Convenţiei.
În această privinţă, trebuie de menţionat în primul rând că frica că decrimina-
lizarea în sensul discutat în cauza în litigiu poate duce la inaplicabilitatea articolului
6 din Convenţie aproape în toate cauzele care se încadrează în câmpul de aplicare
al acestei dispoziţii, este neîntemeiată. Unica întrebare este dacă anumite infracţiuni
minore pot fi transferate din domeniul dreptului penal şi al acuzaţiilor penale, şi numai
sub rezerva supravegherii organelor Convenţiei.
De asemenea, nu poate fi considerat decisiv faptul că anumite acte sau omi-
teri fusese anterior considerate ”penale”, în special în perioada redactării şi intrării în
vigoare a Convenţiei. Pentru motive plauzibile Curtea a acceptat în multe cazuri şi a
practicat o interpretare evolutivă a Convenţiei, ţinând cont de dezvoltarea societăţii şi
a opiniei publice. În cauza Dungeon, Curtea a declarat că anumite comportamente
sexuale, sancţionate anterior cu aspectul dreptului penal în toate statele, nu trebuie
să fie tratate în continuare ca penale şi sancţionate în mediul social dat. Dezvoltarea
socială şi concepţiile în schimbare a politicii publice trebuie luate în consideraţie şi în
alte domenii de relevanţă similară. Curtea şi Comisia trebuie să ţină cont de astfel de
dezvoltări.
În final, faptul că anumite acte sau omiteri sunt în continuare considerate în
unele state de a avea un caracter penal şi în altele nu este decisiv. Este esenţa
„marjei de apreciere” şi dreptul limitat al calificării unilaterale posedat de către state că
există diferenţe între ele, relevante pentru aplicarea dispoziţiilor Convenţiei.
Astfel, consider că problema reală este dacă „decriminalizarea” examinată în
cauza în litigiu este un exerciţiu legitim de determinare naţională şi în conformitate cu
obiectul şi scopul articolului 6 din Convenţie. Răspunsul meu este afirmativ. Motivele

182
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

pentru transferarea unor infracţiuni minore din domeniul dreptului penal şi pentru pre-
vederea unor sancţiuni şi proceduri speciale pentru acestea, nu poate fi considerată
neîntemeiată sau ascunsă. Şi se poate oare spune că obiectul şi scopul articolului 6
din Convenţie necesită aceleaşi garanţii (inclusiv asistenţa gratuită a unui interpret)
pentru infracţiuni rutiere neînsemnate sau infracţiuni minore similare, garanţii care
sunt absolut necesare în cauze penale reale? Răspunsul meu este negativ.
Din aceste considerente, „natura infracţiunii” în dezbatere în prezenta cauză –
cel de-al doilea criteriu privind existenţa unei acuzaţii în materie penală – nu exclude
sau înlocuieşte calificarea naţională şi nu justifică concluzia că articolul 6 §3 (e) din
Convenţie este aplicabil şi încălcat.
(3) Nu există nici un dubiu că „gradul de severitate al sancţiunii” era minim în
cauza în litigiu, fapt care nu alterează concluziile precedente.

183
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

184
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

FELDBRUGGE contra OLANDEI


(Cererea nr. 8562/79)

HOTĂRÂRE

29 mai 1986

În cauza Feldbrugge1,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând într-o sesiune plenară potrivit
articolului 50 din regulamentul său şi fiind constituită din următorii judecători:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


G. Wiarda
J. Cremona,
Thór Vilhjálmsson,
W. Ganshof van der Meersch,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii G. Lagergren,
F. Gölcüklü,
F. Matscher,
J. Pinheiro Farinha,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii C. Russo,
R. Bernhardt,
J. Gersing,
A. Spielmann,
Nota grefei
1
Cauza are nr. 8/1984/80/127. Primele două cifre indică numărul de ordine în anul introducerii, iar ultimele
două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei) cores-
punzătoare.

185
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

precum şi dnii M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,


După ce a deliberat cu uşile închise la 31 mai, 1 şi 2 octombrie 1985, apoi în
perioada 21 - 23 aprilie 1986,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”) la 12 octombrie 1984, în termen de trei luni oferit de articolele 32 § 1 şi
47 (art.32-1, art.47) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale („Convenţia”). La originea sa se află o cerere (nr. 8562/79) introdusă
contra Olandei şi cu care o cetăţeancă a acestui stat, dna Geziena Hendrika Maria
Feldbrugge, a sesizat Comisia la 16 februarie 1979 în temeiul articolului 25 (art.25).
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48), precum şi
la declaraţia olandeză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art.
46). Ea are ca obiect obţinerea unei decizii care ar stabili dacă faptele cauzei denunţă o
omisiune a statului reclamat potrivit exigenţilor prevăzute de articolul 6 § 1 (art. 6-1).
2. Ca răspuns la invitaţia prevăzută în articolul 33 § 3 d) din regulament, dna
Feldbrugge şi-a manifestat dorinţa de a participa în instanţă, desemnându-şi repre-
zentantul său (articolul 30).
3. Vicepreşedintele Curţii, exercitând funcţia de preşedinte, la 15 octombrie
1984 a decis că în interesul unei bune administrări a justiţiei examinarea prezentei
cauze, precum şi a cauzei van Marle şi alţii să fie încredinţate aceleiaşi camere (arti-
colul 21 § 6 din regulament). Camera din şapte judecători se constituie de plin drept
din dl G. Wiarda, judecător ales din partea Olandei (articolul 43 din Convenţie) (art.
43), şi dl R. Ryssdal, vicepreşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). La 22
octombrie 1984, dl Wiarda, în calitate de preşedinte al Curţii, i-a desemnat prin trage-
re la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri şi anume dl J. Cremona, dl
J. Pinheiro Farinha, Sir Vincent Evans, dl R. Bernhardt şi dl J. Gersing (articolele 43
in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament) (art. 43).
4. Asumându-şi preşedinţia camerei (articolul 21 § 5 din regulament), dl Rys-
sdal a permis reprezentantului reclamantului să utilizeze limba olandeză în timpul
procedurii (articolul 27 § 3).
5. Preşedintele l-a consultat prin intermediul grefierului pe agentul guverna-
mental al Olandei („Guvernul”), pe delegatul Comisiei şi pe reprezentantul recla-
mantului cu privire la necesitatea unei proceduri scrise (articolele 37 § 1 din regu-
lament). La 11 decembrie 1984, el a decis ca agentul şi reprezentatul reclamantului
să prezinte până la 31 ianuarie 1985 memorii la care delegatul ar trebui să răspundă
în scris în termen de două luni din ziua când grefierul îi va comunica ultimul din cele
două memorii primite. La 12 februarie 1985, el a prelungit termenul limită până la
29 martie 1985.

186
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

6. La 27 februarie 1985, Camera a hotărât să se desesizeze cu efect imediat în


favoarea Curţii plenare (articolul 50 din regulament).
7. Grefa a primit memoriul reclamantului la 21 ianuarie, iar cel al Guvernului
la 9 aprilie. La 24 aprilie, secretarul Comisiei a informat grefierul că delegatul îşi va
exprima observaţiile în cadrul audierii.
8. La 8 martie, preşedintele a fixat pentru 29 mai 1985 data deschiderii proce-
durii orale după ce l-a consultat pe agentul guvernamental, delegatul Comisiei şi pe
reprezentantul reclamantului prin intermediul grefierului (articolul 38 din regulament).
9. Dezbaterile s-au desfăşurat în şedinţă publică în ziua menţionată la Palatul
Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pre-
gătitoare.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului
Dl G. W. Maas Geesteranus, jurisconsult,
Ministerul afacerilor externe agent,

Dl E. Korthals Altes, Landsadvocaat, consilier,


Dl J. A. van Angeren, Ministerul justiţiei,
Dl C. J. van den Berg, Ministerul afacerilor sociale şi angajare consilieri,
- din partea Comisiei
Dl B. Kiernan, delegat,
- din partea reclamantului
Dna L. K. F. Schuitemaker, avocat, reprezentant.

Curtea a audiat pledoariile şi declaraţiile, precum şi răspunsurile la întrebările


sale şi ale celorlalţi membri, date de dnii Maas Geesteranus, Korthals Altes şi van
Angeren din partea Guvernului, de dl Kiernan din partea Comisiei şi de dna Schuite-
maker din partea reclamantului.
10. Printr-o scrisoare primită la 11 iulie, agentul guvernamental a prezentat
informaţii cu privire la chestiunile de fapt ridicate în cadrul audierii.

FAPTELE

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
11. Dna Geziena Hendrika Maria Feldbrugge, cetăţeancă olandeză, s-a născut
în 1945 şi locuieşte în Anna Paulowna.
Către anul 1978, ea era şomeră de ceva timp şi încetase să se mai înscrie în
calitate de solicitant pentru angajare pe lângă Oficiul regional al muncii (Gewestelijk

187
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

Arbeidsdureau). Aceasta se datora faptului că se îmbolnăvise şi considera că nu mai


este în stare să exercite vreo activitate.
La 11 aprilie 1978, consiliul administrativ al asociaţiei profesionale a băncilor şi
asigurărilor, a comerţului cu ridicata şi a muncitorilor independenţi (Bedrijfsvereniging
voor Bank-en Verzekeringswezen, Groothandel en Vrije Beroepen) din Amsterdam
a decis că începând cu 24 martie 1978 reclamanta nu mai are dreptul la alocaţii de
asigurări de sănătate primite până atunci, deoarece medicul-consultant a conchis că
din această dată ea era aptă de a relua o activitate.
12. Reclamanta a sesizat comisia de recurs (Raad van Beroep) din Haarlem.
Preşedintele acesteia a solicitat avizul unui expert medical permanent pe lângă
această comisie, a unui ginecolog practician la Alkmaar, care a examinat pacienta
şi i-a acordat oportunitatea să-şi prezinte observaţiile. După ce a mai consultat trei
medici (un ginecolog şi doi generalişti, inclusiv al dnei Feldbrugge), expertul a conchis
la 1 iunie 1978 că ea era, din punct de vedere ginecologic, aptă să lucreze de la 24
martie; totodată, el a considerat necesar să consulte şi un specialist în ortopedie.
La 18 august 1978, un alt expert medical permanent, chirurgul-ortopedist, a
examinat reclamanta şi i-a oferit posibilitatea să-şi formuleze remarcile. Astfel, pre-
şedintele primise opinia a trei practicieni menţionaţi anterior. În raportul său din 22
august 1978, el a recunoscut, la rândul său, capacitatea dnei Feldbrugge de a-şi relua
activitatea profesională începând cu 24 martie al aceluiaşi an.
La 4 septembrie 1978 preşedintele comisiei de recurs în temeiul celor două
rapoarte s-a pronunţat contra reclamantei.
13. Invocând faptul că nu a beneficiat de un proces echitabil, reclamanta a
formulat o obiecţie (verzet).
La 17 noiembrie 1978, comisia de recurs a declarat obiecţia inadmisibilă, din
cauza că nu a întrunit cel puţin unul din criteriile enunţate în articolul 142 § 1 din legea
cu privire la recursuri (Beroepswet – paragraful 19 infra). In an obiter dictum, ea indi-
case că a fost examinată cauza în mod echitabil: doi experţi medicali permanenţi au
examinat persoana în cauză şi i-au permis să-şi exprime oral obiecţiile.
14. Dna Feldbrugge a atacat decizia în faţa comisiei centrale de recurs (Cen-
trale Raad van Boroep) din Utrecht. În particular, ea susţinea că limitările impuse de
articolele 141 şi 142 din legea menţionată anterior, aduceau atingere principiului pro-
cesului echitabil proclamat de articolul 6 (art. 6) din Convenţie.
La 13 februarie 1980, comisia centrală de recurs a declarat apelul inadmisibil,
în temeiul articolului 75 § 2 din legea cu privire la asigurarea sănătăţii (paragraful 20
de mai jos).

188
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

1. Generalităţi
15. În Olanda, în materie de asigurare a sănătăţii gestionarea protecţiei sociale
revine de comun statului – care se reduce în general la fixarea regimului juridic şi la
rolul de coordonator - patronilor şi salariaţilor.
Ramurile economiei, inclusiv cele ale profesiilor liberale, se repartizează pe
sectoare dintre care fiecare posedă o asociaţie profesională (bedrijfsvereniging), îm-
puternicită să supravegheze aplicarea legislaţiei cu privire la asigurarea sănătăţii.
Este vorba de persoane juridice în sensul articolului 1 din Cartea II a codului
civil; modalitatea lor de creare, precum şi structurile şi atribuţiile lor sunt definite de
legea din 1952 cu privire la organizarea protecţiei sociale (organisatiewet Sociale
Verzekeringen). Ele sunt acceptate de ministrul pentru afaceri sociale şi angajare în
funcţie de caracterul lor reprezentativ. Ministrul de asemenea poate decide singur
asupra constituirii lor; în acest caz, el fixează şi modifică după necesitate statutul şi
denumirea lor, suspendează şi revocă membrii consiliului lor administrativ. În plus,
el determină garanţiile îndeplinirii corecte a obligaţiilor asociaţiilor profesionale şi pri-
meşte în fiecare an din partea fiecăreia dintre ele câte două rapoarte, un raport anual
şi unul financiar.
Instituţiile semi-publice, asociaţiile profesionale activează în calitate de compa-
nii private de asigurare.
Ele pot încredinţa unui birou comun (Gemeenschappelijk Administratiekanto-
or), recunoscut de minister, sarcini administrative care rezultă din punerea în aplicare
a dreptului protecţiei sociale.
Un consiliul de asigurare socială (Sociale Verzeringsraad), creat de guvern şi
alcătuit din reprezentanţii statului şi din parteneri sociali, supraveghează aplicarea
corectă a legislaţiei în cauză.
2. Legea din 1913 cu privire la asigurarea sănătăţii
16. Potrivit legii din 1913 cu privire la asigurarea sănătăţii (Ziektewet), modifi-
cată în 1967, sunt obligatoriu asigurate persoanele cu o vârstă de până la 65 de ani şi
legate printr-un contract de muncă cu un patron – privat sau public – sau care poate fi
asimilat acestei categorii (articolele 3 şi 20). De asemenea sunt consideraţi în calitate
de salariaţi cei care, fiind legaţi printr-un asemenea contract, sunt şomeri şi primesc
în această calitate alocaţii. Lucrătorii independenţi, personal, pot obţine poliţe la una
din companiile private.
Boala include accidentele, care au vreo legătură sau nu cu angajarea.
În caz de incapacitate de muncă datorate unei asemenea cauze, salariatul pri-
meşte 80 % din remunerarea sa zilnică. El prezintă cererea la asociaţia profesională
de care aparţine patronul său.
Dreptul la alocaţii reiese direct din lege (articolul 19).

189
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

17. Administrat de asociaţiile profesionale (paragraful 15 supra), sistemul este


finanţat în exclusivitate de partenerii sociali. Legea prevede taxa cotizaţiilor; ea se
ridică în prezent la 1% pentru salariaţi şi 5,05 % pentru patroni, în baza unui salariu
zilnic maximal de 262 forinţi.

3. Legea din 1955 cu privire la recursuri

18. Litigiile apărute prin aplicarea legii din 1913 cu privire la asigurarea sănătăţii
sunt reglementate de legea din 1955 cu privire la recursuri (amendată ultima dată la
17 octombrie 1978). Pentru disputele privind capacitatea sau incapacitatea de muncă,
există o procedură simplificată, cunoscută ca procedură a unui expert medical perma-
nent (vaste deskundige procedure, articolele 131-144). Expertul – un medic specialist
sau generalist – este numit pentru un an de ministrul justiţiei şi depune jurământul.
Fiind sesizat cu o plângere de acest fel, preşedintele unei comisii de recurs – în
Olanda există douăsprezece – poate imediat împuternici expertul medical permanent
de pe lângă această instituţie să examineze problema (onderzoek, articolul 135).
În trei zile de la notificarea cererii, organismul care a luat decizia contestată
trebuie să transmită întregul dosar al cazului (articolul 136).
Expertul medical permanent consultă medicul care a tratat persoana interesată
şi medicul din domeniul profesional vizat, cu excepţia în care la dosar este anexat
avizul său (articolul 137 § 2); El convoacă şi examinează plângerea (articolul 137
§ 3); el poate obţine opinia unui alt practician (articolul 138). În sfârşit, el adresează
un raport scris preşedintelui comisiei de recurs (articolul 140).
Ultimul – judecător numit pe viaţă – pronunţă o decizie (beschikking) motivată
în care sunt menţionate concluziile expertizei.
19. Decizia preşedintelui poate fi atacată în faţa comisiei de recurs, dar nu-
mai pentru cel puţin unul din următoarele patru motive (articolul 142 § 1): expertul
cunoştea pacientul într-o altă calitate, sau nu a îndeplinit prevederile articolului 137
(paragraful 18 supra); decizia preşedintelui nu se referă la litigiu, sau nu corespunde
cu avizul expertului.
Dacă comisia de recurs nu a declarat recursul inadmisibil sau neîntemeiat, se
aplică procedura obişnuită. Părţile au astfel posibilitatea de a studia dosarul în incinta
localului comisiei de recurs la o dată fixată de grefier sau de a primi o copie. Preşedin-
tele poate totuşi decide, în interesul moral sau fizic al reclamantului, ca acesta să nu
aibă acces la rapoartele medicale dar să fie informat despre conţinutul lor şi să poată
desemna o persoană competentă care să-l consulte la faţa locului, cum ar fi medicul
sau avocatul său (articolul 142 § 2 combinat cu articolul 114 §§ 4 şi 5).
Comisia de recurs adoptă decizia după depunerea memoriilor şi audierea ple-
doariilor.
20. Decizia sa nu este susceptibilă de apel în faţa comisiei centrale de recurs
(articolul 75 § 2 din legea cu privire la asigurarea sănătăţii). Jurisprudenţa constantă
a acesteia permite totodată o excepţie în caz de încălcare a regulilor de formă.

190
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

21. În cererea sa din 16 februarie 1979 adresată Comisiei (nr. 8562/79), dna
Feldbrugge invocă articolul 6 § 1 din Convenţie: ea nu a beneficiat, în faţa preşedin-
telui comisiei de recurs din Haarlem, de un proces echitabil pentru a-şi determina
dreptul la alocaţii de asigurare a sănătăţii.
22. Comisia a acceptat cererea la 15 noiembrie 1983. În raportul său din 9
mai 1984 (articolul 31) (art. 31), ea a ajuns la concluzia că articolul 6 § 1 (art. 6-1) nu
se aplică în cazul acestei speţe, că nu este necesar de a determina dacă procedura
litigioasă l-a respectat şi, cu opt voturi contra la şase, că această dispoziţie nu a fost
încălcată.
Textul integral al avizului său şi celor două opinii separate sunt anexate la pre-
zenta hotărâre.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE GUVERN

23. În memoriul său, Guvernul a rugat Curtea „să decidă că în speţă nu a avut
loc o încălare a Convenţiei”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6


§ 1 (art. 6-1)

24. Articolul 6 § 1 (art.6-1) din Convenţie prevede:


„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil
a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...).”

În opinia reclamantei, cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de o instan-


ţă împuternicită să rezolve contestaţia cu privire la dreptul său la alocaţii de asigurare
a sănătăţii.
Având în vedere tezele respective ale celor înfăţişaţi, prima problemă ce urma
a fi rezolvată de Curte se referea la aplicabilitatea paragrafului 1 din articolul 6, fapt
negat de majoritatea Comisiei şi de Guvern.
A. Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 § 1 (art. 6-1)
1. Cu privire la existenţa unei contestaţii asupra unui drept
25. Cât priveşte existenţa unei contestaţii cu privire la un drept, Curtea face
trimitere la principiile adoptate în jurisprudenţa sa şi reamintite în hotărârea Benthem
din 23 octombrie 1985 (seria A nr. 97, pag. 14-15, § 32).
În circumstanţele speţei, pare a fi clar că o „contestaţie” a survenit după decizia
adoptată la 11 aprilie 1978 de consiliul de administrare al Asociaţiei profesionale a

191
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

băncilor şi asigurărilor, a comerţului cu ridicata şi a lucrătorilor independenţi din Am-


sterdam (paragraful 11 supra). Reală şi importantă, ea ţinea chiar de existenţa drep-
tului revendicat de reclamantă, de a continua să primească alocaţiile de asigurarea
sănătăţii. Rezultatul procesului litigios putea conduce – şi până la urmă a condus – la
menţinerea deciziei atacate, mai special la refuzul preşedintelui comisiei de recurs de
la Haarlem de a acorda aşa-numitele alocaţii; ea era astfel la modul direct determi-
nantă pentru dreptul pus în cauză.
Prin urmare, preşedintele comisiei de recurs s-a pronunţat asupra unei contes-
taţii cu privire la un drept la care pretindea dna Feldbrugge.

2. Cu privire la caracterul civil al dreptului contestat

a) Introducere
26. Potrivit jurisprudenţei Curţii, „noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter
civil” nu poate fi interpretată” printr-o simplă „referinţă la dreptul intern al statului pârât”
(hotărârea König din 28 iunie 1978, seria A nr. 27, pag. 29-30, §§ 88-89).
În plus, articolul 6 nu vizează doar „contestaţiile de drept privat în sensul clasic,
cu alte cuvinte între persoane particulare, sau între o persoană particulară şi statul
în măsura în care ultimul a acţionat ca persoană privată, supusă dreptului privat”, şi
nu ca „deţinătorul puterii publice” (aceeaşi hotărâre, loc. Cit., pag. 30, § 90). Puţin
importă atât „natura legii potrivit căreia trebuie să fie tranşată contestarea” cât şi „cea
a autorităţii competente în materie”; poate fi vorba de o „jurisdicţie de drept comun”,
de un „organ administrativ, etc.” (hotărârea Ringeisen din 16 iulie 1971, seria A nr. 13,
pag. 39, § 94). „Contează doar caracterul dreptului” în cauză (hotărârea König preci-
tată, seria A, nr. 27, pag. 30, § 90).
27. Ca şi în hotărârile precedente, Curtea nu crede că în speţă ar trebui să dea
o definiţie abstractă noţiunii de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”.
Examinând pentru prima dată domeniul protecţiei sociale şi, în special regimul
de asigurare a sănătăţii în Olanda, Curtea trebuia să separe elementele care ar pre-
ciza sau completa principiile amintite mai sus.
b) Elemente suplimentare degajate din materia litigioasă
28. Legislaţia olandeză atribuie dreptului în cauză un caracter public (paragra-
fele 16-17 supra). O asemenea calificare nu oferă totuşi decât un punct de plecare (a
se vedea în special, mutatis mutandis, hotărârea Engel şi alţii din 8 iunie 1976, seria A
nr. 22, pag. 35, § 82); ea ar trebui să fie impusă Curţii doar dacă era susţinută de alte
elemente. În hotărârea König din 28 iunie 1978, Curtea în special a indicat:
„Dacă un drept să fie sau nu considerat ca având (...) caracter civil (...) trebuie să se determine
referindu-se nu la calificarea juridică, dar din punct de vedere material şi al efectelor pe care i le
conferă dreptul intern al statului în cauză. În exercitarea funcţiilor sale de control, Curtea trebuie de
asemenea să ţină cont şi de obiectul şi scopul Convenţiei, precum şi de sistemele de drept intern
ale altor state contractante (...)” (seria A nr. 27, pag. 30, § 89).

29. Între statele membre ale Consiliului Europei există o mare diversitate în
ceea ce priveşte modalitatea în care legislaţia şi jurisprudenţa lor creează natura

192
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

juridică a dreptului la prestaţii sociale de asigurare a sănătăţii, altfel spus categoria în


care ele îl clasează pe acesta din urmă. Unele – printre care şi Olanda – îi conferă un
caracter public, altele din contra un caracter privat; altele pare să fi adoptat un sistem
mixt. În plus, divergenţele jurisprudenţiale apar uneori în interiorul aceluiaşi ordin ju-
ridic: în statele unde prevalează caracterul public, deciziile judecătoreşti afirmă totuşi
aplicabilitatea articolului 6 (art. 6) litigiilor similare celui despre care se vorbeşte în
speţă (spre exemplu, Curtea pentru litigiile de muncă din Bruxelles, 11 mai 1984, Jo-
urnal des tribunaux 1985, pag. 168-169). Astfel, nu există un punct de plecare comun
pentru o noţiune europeană unificată.
30. Examinarea particularităţilor sistemului olandez de asigurare socială de să-
nătate evidenţiază în acelaşi timp aspecte de drept public şi de drept privat.
i. Aspectele dreptului public
31. Mai multe elemente ar putea incita să se considere că este vorba de o con-
testare ce ţine de domeniul dreptului public.
(1) Caracterul legislaţiei
32. În primul rând un asemenea factor constă în caracterul legislaţiei. Normele
juridice referitoare la prestaţiile sociale de asigurare a sănătăţii diferă în multe privinţe
de cele care se aplică asigurărilor în general şi care se referă la dreptul civil. Statul
olandez singur a fixat cadrul regimului de asigurare a sănătăţii şi controlează func-
ţionarea acestuia. În acest scop, el desemnează categoriile de beneficiari, trasează
limitele protecţiei, stabileşte nivelul contribuţiilor şi al prestaţiilor, etc.
Intervenţia puterii publice printr-o lege sau un regulament nu a împiedicat totuşi
Curtea, în numeroase cauze (în special König; Le Compte, Van Leuven şi De Meyer;
Benthem), să ajungă la concluzia că dreptul litigios poartă un carcater privat, adică
civil. De asemenea, în circumstanţele speţei o asemenea intervenţie nu era suficientă
pentru a include în sfera dreptului public dreptul revendicat de reclamantă.
(2) Caracterul obligatoriu al asigurării
33. Cel de-al doilea factor este obligaţia de asigurare a sănătăţii, sau mai exact
faptul de a fi protejat de asigurare atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege (paragraful 38 infra). Cu alte cuvinte, cel interesat nu poate nici să renunţe la
avantaje, nici să se abţină de la plata contribuţiilor relevante.
Situaţii similare pot fi întâlnite uneori şi în alte domenii. Asemănător este şi cazul
regulilor care prescriu contractarea unei poliţe pentru a exercita o activitate – condu-
cerea unui vehicul, spre exemplu – sau pentru a ocupa o locuinţă. Nu ar trebui pentru
aceasta să calificăm ca fiind de domeniul dreptului public prestaţiile care se nasc din
contracte de acest fel. De asemenea, Curtea nu vede de ce apartenenţa obligatorie la
un regim de asigurare a sănătăţii ar schimba natura dreptului corespunzător.
(3) Asumarea responsabilităţii pentru protecţia socială de autoritatea publică
34. Ultimul factor care rămâne a fi examinat este asumarea responsabilităţii, de
stat sau organisme publice sau semipublice, a întregii sau a unei părţi a protecţiei socia-

193
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

le. Acesta este cazul speţei, pentru asigurarea sănătăţii de asociaţia profesională a băn-
cilor şi asigurărilor, a comerţului cu ridicata şi a muncitorilor independenţi din Amster-
dam. Considerat ca un punct culminant sau ca o etapă a unei evoluţii a rolului statului, o
asemenea situaţie implică în primul rând o extindere a domeniului dreptului public.
Pe de altă parte – Curtea va reveni (paragraful 39 infra) -, este vorba în pre-
zenta speţă de o materie care prezintă afinităţi cu asigurarea de drept comun, în mod
tradiţional reglementată de dreptul privat. Pare deci a fi dificil de a exprima o opinie
categorică cu privire la consecinţele amplorii intervenţiei statului cât priveşte natura
dreptului litigios.
35. În concluzie, chiar cumularea acestor trei elemente astfel analizate nu este
suficientă pentru a stabili inaplicabilitatea articolului 6 (art. 6).

ii. Aspecte de drept privat

36. Din contra, diferite consideraţiuni militează în favoarea unei concluzii opuse.

(1) Natura personală şi patrimonială a dreptului contestat

37. Mai întâi de toate, dna Feldbrugge nu a fost afectată în relaţiile sale cu au-
torităţile publice ca atare, utilizând prerogative discreţionare, dar în capacitatea sa de
simplă persoană particulară. Suportând o atingere adusă mijloacelor sale de existen-
ţă, ea revendica un drept ce rezulta din normele precise ale legislaţiei în vigoare.
Un asemenea drept are pentru persoana interesată o importanţă deseori ca-
pitală; aceasta se referă mai ales la alocaţiile de asigurare a sănătăţii, atunci când
salariatul, incapabil să lucreze din motive de sănătate, nu dispune de nici o altă sursă
de venit. Pe scurt, dreptul în cauză poartă un caracter personal, patrimonial şi obiectiv
care îl apropie mult de materia civilă.

(2) Corelaţia cu contractul de muncă

38. Într-al doilea rând, situaţia dnei Feldbrugge avea o corelaţie strânsă cu
calitatea sa de muncitoare, altfel spus salariată a unei întreprinderi. Reclamanta cu
siguranţă era şomeră la momentul faptelor, dar statutul său referitor la prestaţiile so-
ciale era fixat în funcţie de termenii vechiului său contract de muncă, precum şi de
legislaţia aplicabilă acesteia din urmă.
Or, funcţia pe care ea o acceptase se baza din punct de vedere juridic pe un
contract de muncă reglementat de dreptul privat. Fără îndoială asigurarea reieşea
direct din lege şi nu dintr-o clauză expres prevăzută în contract, dar ea se baza într-un
fel pe el. Ea figura deci printre modalităţile de relaţie dintre patron şi angajat.
În afară de aceasta, alocaţiile reclamate de dna Feldbrugge substituiau remu-
nerarea – al cărei caracter civil este în afara oricărui dubiu – pentru lucrul ce urma să
fie plătit în temeiul contractului. Alocaţiile aveau aceeaşi natură ca şi contractul şi de
asemenea aveau un caracter civil în termenii Convenţiei.

(3) Afinităţile cu o asigurare de drept comun

194
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

39. În ultimul rând, asigurarea sănătăţii în Olanda este asemănătoare în câteva


aspecte cu o asigurare de drept comun, deoarece recurge la tehnici de protecţie şi
la modalităţi de gestionare care se inspiră din cele ale asigurărilor private. În Olan-
da, asociaţiile profesionale activează în fapt, în special faţă de asiguraţi, în acelaşi
mod ca şi o companie de asigurare de drept comun, spre exemplu pentru încasarea
primelor, calculul riscurilor, verificarea condiţiilor ce urmează a fi satisfăcute pentru a
beneficia de prestaţii, plata alocaţiilor.
Un alt aspect merită să fie reţinut. Poliţele suplimentare de asigurare, obţinute
de la societăţi amicale sau companii private de asigurare, permit salariaţilor de a-şi
ameliora protecţia socială prin intermediul unui efort financiar sporit sau nou; aseme-
nea poliţe constituie în sumă o prelungire facultativă a unei asigurări obligatorii. Dife-
rendele care le vizează se referă incontestabil la materia civilă. Or în ambele cazuri
există o identitate de risc – spre exemplu o îmbolnăvire – şi dacă extinderea acoperirii
sporeşte, natura acesteia nu se modifică.
Cât priveşte diferenţele care ar putea exista între o asigurare privată şi o asi-
gurare care ţine de protecţia socială, ele nu afectează caracterul esenţial al legăturii
dintre asigurat şi asigurator.
În final, Curtea notează că în Olanda ca şi în alte ţări, asiguraţii participă perso-
nal la finanţarea regimurilor de protecţie socială sau a unora dintre ele. Remunerarea
lor este supusă unor deducţii care creează un raport strâns între contribuţiile solicitate
şi prestaţiile alocate. Astfel dacă dna Feldbrugge exercita o activitate profesională,
patronul său efectua o reţinere din salariu în profitul Asociaţiei competente (paragraful
17 supra). Suplimentar, patronul suporta o fracţiune din cotizaţiile de asigurare, pe
care el le integra în cheltuielile sociale. Statul olandez, nu era implicat deloc în finan-
ţarea sistemului.
c) Concluzie
40. După ce a evaluat ponderea respectivă a aspectelor de drept public şi cele
de drept privat prezente în speţă, Curtea a relevat predominaţia celor din urmă. Nici
una dintre ele separat nu păreau a fi decisive, dar privite împreună şi combinate ele
confereau dreptului revendicat un caracter civil în sensul articolului 6 § 1 (art. 6-1) din
Convenţie, care era deci aplicabil.
B. Conformitatea cu articolul 6 § 1 (art. 6-1)
41. Astfel, Curtea trebuia să cerceteze dacă procedura desfăşurată în faţa or-
ganelor chemate să soluţioneze contestaţia referitoare la dreptul dnei Feldbrugge
întrunea condiţiile articolului 6 § 1.
1. Preşedintele comisiei de recurs
42. Reclamanta a recunoscut că preşedintele comisiei de recurs era o „instan-
ţă”, „instituită de lege”, „independentă” şi „imparţială”, şi care a statuat „într-un termen
rezonabil”. Ea a admis în plus că regula publicităţii procedurii trebuie, în litigiile cu ca-
racter medical, să se încline spre respectul vieţii private a pacientului, dacă jurisdicţia
consideră că este cazul.

195
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

Pe de altă parte, ea susţine că preşedintele comisiei de recurs nu a examinat


cauza „în mod echitabil”. În susţinerea acestei plângeri, ea a denunţat o dublă atingere
adusă principiului egalităţii armelor cu Asociaţia profesională. La început, ea nu a avut
ocazia de a se înfăţişa – personal sau prin intermediul unui avocat – pentru a-şi apăra
poziţia. Apoi, ea nu a primit comunicarea rapoartelor celoi doi experţi medicali perma-
nenţi (paragraful 12 supra), astfel ea nu şi-a putut formula observaţiile la conţinutul lor
nici, după caz, nu putea pretinde la o contraexpertiză; or aceste documente reprezen-
tau în realitate pentru preşedintele comisiei de recurs singura bază pentru decizie.
43. Guvernul a răspuns că preşedintele nu poate aprecia personal fondul liti-
giului de natură medicală: sarcina lui constă doar să verifice dacă expertul medical
permanent a examinat procedura definită prin lege cu privire la recursuri, în special
obligaţia de a consulta medicii celor două părţi şi de a examina persoana interesată.
Numai un astfel de expert era în măsură să se pronunţe asupra inaptitudinii de mun-
că a unui salariat din cauza stării lui de sănătate. Constituind un fel de extindere a
jurisdicţiei şi dotat cu o imparţialitate în afara oricăror dubii, el exercita funcţii quasi
judiciare. De altfel, dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 (art. 6-1)
nu ar putea implica faptul ca cineva să prezinte observaţii asupra raportului medical
elaborat de un expert după examinarea pacientului şi consultarea medicului său, nici
de a solicita sau a realiza o contra-expertiză.
44. Curtea nu a apreciat ca atare sistemul olandez al „expertului medical per-
manent” (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Bönisch din 6 mai 1985, seria A nr.
92, pag. 14, § 27). Ea s-a limitat la constatarea faptului că expertul medical permanent
nu poate soluţiona de unul singur o contestaţie cu privire la un drept cu caracter civil.
Decizia îi revine doar preşedintelui comisiei de recurs, chiar dacă – după cum este
cazul speţei – el s-a redus doar la confirmarea avizului expertului menţionat.
Pe de altă parte, nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii armelor care
decurge din noţiunea de proces echitabil (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea
Delcourt din 17 ianuarie 1970, seria A nr. 11, pag. 15, § 28). Asociaţia profesională
nu a beneficiat de un statut mai favorabil decât al dnei Feldbrugge: dacă experţii au
exprimat un aviz contrar punctelor ei de vedere, ea cu atât mai mult nu putea, să se
apere verbal sau în scris, nici să combată acest aviz. În această privinţă nu a avut loc
nici un dezechilibru între părţi.
În egală măsură, procedura desfăşurată în faţa preşedintelui comisiei de recurs
în aplicarea legislaţiei olandeze nu a purtat în mod evident un caracter contradictoriu,
cel puţin la ultima etapă şi cea mai decisivă. Pe de o parte, preşedintele nu a audiat
reclamanta, nici nu a invitat-o să depună observaţii scrise. Pe de altă parte, el nu i-a
oferit, ei sau reprezentantului său, vreo ocazie să consulte şi să formuleze obiecţii
referitoare la dosarul cauzei, în special privind cele două rapoarte – care au stat la
baza deciziei – elaborate de experţii permanenţi. Fără îndoială, experţii au examinat
reclamanta şi i-au oferit posibilitatea să-şi prezinte opinia, dar lacuna constatată nu
depăşeşte limita ca atare. Pe scurt, procedura desfăşurată în faţa preşedintelui co-
misiei de recurs nu a oferit la un nivel suficient una din principalele garanţii ale unei
proceduri judiciare.

196
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

2. Comisia de recurs şi comisia centrală de recurs


45. Dna Feldbrugge a încercat să sesizeze comisia de recurs, apoi comisia
centrală de recurs dar nu a reuşit: ambele au adoptat decizii de inadmisibilitate (pa-
ragrafele 13 şi 14 supra).
Potrivit procedurii expertului medical permanent, o cerere introdusă în faţa unei
comisii de recurs şi dirijată împotriva deciziei preşedintelui acestui organ nu se poate
întemeia decât pe unul din următoarele patru motive: expertul cunoştea pacientul într-
o altă calitate, sau nu a îndeplinit unele prevederi; decizia preşedintelui nu se referă la
litigiu, sau nu corespunde cu avizul expertului (paragarful 19 supra).
Cât priveşte decizia unei comisii de recurs în cadrul unui asemenea proces, ea
nu este susceptibilă de apel în faţa comisiei centrale de recurs cu excepţia, potrivit ju-
risprudenţei acesteia, cazului de încălcare a regulilor de formă (paragraful 20 supra).
46. Formulate în termeni extrem de restrictivi, condiţiile de acces la cele două
instituţii în cauză au împiedicat-o pe dna Felbrugge să conteste în fond decizia pre-
şedintelui comisiei de recurs din Haarlem. Astfel, omisiunea constatată în legătură cu
procedura în faţa acestui magistrat nu a putut fi corijată ulterior.
3. Concluzie
47. În concluzie, a fost stabilită o încălcare a articolului 6 § 1 (art.6-1).

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (ART. 50)

48. În cadrul audierilor, avocatul reclamantei şi consilierul Guvernului au rugat


Curtea, dacă ea va constata vreo încălcare, să suspende adoptarea deciziei cu privire
la acordarea eventuală a unei satisfacţii echitabile.
Deoarece chestiunea aplicării articolului 50 nu a fost ridicată în cauză, a fost ne-
cesar de a o rezerva şi de a fixa o procedură ulterioară având în vedere eventualitatea
unui acord între statul reclamat şi reclamantă (articolul 53 §§ 1 şi 4 din regulament).

PENTRU ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, cu zece voturi contra şapte, că articolul 6 § 1 (art. 6-1) este aplicabil speţei;
2. Susţine, cu zece voturi contra şapte, că această dispoziţie a fost încălcată;
3. Susţine, în unanimitate, că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 50 (art. 50)
nu este tranşată;
prin urmare,
a) o rezervă în totalitate;
b) invită Guvernul şi reclamanta să-i adreseze, într-un termen de două luni în-
cepând cu această dată, observaţiile lor scrise asupra acestei chestiuni şi în special
să-i comunice orice acord la care au ajuns părţile;

197
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

c) rezervă aplicarea procedurii ulterioare şi delegă preşedintelui Curţii compe-


tenţa de a o fixa dacă va fi necesar.

Redactată în franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul


Drepturilor Omului din Strasbourg, la 29 mai 1986.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Marc-André Eissen
Grefier

La prezenta hotărâre se anexează o declaraţie a dlui M. Pinheiro Farinha şi, în


conformitate cu articolele 51 § 2 din Convenţie şi 53 § 2 din regulament, expunerea
unei opinii separate comune a dlui Ryssdal, dnei Bindschedler-Robert, dlui Lager-
gren, dlui Matscher, Sir Vincent Evans, dlui Bernhardt şi dlui Gersing.

Parafat: R. R.
Parafat: M. -A. E.

DECLARAŢIA DLUI PINHEIRO FARINHA, JUDECĂTOR

În opinia mea, urmează a fi distinse două situaţii:


a) Dacă beneficiarul a participat sau a contribuit la finanţarea asigurării sociale,
drepturile ce reies din aceasta au un caracter civil şi contestaţiile cu privire la acestea
cad sub incidenţa articolului 6 (art. 6) din Convenţie.
De altfel ca şi în cazul speţei.
b) Din contra, dacă beneficiarul nu a participat sau nu a contribuit la situaţia ţine
de dreptul public, nici articolul 6 (art. 6) nu se aplică (a se vedea opinia mea disidentă
în speţa Deumeland).

198
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A DLUI RYSSDAL,


DNEI BINDSCHEDLER-ROBERT, DLUI LAGERGREN,
DLUI MATSCHER, SIR VINCENT EVANS, DLUI BERNHARDT
ŞI DLUI GERSING, JUDECĂTORI
(Traducere)

1. Noi suntem de acord cu majoritatea Curţii care afirmă că în această speţă


există o „contestaţie” cu privire la un drept pretins de reclamantă, dna Feldbrugge.
Totodată în opinia noastră, contestaţia nu se referă la „drepturi şi obligaţii cu ca-
racter civil” („civil rights and obligations”), în sensul articolului 6 § 1 (art. 6-1) din
Convenţie. Concluzia noastră este că articolul 6 § 1 (art.6-1) nu este aplicabil în
prezenta cauză.
2. În opinia majorităţii, diverse „aspecte de drept privat”, care caracterizează
prestaţia socială pretinsă de dna Felbrugge, erau predominante în punctele cu privire
la „aspectele de drept public”, care confereau dreptului revendicat caracterul de „drept
civil” în sensul articolului 6 § 1 (art. 6-1) (paragraful 40 din hotărâre). Aspectele de
drept civil identificate de majoritate sunt, în primul rând, de natură personală şi patri-
monială a dreptului alegat, într-al doilea rând raportul său cu contractul de muncă, şi
într-al treilea rând afinităţile sistemului cu cel al asigurării de drept comun. În opinia
noastră, vulnerabilitatea acestui raţionament rezidă pe faptul că majoritatea consideră
ca factori determinanţi elementele, care pot varia de la un sistem de protecţie socială
la altul şi chiar de la o categorie de drepturi la alta în cadrul aceluiaşi sistem. Avem
temeri că un asemenea raţionament va avea drept consecinţă de a face incerte obli-
gaţiile care decurg pentru state din articolul 6 § 1 (art.6-1).
3. Motivele pentru care noi considerăm că articolul 6 § 1 (art. 6-1) nu este apli-
cabil acestui tip de drept revendicat de dna Feldbrugge sunt următoarele.
1. „Drepturi şi obligaţii cu caracter civil” – o noţiune restrictivă
4. Articolul 6 § 1 (art. 6-1) conţine o garanţie a procedurii pentru reglemen-
tarea anumitor litigii. Recurgând la expresia „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”,
autorii Convenţiei au intenţionat să fixeze o limită în aplicarea acestui articol (art.
6). Nu ar trebui să citim expresia în cauză ca vizând diferenduri care survin referitor
la totalitatea „drepturilor şi obligaţiilor” recunoscute de dreptul intern: dreptul sau
obligaţia litigioasă trebuie să fie inclusă printre acele care pot fi calificate ca „civile”.
Acest adjectiv este totodată susceptibil de a avea mai multe semnificaţii. Textul ar-
ticolului (art. 6) nu este suficient de clar pentru a indica, nici mai mult, decât sensul
pe care l-a avut în vedere.
2. Jurisprudenţa Curţii
5. Jurisprudenţa Curţii oferă unele repere în ceea ce priveşte locul unde ar
trebui trasată linia de demarcare.

199
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

6. Punctul de plecare trebuie în tot cazul să fie caracterul pe care sistemul


juridic al statului reclamat îl atribuie drepturilor şi obligaţiilor în cauză. O asemenea
calificare nu oferă totuşi decât un prim indice deoarece noţiunea de „drepturi şi obli-
gaţii cu caracter civil” este „autonomă” în sensul Convenţiei şi „nu poate fi interpretată
separat prin referire la dreptul intern al statului reclamat”: „în rezultat nu depinde de
calificarea juridică, dar de conţinutul material al efectelor care i le oferă dreptul intern
al statului în cauză, faptul că un drept trebuie să fie sau nu considerat ca purtând un
caracter civil în sensul acestei expresii din Convenţie (hotărârea König din 28 iunie
1978, seria A nr. 27, pag. 29-30, §§ 88-89).
În acest scop, ar trebui să se ţină cont şi de sistemele de drept ale altor state
contractante, în special pentru a vedea dacă există o noţiune uniformă a „drepturilor
şi obligaţiunilor cu caracter civil”, care cuprind sau exclud faptele prezentei cauze
(hotărârea König precitată, seria A nr. 27, pag. 30, § 89).
7. Curtea a hotărât că fraza „contestaţii cu privire la drepturi şi obligaţii cu ca-
racter civil” se referă la orice procedură a cărui rezultat este decisiv pentru drepturi
şi obligaţii cu caracter privat, chiar dacă ea se referă la o dispută între o persoană
particulară şi o autoritate deţinătoare a puterii publice, şi puţin contează dacă sistemul
juridic intern al statului reclamat include această procedură în sfera dreptului privat
sau cea a dreptului public, sau îi conferă un caracter mixt (hotărârea Ringeisen din
16 iulie 1971, seria A nr. 13, pag. 39, § 94; hotărârea König precitată, seria A nr. 27,
pag. 30 şi 32, §§ 90 şi 94). În plus, nu este suficient ca litigiul sau procedura să aibă
o legătură mică cu drepturi şi obligaţii cu caracter civil sau repercusiuni îndepărtate
asupra lor: „drepturile şi obligaţiile cu caracter civil trebuie să constituie obiectul – sau
unul din obiectele – „contestaţiei”, rezultatul procedurii fiind direct decisiv pentru un
asemenea drept” (hotărârea Le Compte, van Leuven şi De Meyer din 23 iunie 1981,
seria A nr. 43, pag. 21, § 47).
Pornind de la aceasta, Curtea în mod expres a rezervat chestiunea de a şti
dacă noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, în sensul articolului 6 § 1, o
depăşeşte pe cea de drepturi cu caracter privat (hotărârea König precitată, seria A nr.
27, pag. 32, § 95; hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyer precitată, seria A
nr. 43, pag. 22, § 48 in fine).
8. Astfel, jurisprudenţa Curţii a identificat unele domenii, la care se aplică
articolul 6 § 1 (art. 6-1), lăsând totodată deschis punctul de a şti dacă nu ar putea
exista şi altele.
3. Aplicarea în speţă a jurisprudenţei Curţii
9. În dreptul olandez, dreptul la alocaţii de asigurare a sănătăţii revendicat
de dna Feldbrugge nu poartă un caracter privat dar figurează printre drepturile de
natură publică.
Incontestabil, în regimul de protecţie socială la care aparţine dna Feldbrugge
există unele legături între dreptul la alocaţii de asigurare a sănătăţii şi contractul de
muncă – actual sau trecut – al asiguratului, contract care se află incontestabil în sfera
dreptului privat. Nu rămâne decât faptul ca dispoziţiile, care reglementează aceste

200
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

alocaţii, să constituie clauze incorporate de lege în contractul de muncă sau să fie de-


rivatele acestuia; cererea de adresare către o terţă persoană şi felul său nu afectează
direct relaţia juridică privată între patron şi salariat, deşi ea poate avea o anumită inci-
denţă asupra executării contractului lor. Suplimentar, în cazul dnei Feldbrugge la mo-
mentul faptelor nu mai exista nici un contract de muncă (paragraful 11 din hotărâre).
Astfel, nu am putea afirma că procedura angajată de dna Feldbrugge pentru a
beneficia de alocaţii de asigurare a sănătăţii se referea la un drept privat, recunoscut
prin legislaţia olandeză sau antrena un rezultat în mod direct decisiv pentru un ase-
menea drept. Eventualele consecinţe asupra drepturilor private ar fi, în opinia noastră,
prea îndepărtate şi neînsemnate pentru a pune în joc articolul 6 § 1(art. 6-1) doar în
acest temei.
10. Noi suntem de acord cu majoritatea care afirmă că clasificarea oferită de
dreptul olandez, deşi constituie un indice iniţial, nu ar putea fi decisivă, mai ales dacă
ea se abate de la sistemele juridice ale altor state contractante. Totodată, după cum
majoritatea a constatat în paragraful 29 din hotărâre, nu există o noţiune europeană
comună în ceea ce priveşte natura juridică a dreptului la prestaţii sociale de asigurare
a sănătăţii. În particular, un asemenea drept în general nu este recunoscut ca având
un caracter privat.
11. În consecinţă, circumstanţele cauzei depăşesc criteriile de aplicare a arti-
colului 6 § 1 (art. 6-1) stabilite de jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte drepturile cu
caracter privat. Rămâne să cercetăm dacă ele cad sub incidenţa articolului 6 § 1 (art.
6-1) din alte considerente.

4. Principiile de interpretare aplicabile

12. Pentru a desprinde sensul noţiunii „autonom” de „drepturi şi obligaţii cu


caracter civil” care figurează în articolul 6 § 1 (art.6-1), ar trebui să se ţină cont de
obiectul şi scopul Convenţiei (hotărârea König precitată, seria A nr. 27, p. 30, § 89).
La modul general, Curtea ar trebui la interpretarea Convenţiei, care este un tratat
internaţional, să se inspire din Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tra-
tatelor (hotărârea Golder din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, pag. 14, § 29). „Regula
generală de interpretare”, care figurează în articolul 31 § 1 din această Convenţie,
prevede următoarele:
„Un tratat trebuie să fie interpretat de bună credinţă, urmând sensul ordinar atribuit termenilor tra-
tatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său”.

Articolul 32 din Convenţia de la Viena precizează:


„Se poate recurge la mijloace suplimentare de interpretare, şi în special la lucrări de pregătire şi la
circumstanţele în care tratatul a fost încheiat, în vederea (...) de a confirma sensul care rezultă din
aplicarea articolului 31 (...).”

Astfel, Curtea a recunoscut că este necesar de a interpreta Convenţia europea-


nă a drepturilor omului în lumina condiţiilor existente în prezent în societăţile demo-
cratice a statelor contractante, şi nu doar în conformitate cu ceea ce puteau presupu-
ne intenţiile autorilor Convenţiei (a se vedea, printre altele, hotărârea Marckx din 13
iunie 1979, seria A nr. 31, pag. 19, § 41).

201
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

5. Caracteristicile dreptului revendicat


13. Dreptul la alocaţii de asigurare a sănătăţii reclamat de dna Feldbrugge
era un drept patrimonial, care decurgea nu din contractul privat dintre ea şi patronul
său, dar dintr-un regim colectiv de protecţie a populaţiei salariate instituit de legisla-
tor. Prin faptul că legislatorul naţional a decis asupra repartizării resurselor societăţii
generate de munca salariată, reclamanta, în calitate de membru al acestei societăţi,
a fost constrânsă să participe la acest regim. Astfel de regimuri reprezintă îndepli-
nirea de societate a obligaţiei sale de a proteja sănătatea şi bunăstarea membrilor
săi; ele nu constituie simple ilustrări ale modalităţii în care statul îşi poate asuma
sau reglementa o activitate de asigurare pe care sectorul privat ar putea la fel de
bine să şi-o asume.
Având legătură cu domeniul angajării, regimul social olandez de asigurare a
sănătăţii nu se poate lipsi, este adevărat, de a avea unele repercusiuni asupra „drep-
turilor şi obligaţiilor cu caracter civil” care decurg în acest domeniu al dreptului comun,
sau de a prezenta legături sau puncte comune între ele. Astfel, capacitatea de a primi
alocaţii de asigurare a sănătăţii în temeiul dispoziţiilor aplicabile ale legii din 1913 cu
privire la asigurarea sănătăţii depinde de existenţa la un moment dat a unui contract
de muncă; alocaţia în sine poate fi analizată ca un fel de substituire a salariului plătit
de către patron în virtutea contractului de muncă; am putea spune că regimul social
de asigurare a sănătăţii prezintă o anumită afinitate cu asigurarea clasică din sectorul
privat. În egală măsură, în opinia noastră nici unul din aceste elemente nu modifică în
esenţă caracterul public al raportului între individ şi colectivitate, raport care se află în
centul dreptului revendicat de reclamantă în baza legii.
6. Contextul, obiectul şi scopul
14. Prin urmare, ar trebui să cercetăm, în contextul dispoziţiei şi în lumina
obiectului şi scopului Convenţiei, dacă un drept de acest gen, în pofida caracterului
său public în esenţă, este inclus în noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”,
în sensul articolului 6 § 1 (art. 6-1).
15. Obiectivul şi scopul Convenţiei, aşa cum sunt urmărite de articolul 6 § 1 (art.
6-1), se desprind, într-o anumită măsură, de natura garanţiilor oferite.
Confirmarea judiciară a procedurilor de reglementare, garantată prin articolul 6
§ 1 (art. 6-1), cu siguranţă este indicată în domeniul relaţiilor între indivizi; nu se referă
acelaşi lucru la sfera administrativă, unde consideraţiunile de ordin organizaţional,
economic şi social pot în mod legitim justifica procedurile de tip mai puţin judiciar şi
formal. Prezentul caz se referă la funcţionarea unui regim public colectiv de prestaţii
sociale. Ca exemplu de particularităţi ale regimurilor similare, putem menţiona numă-
rul mare de decizii adoptate, aspectele medicale, lipsa resurselor sau cunoştinţelor
tehnice ale persoanelor interesate, necesitatea de a menţine un echilibru între intere-
sul public al unei administrări eficiente şi interesul privat. Confirmarea judiciară a pro-
cedurilor de acordare a prestaţiilor sociale necesită într-o bună parte a cazurilor ca cel
interesat să se adreseze la jurişti şi la experţi medicali, şi să se ajungă la o creştere a
cheltuielilor şi la o mărire a duratei proceselor.

202
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Natura garanţiilor procurate tind astfel să demonstreze că obiectul şi scopul ar-


ticolului 6 § 1 (art. 6-1) nu ajung până la punctul de a impune un control judiciar asupra
funcţionării regimurilor legale colective de acordare a prestaţiilor sociale.
16. Să ţinem cont de faptul că obiectul general al Convenţiei este unul umani-
tar, de protecţie a individului şi că, pentru un simplu cetăţean, accesul la prestaţiile de
protecţie socială este de cea mai mare importanţă pentru viaţa cotidiană. În egală mă-
sură, după cum afirmă delegatul Comisiei, interesul economic al alocaţiei reclamate,
având în vedere mijloacele de existenţă ale dnei Feldbrugge, nu este suficient, doar
el, pentru a face aplicabile articolul 6 § 1 (art. 6-1) şi garanţiile sale judiciare specifi-
ce. Desigur, este esenţial ca în materie administrativă de asemenea să fie înfăptuită
justiţia şi ca cererile indivizilor să fie examinate într-o modalitate serioasă şi obiectivă
în conformitate cu regulile stabile; aceasta nu semnifică totuşi că se vor aplica toate
exigenţele articolului 6 § 1 (art. 6-1). Astfel, după cum deja am relevat (paragraful
15 precitat), există consideraţiuni fundamentale care justifică procedurile speciale în
cauzele de protecţie socială.
17. În aceste condiţii, justa poziţie de „civil” şi de „penal” în contextul articolului
6 § 1 (art. 6-1) nu pot fi în mod rezonabil examinate ca cuprinzând toate sistemele de
reglementare jurisdicţională a litigiilor în conformitate cu dreptul intern. Potrivit acestei
interpretări, utilizarea expresiei „cu caracter civil” nu va implica deci aplicabilitatea ar-
ticolului 6 § 1 (art. 6-1) litigiilor privind toate chestiunile ce nu au caracter „penal” chiar
dacă, ca în cazul diferendelor de protecţie socială, rezultatul este crucial pentru viaţa
personală a celui interesat.
18. Aceste reflecţii duc la concluzia că în principiu caracteristicile colective şi
publice ale regimului social de asigurare în cauză sunt predominante în comparaţie
cu drepturile şi obligaţiile în chestiune care nu fac parte din domeniul „civil” în sensul
articolului 6 § 1 (art. 6-1).
7. Mijloacele suplimentare de interpretare
19. Analiza precedentă este confirmată de faptul că legislaţia în cauză antici-
pează cu câteva decenii elaborarea Convenţiei; în numeroase alte state contractante
exista o legislaţie similară înaintea Convenţiei. Este deci rezonabil să presupunem că
autorii articolului 6 § 1 (art. 6-1) nu intenţionau să includă în domeniul său sisteme de
tipul protecţiei sociale colective. La examinare, lucrările de pregătire confirmă această
lectură a textului.
20. Adjectivul „civil” fusese adăugat la versiunea engleză a articolului 6 § 1
(art. 6-1) în noiembrie 1950, în ajunul deschiderii Convenţiei spre semnare, când un
comitet de experţi examina pentru ultima dată textul Convenţiei şi „a făcut anumite
corectări de formă şi de traducere” (Culegerea Travaux Préparatoires de la Con-
vention Européenne des Droits de l’Homme, vol. VII, pag. 13, § 6). Nici o explicaţie
nu fusese prezentată în ceea ce priveşte modificarea în ultimul minut a articolului 6
§ 1, dar ar fi cazul să credem că se avea în vedere o simplă aliniere a textului en-
glez la cel francez: înaintea acestei modificări, versiunea franceză prevedea, ca în
prezent, „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, iar versiunea engleză se citea ”rights

203
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

and obligations in a suit of law” [„drepturi şi obligaţii potrivit legislaţiei”] (ibidem, vol.
V, pag. 148).
Aceste două expresii au fost introduse pentru prima dată în cadrul unei reuniuni
(martie 1950) a Comitetului de experţi ai drepturilor omului al Consiliului Europei; evi-
dent, ele erau direct reluate din articolul care corespundea proiectului Pactului inter-
naţional al Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice în varianta existentă
la acea etapă (ibidem, vol. II, pag. 297; vol. III, pag. 31, 161, 285, 291, 317; vol. IV,
pag. 61). Prin urmare, ar fi cazul să ne amintim de istoria lor în lucrările de pregătire
ale acestui Pact.
21. Discuţia crucială asupra proiectului Pactului internaţional avuse loc la 1
iunie 1949 în timpul celei de-a cincizecea sesiuni a Comisiei pentru Drepturile Omu-
lui a Naţiunilor Unite. Delegaţiile franceză şi egipteană au prezentat un amenda-
ment care se referea la „drepturi şi obligaţii” / „rights and obligations”, fără restricţii.
Reacţia reprezentantului danez (dl Sørensen) la acest amendament era raportată
în felul următor:
„Reprezentanţii Franţei şi Egiptului propun ca orice persoană să aibă dreptul ca o instanţă să deci-
dă asupra drepturilor şi obligaţiilor. Dl Sørensen a considerat că această dispoziţie are un conţinut
prea vast; ea tinde să supună unei decizii judiciare orice măsură luată de organele administrative
care exercită o putere discreţională care le este oferită prin lege. El recunoaşte că s-ar cuveni de a
asigura protecţia individului împotriva oricărui abuz de putere din partea organelor administrative,
dar problema este extrem de delicată şi este puţin probabil ca Comisia să fie în măsură să o re-
zolve acum. Mai târziu ar putea fi abordată studierea problemei referitoare la repartizarea puterilor
între organele administartive şi organele judiciare. (...) Dl Sørensen cere reprezentanţilor Franţei şi
Egiptului dacă nu este posibil să se restrângă înţelesul dispoziţiei în cauză astfel încât să fie indicat
că nu este vorba de soluţionarea cazului între individ şi stat, dar pur şi simplu între indivizi.” (proces
verbal analitic al celei de-a 109-a şedinţe, doc. E/CN.4/SR.109, pag. 3-4).
Reprezentantul francez (dl Cassin), exprimându-se în franceză, a răspuns că „declaraţia repre-
zentantului Danemarcei l-a convins că este foarte dificil de a reglementa, în acest articol, toate
chestiunile de exercitare a justiţiei în raporturile între particulari şi guverne” (ibidem, pag. 9). El era
deci dispus să accepte ca expresia „fie a drepturilor şi obligaţiilor sale” care figurează în prima frază
din amendamentul franco-egiptean să fie înlocuit cu formula „fie contestaţiile cu privire la drepturile
şi obligaţiile sale cu caracter civil”. El a recunoscut că problema „nu era bine chibzuită şi ar trebui
să fie studiată mai profundat”.

Ulterior în aceeaşi zi un comitet de redactare a elaborat un text care conţinea


expresiile „cu caracter civil” [„de caractère civil”] în franceză şi „drepturi şi obligaţii po-
trivit legislaţiei” [„in a suit of law”] în engleză (doc. E/CN.4/286). Prin urmare, formula
utilizată este acea care în final a fost adoptată pentru articolul 14 din Pactul interna-
ţional din 1966.
22. S-ar părea să fie clar în mod rezonabil că introducerea calificativului „cu
caracter civil” în textul francez al proiectului pactului internaţional viza în mod deliberat
excluderea din câmpul de aplicare a dispoziţiei unele categorii de litigii referitoare la
domeniul administrativ şi referitoare la „exercitarea justiţiei în raporturile dintre parti-
culari şi guverne”.
8. Practica statală şi interpretarea evolutivă
23. După intrarea în vigoare a Convenţiei, practica statală nu s-a dezvoltat
până la punctul de a putea afirma că statele contractante tratează dreptul la prestaţii

204
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

de asigurare a sănătăţii în temeiul regimurilor legale de protecţie socială ca sursă de


„drepturi şi obligaţii cu caracter civil” în scopul articolului 6 § 1 (art. 6-1). În realitate,
noi deja am menţionat (paragraful 10 precitat) că, nu poate fi identificat nici un numitor
comun în sistemele juridice ale statelor contractante în ceea ce priveşte carcaterul
„civil” sau altul al unui asemenea drept. În concluzie, nu există în această privinţă
o viziune europeană uniformă de natură să contrazică interpretarea la care noi am
ajuns bazându-ne pe consideraţiunile menţionate. Din contra, diversitatea soluţiilor
adoptate în prezent tind să demonstreze următoarele: decizia de a acorda sau nu soli-
citanţilor alocaţii de asigurare a sănătăţii, cum este cazul dnei Feldbrugge, o protecţie
judiciară de genul celei garantate de articolul 6 § 1 (art. 6-1) este pentru statele con-
tractante o decizie de natură politică care trebuie să fie adoptată în lumina avantajelor
şi inconvenienţelor pe care le implică fiecare soluţie; o asemenea protecţie judiciară
nu este necesară în sine potrivit articolului 6 § 1 (art. 6-1).
24. O interpretare evolutivă a articolului 6 § 1 (art. 6-1) cu atât mai mult nu
ajunge la o concluzie diferită. Convenţia operează o alegere în protecţia pe care o
oferă, după cum demonstrează afirmaţiile din preambul unde guvernele semnatare
îşi exprimă rezoluţia de „a lua primele măsuri pentru a asigura garantarea colectivă
a unor drepturi enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” (hotărârea
Golder precitată, seria A nr. 18, p. 16, § 34). O interpretare evolutivă permite de a
examina în lumina condiţiilor de viaţă actuale (a se vedea, spre exemplu, hotărârea
Tyrer din 25 aprilie 1978, seria A nr. 26, pag. 15-16, § 31; hotărârea Marckx menţio-
nată mai sus, seria A nr. 31, pag. 19-20, § 41; hotărârea Dudgeon din 22 octombrie
1981, seria A nr. 45, pag. 23-24, § 60) noţiuni variate şi schimbătoare deja incluse
în Convenţie; în schimb, ea nu permite introducerea în Convenţie a noţiunilor sau
materiilor absolut noi deoarece aici este vorba de o funcţie legislativă care aparţine
statelor membre ale Consiliului Europei. Este evident faptul că ar fi de dorit de a
acorda garanţii adecvate pentru reglementarea litigiilor în domenii predominante
ale protecţiei sociale. Cu toate acestea, există limite ale interpretării evolutive şi
faptele acestei cauze sunt în afara acestor limite în partea ce ţine de aplicabilitatea
articolului 6 § 1 (art. 6-1).
Noi nu credem că dezvoltările considerabile observate în materie de protecţie
socială după elaborarea Convenţiei sunt de natură să modifice caracterul esenţial al
drepturilor şi obligaţiilor puse în joc în cauza dnei Feldbrugge.

9. Concluzie

25. Având în vedere textul articolului 6 § 1 (art. 6-1), obiectul şi scopul său
precum şi lucrările pregătitoare, noi am ajuns la următoarea concluzie de princi-
piu: există domenii relevante ale administraţiei şi supuse regimurilor instituţionale
particulare, după cum sunt cele cu privire la protecţia socială, unde drepturile şi
obligaţiile individului care nu sunt de natură privată pot în mod legitim, din diferite
considerente (paragraful 15 precitat), să fie determinate de proceduri speciale de
reglementare mai curând decât de jurisdicţiile care corespund întru totul exigenţelor
articolului 6 § 1 (art. 6-1). În opinia noastră, garanţiile impuse de acesta din urmă în
caz de „contestaţie” cu privire la „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” nu se aplică la

205
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________

litigiile apărute în astfel de domenii cu excepţia, potrivit jurisprudenţei Curţii (para-


graful 7 precitat) cazului, când rezultatul procedurii este în mod direct decisiv pentru
drepturile private.
În lumina totalităţii consideraţiunilor menţionate, noi conchidem că procedura
antrenată de dna Feldbrugge în faţa comisiei de recurs din Haarlem nu părea fi de-
cisivă pentru „drepturi şi obligaţiuni cu caracter civil”, în sensul articolului 6 § 1 (art.
6-1), şi că prin urmare garanţiile judiciare ale acestuia din urmă nu sunt aplicabile în
această speţă.

206
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

LITHGOW contra REGATULUI UNIT


(Cererile nr. 9006/80, 9262/81, 9263/81, 9265/81,
9266/81, 9313/81 şi 9405/81)

HOTĂRÂRE

8 iulie 1986

În cauza Lithgow şi alţii1


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând în şedinţă plenară, potrivit
articolului 50 din Regulamentul Curţii, compusă din judecătorii:
Dnii R. Ryssdal, preşedinte,
W. Ganshof van der Meersch,
J. Cremona,
Thór Vilhjálmsson,
D. Bindschedler-Robert,
G. Lagergren,
F. Gölcüklü,
F. Matscher,
J. Pinheiro Farinha,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii R. Macdonald,
C. Russo,
R. Bernhardt,
J. Gersing,
A. Spielmann,
Nota grefei
1
Cauza poartă nr. 2/1984/74/112-118. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul de introducere,
ultimele două - locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.

207
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

precum şi M.-A. Eissen, grefier, H. Petzold, grefier adjunct.


După ce a deliberat cu uşile închise la 28 iunie, 24-26 şi 28 septembrie, 23 şi
25 octombrie 1985, 27-30 mai şi 24 iunie 1986,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(“Comisia”) la 18 mai 1984, în termenul de trei luni prevăzut de articole 32 § 1 şi 47 (art.
32-1, art. 47) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor funda-
mentale (“Convenţia”). La originea cauzei se află următoarele şapte cereri îndreptate
contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi introduse în faţa Comisiei în
perioada anilor 1977-1981, potrivit articolului 25 (art. 25), de următoarele persoane:
- nr. 9006/80: Sir William Lithgow;
- nr. 9262/81: Vosper Ltd. (în prezent Vosper PLC1 - (“Vosper”);
- nr. 9263/81: English Electric Company, Ltd. (“English Electric”) şi Vickers Ltd. (în
prezent Vickers PLC - “Vickers”);
- nr. 9265/81: Banstonian Company – (“Banstonian”) şi Northern Shipbuilding & In-
dustrial Holdings Ltd. (“Northern Shipbuilding”);
- nr. 9266/81: Yarrow PLC (fosta Yarrow and Company Ltd. - “Yarrow”), Sir Eric Yar-
row, M & G. Securities Ltd. şi Monique Augustin-Normand;
- nr. 9313/81: Vickers;
- nr. 9405/81: Dowsett Securities Ltd. – (“Dowsett”), FFI (UK Finance) PLC (în pre-
zent Investors in Industry PLC - “Investors”) şi Prudential Assurance Company Ltd.
(“Prudential”).
Sir William Lithgow şi Sir Eric Yarrow sunt cetăţeni britanici, iar dna Augustin-
Normand este cetăţeană franceză; toţi ceilalţi reclamanţi sunt companii constituite şi
înregistrate în Marea Britanie.
Expresia “reclamanţi” desemnează în continuare toate persoanele enunţate
supra, cu excepţia dlui Sir Eric Yarrow, M & G Securities Ltd. şi a dnei Augustin-Nor-
mand, cererile cărora au fost declarate de către Comisie ca fiind inadmisibile (a se
vedea § 102 infra).
2. Sesizarea Curţii de către Comisie a fost operată potrivit articolelor 44 şi 48
(art. 44, art. 48) şi potrivit declaraţiei britanice de recunoaştere a jurisdicţiei obligato-
rii a Curţii (articolul 46) (art. 46). Cererea are ca scop obţinerea unei decizii asupra
existenţei încălcărilor articolelor 6 § 1, 13, 17 sau 18 (art. 6-1, art. 13, art. 17 sau art.
18) din Convenţie sau a articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1) (examinate separat sau
combinat cu articolul 14 din Convenţie) (art. 14+P1-1).
3. Ca răspuns la invitaţia prevăzută la articolul 33 § 3 litera d) din regulament,
toţi reclamanţii şi-au exprimat intenţia de a participa la procedura pendinte în faţa Cur-

1
PLC - Companie cu Răspundere Publică

208
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ţii, desemnându-şi în vederea reprezentării consilierii legali, iar cu referire la cererea


Vickers, fiind desemnat directorul comercial al companiei (articolul 30).
4. Camera din şapte judecători se compunea, în calitate de membri ex officio,
din Sir Vincent Evans, judecător ales, de naţionalitate britanică (articolul 43 din Con-
venţie) (art. 43) şi dl G. Wiarda, preşedintele Curţii la acel moment (articolul 21 § 3
litera b) din regulament). La 22 mai 1984, acesta din urmă i-a desemnat prin tragere
la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri şi anume dnii R. Ryssdal, Thór
Vilhjálmsson, W. Ganshof van der Meersch, L. Liesch şi E. García de Enterría (artico-
lul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21 § 4 din Regulament) (art. 43).
În aceeaşi zi, potrivit articolului 50 din regulament, Camera s-a desesizat cu
efect imediat în favoarea Curţii Plenare.
5. Preşedintele Curţii, i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul gu-
vernamental al Regatului Unit (“Guvernul”), pe delegatul Comisiei şi pe reprezentanţii
legali ai reclamanţilor referitor la chestiunea necesităţii unei proceduri scrise (articole-
le 37 § 1 şi 50 § 3 din regulament). Potrivit ordonanţelor astfel adoptate, grefa a primit
următoarele documente:
- la 30 octombrie 1984, memoriul individual al dlui Sir William Lithgow;
- la 31 octombrie 1984, memoriul comun al reclamanţilor şi memoriile individuale ale
companiilor Vosper, English Electric Company şi Vickers, Yarrow şi Vickers;
- la 5 noiembrie 1984, memoriul Guvernului şi memoriul individual al dlui Dowsett,
Investors şi Prudential;
- la 15 noiembrie 1984, memoriul individual al companiilor Banstonian şi Northern
Shipbuilding.
Prin scrisoarea din 15 ianuarie 1985, secretarul Comisiei a notificat că delega-
tul acesteia nu şi-a exprimat dorinţa să răspundă în scris la aceste memorii.
6. La 18 decembrie 1984, preşedintele a fixat pentru 24 iunie 1985 data deschiderii
procedurii orale după consultarea opiniei participanţilor prin intermediul grefierului.
7. La 30 mai 1985 Curtea (sub preşedinţia dlui R. Ryssdal, care în aceeaşi zi
l-a succedat pe dl G. Wiarda) a ţinut o reuniune pregătitoare, în cadrul căreia a fost
stabilită o listă de cereri şi întrebări pe care într-un scurt timp grefierul le-a comunicat
Guvernului, Comisiei şi reclamanţilor.
8. Dezbaterile s-au desfăşurat în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului
din Strasbourg, în perioada 24-26 iunie 1985.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului:

Dnii M. Eaton, consilier juridic al Ministerul Afacerilor Externe


şi Commonwealth-lui, agent,

R. Alexander, Q. C.,
Dna R. Higgins, profesoară şi avocat,
209
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

DniiN. Bratza, avocat, consilieri,


H. Whitaker,
J. Keeling,
Dr. G. Davis,
J. Knox, Ministerul Comerţului şi Industriei,
R. Gardiner, Law Officers’ Department, consultanţi;
- din partea Comisiei:
Dl J. A. Frowein, delegat;
- din partea dlui Sir William Lithgow:

Dnii J. Macdonald, Q. C.,


N. Maryan-Green, avocat,
J. McNeill, avocat, consilieri,
D. Ross Macdonald, jurisconsult,
C. Hardcastle,
C. Gladstone,
D. Brock, Hardcastle & Co. Ltd., consultanţi;
- din partea Vosper:

Dnii A. Lester, Q. C.,


M. Mendelson, avocat,
D. Pannick, avocat, consilieri,
J. Howison, jurisconsult;
- din partea English Electric şi Vickers:

Dl R. Southwell, Q. C.,
Dra M. Simmons, avocat,
Profesorul I. Delupis, Q.C., consilieri;
- din partea English Electric:

Dl M. Lester, director al afacerilor juridice, jurisconsult;


- din partea Vickers:

Dnii C. Foreman, director comercial, reprezentant legal,


N. Bevins, secretar general, consilier;
- din partea Banstonian şi Northern Shipbuilding:

Dnii R. Graupner, jurisconsult,


T. Edwards, Rea Brothers PLC, consultant;

210
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

- din partea Yarrow:

Profesorul F. Jacobs, Q. C., consilier,


Dnii A. Mallinson,
D. Rowe, jurisconsulţi;
- din partea Dowsett, Investors şi Prudential:

Dnii A. Lester, Q. C.,


D. Pannick, avocat, consilier,
A. Foyle, jurisconsult.

Curtea a audiat declaraţiile şi răspunsurile la întrebările sale, precum şi la cele


ale unor judecători, date de dl Alexander din partea Guvernului, de dl Frowein din par-
tea Comisiei şi de dnii J. Macdonald, A. Lester, Southwell, Graupner şi de profesorul
Jacobs din partea reclamanţilor.
Pe parcursul dezbaterilor, reclamanţii şi Guvernul au depus o serie de docu-
mente, incluzând şi răspunsurile scrise la întrebările Curţii (§ 7 supra).

ÎN FAPT

9. Reclamanţilor le-au fost naţionalizate unele bunuri potrivit legii din 1977 cu
privire la industriile aeronautice şi navale (“legea din 1977”). Fără a contesta princi-
piul naţionalizării în sine, ei susţin că compensaţiile pe care le-au primit erau vădit
insuficiente şi discriminatorii; reclamanţii se pretind victime ale încălcărilor articolului
1 al Protocolului 1 (P1-1) la Convenţie examinat separat şi combinat cu articolul 14
(art. 14+P1-1) din Convenţie. De asemenea ei invocă articolul 6 (art. 6) şi, într-un caz,
articolul 13 (art. 13) din Convenţie. Pretenţiile invocate în faţa Comisiei în temeiul arti-
colelor 17 şi 18 (art. 17, art. 18) din Convenţie nu au fost repetate în faţa Curţii.

I. DREPTUL PERTINENT

A. Evoluţia legii din 1977


1. Proiectele de naţionalizare
10. În manifestul său electoral din 8 februarie 1974, Partidul laburist a evidenţiat
că programul său politic includea naţionalizarea industriilor aeronautice şi navale din
Marea Britanie. Acesta formulase deja declaraţii similare în anii 1971, 1972 şi 1973.
La alegerile generale din 28 februarie 1974, laburiştii au câştigat în faţa con-
servatorilor şi au format guvernul, la acel moment neîntrunind majoritatea absolută în
Camera Comunilor. La 31 iulie 1974, Ministrul Industriei a anunţat că industria con-
strucţiei şi reparaţiei navale va trece în gestiunea sectorului public şi aplicarea preve-
derilor legislative privind salvgardarea bunurilor respective va avea efect din aceeaşi
dată; propunerile detaliate ale Guvernului de naţionalizare a industriilor precitate au
fost expuse într-un document de reflectare din aceeaşi zi.

211
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

Următoarele alegeri generale, desfăşurate la 10 octombrie 1974, i-au asigurat


majoritatea absolută Partidului laburist. La 29 octombrie, discursul reginei la deschiderea
sesiunii parlamentare a adus la cunoştinţă intenţia Guvernului de a transfera sectorului
public industria aerospaţială, iar la 4 noiembrie în Camera Comunilor s-a făcut o declara-
ţie cu privire la clauzele de salvgardare a bunurilor astfel vizate. La 15 ianuarie 1975, Gu-
vernul a publicat o notă consacrată planurilor sale de naţionalizare a acestei industrii.
11. Discursul şi nota precitate conţineau indicii cu privire la companiile ce ur-
mau a fi naţionalizate şi afirmau că va fi plătită o “compensaţia echitabilă”, însă fără a
preciza modalităţile despăgubirii. Ambele documente explicau considerentele politice,
economice şi sociale care motivau naţionalizarea preconizată; în esenţă, Guvernul
estima că naţionalizarea va acorda industriilor vizate - care au primit din partea sta-
tului o asistenţă importantă şi depindeau în mare măsură de comenzile publice - o
asistenţă administrativă şi economică mai eficientă şi va permite, un lucru dorit, şi
anume, controlul mai adecvat asupra acestora din partea autorităţilor, precum şi o
mai mare transparenţă.
2. Procedurile parlamentare şi evenimente ulterioare
12. La 17 martie 1975, Ministrul Industriei a anunţat Camera Comunilor despre
viitoarea introducere a unui proiect de lege cu privire la naţionalizarea industriilor
aeronautice şi navale. Ministrul a indicat, pentru prima dată, baza în conformitate cu
care va fi determinată compensaţia, şi anume, valoarea titlurilor de valoare ale com-
paniilor ce urmau a fi naţionalizate: titlurile de valoare cotate la o bursă oficială vor fi
evaluate la preţul mediu al acestora pe parcursul a şase luni care au precedat data
de 28 februarie 1974, în ceea ce priveşte titlurilor necotate, evaluarea acestora urma
să fie determinată, prin acord sau prin arbitraj, precum ar fi fost cotate pe parcursul
perioadei respective. În plus, ministrul a furnizat informaţii detaliate cu privire la clau-
zele de salvgardare.
13. Un asemenea proiect de lege a fost într-adevăr publicat, prin care se dispu-
nea transferul titlurilor de valoare a patruzeci şi trei de companii în proprietatea corpo-
raţiilor publice. Cu toate că proiectul trece în prima lectură la 30 aprilie 1975, acesta
devine caduc la finele sesiunii parlamentare, din cauza lipsă de timp. Prin urmare,
Guvernul a reexaminat condiţiile de compensare propuse (inclusiv alegerea perioa-
dei de referinţă) în lumina observaţiilor prezentate, însă a decis să nu le modifice, în
special, din cauza incertitudinii care a rezultat din numeroasele tranzacţii operate în
funcţiune de cele anunţate şi din perspectiva unei naţionalizări care denaturase cursul
acţiunilor în timpul altor perioade de referinţă propuse.
14. Un al doilea proiect, similar în substanţă celui dintâi, a fost introdus în no-
iembrie 1975. Acesta a provocat dezbateri îndelungate în Camera Comunilor, abor-
dând astfel de chestiuni ca principiul şi amploarea măsurii de naţionalizare, precum
şi modalităţile compensaţiei. În februarie 1976, însuşi Guvernul a anunţat excluderea
din conţinutul proiectului a companiei Drypool Group Ltd.; această companie de con-
strucţie navală a devenit insolvabilă după februarie 1974 şi Guvernul a considerat ca
fiind nejustificată plătirea unei valori depline a cotelor părţi acţionarilor acesteia pe
parcursul perioadei de referinţă fixată pentru compensare.

212
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

După a treia lectură în Camera Comunilor la 29 iulie 1976, proiectul a fost


transmis Camerei Lorzilor, în care, după dezbateri îndelungate, au fost operate di-
verse modificări inacceptabile pentru Guvern; de exemplu, au fost excluse anumite
întreprinderi de reparaţie navală şi de construcţie a navelor de război şi a fost introdu-
să o prevedere potrivit căreia Tribunalul Arbitral - instituit să determine compensaţia
în absenţa unui acord - va fi competent să acorde o “compensaţie echitabilă”, dacă
în opinia lui aceasta nu ar fi prevăzută de vreo formulă legală. Până la finele sesiunii
parlamentare, divergenţele de păreri dintre cele două Camere Parlamentare asupra
amendamentelor nu au putut fi soluţionate, astfel încât şi cel de-al doilea proiect a
devenit caduc.
15. Al treilea proiect, similar în substanţă celui de-al doilea, a fost depus la
Camera Comunilor la 26 noiembrie 1976. După ce proiectul până la 7 decembrie
a trecut toate etapele procedurale, acesta a fost prezentat Camerei Lorzilor potrivit
unei proceduri speciale care permitea eludarea consimţământului acestei camere.
Primind sancţionare regală, proiectul a intrat în vigoare la 17 martie 1977. Modalităţile
compensaţiei coincideau în mare parte cu cele prevăzute în primul proiect; aceleaşi
modalităţi erau aplicate bunurilor ce urmau a fi naţionalizate, sub rezerva excluderii
companiei Drypool Group Ltd. şi - urmare a unui amendament acceptat de Guvern în
timpul examinării celui de al treilea proiect - a anumitor companii preocupate doar de
reparaţia navală. În cele din urmă, legea din 1977 enumera treizeci şi una de compa-
nii: patru de construcţie aeronautică şi celelalte de construcţie navală, de mecanică
navală sau de instruire în construcţia navală.
16. Dezbaterile parlamentare s-au caracterizat pe toată durata lor de o opoziţie
concentrată, în special, pe caracterul pretins a fi inechitabil a modalităţilor de compen-
saţie. Criticele - identice în esenţă celor formulate de către reclamanţi, toate retrase
sau respinse după dezbateri - se refereau, inter alia, la utilizarea unei metode ipoteti-
ce de evaluare bursieră pentru titlurile de valoare necotate; la alegerea perioadei de
referinţă de evaluare; la absenţa unei clauze referitoare la expansiunea companiilor
în cauză sau la devalorizarea monetară după perioada de referinţă; la neincluderea în
formula de compensaţie a oricărui echivalent al “primei pentru preluarea controlului”
(a se vedea § 98 infra); şi la faptul că evaluarea anumitor companii filiale naţionalizate
putea depinde de cotarea la bursă a acţiunilor companiilor fondatoare ale acestora.
La rândul lor, reprezentanţii Guvernului afirmau că modalităţile răspundeau exi-
genţilor echităţii. Aceştia susţineau, inter alia, că este justă evaluarea titlurilor de valoare
la o dată anterioară posibilităţii afectării acestora de naţionalizare; că performanţele
viitoare ale unei companii concrete pot fi prevăzute în mod normal în perioada de re-
ferinţă şi reflectate în preţul prezumat al acţiunilor; că era logic ca Guvernul, odată ce
a acceptat riscul oricărei înrăutăţiri, cu excepţia falimentului, să beneficieze de orice
ameliorări înregistrate în companii după sfârşitul perioadei de referinţă; că ar fi greşit a
presupune existenţa unei corelaţii între valoarea cotelor părţi şi rata inflaţiei; că alegerea
perioadei de referinţă apăra acţionarii de fluctuaţiile ulterioare ale preţurilor pe piaţă; că
modalităţile compensaţiei oferite nu coincideau cu condiţiile în care un vânzător ceda
liber unui cumpărător controlul asupra unei companii, din cauza că nu era vorba despre
o tranzacţie consensuală ci despre un act de naţionalizare pe cale legală; şi, că se va

213
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

ţine cont de cotarea acţiunilor unei companii fondatoare doar în ipoteza în care activele
filialei naţionalizate constituiau o parte “semnificativă” din ansamblul consorţiului. Prin-
tre altele, Guvernul a recunoscut că achitarea compensaţiei necesită ceva timp, dar şi-a
exprimat intenţia de a plăti sumele în acont cât de curând şi complet posibil în decursul
a şase luni de la transferarea companiilor în proprietate publică.
17. În mai 1979 - în timp ce negocierile asupra compensaţiei erau în plină
desfăşurare (a se vedea §§ 33-35 infra) - au avut loc alte alegeri legislative, care
au readus la conducere Partidul conservator. În lumina observaţiilor prezentate, noul
Guvern a reexaminat modalităţile compensaţiei prevăzute de legea din 1977, însă a
decis să nu le modifice. Noul Ministru al Industriei a informat despre acest lucru Ca-
mera Comunilor la 7 august 1980 printr-un răspuns în scris, în următorii termeni:
“Suntem în cunoştinţă de cauză că anumiţi foşti proprietari, numeroşi membri ai Camerei date pre-
cum şi publicul consideră că modalităţile compensaţiei impuse prin legea din 1977 au fost extrem
de injuste faţă de unele companii şi noi împărtăşim această opinie. Am studiat orice posibilitate de
reparare a nedreptăţii comise de către Guvernul precedent, dar spre marele nostru regret am ajuns
la concluzia că modificarea legislaţiei în mod retroactiv, în vederea stabilirii unor noi modalităţi de
compensaţie, ar fi incorectă faţă de numeroasele persoane ce şi-au vândut acţiunile în temeiul
condiţiilor anterioare”.

De asemenea, noul Guvern a examinat, dar a respins, posibilitatea oricăror


imediate denaţionalizări ale anumitor companii transferate în proprietate publică.
B. Legea din 1977
18. Potrivit prevederilor articolelor 19 şi 20 din legea din 1977, titlurile de valoa-
re ale companiilor de construcţie aeronautică şi navală enumerate în anexele 1 şi 2,
precum şi anumite active aparţinând activităţilor acestora, trebuiau să fie transferate
corporaţiilor publice create prin lege, “British Aerospace” sau “British Shipbuilders”, la
o dată ce urma a fi specificată de către Ministrul Industriei (“ziua transferului). Datele
astfel fixate au fost 29 aprilie 1977 pentru companiile aerospaţiale şi 1 iulie 1977 pen-
tru companiile de construcţie navală.
Legea prevedea, printre altele, plata unei compensaţii foştilor acţionari ale com-
paniilor naţionalizate, salvgardarea bunurilor companiilor naţionalizate, desemnarea
reprezentanţilor acţionarilor şi crearea unui Tribunal Arbitral.
1. Compensaţia
19. Potrivit articolului 35 § 3, compensaţia ce urma a fi plătită ar constitui, în
general, o sumă echivalentă “valorii de bază” a titlurilor de valoare naţionalizate, cu
excepţia, dacă e cazul, a oricăror deduceri operate în temeiul articolului 39 (a se
vedea §§ 23-24 supra). Pentru titlurile de valoare cotate la Bursa din Londra, “va-
loarea de bază” era, potrivit alineatului 1 din articolul 37, cursul mediu săptămânal al
acestora în decursul a şase luni ce au precedat perioada de 1 septembrie 1973 şi 28
februarie 1974 (“perioada de referinţă”, cea de a doua dată fiind ziua alegerilor ge-
nerale amintite la alineatul 2 al § 10 supra). Pentru titlurile de valoare necotate emise
anterior sfârşitului perioadei de referinţă, “valoarea de bază” era “astfel precum putea
fi determinată de comun acord de ministru şi reprezentantul acţionarilor” (a se vedea
§ 28 infra), “sau, în lipsa unui astfel de acord, precum putea fi determinată de arbitraj
potrivit prezentei legi, ca fiind valoarea pe care titlurile respective ar fi avut-o potrivit

214
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

articolului 37 … dacă ar fi fost cotate” la bursă în decursul perioadei de referinţă (ali-


neatul 1 al articolului 38). “Valoarea de bază” a titlurilor de valoare necotate emise
ulterior perioadei de referinţă corespundea, în principiu, cursului de emisie (alineatul
10 al articolului 38).
Printre motivele prezentate de Guvern la alegerea acestei perioade de referinţă
au figurat următoarele: necesitatea evitării unei perioade în care valoarea acţiunilor a
fost denaturată de perspectiva naţionalizării; sub rezerva acesteia, necesitatea reţine-
rii unei perioade cât de recentă posibilă; în cele din urmă, declinul general al acţiunilor
începând cu cea de-a doua jumătate a anului 1972 şi până la anunţarea, în martie
1975, a modalităţilor compensaţiei, au determinat alegerea unei perioade de reflecta-
re a situaţiei medii a pieţei bursiere pe durata acelor ani.
La determinarea “valorii de bază” a titlurilor de valoare necotate, Tribunalul Ar-
bitral (a se vedea §§ 29-32 infra) trebuia să ţină cont de “toate elementele pertinente”;
dacă compania naţionalizată era o filială a unei companii acţiunile căreia, în tot sau în
parte, erau cotate la bursă şi dacă activele sale “formau o parte importantă din aface-
rile consorţiului, din care făceau parte filiala şi compania fondatoare”, cotarea la bursă
a acţiunilor companiei fondatoare constituia unul dintre aceste elemente de referinţă
(a se vedea §§ 3 şi 6 ale articolului 38).
În cursul negocierilor, ministrul nu putea, în pofida unei anumite marje de apre-
ciere, propune o compensaţie mai mare decât cea prevăzută de lege. Cu referire la
Tribunalul Arbitral, acesta nu era legat în nici o măsură de suma propusă sau formu-
lată la negocieri. La stabilirea compensaţiei nu s-a ţinut cont de subvenţiile publice
acordate companiilor naţionalizate.
20. Potrivit articolului 36, compensaţia nu se plătea decât după fixarea “valorii
de bază” a acţiunilor naţionalizate şi a sumei oricărei deduceri ce urma a fi operată
potrivit articolului 39 (a se vedea §§ 23-24 infra). Cu toate acestea, s-a prevăzut că,
în orice moment ulterior “zilei transferului”, “o astfel de sumă poate fi plătită cu titlu
de compensaţie … dacă este considerată de ministru ca fiind oportună …”. Plăţile în
acont efectuate reclamanţilor în situaţia dată nu au fost condiţionate.
21. (a) Compensaţia trebuia să ia forma unei obligaţii de stat, denumită “titlu
compensatoriu” (articolului 35 § 1). Dobânda urma să fie acumulată din “ziua transfe-
rului” (anexa 5). Rata unei astfel de dobânzi trebuia să fie determinată de Trezorerie,
precum şi de condiţiile plăţii, răscumpărării, etc. (articolul 40).
(b) Compensaţia la primire nu era supusă impozitării, în timp ce dispunerea
sau vinderea titlurilor respective era supusă unei taxe pe plus-valoare, calculate prin
referinţă la preţul de achiziţie de către acţionar a acţiunilor naţionalizate. Potrivit arti-
colului 54 din legea despre finanţe din 1976, înlocuirea titlurilor compensatorii prin noi
elemente de active economice acordă dreptul la o “degrevare”, măsură prin care s-ar
fi amânat impozitarea până la realizarea acestor elemente noi sau a activelor care
le-au succedat. O astfel de degrevare era posibilă doar în situaţia unei companii, şi
anume, atunci când întreprinderea naţionalizată fusese sau o filială aflată în proprieta-
tea companiei respective în proporţie de cel puţin 75 %, sau o filială aflată în proprie-
tatea absolută a consorţiului constituit din cel mult cinci companii; această măsura nu

215
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

putea fi pretinsă de către o persoană fizică, indiferent de amploarea participării sale


în această întreprindere. Aceste criterii vizau limitarea sferei degrevării la cazurile în
care acţiunile companiei naţionalizate constituiau pentru deţinător un activ economic
şi nu o simplă investiţie financiară.
2. Clauzele de salvgardare
22. În timpul dezbaterilor parlamentare cu privire la diversele proiecte de lege,
reprezentanţii Guvernului au declarat că companiile ce urmau a fi naţionalizate vor
continua să funcţioneze în mod normal până în ziua transferului. Ceea ce de fapt au
şi continuat să facă toate companiile vizate de prezenta cauză.
Cu toate că companiile au rămas proprietate privată până în ziua transferului,
legea din 1977 conţinea un anumit număr de clauze de salvgardare destinate în gene-
ral să împiedice, între finele perioadei de referinţă (28 februarie 1974) şi această dată,
întreprinderea din partea proprietarilor sau a conducerii a oricărei acţiuni incorecte
susceptibile să lezeze sectorul public. Prevederile respective, repercusiunea esenţi-
ală ale cărora este rezumată mai jos, nu se aplicau în situaţia în care acţiunea a fost
aprobată de Ministrul Industriei; o aprobare retroactivă era posibilă doar în anumite
circumstanţe, în special, în legătură cu “tranzacţiile materiale” (a se vedea § 24 infra).
Guvernul a garantat că clauzele de salvgardare nu se vor aplica pentru penalizarea
măsurilor rezonabile întreprinse cu bună credinţă în cursul normal al afacerilor.
23. Deţinătorii titlurilor de valoare în companiile naţionalizate aveau dreptul la
dividende şi la dobânda acestora pentru toate perioadele până în ziua transferului.
Cu toate acestea, în realitate legea a impus limitări în privinţa sumei dividendelor şi
a dobânzii plătite potrivit rezoluţiilor votate între finele perioadei de referinţă şi “ziua
transferului”: dacă rezoluţia se situa între 28 februarie 1974 şi “ziua salvgardării” (în
general ziua de 17 martie 1975, fiind data declarării în Parlament în termeni generali
a modalităţilor compensaţiei şi a clauzelor de salvgardare; a se vedea § 12 supra),
suma oricăror plăţi ce exceda plafonul permis, potrivit articolului 39, se deducea din
compensaţia plătită pentru acţiuni potrivit articolului 35; dacă data rezoluţiei se situa
după ziua salvgardării şi înainte de ziua transferului, membrii consiliului de adminis-
trare ai companiei naţionalizate purtau răspundere personală pentru orice abatere de
acest gen în faţa respectivei corporaţii publice (articolul 23). Pentru un dividend, ma-
ximul admisibil era, în general, sau venitul net al companiei pentru perioada ce cores-
pundea dividendului indicat sau suma celui mai recent dividend ordinar plătit anterior
(oricare ar fi fost ultima); pentru dobândă, limita era fixată la minimul necesar pentru
a se evita încălcarea obligaţiilor sau realizarea dobânzii pentru suma subsecventă.
Pe parcursul dezbaterilor parlamentare, Guvernul a garantat că vor fi autorizate plăţi
superioare dacă acestea vor fi justificate de circumstanţe.
24. British Aerospace şi British Shipbuilders erau apărate împotriva eventuale-
lor pierderi rezultate din tranzacţii “materiale” şi “oneroase” operate de către o compa-
nie naţionalizată între finele perioadei de referinţă şi ziua transferului. În general, prin
adjectivul “materială” se desemna tranzacţia - de exemplu cea a unui dividend special
- care includea direct sau indirect transferul activelor unei companii acţionarilor săi, iar
prin cel de “oneroasă” - tranzacţia ce nu era obişnuită sau rezonabilă şi antrena, într-

216
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

un mod previzibil, pierderi pentru companie (articolele 30 şi 31). Dacă tranzacţia s-a
petrecut între 28 februarie 1974 şi data salvgardării - sau în anumite cazuri “data iniţi-
ală” (data de 31 iulie 1974 pentru industria de construcţie navală sau de 4 noiembrie
1974 pentru industria aeronautică) - pierderea netă provocată de aceasta respectivei
corporaţii publice trebuia, potrivit articolului 39, să fie dedusă din compensaţia plătită
acţionarilor potrivit articolului 35; dacă tranzacţia s-a petrecut ulterior datei salvgardă-
rii sau a datei iniţiale şi anterior zilei transferului, corporaţia menţionată putea sesiza
Tribunalul Arbitral (a se vedea §§ 29-32 infra) în vederea recuperării de la consiliul de
administrare sau de la părţile interesate în tranzacţie suma prejudiciului suportat, iar
în cazul “tranzacţiei oneroase”, pentru a o anula (articolele 30 şi 31).
25. Printre altele, exista o interdicţie generală de a transfera anumite active ale
companiei naţionalizate, împreună cu facultatea respectivei corporaţii publice de a
cita în Tribunalul Arbitral membrii consiliului de administrare sau părţile interesate în
repararea prejudiciului rezultat din tranzacţie (articolul 28). Dacă transferul s-a efectu-
at ulterior datei iniţiale, corporaţia publică putea recupera activele sau prin achiziţiona-
re de companii noi, sau prin nemijlocită achiziţionare de active (articolele 26 şi 29).
26. Ministrul putea, în anumite circumstanţe (în special precum falimentul), ra-
dia compania de pe lista companiilor ce urmau a fi naţionalizate (articolul 27).
27. Chestiunile cu privire la suma ce urma a fi dedusă din compensaţie potrivit
articolului 39 trebuiau să fie reglementate prin acordul încheiat între ministru şi repre-
zentantul acţionarilor (a se vedea § 28 infra) sau, în absenţa acestuia, prin decizia
Tribunalului Arbitral. De asemenea, cel din urmă dispunea de o competenţa de a exa-
mina şi alte diferite probleme apărute în legătură cu clauzele de salvgardare.
3. Reprezentantul acţionarilor
28. Potrivit articolului 41 § 1 din legea din 1977 pentru fiecare companie na-
ţionalizată trebuia să fie desemnat câte un reprezentant al acţionarilor “în vederea
reprezentării intereselor deţinătorilor titlurilor de valoare ale companiei în legătură cu
determinarea valorii de bază a acestor titluri”. Desemnat de către deţinătorii titlurilor
de valoare în cadrul unei reuniuni desfăşurate în decursul termenului prescris, iar în
caz contrar de către ministru, el putea fi revocat printr-o rezoluţie votată de adunarea
deţinătorilor titlurilor de valoare (anexa 6). Remunerarea şi cheltuielile acestuia erau
puse în sarcina ministrului.
Raţiunea existenţei instituţiei reprezentantului acţionarilor se fundamenta pe
ideea necesităţii conferirii unui delegat al foştilor proprietari, care le-ar reprezenta in-
teresele colective, sarcina exclusivă de a purta în numele lor negocierile şi procedurile
arbitrale, în scopul evitării unei paralizii a acestora, generată de o abundenţă de cereri
individuale. În consecinţă, cu toate că acţionarii individual beneficiau de anumite
drepturi la vot în cadrul întrunirilor acestora, ei nu participau direct la negocierile cu
privire la compensaţie.
Potrivit celor relatate de Sir William Lithgow, reprezentantul nu era obligat să
obţină acordul acţionarilor înainte de a accepta o ofertă de compensaţie în cadrul
negocierilor, nici să sesizeze Tribunalul Arbitral la solicitarea acestora; astfel potrivit

217
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

reclamantului, în practică un acţionar nu dispunea de nici un mijloc ce ar fi asigurat


conformarea reprezentantului dorinţelor sale, sub rezerva posibilităţii revocării aces-
tuia menţionate supra. Potrivit Guvernului, acţionarii dispuneau în faţa instanţelor ju-
decătoreşti naţionale de recursul împotriva reprezentantului pentru neconformarea
acestuia obligaţiilor sale potrivit legii din 1977 sau, potrivit obligaţiilor sale de common
law, în calitate de mandatar. El mai susţine că reprezentantul nu putea refuza anga-
jarea unei proceduri arbitrale solicitate de către acţionari sau, eventual, de un număr
majoritar al acestora, şi că, în practică, reprezentantul nu încheia un acord cu privire
la suma compensaţiei fără acordul prealabil al acestora.
4. Tribunalul Arbitral
29. Articolul 42 din legea din 1977 instituia un Tribunal Arbitral al industriilor
aeronautice şi navale. Pentru examinarea unei cauze, Tribunalul trebuia să se con-
stituie dintr-un preşedinte jurist (desemnat de Lordul Cancelar (Lord Chancellor) sau,
în cazul litigiilor scoţiene, de Preşedintele Curţii Sesiunilor (Court of Session), şi alţi
doi membri (desemnaţi de ministru după consultarea în prealabil a reprezentanţilor
acţionarilor), unul dintre aceştia având experienţă în domeniul afacerilor, iar celălalt
în domeniul finanţelor.
Criteriile pentru selectarea membrilor Tribunalului - cu referire la reputaţia, ex-
perienţa şi absenţa oricărei legături dintre aceştia şi companiile naţionalizate - erau
elaborate cu consultarea reprezentanţilor acţionarilor, care în acelaşi timp erau invitaţi
să propună candidaturi.
Fiecare membru al Tribunalului trebuia să rămâne în funcţie “pe parcursul pe-
rioadei fixate la momentul desemnării sale”. Autoritatea care l-a desemnat putea de-
clara postul vacant “pe motivul incapacităţii acestuia de a-şi onora obligaţiile”, însă
potrivit articolului 8 § 1 al unei legi din 1971 (Tribunals and Inquiries Act), această
prerogativă putea fi exercitată doar cu acordul Lordului Cancelar (Lord Chancellor)
sau al Preşedintelui Curţii Sesiunilor (Court of Session). Alte dispoziţii se refereau la
demisionare, la postul vacant în caz de faliment sau de înlocuire în caz de boală.
30. Competenţa Tribunalului se limita la chestiunile enumerate în legea din
1977; acestea includeau diferite pretenţii şi chestiuni referitoare la clauzele de salv-
gardare şi, în contextul compensaţiei, determinarea “valorii de bază” vizată la articolul
38 § 1 şi la sumele ce urmau a fi deduse potrivit articolului 39 (a se vedea §§ 19 şi
23-24 supra). La aprecierea “valorii de bază”, Тribunalul putea asculta argumentele
părţilor cu privire la importanţa acordată oricărui element pertinent, însă nu şi asupra
caracterului neechitabil al formulei legale, de care acesta era legat.
Competenţa referitoare la “valoarea de bază” şi la deduceri se instituia doar
“în lipsa acordului” dintre ministru şi reprezentantul acţionarilor, sub rezerva că cel
din urmă, în orice moment ce urma zilei transferului, era liber să defere chestiunea
compensării Tribunalului. Potrivit Guvernului, contrazis de Sir William Lithgow, nici o
prevedere legală nu-i interzicea unui acţionar să se adreseze Tribunalului atât timp
cât în cadrul negocierilor nu s-a ajuns la un numitor comun. Prin urmare, acesta nu
putea sesiza Tribunalul chiar dacă considera că suma stabilită potrivit formulei legale
era prea mică.

218
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

31. Procedura în faţa Tribunalului era reglementată de două regulamente din


1977, Aircraft and Shipbuilding Industries Arbitration Tribunal Rules şi Aircraft and
Shipbuilding Industries Arbitration Tribunal (în cadrul procedurilor scoţiene), adoptate
respectiv de Lordul Cancelar şi de Lordul Advocate. Aceste instrumente legale preve-
deau proceduri similare celor ale unei instanţe judecătoreşti; în particular, audierile în
principiu se desfăşurau în şedinţă publică.
32. Împotriva deciziilor Tribunalului, un apel pe orice chestiune de drept, însă nu
şi în privinţa cuantumului compensaţiei, se înainta la Curtea de Apel (Court of Appeal)
în Anglia sau la Curtea Sesiunilor (Court of Session) în Scoţia (anexa 7). Mai mult ca
atât, reprezentantul acţionarilor putea, potrivit Guvernului, să invite o instanţă judecă-
torească să examineze dacă ministrul, la formularea ofertei sale de compensaţie, n-a
comis o eroare de drept prin interpretarea sau aplicarea greşită a legii din 1977.
C. Procedura de punere în aplicare a legii din 1977
33. De la adoptarea legii din 1977, Dnii Whinney Murray & Co., o firmă notorie
de contabili-experţi desemnată de Guvern în vederea consultării acestuia în procedurile
de compensaţie, a început evaluarea companiilor vizate prin eliberarea unui chestionar
pentru fiecare dintre acestea. Potrivit Guvernului, obţinerea unei cooperări din partea
companiilor sau a acţionarilor acestora la o dată mai recentă a fost imposibilă din cauza
incertitudinii când şi sub ce formă va fi adoptat acest text extrem de controversat.
34. Pentru acţiunile companiilor naţionalizate cotate la bursă, compensaţia conve-
nită anterior a fost plătită la 1 iulie 1977, ziua transferului acestora. Cu referire la celelalte
acţiuni, necotate, Dnii Whinney Murray & Co. au furnizat Ministerului Industriei evaluările
preliminare în ianuarie 1978 pentru majoritatea companiilor, iar aprilie 1978 pentru com-
paniile rămase, în vederea calculării aconturilor plătite pe parcursul acestor luni.
La diverse date cuprinse între decembrie 1977 şi mai 1978, contabilii au furnizat
ministerului rapoarte de evaluare completă, informaţia faptică conţinută de acestea fiind
comunicată, pentru eventuale comentarii, companiei vizate şi reprezentantului acţiona-
rilor (a se vedea § 28 supra). Ministerul şi reprezentanţii au făcut schimb de memorii la
diferite date cuprinse între martie şi octombrie 1978, după care au urmat negocierile. Noi
plăţi în acont au fost anunţate în iulie şi noiembrie 1978 şi, în unele cazuri, în 1979.
35. Între iulie 1978 şi 7 august 1980 (data anunţării, de către noul Guvern, a
deciziei sale de a nu modifica modalităţile compensaţiei, a se vedea § 17 supra) au
fost încheiate diferite acorduri, însă nici unul dintre acestea nu viza companiile naţio-
nalizate în speţă, cu excepţia companiei Kincaid (a se vedea §§ 40-45 infra). La puţin
timp după anunţarea declaraţiei amintite supra, Secretarul de Stat (Minister of State)
indica, în cadrul unor reuniuni cu reprezentanţii acţionarilor, că în limitele formulei
legale Ministerul Industriei va autoriza reglementarea cauzelor rămase pentru sume
puţin superioare ofertelor deja prezentate în timpul negocierilor. Pentru alte companii
vizate în speţă astfel de acorduri au fost încheiate la finele anului 1980.
36. În cadrul negocierilor cu privire la compensaţie Ministerul Industriei şi con-
silierii acestuia utilizau următoarele patru metode în vederea atingerii unei cotări bur-
siere ipotetice a acţiunilor necotate.

219
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

(a) Pentru majoritatea companiilor rentabile a fost aplicată evaluarea pe venit.


Această metodă, a fost aplicată tuturor cauzelor cu care a fost sesizată Curtea cu ex-
cepţia Vosper Thornycroft şi Yarrow Shipbuilders (a se vedea §§ 46-53 şi 70-75 infra);
ea consta în considerarea veniturilor obţinute şi aşteptate ale companiei, subsecven-
te impozitării (în perioada de referinţă), precum şi aplicarea faţă de acestea a unui
multiplicator adecvat (rata de capitalizare bursieră a veniturilor) apreciat în raport cu
companiile cotate la bursă. Din considerentul că cotările la bursă nu depind în exclu-
sivitate de venituri, contabilii Guvernului la pregătirea evaluărilor sale reexaminau, în
caz de necesitate, în lumina activelor cu acoperire bancară şi a dividendelor la acţiuni,
cifra obţinută prin metoda menţionată supra.
(b) În situaţia în care compania naţionalizată era o filială activităţile căreia con-
stituiau o parte substanţială din afacerile unei companii, acţiunile căreia în tot sau în
parte erau cotate la bursă, potrivit articolului 38 § 6 din legea din 1977, se aplica o me-
todă de evaluare referitoare la compania fondatoare (a se vedea § 19 supra). Această
metodă, ce consta în deducerea din capitalul mediu al companiei fondatoare pentru
perioada de referinţă a evaluării pecuniare a elementelor netransferate ale grupului,
sau distribuirea proporţională a capitalului în conformitate cu beneficiile grupului ob-
ţinute de pe urma elementelor transferate şi netransferate, a fost utilizată în cazurile
Vosper Thornycroft şi Yarrow Shipbuilders.
(c) În anumite cazuri, în care compania naţionalizată nu obţinea venituri, se
proceda la o metodă de evaluare bazată pe active, fundamentată pe ipoteza vinderii
pe piaţa liberă a activelor pe parcursul perioadei de referinţă.
(d) O altă companie nerentabilă a fost evaluată prin utilizarea metodei legate de
capitalul social, şi anume de scontarea valorii nominale ale capitalului acţiunilor emise.

II. NAŢIONALIZĂRILE LA ORIGINEA PREZENTELOR


PROCEDURI

A. Introducere
37. Prezentele proceduri sunt rezultatul naţionalizării, în temeiul legii din 1977,
a şapte companii descrise mai jos. Cu excepţia acţiunilor privilegiate ale companiei
Kincaid (a se vedea § 40 infra), nici o acţiune ale companiilor vizate nu era cotată la
Bursa de la Londra, astfel încât, sub acea rezervă, compensaţia trebuie să se facă în
baza unei cotări ipotetice la bursă (a se vedea § 19 supra).
38. Descrierile acestor şapte companii includ precizări vizavi de veniturile şi
activele, care, sub rezerva unei alte prevederi, sunt provenite din bilanţurile contabile
ale companiei. Veniturile pre-impozitate au fost indicate din considerentul că Curtea
nu deţine cifrele post-impozitare în fiecare caz. Cifrele pentru activele nete nu includ
sumele relatate la impozitarea amânată şi din acest considerent se disting de cifrele
ce apar în raportul Comisiei. Referinţele la lichidităţi sau quasi-lichidităţi sunt în sume
brute, făcând abstracţie de orice creanţe în acest sens.
39. De asemenea, mai jos se face referinţă la diverse evaluări, comunicate de
către reclamanţi Comisiei iar apoi Curţii, cu privire la valoarea bunurilor lor naţiona-

220
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

lizate. În general, acest material nu a fost contestat sau comentat de către Guvern.
Astfel, s-a procedat nu din considerentul că Guvernul l-ar fi acceptat ca fiind corect,
ci deoarece a considerat inoportună referinţa, din moment ce evaluările nu reflectau
formula legală, care după părerea lor era compatibilă cu exigenţele Convenţiei.
B. Cauza Kincaid
1. Compania naţionalizată
40. La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile privilegi-
ate şi ordinare John G. Kincaid & Company Ltd. “Kincaid”), care fabrica la Greenock
motoare diesel pentru marină. Acţiunile privilegiate erau cotate la bursă şi nu motivau,
în speţă, înaintarea vreunei pretenţii legate de compensaţie. Sir William Lithgow, care
este constructor naval (armator) de meserie şi unicul acţionar majoritar al companiei,
deţinea 186 320 - puţin mai mult de 28 % - din 662 500 acţiuni ordinare emise.
41. (a) Veniturile pre-impozitate ale lui Kincaid pentru următorii ani, finisându-
se la 31 decembrie, erau:
1971 - 860 000 £
1972 - 595 000 £
1973 - 387 000 £
1974 - 1 258 000 £
1975 - 1 740 000 £
1976 - 1 356 000 £.
În prima jumătate a anului până la 30 iunie 1977, veniturile înainte de impozita-
re erau, potrivit raportului Comisiei, aproximativ de 700 000 £.
Kincaid nu primea comenzi publice şi nu avea nevoie de subvenţii speciale din
partea Guvernului.
Din 1974 până la ziua transferului, o sumă totală de 513 000 £ cu titlu de dividen-
de au fost plătite pentru acţiunile ordinare; potrivit lui Sir William Lithgow, limitele impuse
dividendelor de către Guvern au avut ca efect sporirea fondurilor companiei în perioada
cuprinsă între perioada de referinţă şi ziua transferului la o sumă de 1 953 000 £.
(b) Activele nete Kincaid se ridicau la:
31 decembrie 1972 la 3 679 530 £
31 decembrie 1973 la 3 723 528 £
30 iunie 1977 la 5 988 096 £.
Sir William Lithgow a declarat în faţa Curţii că Kincaid dispunea la 30 iunie 1977
de un efectiv în bani lichizi de 5 058 000 £.
42. Cu toate acestea, Sir William Lithgow a indicat că în perioada de referinţă
Kincaid avea active nete în valoare de aproximativ 9 500 000 £ şi a prezentat o eva-
luare, elaborată după procedurile în faţa Comisiei, potrivit căreia valoarea companiei
la 28 februarie 1974, calculată în conformitate cu legea din 1977 în baza unei ipote-

221
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

tice cote bursiere, se situa între 8 750 000 £ şi 10 250 000 £. Acesta, în continuare,
a estimat că activele nete ale acţionarilor ordinari la ziua transferului valorau cel
puţin £ 18 000 000. Toate aceste cifre ţineau cont de reevaluările localurilor şi echipa-
mentelor companiei, efectuate de către o firmă de experţi, dând cifre net superioare
sumelor ce apăreau în bilanţ. Potrivit lui Sir William Lithgow efectivul lichid la 30 iunie
1977 depăşea necesităţile companiei Kincaid.

2. Negocierile compensaţiei

43. Prezentat Ministerului Industriei în februarie 1978, raportul de evaluare al


dlor Whinney Murray & Co. vizavi de compania Kincaid sugera o cifră variind între
3 000 000 £ şi 3 300 000 £; el a fost prezentat; el se întemeia pe venituri (a se vedea
litera (a) al § 36 supra). Raportul nu a ţinut cont de reevaluarea activelor imobiliare,
operată după perioada de referinţă. După ce în august 1978 ministerul şi reprezentan-
tul acţionarilor au făcut schimb de memorii, au început negocierile oficiale. Ministerul
a propus 2 750 000 £, iar reprezentantul pretindea 5 500 000 £. Discuţiile subsecven-
te purtate îndeosebi în legătură cu întrebarea dacă s-ar fi aplicat un tratament contabil
diferit în situaţia în care acţiunile ordinare Kincaid erau cotate la bursă. În februarie
1979 divergenţele dintre părţi s-au redus (3 500 000 £ fiind acordate de minister şi
4 700 000 £ pretinse de către reprezentant) şi în urma unei noi negocieri, s-a ajuns
la un acord comun, încheiat sub rezerva aprobării din partea foştilor acţionari, asupra
unei cifre de 3 809 375 £.
44. După ce reprezentantul acţionarilor a recomandat acceptarea acestei sume,
la 21 noiembrie 1979 s-a desfăşurat o întrunire a acţionarilor în vederea examinării
unei rezoluţiei de acceptare a acordului. Sir William Lithgow şi alţi opt acţionari au
fost prezenţi, dar el s-a abţinut să voteze, pe motiv că informaţia disponibilă cu privire
la acord era insuficientă şi că suma prezentată nu reprezenta valoarea companiei
Kincaid pe parcursul perioadei de referinţă sau la ziua transferului. Toate voturile ex-
primate au fost favorabile şi rezoluţia a fost adoptată. Reprezentantul acţionarilor a
ratificat acordul în ziua următoare, iar la 4 decembrie 1979 British Shipbuilders a adre-
sat un aviz tuturor foştilor acţionari, informându-i asupra compensaţiei convenite.
45. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile ordinare ale companiei Kincaid
s-au efectuat după cum urmează:
- în ianuarie 1978, un prim acont (articolul 36 § 6 din legea din 1977; a se vedea
§ 20 supra) de 1 450 000 £;
- în noiembrie 1978, un al doilea acont de 800 000 £;
- puţin mai târziu după încheierea acordului în noiembrie 1979, soldul final de
1559375 £.
Toate aceste plăţi au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezo-
rierale, cu un venit de 10 % pe an, compensaţia per totalum primită de Sir William
Lithgow pentru acţiunile sale ordinare a fost de 1 071 340 £. El a declarat că a plătit
din suma respectivă, cheltuită de acesta pentru procurarea de active, un impozit pe
venit de 207 752 £.

222
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

C. Cauza Vosper Thornycroft

1. Compania naţionalizată

46. La 1 iulie 1976 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile Vosper


Thornycroft (UK) Ltd. şi Vosper Shiprepairers Ltd. (în continuare ambele desemnate
sub denumirea de “Vosper Thornycroft”), care erau în special antrenate în construc-
ţia navală şi, de asemenea, administrau o afacere în reparaţia navală. Aceste două
companii erau filiale 100 % a companiei Vosper, activele cărora formau o parte impor-
tantă din afacerea celei din urmă. Cu toate că, acţiunile Vosper erau cotate la bursă,
compania constituia o filială, controlată strict de o companie privată ne-cotată, David
Brown Holdings Ltd.
Între 1974 şi 1977, grupul Vosper a suferit diverse modificări de structură. Pe
scurt, activele sale comerciale, până atunci administrate îndeosebi de o filială, au fost
mai întâi transferate companiei fondatoare, iar apoi, la 15 martie 1977, transferate
înapoi la două filiale, dintre care una - Vosper Thornycroft (UK) Ltd. - se ocupa de con-
strucţie navală, iar cea de-a doua - Vosper Shiprepairers Ltd. - de reparaţia navală.
Cel de al doilea transfer avea ca scop (care însă nu s-a realizat) evitarea naţionalizării
afacerii de reparaţie navală.
47. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Vosper Thornycroft sau ale pre-
decesorilor acesteia, pentru următorii ani la data de 31 octombrie, erau în:

1971 de 622 000 £;


1972 de 1 321 000 £;
1973 de 1 658 000 £;
1974 de 3 262 000 £
1975 de 4 059 000 £
1976 de 5 536 000 £.

Potrivit raportului Comisiei, în cele opt luni ale anului până la 30 iunie 1977,
veniturile pre-impozitate constituiau 5 236 000 £, constituind o cotă anuală a profitului
pre-impozitat la ziua transferului de 7 850 000 £.
Între 1972 şi 1974, Vosper Thornycroft a primit din partea Guvernului cu titlu de
subvenţii în construcţie navală suma de 2 108 000 £.
Vosper Thornycroft a primit importante comenzi din partea Ministerului Apărării
al Regatului Unit; totuşi, potrivit raportului de evaluare menţionat la paragraful de mai
jos, pe parcursul perioadei 1971-1976 contractele Guvernului Regatului Unit nu repre-
zentau decât 17 % din profituri, 83 % provenind din exporturi şi alte afaceri, exporturile
constituind 64 % din circuitul afacerilor.
(b) Potrivit raportului Comisiei, activele nete Vosper Thornycroft, aşa precum
rezulta din registrele contabile, constituiau 5 857 000 £ la 31 octombrie 1972 şi 25 633 000
la 30 iunie 1977. Vosper a declarat în faţa Curţii că activele nete Vosper Thornycroft
includeau la ziua transferului 5 500 000 £ bani cash (lichidităţi).

223
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

(c) Capitalizarea bursieră medie a acţiunilor ordinare Vosper în decursul perioadei


de referinţă era de 4 500 000 £; la 30 iunie 1977, capitalizarea constituia 5 500 000 £.
48. Vosper a prezentat un raport de evaluare referitor la Vosper Thornycroft,
pregătit de către un expert contabil, care în acelaşi timp era şi reprezentantul acţio-
narilor în cazul dat, raport ce se fonda pe ipoteza unei vânzări libere consensuale pe
piaţă a afacerii ce continua să fie considerată funcţională la ziua transferului. Raportul
analiza veniturile, аctivul, pasivul, limita brută a autofinanţării şi perspectivele com-
paniei Vosper Thornycroft, estimând la ziua transferului valoarea companiei Vosper
Thornycroft la suma de 37 700 000 £. Această sumă a fost obţinută prin evaluarea
nivelului veniturilor post-impozitate cu aplicarea la acesta a unui multiplicator (rata ca-
pitalizării bursiere a profitului net (preţ/profit)), ajustat pentru a viza “prima de control”
(a se vedea § 98 infra); ajustarea era sub-mediu, deoarece s-a considerat, că nu ar
exista un număr mare de potenţiali cumpărători.
Pe parcursul negocierilor cu privire la compensaţie, reprezentantul acţionarilor a
pregătit o altă evaluare, bazată de această dată pe ipoteza, că acţiunile Vosper Thorny-
croft au făcut obiectul unei oferte publice de vânzare la data transferului, care a ajuns
la cifra de 35 400 000 £. El a ţinut cont de faptul că acţiunile astfel oferite ar fi la un preţ
inferior cursului prezumat în cazul dacă ele ar fi figurat deja pe lista Stock Exchange.
2. Negocierile
49. Raportul de evaluare a dlor Whinney Murray & Co. vizavi de Vosper Thor-
nycroft - sugerând o cifră cuprinsă între 4 200 000 £ şi 4 600 000 £, supusă deduceri-
lor în valoare de 1 139 200 £ potrivit articolului 39 din legea din 1977 - a fost prezentat
Ministerului Industriei în decembrie 1977; din considerentele expuse în litera (b) al
§ 36 supra, acesta se baza pe capitalizarea bursieră a companiei Vosper, compania
fondatoare, în timpul perioadei de referinţă. În martie 1978, aceştia au prezentat mi-
nisterului un alt raport referitor la reorganizarea grupului, iar în iunie s-a făcut schimb
de memorii între minister şi reprezentantul acţionarilor. În memoriul său, ministerul a
indicat că a evaluat compania Vosper Thornycroft la suma de 3 757 000 £, fără a ţine
cont de deduceri, care potrivit acestuia, trebuiau să fie efectuate în conformitate cu
articolul 39 referitor la dividendele ce urmau a fi plătite pe parcursul anilor 1973-1974
excedând maximumul legal şi referitoare la reorganizarea grupului în 1976-1977, care
se presupuneau a fi o “tranzacţie materială” (a se vedea §§ 23 şi 24 supra). Din cauza
incertitudinii în legătură cu suma deducerilor, aceştia au amânat formularea ofertei
compensaţiei. Reprezentantul acţionarilor, în memoriul său, cerea compensaţia de
35 400 000 £, bazându-se pe evaluarea acţiunilor la ziua transferului.
50. În perioada iulie 1978 - martie 1979 s-au petrecut patru întruniri în vederea
negocierilor. Părţile au fost de acord asupra sumei deducerilor pentru dividendele
excesive, iar Ministerul Industriei a acceptat, în contextul unei reglementări amiabile,
să renunţe la pretenţia unei deduceri rezultate din reorganizare. Pe această bază, la
1 martie 1979, ministerul a formulat prima sa ofertă oficială a compensaţiei, şi anume
suma netă de 3 500 000 £.
51. În urma alegerilor electorale din mai 1979 (a se vedea § 17 supra) şi după
prezentarea observaţiilor noului Guvern, Ministerul Industriei, în septembrie 1979, a

224
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

formulat o ofertă revăzută de 4 500 000 £. Aceasta antrena alte noi observaţii şi
pregătirea recurgerii la arbitraj. La o întrunire din august 1980, Secretarul de Stat a
majorat oferta la 4 800 000 £, fără careva deduceri, şi a indicat posibilitatea unei sub-
secvente sporiri de 10 %.
În cadrul unei întruniri ulterioare din 17 septembrie 1980, reprezentantul acţiona-
rilor, care aparent iniţial şi-a fundamentat cazul în primul rând pe faptul că compensaţia
trebuia să se bazeze pe valoarea la ziua transferului, şi-a formulat pentru prima dată
părerea sa vizavi de evaluarea perioadei de referinţă, în cadrul formulei prevăzute de
lege. El a indicat o cifră de 10 000 000 £ şi a adăugat că se aşteaptă că Tribunalul Ar-
bitral va acorda o sumă în jur de 6 000 000 £. La această întrunire Secretarul de Stat in
fine a acceptat să majoreze oferta Guvernului cel mult la 5 300 000 £.
52. La 19 septembrie 1980, reprezentantul acţionarilor i-a adresat o scrisoare
Secretarului de Stat, prin care îşi exprima regretul faţă de decizia Guvernului de a
nu oferi mai mult sau de a nu modifica modalităţile legale ale compensaţiei în pofida
faptului recunoaşterii acestora ca fiind inechitabile, dar recunoscând că oferta finală
corespundea la maximum celei aşteptate a fi acordată pe cale arbitrală. Pentru a ate-
nua efectele unei ulterioare amânări, el era gata să recomande acceptarea ofertei. La
7 octombrie 1980, Vosper l-a autorizat să o accepte.
53. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile Vosper Thornycroft s-au făcut
după cum urmează:
- în aprilie 1978, un prim acont de 650 000 £;
- în noiembrie 1978, un al doilea acont de 700 000 £;
- puţin mai târziu după încheierea acordului în noiembrie 1980, soldul final de
3950000 £.
Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri tre-
zorierale, cu un spor per annum de 10 % şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a
10% bonuri trezorierale, cu un spor per annum nu mai mic de 11 %.
D. Cauza BAC
1. Compania naţionalizată
54. La 29 аprilie 1977 au fost transferate în British Aerospace acţiunile Aircraft
Corporation (Holdings) Ltd. (“BAC”), principalul constructor aeronautic din Regatul
Unit. Jumătate din acţiunile acesteia erau deţinute de compania English Electric, o
filială 100 % aflată în proprietatea companiei General Electric Company PLC (“GEC”),
iar cealaltă jumătate de compania Vickers. Acţiunile GEC şi Vickers sunt cotate la
bursă, însă BAC nu juca un rol important în afacerile celei din urmă. Însăşi BAC, în
legea din 1977, nu figura pe lista companiilor ce urmau a fi naţionalizate, însă a trecut
în proprietate publică în contul filialei British Aircraft Corporation Ltd., care se găsea
pe lista menţionată, pe motiv că deţinea anumite uzine posedate anterior de către
această filială (articolele 26 şi 27; a se vedea §§ 25 şi 26 supra).
55. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei BAC, pentru următorii ani, la
date de 31 decembrie, erau în:

225
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

1972 de 6 571 000 £


1973 de 13 742 000 £
1974 de 24 207 000 £
1975 de 30 003 000 £
1976 de 39 912 000 £
1977 de 53 644 000 £.
BAC nu a primit careva subvenţii speciale din partea Guvernului. Mai mult de
70 % din producţia acesteia din anul 1977 a fost exportată.
(b) Activele nete ale BAC se ridicau la 32.4 milioane £ la finele anului 1972,
75 620 000 £ la finele anului 1976 şi 80 575 000 £ la finele anului 1977. Foştii acţio-
nari ai acesteia au declarat în faţa Curţii, că valoarea totală a încasărilor era de 57.8
milioane la finele anului 1976 şi de 98.7 milioane la finele anului 1977.
56. English Electric şi Vickers au afirmat că BAC era una dintre cele mai prospere
companii ale anilor ’70 din Regatul Unit. Acestea au indicat, spre exemplu, creşterea
vânzărilor, profiturilor, activelor şi comenzilor între 1973 şi 1977, precum şi perspective-
le viitoare ale acesteia şi au susţinut că, o companie în care veniturile creşteau într-un
astfel de ritm va cunoaşte la bursă o substanţială rată de capitalizare a venitului net şi
o valoare pe piaţă superioară valorii activelor nete. Aceştia au prezentat o evaluare po-
trivit căreia BAC avea la ziua transferului o valoare de cel puţin 275 000 000 £, această
cifră trebuia să fie majorată cu nu mai puţin de 30 % vizând “prima de control” (a se
vedea § 98 infra), ajungând la o valoare totală de cel puţin 350 000 000 £.
2. Negocierile compensaţiei
57. Negocierile în speţă au fost marcate pe toată durata lor de o diferenţă fun-
damentală de abordare între reprezentantul acţionarilor şi Ministerul Industriei. Re-
prezentantul a adoptat “concepţia discreţionară”, potrivit căreia Secretarul de Stat s-a
bucurat de o anumită discreţie la stabilirea sumei compensaţiei care putea fi consim-
ţită în timpul negocierilor, formula legală a compensaţiei fiind obligatorie doar pentru
Tribunalul Arbitral; din această cauză, perioada de referinţă nu era relevantă nego-
cierilor, iar compensaţia putea şi trebuia să se bazeze pe valoarea de piaţă la ziua
transferului. Pe de altă parte, ministerul a adoptat “concepţia legală”, potrivit căreia
negocierile se puteau desfăşura doar în termenii prescrişi de lege; din această cauză,
compensaţia negociată depindea de valoarea pe care ar fi avut-o acţiunile BAC dacă
ar fi fost cotate în perioada de referinţă şi rezultatele ulterioare ale companiei consti-
tuiau un element nepertinent, cu excepţia situaţiei dacă un investitor prudent s-ar fi
putut aştepta la aşa ceva.
58. La 15 aprilie 1977, reprezentantul acţionarilor a indicat Ministerului Indus-
triei, cu titlu preliminar, că în baza profiturilor din anul 1976, capitalizarea bursieră a
BAC se va situa între 150 000 000 £ şi 165 000 000 £, excluzând oricare “primă de
control”, care ar fi adus această sumă până la valoarea de cel puţin 200 000 000 £. La
15 august 1977 acesta a modificat această cifră la suma de 250 000 000 £. A urmat
o corespondenţă în care Ministerul Industriei şi reprezentantul îşi apărau, respectiv,

226
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

“concepţia discreţionară” şi “concepţia legală”. Ministerul a adăugat că întârzierea


începerii negocierilor a fost condiţionată de amploarea şi minuţiozitatea muncii nece-
sare pentru obţinerea unei prezentări argumentate a valorii de bază a acţiunilor pe
parcursul perioadei de referinţă.
59. Raportul de evaluare a dlor Whinney Murray & Co. vizavi de BAC, sugerând
o cifră cuprinsă între 31 000 000 £ şi 35 000 000 £, supusă deducerilor în valoare de
13 736 000 £ potrivit articolului 39 din legea din 1977, a fost prezentat Ministerului
Industriei în ianuarie 1978; acesta se baza pe profituri (a se vedea litera (a) al § 36
supra). La 25 ianuarie 1978, Guvernul a anunţat plata celui dintâi acont de 6 100 000
£ în contul compensaţiei; GEC şi Vickers au publicat o declaraţie comună, în care
criticau, în substanţă, valoarea mică a sumei plătite. După primirea părţii descriptive a
raportului de evaluare, reprezentantul acţionarilor a adresat o scrisoare, la 9 februarie
1978, ministerului, în care se indica că încercând să ajungă la o cifră “echitabilă şi
rezonabilă în lumina tuturor circumstanţelor” şi ţinând cont, printre altele, de tendinţa
profiturilor, de majorarea comenzilor, de exporturile şi de marja brută a autofinanţării,
acesta evalua BAC la 255 100 000 £, o cifră care trebuia să fie mult mai mare dacă
s-ar fi ţinut cont de “prima de control”.
În mai 1978, ministerul a transmis reprezentantului acţionarilor un memoriu
indicând că în opinia sa o metodă bună de evaluare constă în capitalizarea, prin
intermediul utilizării coeficientului corespunzător al capitalizării profiturilor nete, a pro-
fiturilor de după impozitare în decursul anului la data de 31 decembrie 1972 (şi
anume 3 300 000 £); valoarea de bază astfel stabilită, potrivit articolului 39 din legea
din 1977 (a se vedea §§ 23-24 supra), urma să fie supusă deducerilor pentru anumite
dividende plătite în 1974. Memoriul nu formula nici o ofertă de compensare, deoa-
rece, potrivit Guvernului, “concepţia discreţionară” susţinută în continuare de către
reprezentantul acţionarilor în corespondenţa purtată, nu era în limitele legii.
Menţinând această concepţie, reprezentantul a remis ministerului, la 6 iulie
1978, un raport în care estima valoarea pe piaţă a BAC la ziua transferului şi anu-
me de 275 000 000 £. Cu referinţă la English Electric şi Vickers, un reprezentant al
ministerului a recunoscut că acestea probabil ar fi atins un rezultat similar dacă ar fi
încercat o evaluare bursieră la data transferului şi a calificat ca fiind “spectaculoasă”
expansiunea BAC din 1973 şi până în 1977. Totuşi, ministerul a reafirmat că, urmând
sfatul consilierilor săi juridici, ei pot negocia doar în baza “concepţiei legale”.
60. La 7 august 1978, reprezentantul acţionarilor, fără a renunţa la “concepţia
discreţionară”, i-a adresat o scrisoare ministerului expunându-şi viziunea cu privire
la ipotetica valoarea bursieră a BAC în anul 1974. A fost prezentată o sumă de
255 000 000 £ care ar fi dat în perspectivă un dividend scontat la nu mai puţin de
4%, cu un coeficient de acoperire a dividendului de 1.7 ori şi un coeficient scontat al
capitalizării profitului net puţin mai mare de 20, cifre ce nu ar fi fost anormale pentru o
acţiune cu o rată de creştere a BAC. El a adăugat că evaluarea acţiunilor la 200 000 000 £
ar fi fost destul de rezonabilă.
Au continuat apoi discuţii vizavi de faptul dacă profiturile BAC după perioada de
referinţă au fost previzibile. La 29 septembrie 1978, reprezentantul acţionarilor a declarat

227
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

că chiar dacă s-ar opera o reducere a evaluării în perioada de referinţă până la extreme,
totuşi suma ar fi de 175 000 000 £. Ministerul a recunoscut că profiturile din anul 1973
puteau servi ca bază a estimării profiturilor viitoare pe parcursul perioadei de referinţă.
61. La 16 noiembrie 1978, Ministerul Industriei a lansat o ofertă preliminară în
sumă de 51 000 000 £ după deducerea, potrivit articolului 39 din legea din 1977, a
sumei de 19 700 000 £ pentru dividende, în total 31 810 000 £ plătite de BAC pentru
anii 1973 - 1976, în principal un dividend special de 15 000 000 £ plătit în februarie
1974 din rezerve şi considerat ca fiind o “tranzacţie materială” potrivit articolului 30
(a se vedea § 24 infra). Acesta a indicat că, în cazul în care chestiunea va fi deferită
arbitrajului, se va pleda pentru suma de 51 000 000 £ ca constituind o evaluare adec-
vată. Cu toate acestea, în decembrie 1978 acesta a propus suma de 81 000 000 £;
în martie 1979, reprezentantul acţionarilor a declarat că suma de 127 000 000 £ ar fi
acceptată ca un compromis.
62. După alegerile electorale din mai 1979 (a se vedea § 17 supra), au urmat
noi discuţii. În septembrie 1979, ministerul a indicat că, în contextul unei reglementări
amiabile, ar fi posibil să se reducă deducerea, efectuată potrivit articolului 39, la
15 000 000 £ şi că ar putea majora oferta sa la 85 000 000 £. Reprezentantul acţiona-
rilor a sugerat o sumă de 115 000 000 £ ca fiind un rezultat al compromisului.
În noiembrie 1979, totuşi, el prezintă memoriul în care se reîntorcea la “con-
cepţia discreţionară”. El a adăugat că consilierii financiari (merchant bankers) ai acţi-
onarilor au exprimat o opinie categorică, potrivit căreia “valoarea de bază” a titlurilor
de valoare BAC pe parcursul perioadei “de referinţă”, calculată astfel de un arbitru
potrivit legii ar fi de cel puţin 140 000 000 £. El afirma printre altele că ministerul, în
limitarea distribuirii dividendelor în perioada din 1974 şi până la ziua transferului, a
depăşit limitele necesarului şi rezonabilului; aprobarea retroactivă de către Secretarul
de Stat a dividendului special din 1974 se justifica prin faptul că acesta nu era dedus
din compensaţie (a se vedea §§ 22-24 supra). Această cerere nu a avut un rezultat
favorabil, în final suma de 19 700 000 £ a fost dedusă potrivit articolului 39.
63. După o corespondenţă suplimentară şi noi discuţii, ministerul în august
1980 a formulat o ofertă finală de 95 000 000 £, în afara oricăror deduceri. La 18
august 1980, reprezentantul acţionarilor a declarat că este gata să recomande accep-
tarea şi a fost încheiat un acord în privinţa cifrei în discuţie.
64. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile BAC s-au efectuat după cum
urmează:
- la 10 februarie 1978, un prim acont de 6 100 000 £;
- la 2 august 1978, un al doilea acont de 3 550 000 £;
- la 5 decembrie 1978, un al treilea acont de 30 350 000 £;
- la 28 august 1980, soldul final de 55 000 000 £.
Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri tre-
zorierale, cu un spor per annum de 10 % şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a
10% bonuri trezorierale, cu un spor per annum în jur de 11 %.

228
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

E. Cauza Hall Russell


1. Compania naţionalizată
65. La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile Hall Rus-
sell & Company Ltd. (“Hall Russell”), o societate cu răspundere limitată înregistrată
în Scoţia, ce se ocupa de construcţia şi reparaţia navală în Aberdeen şi era 100 %
proprietate a companiei nelimitate Banstonian. Banstonian era o filială în tot deţinută
de Northern Shipbuilder, care număra patru acţionari.
66. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Hall Russell, pentru următorii
ani, finisându-se la 31 decembrie, potrivit raportului Comisiei, erau în:
1972 de 425 000 £
1973 de 480 000 £
1974 de 151 000 £
1975 de 177 000 £
1976 de 498 000 £
1977 de 825 000 £.
Pentru cel de-al doilea semestru profiturile pre-impozitate erau de 292 374 £.
În perioada dintre 1973 şi 1975 Hall Russell a primit suma de 657 000 £ cu titlu
de subvenţii publice (din partea Guvernului) pentru construcţia navală.
(b) Activele nete ale Hall Russell se ridicau la 1 358 000 £ la 31 decembrie 1973
şi 1 622 573 £ la 30 iunie 1977. În memoriul lor la Curte, foştii acţionari ai acesteia au
declarat că valoarea totală a încasărilor la ziua transferului era de 3 355 000 £.
67. Banstonian şi Northern Shipbuilder au afirmat că Hall Russell era una dintre
cele mai cunoscute, prospere şi în expansiune companii, acest lucru fiind confirmat
de rezultatele companiei de după naţionalizare. Citând un raport de evaluare pregă-
tit în octombrie 1978 în vederea negocierilor asupra compensaţiei şi ţinând cont de
profiturile anterioare, de valoarea netă a imobilelor corporale şi de randamentul divi-
dendelor, ei au susţinut, că dacă Hall Russell ar fi fost evaluată la ziua transferului, ar
fi trebuit să primească o compensaţie de 3 500 000 £.
2. Negocierile asupra compensaţiei
68. Raportul de evaluare al dlor Whinney Murray & Co. vizavi de Hall Russell,
sugerând o cifră cuprinsă între 900 000 £ şi 1 000 000 £, a fost prezentat Ministeru-
lui Industriei în martie 1978; acesta se baza pe profituri (a se vedea litera (a) al § 36
supra). În octombrie 1978, ministerul şi reprezentantul acţionarilor au făcut schimb
de memorii. Cel dintâi oferea 800 000 £. Cel de al doilea susţinea că articolul 38 din
legea din 1977 (§ 19 supra) acorda Secretarului de Stat o anumită marjă discreţionară
la stabilirea compensaţiei şi că valoarea la ziua transferului de 3 500 000 £, constituia
unica bază echitabilă.
În noiembrie 1978, reprezentantul acţionarilor a prezentat pentru perioada de
referinţă o evaluare între 2 500 000 £ - 3 000 000 £. În martie 1979 Guvernul a oferit

229
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

suma de 1 000 000 £. Această ofertă a fost substanţial majorată până la 1 500 000 £,
iar acordul în privinţa acestei sume a fost încheiat în noiembrie 1980.
69. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile Hall Russell s-au făcut după
cum urmează:
- la 7 februarie 1978, un prim acont de 300 000 £;
- la 1 august 1978, un al doilea acont de 100 000 £;
- la 5 decembrie 1978, un al treilea acont de 250 000 £;
- la 21 noiembrie 1980, soldul final de 850 000 £.
Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezo-
rierale, cu un spor anual de 10 % per annum şi pentru soldul final prin emisia în 1983
a 10 % bonuri trezorierale, cu un spor anual puţin mai mic de 11 %.
F. Cauza Yarrow Shipbuilders
1. Compania naţionalizată
70. La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile Yarrow
(Shipbuilders) Ltd. (“Yarrow Shipbuilders”), companie ce se ocupa la Glasgow de
construcţia navelor de război şi a altor vase specializate. Această companie era o
filială în volum de 100 % deţinută de către compania Yarrow, ale cărei acţiuni erau
cotate la bursă, activele acesteia reprezentau o importantă parte din afacerile celei
din urmă.
În 1968, Yarrow, care anterior a deţinut toate acţiunile Yarrow Shipbuilders,
în ipoteza unei presiuni din partea Guvernului, a vândut 51 % din acţiuni unei alte
companii pentru o sumă de 1 800 000 £. În continuare Yarrow Shipbuilders înre-
gistrează pierderi şi în 1971 răscumpără pachetul de acţiunii la preţul de 1 £, un
împrumut în sumă de 4 500 000 £ fiind negociat de la Ministerul Apărării pentru a
acoperi capitalul circulant erodat de deficit. Acest împrumut era însoţit de condiţia
că odată redevenită rentabilă, Yarrow Shipbuilders nu putea distribui profiturile sale
companiei fondatoare sub formă de dividende doar cu acordul prealabil al Minis-
trului Apărării. În perioada 1973-1974 împrumutul putea fi rambursat, dar Yarrow a
hotărât să nu o facă; restricţiile referitoare la dividende aplicându-se astfel pe tot
parcursul perioadei de referinţă.
71. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Yarrow Shipbuilders, pentru ur-
mătorii ani, la data de 30 iunie, erau în:
1971 de 308 000 £
1972 de 607 000 £
1973 de 3 025 000 £
1974 de 7 088 000 £
1975 de 5 619 000 £
1976 de 4 887 000 £
1977 de 3 123 000 £.

230
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

După Yarrow, profiturile după impozitare de la perioada de referinţă până la


ziua transferului totaliza suma de 12 000 000 £; pe parcursul acestei perioade Yarrow
Shipbuilders a fost autorizată de către Ministrul Apărării să plătească companiei fon-
datoare doar 2 600 000 £ în calitate de dividende, astfel încât 9 400 000 £ din profituri
au rămas companiei şi au fost incluse în fondurile acţionarilor obţinute de Guvern la
naţionalizare. Sporul ce i-a fost permis companiei Yarrow să-l obţină de la filialele sale
în această perioadă trebuia să fie doar în jur de o treime din ceea ce ar fi trebuit să
primească.
Adiţional la împrumutul primit în 1971 din partea Ministerului Apărării, Yarrow
Shipbuilders a primit în perioada 1972-1977 subvenţii pentru construcţia navală în
sumă de 3 114 000 £. Subvenţiile vizau toate contractele de export, astfel de contrac-
te jucând întotdeauna un rol important în cifra de afaceri companiei.
(b) Potrivit Yarrow valoarea netă a imobilelor corporale ale Yarrow Shipbuilders,
conform normelor contabile, era de 1 327 000 £ la data de 30 iunie 1973 şi potrivit
contabilităţii companiei - de 10 500 000 £ la data de 30 iunie 1977.
(c) Capitalizarea medie a acţiunilor ordinare Yarrow pe parcursul perioadei de
referinţă nu a depăşit suma de 4 800 000 £.
72. Yarrow a prezentat un raport de evaluare pregătit de către o firmă de experţi
contabili, potrivit căruia suma de 16 000 000 £ reprezenta o evaluare corectă a Yarrow
Shipbuilders la ziua transferului. Metoda de evaluare aplicată trebuia să ia în consi-
deraţie preţul care ar fi plătit un cumpărător unic achiziţionând controlul a 100 %. Ea
presupunea două demersuri succesive. Prima implica estimarea nivelului veniturilor
pre-impozitate, cu capitalizarea acestuia prin aplicarea unui multiplicator (rata capita-
lizării bursiere a beneficiului net), conducând la o valoare de 16 320 000 £; cea de a
doua implica aplicarea unui multiplicator la ultimele profituri de după impozitare, con-
ducând la o valoare de 15 750 000 £. Raportul comenta următoarele “valoarea netă a
activelor unei companii care activează pe o bază solidă, în general, nu constituie un
element important în evaluarea acţiunilor. De obicei, cumpărătorul nu achiziţionează
acţiunile în ipoteza că activele sale trebuie să fie vândute, ci se aşteaptă ca acestia
să fie folosite în afacere pentru a obţine venituri”.
Cu titlu subsidiar, Yarrow pretindea că, potrivit celor susţinute de reprezentantul
acţionarilor la începutul negocierilor (a se vedea § 73 infra), valoarea Yarrow Shipbuil-
ders era de 17 500 000 £.
2. Negocierile asupra compensaţiei
73. În septembrie 1977, reprezentantul acţionarilor a prezentat Ministerului In-
dustriei un memoriu cu privire la situaţia companiei Yarrow Shipbuilders. Raportul de
evaluare a dlor Whinney Murray & Co. vizavi de companie, sugerând o cifră cuprinsă
între 2 800 000 £ şi 3 200 000 £, a fost prezentat Ministerului Industriei în decembrie
1977. Acesta se baza pe capitalizarea bursieră a companiei fondatoare, Yarrow, în
decursul perioadei de referinţă. Motivaţia consta nu doar în faptul că o bună parte din
activitatea companiei Yarrow era administrată de Yarrow Shipbuilders (a se vedea
litera (b) al § 36 supra), dar de asemenea şi din faptul că contabilii au considerat că

231
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

“fără acoperirea financiară a lui Yarrow şi fiind incapabilă să plătească dividendele


potrivit împrumutului Мinisterului Apărării, Yarrow Shipbuilders ar fi avut o valoare
pur nominală pentru” . Ei au estimat de asemenea că Yarrow Shipbuilders nu poate fi
evaluată pe criterii normale astfel ca profituri, randamentul dividendelor sau acoperiri
bancare, şi au menţionat că restricţiile riguroase la achitarea dividendelor “afectau
reputaţia şi valoarea” atât a filialei cât şi a companiei fondatoare.
În martie 1978, negocierile au debutat cu un schimb de evaluări între părţi: cea
a ministerului era de 2 800 000 £, în timp ce a reprezentantului era de 17 500 000 £,
fiind vorba de un calcul bazat pe profituri, ţinându-se cont de profiturile obţinute de
Yarrow Shipbuilders pe parcursul anului până în iunie 1974 şi pornind de la ipoteza
unei vânzări la bursă a acţiunilor imediat înainte de perioada de referinţă.
În cadrul negocierilor ulterioare, în special s-au purtat discuţii cu privire la posibi-
litatea autorizării unor noi plăţi de dividende pentru perioada anterioară zilei transferului;
cu privire la chestiunea dacă trebuie să se prezume că împrumutul Ministerului Apărării
ar fi fost înlocuit cu altceva în cazul cotării bursiere a acţiunilor Yarrow Shipbuilders; cu
privire la pertinenţa unei evaluări bazate pe oferta de vânzare; cu privire la relevanţa
unei metode de evaluare cu referinţă la compania fondatoare; şi cu privire la consecin-
ţele unei eventuale limitări a dividendelor pentru capitalizarea bursieră a lui Yarrow.
74. În iulie 1978, Guvernul a oferit suma de 4 000 000 £, iar în septembrie
reprezentantul acţionarilor reclama triplul acestei sume. Ofertele ulterioare au fost
făcute de către Guvern în august 1979 şi în august 1980, iar în octombrie 1980 s-a
convenit la suma de 6 000 000 £. Această sumă a fost acceptată de Yarrow, după
ce a aflat că în această privinţă s-ar putea recurge la procedura arbitrală, potrivit
dispoziţiilor legii din 1977, prin acordarea unei sume nefiind superioare propriei sale
capitalizări, ce nu depăşea 4 800 000 £.
75. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile Yarrow Shipbuilders s-au făcut
după cum urmează:
- în februarie 1978, un prim acont de 1 400 000 £;
- în decembrie 1978, un al doilea acont de 850 000 £;
- la 21 noiembrie 1980, soldul final de 3 750 000 £.
Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezo-
rierale, cu un spor per annum de 10 % per annum şi pentru soldul final prin emisia în
1983 a 10 % bonuri trezorierale, cu un spor per annum puţin mai mic de 11 %.
G. Cauza Vickers Shipbuilding
1. Compania naţionalizată
76. La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders: (a) acţiunile Vick-
ers Shipbuilding Group Ltd., filială aflată 100 % în proprietatea companiei Vickers; şi
(b) alte intrese ale Vickers în construcţia navală, transferate în Vickers Shipbuilding
Group Ltd. în calitate de bunuri raportate la activităţile sale (articolul 20 din legea din
1977, a se vedea § 18 supra). Afacerile astfel naţionalizate (desemnate colectiv sub

232
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

denumirea de “Vickers Shipbuilding”) erau specializate în conceperea şi construcţia


navelor de război de înaltă performanţă. Activele Vickers Shipbuilding nu constituiau
mai mult de o pătrime din capitalul companiei Vickers.
77. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Vickers, pentru următorii ani, la
data de 31 decembrie, erau în:
1972 de 2 618 000 £
1973 de 2 177 000 £
1974 de 5 515 000 £
1975 de 4 841 000 £
1976 de 3 746 000 £.
În al doilea semestru veniturile pre-impozitate au fost de 3 948 000 £.
Vickers Shipbuilding a primit din partea Guvernului mici subvenţii în construcţia
navală, toate acestia fiind legate de contractele de export.
(b) Activele nete ale Vickers Shipbuilding se ridicau la 14 337 000 £ la data
de 31 decembrie 1972; imobilele sale corporale nete (adică, indiferent de impozitele
eşalonate suma cărora nu este indicată în informaţia prezentată Curţii) erau de 32
431 000 £ la 30 iunie 1977.
78. Vickers a prezentat o evaluare potrivit căreia, în lumina profiturilor din tre-
cut, a perspectivelor viitoare şi a activelor nete, a indicat că, în cazul unei vânzări
consensuale valoarea companiei Vickers Shipbuilding la ziua transferului ar fi consti-
tuit nu mai puţin de 25 000 000 £. Această cifră a fost obţinută în rezultatul estimării
nivelului profiturilor după impozitare, prin aplicarea acestuia a unui multiplicator (rata
capitalizării bursiere a beneficiului net) ajustat pentru a ţine cont de “prima de control”
(a se vedea § 98 infra).
2. Negocierile asupra compensaţiei
79. În temeiul articolului 38 § 7 din legea din 1977, pentru a evalua acţiunile
Vickers Shipbuilding Group Ltd., trebuia să se pornească de la ipoteza că pe durata
perioadei de referinţă aceasta poseda deja interesele transferate ei în temeiul artico-
lului 20 (a se vedea § 73 supra). Din acest considerent negocierile s-au desfăşurat
ţinându-se cont de faptul că Vickers Shipbuilding constituia o întreprindere unică la
toate etapele pertinente, iar datele financiare stabilite pe această bază, pregătite de
auditorii Vickers pentru a fi folosite la negocieri au fost acceptate în martie 1978. Alte
chestiuni preliminare (dintre care una referitoare la impozitare) au apărut şi au fost
ulterior reglementate.
80. Raportul de evaluare al dlor Whinney Murray & Co. vizavi de Vickers
Shipbuilding, sugerând o cifră cuprinsă între 11 500 000 £ şi 12 700 000 £, a fost
prezentat Ministerului Industriei în mai 1978; acesta se baza pe profituri (a se ve-
dea litera (a) al § 36 supra). Negocierile oficiale au debutat în luna următoare cu
un schimb de memorii: Guvernul propunea compensaţia de 10 550 000 £, iar re-
prezentantul pretindea 20 060 000 £. Ministerul ulterior a majorat oferta sa până

233
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

la 13 500 000 £, în timp ce reprezentantul indica suma de 17 000 000 £ ca fiind


minimumul acceptabil. În noiembrie 1978, ministerul declara că nu autorizează o
majorare ulterioară a ofertei sale şi că în eventualitatea arbitrajului, se va pronunţa
pentru o cifră inferioară; reprezentantul acţionarilor răspunse că va sesiza arbitrajul.
În septembrie 1979, după alegerile generale din mai 1979 (a se vedea § 17 supra),
compania Vickers a fost informată că noul Guvern a decis să nu modifice modalităţi-
le compensaţiei şi a confirmat limita de 13 500 000 £ fixată de ministerul responsabil
de negocieri.
81. În aceeaşi lună, reprezentantul acţionarilor a iniţiat procedura în faţa
Tribunalului Arbitral (a se vedea §§ 29-32 supra). A urmat un schimb de memorii
scrise, în care reprezentantul acţionarilor pleda pentru o compensaţie de 16 695 999 £,
iar ministerul pentru o compensaţie de 12 210 000 £. Audierile au început în sep-
tembrie 1980. Totuşi, la 26 septembrie 1980, părţile convin asupra unei cifre de
14 450 000 £.
82. În ianuarie 1978, Ministerul Industriei a informat Vickers că nici o plată în
acont a compensaţiei, potrivit § 6 al articolului 36 din legea din 1977, nu se va efectua,
deoarece discuţiile cu privire la problema fiscală (§ 79 in fine supra) nu au fost duse
la bun sfârşit.
Ulterior, compensaţiile referitoare la compania naţionalizată s-au plătit după
cum urmează:
- către aprilie 1978, un prim acont de 4 000 000 £;
- către iulie 1978, un al doilea acont de 1 250 000 £;
- către noiembrie 1978, un al treilea acont de 3 200 000 £;
- către martie 1980, un al patrulea acont de 3 150 000 £;
- către septembrie 1980, soldul final de 2 850 000 £.
Primele trei plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri
trezorierale, cu un spor per annum de 10 % per annum şi pentru cea de a patra plată
prin emisia în 1983 a 10 % bonuri trezorierale, cu un spor per annum de 11 %.
H. Cauza Brooke Marine
1. Compania naţionalizată
83. La 1 iulie 1977 au fost transferate către British Shipbuilders acţiunile Brooke
Marine Ltd. (“Brooke Marine”), companie ce-şi desfăşura activitatea în Lowestoft fiind
specializată în construcţia navelor de război mici. Acţiunile aparţineau în proporţie de
74.39 % companiei Dowsett, de 21.34 % companiei Investors şi de 4.27 % companiei
Prudential. Printre titlurile de valoare naţionalizate figurau 196 000 acţiuni eliberate
proprietarilor în martie 1976, după ce aceştia şi-au exercitat în termen dreptul de op-
ţiune, permiţând convertirea obligaţiilor în noi acţiuni.
84. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Brooke Marine, pentru următorii
ani, la data de 31 martie, erau în:

234
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

1973 de 427 000 £


1974 de 523 000 £
1975 de 792 000 £
1976 de 711 000 £
1977 de 865 000 £.
Potrivit raportului Comisiei, pentru trei luni (cel de-al doilea trimestru) până la
30 iunie 1977, veniturile pre-impozitate erau de 270 000 £.
Între 1973 şi 1977, Brooke Marine a primit 888 000 £ cu titlu de subvenţie pu-
blică pentru construcţia navală. În jur de 70 % din cifra afacerilor sale se datorează
exportului.
(b) Activele nete ale Brooke Marine atingeau suma de 1 049 000 £ la 31 martie
1973 şi suma de 4 870 000 £ la 30 iunie 1977. În faţa Curţii, foştii proprietari ai Broo-
ke Marine au declarat că activele nete ale acesteia la ziua transferului includeau 2.2
milioane cash.
85. În 1973-1974, Brooke Marine a negociat cu Vickers Shipbuilding Group şi
Vosper Thornycroft Ltd o eventuală achiziţionare a sa - la un preţ situat între 2 500 000 £
şi 3 000 000 £ - de către una dintre aceste companii. Negocierile au încetat din cauza
perspectivei naţionalizării.
86. Dowsett, Investors şi Prudential au prezentat un raport de evaluare, pregătit
de către o firmă de contabili experţi, potrivit căruia este posibil rezonabil de a evalua
Brooke Marine la 5 000 000 £ la ziua transferului dacă se porneşte de la ideea unui
contract de vânzare consensual încheiat între doi particulari şi o companie chemată la
acea dată să-şi continue activităţile. Această cifră a fost obţinută în rezultatul estimării
nivelului profiturilor de după impozitare, prin aplicarea acestuia a unui multiplicator
(rata capitalizării bursiere a beneficiului net) ajustat pentru a ţine cont de “prima de
control” (a se vedea § 98 infra). Guvernul nu a acceptat exactitatea cifrelor utilizate
pentru profituri şi pentru multiplicator.
2. Negocierile asupra compensaţiei
87. Chiar înainte de ziua transferului, Brooke Marine a avut contacte cu Minis-
terul Industriei în privinţa chestiunilor referitoare la compensaţie.
În primul rând, Ministerul Industriei a respins, la 28 ianuarie 1975, asigurarea
faptului că la stabilirea compensaţiei se va ţine cont de anumite lucrări de moderni-
zare. În luna decembrie a anului trecut preşedintele Brooke Marine a solicitat auto-
rităţilor publice aprobarea lor. Această solicitare a fost efectuată în scopul protejării
dreptului asupra compensaţiei şi, după caz, asigurării corespunderii cu clauzele de
salvgardare ce urmau a fi incluse în legea de naţionalizare, detaliile cărora nu au fost
încă anunţate. Totuşi, potrivit foştilor proprietari, o notă emisă de Brooke Marine cu
privire la o întrunire ţinută între companie şi minister în iunie 1975 consemna garanţia
celui din urmă că compensaţia va ţine cont de modificările posterioare lunii februarie
1974 (finele perioadei de referinţă).

235
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

În al doilea rând, în lumina clauzelor de salvgardare (a se vedea §§ 22-23


supra), Brooke Marine, care anterior a avut o politică de reinvestire a profiturilor în
dezvoltarea afacerii sale, a solicitat şi a obţinut - сu unele excepţii - autorizarea plăţii
anumitor dividende în perioada până în iunie 1977. Potrivit foştilor săi proprietari,
compania urmărea obţinerea autorizării plăţii unor dividende mai mari, dar din discu-
ţiile cu Ministerul Industriei, care au determinat o presupunere de refuz a autorizaţiei
şi distribuirii dividendelor restante potrivit formulei legale. Potrivit registrelor contabile
ale companiei Brooke Marine, dividendele autorizate pentru trei ani finisându-se la 31
martie 1975, 1976 şi 1977 constituiau per totalumm 190 000 £, în timp ce profiturile
după impozitare pentru aceeaşi perioadă atingeau suma de 1 388 758 £.
88. În ianuarie 1978, reprezentantul acţionarilor i-a adresat o scrisoare ministe-
rului pentru a protesta împotriva sumei acontului oferit de către Guvern (350 000 £),
descriindu-l ca fiind “ridicol” în raport cu valoarea companiei Brooke Marine.
Raportul de evaluare al dlor Whinney Murray & Co. vizavi de companie, sugerând
o cifră cuprinsă între 860 000 £ şi 960 000 £, a fost prezentat Ministerului Industriei în
martie 1978: acţiunile recent emise (a se vedea § 83 in fine supra) erau, în conformitate
cu § 10 al articolului 38 din legea din 1977 (a se vedea § 19 supra), evaluate la preţul de
emisie a acestora; valoarea în perioada de referinţă a acţiunilor rămase se fundamenta
pe profituri (a se vedea litera (a) al § 36 supra). Partea descriptivă a raportului a fost co-
municată reprezentantului acţionarilor: potrivit Dowsett, Investors şi Prudential, aceasta
conţinea unele erori şi importante omisiuni, ceea ce a fost notificat în scris ministerului;
potrivit Guvernului, aceasta nu conţinea inexactităţi materiale.
89. În iulie 1978 au demarat negocierile oficiale: reprezentantul acţionarilor a
transmis ministerului un memoriu, reclamând compensaţia de 4 500 000 £, la care
cel din urmă a răspuns cu o ofertă în sumă de 806 000 £. După mai multe întâlniri,
ministerul a declarat, în martie 1979, că ar putea autoriza majorarea ofertei sale, men-
ţionând o cifră între 1 400 000 £ şi 1 500 000 £. Pe parcursul negocierilor, ministerul
a afirmat că valoarea acţiunilor Brooke Marine în decursul perioadei de referinţă va
avea de suferit de pe urma efectelor negative ale pretenţiilor rezultate din anumite
contracte nefavorabile, precum şi a opţiunilor convertirii obligaţiilor în acţiuni (a se ve-
dea § 83 supra). Potrivit ministerului, legea din 1977 nu a dispus nici o prevedere pen-
tru a se ţine cont, la determinarea valorii, de preţul opţiunilor în perioada de referinţă.
Această prezentare nu a fost acceptată de către reprezentantul acţionarilor şi ulterior
s-a convenit ca această chestiune să nu mai fie discutată în cadrul negocierilor.
90. În noiembrie 1979, ministerul a prezentat o ofertă revăzută în sumă de
1 250 000 £. Derularea ulterioară a negocierilor s-a axat în special asupra chestiunii
dacă articolul 38 din legea din 1977 îi cerea Secretarului de Stat (cu aprecierea valorii
bursiere ipotetice) să ţină cont de consecinţele probabile sau doar inevitabile ale unei
companii cotate, şi dacă negocierile sus-menţionate cu Vickers Shipbuilding Group şi
Vosper Thornycroft Ltd. (a se vedea § 85 supra) ar fi făcut obiectul unui anunţ public
în cazul în care acţiunile Brooke Marine ar fi fost cotate oficial.
În august 1980, Ministrul Industriei a indicat că limita maximă pentru Guvern
era de 1 500 000 £, dar după alte contacte ulterioare oferta a fost din nou majorată,

236
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

în decembrie 1980, la 1 800 000 £. La 11 decembrie 1980, reprezentantul acţionarilor


a acceptat această ofertă.
91. Compensaţiile referitoare la compania Brooke Marine s-au plătit după cum
urmează:
- în ianuarie 1978, un prim acont de 350 000 £;
- în iulie 1978, un al doilea acont de 50 000 £;
- în noiembrie 1978, un al treilea acont de 250 000 £;
- în decembrie 1980, soldul final de 1 150 000 £.
Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezo-
rierale, cu un spor per annum de 10 % şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a 10%
bonuri trezorierale, cu un spor per annum puţin mai mic de 11 %.

III. CONTEXTUL GENERAL

A. Inflaţia, preţul acţiunii şi rata dobânzii


92. Inflaţia în Regatul Unit, măsurată de indicele oficial al preţului cu amănun-
tul, a cunoscut un ritm destul de rapid în anii 1974-1980. La începutul perioadei de
referinţă (septembrie 1973), indicele atingea 94.8. Cifrele în luna ianuarie a fiecărui
an menţionat au fost după cum urmează:
în 1974 – 100
în 1975 - 119.9
în 1976 - 147.9
în 1977 - 172.4
în 1978 - 189.5
în 1979 - 207.2
în 1980 - 245.3.
În aprilie 1977, iunie 1977 şi decembrie 1980, indicele atingea respectiv 180.3,
183.6 şi 275.6.
Reclamanţii au recunoscut că inflaţia a jucat un rol important în majorarea va-
lorii care, potrivit acestora, a marcat companiile lor naţionalizate între finele perioadei
de referinţă şi ziua transferului.
93. Preţul acţiunilor la bursă nu au urmat aceeaşi curbă. Nivelul general al pre-
ţului acţiunilor a atins valoarea maximă la mijlocul anului 1972, atunci când indicele
acţiunii ordinare Financial Times depăşea 500, şi apoi a scăzut la o valoare minimă la
începutul lunii ianuarie 1975 până la 150. Apoi tendinţa generală era de creştere pe
parcursul unei perioade de timp.
Tendinţa între finele perioadei de referinţă (28 februarie 1974) şi datele tran-
sferului potrivit legii din 1977 (29 аprilie şi 1 iulie 1977) poate fi ilustrată prin referirea

237
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

la cifrele medii lunare ale indicelui acţiunii ordinare industriale Financial Times. În
februarie 1974, cifra medie pentru indicele respectiv era de 316.5. Indicele s-a micşo-
rat constant pe parcursul anului 1974, până la cifra medie de 160.1 în decembrie. În
ianuarie 1975, indicele a sporit puţin până la 183.7; apoi, a urmat o sporire rapidă la
262.6 în februarie, la 292.6 în martie (când modalităţile compensaţiei au fost pentru
prima anunţate; a se vedea 12 supra), la 314.9 în aprilie şi la 339.0 în mai. După de-
clinul ce a durat până în august, a avut loc o sporire relativ stabilă, până la atingerea
unei medii de 406.6 în mai 1976. A urmat apoi un declin general până în octombrie
1976, când media lunară era de 293.6. În continuare preţurile au crescut din nou, cifra
medie în noiembrie 1976 (depunerea celui de-al treilea proiect al legii în Parlament),
era de 301, în aprilie 1977 (luna transferului industriei aeronautice) era de 415.1 şi în
iulie 1977 (luna transferului industriei construcţiei navale) era de 443.1.
Situaţia economică în Regatul Unit pe parcursul perioadei până la alegerile
generale din februarie 1974 a fost afectată de numeroase evenimente, inclusiv o creş-
tere substanţială a preţului la petrol şi conflictul industrial din noiembrie-decembrie
1973, precum şi din februarie 1974. Preţurile şi dividendele făceau obiectul unei regle-
mentări în temeiul legii din 1973 contra inflaţiei (the Counter-Inflation Act 1973).
94. Nivelul general al ratei dobânzilor a crescut în perioada dintre datele tran-
sferului potrivit legii din 1977 şi achitării compensaţiei. La ambele date ale transferului
rata minimă a preţului la Banca Engleză era de 8 %; a culminat la 17 % din noiembrie
1979 până în iunie 1980. Rata medie din iulie 1977 şi până în decembrie 1979 era de
10.4 %, iar din iulie şi până în decembrie 1980 era de 12.1 %.
B. Metodele evaluării acţiunilor
95. Pe parcursul procedurilor în faţa Comisiei şi a Curţii s-a făcut referinţă la
diverse metode de evaluare a bunurilor naţionalizate sau expropriate, precum şi a
compensaţiei proprietarilor acestora. În cele ce urmează este prezentată o schemă
sumară a acelor metode:
1. Metodele de evaluare ale acţiunilor
96. Evaluarea bursieră a acţiunilor cotate implică consultarea cursului acestora
la data sau datele specificate.
97. Metoda definită prin legea din 1977 pentru evaluarea acţiunilor necotate
(ipotetica evaluare bursieră) implica estimarea preţului pe care l-ar fi avut la bursă
dacă ar fi fost cotate pe parcursul perioadei de referinţă. Estimarea se făcea în legă-
tură cu preţul oricăror acţiuni cotate comparabile şi se ţinea cont de toată informaţia
despre companie de care ar fi dispus investitorii bursieri pe parcursul perioadei re-
spective. Astfel, Dnii Whinney Murray şi Co. şi-au întemeiat în principal evaluarea pe
datele rezultate din ultimul bilanţ contabil al companiilor, care acoperea perioadele
anterioare perioadei de referinţă, însă aceştia de asemenea au înaintat anumite ipo-
teze cu privire la documentele interimare, mai recente, care ar fi fost comunicate de
bursă în cazul cotării acţiunilor companiei. Totuşi, întrebări puteau apărea în legătură
cu informaţia precisă care ar fi fost accesibilă investitorilor şi cu privire la gradul de
previzibilitate, pentru cei din urmă, în legătură cu performanţele viitoare ale companiei

238
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(a se vedea, de exemplu, § 57 supra). În afară de aceasta, metoda implica faptul că


acţiunile companiei vor fi deţinute de un număr diferit de persoane; în mod corespun-
zător, evaluarea pe această bază a unei filiale în întregime aflată în proprietate, poate
conduce la ipoteze în legătură cu faptul care ar fi fost politica comercială a acesteia,
dacă acţiunile sale ar fi aparţinut mai multor purtători.
98. Metoda alternativă cercetează, în cazul unui contract consensual, ce
sumă ar fi plătit un cumpărător unic unuia sau mai multor vânzători pentru achiziţi-
onarea numărului total de acţiuni. În această situaţie din nou, se va ţine cont de in-
formaţia completă de care ar dispune cumpărătorul la timpul potrivit şi estimarea se
va face prin raportarea la acţiuni cotate comparabile. Totuşi, această metodă putea
să se deosebească de metoda ipotetică de evaluare bursieră din trei considerente.
În primul rând, s-ar fi putut presupune că unicul cumpărător în cadrul negocierilor
de preluare putea dispune de o informaţie mai completă decât investitorul la bursă.
În al doilea rând, nu ar fi fost necesar de a se baza pe ficţiunea unei pluralităţi de
deţinători a acţiunilor sau de a face ipoteze în legătură cu politica comercială a
companiei. În al treilea rând, preţul plătit de unicul cumpărător la preluarea con-
trolului asupra companiei de obicei depăşea semnificativ preţul la bursă, căci cel
din urmă reprezintă doar ceea ce s-ar fi plătit pentru un mic pachet de acţiuni şi
nu reflectă preţul pe piaţă a pachetului de acţiuni majoritar sau dominant. Graţie
primelor vărsate, este posibilă conturarea unei idei despre plus-valoare (“prima de
control”) obţinută din primele la preţurile anterioare pe piaţă, plătite în condiţiile
unei preluări de succes care, potrivit reclamanţilor, atingeau în mediu 34 % în prima
jumătate a anului 1977.
2. Metodele compensaţiei aplicate cu ocazia naţionalizărilor anterioare
99. Condiţiile compensaţiei conţinute în legea din 1977, cu toate că în multe
aspecte erau similare celor conţinute în legislaţia anterioară cu privire la naţionalizare
în Marea Britanie, se deosebeau în următoarele aspecte:
(a) nu exista nici o posibilitate a alegerii perioadelor de referinţă pe parcursul
cărora acţiunile trebuiau să fie evaluate;
(b) cu anumite excepţii, perioada de referinţă era până atunci mai apropiată de
datele transferului, deşi ea întotdeauna le-a precedat;
(c) alineatul 6 al articolului 38 din legea din 1977 (a se vedea § 19 supra) pre-
ciza că, pentru a evalua o filială, Tribunalul Arbitral trebuia în anumite circumstanţe să
ţină cont de cotarea bursieră a companiei fondatoare.
Mai mult, potrivit măsurilor din trecut pentru care au fost utilizate metodele de
evaluare a acţiunilor, o parte substanţială din titlurile de valoare naţionalizate era
cotată la bursă, astfel încât furniza un punct de comparaţie pentru evaluarea titlurilor
de valoare necotate. În cazul legii din 1977, din contra, nu era indicată nici o compa-
nie aeronautică şi doar o singură companie de construcţie navală naţionalizată, care
fiind relativ mică, îşi avea toate acţiunile cotate; totuşi, un număr mare din companiile
naţionalizate erau filiale ale căror acţiuni constituiau o parte substanţială din afacerea
companiei fondatoare, de tipul Vosper şi Yarrow, acţiunile cărora erau cotate.

239
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

3. Dreptul la compensaţie în alte cazuri de privare de proprietate


100. Sub rezerva suveranităţii Parlamentului, o regulă de drept constituţional
al Regatului Unit dispune că în general compensaţia este supusă plăţii atunci când
proprietatea este luată de către Coroană în vederea exercitării prerogativelor sale de
common law. În plus, “doar dacă prevederile unei legi o cer expres, o lege nu trebuie
să fie interpretată astfel încât privarea de bunuri să se efectueze fără compensare”
(Attorney-General v. De Keyser’s Royal Hotel) [1920] Appeal Cases 508, р. 542).
101. Legislaţia cu privire la exproprierea de terenuri pentru cauze de utilitate
publică prevede plata compensaţiei, în general, pe baza valorii bunurilor funciare în
ipoteza unei vânzări consensuale pe piaţa liberă. În cauza Birmingham Corporation
v. West Midland Baptist (Trust) Association, All England Law Reports, 1969, vol. 3, p.
172, Camera Lorzilor a constatat că valoarea trebuie să se aprecieze fie la ziua de-
posedării proprietăţii fie, dacă este anterioară, la ziua stabilirii sau evaluării compen-
saţiei, şi nu la ziua (precum era practica anterioară) “avizului de expropriere” (“notice
to treat”), care putea fi considerabil mai înainte. Lucrările realizate după “avizul de
expropriere” erau excluse din evaluare, dar, cu unele excepţii, se ţine cont de posibi-
litatea valorificării terenului.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

102. Sir William Lithgow a sesizat Comisia (cererea nr. 9006/80) la 30 mai
1980, Vosper (nr. 9262/81) la 16 septembrie 1977, English Electric şi Vickers (nr.
9263/81) la 5 februarie 1981, Banstonian şi Northern Shipbuilding (nr. 9265/81) la 3
februarie 1981, Yarrow, Sir Eric Yarrow, M & G Securities Ltd. şi dna Augustin-Nor-
mand (nr. 9266/81) la 6 februarie 1981, Vickers (nr. 9313/81) la 25 martie 1981 şi
Dowsett, Investors şi Prudential (nr. 9405/81) la 4 iunie 1981.
Toţi reclamanţii se plângeau de faptul că compensaţia pe care au primit-o pen-
tru bunurile lor naţionalizate potrivit legii din 1977, era vădit insuficientă şi discrimina-
torie şi că în felul următor ei sunt victime ale încălcărilor articolului 1 al Protocolului 1
(P1-1), considerat separat şi combinat cu articolul 14 (art. 14+P1-1) din Convenţie. În
plus, fiecare dintre reclamanţi au mai invocat articolul 6 (art. 6) din Convenţie şi unii
dintre ei au invocat încălcarea articolelor 13, 17 şi 18 (art. 17, art. 18).
La 28 ianuarie 1983, Comisia a declarat cererile admisibile, cu excepţia plân-
gerilor lui Sir Eric Yarrow, M & G. Securities Ltd. şi a dnei Augustin-Normand (cererea
nr. 9266/81). La 10 octombrie 1983, Comisia a dispus conexarea cererilor potrivit
articolului 29 din Regulamentul Curţii.
103. În raportul său adoptat la 7 martie 1984 (articolul 31) (art. 31), Comisia şi-a
formulat opinia potrivit căreia nu a avut loc încălcarea:
- articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1) (treisprezece voturi contra trei);
- articolului 14 (art. 14) din Convenţie (cincisprezece voturi, cu o abţinere);
- articolelor 6, 13, 17 sau 18 din Convenţie (art. 6, art. 13, art. 17, art. 18) (în unani-
mitate).

240
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Textul integral al opiniei Comisiei şi al două opinii disidente exprimate în raport


figurează în anexă la prezenta hotărâre.

CONCLUZIILE FINALE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN

104. În cadrul audierilor din 24-26 iunie 1985, Guvernul a invitat Curtea să
decidă şi să declare:
“1. că nu a avut loc încălcarea drepturilor nici unuia dintre reclamanţi potrivit articolului 1 al Proto-
colului 1 (P1-1) la Convenţie;
2. că nu a avut loc încălcarea drepturilor nici unuia dintre reclamanţi potrivit articolului 14 din Con-
venţie combinat cu articolul 1 al Protocolului 1 (art. 14+P1-1) pentru nici unul din motivele invocate
de reclamanţi;
3. că nu a avut loc încălcarea drepturilor nici unuia dintre reclamanţi potrivit articolului 6 (art. 6) din
Convenţie pentru motivele ce mai pot fi invocate de reclamanţi; şi
4. că nu a avut loc nici o încălcare a drepturilor reclamantului potrivit articolului 13 (art. 13) din
Convenţie în “cauza Kincaid”.

ÎN DREPT

I. ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1 (P1-1)

A. Introducere

105. Reclamanţii nu contestă însăşi principiul naţionalizării. Totuşi, ei susţineau


că, pentru diferite motive, compensaţia pe care au primit-o era vădit insuficientă şi că
din acest considerent au fost victime ale încălcării articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1),
care prevede după cum urmează:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.

Alegaţiile reclamanţilor au fost contestate de către Guvern şi au fost respinse


de majoritatea membrilor Comisiei.
106. Curtea aminteşte că articolul 1 (P1-1) garantează în substanţă dreptul la
proprietate (a se vedea hotărârea Marckx din 13 iunie 1979, Seria A nr. 31, p. 27-28,
§ 63). În hotărârea sa din 23 septembrie 1982 în cauza Sporrong şi Lönnroth, Curtea
analiza articolul 1 (P1-1) ca incluzând “trei norme distincte”: prima, formulată în prima
propoziţie a § 1, este de o natură generală şi enunţă principiul dreptului de a se bu-
cura de proprietate; a doua, conţinută în a doua propoziţie a § 1, se referă la privarea
de proprietate, condiţionându-le; în ceea ce prieşte a treia, consemnată în al doilea
alineat, ea se referă între altele la dreptul statului de a reglementa folosirea bunurilor
(Seria A nr. 52, р. 24, § 61). Totuşi, în cauza James şi alţii din 21 februarie 1986 Curtea
a clarificat, că aceste trei norme nu sunt “distincte” între ele în sensul de a fi lipsite de

241
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

legătură: a doua şi a treia normă privesc cazuri particulare de interferenţă în dreptul


de proprietate şi prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat în
prima normă (Seria A nr. 98, р. 30, § 37 in fine).
107. Reclamanţii au fost evident “privaţi de proprietatea (lor)”, în sensul celei
de-a doua frază a articolului 1 (P1-1). Chestiunea nu a fost disputată de Curte, care,
prin urmare, va examina întinderea exigenţelor acestei fraze înainte de a cerceta
dacă au fost întrunite.
B. Au fost reclamanţii privaţi de proprietatea lor “pentru o cauză de utili-
tate publică” şi “în condiţiile prevăzute de lege”?
108. Reclamanţii susţineau că privarea de proprietate pentru compensaţia
care, precum se pretindea de aceştia în cauza dată, era inechitabilă, deoarece aceas-
ta reprezenta doar o fracţiune din valoarea proprietăţii la ziua transferului, nu putea fi
considerată ca fiind “de utilitate publică”, în sensul celei de-a două frază a articolului
1 al Protocolului 1 (P1-1). Cu atât mai mult, ea nu poate fi considerată ca conformă
“condiţiilor prevăzute de lege” în măsura în care compensaţia se dovedeşte a fi arbi-
trară în lipsa unui raport rezonabil cu această valoare. Or în speţă este vorba anume
de această situaţie.
109. Curtea nu o poate accepta pe prima dintre aceste afirmaţii. Obligaţia de a
plăti compensaţia derivă implicit din articolul 1 al Protocolului 1 (P1-1) examinat în an-
samblul său (a se vedea § 120 infra) şi nu din noţiunea de “utilitate publică”. Această
din urmă cerinţă vizează justificarea şi motivele, nedisputate de către reclamanţi, ale
privării propriu-zise.
110. Cât priveşte expresia “în condiţiile prevăzute de lege”, aceasta presupune
în primul rând existenţa unei concordanţe cu normele de drept intern suficient de ac-
cesibile şi precise (a se vedea, în special, hotărârea Malone din 2 august 1984, Seria
A nr. 82, p. 31-33, §§ 66-68). Sub rezerva § 153 infra, reclamanţii nu neagă faptul că
aceste cerinţe au fost respectate.
Fără îndoială cuvântul “lege” în contextul dat nu se limitează la o trimitere la
dreptul intern (ibidem, р. 32, § 67). Totuşi, argumentele reclamanţilor în legătură cu
aceasta (a se vedea §108 supra), potrivit Curţii, sunt atât de strâns legate de principa-
lele puncte litigioase în cauza dată, tratate în continuare la §§ 123-175 infra, că ar fi de
prisos să le examineze numai în lumina propoziţiei precitate a articolului 1 (P1-1).
C. “Principii generale de drept internaţional”
111. Reclamanţii susţin că referindu-se la “principiile generale de drept interna-
ţional” cea de-a doua frază a articolului 1 (P1-1) extinde asupra naţionalilor, în opinia
lor, exigenţa unei compensaţii prompte, adecvate şi efective a străinilor privaţi de
proprietatea lor.
112. Comisia a estimat în mod constant că principiile examinate nu sunt aplica-
bile exproprierii de către stat a resortisanţilor săi. Guvernul a susţinut această opinie.
Curtea se alătură acestei opinii din considerentele deja dezvoltate în hotărârea sa
James şi alţii (Seria A nr. 98, р. 38-40, §§ 58-66) şi reluate aici mutatis mutandis.

242
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

113. În primul rând, potrivit însăşi dreptului internaţional general, principiile


examinate se aplică în exclusivitate străinilor. Acestea au fost în special concepute
pentru străini. În acest sens, ele nu reglementează modul în care fiecare stat tratează
naţionalii săi.
114. În susţinerea poziţiei lor, reclamanţii s-au bazat în primul rând pe textul
actual al articolului 1 (P1-1). Din considerentul că cea de a doua frază începe cu cu-
vintele “nimeni”, acestora le părea imposibil să înţeleagă această propoziţie ca sem-
nificând că în timp ce fiecare avea dreptul la garanţiile acordate de expresiile “pentru
cauză de utilitate publică” şi “în condiţiile prevăzute de lege”, doar străinii au dreptul
la garanţiile acordate de expresia “în condiţiile prevăzute de … principiile generale de
drept internaţional”. Aceştia în continuare au subliniat că atunci când autorii Conven-
ţiei au avut intenţia să-i distingă pe naţionali de străini, ei au făcut-o în mod expres
precum în cazul articolului 16 al Convenţiei (art. 16).
Cu toate că argumentarea respectivă nu este lipsită de forţă ca construcţie gra-
maticală, există motive convingătoare pentru o interpretare diferită. Curtea estimă ca
fiind mai firesc de a se deduce din text decât prin referire la principiile generale de drept
internaţional. Aceste principii se găsesc incorporate în articolul 1 al Protocolului 1 (P1-
1), însă în legătură doar cu acţiunile ce cad în mod normal sub imperiul acestora, şi anu-
me acţiunile statului în privinţa străinilor. În plus, termenii tratatului trebuie să fie înţeleşi
ca având sensul lor ordinar (a se vedea articolul 31 din Convenţia de la Viena cu privire
la tratate din 1969); or faptul de a interpreta fraza în discuţie ca o extindere a principiilor
generale de drept internaţional în afara sferei lor normale de aplicare conciliază mai
puţin cu sensul ordinar al termenilor utilizaţi, indiferent de contextul lor.
115. În egală măsură, reclamanţii citează opiniile potrivit cărora articolul 1 (P1-
1), în interpretarea Comisiei, ar enunţa dispoziţii superflue cu referire la aceste princi-
pii, deoarece străinii se bucură deja de protecţia acestora.
Curtea nu împărtăşeşte această opinie. Referinţa în cauză poate fi privită ca
oferind cel puţin două utilităţi. În primul rând, ea permite străinilor de a utiliza nemijlocit
mecanismul Convenţiei pentru a-şi invoca drepturile în baza principiilor pertinente de
drept internaţional, în caz contrar aceştia ar fi trebuit să recurgă la canalele diplomati-
ce sau la alte mijloace disponibile în vederea reglementării. În al doilea rând, ea prote-
jează situaţia lor evitând pretinsa presupunere că intrarea în vigoare a Protocolului 1
(P1) a avut ca efect restrângerea drepturilor acestora. În legătură cu aceasta, este de
asemenea notabil faptul că articolul1 1 (P1-1) expres dispune că privarea de propri-
etate trebuie operată “pentru cauză de utilitate publică”: din considerentul că o astfel
de cerinţă figura printre principiile generale de drept internaţional, această prevedere
expresă ar fi fost superflue dacă articolul 1 (P1-1) ar fi acordat principiilor respective
caracterul de aplicabilitate atât naţionalilor cât şi străinilor.
116. În fine, reclamanţii au subliniat că tratarea principiilor generale de drept
internaţional ca neaplicabile exproprierii din partea statului a propriilor săi naţionali va
permite diferenţierea pe baza cetăţeniei. Aceasta, potrivit lor, va fi incompatibilă cu
două clauze integrate în Protocolul 1 (P1) potrivit articolului 5 al acestuia (P1-5): arti-
colul 1 (art. 1) din Convenţie, care obligă Statele Contractante să recunoască oricărei

243
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile garantate şi articolul 14 (art.
14) din Convenţie, care consacră principiul nediscriminării.
Cât priveşte articolul 1 (art. 1) din Convenţie, este adevărat că majoritatea pre-
vederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale acordă aceeaşi protecţie atât naţionalilor
cât şi străinilor, dar aceasta nu exclude excepţiile ce pot fi degajate printr-un text spe-
cial (a se vedea, de exemplu, articolele 5 § 1 (f) şi 16 (art. 5-1-f, art. 16) din Convenţie,
precum şi articolele 3 şi 4 din Protocolul 4 (P4-3, P4-4)).
Cât priveşte articolul 14 (art. 14) din Convenţie, potrivit jurisprudenţei constan-
te ale Curţii diferenţele de tratament nu constituie o discriminare, dacă acestea au
o “justificare obiectivă şi rezonabilă” (a se vedea sursa cea mai recentă, hotărârea
Abdulaziz, Cabales şi Balkandali din 28 mai 1985, Seria A nr. 94, p. 35-36, § 72).
În special, în cazul unei privări de proprietate realizate în contextul unei reforme
sociale sau a unei reconstrucţii economice, pot exista motive suficient de bune pen-
tru a se face o distincţie, în materie de compensare, între naţionali şi străini. Pentru
început, străinii sunt mult mai vulnerabili faţă de legislaţia internă: spre deosebire de
naţionali, aceştia nu vor juca în general vreun rol în alegerea sau desemnarea autori-
lor legislaţiei şi nu sunt consultaţi înainte de adoptarea acesteia. În al doilea rând, cu
toate că o expropriere trebuie să se efectueze întotdeauna pentru o cauză de utilitate
publică, consideraţiuni diferite pot fi aplicate naţionalilor în raport cu străinii; poate
exista un motiv pe deplin legitim pentru a le cere naţionalilor să suporte, pentru o cau-
ză de utilitate publică, un sacrificiu mai mare decât străinii (a se vedea § 120 infra).
117. În faţa unui text, interpretarea căruia a suscitat controverse atât de mari,
Curtea estimă potrivit de a se recurge la materialele lucrărilor pregătitoare ca mijloc
suplimentar de interpretare (a se vedea articolul 32 din Convenţie de la Viena cu pri-
vire la tratate din 1969).
Examinarea acestora din urmă relevă că referinţa expresă la un drept de com-
pensare conţinută în anumite versiuni anterioare ale articolului 1 (P1-1) a fost exclusă,
în special la insistenţa Regatului Unit şi a altor state. Menţiunea principiilor generale
de drept internaţional a fost ulterior inclusă şi a făcut obiectul unor declaraţii ce pre-
cizau că acestea protejează doar străinii. Astfel, când Guvernul german a declarat
că ar putea accepta textul cu condiţia că s-a recunoscut explicit că acele principii
implicau obligaţia de a plăti compensaţia în cazul unei exproprieri, delegaţia suedeză
sublinia că acele principii se adresau doar la relaţiile dintre un stat şi străini. Şi atunci
s-a convenit, la solicitarea delegaţiilor germane şi suedeze, că “principiile generale de
drept internaţional, în conotaţia lor actuală, presupun obligaţia de a plăti compensaţie
străinilor în cazurile de expropriere” (subliniat de Curte).
În special, prin Rezoluţia sa (52) 1 din 19 martie 1952, de acceptare a textului
Protocolului 1 (P1) şi de deschidere a acestuia pentru semnare, Comitetul de Miniştri
a specificat că, “în ceea ce priveşte articolul 1 (P1-1), principiile generale de drept
internaţional, în conotaţia lor actuală, cuprind obligaţia de a plăti străinilor o compen-
saţie în caz de expropriere” (subliniat de Curte). În contextul evoluţiei negocierilor în
ansamblu, această Rezoluţie indică faptul că referinţa la principiile generale de drept
internaţional nu era destinată pentru naţionali.

244
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Prin urmare, materialele lucrărilor pregătitoare nu susţin interpretarea apărată


de reclamanţi.
118. În cele din urmă, nimic nu demonstrează faptul că de la intrarea în vigoare
a Protocolului 1 (P1), practica Părţilor Contractante a evoluat până la aplicarea aces-
tor principii propriilor naţionali. Elementele prezentate Curţii probează clar contrariul.
119. Pentru aceste consideraţiuni diferite, Curtea concluzionează că principiile ge-
nerale de drept internaţional nu se aplică exproprierii unui naţional de către statul său.
D. Dreptul la compensaţie
120. Rămâne de văzut dacă existenţa şi suma despăgubirii cad sub incidenţa
celei de a doua fraze a articolului 1 (P1-1), care păstrează tăcere la acest capitol.
Potrivit Comisiei, cu care atât Guvernul cât şi reclamanţii sunt de acord, articolul 1
(P1-1) cere implicit, în general, plata unei compensaţii pentru privarea de proprietate
a oricărei persoane aflate sub jurisdicţia unui Stat Contractant.
Curtea constată împreună cu Comisia, că potrivit sistemelor juridice ale Statelor
Contractante, o privare de proprietate pentru o cauză de utilitate publică nu se justifică
fără plata unei compensaţii, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale străine pre-
zentei cauze. La rândul său, în absenţa unui principiu analogic, articolul 1 (P1-1) nu
va asigura decât o protecţie foarte iluzorie şi neefectivă a dreptului de proprietate.
Curtea aminteşte în acest sens, că nu este de ajuns ca o măsură privativă de
proprietate să urmărească, în speţă cât şi în principiu, un scop legitim “pentru cauză
de utilitate publică”, dar, de asemenea, trebuie să existe un raport rezonabil de pro-
porţionalitate între mijloacele aplicate şi scopul urmărit. Hotărârea precitată Sporrong
şi Lönnroth a exprimat aceeaşi idee în alţi termeni: ea vorbeşte de un “echilibru just”
care trebuie menajat între cerinţele de utilitate publică ale comunităţii şi imperativele
drepturilor fundamentale ale individului (Seria A nr. 52, р. 26, § 69). Echilibrul scontat
nu va fi întrunit dacă persoana vizată a avut de suportat o “povară specială şi exce-
sivă” (ibidem, р. 28, § 73). Curtea s-a pronunţat în hotărârea respectivă în contextul
principiului respectării proprietăţii, proclamat de prima frază a alineatului întâi, însă a
subliniat că “preocuparea asigurării unui astfel de echilibru se reflectă (…) în structura
articolului 1 (P1-1)” în ansamblu său (ibidem, р. 26, § 69).
Pentru a se aprecia dacă s-a asigurat un echilibru just între diferitele interese
urmărite în speţă şi, în special, dacă nu s-a impus o povară neproporţională persoanei
private de proprietate, trebuie să se ţină cont de condiţiile compensaţiei.
E. Nivelul compensaţiei
121. Curtea de asemenea se raliază avizului Comisiei cu privire la nivelul com-
pensaţiei: privarea de proprietate fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoa-
rea bunului va constitui în mod normal o ingerinţă neproporţională, care nu ar putea fi
justificată potrivit articolului 1 (P1-1). Astfel, articolul 1 (P1-1) nu garantează în toate
cazurile dreptul la o compensaţie integrală, deoarece scopurile legitime “pentru ca-
uză de utilitate publică” urmărite în contextul unei reforme economice sau de justiţie
socială, pot milita pentru o valoare inferioară valorii complete pe piaţă (a se vedea
hotărârea James şi alţii precitată, Seria A nr. 98, р. 36, § 54).

245
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

Potrivit reclamanţilor nu se poate opera nici o distincţie, în materie de nivel al


compensaţiei, între naţionalizări şi alte privări de proprietate realizate de stat, precum
ar fi exproprierea de terenuri pentru cauză de utilitate publică.
Curtea nu subscrie acestei afirmaţii. Atât natura proprietăţii cât şi circumstanţe-
le transferului în ambele categorii de cauze generează consideraţiuni diferite de care
în mod legitim se poate ţine cont la determinarea unui echilibru just între interesul pu-
blic şi interesele private vizate. Evaluarea marilor întreprinderi industriale în vederea
naţionalizării complete a unui sector industrial reprezintă în sine o operaţiune mult mai
complicată decât, spre exemplu, estimarea unui teren expropriat şi, în mod normal,
cere o legislaţie specială care s-ar putea aplica tuturor întreprinderilor implicate. Prin
urmare, nivelul compensaţiei necesare poate fi diferit, întotdeauna sub rezerva res-
pectării unui just echilibru, în dependenţă de care este vorba de o naţionalizare sau
de o altă formă de privare de proprietate.
122. Reclamanţii nu contestau statului o marjă de apreciere pentru a se pro-
nunţa asupra chestiunii dacă este cazul sau nu de a priva pe cineva de proprietatea
sa, însă potrivit reclamanţilor Comisia a greşit atunci când a concluzionat că statul de
asemenea se bucură de o vastă putere discreţionară de a fixa modalităţile şi condiţiile
transferului.
Curtea nu împărtăşeşte această opinie. Decizia de adoptare a unei legi de na-
ţionalizare implică adeseori examinarea diferitelor chestiuni asupra cărora într-o soci-
etate democratică domnesc profunde divergenţe. Graţie cunoaşterii nemijlocite a ţării
lor, a necesităţilor şi resurselor acesteia, autorităţile naţionale se găsesc, în principiu,
într-o situaţie mai bună decât un judecător internaţional pentru a determina măsurile
potrivite în materie, astfel încât acestea trebuie să dispună de o marja de apreciere
mai amplă. În viziunea Curţii, ar fi artificială în acest sens izolarea deciziei cu privire
la modalităţile de compensaţie de însăşi decizia de naţionalizare, în contextul în care
elementele ce o influenţează pe cea din urmă o influenţează neapărat şi pe cei dintâi.
Prin urmare, rolul Curţii se limitează în speţă la determinarea faptului dacă, la adop-
tarea deciziilor cu privire la compensaţie, Regatul Unit a depăşit marja de apreciere;
ea va respecta hotărârea legislatorului în acest domeniu, cu excepţia faptului dacă
aceasta este vădit lipsită de bază rezonabilă.
F. Compensaţia acordată reclamanţilor atingea nivelul definit de Curte?
1. Punctele comune pentru toţi reclamanţii
(a) Demersuri avansate
123. Reclamanţii îi reproşau Comisiei că s-a referit, în raportul său, doar la
sistemul compensaţiei stabilit prin legea din 1977; în opinia lor, Comisia a trebuit în-
deosebi să examineze consecinţele aplicării acestui sistem.
La rândul său, Guvernul susţinea că dacă metoda de evaluare stabilită de le-
gislator era corectă, atunci aceasta, în mod necesar, conducea la o compensaţie re-
ală şi efectivă. Potrivit lui, valoarea proprietăţii naţionalizate putea fi determinată doar
prin aplicarea unei metode de evaluare corecte.

246
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

124. Într-o speţă care îşi are originea într-o cerere individuală (articolul 25) (art.
25), Curtea se limitează în măsura posibilului la examinarea cauzei concrete cu care
a fost sesizată (a se vedea, printre multe alte, hotărârea Ashingdane din 28 mai 1985,
Seria A nr. 93, p. 25, § 59). În cauza dată, reclamanţii se plâng de faptul că legea din
1977 a antrenat plata compensaţiei fără a o raporta rezonabil la valoarea bunurilor
acestora la data transferului. De asemenea, aceştia ridicau întrebări cu privire la cla-
uzele legislaţiei şi la efectele acesteia. Prin urmare, Curtea îşi va concentra în primul
rând atenţia asupra textelor incriminate; iar efectele legislaţiei, vor fi examinate de
Curte în contextul modalităţilor şi condiţiilor determinate de Parlament în prealabil şi
care trebuiau să fie aplicate companiilor naţionalizate în ansamblu.
(b) Sistemul stabilit prin legea din 1977
(i) Compensaţia calculată în temeiul valorii acţiunilor
125. Parlamentul a reţinut valoarea acţiunilor companiilor naţionalizate ca te-
mei de calculare a compensaţiilor. Decizia sa, neatacată ca atare de reclamanţi, este
justificată în opinia Curţii, deoarece potrivit legii din 1977, anume acţiunile propriu-zise
au trecut în proprietate publică. În plus, există metode verificate de evaluare a acţiu-
nilor, în special în scopuri fiscale.
Principala alternativă de evaluare a compensaţiei trebuia să consiste în funda-
mentarea acesteia pe valoarea activelor, dar, după cum Guvernul a subliniat, aceasta
ar fi necesitat, din motivul existenţei diferitor practici observate în materie de valori
contabile, o lungă şi costisitoare reevaluare a activelor. Mai mult, în evaluarea unei
companii destinate de a-şi continua activitatea beneficiilor pot deseori fi un element
mai important decât bunurile. În orice caz metoda aleasă permitea referirea la valoa-
rea activelor de rând cu alte elemente pertinente (a se vedea § 36 supra).
126. Astfel, Curtea concluzionează că decizia Parlamentului nu era, în princi-
piu, incompatibilă cu exigenţele articolului 1 (P1-1).
(ii) Metoda ipotetică de evaluare bursieră
Potrivit legii din 1977, “valoarea de bază” a titlurilor de valoare cotate la bursa
de la Londra, trebuia, pentru scopurile compensării, să corespundă cotării medii săptă-
mânale ale acestora în timpul perioadei de referinţă. “Valoarea de bază” pentru titlurile
de valoare necotate trebuia să fie, în general, valoarea pe care ar fi avut-o în situaţia
în care ar fi fost cotate la bursă pe parcursul perioadei de referinţă (a se vedea § 19).
Reclamanţii, plângerile cărora toate erau în legătură cu acţiunile din cea de a doua ca-
tegorie, calificau metoda prescrisă ca fiind o bază denaturată şi neexactă de evaluare.
127. În pofida complexităţii unui sistem care ar permite calificarea, în scopul
evaluării lor, a acţiunilor necotate la bursă ca şi cum ar fi fost, Curtea subliniază că
metoda aleasă prezenta un avantaj net. Întemeiată pe impresia pe care un investitor
la bursă putea să şi-o formeze cu privire la compania examinată, ea permitea să
se ţină cont, într-un mod obiectiv, de ansamblul elementelor pertinente, printre care
profiturile trecute şi viitoare, acoperirea activelor, sporul la dividende şi preţul oricăror
comparabile acţiuni cotate (a se vedea §§ 36 şi 97 supra). Aceasta este, de aseme-

247
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

nea, o metodă care a fost anterior utilizată în special în legile britanice din 1949 şi
1967 cu privire la siderurgie.
Bazându-se pe datele la care se prezumă că au avut acces investitorii, sistemul
implica într-adevăr, după cum au subliniat reclamanţii, referirea la materialele deja
publicate, dintre care unele se puteau referi sau s-au referit la perioade anterioare pe-
rioadei de referinţă. Totuşi, în practică s-au înaintat de asemenea ipoteze cu privire la
o altă informaţie mai recentă, care ar fi fost furnizată pieţei bursiere în situaţia în care
acţiunile în cauză ar fi fost cotate (a se vedea § 97 supra). În plus, utilizarea metodei
alese nu împiedica referirea, în timpul negocierilor asupra compensării, la profiturile
viitoare ale companiei după finele perioadei de referinţă.
128. Reclamanţii au propus ca fiind cel mai indicat să se evalueze preţul pe
care acţiunile lor l-ar fi atins în cazul unei vânzări consensuale între particulari. To-
tuşi, Curtea asemeni Comisiei, notează că însăşi rapoartele de evaluare elaborate pe
această bază şi care i-au fost comunicate de către reclamanţi utilizau comparaţii cu
acţiunile cotate analogice, îndeosebi la determinarea ratei adecvate de capitalizare
bursieră a beneficiului net (raportul preţ/profit).
În afară de faptul că compensaţia calculată prin metoda ipotetică de evaluare
bursieră nu conţinea nici un element conţinând preţul special al unui pachet majoritar
sau dominant de acţiuni, asupra cărora Curtea va reveni la §§ 148-150 infra, prin-
cipala deosebire dintre metode pare a fi în legătură cu faptul că un cumpărător în
cazul unui contract consensual dispune probabil de o informaţie mai completă despre
companie, decât un investitor bursier (a se vedea § 98 supra). Cu toate acestea,
Curtea nu consideră că această deosebire este atât de mare încât să concluzioneze
că Regatul Unit a procedat nerezonabil şi a depăşit marja de apreciere la alegerea
metodei ipotetice de evaluare bursieră. De altfel, nu trebuie de uitat, că ar fi fost puţin
nenatural a se imagina un achizitor dispus să cumpere un pachet mare de acţiuni a
unei întreprinderi din sectorul industrial în cauză.
129. Curtea, astfel, conchide că recurgerea la această metodă nu era în princi-
piu contrară articolului 1 (P1-1).
(iii) Perioada de referinţă
130. Compensaţia pe care au primit-o reclamanţii, a fost calculată în baza valo-
rii acţiunilor lor în timpul perioadei de referinţă stabilită prin legea din 1977, şi anume,
începând cu 1 septembrie 1973 şi până la 28 februarie 1974 (a se vedea § 19 supra).
Acestei perioade i-au precedat mai mult de trei ani de transfer formal al acţiunilor (a
se vedea § 18 supra), în timp ce reclamanţii susţineau că pentru a fi “în mod rezonabil
proporţional” valorii proprietăţii în cauză compensaţiile trebuiau să se calculeze în
baza valorii acţiunilor la ziua transferului.
La alegerea perioadei de referinţă, Guvernul a dorit să aleagă o perioadă cât mai
recentă posibilă şi fără a fi atipică, dispunând întotdeauna că aceasta nu era perioada
în care valoarea acţiunilor putea fi denaturată de anunţarea naţionalizării sau a moda-
lităţilor compensării: practica a arătat că un astfel de anunţ poate să afecteze valoarea
bunurilor doar în situaţia în care data sau perioada de referinţă precedau anunţul.

248
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

131. Curtea constată în primul rând, că perioada de referinţă s-a finisat în ziua
alegerii Guvernului Laborist (a se vedea §§ 10 şi 19 supra). Aceasta a fost ziua în
care perspectiva naţionalizării a devenit realitate, chiar dacă, potrivit celor relatate de
reclamanţi, identitatea exactă a companiilor ce vor trece în proprietate publică nu a
fost cunoscută până la data când legea din 1977 a primit sancţionarea regală.
Reclamanţii susţineau că unica justificare a alegerii unei perioade de referinţă
anterioare transferului era de a sustrage valoarea proprietăţii de sub influenţa ar-
tificială a naţionalizării sau a ameninţării cu aceasta. Ei afirmau, că în speţa dată,
perspectiva naţionalizării nu a afectat profiturile sau activele unei companii şi că orice
impact pe care posibil l-ar fi avut asupra valorii acţiunilor lor, potrivit metodei ipotetice
de evaluare, ar fi putut să nu fie luat în consideraţie.
Curtea relevă că posibilitatea unor distorsiuni nu poate fi apreciată după eve-
niment, cu avantajul unui regres. În viziunea sa, Guvernul nu a acţionat neînteme-
iat prezumând, în decursul elaborării şi examinării proiectului legii, că programul de
naţionalizare va avea ca efect denaturarea valorii acţiunilor ce vor fi naţionalizate.
Într-adevăr, în circumstanţele din acea perioadă, în special după declinul general din
februarie 1974 al valorii acţiunilor relevat de indicele acţiunii ordinare industriale Fi-
nancial Times (a se vedea § 93 supra), alegerea unor anumite perioade de evaluare
ulterioare puteau să nu fie universal acceptate.
132. Curtea de asemenea notează existenţa multiplelor precedente în care
perioada de referinţă utilizată se situa înainte de ziua transferului.
Astfel, un sistem similar se găsea deja consacrat în legile britanice de naţionali-
zare precitate de către reclamanţi şi care - ei admiteau - asigurau o compensaţie justă
şi echitabilă. În plus, potrivit celor remarcate de către Guvern, în nici o lege precitată
nu se găsea dovada unei denaturări de fapt a preţurilor sau a valorilor ca condiţie
ulterioară aplicării sistemului respectiv.
133. De asemenea, reclamanţii îndeosebi insistau asupra referinţelor, în juris-
prudenţa dreptului internaţional, la evaluarea la ziua transferului. Curtea, totuşi, nu
le consideră pe acestea ca fiind convingătoare. Anumite cazuri precitate nu ridicau
întrebări comparabile celor din cauza dată; în plus, în multe litigii internaţionale ziua
anunţării naţionalizării şi ziua preluării proprietăţii coincideau de fapt, astfel încât în
final nu exista nici o perioadă în decursul căreia pericolul naţionalizării putea să cau-
zeze denaturarea cursurile sau valorile. În orice caz, practica internaţională nu indică
că doar ziua transferului poate servi ca bază pentru evaluare.
134. Din aceste considerente, alegerea perioadei de referinţă nu a fost, în opi-
nia Curţii, incompatibilă în principiu cu articolul 1 (P1-1).
(iv) Concluzia cu privire la sistemul stabilit prin legea din 1977
135. Curtea astfel a conchis că însăşi sistemul de compensare stabilit prin
legea din 1977 nu conţinea nici un element ce putea fi calificat ca inacceptabil în con-
diţiile Protocolului 1 (P1).
c) Efectele sistemului stabilit prin legea din 1977
(i) Introducere

249
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

136. Reclamanţii au prezentat Curţii un dosar voluminos în susţinerea tezei


acestora potrivit căreia a avut loc o disproporţie flagrantă între compensaţia acordată
şi valoarea reală a întreprinderilor naţionalizate la ziua transferului. Într-un mod ge-
neral, Guvernul n-a comentat documentele prezentate, dar a precizat că acestea nu
trebuie considerate ca fiind exacte (a se vedea § 39 supra).
Curtea notează că pretinsa disproporţie se referă în esenţă la trei efecte gene-
rale ale sistemului stabilit prin legea din 1977; ea le va examina succesiv.
(ii) Neluarea în considerare a evenimentelor noi petrecute între 1974 şi 1977 în
viaţa companiilor în cauză
137. Reclamanţii pretindeau că nu au primit o compensaţie echitabilă, deoa-
rece potrivit legii din 1977, acţiunile companiilor naţionalizate au scăzut, iar evalua-
rea se făcea prin raportarea la perioada de referinţă. Această dispoziţie a împiedicat
considerarea evaluării până la ziua transferului şi, îndeosebi, progresul ce a marcat
companiile în cauză.
Potrivit Comisiei, articolul 1 al Protocolului 1 (P1-1) autoriza legislatorul britanic
să decidă că creşterea înregistrată după declanşarea procesului naţionalizării nu ofe-
rea în mod obligatoriu o compensaţie.
138. Pretenţia cere următoarele observaţiile preliminare din partea Curţii
(a) În cazul adoptării unei măsuri de naţionalizare, este indispensabilă, şi re-
clamanţii o consemnează, fixarea prealabilă a modalităţilor de compensare. Aceasta
rezultă nu doar din interesul securităţii raporturilor juridice, dar de asemenea şi din
considerentul că ar fi mai puţin practic, în special în cazul implicării unui număr mare
de întreprinderi, ca această compensaţie să fie statuată şi fixată ulterior pe o bază ad
hoc sau pe oricare bază pe care Guvernul o poate la discreţia sa alege în fiecare caz
aparte. Curtea recunoaşte necesitatea stabilirii din start a unei formule comune, care,
chiar dacă este de o anumită flexibilitate, se aplică tuturor companiilor vizate.
(b) Compensaţia bazată pe valorile perioadei de referinţă se plătea nu doar
pentru companiile care au înregistrat un spor ci şi pentru cele ale căror bunăstare a
înregistrat un declin. Astfel, dacă sectorul public câştiga pe seama unei eventuale
creşteri, el suporta în egală măsură riscul oricărui declin. Este adevărat, precum
au menţionat şi reclamanţii, că în decursul procesului legislativ (dezbaterilor parla-
mentare) anumite companii puteau fi excluse din programul de naţionalizare şi că,
de fapt, compania Drypool Group Ltd. devenită între timp insolvabilă, a fost astfel
exclusă (a se vedea §§ 14-15 supra). Cu toate acestea, acest unic caz nu schimbă
faptul că, în legătură cu companiile care au fost naţionalizate, de asemenea, exista
riscul să treacă în sectorul public; într-adevăr pare probabil faptul că anumite com-
panii naţionalizate, altele decât cele vizate de prezentele proceduri, s-au depreciat
în perioada 1974-1977.
(c) Bineînţeles, că un astfel de spor al companiilor reclamanţilor ce s-ar fi putut
înregistra în perioada examinată s-ar fi putut explica parţial prin eforturile acestora,
în special în realizarea obligaţiilor legale faţă de acţionarii lor. Totuşi, nu se poate
exclude că aceasta parţial se datorează şi altor diverse elemente, dintre care unii se

250
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

aflau în afara controlului reclamanţilor, precum ar fi însăşi perspectiva naţionalizării


şi prevederea unei asistenţe financiare din partea Guvernului în vederea asigurării
viabilităţii continue a companiilor.
(d) Potrivit metodei ipotetice de evaluare bursieră, evoluţiile ulterioare ale si-
tuaţiilor companiilor au fost considerate ca unul din “elementele pertinente”, până la
limita că aceste evoluţii ar fi putut fi prevăzute de un investitor prudent în perioada de
referinţă (a se vedea § 97 supra).
139. Reclamanţii au evidenţiat în cadrul audierilor în faţa Curţii că obligaţia
asigurării unei compensaţiei echitabile comporta un caracter continuu. Prin urmare,
formula compensaţiei care putea fi iniţial echitabilă la momentul preluării, trebuia re-
văzută în cazul, precum în speţă, schimbărilor circumstanţelor.
140. Curtea constată că intervalul lung între perioada de referinţă şi ziua tran-
sferului se datora în exclusivitate dezbaterilor parlamentare aprofundate în cadrul că-
rora Parlamentul în mod democratic a examinat minuţios argumentele ce în esenţă
coincideau cu cele înaintate de către reclamanţii în prezentele proceduri (a se vedea
§§ 13 şi 18 supra). În special, s-a discutat - ca apoi să fie respinsă - posibilitatea mo-
dificării formulei legale a compensaţiei pentru a se ţine cont de evoluţia ulterioară.
141. Dacă faptele istorice nu sunt în esenţă decisive, Curtea menţionează că
discuţiile la acea perioadă nu ilustrau decât dificultăţile care ar fi antrenat modificarea
completă a sistemului propus.
(a) Orice modificare ar fi subminat securitatea raporturilor juridice creată prin
alegerea iniţială a formulei compensaţiei.
(b) Anunţul condiţiilor compensaţiei au provocat în public anumite aşteptări, în
bază cărora s-au petrecut tranzacţii de vindere şi cumpărare a acţiunilor.
(c) Între anii 1974-1977, indicele acţiunii ordinare industriale Financial Times a
variat; din când în când - şi în special între finele perioadei de referinţă şi martie 1975
(când pentru prima dată s-au anunţat modalităţile compensaţiei) - acesta se situa sub
nivelul obţinut la finele perioadei de referinţă (a se vedea § 93 supra). Prin urmare,
alegerea unei alte date sau perioade de referinţă, putea să fie dezavantajoasă pentru
foştii proprietari; într-adevăr, menţinerea perioadei de referinţă iniţial alese servea
protecţiei acestora împotriva oricăror consecinţe defavorabile urmare a declinului pre-
ţurilor la bursă.
(d) Curtea a constatat deja că Guvernul Britanic n-a acţionat nerezonabil la se-
lectarea, în vederea asigurării unei evaluări a acţiunilor reclamanţilor efectuate în afara
oricărei denaturări, perioadei de referinţă anterioară anunţării naţionalizării (a se vedea
§ 132 supra). Din considerentul că riscul denaturării persista până la trecerea acţiunilor
în sectorul public, s-ar fi lăsat câmp liber pentru astfel de influenţe dacă s-ar fi optat
pentru o perioadă de referinţă de modificare a formulei iniţiale a compensaţiei.
142. La momentul concluzionării asupra acestui aspect, Curtea atribuie o aten-
ţie deosebită consideraţiilor că naţionalizarea este o măsură economică cu caracter
general în legătură cu care statului trebuie să i se acorde o largă marjă de apreciere

251
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

(a se vedea § 122 supra) şi că ea cere adoptarea unei legislaţii care să definească o


formulă comună de compensare (a se vedea § 139 supra). Mai mult ca atât, sistemul
stabilit prin legea din 1977 nu se dovedea a fi în principiu inacceptabil potrivit artico-
lului 1 din Protocolul 1 (P1-1) (a se vedea § 136 supra). În lumina acestor elemente
şi a ansamblului altor consideraţii enunţate la §§ 139 şi 141-142 supra, există, potrivit
Curţii, motive suficiente de a considera că Regatul Unit avea dreptul de a decide, în
contextul exercitării normale a prerogativei de apreciere, adoptarea prevederilor fără
să ţină cont de evenimentele ulterioare petrecute în companii.

(iii) Lipsa indexării sumelor băneşti

143. Reclamanţii s-au referit la faptele că legea din 1977 lega suma compensa-
ţiei de valoarea acţiunilor în perioada de referinţă şi că plăţile acesteia s-au făcut abia
după câţiva ani. Combinarea acestor elemente i-a împiedicat să primească o com-
pensaţie echitabilă, deoarece nu s-a ţinut cont de dezaprecierea monedei din 1974 şi
până la ziua primei plăţi, perioadă a unei puternice inflaţii (a se vedea § 92 supra).
144. Cu referire la elementele ce stau la baza acestei pretenţii, Curtea relevă
că compensaţia comporta un spor - la o rată rezonabil apropriată de rata medie mi-
nimală a Băncii Engleze (a se vedea §§ 21 litera (a) şi 94 supra) - cu efect din ziua
transferului proprietăţii, ceea ce limita consecinţele inflaţiei până în ziua plăţii. În afară
de aceasta, după transfer toţi reclamanţii au primit plăţile în acont a compensaţiei fără
a aştepta stabilirea definitivă a sumei compensaţiei (a se vedea §§ 45, 53, 64, 69, 75,
82 şi 91 supra).
Pe de altă parte, reclamanţii nu au fost privaţi de venitul ce a urmat investiţiile
acestora din intervalul cuprins între perioada de referinţă şi ziua transferului, datorită
faptului că ei şi-au conservat pentru această perioadă dreptul la dividendele de pe
titlurile de valoare achiziţionate. Este adevărat că clauzele asigurătorii, conţinute în
legea din 1977, au impus în acest sens restricţii, dar, la general vorbind, acestea nu
au făcut decât să limiteze suma unor astfel de dividende la suma plătită în acest sens
în perioada imediat anterioară perioadei de referinţă (a se vedea § 23 supra). În plus,
o rată mai înaltă se plătea doar cu acordul Ministrului Industriei.
145. Informaţia prezentată Curţii relevă că între perioada de referinţă şi ziua tran-
sferului proprietăţii preţul acţiunilor nu s-a majorat asemeni indicelui preţului cu amă-
nuntul (a se vedea §§ 92-93 supra). Ajustarea compensaţiei la acest indice le-a acordat
reclamanţilor un avantaj de care nu au putut beneficia purtători de titluri de valoare.
Pentru Comisie, maximum ce s-ar fi putut solicita era ca compensaţia să fie
legată de nivelul general al preţului acţiunilor. Desigur, indicele acţiunii ordinare in-
dustriale Financial Times demonstrează într-o manieră generală că s-a petrecut o
anumită majorare a valorii acţiunilor între perioada de referinţă şi diferitele date ale
transferului (a se vedea § 93 supra). Cu toate acestea, astfel de chestiuni nu trebuie
judecate la o dată anterioară: prin blocarea în practică a valorii acţiunilor naţionalizate
la cifra atinsă în perioada de referinţă, legea din 1977 nu excludea doar considerarea
majorării indicelui preţului acţiunilor ci proteja de asemenea reclamanţii de orice efec-
te defavorabile urmare a fluctuaţiilor ulterioare ale acelui indice.

252
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

146. Astfel, Curtea consideră că în circumstanţele din acea perioadă, Regatul


Unit nu a depăşit marja de apreciere la adoptarea deciziei de introducere a prevede-
rilor de excludere a considerării inflaţiei.
(iv) Lipsa elementului care reprezintă plus-valoarea rezultată dintr-o participare
acţionară dominantă sau importantă
147. Reclamanţii s-au referit la faptul că potrivit legii din 1977, acţiunile lor
au fost evaluate cu ajutorul metodei ipotetice de evaluare bursieră şi că preţurile la
bursă abia corespundeau sumei ce urma a fi plătit pentru un număr mic de acţiuni
(a se vedea § 98 supra). Ei au susţinut că, combinarea acestor două elemente,
i-a împiedicat să primească o compensaţie echitabilă, deoarece sumele primite de
aceştia nu conţineau vreun element reprezentând plus-valoarea rezultată din par-
ticiparea lor acţionară importantă, iar în majoritatea cazurilor dominantă, în cadrul
companiilor vizate.
148. După cum Guvernul just a relevat, o măsură de naţionalizare nu poate fi
asimilată unei oferte publice de cumpărare: statul care naţionalizează acţionează ca
urmare a constrângerii şi nu a incitării. Prin urmare, potrivit Curţii, nu se poate susţi-
ne că compensaţia reclamanţilor trebuie să fie aliniată la preţul ce putea fi propus în
cadrul unei astfel de oferte.
Într-adevăr, la o vânzare consensuală preţul plătit pentru acţiunile reclamanţilor
putea să conţină o primă în legătură cu raportul participării acestora. Totuşi, pentru
a calcula compensaţia pe această bază trebuia să se prezume că se putea găsi un
cumpărător pentru pachetele mari ale acţiunilor în cauză, prezumţie mai puţin dubioa-
să în cazul industriilor vizate.
În final, Curtea nu consideră că Regatul Unit era obligat, potrivit articolului 1
din Protocolul 1 (P1-1), să trateze diferit foştii acţionari potrivit tipului sau mărimii
participării acestora în companiile naţionalizate: Regatul Unit nu a acţionat în mod
nerezonabil când a considerat că repartizarea compensaţiilor va fi mult mai justă dacă
toţi proprietarii vor fi trataţi pe aceeaşi poziţie.
149. În aceste condiţii, Curtea consideră că Regatul Unit nu a depăşit marja
de apreciere când a decis să adopte prevederi ce excludeau din compensaţie ele-
mentul reprezentând plus-valoarea rezultată din participarea acţionară importantă
sau dominantă.
(v) Concluzia cu privire la efectele sistemului stabilit prin legea din 1977
150. În lumina celor ce urmează, Curtea concluzionează, în ceea ce priveşte
chestiunile comune tuturor reclamanţilor, că efectele produse prin sistemul stabilit prin
legea din 1977 nu erau incompatibile cu articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1).
Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea, de asemenea, a ţinut cont de
anumite aspecte ale metodei de plătire a compensaţiei avantajoase foştilor propri-
etari: astfel, dobânda la o rată rezonabilă a compensaţiei se înregistra de la ziua
transferului, plăţile în acont se făceau în perioada cea mai apropiată stabilirii sumei
definitive (a se vedea §§ 20-21 şi 45, 53, 64, 69, 75, 82 şi 91 supra).

253
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

2. Chestiuni specifice referitoare la diferiţi reclamanţi


151. Adiţional la chestiunile comune examinate supra, unii reclamanţi au sus-
ţinut, în contextul elementelor specifice cazurilor individuale, că compensaţia ce le-a
fost acordată nu a întrunit cerinţele articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1). Plângerile
reclamanţilor, contestate de către Guvern şi respinse de către Comisie, vor fi exami-
nate fiecare de Curte.
(a) Pretinsa disproporţie dintre compensaţie şi valoarea acţiunilor în perioada
de referinţă (cauzele Kincaid şi Yarrow Shipbuilders)
152. Cu titlu subsidiar, Sir William Lithgow şi Yarrow PLC au afirmat că com-
pensaţia pe care au primit-o nu corespundea valorii acţiunilor lor, respectiv, în compa-
niile Kincaid şi Yarrow Shipbuilders în perioada de referinţă.
153. Curtea notează că această plângere în esenţă denunţă o aplicare inadec-
vată a legii din 1977.
Totuşi, trebuia să se evidenţieze că sumele oferite de către Ministerul Industriei
la finele negocierilor au fost acceptate de către reprezentanţii acţionarilor, ca fiind o
evaluare acceptabilă în limitele formulei legale. Mai mult ca atât, Tribunalul Arbitral
putea fi sesizat în ambele cazuri de către reprezentant cu o plângere precum că
potrivit formulei respective foştii proprietari aveau dreptul la o sumă mai mare decât
cea oferită. Cu toate că probabil un astfel de recurs nu i s-a oferit însăşi lui Sir Willi-
am Lithgow, această chestiune este disputabilă (a se vedea § 30 supra). Totuşi, alţi
acţionari ai Kincaid n-au înaintat nici o obiecţie (a se vedea § 44 supra) şi în orice caz
reclamantul era legat - din punct de vedere legal din considerentele dezvoltate la
§ 193-197 supra - de sistemul stabilit prin legea din 1977.
154. În aceste circumstanţe, Curtea nu are nici un motiv să pună la îndoială
acordurile încheiate conţineau evaluări rezonabile în limitele formulei legale. Prin ur-
mare, aceasta respinge această plângere.
(b) Incidenţa impozitului pe plus-valori (cauza Kincaid)
155. Sir William Lithgow se plângea de faptul că deşi bonurile trezorierale pe
care le-a primit nu erau supuse impozitării, vânzarea sau rambursarea acestora le fă-
cea pasibile de impozitul pe plus-valori (a se vedea §§ 21 litera (b) şi 45 supra). Astfel,
potrivit acestuia, compensaţia acordată lui nu a fost “efectivă”, datorită imposibilităţii
de a-i permite acestuia achiziţionarea unor bunuri echivalente.
156. În opinia Curţii plângerea nu pare a fi întemeiată. După cum a subliniat Co-
misia, reclamantul putea de asemenea să fie obligat să plătească impozitul respectiv
dacă şi-ar fi vândut acţiunile înainte de anul 1977. Nu poate fi privită ca nerezonabilă
aplicarea acestei ipoteze şi în cazul rambursării sau vânzării anticipate de bonuri tre-
zorierale în schimbul acţiunilor acestuia.
(c) Aplicarea metodei bazate pe beneficii (cauza Kincaid)
157. Sir William Lithgow se plângea de faptul că compensaţia plătită pentru ac-
ţiunile sale ordinare în compania Kincaid au fost calculate mai curând prin referinţa la

254
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

beneficiile şi nu la activele companiei, în special prin referirea la beneficiile trecute decât


la cele scontate. Astfel, acesta a fost privat de valoarea legată de aceşti alţi factori.
158. Curtea nu consideră că recurgerea la metoda bazată pe beneficii, în sine,
trebuie privită ca fiind incompatibilă cu prevederile articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1).
Este vorba de un procedeu frecvent utilizat, în special la bursă, pentru evaluarea com-
paniilor prospere precum Kincaid. Mai mult, în realitate nu au fost neglijate nici benefi-
ciile scontate nici activele companiei Kincaid: dnii Whinney Murray & Co. au ţinut cont
de perspectivele evoluţiei companiei la pregătirea evaluării sugerate (a se vedea § 43
supra) şi au reconsiderat acea evaluare în special în lumina activelor bancare.
În special, legea din 1977 a prevăzut că “valoarea de bază” a acţiunilor necota-
te la bursă trebuia să fie stabilită în funcţie de “toate elementele pertinente” (a se ve-
dea § 19 supra). Ea nu prescria o cale anumită de urmat în acest sens, aceasta con-
stituind o chestiune reglementată în cadrul negocierilor sau, în lipsa acestora, printr-o
decizie a Tribunalului Arbitral. Prin urmare, reprezentantul acţionarilor Kincaid, dacă
nu însăşi Sir William Lithgow (a se vedea § 154 supra), putea susţine, în cursul nego-
cierilor cu privire la compensaţie, necesitatea atragerii unei atenţii mai mari la activele
sau beneficiile scontate ale companiei, iar în cazul eşecului de a înainta chestiunea
spre examinare tribunalului. Cu toate acestea, reprezentantul acţionarilor nu a proce-
dat astfel, acceptând, după consultarea prealabilă a acţionarilor, oferta Guvernului (a
se vedea § 44 supra).
159. Prin urmare, această plângere se respinge.
(d) Aplicarea metodei de evaluare prin referinţa la compania fondatoare (cauza
Yarrow Shipbuilders)
160. Yarrow s-a plâns de faptul că compensaţia plătită în contul acţiunilor sale
în filiala ce aparţinea companiei Yarrow Shipbuilders a fost calculată, potrivit acestuia,
în exclusivitate prin referinţă la preţul la bursă a propriilor sale acţiuni (Yarrow) în peri-
oada de referinţă. Ea a menţionat restricţiile, deja în vigoare pe parcursul perioadei de
referinţă, impuse prin condiţiile împrumutului acordat de către Ministerul Apărării privind
plătirea dividendelor de către filială companiei fondatoare (a se vedea § 70 supra). Ca
rezultat al acelor restricţii, Yarrow a fost privată de resursele cu care să plătească divi-
dendele propriilor săi acţionari, ceea ce a provocat o micşorare a preţului acţiunilor sale.
O evaluare a Yarrow Shipbuilders bazată pe preţ nu reflecta astfel rentabilitatea şi nici
perspectivele acesteia, elementele care la moment nu erau cunoscute la bursă. În urma
aplicării acestei metode de evaluare, compensaţia nu conţinea nici o referire la profituri
care atingeau în total suma de 9 400 000 £, pe care Yarrow Shipbuilders trebuia s-o
conserveze ca rezultat al restricţiilor precitate (a se vedea § 71 litera (a) supra).
161. Curtea nu consideră că aplicarea metodei incriminate în speţă este incom-
patibilă cu prevederile articolului 1 din Protocolul 1 (P1-1). Împreună cu Comisia ea
consideră rezonabil, atunci când este vorba de evaluarea unei filiale ale cărei active,
precum Yarrow Shipbuilders, reprezintă o parte substanţială din afacerile companiei
fondatoare (a se vedea § 70 supra), să se ţină cont de preţul acţiunilor celei din urmă.
Mai mult ca atât, este necesar de a reaminti că legea din 1977 nu prescria o
cale anumită de urmat pentru a atinge “valoarea de bază” a titlurilor de valoare neco-

255
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

tate: după cum Comisia a subliniat, preţul la bursă a acţiunilor companiei fondatoare
constituia unul dintre “elementele pertinente” de care trebuia să se ţină cont (a se
vedea § 19 supra). Prin urmare, reprezentantul acţionarilor Yarrow Shipbuilders putea
susţine în timpul negocierilor că prea mare atenţie i s-a acordat acestui element şi
prea puţină - beneficiilor filialei, perspectivelor şi profiturilor nedistribuite. Într-adevăr,
Curtea notează că în cadrul dezbaterilor parlamentare, s-a precizat din partea Guver-
nului, că efectele condiţiilor împrumutului din partea Ministerului Apărării la evalua-
rea companiei naţionalizate vor fi acoperite de expresia “toate elementele pertinente”
(Official Report, 16 martie 1976, col. 1789-1792, 25 octombrie 1976, col. 198-199, şi
5 noiembrie 1976, col. 1659-1664). Pe de altă parte, reprezentantul acţionarilor putea
supune, în ultimă instanţă, chestiunea respectivă arbitrajului. Cu toate acestea, repre-
zentantul acţionarilor nu a procedat astfel, acceptând, după consultarea prealabilă a
acţionarilor, oferta Guvernului (a se vedea § 44 supra).
În final, cu referire la consecinţele unei astfel de metode de evaluare, se pare că
Guvernul s-a bazat nu doar pe preţul la bursă a acţiunilor Yarrow ci, de asemenea,
într-o anumită măsură, şi pe beneficiile, perspectivele şi profiturile nedistribuite ale fi-
lialei propriu-zise: compensaţia de 6 000 000 £ în final plătită depăşea capitalizarea
globală a Yarrow în perioada de referinţă, care de fapt nu era mai mare de 4 800 000 £
(a se vedea §§ 71 litera (c) şi 74 supra). Faptul că nu s-a putut ţine cont de toate aceste
elemente se justifică, în opinia Curţii, printr-o o singură circumstanţă: Yarrow Shipbuil-
ders depindea în special de ajutorul public în formă de împrumut din partea Ministerului
Apărării sau de subvenţii în construcţie navală (a se vedea § 71 litera (a) supra).
162. Prin urmare, Curtea nu poate accepta această plângere.
(e) Acţiunea clauzelor asiguratorii (cauza BAC)
163. English Electric şi Vickers se plângeau de faptul că, potrivit clauzelor asi-
guratorii conţinute în legea din 1977, suma de 19 700 000 £ cu titlu de dividende legal
distribuite a fost scăzută din “valoarea de bază” a acţiunilor lor în BAC (a se vedea §§
22-24 şi 61-62 supra). Aceştia susţineau că o astfel de reducere era inechitabilă şi,
în special, îi priva de o mare parte din dobânda produsă de acţiunile acestora pentru
anii 1973-1976.
164. Curtea notează că aceste dividende au fost plătite în temeiul rezoluţiilor,
toate posterioare datei de 28 februarie 1974, zi în care clauzele asiguratorii au început
a produce efecte. Scăderea nu s-ar fi făcut dacă dividendele ar fi fost autorizate de Mi-
nistrul Industriei (a se vedea § 22 supra). Totuşi, rezultă, cu mici excepţii, că un astfel de
autorizare nu a fost niciodată solicitată până la momentul abordării chestiunii respective
de către reprezentantul acţionarilor BAC în carul negocierilor (a se vedea § 62 supra).
Mai mult ca atât, nimic nu ne sugerează faptul că reducerea nu se încadra în
prevederile legii din 1977: în caz contrar, reprezentantul acţionarilor ar fi putut sesiza
Tribunalul Arbitral în privinţa acestei chestiuni (a se vedea § 27 supra), ceea ce acesta
nu a făcut-o.
În cele din urmă, clauzele nu erau nerezonabile în sine: era vădită necesitatea
prevenirii oricărei delapidări din activele companiilor naţionalizate între finele perioadei

256
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

de referinţă şi ziua transferului (a se vedea § 22 supra). Nici Curtea nu consideră că


aplicarea clauzelor menţionate a antrenat, pentru randamentul titlurilor de valoare, re-
zultatele care puteau fi considerate ca nerezonabile potrivit articolului 1 din Protocolul
1 (P1-1). În mare parte şi sub rezerva atribuţiilor discreţionare ale Ministrului Industriei,
suma dividendelor posterioare perioadei de referinţă se limita la suma plătită în perioa-
da imediat anterioară acesteia (a se vedea § 23 supra). Asigurarea continuă a stabilităţii
dividendelor se acordă cu ideea că după perioada de referinţă orice expansiune al
patrimoniului companiei naţionalizate trebuia să sporească venitul sectorului public aşa
precum acesta ar fi suportat riscul unui declin (a se vedea § 139 litera (b) supra).
165. Din aceste considerente, Curtea concluzionează că această plângere tre-
buie să fie respinsă.
(f) Pretinsa întârziere excesivă la plătirea compensaţiei şi pretinsa insuficienţă
a plăţilor în acont (cauza Vickers Shipbuilding)
166. Vickers se plângea de întârzierea excesivă la plătirea compensaţiei şi de
insuficienţa plăţilor în acont, factori care ar fi tergiversat implementarea unor impor-
tante programe de restructurare.
167. Curtea notează din dezbaterile parlamentare (a se vedea §§ 12-16 su-
pra) natura controversă a legii din 1977. Până la sancţionarea sa din partea Reginei
din martie 1977, exista o incertitudine cu privire la forma acesteia şi, prin urmare, în
realitate era imposibilă demararea negocierilor înainte de acea dată. Negocierile cu
Vickers Shipbuilding s-au încheiat la 26 septembrie 1980, iar soldul final s-a plătit la
puţin timp după aceea, perioada de calcul în acest sens constituind trei ani şi trei luni
începând cu ziua transferului (1 iulie 1977) (a se vedea §§ 76 şi 81-82 supra).
Negocierile oficiale nu au început în speţă decât în iunie 1978; totuşi, inter-
valul între sancţionarea regală şi această dată se explică prin pregătirea nu doar a
raportului de evaluare a dlor Whinney Murray & Co., dar de asemenea şi a unui dosar
financiar referitor la Vickers Shipbuilding privită ca o entitate unică (a se vedea §§ 33
şi 79-80 supra), fiind vorba de operaţiuni complexe. La rândul său, absenţa perioadei
de timp începând cu septembrie 1979 până în septembrie 1980 demonstrează că re-
prezentantul acţionarilor Vickers Shipbuilding a sesizat Tribunalul Arbitral (a se vedea
§ 81 supra). În aceste circumstanţe, ţinând cont de mărimea companiei naţionalizate,
Curtea nu găseşte ca fiind nerezonabilă perioada globală a achitării, din care cinci-
sprezece luni au fost dedicate negocierilor.
168. Cu referire la plăţile în acont, trebuie de reamintit că acestea s-au efectuat
necondiţionat (a se vedea § 20 supra) şi prin urmare este necesară limitarea sumei
acestora. Mai mult ca atât, până în noiembrie 1978 (aproximativ cinci luni de la de-
mararea negocierilor oficiale) Vickers primise deja un acont de 8 450 000 £, ceea ce
constituia mai mult de jumătate din suma compensaţiei convenite de 14 450 000 £, şi
un acont ulterior de 3 150 000 £ în martie 1980 în timpul examinării procedurii arbitra-
le (a se vedea § 82 supra). Mai mult, compensaţiile în totalitatea lor erau urmate de
dobândă începând cu ziua transferului proprietăţii (a se vedea § 21 litera (a) supra),
ceea ce trebuie, ţinând cont de datele plăţilor în acont, să atenueze efectele de întâr-
ziere inevitabile la plătirea soldului final.

257
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

169. Prin urmare, Curtea nu poate accepta aceste plângeri.


(g) Pretinsele elemente inadecvate particulare ale perioadei de referinţă în ca-
uza Brooke Marine
170. Foştii proprietari ai companiei Brooke Marine susţineau că condiţiile
compensaţiei stabilite prin legea din 1977 erau în particular inadecvate în cazul
lor, deoarece pe parcursul perioadei de referinţă, însă nu şi la ziua transferului,
valoarea acţiunilor acestora în această companie a fost afectată de existenţa unor
contracte nefavorabile şi de opţiunea de convertire a obligaţiilor în acţiuni (a se
vedea § 89 supra).
171. Curtea estimează, în acord cu Comisia, că această plângere nu poate fi
acceptată. În primul rând, o măsură de naţionalizare cere o formulă comună, aplica-
bilă tuturor companiilor vizate (a se vedea §139 litera (a) supra) şi nu va fi considerat
ca contrar articolului 1 al Protocolului 1 faptul nereţinerii, pentru fiecare companie, a
celei mai favorabile daţi de evaluare (P1-1) (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea
James şi alţii recitat, Seria A nr. 98, p. 41-42, § 68). În al doilea rând, această plângere
particulară în esenţă vizează o pretenţie potrivit căreia evaluarea trebuia să se efec-
tueze la ziua transferului, cu toate că Curtea a constat deja că alegerea unei perioade
anterioare nici prin natura sa şi nici prin efectele sale nu este incompatibilă cu articolul
respectiv (a se vedea §§ 136 şi 151 supra).
(h) Neconcordanţa dintre compensaţia plătită şi încasări (cauzele Kincaid,
Vosper Thornycroft, BAC, Hall Russell şi Brooke Marine)
172. Sir William Lithgow şi foştii acţionari ai companiilor Vosper Thornycroft,
B.A.C., Hall Russell şi Brooke Marine opuneau compensaţia, pe care au primit-o,
încasărilor companiei la ziua transferului (a se vedea §§ 41 litera (b), 47, 55, 66 şi 84
litera (b) supra).
173. Curtea nu este convinsă că acest nivel dorit al compensaţiei nu a fost
atins. Suma încasărilor la ziua transferului nu constituie un element determinant al va-
lorii acţiunilor destinate transferului în sectorul public, acestea fiind de fapt blocate de
la începutul negocierilor. În orice caz, evaluarea activelor curente ale unei companii
trebuie să ţină cont nu doar de lichidităţile disponibile, dar de exemplu şi de datoriile
şi plăţile în acont primite pentru contracte (a se vedea § 38 supra).

G. Concluzia cu privire la articolul 1 al Protocolului 1 (P1-1)

174. În lumina celor expuse, Curtea concluzionează că nici o încălcare a arti-


colului 1 din Protocolul 1 (P1-1) nu s-a stabilit în cauza dată.
Curtea nu poate accepta disputa reclamanţilor potrivit căreia Guvernul a recu-
noscut că “condiţiile compensaţiei stabilite prin legea din 1977 erau extrem de nejuste
pentru unele companii” (a se vedea § 17 supra), nu era cazul ca aceştia să o conteste
odată ce compensaţia a fost deja plătită. Declaraţia în cauză reflecta mai mult o opinie
exprimată într-un context politic şi aceasta nu condiţionează Curtea de a-şi formula o
apreciere în cauza dată.

258
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

II. ARTICOLUL 14 AL CONVENŢIEI, COMBINAT CU


ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1 (art. 14+P1-1)

A. Introducere
175. Mai mulţi reclamanţi au afirmat că, din considerente specifice cauzei fiecăruia,
au fost victime ale discriminării contrare articolului 14 din Convenţie, combinat cu articolul
1 din Protocolul 1 (art. 14+P1-1). Primul articol (art. 14) prevede după cum urmează:
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată
fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie.”

Aceste alegaţii contestate de către Guvern, au fost respinse de către Comisie.


176. Înainte de a trece la examinarea fiecărei din aceste plângeri, Curtea re-
aminteşte că articolul 14 (art.14) nu interzice orice deosebire de tratament la exerci-
tarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie (a se vedea “afacerea ling-
vistică belgiană”, hotărârea din 23 iulie 1968, Seria A nr. 6, p. 34, § 10). El protejea-
ză persoanele fizice (inclusiv persoanele juridice) “plasate în situaţii similare” contra
oricăror discriminări; iar în temeiul articolului 14 (art. 14), un tratament diferit este
discriminatoriu dacă acesta “nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, ceea ce ar
însemna că tratamentul nu urmăreşte “un scop legitim” sau dacă nu există “un raport
de proporţionalitate între mijloacele aplicate şi scopul urmărit” (a se vedea printre
altele hotărârea Rasmussen din 28 noiembrie 1984, Seria A nr. 87, p. 13, § 35, şi p.
14, § 38). Mai mult ca atât, Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de
apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură deosebirile în alte situaţii similare
justifică un diferit tratament legal; scopul marjei de apreciere variază în dependenţă
de circumstanţe, domenii şi context (ibidem, p. 15, § 40).
B. Pretinsa discriminare în raport cu alţi proprietari ai companiilor naţio-
nalizate potrivit legii din 1977
1. Incidenţa impozitului pe plus-valori (cauza Kincaid)
177. Sir William Lithgow se pretindea victimă a unei discriminări, prin faptul a
fost supus impozitului pe plus-valori în urma vânzării obligaţiilor trezorierale primite
cu titlu de compensaţie, în timp ce persoanele juridice, foşti proprietari ai companiilor
naţionalizate potrivit legii din 1977, aveau dreptul, potrivit legii finanţelor din 1976, la
“o scutire de impozit” (a se vedea §§ 21 litera (b) şi 45 supra).
178. Curtea nu poate accepta această plângere. După cum a menţionat Comi-
sia, o persoană juridică, care deţine numai 28% din capitalul unei companii naţionali-
zate, ca Sir William Lithgow, nu ar putea beneficia de o astfel de scutire (a se vedea
§§ 21 litera (b) şi 40 supra). Prin urmare, reclamantul nu a fost tratat altfel decât foştii
acţionari plasaţi într-o situaţie similară.
2. Aplicarea metodei de evaluare bazate pe beneficii (cauza Kincaid)
179. Sir William Lithgow se plângea de faptul că, acţiunile ordinare Kincaid
s-au evaluat prin a se face referinţă la veniturile acesteia şi nu la activele companiei,

259
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

precum s-a procedat în cazul anumitor companii nerentabile (a se vedea § 36 supra).


Acesta susţinea că cea de a doua metodă ar fi mult mai avantajoasă în cazul său şi că
a avut loc o discriminare în detrimentul Kincaid, ea fiind o companie prosperă.
180. Curtea reaminteşte că legea din 1977, nu prescria o cale anumită de ur-
mat la evaluarea titlurilor de valoare necotate la bursă (a se vedea § 159 supra).
Legea prevedea că compensaţia va fi stabilită pe calea negocierilor sau a arbitrajului,
aplicând metoda ipotetică de evaluare bursieră şi ţinând cont de toate elementele per-
tinente. Această metodă globală a fost aplicată acţiunilor ordinare Kincaid în aceeaşi
măsură ca şi tuturor altor acţiuni necotate. Pe de altă parte, dacă acţionarii Kincaid
n-ar fi acceptat acordul negociat, reprezentantul acestora ar fi putut supune chestiu-
nea respectivă spre examinare Tribunalului Arbitral, în aceeaşi măsură ca şi în cazul
altor reprezentanţi ai acţionarilor în circumstanţe similare. Prin urmare, Curtea este de
acord cu Comisia că în acest raport proprietarii acţiunilor ordinare Kincaid, inclusiv şi
Sir William Lithgow, nu au fost trataţi altfel decât alţi proprietari vizaţi.
Bineînţeles, formula legală prezenta o anumită flexibilitate care putea condu-
ce şi a condus la utilizarea acesteia în mod diferit faţă de diferite companii. Totuşi,
aceasta permitea să se ţină cont de deosebirile dintre ele şi, în special, de importanţa
în fiecare caz a factorilor implicaţi; este evident că veniturile vor pune la dispoziţie o
bază mai potrivită de evaluare dacă compania este rentabilă, iar activele într-o ipote-
ză contrară. Prin urmare, deosebirile observate la aplicarea metodei globale aveau o
justificare obiectivă şi rezonabilă.
3. Tratamentul similar al companiilor în expansiune şi al celor în declin (cauzele
Vosper Thornycroft, Hall Russell şi Brooke Marine)
181. Foştii acţionari ai companiilor Vosper Thornycroft, Hall Russellet şi Brooke
Marine se pretindeau victime ale unei discriminări în urma aplicării aceluiaşi tratament
atât companiilor în expansiune cât şi celor în declin. Astfel compensaţia ar fi fost în
mod proporţional mai mică pentru primele, în special în cazul Vosper Thornycroft,
decât pentru ultimele, dacă o raportăm la veniturile sau valoarea companiei la ziua
transferului.
182. Curtea a constatat deja că alegerea perioadei de referinţă la evaluarea
companiilor naţionalizate potrivit legii din 1977 şi neurmărirea corelativă a oricăror
evoluţii ulterioare erau bazate pe motive rezonabile (a se vedea §§ 131-135 şi 138-
143 supra). Prin urmare, poate fi considerată ca fondată pe o justificare obiectivă şi
rezonabilă deosebirea, rezultată, potrivit reclamanţilor, din tratamentul similar aplicat
atât companiilor în expansiune cât şi celor în declin, fie că ea cade sau nu sub inci-
denţa articolului 14 (art. 14).
4. Evaluare prin referinţă la compania fondatoare (cauza Yarrow Shipbuilders)
183. Yarrow se pretindea victimă a unei discriminări, prin faptul că compensaţia
primită pentru acţiunile sale în filiala sa Yarrow Shipbuilders a fost calculată prin a
se face referinţă la preţul propriilor sale acţiuni (Yarrow), în timp ce acţiunile neco-
tate ale altor companii naţionalizate au fost calculate în funcţie de veniturile acelor
companii (a se vedea § 36 supra). În susţinerea plângerii sale, compania a subliniat

260
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

că dacă calculele se făceau luând ca bază cifrele perioadei de referinţă sau cele din
ziua transferului, compensaţia reprezenta cea mai mică cifră sau procentaj posibil din
veniturile sau activele companiei naţionalizate, decât în situaţia compensaţiei plătite
altor foşti proprietari.
184. Din considerentele indicate în alineatul 1 al § 181 supra, Curtea concordă
cu Comisia asupra faptului că nu a avut loc vreo diferenţă de tratament între Yarrow
şi alţi acţionari vizaţi, în sensul că în toate cazurile s-a aplicat aceeaşi metodă globală
şi era deschisă aceeaşi posibilitate de a recurge la arbitraj.
De asemenea, Curtea consideră că deosebirile stabilite între Yarrow şi alţi pro-
prietari, în aplicarea metodei globale aveau o justificare obiectivă şi rezonabilă. La apli-
carea metodei ipotetice de evaluare bursieră, este evident faptul că dacă activele unei
filiale la evaluare constitui un element important în afacerile companiei fondatoare ale
cărei titluri de valoare sunt cotate pe piaţă, preţul acestora din urmă poate pune la dis-
poziţie o bază de evaluare mai adecvată şi mai puţin artificială decât alte elemente.

C. Pretinsa discriminare în raport cu proprietari companiilor naţionalizate


potrivit legislaţiei anterioare (cauzele Vosper Thornycroft şi Brooke Marine)

185. Foştii proprietari ai companiilor Vosper Thornycroft şi Brooke Marine se


pretindeau victime ale unei discriminări, prin faptul că modalităţile compensaţiei sta-
bilite prin legea din 1977 se deosebeau în mai multe privinţe de condiţiile definite în
legile britanice anterioare naţionalizării (a se vedea § 99 supra).
186. Independent de întrebarea dacă aceşti reclamanţi au fost plasaţi într-o si-
tuaţie similară persoanelor private de bunurile lor potrivit legislaţiei anterioare, Curtea
consideră că deosebirea contestată nu ridică nici o chestiune potrivit articolului 14
(art. 14). Parlamentele Statelor Contractante, în principiu, trebuie să rămână libere să
adopte noi legi bazate pe o nouă abordare.
D. Pretinsa discriminare în raport cu persoanele private de bunurile lor po-
trivit legislaţiei de expropriere (cauzele Vosper Thornycroft şi Brooke Marine)
187. Foştii proprietari ai companiilor Vosper Thornycroft şi Brooke Marine se pre-
tindeau de asemenea victime ale unei discriminări prin faptul că compensaţia prevăzută
de legea din 1977, contrar majorităţii legilor britanice cu privire la expropriere, nu era
calculată în baza valorii bunurilor la ziua transferului (a se vedea § 101 supra).
188. Curtea reaminteşte că legile de expropriere şi textele cu privire la naţio-
nalizare au funcţii diferite. Din considerentele enunţate la alineatul 3 al § 121 supra,
Curtea estimă împreună cu Comisia asupra faptului că situaţiile la care s-au referit
reclamanţii nu sunt suficient de similare pentru a ridica o chestiune potrivit articolului
14 (art. 14).
E. Concluzia cu privire la articolul 14 (art. 14) al Convenţiei
189. Ţinând cont de cele menţionate, Curtea concluzionează că nici o încălcare
a articolului 14 al Convenţiei combinat cu articolul 1 din Protocolul 1 al Convenţiei
(art. 14+P1-1) nu a avut loc în cauza dată.

261
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

III. ARTICOLUL 6 § 1 (art. 6-1) DIN CONVENŢIE

190. Unii reclamanţi susţineau că, din diferite motive, au fost victime ale în-
călcării articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie, care, în măsura în care acesta este
pertinent, prevede după cum urmează:
“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil
a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (…)
asupra circumstanţelor cu privire la drepturile şi obligaţiile civile ale acesteia (...).”

Aceste alegaţii au fost contestate de către Guvern. Comisia şi-a exprimat opi-
nia unanimă că această prevedere nu a fost încălcată.

A. Aplicabilitatea articolului 6 § 1 (art. 6-1)

191. Curtea notează în primul rând că dreptul reclamanţilor la compensaţie


potrivit legii din 1977 deriva din calitatea acestora de acţionari ai companiilor vizate şi
comportă fără dubii un “caracter civil” (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea Spor-
rong şi Lönnroth precitată, Seria A nr. 52, p. 29, § 79).
În al doilea rând, Curtea reaminteşte că articolul 6 § 1 (art. 6-1) vizează doar
“contestaţiile” cu privire la “drepturi şi obligaţii”, care se poate spune că, cel puţin într-
o manieră protectoare, sunt recunoscute de dreptul intern; acesta nu asigură prin el
însuşi “drepturilor şi obligaţiilor” (cu caracter civil) vreun conţinut material determinat
în ordinea juridică a Statelor Contractante (hotărârea James şi alţii precitată, Seria A
nr. 98, p. 46, § 81).
Prin urmare, articolul 6 § 1 (art. 6-1) se aplică în cauză în măsura în care recla-
manţii au putut rezonabil să estimeze că ar fi locul pretinderii unei necorespunderi a
condiţiilor legale ale compensaţiei.
B. Aplicarea articolului 6 § 1 (art. 6-1)
1. Accesul la un tribunal (cauza Kincaid)
192. Sir William Lithgow se pretindea victimă a unei încălcări a articolului 6 § 1
(art. 6-1), astfel precum a fost interpretat de Curte în hotărârea Golder din 21 februarie
1975 (Seria A nr. 18), prin faptul că nu a putut sesiza o instanţă independentă compe-
tentă de a decide asupra dreptului său la compensaţie.
193. În materie, din jurisprudenţa Curţii şi, în special, din hotărârea precitată
Ashingdane (Seria A nr. 93, p. 24-25, § 57) sunt degajate următoarele principii.
(a) Dreptul de acces la instanţele de judecată, garantat de articolul 6 § 1 (art.
6-1), nu este absolut; el poate fi supus limitărilor, admise implicit din considerentul că
acest drept “prin însăşi natura sa cere o reglementare din partea statului, reglemen-
tare ce poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de necesităţile şi resursele comunităţii
şi indivizilor”.
(b) La elaborarea unei astfel de reglementări, Statele Contractante se bucură
de o anumită marjă de apreciere, însă decizia finală de respectare a cerinţelor Con-
venţiei îi revine Curţii. Curtea trebuie să se convingă că limitările aplicate nu restrâng

262
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

sau reduc accesul oferit individului într-o astfel de manieră sau până la un astfel de
punct în care însăşi substanţa dreptului este afectată.
(c) Mai mult ca atât, o astfel de limitare nu este compatibilă cu articolul 6 § 1
(art. 6-1) dacă nu urmăreşte un scop legitim şi nu există un raport de proporţionalitate
între mijloacele aplicate şi scopul urmărit.
194. Măsura în care Sir William Lithgow a avut acces la Tribunalul Arbitral a
constituit o controversă între Guvern şi acesta (a se vedea § 30 supra). Curtea nu
consideră ca fiind necesară soluţionarea acestei chestiuni. Ca argumentare ea pleacă
de la ipoteza că reclamantul n-a putut niciodată sesiza acest Tribunal sau vreun alt
tribunal pentru a determina dreptul său la compensaţie.
195. În pofida acestui obstacol de acces personal, Curtea nu consideră că în
circumstanţele cauzei s-a afectat însăşi substanţa dreptului lui Sir William Lithgow la
o instanţă de judecată.
Pentru litigiile referitoare la compensaţie, legea din 1977 stabilea un sistem co-
lectiv de reglementare: în faţa Tribunalului Arbitral, părţile fiind pe de o parte Ministrul
Industriei iar pe de altă parte reprezentantul acţionarilor. Cel din urmă era desemnat
şi reprezenta interesele tuturor deţinătorilor de titluri de valoare ale companiei vizate
(a se vedea § 28 supra) şi prin urmare, deşi indirect, interesele fiecăruia dintre aceştia
erau apărate. Acest lucru este confirmat prin faptul că legea prevedea desfăşurarea
întrunirilor în cadrul cărora acţionarii puteau da instrucţii reprezentantului sau să-i
indice opinia lor (ibidem). Mai mult ca atât, adiţional la atribuţia de revocare acordată
prin anexa 6 a legii din 1977, pentru orice persoană, ce susţinea neîndeplinirea de
către reprezentant a obligaţiilor legale sau a celor impuse de common law în calitatea
sa de mandatar, era disponibil un recurs împotriva acestuia (ibidem).
196. În plus, Curtea împărtăşeşte opinia Comisiei precum că această limitare
a dreptului la un acces direct pentru fiecare acţionar la Tribunalul Arbitral urmărea
un scop legitim: cel de a evita, în contextul unei măsuri de naţionalizare de o mare
anvergură, a unei multitudini de pretenţii şi proceduri introduse de acţionari particulari
(ibidem). Ţinând cont de atribuţiile şi responsabilităţile reprezentantului acţionarilor şi
de marja de apreciere a Guvernului, ea nu mai atestă o lipsă a unui raport rezonabil
de proporţionalitate între mijloacele aplicate şi scopul urmărit.

2. Pretinsa încălcare a “termenului rezonabil” (cauzele Vosper Thornycroft,


BAC, Hall Russell, Yarrow Shipbuilders, Vickers Shipbuilding şi Brooke Marine)

197. Toţi reclamanţii, cu excepţia lui Sir William Lithgow, susţineau că contesta-
ţia cu privire la compensaţie nu a fost examinată într-un “termen rezonabil” în sensul
articolului 6 § 1 (art. 6-1). Cu toate acestea, foştii proprietari ai companiilor Vosper
Thornycroft, BAC, Vickers Shipbuilding şi Brooke Marine precizau că această pre-
tenţie se urmărea doar în cazul în care Curtea subscria avizului exprimat de Comisie
în raportul acesteia, potrivit căruia companiile naţionalizate treceau într-o anumită
măsură în “domeniul public” înainte de ziua transferului proprietăţii.
198. Curtea constată că, în orice caz, această pretenţie nu trebuie examinată.

263
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

În cazurile examinate, nu au fost instituite careva proceduri în faţa Tribunalului


Arbitral, cu excepţia cazului Vickers Shipbuilding, când procedura a fost începută dar
nu a ajuns la o concluzie finală; suma compensaţiei de fiecare dată era stabilită la
negocierile dintre Ministerul Industriei şi reprezentantul acţionarilor (a se vedea §§
52, 63, 68, 74, 81 şi 90 supra). În cadrul acelor negocieri, în privinţa cărora nu se
aplica evident articolul 6 § 1 (art. 6-1), părţile încercau doar să ajungă la o soluţie
mutual acceptată; nici una dintre acestea nu era împuternicită să ia o decizie finală,
de constrângere pentru cealaltă, cu privire la cuantumul compensaţiei şi la orice mo-
ment discuţiile puteau fi încetate şi orice chestiuni nesoluţionate deferite Tribunalului
Arbitral (a se vedea § 30 supra). Doar după deferirea chestiunii Tribunalului Arbitral,
orice chestiune legată de încălcarea cerinţei “termenului rezonabil” potrivit articolului
6 § 1 (art. 6-1) putea fi înaintată.
3. Pretinsa încălcare a altor cerinţe ale articolului 6 § 1 (art. 6-1) (cauza Hall
Russell)
199. Potrivit foştilor proprietari ai companiei Hall Russell, Tribunalul Arbitral in-
stituit prin legea din 1977 nu întrunea, în anumite privinţe, cerinţele articolului 6 § 1
(art. 6-1).
200. În primul rând, aceştia susţineau că Tribunalul Arbitral nu constituia “o
jurisdicţie legală”, ci o instanţă de judecată extraordinară, şi anume un tribunal însăr-
cinat cu examinarea unui număr limitat de litigii speciale în privinţa unui număr limitat
de companii.
Curtea nu poate accepta acest argument. Ea notează că Tribunalul Arbitral
a fost “stabilit prin lege”, lucru necontestat de către reclamanţi. În plus, Curtea rea-
minteşte că cuvântul “tribunal” în articolul 6 § 1 (art. 6-1) nu trebuie neapărat să fie
înţeles ca semnificând o instanţă de judecată de tip clasic, integrată în structurile
judiciare ordinare ale ţării (a se vedea, printre altele, hotărârea Campbell şi Fell din
28 iunie1984, Seria A nr. 80, p. 39, § 76); de asemenea, poate conţine un organ în-
sărcinat cu examinarea unui număr restrâns de litigii, cu condiţia că oferă întotdeauna
garanţiile corespunzătoare. De asemenea, Curtea notează că, în contextul termenilor
reglementărilor de aplicare pertinente în materie, procedura în faţa Tribunalului Arbi-
tral se asemăna celei în faţa instanţei de judecată şi că exista posibilitatea recursului
(a se vedea §§ 31-32 supra).
201. În al doilea rând, s-a contestat că legătură apropiată dintre executiv şi Tri-
bunalul Arbitral, în special desemnarea a doi dintre membrii acestuia de către minis-
tru, parte la orice procedură (a se vedea § 29 supra), în mod evident priva Tribunalul
de caracterul “unui tribunal independent şi imparţial”.
După cum Curtea a subliniat deseori, independenţa în raport cu executivul fi-
gurează printre condiţiile fundamentale ce decurg din fraza în discuţie (a se vedea,
printre altele, hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere din 23 iunie 1981,
Seria A nr. 43, p. 24, § 55). În ce priveşte prezenta cauză, cu toate că doi dintre
membrii Tribunalului Arbitral au fost desemnaţi de către ministru, numirea acestora
nu se putea face fără o consultare prealabilă a reprezentantului acţionarilor (a se
vedea § 29 supra). De fapt, criteriile de selectare a membrilor Tribunalului au fost

264
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

stabilite de comun acord (ibidem) şi pare să nu fi fost contestată vreo numire. Plus la
acestea, ofertele formulate de către Guvern în timpul negocierilor nu angajau în nici o
măsură Tribunalul Arbitral (a se vedea § 19 supra), după cum o demonstrează copiile
hotărârilor prezentate Curţii (cauza Scott Lithgow Drydocks Ltd, 29 septembrie 1981;
cauza Cammell Laird Shipbuilders Ltd, 23 octombrie 1981). În aceste circumstanţe,
nu există vreun temei de constatare a lipsei condiţiei de independenţă.
Reclamanţii nu au contestat imparţialitatea subiectivă a membrilor vizaţi. Ţi-
nând cont de maniera în care s-a petrecut de fapt procedura de numire (a se vedea
§ 29 supra), Curtea consideră că imparţialitatea obiectivă a acestora nu putea fi supu-
să unui dubiu (a se vedea, printre altele, hotărârea De Cubber din 26 octombrie 1984,
Seria A nr. 86, p. 13-16, §§ 24-30).
C. Concluzia cu privire la articolul 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie
202. Ţinând cont de cele exprimate, Curtea concluzionează că nici o încălcare
a articolului 6 § 1 (art. 6-1) al Convenţiei nu a avut loc în speţă.

IV. ARTICOLUL 13 (art. 13) AL CONVENŢIEI

203. Sir William Lithgow afirma că nu a dispus, în vederea prezentării preten-


ţiilor sale cu privire la compensaţie, de un careva “recurs efectiv” în sensul articolului
13 (art. 13) din Convenţie, care prevede după cum urmează:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate,
are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar da-
tora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

Această alegaţie a fost contestată de către Guvern şi respinsă de către Comisie.


204. “În temeiul articolului 13 (art. 13), „un individ care, într-un mod rezonabil, se
pretinde victimă a unei încălcări a drepturilor sale recunoscute în Convenţie, trebuie să
dispună de un recurs în faţa unei „instanţe” naţionale în vederea statuării asupra plân-
gerii sale şi, dacă este cazul, să obţină reparaţie” (a se vedea hotărârea Silver şi alţii din
25 martie 1983, Seria A nr. 61, p. 42, § 113). Cu toate acestea, ”nici articolul 13 (art. 13)
şi nici Convenţia în general nu prescriu Statelor Contractante o [manieră] determinată
de asigurare în dreptul lor intern aplicarea efectivă a tuturor prevederilor Convenţiei” (a
se vedea hotărârea Swedish Engine Drivers’ Union din 6 februarie 1976, Seria A nr. 20,
p. 18, § 50). Cu toate că nu există obligaţia incorporării Convenţiei în sistemul juridic
naţional, în temeiul articolului 1 (art. 1) al Convenţiei esenţa drepturilor şi libertăţilor re-
cunoscute de către aceasta trebuie asigurată, sub o formă sau alta, în ordinea juridică
naţională oricărei persoane în limitele jurisdicţiei naţionale a Statelor Contractante (a se
vedea hotărârea Irlanda c. Regatului Unit din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, p. 91, §
239). Sub rezerva calificării explicate în următorul paragraf, articolul 13 (art. 13) garan-
tează existenţa unui drept intern la un recurs efectiv, permiţând realizarea drepturilor şi
libertăţilor Convenţiei oricare ar fi forma de consacrare a acestora” (a se vedea hotărâ-
rea James şi alţii precitată, Seria A nr. 98, p. 47, § 84).
205. Convenţia nu face parte din dreptul intern al Regatului Unit, care nu
comportă cu atât mai mult un control constituţional al compatibilităţii legilor cu li-

265
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

bertăţile fundamentale. Prin urmare, nici un recurs intern nu exista şi nici nu putea
exista pentru Sir William Lithgow pentru a se plânge de faptul că însăşi legislaţia
incriminată nu atingea standardele Convenţiei şi Protocolului 1 (P1). Totuşi, Curtea
estimă împreună cu Comisia că articolul 13 (art. 13) nu garantează un recurs, prin
intermediul căruia s-ar putea contesta, în faţa unei autorităţi naţionale, legile unui
Stat Contractant ca fiind contrare Convenţiei sau normelor juridice naţionale echi-
valente (a se vedea hotărârea James şi alţii precitată, ibidem, p. 47, § 85). Astfel,
Curtea nu ar putea accepta alegaţia reclamantului, deoarece acesta se poate referi
la însăşi legea din 1977.
206. În măsura în care alegaţia reclamantului vizează aplicarea legislaţiei,
Curtea notează că reprezentantul acţionarilor putea în orice moment sesiza Tribu-
nalul Arbitral în privinţa chestiunii compensaţiei sau să invite o jurisdicţie ordinară
să se pronunţe asupra faptului dacă ministrul nu a comis vreo eroare de drept prin
interpretarea sau aplicarea neadecvată a legii din 1977 (a se vedea §§ 30 şi 32 su-
pra). Chiar dacă aceste recursuri nu erau disponibile direct lui Sir William Lithgow,
(a se vedea §§ 30 şi 95 supra), acesta beneficia de sistemul colectiv stabilit prin
lege. Curtea a constatat că acest sistem nu contravine cerinţelor articolului 6 § 1
(art. 6-1) (a se vedea §§ 193-197 supra), mai restrictive decât cele ale articolului
13 (art. 13) (a se vedea hotărârea Sporrong et Lönnroth precitată, Seria A nr. 52, p.
32, § 88). Adiţional, reclamantul ar fi putut să-l citeze pe reprezentantul acţionari-
lor companiei Kincaid în faţa jurisdicţiilor naţionale pentru neîndeplinirea obligaţiilor
sale potrivit legii din 1977 sau a celor de common law în calitate de mandatar (a se
vedea § 28 supra).
În aceste circumstanţe, Curtea concluzionează că ansamblul recursurilor inter-
ne oferite lui Sir William Lithgow a constituit un remediu naţional prin intermediul căru-
ia acesta ar fi putut la un nivel suficient să asigure respectarea legislaţiei pertinente.
207. Prin urmare, nu a avut loc o încălcare a articolului 13 (art. 13).

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, cu treisprezece voturi contra cinci, că nu a existat o încălcare a articolului


1 al Protocolul nr. 1 (P1-1) pe motiv că legea din 1977 nu conţinea prevederi potri-
vit cărora să se ţină cont de evoluţiile companiilor vizate în perioada 1974-1977;
2. Susţine, cu şaptesprezece voturi contra unu, că nu a existat o încălcare a aceluiaşi
articol 1 (P1-1) pentru oricare alte motive invocate de reclamanţi;
3. Susţine, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 14 din Convenţie,
combinat cu articolul 1 menţionat (art. 14+P1-1);
4. Susţine, cu paisprezece voturi contra patru, că nu a existat o încălcare a articolului 6
§ 1 (art. 6-1) din Convenţie pe motiv că Sir William Lithgow nu a avut personal acces
la un tribunal independent în vederea determinării drepturilor sale la compensaţie;
5. Susţine, cu şaisprezece voturi contra două, că nu a existat o încălcare a aceluiaşi
articol 6 § 1 (art. 6-1) pentru nici unul din motive invocate de reclamanţi;

266
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

6. Susţine, cu cincisprezece voturi contra trei, că nu a existat o încălcare a articolului


13 (art. 13) din Convenţie.
Redactată în franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul
Drepturilor Omului la Strasbourg, la 8 iulie 1986.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte
Pentru Grefă
Semnat: Jonathan L. Sharpe
Şef al Deviziei
în Grefa Curţii

La prezenta hotărâre se anexează, potrivit articolelor 51 § 2 (art. 51-2) din Con-


venţie şi 52 § 2 din Regulament, textul următoarelor opinii separate:
- opinia concordantă a dlui Thór Vilhjálmsson;
- opinia parţial disidentă comună dnei Bindschedler-Robert, dlui Gölcüklü, dlui Pinheiro
Farinha, dlui Pettiti şi dlui Spielmann (cu privire la articolul 1 al Protocolului 1) (P1-1);
- opinia dlui Lagergren, acceptată de dl Macdonald (cu privire la articolul 6 § 1 din
Convenţie) (art. 6-1);
- opinia disidentă comună a dlor Pinheiro Farinha şi Pettiti (cu privire la articolul 6 §
1 din Convenţie) (art. 6-1);
- opinia disidentă comună a dlor Pinheiro Farinha, Pettiti şi Spielmann (cu privire la
articolul 13 din Convenţie) (art. 13);
- opinia disidentă a dlui Pettiti (cu privire la articolele 6 § 1 şi 13 din Convenţie şi a
articolului 1 al Protocolului 1 (art. 6-1, art. 13, P1-1);
- opinia parţial disidentă comună a dlor Russo şi Spielmann (cu privire la articolul
6 § 1 din Convenţie) (art. 6-1).

Parafat: R.R.
Parafat: J.L.S.

267
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI


THOÓR VILHJAÓLMSSON
(Traducere)

În prezenta cauză mă alătur majorităţii Curţii, care a constatat absenţa încălcă-


rii Convenţiei şi a Protocolului 1 (P1).
Cu toate acestea, din considerente deja indicate în opinia mea concordantă
anexată la hotărârea James şi alţii din 21 februarie 1986, consider că articolul 1 al
Protocolului 1 (P1-1) nu consacră un drept la compensaţie. Din această cauză nu îm-
părtăşesc concluzia exprimată asupra acestui punct în § 120 din prezenta hotărâre.
Prin urmare, nu am considerat ca fiind util a mă pronunţa în privinţa celor susţinute în
§§ 121-175 în legătură cu chestiunile referitoare la nivelul compensaţiei.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR


BINDSCHEDLER-ROBERT, GOLCUKLU, PINHEIRO FARINHA,
PETTITI ŞI SPIELMANN
(ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1) (P1-1)
(Traducere)

Noi ne-am pronunţat pentru constatarea încălcării Protocolului 1 (P1), cu toate


că împărtăşim opinia majoritară a Curţii vis-a-vis de mai multe principii şi puncte exa-
minate în hotărâre.
Astfel, considerăm împreună cu majoritatea că legea britanică cu privire la naţi-
onalizare răspundea unui interes general şi unui scop legitim pe care Parlamentul era
competent să le evalueze just.
În plus, metoda aleasă era acceptabilă. Aceeaşi normă se aplică criteriului de
bază adoptat la calcularea compensaţiei, care, mai mult ca atât, este regăsit în alte
legislaţii naţionale.
Pe de altă parte, nu putem urma motivaţia majorităţii în privinţa chestiunii, pen-
tru noi importantă, referitoare la perioada de referinţă din considerentul absenţei vreu-
nei ajustări în legea examinată.
Evident, adoptarea unei perioade de referinţă anterioară datei promulgării legii
este convenabilă, dar cu condiţia că aceasta se situează într-un interval rezonabil în
raport cu ziua transferului, după cum prevedea de fapt cel dintâi proiect al legii. Din
păcate, procedurile parlamentare şi dezbaterile politice au întârziat cu aproximativ
optsprezece luni momentul punerii în aplicare a perioadei de referinţă (vesting day).

268
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Aceasta a fost urmată evident de efecte nefaste în raport cu evenimentele posterioare


survenite în viaţa economică a companiilor vizate.
Nimeni nu poate contesta existenţa posibilităţii introducerii unui mecanism prin
intermediul căruia s-ar fi putut efectua o ajustare financiară pentru decalajele suplimen-
tare din perioada de referinţă. În această legătură, mecanismele diferitor legislaţii de
naţionalizare ofereau mai multe metode şi ecuaţii, bazate pe variaţia dintre curentele
valori de bilanţ, lichidităţi şi “cash flow” în raport cu bazele esenţiale ale compensaţiei.
O astfel de metodă se impunea şi mai mult datorită faptului că în Parlament
caracterul injust al anumitor prevederi ale legii a fost invocat, fapt care nu a fost nici-
odată contestat de către Guvern.
Însăşi absenţa unei ajustări in abstracto ne pare fiind contrară interpretării pre-
vederilor Protocolului 1 (P1).
În cauzele concrete depuse la Curte, calcului exact al distorsiunilor care au
constituit consecinţa directă a absenţei ajustărilor puteau fi analizate printr-un exa-
men faptic a fiecărui dosar sau, la necesitate, prin intermediul unei expertize.
În această ordine, reclamanţii în cadrul audierilor au demonstrat prin interme-
diul diferitor calcule, incidenţele măsurilor legislative.
Guvernul nu a considerat utilă discutarea acestor cifre, argumentul principal al
acestuia fiind în a susţine că, dacă metoda de compensaţie aleasă de către Parla-
ment era corectă, nu mai era cazul examinării detaliate a incidentelor concrete.
Nu putem împărtăşi această opinie.
Chiar dacă admitem că în materie de naţionalizări ale proprietăţii propriilor re-
sortisanţi statul dispune de o largă marjă de apreciere, scopul acestei opţiuni trebuie
întotdeauna să fie definit sau identificabil.
De fapt, alegerea unei metode nu poate fi neutră. Mai presus de toate, aceas-
ta nu poate fi separată de rezultatele financiare directe ulterioare. Mai mult ca atât,
chiar dacă metoda analitică adoptată este satisfăcătoare în privinţa aspectelor izolate,
aceasta poate conduce la distorsiuni din cauza combinării şi cumulării tuturor preve-
derilor economice şi financiare incluse în lege şi suprapunându-se.
Ţinând cont de impactul social, de conjunctura economică naţională, de pon-
derea industriilor în cauză şi de contribuţia financiară a statului, parametrii marjei de
apreciere puteau fi stabilite.
Totuşi, între o “naţionalizare-spoliere”, pe de o parte, şi o compensaţie rezona-
bilă conformă principiului de proporţionalitate, pe de altă parte, marja cantitativă este
vastă, iar scopul acesteia nu poate rămâne complet nedefinitivat.
Din considerentul că cifrele înaintate de către reclamanţi nu au fost contestate
în cadrul audierilor, se poate concluziona, prima facie şi în măsura în care aceste cifre
corespund realităţii, că cel puţin în cauzele Kincaid, Vosper, Thornycroft şi Brooke
Marine, că faptele posterioare petrecute în viaţa acestor companii au antrenat, din
cauza prelungirii perioadei prevăzute iniţial, o distorsiune nerezonabilă şi disproporţi-

269
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

onală, chiar dacă se ţine cont de această marjă de apreciere permisă şi recunoscută
statului în domeniul naţionalizărilor.
În acest sens, jurisprudenţa Curţii noastre conţine criterii suficiente de referinţă
ce permit analiza componentelor legii în cauză în raport cu Convenţia sau Protocolul
1 (P1) al acesteia şi conduc la concluzia, în absenţa oricărui mecanism de ajustare a
decalajului perioadei de referinţă, unei încălcări efective.

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI LAGERGREN


ACCEPTATĂ DE JUDECĂTORUL MACDONALD
(ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENŢIE) (art. 6-1)
(Traducere)

Este incontestabil faptul că posesia reclamanţilor a acţiunilor în companiile viza-


te le conferea acestora “drepturi cu caracter civil”, pe care puteau să le invoce în faţa
instanţelor judecătoreşti ordinare ale Regatului Unit. Aceste drepturi de proprietate au
fost stinse prin compensaţia operată potrivit legii din 1977. Reclamanţii nu dispuneau
de nici un recurs împotriva prevederilor fundamentale ale legii; în particular, nu aveau
nici o posibilitate de a obţine examinarea de o instanţă judecătorească naţională a
numeroaselor argumente prezentate acum Curţii de la Strasbourg. Tribunalul Arbitral
şi alte instanţe judecătoreşti naţionale erau competente de a se pronunţa, în ultimă
instanţă, asupra aplicării legii din 1977.
Astfel, până la 17 martie 1977, dată la care cel de al treilea proiect al legii cu
privire la industriile aeronautice şi navale a primit sancţionarea regală, reclamanţii
puteau să-şi apere drepturile de proprietate împotriva oricăror interferenţe. În schimb,
când s-a petrecut ultima ingerinţă, şi anume, când propunerea de privare a acestora
de acţiunile lor a obţinut forţa legii, Regatul Unit a sustras, în privinţa aspectelor per-
tinente în cauză, competenţa instanţelor sale judecătoreşti în ceea ce priveşte însăşi
existenţa drepturilor de proprietate ale reclamanţilor, şi măcar nici nu le-a recunoscut
acestor instanţe jurisdicţia asupra conţinutului prevederilor legale de compensare.
În opinia mea, această bruscă şi gravă limitare a dreptului la acces la instanţele
judecătoreşti a fost prematură, inacceptabilă şi incompatibilă cu justa interpretare a
articolului 6 (art. 6) al Convenţiei (a se vedea hotărârea Golder din 21 februarie 1975,
Seria A nr. 18, p. 17-18, §§ 35-36, hotărârea Ozturk din 21 februarie 1984, Seria A
nr. 73, p. 17-18, § 49, şi opinia mea concordantă anexată hotărârii Ashingdane din 28
mai 1985, Seria A nr. 93, p. 27). Dreptul normal de acces la instanţele judecătoreşti,
care a existat pe toată durata drepturilor de proprietate, trebuia de asemenea să aco-
pere însăşi momentul în care acestea au fost stinse la 17 martie 1977. Toate acestea
şi mai mult, din considerentul că până la zilele respective de transfer (29 aprilie şi
1 iulie 1977) reclamanţii şi-au conservat oficial proprietatea asupra acţiunilor, chiar
dacă într-o anumită măsură era vorba de un drept fără o protecţie deplină cerută de
articolul 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.

270
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În opinia mea, din cele expuse rezultă că a avut loc o încălcare a articolului 6 §
1 (art. 6-1) din Convenţie în măsura în care reclamanţii au fost privaţi de orice acces la
instanţele judecătoreşti în vederea contestării, în temeiul Convenţiei şi a Protocolului
1 (P1) sau a normelor juridice naţionale echivalente, naţionalizarea acţiunilor acestora
în condiţiile prevăzute de legea din 1977. Cu toate acestea, în lumina recentei hotărâri
a Curţii în cauza James şi alţii (21 februarie 1986, Seria A nr. 98, §§ 79-82), mă alătur
majorităţii şi în prezenta chestiune.

OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ JUDECĂTORILOR


PINHEIRO FARINHA ŞI PETTITI
(ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENŢIE) (art. 6-1)
(Traducere)

Noi concluzionăm asupra unei încălcări a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din urmă-
toarele considerente:
Începând cu 17 martie 1977, data adoptării celui de-al treilea proiect, recla-
manţii nu mai erau împuterniciţi să-şi exercite acţiunile procesuale în vederea apărării
drepturilor lor de proprietate împotriva ingerinţelor nejustificate din partea statului,
atentând la aceste drepturi. Urmare a adoptării legii din 1977, instanţele judecătoreşti
ordinare nu mai erau competente pentru a statua asupra pretenţiilor de compensare
sau asupra compatibilităţii prevederilor de naţionalizare cu dreptul naţional.
Foştii proprietari trebuiau să aibă acces la instanţele judecătoreşti cel puţin până
la momentul în care toate drepturile lor au fost stinse, în vederea iniţierii acţiunilor de
contestare şi de reparare. Accesul la Tribunalul Arbitral prin intermediul reprezentanţilor
nu poate fi considerat ca fiind echivalent accesului la instanţele judecătoreşti.

OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR


PINHEIRO FARINHA, PETTITI ŞI SPIELMANN
(ARTICOLUL 13 AL CONVENŢIEI) (art. 13)
(Traducere)

Potrivit sistemului şi termenilor stabiliţi de legislaţia britanică, foştii proprietari


nu dispuneau de nici un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale pentru a aprecia
compatibilitatea legii cu drepturile garantate de Convenţie şi Protocolul 1 (P1), prin ur-
mare în primul rând, în opinia noastră, a avut loc încălcarea articolului 6 din Convenţie
(art. 6) şi al Protocolului 1 (P1).

271
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PETTITI


(ARTICOLELE 6 PARAGRAFUL 1 ŞI 13 ALE CONVENŢIEI ŞI
ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI 1 (art. 6-1, art. 13, P1-1)

Am votat pentru constatarea încălcării Protocolului 1 (P1) şi a articolelor 6 şi 13


(art. 6, art. 13) din Convenţie din următoarele considerente:
Doctrina şi jurisprudenţa internaţională în naţionalizări sunt incerte şi în perma-
nentă evoluţie.
Opinia majoritară recunoaşte principiul compensării resortisanţilor naţionali,
contrar tendinţei contestării acesteia din secolul 19, însă aprecierea cuantumului era
foarte variată pe parcursul diferitor perioade de timp şi în diferite state. Prezenta ho-
tărâre este o premieră când Curtea Europeană a aplicat Protocolul 1 (P1) în acest
domeniu.
Principiul compensării resortisanţilor unui stat altul decât cel ce a decis naţio-
nalizarea a făcut obiectul unor numeroase hotărâri şi a unui considerabil număr de
lucrări juridice.
Începând cu secolul 19, dreptul suveran al statului asupra naţionalilor săi a
constituit un subiect major controversat în doctrina internaţională.
Statul modern şi-a recunoscut obligaţia de a-şi apăra resortisantul împotriva
unei legi injuste care sub pretextul naţionalizării l-ar deposeda, precum şi să-l apere
dacă este victimă a unei naţionalizări în străinătate (a se vedea declaraţia Coolidge).
Naţionalizările sunt legale potrivit dreptului internaţional, însă precedentele
aprecierii cuantumului compensaţiei sunt incerte, cuvântul “echitabil” fiind utilizat cel
mai frecvent.
Rezoluţia 1803 din 14 decembrie 1962 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite şi
Rezoluţia 46 III a CNUCD nu au fixat reguli ferme. Atunci când instanţele judecătoreşti
franceze trebuiau să se pronunţe asupra naţionalizării algeriene şi chiliene, acestea
utilizau termenul “adecvată” şi apropiau cuvântul echitabil celui de just (a se vedea
Cass. Civ., 23.4.69; TGI Paris, 29.11.1972, Corporacion del Cobre, XCV Cr14 drtt. int.
Priv. 1974 – p. 729, p. 732).
Pentru ca o naţionalizare să fie conformă dreptului internaţional şi susceptibilă
eficacităţii internaţionale, aceasta trebuie să răspundă legalităţii scopului urmărit prin
ea, iar domeniul eficacităţii sale trebuie să fie determinat într-o manieră în care să
permită atingerea scopului legitim fără a-l depăşi.
Recentele sentinţe arbitrale internaţionale, în timp ce consacră dreptul statelor
la naţionalizare cu condiţia că acest drept este exercitat în conformitate cu dreptul
internaţional şi se supune obligaţiei generale de compensare, au definit noţiunile com-
pensării (sentinţa Texaco Calasiatic, 19.1.1977; sentinţa LIAMCO c. Guvernului libian;
opinia separată al judecătorului Lagergren, Iran US Claims Trib, hotărârea 184.161.1;
Ind Corp c. Republicii Islamice Iran 161, American Journal of International Law, vol.

272
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

8, nr. 1; a se vedea de asemenea opinia judecătorului Lachs, în Recueil des cours de


l’Académie de droit international, 1984, vol. 169).
Cuvintele “just”, “adecvat” şi “echitabil” pot fi supuse unei interpretări extensi-
ve, însă indiferent de semantica utilizată, scopul final al acestora este de a aprecia
obiectiv pierderile real suferite. Tribunalul Regional din Paris (la 29 noiembrie 1972)
de asemenea a menţionat situaţia rezultată din beneficiile efective şi din prevederea
acestora prin lege.
Consiliul Constituţional francez a insistat să modifice prevederile legii franceze
din 1981 cu privire la naţionalizare, considerând că criteriile suplimentare ale legii
utilizate pentru modificarea imperfecţiunilor informaţiei de referinţă erau insuficiente şi
tindeau la o subapreciere. Notele şi comentariile profesorului B. Goldman au ilustrat
conţinutul acestor decizii.
Întotdeauna examinarea măsurii întreprinse, exceptând confiscarea, domină
deliberările instanţelor judecătoreşti şi ale tribunalelor arbitrale, conducându-le la ve-
rificarea aspectelor individuale ale sumei.
În Regatul Unit legislaţia de confiscare nu va avea nici un efect asupra bunurilor
situate în Anglia (Russian Commercial Industrial Bank c. Cie Esc Mulhouse şi Lazard
Bros c. Midland Bank, 1933). Reacţia Tribunalului Regional din Paris în examinarea
naţionalizărilor chiliene a fost similară.
Celebrele controverse doctrinare vizavi de naţionalizarea bunurilor aparţinând
străinilor (W. Lewald, G. J.Ross, Friedman), cu toate că se fundamentau pe argu-
mente diametral opuse, conduceau cel mai frecvent la concluzii similare cu privire la
aprecierea caracterului adecvat al compensaţiei (JDI nr. 1 din 1956).
Pentru a identifica regulile generale de drept internaţional public în materie
de protecţie a proprietăţii naţionalilor şi străinilor trebuie să se ţină cont de evoluţia
ce s-a produs după 1948 în cadrul Naţiunilor Unite şi în CNUCD. F. Munch citează
de asemenea ca sursă Protocolul 1 (P1) al Convenţiei europene. Potrivit lui, acesta
evident se interpretează în sensul că exproprierile nu sunt admise decât în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional. Cu toate acestea,
este regretabil faptul că detaliile acestor principii nu au fost definite (Recueil des cours
de l’Académie de droit international, 1959, vol. 98).
În prezenta hotărâre Curtea a încercat să clarifice textul articolului 1 (P1-1).
A fost oare sistemul stabilit prin legea britanică suficient de structurat sau
sofisticat pentru a întruni toate cerinţele dreptului internaţional? Sunt de acord cu
majoritatea că acesta era cazul tuturor prevederilor legale cu excepţia celora cu
privire la perioada de referinţă şi a evoluţiilor ulterioare, examinate în lumina Pro-
tocolului 1 (P1), şi a celor cu privire la procedură examinate în lumina articolului
6 (art. 6). Pentru judecătorul forului, aminteşte dl F. Munch, „rapoartele de drept
internaţional public sunt în acelaşi timp şi lex rei sitae (...). Judecătorul forului, adică
judecătorul statului care naţionalizează, rămâne legat de dreptul care este comun
lui şi statului, atât timp cât el nu este abrogat sau suspendat pentru o cauză de
drept internaţional public” (ibidem). În opinia mea, principiul britanic al “echităţii”

273
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

(equity) şi a “procesului echitabil” (fair trial) comporta cerinţa accesului la o instanţă


judecătorească veritabilă, din considerentul că aceasta din urmă ar fi putut mai bine
aprecia compensaţia, ţinând cont de dreptul naţional şi de principiile generale de
drept internaţional.
Principiile generale de drept internaţional, potrivit cărora se obişnuia să se
considere că compensaţia pentru ne-naţionali trebuia să fie completă, adecvată,
echitabilă, promptă şi potrivită, s-au modificat într-o anumită măsură sub presiunea
Lumii a Treia. Termenul “adecvat” a făcut loc celui de “echitabil”, care este mult mai
vag (a se vedea lucrările sesiunii din Nice a Institutului de Drept Internaţional). S-a
trecut de la cerinţa unei compensaţii de acoperire completă a pierderii (International
Law Association, Hambourg, raportul profesorului Gihl) la o compensaţie denumită
echitabilă.
Este departe de definiţia din hotărârea Chorzow: valoarea proprietăţii precum
a existat anterior plus prejudicii morale suplimentare pentru pierderea suferită. Se
acceptă chiar o anumită discriminare între naţionali şi străini cu condiţia că măsura
nu-i afectează doar pe străini (a se vedea F. Boulanger, Naţionalizarea în dreptul in-
ternaţional public, Paris, Economica).
Statele Lumii a Treia revendică o anumită autoritate discreţionară în acest do-
meniu (a se vedea lucrările Conferinţei ţărilor Lumii a Treia, Algeria 1971) în raport cu
principiile generale de drept internaţional.
Din această evoluţie rezultă că jurisdicţiile arbitrale internaţionale în continu-
are vor avea tendinţa de a fi mai puţin exigente în naţionalizările practicate de către
ţările Lumii a Treia. În acelaşi timp, astfel de jurisdicţii arbitrale protejează principiul
compensării ne-naţionalilor ale ţărilor industrializate întrunind mai curând pentru
aceştia criteriul de adecvat, just şi apropriat decât dacă ar fi cazul naţionalilor ace-
loraşi ţări.
Mai mult ca atât, potrivit sistemului şi termenilor stabiliţi prin legislaţia britanică
cu privire la naţionalizare foştii proprietari nu dispuneau de nici un recurs efectiv în
faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale în vederea aprecierii compatibilităţii legii cu
principiile generale de drept internaţional şi cu drepturile garantate de Convenţie şi de
Protocolul 1 (P1), cu toate că, în opinia mea, a existat o încălcare a articolului 6 (art.
6) din Convenţie şi a Protocolului 1 (P 1).
Concluzia pe care am formulat-o pentru această opinie separată, din această
repetare succintă a normelor juridice aplicabile cauzei date, este că în eventualitatea
în care unui naţional i se poate oferi o compensaţie mai mică decât unui ne-naţional,
suma stabilită potrivit legislaţiei britanice trebuie să se refere la orice parametru şi la
toate ponderile rezonabile în vederea atingerii unui rezultat echitabil, consecinţele
căruia nu vor fi prea departe de scopul legitim urmărit în ipoteza permiterii marjei de
apreciere a statului, ceea ce-mi pare nu s-a respectat din motivele precitate.

274
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR


RUSSO ŞI SPIELMANN
(ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENŢIE) (art. 6-1)
(Traducere)

Într-un mod general, împărtăşim opinia majoritară cu privire la absenţa unei în-
călcări a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie, însă nu suntem de acord cu aceasta
în privinţa lui Sir William Lithgow (§§ 193-197 din hotărâre). De fapt noi estimăm că în
calitate de acţionar majoritar al companiei Kincaid, acesta nu a beneficiat de dreptul
de acces la o instanţă judecătorească precum este garantat de precitatul articol 6
§ 1 (art. 6-1).
Curtea a concluzionat despre neîncălcarea acestei prevederi, bazându-se pe
două argumente care nu sunt convingătoare în opinia noastră.
În primul rând, Curtea a considerat că limitarea dreptului de acces direct la
Tribunalul Arbitral - acces posibil doar pentru reprezentantul acţionarilor, însă nu şi
pentru un acţionar - urmărea un scop legitim, şi anume, de a evita proliferarea cereri-
lor individuale. Chiar dacă am presupune că un astfel de scop poate fi privit ca rezo-
nabil, acesta nu va fi considerat ca fiind suficient să justifice suprimarea - şi, în opinia
noastră, nu era vorba de o simplă restricţie în special datorită faptului că Sir William
Lithgow deţinea o majoritate relativă (“minoritatea de blocaj”) din acţiuni - unui drept
fundamental şi, prin urmare, denaturarea însăşi a substanţei dreptului examinat.
În al doilea rând, Curtea a notat că acţionarii aveau posibilitatea introducerii
unui recurs împotriva reprezentantului pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale sau a
celor de drept comun în calitate de mandatar. Acest raţionament, de asemenea, nu ne
pare, cu atât mai mult, ca fiind probant, deoarece pe această cale se putea demonstra
doar comportamentul fraudulos sau neglijent al reprezentantului fără vreun beneficiu
pentru acţionar. În orice caz, chiar dacă el ar fi exersat un astfel de recurs, Sir William
Lithgow cel mult ar fi obţinut o constatare cu privire la responsabilitatea reprezentan-
tului, ceea ce evident nu constituia scopul urmărit de acesta.

275
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

276
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

JOHNSTON ŞI ALŢII contra IRLANDEI1


(Cerere nr. 9697/82)

HOTĂRÂRE

13 iunie 1979

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită în plen în conformitate cu


articolul 50 din regulamentului Curţii, compusă din judecătorii:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


J. Cremona,
Thór Vilhjálmsson,
G. Lagergren,
F. Gölcüklü,
F. Matscher,
J. Pinheiro Farinha,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii R. Macdonald,
C. Russo,
R. Bernhardst,
J. Gersing,
A. Spielman,
J. de Meyer,
J. A. Carrillo Salcedo

Nota grefei
1
Cauza poartă numărul /1985/92/139. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar
ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.

277
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier şi dl H. Petzold, grefier adjunct,


după ce a deliberat cu uşile închise la 30 iunie, 1 iulie şi 27 noiembrie 1986,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”) la 21 mai 1985, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32, paragraful
1, şi articolul 47 din Convenţie. La origine se află cererea (nr. 9697/82) formulată con-
tra Irlandei în 1982, cu care cetăţeanul acestui stat, dl Roy H. W. Johnston, dna Janice
Williams-Johnston, cetăţeancă a Regatului Unit şi Nessa Williams-Johnston, fiica lor,
cetăţeancă irlandeză, au sesizat Comisia în 1982 în temeiul articolului 25.
2. Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la decla-
raţia irlandeză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). Ea are
drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză pre-
zintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 8,
9, 12 şi 13 din Convenţie.
3. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 (d)
din regulament, Roy H. W. Johnston şi Janice Williams-Johnston şi-au exprimat do-
rinţa de a participa la proces, adăugând că declaraţia lor trebuie examinată ca inclu-
zând-o pe fiica lor în calitate de al treilea reclamant; de asemenea ei au desemnat
un avocat care urma să-i reprezinte (articolul 30). Guvenul Regatului Unit, notificat
de către grefier de posibilitatea de a interveni în procedură (articolul 48, paragraful b,
din Convenţie şi articolul 33 paragraful 3 din regulament) nu a manifestat intenţia de
a exercita acest drept.
4. Camera se constituie de plin drept din dl B. Walsh, judecător ales din partea
Irlandei (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21
§ 3 (b) din regulamentul Curţii). La 28 iunie 1985, acesta din urmă i-a desemnat, prin
tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri, şi anume dl Ganglof
van der Meersch, dl J. Cremona, dl G. Largergren, dl F. Gölcüklü, şi dl R. Macdonald
(articolul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21 paragraful 1 din regulament).
5. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 paragraful 5 din regulament),
dl R. Ryssdal, i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental
(„Guvernul”), avocatul reclamanţilor şi pe delegatul Comisiei cu pivire la necesitatea
unei proceduri scrise (articolul 37 paragraful 1 din regulament). În conformitate cu
ordonanţele şi instrucţiile emise în consecinţă, următoarele documente au fost pre-
zentate grefei:
- la 30 octombrie 1985, pretenţiile reclamanţilor în temeiul articolului 50 din Convenţie,
- la 28 noiembrie 1985, memoriile respective ale Guvernului şi reclamanţilor.
Prin scrisoarea din 31 ianuarie 1986, secretarul Comisiei a notificat grefierul că
delegatul se va exprima la audiere.

278
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

6. La 24 ianuarie 1986, Camera a decis să se desisteze în favoarea Curţii ple-


nare în conformitate cu articolul 50 din regulament.
7. După ce s-a consultat, prin intermediul grefierului, cu agentul guvernamental,
delegatul Comisiei şi reprezentantul reclamanţilor, preşedintele a fixat la 30 ianuarie
procedura orală pentru data de 23 iunie 1986.
8. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 23 şi 24 iunie 1986, a avut loc
audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a
întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului
dna J. Liddy, consilier juridic adjunct,
Departamentul afaceri politice, agent;
Dnii D. Gleeson, avocat principal,
J. O’Reilly, avocat
M. Russel, Procuratura Generală
P. Smyth, Departamentul afaceri politice, consultanţi;
– din partea Comisiei
dl Gaukur Jörundsson, delegat;
– din partea reclamanţilor
Senatorul M.
Robinson, consilier principal,
dr Duncan, lector în drept, consilier;
dna M. O’Leary, avocat.

Curtea a audiat declaraţiile dlui Gleeson şi ale dlui O’Reilly, din partea guver-
nului, ale dlui Gaukur Jörundsson, din partea Comisiei, şi ale senatorului Robinson
şi ale doctorului Duncan, reprezentanţii reclamanţilor, precum şi răspunsurile lor la
întrebările Curţii şi ale unuia din membrii săi.
9. Guvernul a prezentat diferite documente în timpul audierii şi Comisia - la
solicitarea preşedintelui Curţii - la 16 iunie şi 30 iulie 1986.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

10. Primul reclamant, dl Roy H. W. Johnston, s-a născut în 1930 şi exercită


funcţia de administrator al cercetării ştiinţifice şi de dezvoltare. El locuieşte la Rathmi-
nes, Dublin, împreună cu cel de-al doilea reclamant, dna Janice Williams-Johnston,
nascută în 1983. Ea a exercitat funcţia de conducător al unui grup de copii la Dublin,

279
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

având studii pedagogice, dar a devenit şomeră în 1985. Cel de-al treilea reclamant
este fiica lor, Nessa Doreen Williams-Johnston, născută în 1978.
11. Primul reclamant s-a căsătorit cu o domnişoară M. în 1952 potrivit unui ritual
religios irlandez. Din această căsătorie s-au născut trei copii, în 1956, 1959 şi 1965.
În 1965, ambele părţi au realizat faptul că mariajul lor nu mai poate continua
şi au decis să locuiască separat în casa lor comună la diferite niveluri. Cu câţiva ani
mai târziu ambii, cu asentimentul reciproc, s-au angajat în alte relaţii şi au început să
locuiască cu părţile terţe. Potrivit unui acord reciporc, cele două cupluri au locuit în
apartamente separate în incita casei lor comune până în 1976, când soţia dlui Roy
Johnston şi-a schimbat domiciliul.
În 1978, ce-a de-a doua reclamantă, care locuia cu Roy Johnston din 1978, a
născut-o pe Nessa. Roy Johnston a acceptat să fie înscris în registrul de naştere ca
tatăl copilului (paragraful 26 infra).
12. Potrivit prevederilor Constituţiei Irlandei (paragrafele 16-17 infra), primul
reclamant nu poate obţine în Irlanda desfacerea căsătoriei pentru a se căsători cu
a doua reclamantă. El a luat următoarele măsuri pentru a reglementa relaţia sa cu
cea de-a doua reclamantă şi soţia sa şi pentru a asigura în mod adecvat întreţinerea
persoanelor dependente.
(a) Cu acordul soţiei sale el a consultat avocaţii din Dublin şi din Londra cu privire
la posibilitatea de a obţine desfacerea căsătoriei în afara Irlandei. Avocaţii din
Londra l-au informat că, în absenţa reşedinţei în cadrul jurisdicţiei tribunalelor
engleze, el nu va fi capabil să obţină desfacerea căsătoriei în Anglia. Prin urmare,
problema a rămas nesoluţionată (paragrafele 19-21 infra).
(b) La 19 septembrie 1982, el a încheiat cu soţia sa un acord formal de separare,
reamintind un acord implementat cu câţiva ani mai devreme. Ea a primit o sumă
totală de 8, 800 ₤ irlandeze plus o pensie alimentară pentru copilul născut în
căsătorie şi aflat la întreţinerea sa. Părţile, de asemenea, au renunţat reciproc la
drepturile lor de succesiune asupra proprietăţii fiecăruia.
(c) Potrivit testamentului reclamantului, el lăsa casa celei de-a doua reclamante pe
viaţă cu drept de moştenire a titlului celor patru copii în calitate de arendaşi în
comun, o jumătate din restul proprietăţii sale celei de-a doua reclamante şi altă
jumătate celor patru copii în părţi egale.
(d) El a întreţinut cea de-a treia reclamantă pe parcursul vieţii ei şi s-a manifestat în
toate privinţele ca un tată atent.
(e) El a contribuit la întreţinerea soţiei lui până la încheierea acordului de separare şi
a întreţinut cei trei copii din prima căsătorie până la atingerea majoratului.
(f) A doua reclamantă a fost numită în calitate de beneficiar al regimului lui de pensie.
(g) El a obţinut asigurarea medicală pentru a doua reclamantă şi fiica lor, ca membri
de familie.
13. A doua reclamantă, care depinde în mare măsură de primul reclamant în
plan financiar, este preocupată de instabilitatea statutului său juridic actual, în spe-
cial de absenţa oricărui drept legal de a fi întreţinută financiar de către reclamant
şi a drepturilor potenţiale de moştenire în cazul succesiunii „ab intestat” (paragraful

280
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

23 infra). În temeiul legislaţiei în vigoare, ea a preluat numele primului reclamant,


pe care-l utilizează în relaţiile cu prietenii şi vecinii, dar continuă să utilizeze numele
Williams pentru alte scopuri. Potrivit reclamantei, ea nu a considerat necesar de a
comunica patronilor circumstanţele vieţii sale de familie şi, cu toate că ar fi dorit să
obţină cetăţenia irlandeză, nu putea adresa o cerere pentru a nu pune în discuţie
aceste circumstanţe.
14. În conformitate cu legislaţia irlandeză, a treia reclamantă are statutul juridic
de copil nelegitim şi părinţii ei sunt preocupaţi de absenţa unor modalităţi, graţie că-
rora ea ar putea, chiar şi cu consimţământul lor, să fie recunoscută ca fiind copilul lor
cu drepturi depline de întreţinere şi succesiune în raport cu ei (paragrafele 30-31). De
asemenea, ei sunt preocupaţi de prejudiciul pe care îl poate cauza statutul ei juridic,
în special în cadrul şcolii.
15. Primii doi reclamanţi declară că deşi ei nu practicau nici o religie formală
pentru o anumită perioadă de timp, recent s-au alăturat societăţii religioase Prietenii
(the Quakers) din Dublin. Această decizie a fost parţial influenţată de preocuparea lor
ca cea de-a treia reclamantă să primească o educaţie în spiritul creştinismului.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

A. Prevederile constituţionale referitoare la familie


16. Constituţia Irlandei, care a intrat în vigoare în 1937, include următoarele
dispoziţii:
„40.3.1 Statul se angajează în legislaţia sa să respecte şi, în măsura posibilă, să apere şi să susţină
prin legile sale drepturile personale ale cetăţeanului.
40.3.2. În special, statul trebuie să protejeze prin legile sale de atacurile injuste şi, în eventualitatea
nedreptăţii, persoana, să apere viaţa, reputaţia şi drepturile la proprietate a fiecărui cetăţean.
41.1.1 Statul recunoaşte familia ca un grup primar, natural şi fundamental al societăţii şi ca o insti-
tuţie morală investită cu drepturi inalienable şi imprescriptibile, anterioare şi superioare legislaţiei
pozitive.
41.1.2 Prin urmare, statul garantează protecţia familiei prin Constituţia şi autoritatea sa, aceasta
constituind fundamentul necesar al ordinii sociale, indispensabil pentru bunăstarea naţiunii şi a
statului.
(...)
41.3.1. Statul se angajează să controleze în mod special instituţia căsătoriei, care constituie baza
familiei şi să o protejeze împotriva oricărei atingeri.
41.3.2. Nu va fi adoptată nici o lege care să permită desfacerea căsătoriei.
(...)
42.1. Statul recunoaşte că educatorul primar şi natural al copilului este familia şi garantează res-
pectarea dreptului inalienabil şi a datoriei părinţilor de a asigura, în măsura posibilă, educaţia reli-
gioasă şi morală, intelectuală, fizică şi socială a copiilor lor.
(...)
42.5. În cazuri excepţionale, în care părinţii, pentru motive fizice sau morale nu-şi onorează obliga-
ţiile faţă de copiii lor, statul în calitate de garant al bunăstării comune, va încerca prin intermediul
mijloacelor adecvate să suplinească părinţii, dar respectând constant drepturile naturale şi impre-
scriptibile ale copilului.”

281
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

17. Articolului 41.3.2 din Constituţie interzice în Irlanda divorţul în sensul desfa-
cerii căsătoriei (divorce a vinculo matrimonii). În schimb, soţii pot fi eliberaţi de datoria
de conveţuire atât printr-un acord de separare încheiat între ei, având forţă juridică
obligatorie, cât şi prin intermediul unei hotărâri de separare judiciară (de asemenea
cunoscută ca divorţ a mensa et thoro). O astfel de hotărâre, care poate fi obţinută
numai pe baza probelor de adulter, cruzime sau ofense împotriva naturii, nu desface
căsătoria. În sensul unei asemenea hotărâri, cuvântul „divorţ” semnifică un divorce a
vinculo matrimonii.
De asemenea, este posibil de a obţine pentru diferite motive o decizie de anu-
lare, care este o declaraţie a Curţii Supreme că o căsătorie nu este valabilă şi, prin
urmare, nulă sau fără efect ab initio. O căsătorie poate fi, de asemenea, „anulată” de
către un tribunal ecleziastic, decizia dată nu afectează statutul civil al părţilor.
18. Tribunalele irlandeze au declarat în mod constant că „familia” protejată de
articolul 41 din Constituţie este familia fondată pe căsătorie. Astfel, în cauza statul (Ni-
colau c. An Bord Uchtala) Comisia de adopţie 1966 Rapoartele irlandeze 567, Curtea
Supremă a declarat:
„Este destul de evident din dispoziţiile articolului 41 şi, în special, din articolul 3 că termenul de
familie învocat în acest articol presupune o familie fondată pe insituţia căsătoriei şi, în contextul
acestui articol, căsătoria înseamnă căsătoria validă în temeiul legislaţiei în vigoare. Deşi este ade-
vărat că persoanele necăsătorite care locuiesc împreună şi copii născuţi în rezultatul acestei relaţii
pot fi deseori consideraţi membrii unei familii, manifestând multe, dacă nu toate, aparenţe ale unei
familii şi în temeiul unei legi speciale pot fi cu siguranţă consideraţi o familie, cu toate că garanţiile
conţinute în articolul 41 vizează familiile fondate pe căsătorie.”

Cu toate aceste, Curtea Supremă a declarat că un copil născut în afara căsăto-


riei beneficiază de un număr mare de drepturi naturale (diferite de drepturile conferite
de lege) care vor fi protejate în conformitate cu articolul 40.3 din Constituţie, precum
dreptul la întreţinere şi la viaţă, dreptul de a fi crescut şi educat, de a avea posibilităţi
de a-şi dezvolta şi de a realiza personalitatea lui, precum şi drepturile naturale simila-
re garantate de Constituţie copiilor legitimi la „educaţie religioasă, morală, intelectua-
lă, fizică şi socială” (G. c An Bord Ucntala 1980 Irish Reports 32).

B. Recunoaşterea divorţurilor pronunţate în străinătate

19. Articolul 41.3.3 din Constituţie prevede:


„Nici o persoană căsătoria căreia a fost desfăcută în conformitate cu dreptul civil al unui stat, dar
este în continuare o căsătorie validă în temeiul dreptului în vigoare din jurisdicţia Guvernului şi Par-
lamentului stabilite prin Constituţie, nu va fi capabilă să încheie o căsătorie validă în cadrul acestei
jurisdicţii pe parcursul vieţii celeilalte părţi la căsătoria desfăcută”.

20. O serie de decizii judiciare au stabilit că prevederea anterioară nu împiedică


recunoaşterea de către instanţele irlandeze de judecată, în temeiul regulilor generale
irlandeze ale dreptului internaţional privat, a anumitor decizii de obţinere a divorţului
de către cetăţenii irlandezi pe teritoriul altor state. O astfel de recunoaştere era acor-
dată numai dacă părţile într-o căsătorie domiciliau în jurisdicţia tribunalului străin la
momentul procedurii relevante (Re Caffin Deceased: Bank of Ireland c. Gaffin 1971
Irish Report 123, Gaffney c. Gaffney 1975 Irish Reports 133); începând cu 2 octom-
brie 1986 divorţul va fi recunoscut dacă va fi pronunţat în ţara unde oricare din soţi

282
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

domiciliază (legea cu privire la domiciliu şi recunoaşterea divorţurilor pronunţate în


străinătate). Pentru a fi considerat de a domicilia într-un stat străin, o persoană trebu-
ie nu numai să locuiască acolo, dar, de asemenea, să intenţioneze să rămână acolo
permanent şi să piardă animus revertendi. Mai mult ca atât, divorţul pronunţat în stră-
inătate nu va fi recunoscut dacă reşedinţa a fost invocată prin mijloace necinstite în
faţa tribunalului din străinătate în scopul obţinerii deciziei.
21. Dacă un ofiţer al stării civile din Irlanda este notificat despre un proiect de
căsătorie şi este conştient că una dintre părţi a obţinut divorţ în străinătate, el trebuie,
în termenii reglementărilor aplicabile, să informeze grefierul general. Cel din urmă
va solicita un aviz juridic cu privire la întrebarea dacă, în funcţie de situaţia de fapt,
divorţul va fi recunoscut efectiv de a desface căsătoria în conformitate cu legislaţia
irlandeză şi dacă căsătoria planificată poate fi autorizată.
C. Statutul legal al persoanelor în situaţia primilor doi reclamanţi
22. Persoanele care, similar primilor doi reclamanţi, sunt angajate într-o relaţie
stabilă după destrămarea căsătoriei unuia dintre aceştia, nu se pot căsători în Irlanda
pe durata vieţii celeilalte părţi la căsătorie, şi nu sunt recunoscute ca familie în sensul
articolului 41 din Constituţie (paragrafele 17 şi 18 supra).
2. Întreţinerea şi succesiunea
23. Astfel de persoane, care nu constituie un cuplu căsătorit, nu au o datorie
legală de a se ajuta sau întreţine reciproc şi nu beneficiază de drepturi legale de suc-
cesiune. În schimb, nu există nici un impediment în termenii dreptului irlandez care
i-ar împiedica să locuiască împreună şi să se întreţine material, să facă testamente
sau dispoziţii în timpul vieţii în favoarea celuilalt. De asemenea, ei pot încheia acorduri
reciproce de întreţinere, deşi Guvernul şi reclamanţii au exprimat opinii diferite privind
susceptibilitatea neexecutării acestora.
În general, într-un cuplu membrul căsătorit este, cel puţin teoretic, în continuare
obligat să-şi întreţină soţia sau soţul. În plus, potrivit legii cu privire la succesiune din
1965, dispoziţiile testamentare lăsate de către acest membru pot cădea sub incidenţa
drepturilor soţului sau soţiei sau a copiilor născuţi în căsătorie.
3. Diverse
24. În comparaţie cu cuplurile căsătorite, persoanele în situaţia primilor doi re-
clamanţi:
(a) nu au access, în eventualitatea apariţiei unor dificultăţi între ei, la sistemul ordonan-
ţelor de interdicţie instituit să furnizeze remedii cu privire la violenţa în cadrul familiei
(legea cu privire la dreptul familiei, întreţinerea soţiei şi a copiilor din 1976, amenda-
tă de legea cu privire la dreptul familiei, protecţia soţiei şi a copiilor din 1981); dar, ei
pot obţine o injoncţiune sau o declaraţie judiciare ce oferă remedii similare.
(b) nu se bucură de nici unul din drepturile conferite de legea cu privire la protecţia
locuinţei familiei şi a elementelor de decor, în special interzicerea vânzării de
către unul dintre soţi fără consimţământul celuilalt şi scutirea de taxa de timbru şi
de taxele înregistrării funciare în cazul tranferului titlului între ei;

283
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

(c) cât priveşte transferurile proprietăţii între ei, acestea sunt tratate mai puţin favo-
rabil în scopul impozitului pe achiziţionare a capitalului;
(d) se bucură de diferite drepturi, în conformitate cu Codul protecţiei sociale, în spe-
cial de beneficiile disponibile soţiilor abandonate;
(e) nu sunt capabili să adopte un copil (paragraful 29 infra).

D. Statutul juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei

1. Filierea

25. Dreptul irlandez consacră principiul mater sempre certa este: afilierea ma-
ternă a unui copil nelegitim, aşa cum este cea de-a treia reclamantă, este stabilită prin
faptul naşterii, fără cerinţa de recunoaştere voluntară şi judiciară.
Legea cu privire la copiii născuţi în afara căsătoriei din 1930, amendată de
legea cu privire la întreţinerea soţiei şi a copiilor din 1976 şi cu privire la tribunale din
1983, prevede proceduri prin intermediul cărora tribunalul de circumscripţie sau tri-
bunalul „circuit” poate emite un ordin de afiliere împotriva tatălui putativ al unui copil,
ordonându-i să achite periodic întreţinerea celui din urmă şi, de asemnea, tribunalul
poate apoba suma totală a acordului de întreţinere între o persoană care admite
că este tatăl unui copil nelegitim şi mama acestuia. Nici una din aceste proceduri
nu stabileşte afiliere paternă a copilului erga omnes; orice constatare a paternităţii
este efectivă numai pentru scopul procedurii în cauză şi are forţă obligatorie numai
asupra părţilor.
26. În termenii legii cu privire la înregistrarea naşterilor, căsătoriilor şi decesu-
rilor în Irlanda din 1963, amendată de legea cu privire la naşteri şi decesuri din 1980,
ofiţerul de stare civilă poate introduce în registru numele unei persoane în calitate de
tată al unui copil nelegitim, dacă este solicitat de către această persoană şi mama
copilului. Cu toate acestea, actul de înregistrare nu stabileşte afilierea paternă.

2. Tutela

27. Mama unui copil nelegitim este unicul lui tutore din momentul naşterii (arti-
colul 6 (4) din legea privind tutela minorilor din 1964) şi se bucură de aceleaşi drepturi
de tutore care sunt exercitate în comun de către părinţii unui copil legitim. Tatăl natural
poate sesiza tribunalul în temeiul articolului 11 (4) din aceeaşi lege privind custodia
copilului şi dreptul la vizite al ambilor părinţi. Cu toate acestea, el nu poate solicita
tribunalelor să se pronunţe asupra altor subiecte care afectează bunăstarea copilului.
La fel nu există modalităţi prin intermediul cărora el poate fi numit tutorele copilului
împreună cu mama, chiar şi cu consimţământul celei din urmă.
3. Legitimarea
28. Un copil nelegitim poate fi legitimizat prin căsătoria ulterioară a părinţilor
săi, cu condiţia, neîntrunită de către primii doi reclamanţi, ca la momentul naşterii
copilului sau în decursul a zece luni precedente să fi putut fi legal căsătoriţi (articolul
1 paragrafele 1 şi 2 din legea cu privire la copii legitimi din 1931).

284
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

4. Adopţia
29. În conformitate cu legea pivind adopţia din 1952, amendată, o ordonanţă de
adopţie poate fi emisă numai în favoarea unui cuplu căsătorit care locuieşte împreu-
nă, unei văduvi sau văduv, mamei sau tatălui natural sau unei rude a copilului.
5. Întreţinerea
30. Efectul legii cu privire la ordonanţele de afiliere a copiilor nelegitimi din
1976 este de a impune părinţilor unui copil nelegitim o obligaţie egală de a-l întreţine.
Această obligaţie nu poate fi exercitată împotriva tatălui până la „emiterea ordinului
de afiliere” în favoarea lui.
6. Succesiunea
31. Transmiterea bunurilor în cazul succesiunii „ab intestat” este reglementată
de legea privind succesiunea din 1965 care prevede, în fond, că proprietatea trebuie să
fie repartizată în cote părţi speciale între soţi sau „descendentul” care supravieţuieşte
decedatului. În cauza O.B. c. S 1984 Irish Reports 316, Curtea Supremă a declarat că
cuvântul „ descendent” nu include copiii care nu constituie obiectul unei căsătorii legale
şi că, respectiv, un copil nelegitim nu are nici un drept la moştenire, garantat de lege, în
cazul decesului tatălui natural. De asemenea, declarând că discriminarea în favoarea
copiilor legitimi era justificată în temeiul articolelor 1 şi 3 din Constituţie (paragraful 16
supra), Curtea Supremă a declarat că decizia de a schimba normele în vigoare privind
succesiunea „ab intestat” şi decizia de a schimba normele în vigoare cu privire la succe-
siune şi măsura în care ele trebuie să fie schimbate aparţine în primul rând legislativului.
Normele relevante din lege constituie parte a unui statut destinat să consolideze pro-
tecţia familiei în conformitate cu articolul 41, un articol care a creat nu numai un interes
de stat, dar, de asemenea, şi o obligaţie de a proteja familia. Respectiv, discriminarea
invocată nu a fost în mod necesar inechitabilă, nerezonabilă sau arbitrară, iar normele
menţionate erau valide sub aspectul prevederilor Constituţiei.
Pe de altă parte, un copil nelegitim poate avea, în anumite circumstanţe, drep-
tul de moştenire în caz de deces fără testament al mamei sale. O regulă specială (ar-
ticolul 9 (1) din legea cu privire la copiii legitimi din 1931) prevede că în cazul în care
mama unui copil nelegitim moare fără a lăsa testament, copilul are dreptul la acea
parte la care ar pretinde în cazul în care ar fi copil legitim.
32. Cât priveşte succesiunea, articolul 117 din legea privind succesiunea din
1965 abilitează tribunalul să i-a măsuri în favoarea unui copil, în cazul în care con-
sideră că testatorul a fost incapabil să facă dispoziţiile adecvate în exerciţiul datoriei
sale morale. Un copil nelegitim nu are nici un drept asupra proprietăţii tatălului său în
temeiul acestui articol, dar poate pretinde la proprietatea mamei sale, în cazul în care
ea nu lasă un descendent legitim.
33. Un copil nelegitim care moşteneşte proprietate de la părinţii săi este pasibil
unei anumite taxe de achiziţionare a capitalului cu condiţii mai puţin favorabile decât
un copil legitim.
E. Propunerile de reformă legislativă

285
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

1. Divorţul
34. În 1993, un Comitet comun al Dáil (Camera Deputaţilor) şi al Seanad (Senatul)
au fost create, printre altele, în scopul examinării problemelor care rezultă din destrăma-
rea căsătoriei. În raportul său din 1985, el a făcut trimitere la cifrele care sugerau că apro-
ximativ 6 procente din căsătoriile încheiate în Irlanda s-au destrămat pănă la acea dată,
subliniind, totuşi, absenţa unei statistici exacte. Comitetul considera că părţile într-o relaţie
stabilă creată după destrămarea căsătoriei şi copiii din astfel de relaţii nu aveau un statut
juridic adecvat şi nu beneficiau de protecţie; cu toate acestea, el nu s-a pronunţat asupra
necesităţii sau posibilităţii în prezent a unei legislaţii cu privire la divorţ.
Într-un referendum naţional organizat la 26 iunie 1986, majoritatea au votat
împotriva unui amendament la Constituţie, care ar fi permis elaborarea unor dispoziţii
în legislaţia privind divorţul.

2. Copiii născuţi în afara căsătoriei

35. În septembrie 1982, Comisia pentru reforma legislativă irlandeză a publicat


un raport cu privire la copiii născuţi în afara căsătoriei. Potrivit recomandărilor de bază
legislaţia trebuia să radieze conceptul de copil nelegitim şi să egaleze drepturile copi-
ilor născuţi în afara căsătoriei cu cele ale copiilor născuţi legitim.
După examinarea raportului, Guvernul a anunţat în octombrie 1983 că a decis
reforma legislaţiei şi că aceasta trebuie să se concentreze asupra eliminării discrimi-
nării împotriva persoanelor născute în afara căsătoriei şi asupra drepturilor şi obliga-
ţiilor taţilor. Totuşi, Guvernul a decis să nu accepte o propunere avansată de comisia
pentru reformă de a acorda tatălui drepturi de tutore asupra copilului născut în afara
căsătoriei în mod automat.
36. În mai 1985, ministrul justiţiei a sesizat Camerele Parlamentului cu un me-
morandum intitulat „Statutul copiilor”, care includea obiectul şi natura principalelor
schimbări propuse de Guvern. La 9 mai 1986, proiectul de lege cu privire la statutul
copiilor din 1986, anexat la memorandumul menţionat, a fost propus spre examinarea
Seanad-ului. El are scopul declarat de a suprima, în măsura posibilului, discriminările
pe care dreptul în vigoare le prevede în detrimentul copiilor născuţi în afara căsătoriei.
Dacă el va trece în formatul prezentat, el va produce următoarele consecinţe:
(a) În cazul în care numele unei persoane este înscris într-un registru de naştere în
calitate de tată al unui copil născut în afara căsătoriei, aceasta ar fi prezumată
tată cu excepţia unei probe contrare (cf. paragraful 26 supra).
(b) Tatăl unui copil născut în afara căsătoriei ar putea solicita unui tribunal să emită
o ordonanţă prin care să i se acorde dreptul de cotutore împreună cu mama lui
(cf. paragraful 27 supra). În acest caz ambii părinţi vor fi titularii drepturilor pa-
terne şi ale responsabilităţilor de care se bucură şi pe care le onorează părinţii
căsătoriţi.
(c) Clauza care restrânge posibilitatea unei legitimizări printr-o căsătorie subsec-
ventă ar dispărea graţie abrogării articolului 1 paragraful 2 din legea cu privire la
copiii legitimi (a se paragraful 28 supra).

286
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(d) Dispoziţiile legale care reglementează obligaţia ambilor părinţi ai unui copil năs-
cut în afara căsătoriei de a-l întreţine este similară cu cea care reglementează
obligaţia respectivă a părinţilor căsătoriţi.
(e) În materie de succesiune, nici o diferenţă nu va fi făcută între persoanele născute
din părinţi căsătoriţi şi cele din părinţi necăsătoriţi. Astfel, un copil născut în afara
căsătoriei are dreptul la o parte de moştenire a unuia din părinţi şi se bucură de
aceleaşi drepturi cu privire la proprietatea unui părinte care a lăsat după moarte
un testament în aceeaşi măsură ca şi copilul născut în căsătorie.
Nota explicativă la proiectul de lege precizează că orice schimbări fiscale im-
puse de noile măsuri propuse ar constitui obiectul unei legislaţii separate promovate
de Ministerul de finanţe.
3. Adopţia
37. Este în proces de elaborare şi o reformă a legii cu privire la adopţie, ca urmare
a publicării în iulie 1984 a raportului Comisiei de revizuire a serviciilor de adopţie. Această
Comisie a recomandat ca, la fel ca în prezent (paragraful 29 supra), cuplurile necăsătorite
să nu beneficieze de dreptul de a adopta în comun chiar şi copiii lor naturali.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

38. Cererea dlui Roy Johnston, dnei Janice Williams- Johnston şi a fiicei lor,
Nessa Williams-Johnston (nr 9697/82) a fost adresată Comisiei la 16 februarie 1982.
Reclamanţii s-au plâns de absenţa în Irlanda a unei prevederi legale privind divorţul şi
recunoaşterea vieţii de familie a persoanelor care, după destrămarea căsătoriei, sunt
angajaţi într-o relaţie extraconjugală. Învocând acest motiv, ei au pretins a fi vicitimele
încălcărilor articolelor 8, 9, 12 şi 13 din Convenţie şi, de asemenea, a articolului 14
(combinat cu articolele 8 şi 12).
39. Comisia a declarat cererea admisibilă la 7 octombrie 1983.
În raportul său din 5 martie 1985 (articolul 31 din Convenţie), Comisia a con-
statat că:
- nu a avut loc nici o încălcare a articolelor 8 şi 12, prin aceea că dreptul la divorţ şi,
ulterior la recăsătorie nu este garantat de dispoziţiile Convenţiei (în unanimitate);
- nu a avut loc nici o încălcare a articolului 8 prin aceea că dreptul irlandez nu confe-
ră un statut de familie recunoscut primilor doi reclamanţi (cu douăsprezece voturi
contra unu);
- a avut loc o încălcare a articolelor 8 prin aceea că regimul juridic privind statutul
celui de al treilea reclamant potrivit dreptului irlandez nu a respectat viaţa de fami-
lie a celor trei reclamanţi (în unanimitate);
- nu a avut loc nici o încălcare a drepturilor primului reclamant garantate de articolul
9 (în unanimitate);
- nu a avut loc nici o încălcare a articolului 14 combinat cu articolele 8 şi 12, prin
aceea că primii doi reclamanţi nu au fost victimele discriminării potrivit dreptului
irlandez (douăsprezece voturi contra unu);

287
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

- nu era necesar de a examina plângerea cu privire la discriminarea celei de a treia


reclamante în mod separat;
- nu a avut loc nici o încălcare a articolului 13 (în unanimitate).
Textul integral al opiniei Comisiei este anexat la prezenta hotărâre.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

40. Reclamanţii au invocat în faţa Curţii dispoziţiile articolelor invocate în faţa


Comisiei, cu excepţia articolului 13.
La audierea din 23-24 iunie 1986, Guvernul a confirmat în substanţă concluziile
prezentate în memoriul său din 28 noiembrie 1985, prin care el a invitat Curtea :
„(1) Cu privire la observaţiile preliminare: să constate şi să declare că (a) reclamanţii nu pot pre-
tinde a fi victime în sensul articolului 25 din Convenţie; (b) reclamanţii nu au epuizat toate căile de
recurs interne.
(2) Cu privire la articolele 8 şi 12: să constate şi să declare că nu a existat nici o încălcare a arti-
colelor 8 şi 12 din Convenţie referitoare la revendicarea primilor doi reclamanţi a dreptui de divorţ
şi de recăsătorie.
(3) Cu privire la articolul 8: să constate şi să declare că nu a existat nici o încălcare a articolului 8
din Convenţie în ceea ce priveşte respectarea vieţii de familie a celor trei reclamanţi sau a fiecăruia
dintre ei.
(4) Cu privire la articolul 9: să constate şi să declare că nu a existat nici o încălcare a articolului 9
din Convenţie.
(5) Cu privire la articolul 14 combinat cu articolele 8 şi 12: să constate şi să declare că nu a existat
nici o încălcare a articolului 14 combinat cu articolul 8 şi articolul 12 din Convenţie.
(6) Cu privire la articolul 13: să constate şi să declare că nu a existat nici o încălcare a articolului
13 din Convenţie.
(7) Cu privire la articolul 50: să constate şi să declare că (i) acordarea unei compensaţii nu este
justificată sau adecvată; (ii) cu titlu subsidiar, în cazul în care şi în măsura în care se va constata
o încălcare a unuia din articolele Convenţiei, să decidă şi să declare că o constatare a încălcării
constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă.”

Cu toate acestea, Guvernul a notat că reclamanţii nu mai invocă încălcarea


articolului 13; el, de asemenea, a făcut nişte declaraţii suplimentare privind admisibi-
litatea unor plângeri ale reclamanţilor (paragraful 47 infra).

ÎN DREPT

II. CU PRIVIRE LA EXCEPŢIILE PRELIMINARE


ALE GUVERNULUI

A. Cu privire la calitatea de victimă a reclamanţilor


41. Guvernul a invocat că situaţia domestică liniştită a reclamanţilor demonstra
că ei nu erau în pericol de a fi afectaţi în mod direct de aspectele reclamate ale drep-
tului irlandez. În cadrul unei controverse inventate, ei au abordat probleme cu caracter
ipotetic şi nu puteau, prin urmare, revendica a fi „victime” în sensul articolului 25 din
Convenţie, care, în fragmentele relevante, prevede:

288
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

„Comisia poate fi sesizată printr-o cerere ... de orice persoană fizică, organizaţie neguvernamen-
tală sau grup de particulari care pretind a fi victime ale unei încălcări a drepturilor garantate de
Convenţie de către una din Părţile Contractante...”

42. Guvernul a avansat aceste obiecţii, fără succes, la etapa de admisibiltate


în faţa Comisiei, respectiv, el nu este împiedicat în abordarea lor în faţa Curţii (a se
vedea, printre altele, hotărârea în cauza Campbell şi Fell din 28 iunie 1984, Seria A
nr. 80, p. 31, paragraful 57).
Cu toate acestea, Curtea consideră că excepţiile nu pot fi acceptate. Articolul
25 conferă persoanelor dreptul de a susţine că o lege încalcă drepturile lor, în absenţa
unei măsuri individuale de implementare, în cazul în care ei sunt expuşi pericolului
de a fi afectaţi direct de efectele acesteia (a se vedea, hotărârea din 13 iunie 1979 în
cauza Marckx, Seria A nr. 31, p. 13, paragrfaul 27). Or, reclamanţii au obiectat vizavi
de consecinţele legii asupra vieţii lor.
În continuare, existenţa sau absenţa prejudiciului nu este un subiect care trebu-
ie examinat în lumina articolului 25, în care termenul „victimă” presupune „ persoana
afectată în mod direct de un act sau omitere” (a se vedea, hotărârea din 22 mai 1984
în cauza de Jong, Baljet şi van den Brink, Seria A nr. 77, p. 20, paragraful 41).
Prin urmare, în speţă reclamanţii dispun de dreptul de a revendica calitatea lor
de victimă a încălcărilor reclamate.
43. Curtea nu consideră că trebuie să accepte invitaţia Guvernului de a suspen-
da examinarea până la întrarea în vigoare a proiectului de lege cu privire la statutul
copiilor, care este destinat să modifice un număr de aspecte ale legislaţiei irlandeze
relevante (paragraful 36 supra). Cu câteva ocazii, Curtea a procedat la examinarea
unui caz indiferent de existenţa reformelor propuse sau deja realizate (a se vedea,
spre exemplu, hotărârea în cauza Marckx, Airey şi Silver şi alţii din 13 iunie 1979, 9
octombrie 1979 şi 25 martie 1983, Seria A nr. 31, p. 13, paragraful 27).

B. Cu privire la epuizarea căilor de recurs interne

44. Potrivit Guvernului - care deja a avansat un argument similar la timpul rele-
vant în faţa Comisiei- caracterul constituţional al fiecărei dispoziţii a dreptului irlandez
reclamate de către reclamanţi putea fi controlat de tribunalele irlandeze. Din moment
ce ei nu au epuizat astfel de remedii interne, Comisia a greşit declarând cererea lor
admisibilă.
45. Căile de recurs cerute de a fi epuizate de articolul 26 din Convenţie sunt
cele care vizează încălcările pretinse; ele trebuie să existe cu un grad suficient de
certitudine, atât în teorie cât şi în practică, în caz contrar ele nu vor fi suficient de ac-
cesibile şi efective. Statul reclamant trebuie, dacă el pledează pentru neepuizare, să
demonstreze satisfacerea acestor condiţii diferite (a se vedea, hotărârea în cauza de
Jong, Baljet şi van der Brink, Seria A nr. 77, p. 19, paragraful 39).
46. În măsura în care plângerile reclamanţilor vizează interzicerea divorţului
în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei irlandeze, nu este disponibilă nici o cale de
recurs efectiv.

289
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Cât priveşte celelalte puncte, Curtea, ţinând cont în special de jurisprudenţa


constantă a tribunalelor irlandeze (paragrafele 18 şi 31 supra), nu consideră că Gu-
vernul a stabilit în mod cert existenţa unei căi efective de recurs.
C. Cu privire la admisibilitatea anumitor plângeri ale reclamanţilor din alte
motive
47. La audierile din 23-24 iunie 1986, Guvernul a susţinut că după decizia de
admisibilitate a Comisiei în speţă reclamanţii au formulat în faţa Comisiei şi a Curţii un
număr de plângeri noi referitoare la statutul lor prevăzut de dreptul irlandez, care nu
au fost declarate admisibile în această decizie. În opinia Guvernului, „Curtea nu a fost
adecvat sesizată” cu aceste plângeri – care vizau disponibilitatea ordinelor de inter-
dicţie, aplicabilitatea legii cu privire la protecţia căminului familial din 1976, drepturile
de moştenire ab intestat între primii doi reclamanţi, fiscalitatea şi dreptul de timbru,
beneficierea în conformitate cu Codul de protecţie socială şi discrimiarea pretinsă în
materie de angajare.
48. Delegatul Comisiei a subliniat că aceste întrebări au fost abordate de către
reclamanţi pentru a ilustra cererea generală înaintată Comisiei şi declarată admisibilă,
şi anume că reclamanţii „erau plasaţi într-o situaţie care-i impiedică să obţină un statut
de familie recunoscut de dreptul irlandez sau să asigure integrarea deplină a copilului
în familia lor”.
De asemenea, Curtea notează că potrivit cererii iniţiale adresate Comisiei re-
clamanţii „se plâng că, din cauza manierei în care relaţia în familia lor este tratată de
lege, Irlanda a încălcat dispoziţiile articolului 8...”. Mai mult ca atât, la audierea în faţa
Curţii, Guvernul a afirmat că teza prezentată Curţii, care trebuia să fie comentată de
Guvern constituia „un ansamblu” .
În aceste circumstanţe, plângerile în cauză se încadrează în limitele cauzei
deferite Curţii, care este delimitată de decizia de admisibilitate a Comisiei. În afară
de aceasta, Curtea a constatat deja (paragrfaul 46 supra) că nici una din ele nu este
inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs interne (a se vedea, hotărârea din 21
februarie 1986 în cauza James şi alţii, Seria A nr. 98, p. 46, paragraful 80).

I. SITUAŢIA PRIMILOR DOI RECLAMANŢI

A. Incapacitatea de a divorţa şi de a se recăsători

1. Articolele 12 şi 8.

49. Primii doi reclamanţi au pretins că din cauza imposibilităţii în conformitate


cu dreptul irlandez de a obţine desfacerea căsătoriei lui Roy Johnston şi, respectiv, a
incapacităţii de a se căsători cu Janice Williams-Johnston, ei erau vicitme ale încălcă-
rilor articolelor 12 şi 8 din Convenţie. Aceste artciole prevăd:
Articolul 12
„Începând cu vârsta stabilită de lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia
o familie potrivit legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.”

290
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Articolul 8
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-
mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.

Acest argument a fost contestat de către Guvern şi respins de către Comisie.


50. Reclamanţii au declarat că, în ceea ce priveşte această parte a cauzei,
punctul litigios principal nu a fost dacă Convenţia garanta dreptul la divorţ, dar mai
curând dacă incapacitatea lor de a se căsători era compatibilă cu dreptul de a se
căsători sau a se recăsători şi cu dreptul la respectarea vieţii de familie, garantate de
articolele 12 şi 8.
Curtea nu consideră că aceste întrebări pot fi clasificate în categorii în acest
fel. În orice societate care adoptă principiul monogamiei, este de neconceput ca Roy
Johnston să fie capabil să se căsătorească atâta timp cât căsătoria lui cu dna Joh-
nston nu a fost desfăcută. Al doilea reclamant nu se plânge de incapacitatea de a
se căsători în general, dar de a se căsători cu primul reclamant, o situaţie care este
cauzată de incapacitatea dlui Johnston de a obţine divorţul. Respectiv, cauza lor nu
poate fi examinată independent de problema inexistenţei divorţului.
(a) Articolul 12
51. Pentru a examina dacă reclamanţii pot deduce un drept la divorţ din articolul
12, Curtea va studia sensul ordinar al termenilor utilizaţi în această prevedere în con-
textul lor şi în lumina obiectului şi scopului lor (a se vedea, hotărârea din 21 februarie
1975 în cauza Golder, Seria A nr. 18, p. 14, paragraful 29 şi articolul 31 paragraful 1
din Convenţia de la Viena din 23 mai 1969 cu privire la dreptul tratatelor).
52. Curtea este de acord cu Comisia că sensul ordinar al sintagmei „dreptul la
căsătorie” este clar, adică că ea vizează formarea relaţiilor conjugale şi nu desfacerea
lor. În continuare, aceste cuvinte sunt plasate într-un context care include o referinţă
expres la „legile naţionale”, chiar dacă interdicţia divorţului este văzut ca o limitate
a capacităţii de a se căsători, Curtea nu consideră că, într-o societate care aderă la
principiul monogamiei, o astfel de restricţie poate fi considerată de a aduce atingere
substanţei dreptului garantat de articolul 12.
Mai mult ca atât, o astfel de interpretare a articolului 12 este în acord cu obiec-
tul şi scopul lui aşa cum este evidenţiat în lucrările pregătitoare. Textul articolului 12
se bazează pe cel al articolului 16 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
paragraful 1, care prevede:
„Cu începere de la vârstă nubilă, bărbatul şi femeia fără nici o restricţie în privinţa rasei, cetăţeniei
sau religiei, au dreptul să se căsătorească şi să întemeieze o familie. Ei au drepturi egale la înche-
ierea căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei”.

Explicând Adunării Consultative motivul pentru care proiectul viitorului articol


12 nu includea cuvintele utilizate în ultima propoziţie a paragrafului precitat, dl Teit-
gen, raportorul Comitetului cu privire la intrebări juridice şi administrative a declarat:

291
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

„Menţionând articolul dat al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, am utilizat numai o parte
din paragrfaul articolului care recunoaşte dreptul la căsătorie şi la întemeierea familiei, dar nu şi
dispoziţiile ulterioare ale articolului privind egalitatea drepturilor după căsătorie, din moment ce ga-
rantăm numai dreptul la căsătorie.” (Collected Edition of the Travaux preparatoires, vol 1. p. 268).

În opinia Curţii, lucrările pregătitoare nu evidenţiază nici o intenţie de a include


în articolul 12 vreo garanţie a dreptului la desfacerea căsătoriei prin divorţ.
53. Reclamanţii au insistat în mod special asupra evoluţiei sociale care a avut
loc posterior redactării Convenţiei, în special o sporire substanţială a numărului căsă-
toriilor destrămate.
Este adevărat că Convenţia şi protocoalele sale trebuie să fie interpretate în lu-
mina condiţiilor actuale (a se vedea, printre altele, hotărârea Marckx, Seria A nr. 31, p.
26, paragraful 58). Cu toate acestea, Curtea nu poate deduce din aceste instrumente,
utilizând o interpretare evolutivă, un drept care nu a fost inclus la început. Aceasta
este în special relevant în speţă, dat fiindcă omiterea a fost intenţionată.
De asemenea, trebuie de menţionat faptul că dreptul la divorţ nu este inclus în
Protocolul 7 la Convenţie, care a fost deschis spre semnare la 22 noiembrie 1984. Nu
a fost utilizată posibilitatea de a trata acest subiect în articolul 5 al Protocolului 7, care
garantează anumite drepturi adiţionale soţilor, în special în cazul desfacerii căsătoriei.
Potrivit paragrafului 39 din raportul explicativ la protocol sintagma „în cazul desfacerii”
utilizată în articolul 5 „ nu implică nici o obligaţie din partea statului de a prevedea
desfacerea căsătoriei sau vreo formă specială de desfacere”.
54. Astfel, Curtea concluzionează că reclamanţii nu pot deduce un drept la
divorţ din articolul 12. Această dispoziţie este, prin urmare, inaplicabilă în speţă, atât
separat cât şi combinată cu articolul 14.

(b) Articolul 8

55. Principiul care derivă din jurisprudenţa Curţii cu privire la articolul 8 este
după cum urmează.
(a) Garantând dreptul la respectarea vieţii de familie, articolul 8 presupune
existenţa unei familii (a se vedea hotărârea Marckx, precitată, Seria A nr. 31, p. 14,
paragraful 31).
(b) Articolul 8 se aplică „vieţii de familie” a familiei „nelegitime”, precum şi celei
„legitime” (ibid.)
(c) Deşi obiectivul esenţial al articolului 8 este de a proteja individul de inge-
rinţe arbitrare de către autorităţile publice, suplimentar, respectarea efectivă a vieţii
de familie poate comporta obligaţii pozitive. Cu toate acestea, în special în ceea ce
priveşte aceste obligaţii pozitive, noţiunea de „respectare” nu este clar definită: ţinând
cont de diversitatea practicilor respectate şi situaţiile din Statele Contractante, exigen-
ţele noţiunii vor varia considerabil de la caz la caz. Respectiv, acesta este un domeniu
în care Părţile Contractante se bucură de o largă marjă de apreciere la determinarea
măsurilor care trebuie adoptate pentru a asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei,
ţinând cont de necesităţile şi resursele comunităţii şi a individului (a se vedea hotă-

292
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

rârea din 28 mai 1985 în cauza Abdulazisi, Cabales şi Balkandali, Seria A nr. 94, p.
33-34, paragraful 67).
56. În speţă, este clar că reclamanţii, dintre care primii doi au locuit împreună
pe parcursul a cincisprezece ani (paragraful 11 supra), constituie o „familie” în sensul
articolului 8. Astfel, ei au dreptul la protecţia conferită de acest articol, indiferent de
faptul că relaţia lor nu este una de căsătorie.
Cu privire la această parte a cererii, apare întrebarea dacă o „respectare” efici-
entă a vieţii de familie a reclamanţilor impune asupra Irlandei o obligaţie pozitivă de a
introduce măsuri care ar permite divorţul.
57. Este adevărat că la acest capitol, articolul 8, conţinând o noţiune vagă de
„respectare” a vieţii de familie, se poate supune mai uşor unei interpretări evolutive de-
cât articolul 12. Totuşi, Convenţia trebuie să fie interpretată în ansamblul său şi Curtea
nu consideră că un drept la divorţ, care este exclus din articolul 12 (paragraful 54 supra),
poate fi dedus din articolul 8. Curtea nu neglijează dificultăţile primilor doi reclamanţi.
Totuşi, în opinia ei, deşi protecţia vieţii private sau de familie poate uneori necesita mij-
loace prin care soţii pot fi eliberaţi de datoria de a locui împreună (a se vedea hotărârea
în cauza Airey, Seria A nr. 32, p. 17, paragraful 33), angajamentele asumate de Irlanda
în lumina articolului 8 nu pot fi considerate de a impune o obligaţie de a introduce mă-
suri care ar permite divorţul şi recăsătoria solicitate de către reclamanţi.
58. Prin urmare, viaţa de familie a primilor doi reclamanţi a fost respectată.

3. Articolul 14 combinat cu articolul 8

59. Primii doi reclamanţi s-au plâns de faptul că în timp ce dl Roy Johnston nu
a fost capabil să obţină divorţ cu scopul de a se recăsători ulterior cu Janice Williams-
Johnston, alte persoane care domiciliau în Irlanda şi dispuneau de mijloace necesare
puteau obţine un divorţ în străinătate, care putea fi recunoscut de jure sau de facto
în Irlanda (paragrafele 19-21). Ei au afirmat că din această cauză ei au fost victime
ale discriminării, motivul fiind mijloacele financiare limitate, în exercitarea drepturilor
enunţate în articolul 8, în contradicţie cu articolul 14, care prevede:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată
fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau ori-
care alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere
sau orice altă situaţie.”

Acest argument, contestat de către Guvern, a fost respins de Comisie.


60. Articolul 14 protejează persoanele „plasate în situaţii similare” împotriva di-
ferenţelor discriminatorii de tratament în exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunos-
cute de Convenţie (a se vedea, în special, hotărârea din 8 iulie 1986 în cauza Lithgow
şi alţii, Seria A nr. 102, p, 66, paragraful 177).
Curtea notează că potrivit principiilor generale de drept internaţional privat ir-
landez, divorţurile pronunţate în străinătate vor fi recunoscute în Irlanda numai dacă
ele au fost obţinute de către persoanele care domiciliază peste hotare (paragraful 20
supra). Ea nu consideră a fi stabilit faptul că în practică se fac abateri de la aceste

293
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

principii. În opinia ei, situaţiile a unor astfel de persoane şi a primilor doi reclamanţi nu
pot fi considerate similare.
61. Prin urmare, nu a avut loc o discriminare în sensul articolului 14.

4. Articolul 9

62. Primul reclamant a afirmat, de asemenea, că incapacitatea lui de a locui


împreună cu cea de a doua reclamantă altfel decât într-o relaţie extra-conjugală era
în contradicţie cu conştiinţa lui şi că pentru acest motiv el era victima unei încălcări a
articolului 9 din Convenţie, care garantează fiecărei persoane „ dreptul la libertatea de
gândire, de conştiinţă şi de religie”.
Reclamantul a adăugat acest argument, care a fost contestat de către Guvern
şi respins de către Comisie, reclamând discriminarea în raport cu conştiinţa şi religia,
care contravine articolului 14 combinat cu articolul 9.
63. Este evident că libertatea dlui Roy Johnston de a avea şi de a-şi manifesta
convingerile lui nu este pusă în discuţie în speţă. Plângerea lui derivă, în esenţă, din
inexistenţa divorţului în dreptul irlandez, chestiune în care articolul 9 nu poate fi aplicat
în sensul său ordinar.
În consecinţă, această prevedere, şi articolul 14 inclusiv, nu se aplică.

5. Concluzie

64. Astfel Curtea concluzionează că plângerile referitoare la incapacitatea de a


obţine divorţ sau de a se recăsători nu sunt întemeiate.

B. Întrebări diferite de incapacitatea de a divorţa sau de a se recăsători

65. Primii doi reclamanţi au pretins în continuare că, încălcarea articolului 8 a


cauzat o ingerinţă în viaţa lor familială sau o nerespectare a vieţii lor de familie din
cauza statului lor potrivit dreptului irlandez. Ei au citat următoatele exemple:
(a) nerecunoaşterea lor ca familie în sensul articolului 41 din Constituţia Irlandei (pa-
ragraful 18 supra);
(b) absenţa obligaţiilor reciproce de întreţinere şi a drepturilor reciproce de succesiune;
(c) tratamentul lor cu privire la taxa penru achiziţionarea de capital, taxa de timbru şi
onorariile cadastrale (paragraful 24) (b) şi (c) supra)
(d) inexistenţa protecţiei oferite de ordinele de interdicţie (paragraful 24 (a) supra);
(e) neaplicarea legii cu privire la protecţia căminului familial din 1976 (paragraful 24
(b) supra);
(f) diferenţele, în Codul cu privire la protecţia socială, între persoanele căsătorite şi
necăsătorite (paragraful 24 (d) supra).
Guvernul a contestat acest argument. Comisia a considerat că faptul că dreptul
irlandez nu conferea o recunoaştere a statutului de familie primilor doi reclamanţi nu
constituie o încălcare a articolului 8.

294
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

66. În opinia Curţii, nu a avut loc nici o ingerinţă a autorităţilor publice în viaţa
de familie a primului şi al doilea reclamanţi; Irlanda nu i-a impiedcat în nici un fel să
locuiască împreună în continuare şi, ei dispuneau de mai multe posibilităţi de a-şi
reglementa situaţia în modul optimal (paragraful 12 supra). Respectiv, unica întrebare
care este ridicată este dacă respectarea eficientă a vieţii lor de familie impune asupra
Irlandei o obligaţie pozitivă de a ameliora statutul lor (paragraful 55 (c) supra)
67. Curtea nu consideră necesar de a examina diferite aspecte ale dreptului
irlandez invocate de către reclamanţi şi enumerate în paragraful 65 supra. Ele au fost
prezentate în calitate de suport ilustrativ al plângerii generale care viza statutul lor (a
se vedea paragraful 48 supra) şi, ţinând cont de ele, Curtea se va concentra asupra
unor întrebări mai ample.
68. Este adevărat că anumite prevederi legislative elaborate în suportul vieţii de
familie nu sunt disponibile reclamanţilor. Cu toate acestea, la fel ca şi Comisia, Curtea
nu consideră posibil de a deduce din articolul 8 o obligaţie pentru Irlanda de a stabili
un statut pentru persoanele necăsătorite similar cu cel al persoanelor căsătorite.
Reclamanţii, de fapt, au evidenţiat că plângerile lor vizau numai cuplurile care
doreau să se căsătorească, dar erau legal incapabile de a o face şi nu acele cu-
pluri care au ales să locuiască împreună fără a se căsători. Oricum, chiar dacă este
circumscris în acest fel, revendicarea reclamanţilor nu poate în opinia Curţii, să fie
acceptată. Un număr de chestiuni reclamate sunt doar consecinţele incapacităţii de
a obţine desfacerea căsătoriei dlui Roy Johnston care să-i ofere posibilitatea de a se
căsători cu Janice Williams-Johnston, o situaţie, care nu este considerată de Curte in-
compatibilă cu prevederile Convenţiei. Cât priveşte alte întrebări, articolul 8 nu poate
fi interpretat ca impunând o obligaţie de a stabili un regim special pentru o categorie
specială de cupluri necăsătorite.
69. În consecinţă, nu a avut loc nici o încălcare a articolului 8 cu privire la acest
punct.

II. SITUAŢIA CELUI DE AL TREILEA RECLAMANT

A. Articolul 8
70. Reclamanţii au pretins că, prin încălcarea articolului 8, a avut loc o ingerinţă
în respectarea vieţii lor de familie, ţinând cont de situaţia celei de-a treia reclamante
în conformitate cu dreptul irlandez. Suplimentar la punctele menţionate în paragrafele
(d) şi (e) din paragraful 65 supra, ei au citat următoarele chestiuni:
(a) poziţia referitoare la afiliere paternă a celei de-a treia reclamante (paragrafele 25
şi 26 supra);
(b) imposibilitatea pentru primul reclamant de a fi desemnat în calitate de cotutore
comun al celei de-a treia reclamante şi lipsa drepturilor paterne cu privire la copi-
lul său (paragraful 27 supra);
(c) imposibilitatea celei de-a treia reclamante de a fi legitimizată chiar şi de căsătoria
subsecventă a părinţilor ei (paragraful 28 supra);

295
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

(d) imposibilitatea celei de-a treia reclamanate de a fi adoptată în comun de primii


doi reclamanţi (paragraful 29 supra);
(e) drepturile de moştenire a celei de a treia reclamante vizavi de părinţii ei (paragra-
fele 31 şi 32 supra);
(f) tratamentului celei de a treia reclamante în materia impozitului pentru achiziţio-
narea de capital (paragraful 33 supra) şi repercusiunile tratamentului părinţilor ei
în materie fiscală (paragraful 24 (c) şi ( c) supra);
Guvernul a contestat această alegaţie. Comisia, pe de altă parte, a expimat
opinia că a avut loc o încălcare a articolului 8 prin aceea că regimul juridic care viza
cea de-a treia reclamantă potrivit dreptului irlandez nu a respectat viaţa de familie a
celor trei reclamanţi.
71. Roy Johnston şi Janice Williams-Johnston nu au fost capabili, de aseme-
nea, să integreze fiica lor în familie (paragraful 12 supra). Cu toate acestea, apare
întrebarea dacă o „respectare” eficientă a vieţii de familie impune asupra Irlandei o
obligaţie pozitivă de a ameliora situaţia ei juridică (paragraful 55 (c) supra).
72. Suplimentar la principiile reamintite în paragraful 55 supra, următoarele
fragmente din jurisprudenţa Curţii sunt de o relevanţă specială:
„... când statul determină în sistemul legal intern regimul aplicabil anumitor legături de familie simi-
lar cu cele dintre o mamă necăsătorită şi copilul ei, el trebuie să acţioneze în modul care permite
persoanelor vizate să ducă o viaţă de familie normală. Potrivit articolului 8, respectarea vieţii de
familie implică în opinia Curţii, în special existenţa unei protecţii juridice în dreptul intern care face
posibilă integrarea copilului în familie din momentul naşterii sale. În acest context, statul dispune
de mai multe modalităţi, dar orice lege care nu respectă această exigenţă încalcă dispoziţiile pa-
ragrafului 1 al articolului 8, fără a fi necesară examinarea ei în lumina paragrafului 2”. (hotărârea
Marckx, precitată, Seria A nr. 31, p. 15, paragraful 31).
„Pentru a determina dacă exsită o obligaţie pozitivă, trebuie să se ţină cont de echilibrul echitabil
care trebuie stabilit între interesul general al comunităţii şi interesele individului, examinarea aces-
tui echilibru fiind inerentă Convenţiei în ansamblul său... La stabilirea acestui echilibru obiectivele
enumerate în paragraful 2 al articolului 8 pot avea o anumită relevanţă, cu toate că aceste pre-
vederi se referă numai la „ingerinţele” în exercitarea dreptului protejat de primul paragraf, cu alte
cuvinte vizează obligaţie negative care rezultă din aceste ingerinţe...” (hotărârea în cauza Rees din
17 octombrie 1986, Seria A nr. 106, p. 15, paragraful 37).

După cum a subliniat Guvernul, cauza Marckx viza, în special, relaţia dintre
mamă şi copil. Totuşi, Curtea consideră că observaţiile sale cu privire la integrarea
copilului în cadrul familiei sale este aplicabilă în egală măsură la o situaţie similară cu
cea în speţă referitoare la părinţii care au constituit împreună cu fiica lor o familie pen-
tru mai mulţi ani, dar nu erau capabili să se căsătorească pentru motivul imposibilităţii
desfacerii căsătoriei anterioare a unuia dintre părinţi.
73. De asemenea, în acest context, Curtea va examina în mod special plân-
gerea generală cu privire la situaţia juridică a celei de-a treia reclamantă (a se vedea
mutatis mutandis, paragraful 67 supra): ea va lua în consideraţie, dar nu va examina
în mod separat, diferite aspecte ale dreptului irlandez enumerate în paragraful 70
supra. În orice caz, ea notează faptul că multe aspecte în cauză sunt în astfel de co-
relaţie încât modificarea legii cu privire la unul din reclamanţi poate avea repercusiuni
asupra celuilalt.

296
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

74. Potrivit preambulului la Convenţia europeană din 15 octombrie 1975 cu pri-


vire la statutul juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei, „într-un număr mare de state
ale Consiliului Europei au fost sau sunt depuse eforturi în vederea ameliorării statutului
juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei prin reducerea diferenţelor între statutul lor
juridic, care sunt dezavantajaţi în mod juridic şi social, de cel al copiilor născuţi în căsă-
torie. În plus, în Irlanda această tendinţă este reflectată în proiectele de legi cu privire la
copii, recent propuse spre examinare Parlamentului (paragraful 36 supra).
La examinarea acestei părţi a cererii, Curtea nu poate fi influenţată de aceste
evoluţii. După cum a remarcat Curtea în cauza Marckx precitată, „respectarea” vieţii
de familie, inclusiv legăturile dintre rudele apropiate, implică o obligaţie a statului de
a acţiona într-o manieră care să permită evoluţia normală a acestor relaţii (Seria A nr.
31, p. 21, paragraful 45). În speţă, evoluţia normală a relaţiilor naturale de familie între
primii doi reclamanţi şi fiica lor necesită, în opinia Curţii, plasarea celei din urmă, în
mod legal şi social, în poziţia similară cu cea a unui copil legitim.
75. Examinarea situaţiei juridice curente a celei de-a treia reclamante în an-
samblu, evidenţiază existenţa unor diferenţe considerabile în raport cu cea a unui
copil legitim. În plus, nu a fost demonstrată existenţa unor mijloace disponibile celei
de a treia reclamante şi părinţilor ei pentru a elimina sau reduce aceste diferenţe.
Ţinând cont de circumstanţele speciale ale cauzei şi făcând abstracţie de marja largă
de apreciere conferită Irlandei în acest domeniu (paragraful 55 (c) supra), absenţa
unui regim juridic adecvat care să reflecte legăturile de famile ale celei de-a treia re-
clamante aduce atingere dreptului ei la respectarea vieţii de familie.
Mai mult ca atât, relaţia intimă şi profundă între cea de-a treia reclamantă şi pă-
rinţii ei este de aşa natură încât se impune şi nerespectarea vieţii de familie a părinţilor
ei. În contradicţie cu sugestia Guvernului, această constatare nu duce, într-un mod
indirect, la concluzia că primul reclamant trebuie să beneficieze de dreptul de a divor-
ţa şi de a se recăsători; aceasta este demonstrat de faptul că în Irlanda se propune
ameliorarea situaţiei juridice a copiilor născuţi în afara căsătoriei, totodată menţinând
interdicţia constituţională asupra divorţului.
76. Prin urmare, la acest capitol a avut loc o încălcare a articolului 8 cu privire
la cei trei reclamanţi.
77. Funcţia Curţii nu este de a indica măsurile care trebuie adoptate de Irlanda cu
privire la această problemă. Statul vizat trebuie să aleagă mijloacele care urmează a fi uti-
lizate în dreptul intern pentru a-şi îndeplini obligaţia prevăzută de articolul 53 (a se vedea
hotărârea Airey, precitată, Seria A nr. 32, p. 15, paragraful 26 şi hotărârea Marckx, Seria
A nr. 31, p. 25, paragraful 58). La adoptarea alegerii, Irlanga trebuie să asigure stabilirea
unui echilibru echitabil necesar între interesul general şi interesele unui individ.
B. Articolul 14
78. Al treilea reclamant a pretins că, pentru motivul distincţiilor existente în
dreptul irlandez între copii legitimi şi nelegitimi în materie de exercitarea a drepturilor
de succesiune asupra averii părinţilor lor (paragrafele 31-32 supra), ea a fost victima
discriminării contrare dispoziţiilor articolului 14 combinat cu articolul 8.

297
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Guvernul a contestat acestă alegaţie.


79. Din moment ce drepturile de succesiune erau incluse printre aspectele le-
gislaţiei irlandeze de care s-a ţinut cont la examinarea plângerii generale cu privire la
situaţia juridică a celei de-a treia reclamantă (paragrafele 70-76 supra), Curtea, la fel
ca şi Comisia, nu consideră necesar de a se pronunţa asupra acestei alegaţii.

I. CU RPIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50


DIN CONVENŢIE

Potrivit articolului 50 din Convenţie,


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

În temeiul acestei prevederi, reclamanţii au solicitat acordarea satisfacţiei echi-


tabile pentru prejudiciul material, moral, costurile şi cheltuielile de judecată.
A. Prejudiciu material
80. Primul reclamant a solicitat cu titlul de compensaţie pentru prejudiciul ma-
terial anumite sume cu privire la pierderea potenţială a reducerii impozitului de care
benficiază persoanele căsătorite şi în ceea ce priveşte onorariile contabilului referi-
toare la această chestiune; cel de-al doilea reclamant a pretins suma de 2, 000 lire
irlandeze pentru reducerea posibilităţilor de angajare cauzate de statutul ei familial.
Guvernul a pledat pentru absenţa unor probe în susţinerea pretenţiilor.
81. Curtea constată că aceste revendicări trebuie să fie respinse, pentru moti-
vul că îşi au originea în materii asupra cărora nu s-a constatat nici o încălcare a Con-
venţiei, şi anume incapacitatea de a divorţa şi de a se recăsători şi alte aspecte ale
statutului celei de a doua reclamante prevăzute de legislaţia irlandeză (paragrafele
49-64 şi 65-69 supra).
B. Prejudiciu moral
82. Reclamanţii au revendicat suma de 20, 000 lire irlandeze cu titlu de indem-
nizaţie pentru prejudiciul moral datorat tensiunii şi neliniştii suportate în rezultatul ne-
recunoaşterii relaţiei lor de familie şi incapacităţii de a se căsători. Guvernul a susţinut
că nu era necesar de a acorda o satisfacţie echitabilă cu privire la acest punct.
83. În sprijinul revendicării sale, reclamanţii au enumerat o serie de inconveni-
enţe sau surse de preocupare care i-au afectat. Cu toate acestea, Curtea notează că
unele din aceste inconvenienţe rezultă din incapacitatea primilor doi reclamanţi de a se
căsători sau din alte aspecte ale statutul lor potrivit legislaţiei irlandeze. Din moment ce
aceste chestiuni nu au dus la constatarea încălcării exigenţelor Convenţiei, ele nu pot
justifica acordarea unei satisfacţii echitabile în conformitate cu articolul 50.
În măsura în care restul întrebărilor sunt legate de situaţia juridică a celei de-a
treia reclamante - un punct care nu derivă în mod limpede din dosarul prezentat Cur-

298
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ţii- ele ar putea constitui obiectul unei astfel de indemnizaţii. Cu toate acestea, Curtea
consideră că, în circumstanţele speciale ale cauzei, constatările încălcării cu privire la
acest punct constituie o satisfacţie echitabilă.
Prin urmare, revendicarea reclamanţilor nu poate fi acceptată.
C. Costuri şi cheltuieli de judecată
84. Reclamanţii au solicitat rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în
timpul procedurii în faţa Comisiei şi a Curţii. Ei nu au furnizat suficiente detaliile cu
privire la revendicărilor lor în anumite privinţe, dar au indicat la audierile în faţa Curţii
că ar putea să furnizeze informaţii în scris în caz de solicitare. Guvernul a prezentat
detaliile calculării onorariilor care trebuiau acoperite iniţial.
Cu toate acesea, Curtea consideră că acest aspect al aplicării articolului 50
poate fi, de asemnea, considerat gata pentru decizie.
85. Reclamanţii au beneficiat de asistenţă juridică în timpul procedurii în faţa
instituţiilor Convenţiei. Cu toate acestea, Curtea nu are nici un motiv de a pune la du-
bii că ei ar fi putut suporta costuri suplimentare la cele acoperite de asistenţa juridică
acordată sau că detaliile cantitative ale revendicărilor lor satisfac criteriile Curţii în
materie (a se vedea, printre altele, hotărârea în cauza Zimmermann şi Steiner din 13
iulie 1983, Seria A nr. 66, p. 14, paragraful 36).
Cu toate acestea, deşi procedura derulată la Strasbourg a condus la constata-
rea încălcării în ceea ce priveşte situaţia juridică a acelui de-al treilea reclamant, restul
plângerilor reclamanţilor au fost respinse. În aceste circumstanţe, Curtea consideră
că nu este adecvat de a acorda reclamanţilor suma integrală solicitată (20, 000 lire
irlandeze) (a se vedea hotărârea din 16 octombrie 1982 în cauza Le Compte, Van
Leuven şi de Meyer, Seria A nr. 54, p. 10, paragraful 21). Statuând pe o bază echita-
bilă, potrivit articolului 50, Curtea constată că reclamanţilor trebuie să li se acorde
12, 000 lire irlandeze cu titlul de costuri şi cheltuieli de judecată. La această sumă
trebuie să fie adăugată taxa pe valoare adăugată.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Respinge, în unanimitate, argumentele preliminare ale Guvernului.


2. Susţine, cu şaisprezece voturi contra unu, că lipsa în dreptul irlandez a dispoziţiilor
ce permit divorţul şi incapacitatea primului reclamant şi a celui de al doilea de a se
căsători nu constituie o încălcare a articolului 8 sau a articolului 12 din Convenţie;
3. Susţine, cu şaisprezece voturi contra unu, că primii doi reclamanţi nu sunt victi-
mele discriminării, contrare articolului 14 combinat cu articolul 8, pentru motivul
că anumite divorţuri pronunţate în străinătate pot fi recunoscute potrivit dreptului
irlandez;
4. Susţine, cu şaisprezece voturi contra unu, că articolul 9 din Convenţie nu se aplică
în speţă;

299
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

5. Susţine, în unanimitate, că în ceea ce priveşte alte aspecte ale statutului recla-


manţilor potrivit dreptului irlandez, nu a a avut loc nici o încălcare a articolului 8;
6. Susţine, în unanimitate, că situaţia legală a celei de a treia reclamante potrivit drep-
tului irlandez constituie o încălcare a articolului 8 cu privire la toţi trei reclamanţi;
7. Susţine, cu şaisprezece voturi contra unu, că nu este necesară examinarea chesti-
unii dacă cea de a treia reclamantă este victima discriminării, contrar articolului 14
combinat cu articolul 8, pentru motivul incapacităţii sale în materie de succesiune
potrivit dreptului irlandez;
8. Susţine, în unanimitate, că statul reclamat trebuie să achite celor trei reclamnaţi în
comun, cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate în timpul procedurilor în faţa Comisiei
şi a Curţii, suma de 12, 000 lire irlandeze, însoţite de orice taxă pe valoare adăugată;
9. Respinge, în unanimitate, restul cererii de satisfacţie echitabilă.

Redactată în limbile engleză şi franceză, apoi pronunţată în şedinţă publică la


Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 18 decembrie 1986.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Marc-André Eissen
grefier

În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 din Convenţie şi articolul 52 paragra-


ful 2 din regulamentul Curţii, declaraţia dlui Pinheiro Farinha şi opinia separată a dlui
de Meyer sunt anexate la prezenta hotărâre.

Parafat: R.R.
Parafat: M.-A. E.

DECLARAŢIA JUDECĂTORULUI PINHEIRO PARINHA


(Traducere)

Cu tot respectul faţă de eminenţii mei colegi, consider că următoarea propozi-


ţie trebuie adăugată la alineatul (b) al paragrafului 55 din această hotărâre: „Curtea
recunoaşte că susţinerea şi încurajarea familiei tradiţionale este în sine legitimă sau
chiar lăudabilă.”
Acesta este un citat din paragraful 40 al hotărârii din 13 iunie 1979 în cau-
za Marckx, omiterea căruia poate cauza interpretarea incorectă a prezentei hotărâri
ceea ce ar însemna că Curtea nu atribuie nici o importanţă insituţiei căsătoriei.

300
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

OPINIA SEPARATĂ, PARŢIAL DISIDENTĂ


ŞI PARŢIAL CONCORDATĂ A JUDECĂTORULUI DE MEYER
(Traducere)

I. Imposibilitatea primului reclamant de a obţine desfacerea căsătoriei lui


din 1952 şi incapacitatea rezultată de a se recăsători cu a doua reclamantă.
1. După cum remarcă Curtea, în paragraful 50 din hotărâre, aceste două între-
bări nu pot fi separate: de fapt, ele se rezumă la prima.
Faptul că primii doi reclamanţi erau incapabili de a se căsători pentru o perioa-
dă atât de îndelungată din cauza nedesfacerii căsătoriei primului reclamant din 1952
nu poate constitui o încălcare a drepturilor fundamentale.
Numai faptul că primul reclamant nu poate obţine desfacerea căsătoriei lui în-
cheiată 1952 poate constitui o astfel de încălcare. Aceasta este relevant cu privire la
primul reclamant prin aceea că el este parte la această căsătorie. La fel, aceasta poa-
te fi relevant cu privire la cea de-a doua reclamantă prin aceea că aceasta semnifică
în mod necesar că ei nu se pot căsători atâta timp cât prima soţie este în viaţă.
2. În speţă, faptele constatate de către Comisie sunt, în fond, destul de simple.
Primul reclamant şi doamna cu care s-a căsătorit în 1952, în timpul unei ce-
remonii religioase irlandeze, s-a despărţit prin consimţământ reciproc în 1965, recu-
noscând faptul că căsătoria lor s-a destrămat în mod iremediabil1. Ei au încheiat un
acord de separare care reglementa drepturile lor şi, de asemenea, cele ale copiilor
lor comuni2, născuţi în 1956, 1959 şi 19653. Ei s-au conformat obligaţiilor enunţate
în acest acord4. Fiecare din ei, cu consimţământul reciproc, s-a angajat într-o relaţie
nouă cu un alt partener5: în cazul primului reclamant, această relaţie a fost stabilită în
1971 şi a rezultat în naşterea celui de-al treilea reclamant în 19786.
Din moment ce divorţul este interzis în Irlanda, primul reclamant, aparent cu
consimţământul soţiei sale, a solicitat consultaţii cu privire la posibilitatea obţinerii
divorţului în altă ţară. Pentru acest scop, el s-a consultat cu judecătorii din Dublin
şi Londra, dar el nu a insistat în continuare din moment ce ei l-au informat despre
imposibilitatea de a obţine divorţul în Anglia decât dacă el ar fi domiciliat în jurisdicţia
tribunalelor engleze7.

1
Raportul Comisiei, paragraful 34.
2
Ibidem, paragraful 38 (b).
3
Ibidem, paragraful 34.
4
Ibidem, paragraful 38 (e).
5
Ibidem, paragraful 35.
6
Ibidem, paragrafele 35 şi 36.
7
Ibidem, paragraful 38 (a).

301
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

3. Aceste constatări ale Comisiei nu au fost contestate. Guvernul reclamat a


observat că atitudinea soţiei primului reclamant şi a copiilor lor faţă de divorţ pe care
dorea să-l obţină nu era cunoscută1.
Acest punct ar fi meritat de a fi elucidat, dar nu este determinant în speţă. De
fapt aici e vorba doar de chestiunea dacă drepturile fundamentale ale primilor doi re-
clamanţi au fost încălcate prin aceea că primul reclamant nu poate solicita desfacerea
căsătoriei lui încheiată în 1952: dacă acest fapt ar fi posibil, soţia lui ar fi fost invitată în
mod necesar să participe la procedură, în măsura în care ea nu a răspuns la solicitare
şi autoritatea de decizie ar trebui să ţină cont în mod necesar de interesele copiilor.
4. Desigur, subiectul abordat în speţă vizează numai desfacerea civilă a căsăto-
riei, din moment ce cea din urmă, fiind o căsătorie religioasă celebrată în tradiţia religi-
oasă irlandeză nu se poate încadra în jurisdicţia statului reclamat: aceasta este posibil
numai dacă o căsătorie este recunoscută de către stat în raport cu efectele sale civile.
5. Astfel, ne confruntăm cu o situaţie în care, prin consimţământ reciproc şi cu
o perioadă considerabilă în urmă, doi soţi s-au separat, şi-au reglementat drepturile
lor şi a copiilor lor într-o manieră aparent satisfăcătoare şi au început o viaţă nouă cu
parteneri noi.
În opinia mea, absenţa unei posibilităţi de a obţine, în astfel de circumstanţe,
desfacerea civilă a căsătoriei constituie, în primul rând, o încălcare cu privire la fiecare
din soţi a drepturilor garantate de articolele 8, 9 şi 12 din Convenţie. În al doilea rând,
prin aceea că aceasta în mod necesar presupune că nici unul din soţi nu se poate
recăsători într-o ceremonie civilă atât timp cât unul din soţi este în viaţă, consituie o
încălcare a aceloraşi drepturi cu privire la fiecare din soţi şi fiecare din noii parteneri.
Absenţa posibilităţii date nu este în acord cu dreptul celor vizaţi la respectarea
vieţii lor private şi de familie, precum şi dreptul lor la libertatea de conştiinţă şi religie,
sau dreptul de a se căsători sau de a crea o familie.
De fapt, mi se pare că în cauzele similare cu cel din speţă exercitarea eficientă
a acestor drepturi poate impune necesitatea ca soţilor să li se permită nu numai soli-
citarea de a fi eliberaţi de datoria de a locui împreună, dar de asemenea şi de a cere
eliberarea definitivă potrivit dreptului civil de legăturile sale matrimoniale prin interme-
diul recunoaşterii juridice a separării lor definitive2.
Interdicţia, potrivit Constituţiei statului reclamat, a legislaţiei care ar permite
desfacerea căsătoriei este, după cum deja a fost recunoscut în 1967 de către o Comi-
sie parlamentară a statului, „coercitivă în relaţie cu toate persoanele, catolici şi neca-
tolici, normele religioase respectate de ei nu interzic în mod absolut divorţul în toate

1
Observaţiile dlui Gleeson la audierile din 23-24 iunie 1986.
2
“Prin urmare, se poate afirma că prevederea constituţională în vigoare este coercitivă cu privire la toate
persoanele, catolici şi necatolici, ale căror percepţii religioase nu interzic în mod absolut divorţul în toate
circumstanţele. Interdicţia este severă şi rigidă în mod inutil şi poate fi, în opinia noastră, considerată ca
fiind în contradicţie cu principiile acceptate ale libertăţii religioase aşa cum sunt declarate de Consiliul
Vaticanului şi oriunde” (Raportul Comisiei Neformale cu privire la Constituţie, 1967, paragraful 126, citat în
Raportul Comisiei Comune privind Destrămarea Căsătoriei, 1985, paragraful 7.8.8., document anexat la
memoriul Guvernului reclamat din 28 noiembrie 1985).

302
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

circumstanţele şi „incompatibil cu principiile acceptate ale libertăţii religioase aşa cum


sunt proclamate de Consiliul Vaticanului şi oriunde”. În afară de aceasta, după cum a
declarat Comisia, ea este „inutil de severă şi rigidă”.
Interdicţia nu poate fi justificată în ceea ce Convenţia, în câteva din prevederile
sale, în special cele care vizează respectarea vieţii private şi de familie şi libertatea
conştiinţei şi religiei, numeşte „o societate democratică”.
Cu mai multe ocazii, Curtea a subliniat faptul că o societate democratică nu
poate exista fără pluralism, toleranţă şi fără un spirit deschis1: acestea sunt caracte-
risticile unei societăţi democratice2.
Într-o societate fondată pe astfel de principii, mi se pare excesiv de a impune,
într-o manieră neflexibilă şi absolută, regula că căsătoria este indisolubilă, fără a per-
mite examinarea posibilităţii excepţiilor în cazurile de acest gen.
Pentru a justifica un astfel de sistem draconic, nu este suficient ca el să cores-
pundă dorinţei şi voinţei majorităţii substanţiale a populaţiei: Curtea, de asemenea,
a declarat că „deşi interesele individuale trebuie să fie subordonate celor ale unui
grup, democraţia nu înseamnă numai prevalarea constantă a opiniilor majorităţii: un
echilibru trebuie să fie stabilit pentru a asigura tratamentul echitabil şi adecvat al mi-
norităţilor şi pentru a evita orice abuz al unei poziţii dominante”3.
În opinia mea, această declaraţie trebuie, de asemenea, să fie aplicabilă în
materie de căsătorie şi divorţ.
6. Consideraţiunile anterioare nu implică recunoaşterea dreptului la divorţ sau că
un astfel de drept, în măsura în care există, poate fi clasificat ca drept fundamental.
Ele înseamnă că excluderea definitivă a oricărei posibilităţi de a obţine desfa-
cerea civilă a unei căsătorii nu este compatibilă cu dreptul la respectarea vieţii private
şi de familie, cu dreptul la libertatea conştiinţei şi de religie şi cu dreptul la căsătorie
şi de a crea o familie.
7. De asemenea, consider că există discriminare în ceea ce priveşte exercita-
rea drepturilor în cauză.
Deşi interzice în mod absolut divorţul pe teritoriul Irlandei, statul reclamat recu-
noaşte divorţurile obţinute în alte ţări de către persoanele domiciliate în aceste ţări la
momentul procedurii de divorţ4.
Astfel, cetăţenii irlandezi care pleacă peste hotare şi locuiesc acolo pentru o
perioadă destul de îndelungată pentru a fi acceptată intenţia lor de domiciliere perma-
nentă în această ţară, dispun de posibilitatea de a obţine divorţul în Irlanda.

1
A se vedea hotărârea din 7 decembrie 1976 în cauza Handyside, A 24, paragraful 49 şi hotărârea din 8
iulie 1986 în cauza Lingens, A 103, paragraful 41.
2
A se vedea hotărârea în cauza Young, James şi Webster din 13 august 1981, A 44, paragraful 63.
3
Ibid., loc. cit.
4
A se vedea paragrafele 19-21 ale hotărârii

303
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Această situaţie este în contradicţie cu caracterul absolut al principiului indi-


solubilităţii căsătoriei, prin aceea că principiul pare să justifice respectarea numai în
Irlanda nu şi în alte ţări.
Astfel, distincţia dintre cetăţenii irlandezi cauzată de reşedinţa lor în Irlanda sau
în altă ţară nu pare să fie justificată1.
8. Spre deosebire de majoritatea Curţii, consider că în speţă primii doi recla-
manţi invocă în mod just o încălcare a dreptului lor la respectarea vieţii private şi de
familie, a dreptului lor la libertatea conştiinţei şi de religie, a dreptului la căsătorie
şi de a crea o familie, precum şi discriminarea la care au fost supuşi în exercitarea
acestor drepturi.
II. Alte aspecte legate de situaţia primilor doi reclamanţi, independent de
relaţiile lor sau în raport cu cel de-al treilea reclamant
Cu privire la acest punct litigios, accept opinia celorlalţi membri ai Curţii că nici
un drept fundamental nu a fost încălcat în speţă.
Din perspectiva drepturilor fundamentale, statul nu are nici o obligaţie pozitivă
vizavi de cuplurile care locuiesc împreună ca soţ şi soţie fără a fi căsătoriţi: este sufi-
cient ca statul să se abţină de la orice ingerinţă nelegitimă.
Numai în măsura în care copiii sunt născuţi în rezultatul relaţiilor de acest gen
şi a relaţiilor pasagere, astfel de obligaţii pozitive pot fi impuse statului cu privire la
situaţia acestor copii, inclusiv relaţiile lor cu părinţii lor 2 şi cu familiile din urmă3 .
Astfel de obligaţii sunt susceptibile de a apărea, în cazul în care interesele
acestor copii impun necesitatea acestor obligaţii, în ceea ce priveşte relaţiile reciproce
cu părinţii lor sau cu familiile celor din urmă.
În cazurile de acest gen, apare în mod constant numai întrebarea obligaţiilor
care vizează situaţia acestor copii, ceea ce este în special relevant în speţă.
III. Situaţia celui de-al treilea reclamant şi situaţia primilor doi reclamanţi
în relaţiile lor reciproce sau în raport cu cel de-a treilea reclamant
1. Cu privire la acest punct litigios, sunt aproape de acord cu hotărârea pronun-
ţată cu privire la încălcarea dreptului celor trei reclamanţi la respectarea vieţii private
şi de familie.
Cu toate acestea, mi se pare că nu este suficient de a afirma că cel de-al treilea
reclamant trebuie să fie plasat „în poziţia similară cu cea a unui copil legitim” 4: în opi-
nia mea, era necesar de a declara în termeni mai clari şi mai simpli că situaţia juridică
a unui copil născut în afara căsătoriei trebuie să fie identică cu cea a unui copil al unui
cuplu căsătorit şi că, în aceeaşi ordine de idei, nu poate exista nici o diferenţă între
1
A se vedea hotărârea din 13 iulie 1968 în cauza cu privire la anumite aspecte a legilor cu privire la utiliza-
rea limbilor în sistemul de învăţământ din Belgia.
2
A se vedea hotărârea din 13 iunie 1979 în cauza Marckx, A 31, paragraful 31.
3
Ibid., paragrafele 45-48.
4
Paragraful 74 din hotărâre.

304
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

situaţia juridică a părinţilor lui/ei şi a familiilor lor care depinde de faptul dacă el sau ea
este un copil al unui cuplu căsătorit sau este născut în afara căsătoriei.
De asemenea, notez faptul că în calitate de fiică a primului reclamant, care este
în continuare căsătorit din 1952, cea de-a treia reclamantă este un copil născut în
rezultatul unei relaţii de adulter: aceasta nu exclude aplicabilitatea în cazul ei, precum
şi în cazul oricărui copil născut în afara căsătoriei, a principiilor enunţate în speţă şi în
hotărârea în cauza Marckx.
2.Consider că în speţă Curtea trebuia să constate, la fel ca în cauza Marckx, nu
numai încălcarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, dar şi încălcarea
principiului nediscriminării.
În opinia mea, ultima încălcare este evidentă din faptul că situaţia juridică celui
de-al treilea reclamant, în calitate de copil născut în afara căsătoriei este diferită de
cea a unui copil legitim şi că situaţia juridică a primilor doi reclamanţi angajaţi în raport
cu sau cu privire la cel de-al treilea reclamant este diferită de cea a părinţilor unui copil
născut în căsătorie.
În acest context, faptele cauzei evidenţiază nu numai o încălcare a dreptului
la respectarea vieţii private şi de familie, dar, de asemenea, o încălcare a principiului
nedescriminării.
Aş dori să subliniez că principiul nedescriminării pare să fi fost încălcat cu privi-
re la primii doi reclamanţi, precum şi în raport cu cel de-al treilea reclamant, şi în ceea
ce priveşte acele aspecte ale situaţiei juridice al persoanelor vizate care nu se referă
la drepturile lor de succesiune şi la acele aspecte care nu sunt relevante.
IV. Satisfacţia echitabilă solicitată de către reclamanţi
1. Deşi, nu sunt de acord cu opinia majorităţii cu privire la punctele 2, 3, 4 şi
7 din dispozitivul hotărârii, sunt de acord, în principiu, cu decizia Curţii cu privire la
revendicarea reclamanţilor a satisfacţiei echitabile. Cu toate acestea, motivele mele
sunt într-o oarecare măsură diferite.
Reclamanţii nu sunt unicele victime ale situaţiei reclamate, care afectează într-
o manieră generală şi impersonală, fiecare persoană aflată în situaţii similare cu cea
în cauză.
În opinia mea, staisfacţia echitabilă care urmează a fi acordată reclamanţilor
în speţă trebuie în mod normal să constituie o rambursare a costurilor şi cheltuielilor
suportate în timpul procedurii în faţa Comisiei şi a Curţii şi nu trebuie să includă com-
pensaţia pentru prejudiciul material sau moral.
Oricum, o astfel de compensaţie poate fi justificată dacă există măsuri sau
decizii care, sub formă de dispoziţii de aplicare generală sau impersonală, ar afecta
reclamanţii în mod direct şi individual, ceea ce nu este relevant în cazul de faţă.
2. Cât priveşte cuantumul rambursării şi ţinând cont de decizia majorităţii cu
privire la fondul cauzei, sunt de acord cu punctul 8 din dispozitivul hotărârii.

305
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

306
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

LEANDER contra REGATULUI SUEDIEI


(Cerere nr. 9248/81)

HOTĂRÂRE

26 martie 1987

În cauza Leander contra Regatului Suediei1,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită, în conformitate cu artico-
lul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul Curţii, într-o
cameră compusă din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


G. Lagergren,
F. Gölcüklü,
L.-E. Pettiti,
Sir Vincent Evans,
Dnii C. Russo,
R. Bernhardt,
şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier, şi dl Petzold, grefier adjunct,
după ce au deliberat cu uşile închise la data de 31 mai 1986 şi 25 februarie
1987,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

Nota Grefei
1
Cauza poartă numărul 55/1994/502/584. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespuzătoare.

307
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omu-


lui („Comisia”) la 11 iulie 1985, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 § 1 şi
articolul 47 din Convenţie. La origine se află cererea (nr. 9248/81) introdusă contra
Regatului Suediei, cu care un cetăţean suedez, dl Torsten Leander, a sesizat Comisia
la 2 noiembrie 1980 în temeiul articolului 25.
2. Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declara-
ţia Suediei de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). Ea are drept
scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o
încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 8, 10 şi
13 din Convenţie.
3. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 d)
din regulamentul A, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-a
desemnat reprezentantul (articolul 30).
4. Camera se constituie de plin drept din G. Lagergren, judecător ales din partea
Suediei (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3
(b) din regulamentul A). La 2 octombrie 1985, acesta din urmă i-a desemnat, prin trage-
re la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri şi anume, dl J. Cremona, dl
G. Wiarda, dl L.-E. Pettiti, Sir Vincent şi dl R. Bernhardt (articolul 43 in fine din Convenţie
şi articolul 21 § 1 din regulamentul A). Dl J. Gersing, judecător supleant, l-a înlocuit pe
dl Wiarda, al cărui mandat de judecător a expirat înainte de audiere, şi, ulterior, dl F. Göl-
cüklü şi dl C. Russo, judecători supleanţi, i-au înlocuit pe dl Gersing şi dl Cremona, care
nu au putut participa la dezbaterea cauzei (articolele 2 §3, 22 §1 şi 24 §1).
5. Domnul R. Ryssdal, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5), i-a
consultat, prin intermediul grefierului adjunct, pe agentul guvernamental („Guvernul”),
pe delegatul Comisiei şi pe reprezentantul reclamantului cu privire la organizarea
unei proceduri scrise (articolul 37 § 1 din regulamentul A). La 12 decembrie 1985,
preşedintele a decis ca reprezentantul şi delegatul, la dorinţa acestuia, să-şi depună
memoriile până la 4 februarie şi că delegatul poate să-şi prezinte comentariile sale
scrise în decurs de două luni de la data transmiterii lui de grefier a dosarului cu docu-
mentele anterior menţionate.
Grefierul a primit memoriul reclamantului la 3 februarie. Printr-o scrisoare data-
tă cu aceeaşi zi, agentul guvernamental a declarat că Guvernul nu intenţionează să
depună memoriu. La 21 martie, secretarul Comisiei a notificat grefierul că delegatul
îşi va depune observaţiile la audiere.
6. La 3 aprilie 1986, preşedintele, acţionând prin intermediul grefierului, s-a
consultat cu agentul guvernamental, avocatul reclamantului şi delegatul Comisiei şi a
dispus desfăşurarea procedurii orale la 26 mai 1986 (articolul 38).
La 28 aprilie, Comisia a furnizat documentele procedurii derulate în faţa ei, la
solicitarea grefierului potrivit instrucţiunii preşedintelui. La 12 mai, grefa a primit alte
noi documente suplimentare furnizate de reclamant.

308
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

7. La data fixată de preşedinte, a avut loc audierea publică la Palatul Drepturilor


Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
În faţa Curţii s-au înfăţişat:
– din partea Guvernului
dl H. Corell, Ambasador, Sub-secretar pentru Afaceri Juridice
şi Consulare, Ministerul Afacerilor Externe agent;
dl K. Bergenstrand, Sub-secretar Asistent, Ministerul Justiţiei
dl S. Höglund, Şef de Diviziune, Consiliul Naţional de Poliţie consultanţi;
– din partea Comisiei
dl H. Schermers, delegat;
– din partea reclamantului
dl D. Töllborg consilier;
dl J. Laestadius consultant.

8. Curtea a audiat declaraţiile şi răspunsurile la întrebările sale, precum şi la


cele ale unor judecători, date de dl Corell din partea Guvernului, de dl Schermers din
partea Comisiei şi de dl Töllborg din partea reclamantului.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

9. Reclamantul, dl Torsten Leander, născut în 1951, este cetăţean suedez de


profesie tâmplar.
10. La 20 august 1979, el a început să lucreze în calitate de locţiitor temporar
în postul de tehnician (vikarierande museitekniker) la Muzeul Naval din Karlskrona,
sudul Suediei. Muzeul este localizat în vecinătatea Bazei Maritime din Karskrona,
care este o zonă militară cu acces limitat.
Reclamantul a susţinut în faţa Curţii că intenţia lui era de a lucra în acest post
timp de 10 luni, în timp ce titularul permanent era plecat în concediu. El a pretins că
la 3 septembrie a fost invitat să părăsească locul de muncă în aşteptarea rezultatului
unei anchete care urma a fi desfăşurată cu privire la candidatura lui în temeiul ordo-
nanţei din 1969 privind controlul personalului (personal-kontrollkungörelsen 1969:446,
“ordonanţa”, paragrafele 18-34 infra). Potrivit reclamantului, această anchetă a fost
solicitată la 9 august 1979.
Guvernul a afirmat că reclamantul a fost angajat numai pentru perioada 20-31
august 1979, fapt confirmat de un aviz semnat la 27 august 1979 de directorul mu-
zeului. În continuare, Guvernul a susţinut că la angajarea dlui Leander directorul a
comis două greşeli. În primul rând, angajarea unei persoane înainte de a se efectua

309
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

o anchetă personală în privinţa acesteia era în contradicţie cu procedura prescrisă de


ordonanţa din 1969 şi de regulamentul său de aplicare şi, în al doilea rând, vacanţa
postului în cauză nu a fost declarată în mod adecvat.
11. Măsurile necesare au fost întreprinse la 30 august 1979. Concursul pentru
ocuparea postului în cauză a fost deschis pentru candidaţi până la 28 septembrie
1979. Dl Leander nu şi-a depus candidatura.
12. La 25 septembrie, directorul i-a comunicat reclamantului că rezultatul anche-
tei personale a fost defavorabil şi că, prin urmare, el nu putea fi angajat la muzeu.
13. Urmând sfatul şefului securităţii bazei maritime, reclamantul a adresat o
scrisoare comandantului suprem al forţelor marine (chefen för marinen), solicitând a fi
informat de motivele pentru care el nu putea fi angajat la muzeul naval.
În răspunsul său din 3 octombrie 1979, comandantul suprem al forţelor marine
a declarat, printre altele:
„Muzeul posedă câteva depozite şi obiecte de importanţă istorică într-o zonă securitatea căreia
este asigurată de şeful bazei maritime (örlogsbaschefen). Potrivit informaţiilor primite de coman-
dantul suprem al forţelor marine, titularul postului în cauză trebuie să dispună de libertatea de a
circula în cadrul zonelor supuse unor restricţii speciale privind accesul. Regulile privind accesul la
aceste zone trebuie, prin urmare, de asemenea aplicate personalului angajat la muzeu.
Anume pentru aceste motive comandantul şef al bazei a solicitat desfăşurarea unei anchete în
ceea ce vă priveşte.
Ancheta a furnizat comandantului suprem astfel de argumente la evaluarea candidaturii dumnea-
voastră din punct de vedere al securităţii care au condus în decizia de a nu vă accepta.
Oricum, în cazul în care funcţiile dumneavoastră la Muzeul Naval nu vor presupune accesul la
instalaţiile navale de pe teritoriul bazei, comandantul suprem nu vede nici un motiv de a se opune
angajării dumneavoastră. Decizia privind angajarea dumneavoastră este adoptată în cadrul unei
proceduri distincte de prezenta procedură.”

14. La 22 octombrie 1979, reclamantul s-a plâns Guvernului, solicitând anula-


rea evaluării efectuate de comandantul suprem al forţelor marine şi acceptarea lui de
a fi angajat temporar la Muzeul Naval, indiferent de posibilitatea de a fi restabilit în
funcţie. El a subliniat, în special, că a refuzat un post permanent la Dalarna, nordul
Suediei, fiind asigurat că va fi angajat la Muzeul Naval şi că un rezultat negativ al an-
chetei asupra candidaturii sale ar putea afecta situaţia socială, în special ţinând cont
de faptul că el trebuia să-şi întreţină soţia şi copilul. În plângerea sa iniţială, precum
şi în scrisoarea din 4 decembrie 1979, dl Leander a solicitat suplimentar furnizarea
informaţiei privind motivele pentru care nu fusese acceptat la Muzeul Naval.
Guvernul a solicitat opinia comandantului suprem al forţelor armate (överbefäl-
havaren), care, la rândul lui, s-a consultat cu comandantul suprem al forţelor marine.
Comandantul suprem al forţelor marine a explicat în scrisoarea din 7 noiembrie
1979 că a primit concluziile anchetei de la comandantul suprem la 17 septembrie
1979 împreună cu următoarea propunere:
“Acceptat în conformitate cu evaluarea comandantului suprem al forţelor marine, cu condiţia că
L. nu va avea acces la activităţile secrete, prin intermediul accesului în localurile muzeului sau a
lucrului efectuat”.
Comandantul suprem al forţelor marine a adăugat că, potrivit informaţiei dis-
ponibile, directorul muzeului a solicitat pentru persoana angajată în postul în cauză

310
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

accesul liber şi libertatea de a circula pe teritoriul bazei navale şi că, respectiv, la 21


septembrie 1979, el a adoptat decizia de a refuza candidatura reclamantului.
În răspunsul său Guvernului, comandantul suprem al forţelor armate a declarat,
printre altele:
“Cu toate acestea, angajarea dlui Leander pe parcursul acestei perioade (15 august-1 septembrie
1979) nu a implicat accesul la baza navală. Comandantul suprem al forţelor marine a afirmat că nu
se opune angajării reclamantului. Directorul Muzeului Naval din contra a afirmat că dl Leander ar
trebui să aibă acces la bază.
În această ordine de idei şi ţinând cont de faptul că în cazul în care dl Leander ar fi beneficiat de
accesul la baza marină, el ar fi beneficiat totodată şi de accesul la instalaţiile şi informaţiile secrete,
comandantul suprem al forţelor marine a decis să nu accepte candidatura reclamantului.
La examinarea cauzei, comandantul suprem al forţelor marine a respectat fidel regulamentul în
vigoare privind evaluarea calificărilor personale din perspectiva securităţii.
(...)
La fel ca şi comandantul suprem al forţelor marine, comandantul suprem al forţelor armate con-
sideră că dl Leander poate fi angajat de Muzeul Naval cu condiţia că titularul postului nu solicită
accesul la baza navală.”

Opinia comandantului suprem al forţelor armate a fost însoţită de o anexă cu


caracter secret, care conţinea informaţii furnizate de Consiliul naţional de poliţie (rik-
spolisstyrelsen) cu privire la persoana reclamantului. Această anexă nu a fost comu-
nicată reclamantului şi nu a fost anexată la dosarul prezentat Curţii.
15. Prin scrisoarea din 5 februarie 1980, reclamantul a sesizat Guvernul cu noi
plângeri. Ele vizau decizia Consiliului naţional de poliţie de a nu-i comunica reclaman-
tului, în temeiul articolului 13 al ordonanţei privind controlul personalului, informaţiile
care-l vizează (paragraful 31 infra). Reclamantul a solicitat ca Guvernul, înainte de
a se pronunţa asupra cererii lui din 22 octombrie 1979, să-i acorde dreptul de a lua
cunoştinţă de aceste informaţii prezentate de Consiliu şi de a le comenta.
Guvernul a solicitat opinia Consiliului asupra acestui punct. În răspunsul său din 22
februarie 1980, Consiliul a propus respingerea plângerilor reclamantului, adăugând:
“Includerea informaţiei în registrul Departamentului pentru Securitate a Consiliului se bazează în
special pe decretul regal din 1973, care are un caracter secret. Înainte de a include orice informaţii,
chestiunea înregistrării este examinată în prealabil de către funcţionarii civili, care sunt obligaţi să ve-
rifice respectarea regulilor menţionate anterior în raport cu fiecare informaţie. În caz de dubii, decizia
cu privire la necesitatea înregistrării este adoptată de şeful Departamentului pentru Securitate.
Informaţiile incluse în registru sunt comunicate potrivit articolului 9 din ordonanţa privind controlul
personalului după pronunţarea deciziei de Consiliul naţional de poliţie în cadrul şedinţei plenare.
Cel puţin trei din şase membri ai Consiliului care sunt desemnaţi din rândul parlamentarilor trebuie
să fie prezenţi la adoptarea deciziilor în materie de control al personalului. În cazul reclamantului,
toţi cei şase membri au fost prezenţi.
(...)
În conformitate cu articolul 13 din ordonanţa privind controlul personalului, persoana vizată trebuie
să beneficieze de dreptul de a depune observaţiile sale asupra problemei în cazul în care există
motive speciale. Cu toate acestea, Consiliul naţional de poliţie nu consideră necesar de a aplica
această prevedere situaţiei reclamantului în lipsa unor motive speciale şi, de asemenea, dat fiind
că înregistrarea a fost efectuată în acord cu decretul regal secret, divulgarea informaţiilor în cauză
ar fi dezvăluit o parte din conţinutul decretului.”
Dl Leander a comentat această opinie în scrisoarea din 11 martie 1980 adresa-
tă Guvernului, în care el a afirmat, printre altele, că Consiliul trebuia să-i comunice cel

311
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

puţin în mod verbal şi sub rezerva condiţiei de confidenţialitate, informaţia disponibilă


asupra propriei persoane.
16. Prin decizia din 14 mai 1980, Guvernul a respins ansamblul plângerii recla-
mantului. Dispozitivul deciziei Guvernului prevede:
“Întrebarea dacă o persoană este potrivită pentru angajarea într-un post anumit poate fi examinată
de către Guvern numai în contextul unei plângeri cu privire la numirea într-un post. Dl Leander nu
a introdus nici un recurs la acest subiect. Prin urmare, cererea reclamantului prin care a invitat
Guvernul să-l declare acceptabil pentru angajarea provizorie în cauză nu poate fi examinată.
În speţă, nu există suficiente circumstanţe speciale, în sensul articolului 13 din ordonanţa privind
controlul personalului, care i-ar putea acorda dlui Leander dreptul de a cunoaşte informaţiile dis-
ponibile cu privire la propria persoană, comunicate de Consiliul naţional de poliţie comandantului
suprem al forţelor armate.
În restul recursului său, dl Leander a solicitat un extras dintr-un registru de poliţie sau informaţii
asupra conţinutului acestuia.
Guvernul nu examinează solicitarea dlui Lenader de a revizui evaluarea propriei persoane şi nu
adoptă măsuri cu privire la restul petiţiei lui.”

17. Reclamantul a susţinut în faţa Curţii că nu cunoştea în continuare conţinutul


informaţiei secrete colectate cu privire la propria persoană.
Cât priveşte antecedentele personale, el a furnizat următoarele detalii Comisiei
şi Curţii. La momentul faptelor, el nu aparţinea nici unui partid politic din 1976. Mai
devreme, el fusese membru al Partidului comunist suedez, precum şi membru al unei
asociaţii radicale care edita o revistă cu caracter radical - Fib/Kulturfront. În timpul ser-
viciului militar, 1971-72, dl Leander a activat în sindicatul soldaţilor şi a participat, în
calitate de delegat, la conferinţa sindicatului soldaţilor din 1972, în care, potrivit recla-
mantului, erau infiltraţi reprezentanţii serviciului de securitate. Singura condamnare
penală a avut loc în timpul executării serviciului militar şi a constat în sancţionarea cu
plata unei amenzi în cuantum de 10 crone suedeze pentru întârzierea la o paradă mili-
tară. De asemenea, el a activat în cadrul asociaţiei muncitorilor suedezi în construcţie
şi a călătorit cu câteva ocazii în Europa de est.
Cu toate acestea, reclamantul a afirmat că, în conformitate cu declaraţiile una-
nime ale funcţionarilor responsabili, nici una din circumstanţele menţionate anterior
nu a constituit cauza rezultatului negativ al controlului de personal.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE

A. Interdicţia înregistrării opiniilor


18. Potrivit capitolului 2, articolul 3, din “instrumentul Guvernului suedez” (re-
geringsformen, care constituie parte componentă a Constituţiei suedeze şi este numit
în continuare “Constituţie”), “nici o înscriere cu privire la un cetăţean, bazată în exclu-
sivitate pe opiniile lui politice, nu poate fi făcută într-un registru public fără consimţă-
mântul acestuia.”
B. Registrul secret al poliţiei
19. Ordonanţa cu privire la controlul personalului, adoptată de Guvern în te-
meiul competenţei sale de reglementare şi publicată iniţial în Monitorul oficial suedez

312
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(svensk författningssamling, 1969:446) constituie baza legală a registrului întocmit de


Departamentul de securitate a Consiliului naţional de poliţie (“registrul secret”). Artico-
lul 2 din ordonanţă (amendat prin ordonanţa 505 din 1972) prevede:
“La iniţiativa serviciului de poliţie special responsabil pentru prevenirea şi depistarea infracţiunilor
împotriva securităţii naţionale, etc., Departamentul de securitate a Consiliului naţional de poliţie va
menţine un registru de poliţie. În acest registru, Consiliul naţional de poliţie poate introduce infor-
maţii necesare pentru serviciul special de poliţie.
În registrul de poliţie menţionat în primul paragraf, nu pot fi introduse informaţii numai pentru sim-
plul motiv că o persoană, datorită apartenenţei sale la o organizaţie sau prin intermediul unor alte
mijloace, a exprimat o opinie politică. Dispoziţiile suplimentare care vizează aplicarea acestei reguli
vor fi adoptate de Guvern.”

20. În consecinţă, Guvernul a furnizat Consiliului naţional de poliţie următoarele


instrucţiuni, publicate la 22 septembrie 1972:
“În această ţară, există organizaţii şi grupuri angajate în activităţi politice care implică utilizarea sau
posibila utilizare a forţei sau ameninţărilor de constrângere în vederea realizării scopurilor politice.
Unele organizaţii au adoptat un program care prevede că organizaţia va încerca să schimbe sis-
temul social prin violenţă. Oricum, se poate presupune că o parte considerabilă a membrilor unei
astfel de organizaţii nu va participa vreo dată la realizarea scopurilor enunţate în program. Simpla
apartenenţă la o astfel de organizaţie nu poate, prin urmare, justifica înscrierea informaţiilor cu
privire la o persoană în registrul ţinut de poliţia de securitate. Cu toate acestea o înscriere poate
fi făcută în cazul în care un membru sau un susţinător al astfel de organizaţii a acţionat într-un fel
care justifică suspiciunea că el ar putea fi pregătit să participe la activităţile care pun în pericol se-
curitatea naţională, care urmăresc scopul şi pot contribui la răsturnarea sistemului democratic, prin
aplicarea forţei sau compromiterea independenţei statului Suedez.
De asemenea, există organizaţii şi grupuri care se pot angaja sau se angajase deja în activitate politică
subversivă atât în Suedia cât şi în alte ţări, recurgând la violenţă, ameninţări sau constrângere în calitate
de modalităţi de exercitare a acestei subversiuni. Informaţia cu privire la membrii sau susţinătorii unor
astfel de organizaţii sau grupuri trebuie să fie inclusă în registrul ţinut de poliţia de securitate.
Instrucţiunile complementare privind aplicarea articolului 2 al ordonanţei privind controlul perso-
nalului trebuie să fie emise de Guvern în rezultatul propunerilor avansate de Consiliul naţional de
poliţie. Dacă, în serviciile speciale de poliţie, apar astfel de circumstanţe care pot impune necesi-
tatea unor amendamente la instrucţiunile emise de Guvern, Consiliul naţional de poliţie trebuie să
prezinte propuneri pentru astfel de amendamente.”

21. Instrucţiunile complementare, de această dată cu caracter secret, au fost


emise de către Guvern la 27 aprilie 1973 şi, ulterior, la 3 decembrie 1981.
22. Suplimentar la circumstanţele prevăzute în ordonanţa cu privire la controlul
personalului (paragraful 24 infra), informaţiile din registrul secret al poliţiei pot fi comu-
nicate de către Consiliul naţional de poliţie în anumite cazuri de urmărire penală şi în
cazurile referitoare la cererile de obţinere a cetăţeniei suedeze.
C. Controlul personalului
23. Suplimentar la prevederile menţionate anterior privind registrul secret ţinut de
poliţie, ordonanţa privind controlul personalului conţine dispoziţii care vizează, printre
altele, posturile care trebuie clasificate secrete, procedura de comunicare a informaţiei
şi utilizare a acesteia. Prevederile pertinente principale sunt rezumate în continuare.
24. Potrivit dispoziţiilor articolului 1, controlul personalului presupune obţinerea
informaţiilor din registrele ţinute la poliţie cu privire la titularii posturilor de importanţă
pentru securitatea naţională sau candidaţilor la astfel de posturi.

313
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

25. Articolul 3 (amendat prin ordonanţa nr. 110 din 1976) enumeră anumite
autorităţi, inclusiv comandantul suprem al forţelor armate, împuternicite să solicite
efectuarea unui control al personalului.
26. Potrivit articolului 4, controlul personalului nu poate fi exercitat decât cu pri-
vire la anumite posturi de importanţă majoră pentru securitatea naţională. Posturile în
cauză sunt divizate în două categorii (skyddsklaser), în funcţie de importanţa lor vitală
pentru securitatea naţională. Decizia de a clasifica un post în categoria de securitate I
este luată de Guvern, pe când dreptul de a atribui un post la cea de-a doua categorie
de securitate este delegat autorităţii în cauză.
27. În conformitate cu articolul 6, solicitările de comunicare a informaţiilor pen-
tru scopurile unui control al personalului trebuie să fie adresate Consiliului naţional
de poliţie şi trebuie să vizeze numai persoana pe care intenţionează s-o numească
în această funcţie.
28. Articolele 8 şi 9 precizează care informaţii pot fi furnizate autorităţii respon-
sabile de desemnare.
Dacă postul în cauză face parte din prima categorie de securitate, Consiliul na-
ţional de poliţie poate, în temeiul articolului 8, furniza ansamblul informaţiilor cu privire
la persoana vizată disponibile în registrul secret sau în orice alt fişier al poliţiei. Dacă
postul face parte din cea de-a doua categorie, Consiliul poate, în temeiul articolului 9
(amendat prin ordonanţa nr. 505 din 1972), furniza numai anumite informaţii specifice
cu privire la persoana vizată, şi anume:
“1. dacă aceasta a fost condamnată sau suspectată de a fi comis infracţiunile penale menţionate
în paragraful 1 din legea din 21 martie 1952 (nr. 98) care enunţă dispoziţii speciale cu privire la
măsurile de anchetare dispuse în anumite cauze penale (lag med särskilda bestämmelser om
tvängsmedel i vissa brottmäl) sau cele menţionate în capitolul 12, paragraful 7 sau 8 din Codul
penal - în special crimele împotriva ordinii publice, securităţii naţionale sau guvernului - “sau dacă
a fost condamnată sau suspectată de tentativa sau conspiraţia de a comite astfel de crime;
2. dacă a fost condamnată sau suspectată de comiterea unor astfel de acte care constituie crime
împotriva securităţii statului sau care sunt destinate şi susceptibile de a cauza răsturnarea în mod
violent a guvernului democratic sau să compromită independenţa statului; precum şi dacă a fost
condamnată sau suspectată de o tentativă sau conspiraţie de a comite astfel de crime;
3. dacă este suspectată în aceste activităţi sau pentru orice alte motive, de a fi pregătită să partici-
pe în acţiunile vizate de paragrafele 1 şi 2.”

29. Articolul 11 prevede că, la adoptarea deciziei de a divulga sau nu infor-


maţiile conţinute în registru, în componenţa Consiliului naţional de poliţie vor intra
comisarul poliţiei naţionale (riskpolischefen), şeful securităţii şi membrii desemnaţi de
Guvern. În grupul membrilor desemnaţi de către Guvern întră şase membri, de obicei
deputaţi sau foştii deputaţi în Parlament reprezentând diferite partide politice, şi cel
puţin trei din ei trebuie să fie prezenţi la adoptarea deciziei.
Informaţia poate fi comunicată numai dacă toţi membrii Consiliului acceptă una-
nim decizia. În cazul în care unul sau doi membri ai Consiliului desemnaţi de Guvern
se pronunţă împotriva comunicării unor anumite informaţii, comisarul poliţiei naţionale
poate sesiza Guvernul pentru a decide asupra chestiunii disputate, în cazul în care
consideră că informaţia trebuie comunicată.

314
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

30. În cazul în care Consiliul naţional de poliţie primeşte o cerere de a efec-


tua un control al personalului, practica este următoarea. Departamentul de securitate
elaborează un memorandum cu privire la informaţiile conţinute în registrele relevante
şi-l prezintă oral Consiliului, care, după deliberări, decide dacă informaţia în cauză
trebuie comunicată integral sau parţial. La adoptarea acestei decizii, se examinează
printre altele şi natura postului în cauză, fiabilitatea informaţiei şi vechimea ei. Faptul
că dosarul conţine numai câteva înregistrări este un factor care poate milita împotriva
divulgării informaţiei. Separat de dispoziţiile ordonanţei şi de instrucţiunile Guvernului,
există instrucţiuni nescrise cu privire la divulgarea informaţiei.
31. La momentul faptelor, potrivit articolului 13 înainte ca Consiliul naţional de
poliţie să divulge informaţii în cazurile referitoare la numirea în funcţiile clasificate
în prima categorie de securitate, candidatului trebuia să i se acorde posibilitatea de
a-şi prezenta observaţiile în scris sau oral, cu excepţia unor motive speciale. În ca-
zurile de desemnare la posturile care făceau parte din cea de-a doua categorie de
securitate, procedura de notificare menţionată anterior trebuie să fie aplicată numai
în circumstanţe speciale. Oricum, în nici unul din cazurile care vizau un post de ca-
tegoria II de securitate comisia nu pare a fi constatat circumstanţe speciale pentru
a fi prezentă şi, respectiv, o astfel de notificare nu a fost făcută vreodată, în pofida
faptului că diferite autorităţi importante, inclusiv Cancelarul Justiţiei şi ombudsmanul
parlamentar, au invitat Consiliul să comenteze propunerea legislativă care trebuie
să devină ordonanţă în cazul în care se recomanda efectuarea cel puţin a unei no-
tificări într-o formă sau alta.
Această dispoziţie a fost amendată începând cu 1 octombrie 1983 (ordonanţa
1983:764). În prezent, înainte de a comunica informaţii în cazurile de desemnare în
posturile din toate categoriile de securitate, persoana vizată trebuie să beneficieze de
posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile în scris sau oral. Oricum, această regulă nu
se aplică în cazul în care persoana ar putea obţine accesul la o informaţie clasificată
secretă în temeiul dispoziţiilor legii din 1980 cu privire la informaţiile secrete, cu ex-
cepţia articolului 17 din capitolul 7 din lege (paragraful 41 infra), sau dacă autoritatea
care solicită o informaţie cu privire la cazurile care nu vizează desemnarea în posturi
oficiale, a fost dispensată de Guvern de exigenţa de a informa persoana despre an-
cheta întreprinsă în privinţa sa (paragraful 33 infra).
32. În timpul procedurii desfăşurate în cauză dlui Leander, Consiliul naţional
de poliţie nu era abilitat, potrivit articolului 14, să anexeze la informaţiile comunicate
autorităţii solicitante vreun comentariu.
33. Articolul 19 prevede că înaintea iniţierii unui control al personalului de către
o autoritate, aceasta trebuie să notifice persoana vizată, cu o singură excepţie care
nu este relevantă în speţă.
34. Potrivit articolului 20, anume autoritatea solicitantă trebuie să evalueze în
mod independent importanţa informaţiei extrase din registrele ţinute de poliţie, ţinând
cont de natura activităţilor legate de postul în cauză, informaţiile deţinute de autoritate
vizavi de persoana vizată, precum şi alte circumstanţe.

315
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

D. Garanţii
1. Ministerul Justiţiei
35. Pe parcursul anilor, Ministerul Justiţiei a exercitat o supraveghere asupra
poliţiei de securitate şi asupra măsurilor de control al personalului. Au fost efectuate
un anumit număr de investigaţii mai mult sau mai puţin aprofundate. În rezultatul
acestor investigaţii nu a fost elaborat nici un raport. Cu toate acestea, Guvernul a
declarat că deliberările care au avut loc între minister şi Consiliul naţional de poliţie au
condus la amendarea atât a instrucţiunilor publice cât şi a celor cu caracter secret.
2. Cancelarul Justiţiei
36. Mandatul Cancelarului Justiţiei are o tradiţie lungă şi, în prezent, este pre-
văzut în capitolul 11, articolul 6, din Constituţie. Funcţiile şi competenţele corespunză-
toare sunt definite în legea din 1975 privind controlul asigurat de Cancelarul Justiţiei
(lag 1975:1339 om justitiekanslerns tillsyn) şi în instrucţiunea Guvernului cu privire la
acesta (förorodning 1975:1345 med instruktion för justitiekanslern).
Obligaţiile Cancelarului Justiţiei, aşa cum sunt atribuite de Parlament (riksdag),
includ controlul autorităţilor publice şi a angajaţilor acestora în scopul asigurării exer-
citării puterilor lor în conformitate cu legea şi regulamentul aplicabil. În această ca-
pacitate, el frecvent primeşte şi examinează plângerile cetăţenilor. De asemenea, el
trebuie să acţioneze din numele Guvernului în vederea garantării drepturilor statului şi
trebuie să asiste Guvernul prin consultaţii şi cercetări în materii juridice.
El este numit de Guvern şi este inamovibil. Potrivit capitolului 11, articolul 6, din
Constituţie, Cancelarul Justiţiei se subordonează Guvernului. Cu toate acestea, artico-
lul 7 din acelaşi capitol prevede: “Nici o autoritate publică,”- inclusiv Guvernul - “Parla-
mentul sau organul de decizie al unui municipiu nu poate determina modul în care o
autoritate administrativă”- inclusiv Cancelarul Justiţiei - “trebuie să decidă într-o cauză
particulară care vizează exerciţiul autorităţii publice împotriva unui subiect privat sau
împotriva unui municipiu, sau care vizează aplicarea dispoziţiilor legislaţiei în vigoare.”
Cancelarul are dreptul să participe la toate deliberările ţinute de către instanţele
de judecată sau autorităţile administrative, dar fără a-şi exprima opinia. De asemenea,
el are dreptul de acces la toate dosarele şi alte documente ţinute de către autorităţi.
Toate autorităţile publice, precum şi angajaţii lor sunt obligate să furnizeze in-
formaţii şi rapoarte la solicitarea acestuia (paragraful 41 infra).
În capacitatea sa de control, el poate institui proceduri penale împotriva funcţio-
narilor publici sau poate reclama dispunerea unor măsuri disciplinare împotriva lor.
Cancelarul poate deferi ombudsmanului parlamentar, în baza unui acord reci-
proc, cauzele care implică plângerile individuale, precum şi vice-versa. Astfel, plânge-
rile identice vor fi examinate în practică de către cancelar sau de către ombudsman
şi nici într-un caz de ambii.
37. Consiliul naţional de poliţie, fiind o autoritate publică, activităţile acesteia,
inclusiv controlul asupra personalului se supun controlului din partea Cancelarului.

316
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Cancelarul face vizite regulate Consiliului şi Departamentului de securitate al


acestuia, în general o dată pe an. Vizite suplimentare sunt efectuate în cazul în care
sunt justificate de anumite motive speciale. O plângere depusă de către o persoană
poate constitui un astfel de motiv special. Vizitele ministrului sunt totdeauna înregistrate
şi procesele-verbale sunt redactate astfel încât pot fi făcute publice, cu excepţia frag-
mentelor care conţin informaţii secrete. Guvernul a prezentat o copie a procesului-ver-
bal a unei vizite de inspectare la 6 decembrie 1983, din care este evident că Cancelarul
împreună cu alţi doi funcţionari ai ministerului au inspectat localurile Departamentului
de securitate şi au discutat, printre altele, chestiunile referitoare la controlul personalu-
lui. Nici un rezultat al acestei vizite nu a meritat vreo menţiune specială.
Cancelarul nu dispune de competenţa de a modifica o decizie adoptată de
Consiliul naţional de poliţie sau Departamentul de securitate, precum şi de a interveni
în luarea deciziilor de către aceste autorităţi în general, cu toate că dispune de liber-
tatea de a se pronunţa asupra acţiunilor pe care le consideră a fi în contradicţie cu
legea sau inadecvate.
Din moment ce opiniile exprimate de Cancelar în legătură cu o inspectare a
procedurii de control al personalului nu au un caracter obligatorii din punct de vede-
re legal, s-ar putea probabil pune la îndoială faptul dacă ele se încadrează în sfera
de independenţă garantată de capitolul 11, articolul 7, din Constituţie (paragraful
36 supra). Prin prisma tradiţiei juridice suedeze, este oricum de neconceput ca Gu-
vernul să încerce să utilizeze puterile sale garantate de capitolul 11, articolul 6, din
Constituţie într-un astfel de mod încât să furnizeze Cancelarului instrucţiuni privind,
spre exemplu, opinia pe care trebuie s-o exprime într-un caz care vizează aplicarea
ordonanţei privind controlul personalului, sau să-i interzică în general să monitori-
zeze activităţile Consiliului naţional de poliţie. Asemenea instrucţiuni nu există şi nu
au fost emise vreodată.

3. Ombudsmanul parlamentar

38. Funcţiile şi competenţa ombudsmanului parlamentar, o instituţie care există


din 1809, sunt definite în special în capitolul 12, articolul 6, din Constituţie şi în legea
privind instrucţiunile adresate ombudsmanului parlamentar (lag 1975:1057 med in-
struktion för justitieombudsmännen).
Cei patru titulari ai mandatului de ombudsman parlamentar sunt aleşi de către
Parlament. Sarcina lor principală este de a asigura aplicarea, în cadrul administraţiei
publice, a legilor şi a altor regulamente.
Îndatorirea particulară a ombudsmanului este de a asigura ca instanţele de
judecată şi autorităţile administrative să respecte dispoziţiile Constituţiei privind obiec-
tivitatea şi imparţialitatea şi ca drepturile şi libertăţile fundamentale a cetăţenilor să nu
fie încălcate în procesele de administrare publică.
Dacă, în exerciţiul funcţiilor sale de control, ombudsmanul depistează motive
pentru a preconiza amendarea legislaţiei sau a altor acţiuni ale statului, el poate pre-
zenta o declaraţie la acest subiect Parlamentului sau Guvernului.

317
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

Ombudsmanul îşi exercita funcţia de control atât ca urmare a unei plângeri in-
dividuale cât şi prin efectuarea inspecţiilor sau a altor investigaţii pe care le consideră
necesare.
Examinarea unei chestiuni este concluzionată de un raport în care ombud-
smanul indică dacă măsura contravine legii sau este inadecvată în altă privinţă. Om-
budsmanul poate, de asemenea, enunţa propuneri care au drept scop promovarea
aplicării uniforme şi adecvate a legislaţiei.
Rapoartele ombudsmanului exprimă opiniile lui personale. Eficacitatea practi-
că a declaraţiilor sale depinde de abilitatea lui de a convinge organul de decizie sau
autorităţile în cauză. Cele din urmă frecvent, dar nu în mod constant, menţin opinia
ombudsmanului (a se vedea Gustaf Petrén/Hans Rgnemalm, Sveriges Grundlagar,
Stockholm 1980, p. 327).
Ombudsmanul poate intenta o urmărire penală sau o procedură disciplinară
împotriva unui funcţionar care a comis o infracţiune, neonorând obligaţiile în exercita-
rea funcţiei lui oficiale.
Ombudsmanul poate asista la deliberările unei instanţe de judecată sau a unei
autorităţi administrative şi poate beneficia de acces la procesele lor verbale şi alte
documente. Instanţele de judecată, autorităţile administrative şi funcţionarii civili în
administraţia locală şi centrală sunt obligaţi să furnizeze ombudsmanului informaţiile
şi rapoartele pe care le solicită. În exerciţiul funcţiilor sale, ombudsmanul poate solici-
ta asistenţa oricărui procuror.
39. În contextul celor menţionate anterior, Consiliul naţional de poliţie şi ac-
tivităţile desfăşurate de acesta sunt supuse controlului din partea ombudsmanului
parlamentar.
Potrivit informaţiei furnizate de grefier ombudsmanului parlamentar, procedura
respectată în cazul plângerilor individuale este după cum urmează. După depunerea
plângerii, ombudsmanul responsabil contactează Consiliul sau autoritatea solicitantă
(paragraful 25 supra). Ulterior, ombudsmanului îi vor fi furnizate informaţii orale cu privi-
re la circumstanţele cauzei şi i se va acorda posibilitatea de a examina documentele şi
dosarele relevante. Această informaţie nu este inclusă în nici unul din registrele ţinute
de ombudsman, pentru a evita problema păstrării caracterului secret al informaţiei. Om-
budsmanul îşi adoptă opinia bazându-se pe ancheta menţionată anterior şi pe rezultate-
le oricăror alte investigaţii derulate. Raportul lui este totdeauna prezentat în scris şi este
accesibil publicului. Prin urmare, el nu conţine nici o informaţiei cu caracter secret.
Începând cu 1969 au fost depuse cel puţin opt plângeri individuale referitoare la
sistemul de control al personalului. Patru din ele erau plângeri de natură generală şi
au fost depuse de reclamanţi notorii. După investigarea circumstanţelor de fapt care
stăteau la baza altor patru plângeri, ombudsmanul a clasat două din ele numai după
formularea unor criticii speciale în privinţa anumitor aspecte (rapoartele din 20 fe-
bruarie 1984 în cauza 684-1983 şi din 15 februarie 1985 în cazul 2316-1984). Critica
exprimată de ombudsman în raportul din 20 februarie 1984 a influenţat comandantul
suprem, potrivit unei hotărâri recente emise de Curtea pentru soluţionarea litigiilor de

318
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

muncă (nr. 28 din 12 martie 1986), să schimbe practica precedentă privind aplicarea
articolului 19 din ordonanţă.
4. Comisia parlamentară pentru justiţie (riksdagens justitieutskott)
40. Comisia parlamentară permanentă pentru justiţie este compusă din cinci-
sprezece membri ai Parlamentului desemnaţi pe o bază proporţională. Începând cu
anul 1971, ea examinează sumele alocate pentru Departamentul de securitate a poli-
ţiei şi, aproape în fiecare an, cheltuielile acestui departament, organizarea şi activită-
ţile lui. Potrivit Guvernului, un interes major a fost manifestat faţă de problemele care
vizează ordonanţa privind controlul personalului şi aplicarea ei, precum şi evaluarea
influenţei pe care o au membrii nespecializaţi al Consiliului naţional de poliţie asupra
activităţii Departamentului de securitate. În mod normal, Comisia face un schimb re-
ciproc de informaţii în timpul audierilor purtătorilor de cuvânt ai Consiliului naţional de
poliţie şi ai Departamentului de securitate, precum şi în timpul vizitelor efectuate în
mod regulat. Astfel de vizite au fost efectuate în primăvara anului 1977, toamna anului
1979 şi primăvara anului 1983. În primăvara anului 1983, au avut loc discuţii speciale
între membrii Comisiei parlamentare şi parlamentarii membri ai Comisiei naţionale de
poliţie. În primăvara anului 1981, Comisia a solicitat şi a primit un raport special. În
primăvara anului 1982, Comisia a organizat o audiere împreună cu comisarul poliţiei
naţionale şi şeful Departamentului de securitate.
Potrivit Guvernului, secretarul principal al Comisiei a confirmat faptul că mem-
brii comisiei, în timpul vizitelor efectuate, au beneficiat de acces deplin la registre şi
că ei, de asemenea, au examinat registrul ţinut de către Departamentul de securitate.
De asemenea, membrii au discutat diferite aspecte referitoare la ţinerea registrului cu
funcţionarii responsabili pentru înscrieri şi comunicarea informaţiilor Comisiei în cazul
efectuării unui control al personalului.
5. Principiul accesului liber la documentele publice
41. Potrivit capitolului 2, articolul 2, din legea cu privire la libertatea presei
(tryckfrihetsförordningen), care este parte componentă a Constituţiei suedeze, fieca-
re persoană are dreptul de a avea acces la un document public, cu excepţia dacă, în
anumite domenii definite, astfel de acces este limitat de lege.
La momentul faptelor, prevederile principale care reglementau aceste limitări
se conţineau în legea privind restricţiile asupra dreptului la acces la documente pu-
blice (lag om inskränkningar i rätten att utbekomma allmänna handlingar 1937:249,
“legea din 1937”), în vigoare până la 1 ianuarie 1981.
În termenii articolului 11 din legea din 1937 (amendată), “informaţii detaliate
înscrise în aceste registre menţionate în legea cu privire la registrul penal general (lag
om allmänt kriminalregister 1963:197) sau în legea cu privire la registrul poliţiei (lag
om polisregister m.m 1956:94) pot să nu fie divulgate decât în cazurile sau în modul
prevăzute de aceste legi”. Potrivit articolului 3 din legea cu privire la registrul poliţiei
(amendat prin legea 1977:1032, în vigoare până la 1 martie 1985):
“Extrasele din registrele poliţiei sau informaţiile cu privire la conţinutul acestora pot fi comunicate
la solicitarea:

319
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

1. Cancelarului Justiţiei, ombudsmanului parlamentar, Comisiei naţionale de poliţie, Serviciului


central de migraţiune, consiliilor administrative regionale, tribunalelor administrative regionale, co-
misarilor de poliţie şi procurorilor;
2. altor autorităţi, în cazul şi în măsura în care Guvernul, pentru anumite tipuri de cauze sau pentru
o cauză determinată, a acordat autorizarea necesară;
3. unui individ, dacă acesta necesită un extras pentru a-şi apăra drepturile într-un alt stat, pentru
a intra într-o ţară străină sau în scopul obţinerii vizei de reşedinţă, domiciliului sau a unui loc de
muncă, sau pentru a soluţiona problemele de angajare sau de obţinere a contractelor legate de
activităţile în materie de asistenţă medicală sau în materii de importanţă din punct de vedere al
securităţii naţionale, şi Guvernul prin intermediul unei ordonanţe speciale a autorizat furnizarea
acestor extrase sau informaţii pentru aceste scopuri, sau în alte cazuri, dacă individul poate dovedi
că el trebuie să obţină informaţii din registru pentru a-şi consolida drepturile sale, şi Guvernul auto-
rizează divulgarea unei astfel de informaţii.”

La 1 ianuarie 1981, legea din 1937 a fost înlocuită cu legea privind informaţiile
cu caracter secret din 1980 (sekretesslagen, 1980:100), iar clauze similare se conţin
în capitolul 7, articolul 17 din această lege.
Curtea nu cunoaşte nici o ordonanţă specială care să autorizeze persoanele în
situaţia reclamantului să obţină extrase din registrele ţinute de poliţie.
42. Decizia adoptată de o autoritate, diferită de Parlament sau Guvern, de a
refuza accesul la un document poate constitui obiectul unui recurs judiciar (capitolul
2, articolul 15, din legea cu privire la libertatea presei).
În câteva cauze recent judecate de Curtea Administrativă Supremă, persoane-
lor li s-a refuzat accesul la informaţiile conţinute în registrul secret al poliţiei, deoarece
ei nu au obţinut sau nu au solicitat în prealabil o autorizare din partea Guvernului, exi-
genţă impusă de articolul 3 din legea cu privire la registrele poliţiei precitată (Anuarul
Curţii Administrative Supreme -1981:Ab 100 şi Ab 1982:Ad 85).
Faptele cauzei sunt compatibile cu cele precedente, deoarece Guvernul s-a de-
clarat competent de a examina cererea dlui Leander de a avea acces la informaţiile cu
privire la persoana lui comunicate de Consiliul naţional de poliţie (paragraful 16 supra).
Cu toate acestea, persoana vizat nu beneficiază nici de un recurs - atât în
faţa Guvernului cât şi în faţa tribunalelor administrative - împotriva deciziei Consiliului
naţional de poliţie de a comunica informaţii autorităţii solicitante, din moment ce ea
nu este considerată parte la procedura de comunicare în faţa Consiliului naţional de
poliţie (a se vedea decizia Curţii Administrative Supreme din 20 iunie 1984 în cauza
1509-1984).
43. Chiar dacă un anumit document are un caracter secret, Guvernul dispune
în mod constant de o putere discreţionară de a-l divulga şi orice persoană care este
parte la o procedură judiciară sau administrativă în care documentul este relevant
poate în continuare beneficia de accesul la acesta. Dispoziţiile fundamentale în acest
context se conţineau, până la 30 decembrie 1980, în articolul 38 din legea din 1937
(amendată prin legea 1974: 567) care prevedea:
“În cazul în care se consideră necesar în scopul garantării securităţii publice sau a drepturilor
persoanelor, Guvernul poate, fără a fi supus restricţiilor prevăzute de prezenta lege, să autorizeze
comunicarea documentelor.

320
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Dacă un document cu acces limitat este considerat de a fi important în calitate de probă într-un
proces sau anchetă desfăşurată de poliţie într-o materie penală, tribunalul care examinează cauza
sau care este competent să se pronunţe asupra chestiunilor referitoare la o anchetă a poliţiei poate
ordona comunicarea documentului în cauză pentru a fi utilizat în timpul procesului, cât şi ofiţerului
responsabil pentru anchetă. Oricum, precedenta dispoziţie nu vizează documentele menţionate în
articolele 1- 4, 31 şi 33. Dacă conţinutul documentului este de aşa natură încât persoana care l-a
redactat nu poate, în temeiul capitolului 36, articolul 5 paragrafele 2, 3 sau 4, din Codul de proce-
dură judiciară, să fie audiată în calitate de martor la acest subiect, el nu poate fi prezentat în cadrul
procedurii judiciare sau pe parcursul unei anchete a poliţiei; de asemenea, el nu poate fi prezentat
în cadrul procedurii judiciare sau pe parcursul anchetei poliţiei, cu excepţia unor circumstanţe spe-
ciale, dacă, în consecinţă va fi divulgat un secret profesional.
Începând cu data de 1 ianuarie 1981, dispoziţii corespondente se conţin în capitolul 14, articolele 5
şi 8 din legea cu privire la secret din 1980.

6. Indemnizaţia

44. Răspunderea civilă a statului este reglementată în capitolul 3 din legea


privind răspunderea civilă din 1972 (skadeståndslagen 1972:207).
Potrivit articolului 2, actele autorităţilor publice pot da naştere unui drept la in-
demnizaţie în caz de greşeală sau neglijenţă. Totuşi, în termenii articolului 7, nu poate
fi acceptată o acţiune pentru despăgubiri împotriva deciziilor adoptate de Parlament,
Guvern, Curtea Supremă, Curtea Administrativă Supremă sau Curtea naţională pen-
tru securitate socială. În continuare, în ceea ce priveşte deciziile adoptate de instan-
ţele inferioare, astfel ca Consiliul naţional de poliţie, articolul 4 din lege prevede că o
astfel de acţiune nu va fi acceptată în măsura în care persoana vizată ar fi putut evita
prejudiciile epuizând căile de recurs disponibile.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

45. În cererea sa (nr. 9248/81) adresată Comisiei la 2 noiembrie 1980 dl


Leandear a pretins încălcarea articolelor 6, 8, 10 şi 13 din Convenţie. El s-a plâns
că a fost împiedicat să obţină un post permanent şi că i s-a refuzat angajarea pro-
vizorie din cauza unor anumite informaţii cu caracter secret în raport cu care, după
cum se pretinde, el prezenta un pericol pentru securitate, ceea ce a constituit o
atingere adusă reputaţiei lui şi lui trebuia să i se acorde posibilitatea de a se apăra
în faţa unui tribunal.
46. La 10 octombrie 1983, Comisia a declarat plângerea inadmisibilă în teme-
iul articolului 6, dar a declarat admisibile plângerile înaintate în temeiul articolelor
8, 10 şi 13.
În raportul său din 17 mai 1985 (articolul 31), Comisia a constatat că a avut loc
o încălcare a articolului 8 (în unanimitate), că nici o chestiune distinctă nu a fost abor-
dată sub aspectul articolului 10 cu privire la libertatea de exprimare a opiniilor sau a
libertăţii de a primi informaţii (în unanimitate) şi că a nu fost constatată nici o încălcare
a articolului 13 (şapte voturi contra cinci).
Textul integral al opiniei Comisiei şi al opiniei disidente incluse în raport este
anexat la prezenta hotărâre.

321
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8


(art. 8)

47. Reclamantul a susţinut că procedura controlului personalului, aşa cum a


fost aplicată în cazul lui, a constituit o încălcare a articolului 8, care prevede:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-
mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.”

El a afirmat că antecedentele sale personale sau politice (paragraful 17 supra)


nu puteau fi considerate de aşa natură încât să se impună necesitatea într-o societate
democratică de a înregistra informaţii cu privire la propria persoană în fişierul Depar-
tamentului de securitate, de a-l cataloga ca prezentând “un pericol pentru securitate”
şi, respectiv, de a nu-i accepta candidatura pentru postul în cauză. Suplimentar, el
a susţinut că ordonanţa privind controlul personalului nu poate fi considerată drept
“lege” în sensul paragrafului 2 al articolului 8.
În schimb, el nu a contestat necesitatea sistemului de control al personalului. De
asemenea, el nu a pus în discuţie competenţa Guvernului, în limitele impuse de artico-
lele 8 şi 10, de a împiedica adepţii anumitor ideologii politice extreme de a ocupa poziţii
sensibile pentru securitate şi de a introduce informaţii cu privire la astfel de persoane în
registrul ţinut de către Departamentul de securitate a Consiliului naţional de poliţie.
A. Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul garantat de articolul 8
Este incontestabil faptul că registrul secret ţinut de poliţie conţinea informaţii cu
privire la viaţa privată a dlui Leander.
Atât păstrarea cât şi comunicarea unei astfel de informaţi, în legătură cu refuzul
de a acorda dlui Leander posibilitatea de a o refuta, a constituit o ingerinţă în dreptul
lui la respectarea vieţii private şi de familie garantata de paragraful 1 al articolului 8.

B. Cu privire la existenţa unei justificări a ingerinţei

1. Scopul legitim

48. Sistemul suedez de control al personalului urmăreşte în mod evident un


scop legitim în sensul articolului 8, şi anume protecţia securităţii naţionale.
Punctele principale litigioase care urmau a fi examinate erau dacă ingerinţa era
“prevăzută de lege” şi “necesară într-o societate democratică”.
2. “Prevăzută de lege”
(a) Principii generale

322
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

49. Expresia “prevăzută de lege”, în sensul paragrafului 2 al articolului 8, cere


ca ingerinţa să aibă o bază în dreptul intern. Cu toate acestea, respectarea dispozi-
ţiilor dreptului intern nu este suficientă: legea în cauză trebuie să fie accesibilă per-
soanei vizate şi consecinţele ei trebuie, de asemenea să fi posibile de anticipat (a se
vedea, mutatis mutandis, hotărârea din 2 august 1984 în cauza Malone, Seria A nr.
82, p. 31-31, paragraful 66).
50. Totuşi, exigenţa previzibilităţii în contextul special al controlului secret al
personalului în sectoarele care afectează securitatea naţională nu pot fi similare cu
cele desfăşurate în multe alte domenii. Astfel, aceasta nu poate însemna că un in-
divid trebuie să beneficieze de posibilitatea de a anticipa tipul verificărilor care vor fi
efectuate cu privire la propria persoană de către serviciul special de poliţie suedez în
efortul de a proteja securitatea naţională. Cu toate acestea, într-un sistem aplicabil
cetăţenilor în mod general, reglementat de ordonanţa cu privire la controlul personalu-
lui, legea trebuie să fie formulată în termeni suficient de clari pentru a furniza indicaţii
adecvate cu privire la circumstanţele şi condiţiile în care autorităţile publice dispun
de competenţa de a recurge la acest fel de ingerinţă secretă şi posibil periculoasă în
viaţa privată (ibid., p. 32, paragraful 67).
Pentru a asigura satisfacerea exigenţei de previzibilitate, trebuie să se ţină cont
de asemenea de instrucţiunile sau practicile administrative care nu au forţă de lege, în
măsura în care persoanele vizate cunosc suficient de bine conţinutul lor (a se vedea
hotărârea din 25 martie 1983 în cauza Silver şi alţii, Seria A nr. 61, p. 33-34, paragra-
fele 88-89).
În plus, în cazul în care procesul de implementare a legii este însoţit de mai
multe măsuri secrete, care nu pot fi examinate atent de persoanele vizate sau de pu-
blicul larg, însăşi legea, separat de practica administrativă, trebuie să definească în
termeni clari întinderea puterii de apreciere conferite autorităţilor competente, ţinând
cont de scopul legitim al măsurilor în cauză de a garanta individului o protecţie adec-
vată împotriva ingerinţei arbitrare (a se vedea hotărârea în cauza Malone, precitată,
Seria A nr. 82, p. 32-33, paragraful 68).
(b) Aplicarea acestor principii prezentei cauze
51. Ingerinţa are o bază validă în dreptul intern, şi anume ordonanţa privind
controlul personalului. Cu toate acestea, reclamantul a pretins că dispoziţiile care
reglementează ţinerea registrului secret de către poliţie, în special articolul 2 din ordo-
nanţă, nu erau accesibile şi previzibile.
Atât Guvernul cât şi Comisia au contestat această teză.
52. Însăşi faptul că ordonanţa este publicată în Monitorul oficial al Suediei, sa-
tisface în mod incontestabil exigenţa accesibilităţii. Astfel, întrebarea principală este
dacă dreptul intern prevedea în termeni suficient de precişi, condiţiile în care Consiliul
naţional de poliţie dispune de competenţa de a păstra şi comunica informaţii în teme-
iul sistemului de control al personalului.
53. Primul paragraf al articolului 2 din ordonanţa cu privire la controlul perso-
nalului conferă o largă libertate de apreciere Consiliului naţional de poliţie în ceea ce

323
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

priveşte genul informaţiei care poate fi introdusă în registru (paragraful 19 supra).


Întinderea acestei libertăţi este oricum limitată de lege în aspecte principale prin in-
termediul celui de-al doilea paragraf, care corespunde interdicţiei deja conţinute în
Constituţie (paragraful 18 supra), prin aceia că „nu se admite nici o înscriere pentru
simplul motiv că o persoană, prin apartenenţa sa la o organizaţie sau prin alte mijloa-
ce, a exprimat o opinie politică”. În plus, libertatea de care dispune Consiliul naţional
în această privinţă este circumscrisă prin instrucţiunile emise de Guvern (paragrafele
20-21 supra). Plus la aceasta, din aceste instrucţiuni numai una este publică, şi, re-
spectiv, suficient de accesibilă pentru a fi luată în consideraţie, şi anume instrucţiunea
din 22 septembrie 1972 (paragraful 20 supra).
Este necesar de asemenea ca informaţia introdusă în registrul secret al poliţiei
să fie necesară poliţiei speciale şi să urmărească scopul de a preveni şi depista “in-
fracţiunile contra securităţii naţionale, etc.” (alineatul 1 al articolului 2 din ordonanţă
- paragraful 19 supra).
54. Suplimentar, ordonanţa conţine dispoziţii explicite şi detaliate cu privire la
informaţia care poate fi comunicată, autorităţile care pot beneficia de această infor-
maţie, circumstanţele în care această comunicare poate fi efectuată şi procedura care
trebuie respectată de către Consiliul naţional de poliţie la adoptarea deciziilor de co-
municare a informaţiilor (paragrafele 25-29 supra).
55. În această ordine de idei, Curtea constată că dreptul suedez conferă cetă-
ţenilor indicaţii adecvate cu privire la întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii
acordate autorităţilor responsabile de colectarea, înregistrarea şi comunicarea infor-
maţiei în cadrul sistemului controlului personalului.
56. În speţă, ingerinţa în viaţa privată a dlui Leander a fost “prevăzută de lege”,
în sensul articolului 8.

3. “Necesară, într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale”

57. Noţiunea de necesitate presupune că ingerinţa corespunde unei necesităţi


sociale imperioase şi, în special, este proporţională scopului legitim urmărit (a se
vedea hotărârea din 24 noiembrie 1986 în cauza Gillow, Seria A nr. 109, p. 22, para-
graful 55).
58. Totuşi, Curtea recunoaşte că autorităţile naţionale se bucură de o marjă de
apreciere, amploarea căreia depinde nu numai de natura scopului legitim urmărit, dar
de asemenea de natura specială a ingerinţei. În speţă, trebuie să fie stabilit un echi-
libru între interesul statului reclamat de a proteja securitatea naţională şi caracterul
grav al ingerinţei în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private.
Cât priveşte scopul protecţiei securităţii naţionale, Statele Contractante trebuie
să dispună, în mod obligatoriu, de legi care să confere autorităţilor naţionale compe-
tente puterea, în primul rând, de a colecta şi de a introduce în registre inaccesibile
publicului informaţii cu privire la diferite persoane şi, în al doilea rând, de a utiliza
această informaţie la evaluarea satisfacerii exigenţelor pentru ocuparea unor posturi
de importanţă din perspectiva securităţii naţionale de către candidaţi.

324
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În mod evident, ingerinţa în cauză a afectat negativ interesele legitime ale dlui
Leander prin consecinţele pe care le-a avut asupra posibilităţilor lui de acces la anumite
posturi sensibile în cadrul serviciului public. Pe de altă parte, dreptul de acces la servi-
ciul public nu este garantat de Convenţie (a se vedea, inter alia, hotărârea din 28 august
1986 în cauza Kosiek, Seria A, nr. 105, p. 20, paragrafele 34-35), şi indiferent de aceste
consecinţe, ingerinţa nu-l împiedică pe reclamant să se bucure de viaţa lui privată.
În aceste circumstanţe, Curtea acceptă că statul reclamat a beneficiat de o
largă marja de apreciere la evaluarea necesităţii sociale imperioase în speţă şi, în
particular, la alegerea modalităţilor de realizare a scopului legitim de protecţie a se-
curităţii naţionale.
59. Cu toate acestea, Curtea trebuie să fie convinsă de existenţa garanţiilor
adecvate şi eficiente împotriva abuzului, ţinând cont de faptul că pentru scopul pro-
tecţiei securităţii naţionale sistemul securităţii secrete destinat s-o protejeze poate
crea riscul de a submina sau chiar distruge democraţia (a se vedea hotărârea din 6
septembrie 1978 în cauza Klass şi alţii, Seria A nr. 28, p. 23-24, paragrafele 49-50).
Reclamantul a susţinut că sistemul suedez de control al personalului nu i-a
asigurat astfel de garanţii, dat fiindcă el nu a beneficiat de posibilitatea de a contesta
caracterul exact al informaţiei înregistrate cu privire la propria persoană.
60. Guvernul a invocat douăsprezece garanţii diferite, care, în opinia lui, acor-
dau în ansamblu o protecţie suficientă:
(i) existenţa controlului personalului este făcută publică prin ordonanţa privind con-
trolul personalului;
(ii) există o clasificare a posturilor sensibile de diferite categorii de securitate (para-
graful 26 supra);
(iii) numai informaţiile relevante pot fi colectate şi comunicate (paragrafele 18-20, 28
şi 30 supra);
(iv) pot fi solicitate numai informaţiile cu privire la persoana candidat la desemnare
(paragraful 27 supra);
(v) în componenţa Consiliului naţional de poliţie intră şi parlamentari (paragraful 29
supra);
(vi) informaţiile pot fi comunicate persoanei în cauză; cu toate acestea, Guvernul a
afirmat că nu există antecedente de acest gen, cel puţin în termenii dispoziţiilor
în vigoare înainte de 1 octombrie 1983 (paragraful 31);
(vii) decizia de a desemna sau nu persoana în cauză trebuie să fie adoptată de auto-
ritatea solicitantă şi nu de Consiliul naţional de poliţie (paragraful 34 supra);
(viii) un apel împotriva acestei decizii poate fi adresat Guvernului (paragraful 16 supra);
(ix) controlul este efectuat de Cancelarul Justiţiei (paragraful 35 supra);
(x) de asemenea, controlul este efectuat de Cancelarul Justiţiei (paragraful 36-37
supra);
(xi) controlul este efectuat de ombudsmanul parlamentar (paragraful 38-39 supra);

325
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

(xii) controlul este efectuat de Comisia parlamentară pentru Justiţie (paragraful 40


supra).
61. În primul rând, Curtea subliniază că unele din aceste garanţii nu sunt rele-
vante în speţă, din moment ce, spre exemplu, nu a fost adoptată nici o decizie privind
desemnarea care ar fi susceptibilă de recurs (paragrafele 11 şi 16 supra).
62. Ordonanţa cu privire la controlul personalului conţine un număr de dispoziţii
destinate să reducă la minimum efectele procedurii de control al personalului (a se ve-
dea, în special paragrafele 54-55 şi nr. (ii) - (iv) din paragraful 62 supra), Suplimentar,
utilizarea informaţiei care se conţine în registrul secret ţinut de poliţie în afara dome-
niului controlului personalului este limitată, ca materie de practică, la cazurile urmăririi
publice şi cele care au ca obiect obţinerea cetăţeniei suedeze (paragraful 22 supra).
Separat de controlurile exercitate de Guvern, controlul implementării adecvate
a sistemului este încredinţat Parlamentului şi instituţiilor independente (paragrafele
35-40 supra).
63. Curtea atribuie o importanţă specială prezenţei parlamentarilor în cadrul
Consiliului naţional de poliţie şi controlului efectuat de Cancelarul Justiţiei şi ombud-
smanul parlamentar, precum şi de Comisia parlamentară pentru justiţie (paragraful
62, nr. (v), (x), (xi) şi (xii) supra).
Membrii parlamentari ai comisiei, care includ membrii opoziţiei (paragraful 29
supra), participă la adoptarea tuturor deciziilor privind comunicarea sau nu a infor-
maţiei autorităţii solicitante. În special, fiecare din ei este investit cu dreptul de veto,
exerciţiul căruia împiedică în mod automat comisia să comunice informaţii. În acest
caz, decizia de a comunica informaţii poate fi adoptată numai de Guvern şi, ulterior,
în cazul în care chestiunea i-a fost deferită de comisarul naţional de poliţie sau la
solicitarea unui parlamentar (paragraful 29 supra). Acest control direct şi regulat asu-
pra celui mai important aspect al registrului - comunicarea informaţiilor-furnizează o
garanţie substanţială împotriva abuzului.
În plus, Comisia parlamentară pentru justiţie efectuează o examinare minuţioa-
să (paragraful 40 supra).
Controlul efectuat de ombudsmanul parlamentar constituie o altă garanţie sem-
nificativă împotriva abuzului, în special în cazurile în care persoanele consideră că
drepturile şi libertăţile lor au fost încălcate (paragraful 38-39 supra).
Cu referire la Cancelarul Justiţiei, în unele materii el este consultantul juridic su-
prem al Guvernului. Cu toate acestea, anume Parlamentul suedez i-a acordat manda-
tul de a supraveghea, printre altele, funcţionarea sistemului de control al personalului.
În materie, el acţionează în acelaşi fel ca ombudsmanul şi este, cel puţin în practică,
independent de Guvern (paragrafele 36-37 supra).
64. Faptul că informaţiile comunicate autorităţilor militare nu a fost comunicată
şi dlui Leander nu poate justifica concluzia că ingerinţa nu a fost “necesară într-o so-
cietate democratică în interesele securităţii naţionale”, deoarece însăşi absenţa unei
astfel de comunicări, cel puţin parţial, asigură eficacitatea procedurii de control al

326
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

personalului (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Klass şi alţii, Seria A


nr. 28, p. 27, paragraful 58).
Totuşi, Curtea notează că diferite autorităţi care au examinat în prealabil pro-
blema ordonanţei din 1969, inclusiv Cancelarul Justiţiei şi ombudsmanul parlamentar,
considerau a fi adecvat ca regula comunicării persoanei vizate, aşa cum este enun-
ţată în capitolul 13 din ordonanţă, trebuie să fie aplicată în mod eficient în măsura în
care nu aduce atingere scopului controlului (paragraful 31 supra).
Astfel, Curtea, la fel ca şi Comisia, adoptă concluzia că garanţiile care se conţin
în sistemul suedez de control al personalului satisface exigenţele paragrafului 2 al
articolului 8. Ţinând cont de libertatea largă de apreciere de care beneficiază statul
reclamat, el avea dreptul să considere că în speţă interesele securităţii naţionale au
prevalat asupra intereselor individuale ale reclamantului (paragraful 59 supra). Inge-
rinţa la care a fost supus dl Leander nu poate fi, prin urmare, considerată disproporţi-
onală scopului legitim urmărit.
4. Concluzie
65. Prin urmare, nu a avut loc o încălcare a articolului 8.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 10


(art. 10)

66. Potrivit reclamantului, faptele pretinse că au constituit o încălcare a articolului


8 (art. 8), de asemenea contravin articolului 10 (art. 10) din Convenţie, care prevede:
“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi
fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radio-
difuziune, de cinematografie sau de televiziune unei regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor forma-
lităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei
sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a ga-
ranta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

67. Comisia a constatat că revendicările reclamantul nu ridică nici o chestiune


separată în sensul articolului 10 (art. 10) atât cu privire la libertatea de a exprima opi-
nii, cât şi de a primi informaţii. Guvernul a fost de acord cu această concluzie.
A. Libertatea de a exprima opinii
68. Dreptul la acces în serviciul public nu este recunoscut în sine de Conven-
ţie, ceea ce nu înseamnă că în alte privinţe funcţionarii civili, inclusiv funcţionarii cu
termen de încercare, nu se încadrează în sfera de aplicare a Convenţiei şi nu benefi-
ciază de protecţia oferită de articolului 10 (a se vedea hotărârea din 28 august 1986
în cauza Kosiek, Seria A, nr. 104, p. 26, paragrafele 35-36).
69. În primul rând, trebuie să se stabilească dacă procedura de control al perso-
nalului la care a fost supus reclamantul a constituit o ingerinţă în exercitarea libertăţii

327
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

de exprimare - în formă de “formalitate, condiţie, restricţie sau penalizare”- sau dacă


măsurile în cauză se încadrează în sfera dreptului la acces la serviciul public. Pentru
a răspunde la această întrebare, trebuie de precizat amploarea măsurilor plasându-le
în contextul faptelor cauzei şi a legislaţiei pertinente (ibid.).
Este evident din conţinutul dispoziţiilor ordonanţei că scopul urmărit este de a
asigura că titularul unui post de importanţă pentru securitatea naţională să aibă ca-
lificările personale necesare (paragraful 24 supra). Astfel, accesul la serviciul public
se află în centrul problemei prezentate Curţii: declarând că reclamantul nu poate fi
acceptat de a fi numit în postul în cauză pentru motive de securitate naţională, co-
mandantul suprem al forţelor armate şi comandantul suprem al forţelor marine au ţinut
cont de informaţii relevante numai pentru a se convinge de faptul dacă dl Leander
poseda una din calificările personale necesare pentru ocuparea postului în cauză.
70. Prin urmare, nu a avut loc o ingerinţă în libertatea dlui Leander de a exprima
opinii, protejată de articolul 10 (art. 10).
B. Libertatea de a primi informaţii
71. Curtea observă că dreptul la libertatea de a primi informaţii în mod funda-
mental interzice Guvernului să limiteze posibilitatea persoanei de a primi informaţii pe
care alţii doresc să i-o comunice. În circumstanţele similare cu cele în speţă, articolul
10 nu conferă individului dreptul la acces la un registru care conţine informaţii cu pri-
vire la poziţia lui personală şi nu impune Guvernului obligaţia de a comunica astfel de
informaţii individului.
72. Prin urmare, nu a avut loc nici o ingerinţă în libertatea dlui Leander de a
primi informaţii în sensul articolului 10.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI


13 (art. 13)

73. În cele din urmă, reclamantul a pretins încălcarea articolului 13 care prevede:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate,
are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar da-
tora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

În primul rând, el s-a plâns de faptul că nici el şi nici avocatul lui nu au beneficiat
de dreptul de a primi şi de a comenta dosarul pe baza căruia autorităţile au adoptat
decizia lor (paragraful 62, nr. (vi) supra). De asemenea, el a obiectat că nu a benefici-
at de dreptul de a se adresa unei autorităţi independente competentă să emită o deci-
zie obligatorie cu privire la exactitatea şi modul de comunicare a informaţiei colectate
cu privire la propria persoană (paragraful 42 supra).
Atât Guvernul, cât şi Comisia şi-au exprimat dezacordul vizavi de aceste punc-
te litigioase.
74. Pentru a interpreta articolul 13, sunt relevante următoarele principii generale:
(a) în cazul în care o persoană, în mod plauzibil, pretinde a fi victima unei
încălcări a drepturilor enunţate în Convenţie, ea trebuie să beneficieze de o cale de

328
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

recurs în faţa unei autorităţi naţionale pentru a obţine o decizie şi, dacă este cazul, o
reparaţie (a se vedea, inter alia, hotărârea în cauza Silver şi alţii, Seria A, nr. 61, p.
42, paragraful 113);
(b) “instanţa” la care se face trimitere în articolul 13 (art. 13) nu trebuie să fie ne-
apărat o autoritate judiciară, dar puterea şi garanţiile pe care le acordă sunt relevante
la stabilirea faptului dacă calea de recurs disponibilă este suficientă;
(c) deşi, un recurs separat nu poate satisface integral exigenţele articolului 13
(art. 13), acest obiectiv este realizat de ansamblul remediilor prevăzute de dreptul
intern (ibid.);
(d) articolul 13 (art. 13) nu garantează un recurs care ar permite contestarea le-
gilor unui Stat Contractant în faţa unei autorităţi naţionale pentru motivul de a contra-
veni prevederilor Convenţie sau normelor interne echivalente (a se vedea hotărârea
din 21 februarie 1986 în cauza James şi alţii, Seria nr. 98, p. 47, paragraful 85).
75. Curtea a declarat că, în circumstanţele cauzei, articolul 8 nu cerea ca dlui
Leander să-i fie comunicată informaţia cu privire la propria persoană eliberată de
către Consiliul naţional de poliţie (paragraful 66 supra). Convenţia trebuie interpretată
în ansamblul său şi, respectiv, aşa cum a reamintit Comisia în raportul său, orice in-
terpretare a articolului 13 trebuie să fie în armonie cu spiritul Convenţiei. Prin urmare,
Curtea, ţinând cont de concluziile adoptate cu privire la articolul 8, declară că refuzul
de a comunica informaţiile în cauză nu constituie în sine şi în circumstanţele cauzei o
încălcare a articolului 13 (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Klass şi
alţii, Seria A, nr. 28, p. 30-32, paragraful 68).
În circumstanţele cauzei, “un recurs efectiv” în sensul articolului 13 este un
remediu care este eficient în măsura posibilă, ţinând cont de limitările inerente siste-
mului de verificări secrete a candidaturilor pentru ocuparea posturilor de importanţă
din perspectiva securităţii naţionale. Prin urmare, rămâne a fi examinate diferite căi de
recurs disponibile reclamantului în conformitate cu legislaţia suedeză pentru a stabili
dacă ele au fost “efective” în acest sens restrâns (ibid., p. 31, paragraful 69).
76. Este incontestabil faptul că reclamantul a formulat plângeri plauzibile în te-
meiul dispoziţiilor Convenţiei cel puţin în ceea ce priveşte articolul 8 şi că, respectiv, el
avea dreptul de a beneficia de un recurs efectiv pentru a-şi exercita drepturile garantate
de acest articol aşa cum ele sunt protejate de dreptul suedez (a se vedea hotărârea în
cauza James şi alţii, Seria A nr. 98, p. 47, paragraful 84 şi, de asemenea, hotărârea din
8 iulie 1986 în cauza Lithgow şi alţii, Seria A nr. 102, p. 74, paragraful 205).
77. Guvernul a afirmat că legislaţia suedeză oferă suficiente căi de recurs po-
trivit articolului 13, şi anume
(i) o cerere oficială de candidare la post şi în caz de eşec, un recurs care poate
fi depus la Guvern;
(ii) o cerere la Consiliul naţional de poliţie de a obţine accesul la registrul secret
al poliţiei în temeiul legii cu privire la libertatea presei şi, în caz de refuz, un recurs
care poate fi depus la tribunalele administrative;

329
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

(iii) o plângere adresată Cancelarului Justiţiei;


(iv) o plângere adrresată ombudsmanului parlamentar.
Majoritatea Comisiei a constatat că aceste patru căi de recurs, în ansamblu, satis-
făceau exigenţele articolului 13, cu toate că nici una din ele nu a fost luată separat.
78. Curtea notează în primul rând că atât Cancelarul Justiţiei cât şi ombud-
smanul parlamentar dispun de competenţa de a primi plângeri individuale şi că este
de datoria lor de a examina astfel de plângeri pentru a asigura aplicarea adecvată a
legilor relevante de către Consiliul naţional de poliţie (paragrafele 36 şi 38 supra). În
exerciţiul acestor funcţii, ambii funcţionari au acces la toate informaţiile care se conţin
în registrul secret al poliţiei (paragraful 41 supra). Câteva din deciziile ombudsmanu-
lui parlamentar atestă că aceste funcţii sunt exercitate şi în cazul plângerilor privind
funcţionarea sistemului (paragraful 3 supra). Suplimentar, ambii funcţionari trebuie,
în prezentul context, să fie independenţi de Guvern. O astfel de independenţă este
în mod evident caracteristică ombudsmanului. Cât priveşte Cancelarului Justiţiei, el
poate fi considerat, cel puţin în practică, independent de Guvern în exerciţiul funcţiilor
sale de control în legătură cu funcţionarea sistemului de control al personalului (pa-
ragraful 37 supra).
79. Deficienţa principală a controlului efectuat de ombudsman şi Cancelarul
Justiţiei constă în faptul că ambii funcţionari, separat de competenţa de a institui pro-
ceduri penale şi disciplinare (paragrafele 36-38 supra), nu dispun de puterea de a
emite o deciziei obligatorie din punct de vedere juridic. Totuşi, în legătură cu acest
punct, Curtea reaminteşte eficacitatea limitată în mod necesar care poate fi impusă
căilor de recurs disponibile persoanelor vizate într-un sistem de verificări secrete.
Opiniile ombudsmanului parlamentar şi a Cancelarului Justiţiei sunt potrivit tradiţi-
ei respectate în societatea suedeză (paragrafele 37-38 supra). De asemenea, este
important de evidenţiat că, cu toate că aceasta nu constituie un recurs care poate fi
exercitat de un individ din propria iniţiativă, o caracteristică specială a sistemului de
control suedez este supunerea unei supravegheri parlamentare aprofundate în speci-
al din partea parlamentarilor membrii Consiliului naţional de poliţie care examinează
fiecare caz în care se solicită comunicarea informaţiilor (paragraful 29 supra).
80. La aceste căi de recurs, care nu au fost exercitate de dl Leander, trebuie de
adăugat unul exercitat atunci când a sesizat Guvernul prin scrisoarea sa din 5 februarie
1980 în care reclama că Consiliul naţional de poliţie, încălcând dispoziţiile articolului 13
din ordonanţa cu privire la controlul personalului, nu i-a rezervat posibilitatea de a-şi
prezenta observaţiile sale, în scris sau oral, asupra informaţiilor incluse în registru (pa-
ragraful 15 supra). Guvernul a solicitat opinia Consiliului la acest subiect şi i-a acordat
reclamantului posibilitatea de a formula un răspuns, ceea ce el a şi făcut în scrisoarea
sa din 11 martie 1980. În decizia sa din 14 mai 1980, care viza, de asemenea, plângerile
dlui Leander din 22 octombrie şi 4 decembrie1979, Guvernul, adică întregul cabinet, a
respins diferite plângeri formulate de către acesta (paragrafele 14 şi 16 supra).
Curtea reaminteşte că autoritatea vizată în articolul 13 nu necesită în mod obli-
gatoriu să fie o autoritate judiciară în sensul strict, dacă puterea şi garanţiile procedu-
rale de care dispune o autoritate sunt relevante la determinarea eficacităţii recursului.

330
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Nu poate fi pusă la îndoială competenţa Guvernului de a adopta decizii cu caracter


obligatoriu pentru Consiliu (paragraful 77 supra).
81. De asemenea, trebuie să se ţină cont de faptul că în circumstanţele speţei,
un recurs efectiv garantat de articolul 13 trebuie să constituie un recurs efectiv în mă-
sura posibilă, având în vedere limitările inerente sistemului de control secret pentru
protecţia securităţii naţionale (paragrafele 78-79 supra).
Chiar dacă plângerea înaintată Guvernului nu era considerată suficientă pentru
a asigura respectarea dispoziţiilor articolului 13, Curtea constată că ansamblul recur-
surilor enunţate anterior (paragrafele 81-83 supra) satisface condiţiile articolului 13, în
circumstanţele speciale ale speţei (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza
Klass şi alţii, precitată, Seria A nr. 28, p. 32, paragraful 72).
Prin urmare, Curtea constată că nu a avut loc nici o încălcare a articolului 13.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, în unanimitate, că nu a avut loc nici o încălcare a articolului 8 sau 10 (art.


8, art. 10);
2. Susţine, cu patru voturi contra trei, că nu a avut loc o încălcare a articolului 13
(art. 13).

Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţa publică din 26


martie 1987, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Marc-André Eissen
grefier

În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 din Convenţie şi articolul 52 para-


graful 2 din regulamentul Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta
hotărâre:
- opinia parţial disidentă a dlui Ryssdal;
- opinia parţial disidentă a dlor Pettiti şi Russo.

Parafat : R.R.
Parafat : M.-A. E.

331
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI RYSSDAL


(Traducere)

1. Sunt de acord cu constatarea Curţii că nu a fost stabilită nici o încălcare a


articolului 8 sau a articolului 10 (art. 8, art. 10).
2. După cum a estimat Curtea că articolul 8 (art. 8) nu cere, în circumstanţele
date, comunicarea reclamantului a informaţiilor relevante cu privire la propria persoa-
nă furnizate autorităţilor militare, eu, de asemenea admit că refuzul de a comunica
informaţia în cauză nu poate constitui o încălcare a articolului 13 (art. 13). În această
privinţă, articolul 13 (art. 13) trebuie să fie interpretat şi aplicat astfel încât să nu redu-
că la zero concluziile deja adoptate în temeiul articolului 8 (art. 8).
3. Oricum, în temeiul articolului 13 (art. 13), reclamantul trebuia să beneficieze
de un “recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale”, şi nu sunt de acord cu opinia
majorităţii Curţii “că ansamblul recursurilor” enunţat în paragrafele 81-83 a hotărârii
“satisface condiţiile articolului 13 (art. 13) în circumstanţele particulare ale speţei”.
4. Este cazul de a identifica, în primul rând, pretinsa încălcare a Convenţiei
care-i acordă dlui Leander dreptul la un recurs efectiv în temeiul articolului 13 (art.
13). Plângerea lui esenţială cu privire la articolul 8 (art. 8) este descrisă în hotărâre
(paragraful 47) în felul următor “nici un antecedent personal sau politic (...) nu poate fi
considerat de aşa natură încât să impună necesitatea într-o societate democratică de
a-l înregistra, de a-l clasifica ca prezentând “un risc din punct de vedere al securităţii”
şi, respectiv, de a-l exclude din lista candidaţilor pentru postul în cauză”.
5. Sunt de acord cu opinia Curţii că “în circumstanţele cauzei, un recurs efectiv
garantat de articolul 13 (art. 13) trebuie să presupună un recurs efectiv în măsura
posibilă, ţinând cont de limitările inerente oricărui sistem de control destinat protecţiei
securităţii naţionale” (paragraful 84 din hotărâre).
Pe de altă parte, anume datorită faptului că caracterul secret inerent sistemului
de control acordă în special cetăţenilor vulnerabili dreptul la respectarea vieţii private,
este esenţial că orice plângere care pretinde încălcarea acestui drept trebuie să fie
examinată de “o instanţă naţională”, totalmente independentă de executiv şi investită
cu putere efectivă de investigare. Astfel, “instanţa naţională” trebuie să fie competen-
tă în drept şi capabilă să examineze în practică funcţionarea sistemului de control
al personalului şi în special să verifice amploare şi maniera de exercitare a puterii
discreţionare conferite poliţiei şi Consiliului naţional de poliţie de a colecta, păstra şi
furniza informaţii. O astfel de putere independentă de examinare este tot mai mult ne-
cesară, dat fiindcă unele instrucţiuni emise de Guvern privind menţinerea informaţiei
în registrul poliţiei au un caracter secret, fapt care, în opinia mea, constituie o sursă
considerabilă de preocupare.
În măsura în care “instanţa naţională” constată comiterea unei erori, cetăţeanul
afectat trebuie, de asemenea, în temeiul articolului 13 să beneficieze de posibilitatea
- în caz de necesitate prin deschiderea unei proceduri separate în faţa tribunalelor -

332
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

de a contesta validitatea rezultatului controlului secret al personalului, cu alte cuvinte


decizia de a nu-l angaja, sau de a obţine compensaţii sau altă formă de reparaţie.
6. Majoritatea Curţii (paragraful 63 din hotărâre) include în ansamblul recursu-
rilor relevante plângerea dlui Leander adresată Guvernului care reclamă că Consiliul
naţional de poliţie, încălcând dispoziţiile ordonanţei cu privire la controlul personalului,
nu i-a acordat posibilitatea să comenteze informaţia inclusă în registru şi care a fost
respinsă de către Guvern prin decizia din 14 mai 1980. În opinia mea, acest ansamblu
de recursuri nu poate fi decisiv în sensul articolului 13 (art.13), atât examinat separat
cât şi combinat cu alte recursuri invocate de majoritatea Curţii, şi anume plângerea
adresată ombudsmanului parlamentar şi Cancelarului Justiţiei. De fapt, făcând abs-
tracţie de problema independenţei, el nu permite abordarea plângerii fundamentale a
dlui Leander formulate în termenii Convenţiei. Chiar dacă exigenţa păstrării secretului
nu i-a permis dlui Leander să comenteze materialul cu caracter nefavorabil inclus în
registru, articolul 13 (art. 13) i-a garantat dreptul de a se adresa “unei instanţe naţio-
nale” competente să examineze dacă plângerea lui este justificată sau nu în temeiul
Convenţiei.
În consecinţă, din ansamblul recursurilor pertinente, rămâne a fi examinată po-
sibilitatea adresării ombudsmanului parlamentar sau la Cancelarul Justiţiei.
7. Ombudsmanul parlamentar şi Cancelarul Justiţiei exercită un control general
asupra activităţilor executivului; ei nu poartă o responsabilitate specifică pentru exa-
minarea funcţionării sistemului de control al personalului. Recunosc faptul că, potrivit
tradiţiei suedeze, opiniile ombudsmanului parlamentar şi a Cancelarului Justiţiei sunt
respectate în mod special. Cu toate acestea, ombudsmanul parlamentar şi Cancela-
rul Justiţiei nu dispun de competenţa de a emite decizii obligatorii din punct de vedere
legal şi nu este stabilit în mod clar dacă în cazul unei opinii greşite a ombudsmanului
sau a Cancelarului, persoana afectată va beneficia de mijloace efective de a contesta
validitatea deciziei sau de a obţine reparaţii în altă formă.
Prin urmare, consider că a avut loc o încălcare a articolului 13 (art. 13).

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORILOR


PETTITI ŞI RUSSO
(Traducere)

Am votat cu majoritatea pentru neîncălcarea articolului 8 şi 10 (art. 8, art. 10),


dar declarăm că a avut loc o încălcare a articolului 13 (art. 13).
Considerăm că o plângere adresată Cancelarului Justiţiei sau ombudsmanului
parlamentar ar rezulta numai în formularea unei opinii, ceea ce nu constituie un recurs
efectiv. Respectiv, aceste două recursuri combinate nu satisfac exigenţele articolului
13 (art. 13).

333
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

Persoanele particulare nu sunt considerate părţi la procedura în faţa Consi-


liului naţional de poliţie în materie de comunicare a informaţiei (a se vedea decizia
Curţii Supreme Administrative din 20 iunie 1984). Nici un recurs nu poate fi adresat
Guvernului sau tribunalelor administrative împotriva deciziei Consiliului naţional de
poliţie de a furniza informaţii autorităţii solicitante. De asemenea, nici dl Leander nu
a fost implicat în proceduri penale care i-ar fi acordat dreptul de a solicita furnizarea
documentului. În cazul registrelor cu caracter secret cetăţeanul nu poate utiliza legi-
le şi regulamentele care i-ar acorda dreptul la acces la documentele administrative,
respectiv, este extrem de necesar să existe un recurs efectiv în faţa unei autorităţi
independente, chiar dacă aceasta nu este un organ judiciar.
De fapt, doctrina actului statului poate fi invocată de Guvern în mod inadecvat.
Autorităţile de poliţie ar putea chiar să fi comis un act ilegal flagrant (voie de fait).
De asemenea, trebuie de notat faptul că deciziile ombudsmanului parlamentar
sunt efective numai în ceea ce priveşte funcţionarii civili şi nu reclamantul vizat.
În plus, recursurile neefective, chiar şi combinate, nu pot constitui un recurs
efectiv în cazul în care, similar speţei, deficienţele lor respective nu se exclud reciproc
dar se acumulează.
Cei şase membri ai Comisiei care au declarat în opinia lor disidentă că a existat o
încălcare a articolului 13 (art. 13), au comentat corect lipsa unui recurs efectiv. În opinia
noastră, nu este esenţial de a impune o exigenţă obligatorie ca autorităţile responsabile
pentru examinarea apelurilor să fie capabile să acorde despăgubiri, dar este absolut
necesar ca o autoritate independentă să poată fi capabilă să stabilească motivele în-
scrierii informaţiei în registru şi dacă a existat vreo eroare de cancelarie sau o greşeală
de identitate - în acest caz argumentul securităţii naţionale ar putea fi invocat.
De asemenea, trebuie să se ţină cont de pericolele conexiunii electronice în-
tre registrele poliţiei şi alte registre ale statului sau registrul ţinut de Interpol. Orice
persoană trebuie să dispună de dreptul la apel împotriva unei înscrieri cauzate de
o eroare fundamentală, chiar dacă sursa de informaţii este ţinută în secret şi este
accesibilă numai autorităţii independente care are competenţa de a examina recursul
reclamantului.
Un sistem de control similar cu cel operat de Curţile Administrative Supreme
(în Belgia, Franţa şi Italia) trebuie să acorde un recurs efectiv, care nu a fost acordat,
în opinia noastră, în speţă.
Statul nu poate fi unicul judecător în acest domeniu sensibil de protecţie al
drepturilor omului.
În concluzie, noi decidem că a avut loc o încălcare a articolului 13 (art. 13).

334
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

PUDAS contra SUEDIEI1


(Cererea nr. 10426/83 )

HOTĂRÂRE

27 octombrie 1987

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită, în conformitate cu articolul


43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului („Convenţia”) şi cu
dispoziţiile clauzele pertinente din regulamentul Curţii, într-o cameră compusă din
următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


G. Lagergren,
B. Walsh,
R. Macdonald,
C. Russo,
J. Gersing,
J. De Meyer,
precum şi dl M.-A. Eissen, grefier şi dl Pertzold, grefier adjunct,
după ce a deliberat cu uşile închise la 25 martie şi 24 septembrie 1987,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”) la 13 martie 1986, în termenul de trei luni prevăzut de articolului 32 § 1 şi
articolului 47 din Convenţie. La origine se află cererea (nr. 10426/83) introdusă contra
Regatului Suediei, cu care cetăţeanul acestui stat, dl Bent Pudas, a sesizat Comisia
la 30 martie 1983 în temeiul articolului 25 (art. 25).

1
Cauza poartă numărul 44/1993/439/518. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-
siei) corespunzătoare.

335
PUDAS contra
LAWLESS contra
SUEDIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia


suedeză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). Cererea are
drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză pre-
zintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 6
§ 1 şi 13 din Convenţie.
2. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, recla-
mantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentat
(articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din dl G. Largergren, judecător ales din
partea Suediei (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (arti-
colul 21 § 3 (b) din regulament). La 19 martie 1986, acesta din urmă i-a desemnat,
prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri, şi anume, dl
J. Cremona, dl B. Walsh, dl R. Macdonalds, dl C. Russo şi dl. J. Gersing (articolul
43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament). Ulterior, dl J.De Meyer, judecător
supleant, l-a înlocuit pe dl Cremonal, care s-a retras din complet (articolele 22 § 1 şi
24 paragraful 1).
4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), dl Rys-
sdal i-a consultat prin intermediul grefierului pe agentul guvernamental („Guvernul”),
pe reprezentantul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea pro-
cedurii (articolele 37 § 1). La 16 iunie 1986, el a decis că agentul şi avocatul vor avea
dreptul de a prezenta memoriile lor către data de 16 august şi că, ulterior delegatul va
dispune de o lună pentru a depune un memoriu în răspuns.
5. Grefierul a primit memoriul reclamantului la 6 august 1986. La 19 august,
el a primit o scrisoare datată din 14 august din partea agentului guvernamental prin
care se declara că guvernul nu are nimic de adăugat la observaţiile prezentate în
scrisoarea din 11 aprilie 1986 adresată Curţii. La 2 septembrie, secretarul Comisiei a
comunicat că delegatul nu intenţionează să prezinte observaţii scrise.
6. La 26 febriarie 1987, preşedintele a decis organizarea audierii la data de 23
martie, după ce s-a consultat prin intermediul grefierului cu agentul guvernamental,
delegatul Comisiei şi avocatul reclamantului (articolul 38).
1. 5. În conformitate cu decizia preşedintelui, audierile s-au derulat în public
la data de 23 martie 1987 la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil,
Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului

dl H. Corell, Ambasador, Secretar adjunct pentru afacerile juridice


şi consulare, Ministerul afacerilor externe agent;
dl P. Löfmarck, Secretar adjunct pentru afacerile juridice,
Ministerul transporturilor şi al comunicaţiilor
dl H. Berglin, Consilier juridic, Ministerul afacerilor externe, consilieri;

336
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

– din partea Comisiei


dl Gaukur Jörundsson, delegat;
– din partea reclamantului
dl G. Ravnsborg, Conferenţiar la Facultatea de drept din Lund reprezentant.

Curtea a audiat declaraţiile lor, precum şi răspunsurile la întrebările sale, dl Corell


pentru Guvern, dl Gaukur Jörundsson pentru Comisie şi dl Ravnsborg pentru reclamant.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

8. Reclamantul, dl Bengt Pudas, nascut în 1959, este cetăţean suedez. El locu-


ieşte în Hedenäset, o localitate situată în municipiul Övertorneå, comitatul Norrbotten
din nordul Suediei.
9. La 1 februarie 1980, prefectura (länsstyrelsen) din Norrbotten i-a eliberat
reclamantului o licenţă de taxi şi la 20 mai o licenţă de transportare a pasagerilor şi
a bunurilor lor pe anumite rute interurbane (linjetrafik). Licenţele erau valabile până la
emiterea unui nou ordin.
10. Reclamantul şi-a început activitatea combinată de şofer de taxi şi trans-
portator interurban la 20 mai 1980. Două vehicole (un Peugot 505, utilizat în special
pentru călătoriile cu taxiul şi un Citroën cu şapte locuri utilizat pentru deplasările inter-
urbane) erau conduse de reclamant, tatăl lui şi un şofer angajat temporar. Pe traseul
interurban, reclamantul oferea un serviciu de două călătorii pe săptămână la ore fixe,
care erau organizate la solicitare şi trebuiau comandate cu o zi înainte.
A. Cererea Companiei de transport a comitatului adresată prefecturii
11. La 2 aprilie 1981, Compania de transport a comitatului Norrbotten (län-
strafiken i Norrbotten AB) (paragraful 20 infra) a depus o cerere către prefectură (pa-
ragraful 19 infra) pentru obţinerea unei licenţe de prestare a serviciilor de transport
inetrurban pe rutele care erau deja acoperite de cea de-a doua licenţă eliberată dlui
Pudas. În acelaşi timp, ea a solicitat retragerea licenţei eliberate dlui Pudas şi a unei
licenţe acordate în 1973 unui oarecare domn Wälimaa.
În spijinul cererii sale, Compania a afirmat că două servicii de transportare în
două regiuni diferite trebuiau grupate într-un serviciu regulat care ar funcţiona în baza
unui orar unic, prestat de către o companie de autobuze administrată de dl Wälimaa
şi de asociaţii lui.
Reclamantul nu a fost de acord cu decizia de a-i retrage licenţa.
B. Decizia de a retrage licenţa dlui Pudas
12. La 17 august 1981, prefectura a acordat Companiei de transport a comita-
tului o licenţă, valabilă până la 1 septembrie 1981, de a asigura transportul interurban

337
PUDAS contra
LAWLESS contra
SUEDIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

a pasagerilor şi bunurilor pe rutele indicate în cererea sa. Printr-o altă decizie emisă
în aceiaşi zi, prefectura a retras licenţele reclamantului şi a dlui Wälimaa pentru trans-
portul interurban, printre altele pentru următoarele motive:
„Perspectivele pentru viitorul serviciu de transport oferite de Compania comitetului, includ un serviciu
regulat de transportare cu autobuze care urmează a fi creat între localităţile în cauză. În opinia pre-
fecturii, un astfel de plan va facilita crearea în zonă a unei reţeli mai eficiente de rute şi coordonarea
trasnsportului pe o singură rută. Ţinând cont de aceasta, prefectura consideră că serviciile de trans-
port în zonă vor fi ameliorate în aşa fel încât licenţa solicitată de către Compania comitatului nu poate
fi refuzată. Prin urmare, licenţele eliberate anterior reclamantului şi dlui Wälimaa vor fi retrase”.

În temeiul unei ordonanţe emise ulterior, licenţa dlui Pudas expira în ziua în
care decizia de retragere din 17 august devinea definitivă. În scurt timp după aceasta,
Compania comitatului de transport a reziliat contractul cu compania dlui Wälimaa şi
a asociaţilor lui privind gestionarea unui serviciu de autobuze pe rutele acoperite de
noua sa licenţă.
C. Apelurile depuse de dl Pudas împotriva retragerii licenţei
13. Reclamantul a introdus un apel la Consiliul de transport (transportrådet),
reclamând printre altele următoarele. Cererea Companiei de transport a comitatului
pentru obţinerea unei licenţe pentru rutele acoperite de licenţa reclamantului a fost
motivată nu de un interes public de ameliorare a serviciului de transport, dar de un
acord între companie şi dl Wälimaa (paragrafele 11 şi 12 supra). Numai în baza unor
motive foarte serioase, aşa ca comportamentul inadecvat al deţinătorului licenţei, se
poate justifica retragerea licenţei. Dispunând retragerea licenţei reclamantului, pre-
fectura a făcut abstracţie de interesele lui. În cele din urmă, serviciile de transport pe
rutele vizate nu puteau fi îmbunătăţite numai dacă erau gestionate de dl Wälimaa şi
asociaţii lui şi nu de reclamant.
Consiliul de trasport a respins apelul la 14 mai 1982.
14. În continuare, dl Pudas a introdus un recurs la Guvern (Ministerului trans-
portului şi a comunicaţiilor), în care s-a referit la argumentele prezentate Consiliului
de transport.
15. Guvernul a respins apelul la 21 octombrie 1982. Ca răspuns la o cerere
ulterioară din partea reclamantului, Guvernul a refuzat la 13 ianuarie 1983 de a ree-
xamina decizia sa adoptată anterior.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

A. Descrierea generală a sistemului de licenţe


16. Dreptul intern pertinent se conţine în legea şi ordonanţa din 1979 cu privire
la transportul comercial (yrkestrafiklagen1979: 559 – „Legea din 1979”, şi zrkestrafi-
kförorodningen 1979: 871 – „Ordonanţa din 1979”).
Articolul 4 din capitolul 1 al legii din 1979 defineşte transportul comercial ca un
serviciu de transportare a pasagerilor şi a bunurilor cu maşina, camion sau autobuz
oferit publicului contra unei plăţi. Astfel de serviciu poate fi prestat numai de persoane
care sunt titulari ai unei licenţe de transport (capitolul 1, articolul 1).

338
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

B. Condiţiile de eliberare a licenţelor


17. În conformitate cu legea din 1979 (capitolul 1, articolul 5) există trei tipuri de li-
cenţe pentru transportul de pasageri, care pe scurt pot fi descrise după cum urmează:
- licenţe de transport la solicitare, în cazul în care vehicolul cu un şofer este pus
la dispoziţia clientului, iar preţul este fixat în dependenţă de utilizarea serviciului de
către client (beställningstrafik);
- licenţe de transport turistic, care cuprind călătoriile turistice la comandă (tu-
risttrafik); şi
- licenţe de transport regulat pe un traseu stabilit în limitele sau între anumite
zone urbane – transportul interurban (linjetrafik), care nu prevede punerea la dispozi-
ţia clientului a vehicolului.
Numai persoanele (fizice sau juridice) care sunt considerate apte de a gestiona
un astfel de serviciu pot obţine licenţa. La examinarea candidaturilor, astfel de factori
ca competenţa profesională şi circumstanţele economice sunt luate în consideraţie cu
scopul de a garanta ca serviciile de trasport să fie prestate respectând condiţiile de
securitate de către întreprinderi solide din punct de vedere economic (capitolul 2, arti-
colul 3 din legea din 1979). O altă condiţie este ca serviciul planificat să fie considerat
necesar şi adecvat (capitolul 2, articolul 11). Această exigenţă se bazează pe obiectivul
general de a stabili o reţea de transportare eficientă şi de a evita crearea unui serviciu
excedentar inadecvat. Acest obiectiv urmăreşte să asigure ca şoferii care lucrează în
zilele şi în orele care nu sunt profitabile să nu fie expuşi unei concurenţe necontrolate
din partea acelor şoferi care prestează servicii în cazul în care există un profit.
Administraţia competentă eliberează licenţe de transportare a pasagerilor pe
rutele interurbane sub rezerva unor condiţii specifice, spre exemplu în ceea ce pri-
veşte rutele şi orarul călătoriilor (capitolul 2, articolul 23 şi capitolul 3, articolele 5 şi
6 din Ordonanţa din 1979). Consiliul de Transport stabileşte costul călătoriilor (ibid.,
capitolul 3, articolele 1 şi 3).
C. Organizarea şi gestionarea sistemului de tranport
18. Comitatul Norrbotten este unul dintre comitatele vaste şi slab populate ale
Suediei, unde un serviciu adecvat de transportare nu poate funcţiona în absenţa fon-
durilor publice. S-a estimat că o medie de 50% din costul pentru transportul pasageri-
lor în Suedia este acoperit de fondurile publice şi că acest procent este chiar mai înalt
în regiunile de nord ale ţării.
19. Licenţele de transportare a pasagerilor pe rutele interurbane în mod normal
sunt eliberate şi retrase de prefectură.
20. În conformitate cu legea din 1978 privind „conducătorii” responsabili pentru
diferite forme de transport public a pasagerilor (Lag 1978:438 om huvudmannaskap
för viss kollektiv persontrafik –„legea din 1987”), fiecare comitat dispune de o „condu-
cere” („huvudman”) responsabilă pentru transportul public local şi regional (articolul
1) şi, în special, pentru asigurarea disponibilităţii unor mijloace adecvate de transport
la un preţ suportabil pentru contribuabili.

339
PUDAS contra
LAWLESS contra
SUEDIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Constituit din Consiliul comitatului (landstinget) şi municipiile locale (kommuner-


nal), conducerea îşi asumă responsabilitatea generală pentru funcţionarea transportului
public pe teritoriul ţării. În unele districte funcţiile de conducere sunt îndeplinite de un
organ public (kommunalförbund). Oricum, în majoritatea comitatelor, înclusiv în Nor-
rbotten, aceste funcţii sunt îndeplinite de către o companie, cunoscută ca Compania de
transport a comitatului, care este proprietatea Consilului comitatului şi a municipiilor.
Însăşi Conducerea poate deţine licenţele sau poate gera un sistem în baza
căruia ele sunt deţinute de transportatorii privaţi. În primul caz, Conducerea poate
furniza un serviciu sub propria administrare sau poate semna contracte cu persoa-
ne private în vederea prestării serviciilor de transportare. Chiar şi în cazul în care
deţinătorul licenţei este un transportator privat, el depinde de subvenţiile alocate de
Conducere pentru acoperirea deficitului.
D. Condiţiile retragerii licenţei de transportare a pasagerilor pe rutele in-
terurbane
21. Licenţa poate fi retrasă în cazul în care este utilizată într-un astfel de mod
încât pune la îndoială competenţa titularului de a presta astfel de serviciu (cu toate
că în cazuri mai puţin grave poate fi emis un avertisment), de asemenea ea trebuie
retrasă dacă serviciul nu este menţinut.
(capitolul 3, articolele 1 şi 2 din legea din 1979).
De asemenea, licenţa poate fi restrasă spre exemplu în cazul în care un mu-
nicipiu sau Conducerea solicită o licenţă sau stabileşte că mijloacele de transport
în zonă vor fi îmbunătăţite dacă vor fi administrate de administraţia municipiului sau
de Conducere (capitolul 3, articolul 5 din legea din 1979). În plus, licenţa poate fi
retrasă, cu ocazia unei cereri înaintate de către un nou transportator, dacă există
motive solide de a presupune că aceasta va avea ca efect organizarea mai raţională
a transporului.
E. Remediile disponibile împotriva retragerii licenţelor de a transporta pa-
sageri pe rutele interurbane
22. Un recurs împotriva unor astfel de decizii adoptate de prefectura de a re-
trage o licenţă se introduce la Consiliul de transport. În calitatea sa de autoritate în
ultimă instanţă, Guvernul (Ministerul transportului şi a comunicaţiilor) poate reexami-
na deciziile Consiliului.
23. În mod general, administraţia suedeză nu se supune controlului de către
instanţele ordinare de judecată. Aceste instanţe iniţiază acţiuni împotriva statului nu-
mai în materie contractuală şi cu privire la responsabilitatea extracontractuală şi, în
conformitate cu unele regulamente, în ceea ce priveşte deciziile administrative.
Prin urmare, controlul judecătoresc a actelor administrative ţine, în primul rând,
de competenţa tribunalelor administrative. Aceste instanţe de judecată cuprind trei
niveluri: tribunale administrative al comitatelor (länsrätterna); curţile administrative de
apel (kammarrätterna); şi Curtea Administrativă Supremă (regeringsrätten). Ele sunt
compuse din magistraţi independenţi şi se bucură, în principiu, de împuterniciri extin-

340
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

se care le permit nu numai să anuleze actele administrative, dar şi să le modifice sau


să le înlocuiască.
Acest principiu cade sub rezerva unei excepţii importante prin accea că nici un
apel nu poate fi introdus împotriva deciziilor adoptate de Guvern. Cu toate acestea,
există o posibilitate limitată de a înainta o cerere la Curtea Administrativă Supremă
pentru redeschiderea procedurii (resningsansökan) privind deciziile Guvernului şi a
altor autorităţi. Detalii supliemntare privind această cale de recurs sunt furnizate în
hotărârea din 23 septembrie 1982 în cauza Sporrong şi Lönnroth (Seria A nr. 52,
p. 19-20, paragraful 50).
24. Responsabilitatea civilă a statului este examinată în capitolul 3 din legea
din 1972 cu privire la responsabilitatea civilă (skadeståndslagen 1972:207).
În conformitate cu articolul 2, actele autorităţilor publice pot genera un drept la
compensaţie în cazul unei erori sau neglijenţă.
Cu toate acestea, în temeiul articolului 7, deciziile adoptate de Parlament, Gu-
vern, Curtea Supremă, Curtea Administrativă Supremă sau Curtea pentru Securitatea
Socială Naţională nu pot constitui obiectul unei acţiuni în responsabilitate.
25. În cele din urmă, în cazul în care se acordă o nouă licenţă, fostul titular al
licenţei poate invita succesorul său să „răscumpere” vehicolele şi restul echipamen-
tului utilizat în afacerea lui. O astfel de solicitare trebuie formulată nu mai târziu de
două luni după ce decizia de retragere a devenit definitivă. Cazurile de răscumpărare
sunt examinate de Comisia de evaluare a taxiurilor şi a autobuzelor în conformitate cu
dispoziţiile Ordonanţei din 1969 (kungörelsen 1969:690 om buss-och taxivärderings-
nämnden). Această comisie determină proporţia răscumpărării şi suma care urmează
a fi achitată. Bunurile trebuie evaluate la o valoare care ar corespunde sumei reale
care ar putea fi obţinută la vânzare în condiţii normale. Dacă estimarea ar produce un
rezultat în mod vădit inechitabil, suma poate fi ajustată.
Comisia trebuie să ofere părţilor posibilitatea de a prezenta argumentele lor în
scris sau verbal. De asemenea, comisia trebuie să asigure desfăşurarea unei anchete
de către experţi independenţi. Costurile legate de procedură sunt, de regulă, suporta-
te de către noul titular al licenţei.
Comisia este compusă din preşedinte şi doi membri. Preşedintele trebuie să fie
un judecător cu experienţă în domeniu.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

26. În cererea sa din 30 martie 1983 adresată Comisiei (nr 10426/83), dl Pudas
s-a plâns că decizia de a retrage licenţa de transportare a pasagerilor pe anumite
rute interurbane a constituit o încălcare a prevederilor articolului 1 al protocolului 1.
De asemenea, el a pretins că a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din
Convenţie, invocând lipsa posibilităţii de a reexamina decizia de retragere de către
o instanţă de judecată. În plus, reclamantul a invocat articolul 13, susţinând că nu a
beneficiat de „un recurs efectiv” împotriva deciziei în cauză.

341
PUDAS contra
LAWLESS contra
SUEDIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

27. La 5 decembrie 1984, Comisia a declarat admisibilă, în temeiul articolului


6 şi 13 din Convenţie, plângerea reclamantului privind lipsa unei căi de recurs în faţa
unei instanţe de judecată în ceea ce priveşte retragerea licenţei lui. Restul plângerilor
au fost declarate inadmisibile.
În raportul său din 4 decembrie 1985 (articolul 31), Comisia şi-a exprimat opinia
unanimă că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 şi că nu a fost ridicată nici
o chestiune distinctă în temeiul articolului 13.
Textul integral al opiniei Comisie este anexat la prezenta hotărâre.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6


PARAGRAFUL 1 DIN CONVENŢIE

28. Reclamantul s-a plâns că în conformitate cu dreptul suedez el nu a benefici-


at de posibilitatea ca decizia de retragere a licenţei lui de transport să fie reexaminată
de o instanţă de judecată. El a pretins încălcarea articolului 6 paragraful 1, care, în
pasajele relevante, prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...) de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil (...).”

29. Având în vedere tezele prezentate, este necesar de a statua în primul rând
asupra aplicabilităţii acestui text şi, în mod special, dacă în speţă este vorba despre
o „decizie” asupra unui „drept cu caracter civil”.

A. Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 paragraful 1

30. În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, articolul 6 paragraful 1


se extinde numai asupra „contestaţiilor” cu privire la „drepturile şi obligaţiile cu ca-
racter civil, care trebuie, cel puţin într-un mod aplicabil, recunoscute în dreptul intern;
articolul nu garanteată un conţinut special pentru „drepturile şi obligaţiile cu aracter
civil” în dreptul material al Statelor Contractante (a se vedea, în primul rând, hotărârea
din 8 iulie 1987 W c. Regatului Unit, Seria A nr. 121, p. 32-33, paragraful 73).
1. Cu privire la existenţa unei „contestaţii” asupra unui „drept”
31. Cât priveşte întrebarea dacă a existat o „contestaţie” în sensul articolului
6 paragraful 1, trebuie să se ţină cont de principiile enunţate în jurisprudenţa Curţii şi
rezumate în hotărârea din 23 octombrie 1985 în cauza Benthem, Seria A nr. 97, p. 14-15,
paragraful 32):
(a) Spiritul Convenţiei impune ca termenul „contestaţie” să nu fie interpretat
prea tehnic şi să aibă mai curând un sens material decât formal.
(b) „Contestaţia” se poate referi nu numai la existenţa reală a unui drept, dar şi
la întinderea acestuia sau la modul de exercitare.
(c) Ea trebuie să fie reală şi să aibă un caracter serios.

342
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(d) Expresia „contestaţie cu privire la drepturile şi obligaţiile cu cacarter civil” (dis-


putes over civil rights and obligations) acoperă toate procedurile ale căror rezultat are
o putere decisivă pentru astfel de drepturi şi obligaţii. Cu toate acestea, o legătură nee-
senţială sau repercursiuni îndepărtate nu satisface articolul 6 paragraful 1: drepturile şi
obligaţiile cu caracter civil trebuie să constituie obiectul sau unul din obiectele „contesta-
ţiei”; rezultatul procedurii trebuie să fie în mod direct decisiv pentru un astfel de drept.
32. În faţa organelor Convenţiei, reclamantul a pretins că la baza retragerii
licenţei lui a stat un acord secret încheiat de Compania de transport a comitatului şi
dl Wälimaa şi că a avut loc un abuz de putere din partea autorităţilor. De asemenea,
reclamantul a subliniat că în rezultatul retragerii licenţei el a pierdut o parte importantă
a clienţilor lui şi mijloacele de existenţă.
33. Guvernul în primul rând a menţionat că legea din 1979 nu prevedea nici un
drept de a obţine o licenţă de tipul celei în litigiu, în sensul că o astfel de licenţă ar fi
fost acordată în mod automat oricărei persoane care ar satisface anumite condiţii. În
al doilea rând, Guvernul a afirmat că licenţa în cauză nu constituia un „drept „ penrtu
dl Pudas, din moment ce nu a fost eliberată pentru un interval concret de timp, ci era
valabilă „până la următorul ordin” (paragraful 9 supra). În final, el a afirmat că retrage-
rea licenţei ar rezulta în principal din consideraţii de oportunitate care scapă sau nu
se supun unui control judiciar (paragrafele 17 şi 21 supra). Cu privire la ultimul punct,
Guvernul a făcut trimitere la hotărârea din 26 iunie 1986 van Marle şi alţii (Seria A nr.
101, p. 12, paragraful 36).
34. Curtea a împărtăşit opinia Curţii că odată cu obţinerea licenţei reclamantul
a fost investit cu anumite drepturi importante.
Pentru început, sub rezerva posibilităţii de a fi retrasă, licenţa i-a conferit recla-
mantului un „drept” în formă de autorizaţie de a desfăşura un serviciu de transport în
conformitate cu condiţiile pe care le prevedea şi care erau enunţate în dreptul intern
(paragrafele 9, 16 şi 17 supra). Este adevărat că licenţa în cauză nu specifica condiţiile
în baza cărora ea putea fi retrasă şi că legea permitea o anumită libertate de apreciere
în ceea ce priveşte retragerea, dar potrivit principiilor administrative şi juridice general
acceptate autorităţile nu dispuneau de o marjă nelimitată de apreciere la acest capitol.
Reclamantul putea în mod plauzibil şi contestabil susţine că în termenii dreptului
suedez el avea dreptul să continue prestarea serviciilor de transport în baza licenţei.
Curtea notează că în apelul lui depus la Consiliul de transport, el a prezentat următoa-
rele argumente (paragraful 13 supra): cererea Companiei de transport a comitatului
adresată prefecturii prin care se solicita transferul licenţei reclamantului nu era motivată
de un interes public şi nu avea ca scop ameliorarea serviciilor de transport pe rutele în
discuţie, dar de un acord între companie şi o altă întreprindere de transport; serviciile de
transport nu puteau fi îmbunătăţite dacă urmau a fi prestate de această altă întreprinde-
re. După cum a subliniat delegatul Comisiei în timpul procedurii, reclamantul contesta
nu numai temeinicia, dar şi legalitatea revocării ca chestiune de politică.
Suplimentar, procedura în litigiu putea duce, ceea ce este valabil în speţă, la con-
firmarea deciziei contestate, şi anume retragerea licenţei reclamantului de către prefec-
tură; prin urmare, ea a fost determinantă în mod direct pentru dreptul în cauză.

343
PUDAS contra
LAWLESS contra
SUEDIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

2. Caracterul civil al dreptului


(a) Principii pertinente
35. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, conceptul de „drepturi şi obligaţii
civile” nu trebuie interpretat numai făcând referinţe la dreptului intern al statului re-
clamat şi articolului 6 paragraful 1 se aplică independent de statutul părţilor, precum
şi de caracterul legislaţiei care guvernează modalitatea de determinare a contesta-
ţiei şi caracterul autorităţii care este investită cu jurisdicţia în materie; este suficient
ca rezultatul procedurii să fie decisiv pentru drepturile şi obligaţiile cu caracter privat
(a se vedea în special hotărârea din 29 mai 1986 Deumeland, Seria A nr. 100,
p. 22, paragraful 60 şi hotărârea Baraona din 8 iulie 1987, Seria A nr. 122, p. 17-18,
paragraful 42).
(b) Aplicarea acestor principii în speţă
36. Guvernul a afirmat că asigurarea serviciilor de transport public în Suedia
se consideră a fi „ o activitate de drept public”. Astfel, responsabilitatea de a asigura
disponibilitatea mijloacelor adecvate de transport este pusă de lege pe seama autori-
tăţilor publice (paragraful 19-20 supra).
În continuare, Guvernul a susţinut că pentru a exercita activităţile în discuţie
este necesară o autorizare administrativă şi astfel de autorizare, la fel şi retragerea ei,
în cazuri adecvate, depinde parţial de o apreciere discreţionară, spre exemplu a nece-
sităţii şi oportunităţii prestării unui anumit serviciu pe o rută anumită. Orice licenţă este
eliberată în mod normal sub rezerva unui număr de condiţii privind, spre exemplu,
rutele pe care le acoperă, regularitatea serviciului prestat şi tarifele maxime care nu
trebuie depăşite. În măsura în care se poate spune că reclamantul s-a angajat într-o
relaţie contractuală cu clienţii lui, el din punct de vedere legal era obligat să respecte
aceste condiţii. Pe scurt, reclamantul trebuia să desfăşoare o activitate reglementată
în detaliu de autorităţile publice. Aceste reglementări sunt prevăzute de lege în spe-
cial cu scopul de a răspunde interesului public prin asigurarea unui sistem raţional de
transport (paragrafele 16, 17 şi 21 supra).
În final, spre deosebire de situaţia unui antreprenor care activează în sectorul
privat, o parte substanţială şi deseori destul de semnificativă din cheltuielile de gestio-
nare a afacerii suportate de titularul unei licenţe este acoperită de subvenţiile publice
(paragraful 18 supra).
37. Cu toate acestea, în opinia Curţii, aceste aspecte ale dreptului public nu
sunt suficiente pentru a exclude din categoria drepturilor cu caracter civil, în sensul
articolului 6 paragraful1, drepturile conferite reclamantului de licenţă. Menţinerea li-
cenţei, asupra cărei reclamantul a pretins de a avea dreptul, a fost una din condiţiile
exercitării activităţii lui profesionale. În plus, serviciile de transport public în Suedia
nu sunt asigurate de către un monopol al statului, dar atât de organele publice cât
şi de persoane private (paragraful 20 supra). Cel puţin în cea de-a două ipoteză,
asigurarea a astfel de servicii ia forma unei activităţi comerciale, care este desfă-
şurată cu scopul de a obţine venituri şi se bazează pe o relaţie contractuală între
titularul licenţei şi clienţii.

344
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

38. Prin urmare, contestaţia dintre dl Pudas şi autorităţile suedeze vizează „un
drept cu caracter civil” şi, respectiv, articolul 6 paragraful 1 se aplică în speţă.
B. Cu privire la aplicarea articolului 6 paragraful 1
39. Guvernul a admis faptul că, în cazul în care Curtea ar fi constatat că articolul
6 paragraful 1 este aplicabil, reclamantul nu ar fi beneficiat de garanţiile instituite de
acest text. Cu toate acestea, Curtea trebuie să examineze dacă dl Pudas a beneficiat
de „dreptul la un tribunal”, garantat de articolul 6 paragraful 1 (a se vedea hotărârea
din 21 februarie 1975 Golder, Seria A nr. 18, p. 18, paragraful 36).
40. Contestaţia în cauză a fost soluţionată de Guvern (Ministerul transportului şi
a comunicaţiilor) în calitatea sa de autoritate de ultimă instanţă (paragraful 22 supra).
Decizia Guvernului de a respinge apelurile dlui Pudas împotriva retragerii licenţei lui
de către prefectură nu a fost susceptibilă unui control al legalităţii măsurii nici din par-
tea instanţelor ordinare de judecată şi nici de tribunalele administrative, sau de către
un alt organ care ar putea fi considerat „tribunal” în termenii articolului 6 paragraful 1
(paragraful 23 supra).
41. În mod evident, titularii unei licenţe de transport interurban pot contesta
legalitatea retragerii acesteia solicitând Curţii Administrative Supreme să redeschidă
procedura. Oricum, pentru motivele enunţate în hotărârea din 23 septembrie 1982
Sporrong şi Lönnroth (Seria A nr. 52, p. 31, paragraful 86), acest remediu extraordinar
nu satisface exigenţele impuse de articolul 6 paragraful 1.
C. Concluzie
42. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1.
3. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 13
43. Reclamantul a pretins că a fost privat de orice „recurs efectiv în faţa unei
instanţe naţionale” impotriva situaţiei de care se plânge.
Ţinând cont de decizia sa cu privire la articolul 6 paragraful 1, Curtea, la fel ca şi
Comisia, nu consideră necesar de a examina cauza sub aspectul articolului 13, deoa-
rece exigenţele lui sunt mai puţin restrictive şi în speţă sunt absorbite de cele impuse
de articolul 6 paragraful 1 (a se vedea hotărârea precitată W. c. Regatului Unit, Seria
A nr. 121, p. 37, paragraful 86).
4. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 1 al Protocolului Nr. 1
44. În faţa Comisiei, reclamantul a pretins că retragerea licenţei de transportare
interurbană şi modul în care această decizie a fost executată, a constituit o încălcare a
articolului 1 al Protocolului nr. 1, care în substanţă garantează dreptul la proprietate.
Deşi Comisia a declarat această cerere inadmisibilă, reclamantul a menţinut-o
în memoriul său prezentat Curţii. Cu toate acestea, el nu a revenit la acest subiect
pe parcursul audierii publice ulterioare. În aceste circumstanţe, Curtea consideră
că ea nu trebuie să examineze dacă este competentă de a examina plângerea sub
aspectul articolului 1 al Protocolului nr. 1 şi, prin urmare, dacă a avut loc o încălcare
a acestei prevederi.

345
PUDAS contra
LAWLESS contra
SUEDIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50


DIN CONVENŢIE

45. Conform articolului 50 din Convenţie,


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

Cu titlu de satisfacţie echitabilă, dl Pudas a solicitat despăgubiri financiare pen-


tru prejudiciul pretins de a fi suferit şi rambursarea cheltuielilor de judecată.
A. Prejudiciu
46. Reclamantul a solicitat suma de 70000 coroane suedeze (SEK), majorată
„de la zece la cincisprezece ori”, plus rata dobânzii, cu titlu de „compensaţie” pentru
prejudiciul cauzat de retragerea licenţei lui.
47. Cât priveşte eventualul prejudiciu material suferit, probele prezentate nu
justifică concluzia că dacă dl Pudas ar fi fost autorizat de a contesta retragerea licen-
ţei sale în faţa unui tribunal, s-ar fi adoptat o decizie în favoarea lui. De asemenea, nu
ţine de competenţa Curţii de a examina temeiul retragerii sub aspectul dreptului sue-
dez. Prin urmare, nici o compensaţie nu poate fi acordată pentru prejudiciul material.
48. În schimb, Curtea consideră că lipsa unui recurs judiciar i-a cauzat recla-
mantului un anumit prejudiciu moral şi, contrar opiniei Guvernului şi a Comisiei con-
sideră că constatarea unei încălcări nu constituie în sine o satisfacţie suficientă. Din
aceste considerente, ea acordă dlui Pudas cu privire la acest capăt de acuzare o
indemnizaţie, pe care o estimă, pe o bază echitabilă în mărime de 20 000 coroane
suedeze (SEK).
B. Costuri şi cheltuieli
49. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, reclamantul a solicitat rambur-
sarea a:
(a) 14 000 SEK pentru deplasările efectuate de el însăşi, avocatul lui (dl Ander-
sson) şi consilierul lui personal (dl Puranen) la sediul prefecturii din Luleå şi la birourile
guvernamentale din Stockholm pentru a avea întrevederi cu ministrul transportului a
comunicaţiilor;
(b) 3 100 SEK pentru onorariile avocatului, dlui Andersson, care l-a asistat în
cursul procedurilor naţionale;
(c) 3 000 SEK pentru dna Puranen, care a efectuat activitatea de „cercetare”
(indemnizaţie pentru cheltuielile de deplasare şi de şedere);
(d) 5 000 SEK pentru „pierderea veniturilor ordinare” suportată de dna Puraden;
(e) 126 000 SEK pentru onorariile avocaţilor (90 de ore la 1 400 SEK pe oră),
care l-au asistat în cursul procedurilor în faţa organelor de la Strasbourg.

346
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

50. Guvernul şi-a exprimat disponibilitatea de a rambursa, în cazul în care Curtea


va constată o încălcare a prevederilor Convenţiei, toate cheltuielie de judecată suporta-
te în mod rezonabil de reclamant în legătură cu cauza sa. Cu toate acestea, Guvernul
a contestat primul punct, invocând motivul că cheltuielie reclamate nu au fost suportate
pentru un scop care „se încadrează în domeniul examinat de organele de la Strasbo-
urg”. De asemenea, el a contestat al patrulea punct, din moment ce nu era clar cu ce
ocazie aceste cheltuieli au fost angajate. În final, cât priveşte cel de-al cincelea punct,
Guvernul a susţinut că numărul pretins de ore şi cuantumul pe oră erau excesive.
51. Cu privire la primul şi al patrulea punct, cheltuielile de transport şi pierderea
veniturilor suportate de dl Puranen, nu au fost prezentate dovezi care ar demonstra
că aceste cheltuieli se refereau la costurile suportate în mod necesar în vederea îm-
piedicării sau obţinerii redresării pentru încălcarea constatată de Curte a articolului 6
paragraful 1 din Convenţie. Prin urmare, cu privire la aceste pretenţii nu se acordă
nici o compensaţie.
52. Pe de altă parte, onorariile dnilor Andersson şi Puraden reclamate în cel
de-al doilea şi al treilea punct nu au fost contestate de către Guvern.
53. La fel, nu a fost pus în discuţie dacă cheltuielile reclamate în cel de-al cin-
cilea punct , şi anume cheltuielie de judecată achitate pentru asistenţa acordată re-
clamantului în faţa organelor de la Strasbourg, au fost suportate în realitate. Cu toate
acestea, la fel ca şi Guvernul, Curtea nu este convinsă dacă aceste cheltuieli au fost
în mod necesar suportate şi dacă au fost estimate în mod rezonabil.
În aceste circumstanţe, Curtea nu poate acorda suma integrală reclamată. Ea
consideră pe o bază echitabilă că reclamantul are dreptul la rambursarea cheltuilelilor
în cauză în cuantum de 50 000 SEK, din care urmează a fi dedusă suma de 2 720
franci francezi (FF) care deja fusese acordată de Consiliul Europei cu titlu de costuri
de reprezentare.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

1. Susţine că prevederile articolului 6 paragraful 1 se aplică în speţă;


2. Susţine că a avult loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1;
3. Susţine că nu este necesar de a examina cauza sub aspectul articolului 13 din
Convenţie sau a articolului 1 al Protocolului nr. 1;
4. Susţine că statul reclamat trebuie să plătească reclamantului cu titlu de prejudiciu
material, suma de 20 000 (douăzeci mii) coroane suedeze şi 56 100 (cincizeci şi
şase mii una sută) coroane suedeze pentru costuri şi cheltuieli de judecată, iar suma
de 2 720 (două mii sapte sute douăzeci) de franci francezi urmează a fi convertite
în coroane suedeze la rata de schimb în ziua pronunţării prezentei hotărâri;
5. Respinge restul cererii de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică la 27
octombrie 1987, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

347
PUDAS contra
LAWLESS contra
SUEDIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

Semnată: Rolv Ryssdal,


preşedinte

Marc-André Eissen,
grefier

În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 din Convenţie şi 52 paragraful 2 din


regulamentul Curţii, opinia separată a dlui De Mezer este anexată la prezenta hotărâre.

Parafat: R.R.
Parafat: M.-A. E.

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI DE MEYER


(Traducere)

Cu toate că aprob hotărârea adoptată, regret mult faptul că nu pot fi de acord


cu anumite elemente ale motivaţiei ei.
Motivele formulate în paragrafele 34 şi 37 sunt suficiente pentru a stabili că
„speţa” vizează o „decizie” cu privire la „un drept cu caracter civil”.1
Este inutil de a repeta, în paragrafele 30, 31 şi 35, un număr de consideraţiuni
generale care au fost deja exprimate în hotărârile anterior adoptate, cu atât mai mult
că unele din aceste consideraţiuni sunt extrem de discutabile.
În special, în paragraful 30 se repetă din nou afirmaţia că garanţiile articolului
6 paragraful 1 din Convenţie se extind „numai asupra „contestaţiilor” cu privire la
„drepturile şi obligaţiilor cu caracter civil” care cel puţin într-un mod aplicabil, pot fi
recunoscute în dreptul intern”.
După cum s-a demonstrat recent în cauzele W, B, R şi O c. Regatului Unit2,
această afirmaţie cu ghinion, care a fost refutată înainte de judecătorul Lagergren în
cauza Ashingdane3 este contestată cel puţin de şase membri ai Curţii. Ea nu a fost
repetată în hotărârea Baraona4 şi nu trebuie repetată în prezenta cauză.
În continuare, consideraţiunile reproduse în paragraful 31 au atribuit o pondere
prea mare noţiunii de „contestaţie”, care apare numai în varianta franceză a articolului
6 paragraful1 din Convenţie şi care nu are un echivalent în textul englez. Ultima se re-
feră, în general vorbind, la determinarea drepturilor şi obligaţiilor şi nu numai la decizii
care urmază a fi adoptate cu privire la „contestaţii” asupra drepturilor şi obligaţiunilor.
1
Paragraful 29, in fine, a hotărârii
2
Hotărârea din 8 iulie 1987, Seria A nr. 120, p. 32 şi nr. 121, p. 39, 83 şi 129.
3
Hotărârea din 28 mai 1985, Seria A nr. 93, p. 27
4
Hotărârea din 8 iulie 1987, Seria A nr. 122

348
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Invocarea excesivă a noţiunii de „contestaţie” poate atrage în sine o interpre-


tare şi aplicare prea îngustă a principiilor pe care cei care au elaborat prevederile în
cauză au încercat să le definească.
În mod similar, exigenţa potrivit căreia „contestaţia” trebuie să fie „reală şi seri-
oasă” poate avea un efect prea restrictiv.
În cazul în care se face trimitere la hotărârile adoptate anterior, ceea ce trebuie
de reţinut în primul rând este declaraţia făcută de Curte în 1968 în hotărârea Wemhoff:
„dat fiind faptul că Convenţia este un tratat normativ, este (...) necesar de a căuta
interpretarea cea mai oportună în vederea realizării scopului şi atingerii obiectului tra-
tatului, care nu va restrânge în măsura posibilă obligaţiile asumate de către Părţi”1.

1
Hotărârea din 27 iunie 1968, Seria A , nr. 7, p. 23, paragraful 8.

349
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

350
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

F. contra ELVEŢIEI
(Cererea nr. 11329/85)

HOTĂRÂRE

18 decembrie 1987

În cauza F. contra Elveţiei,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând în şedinţă plenară, în aplica-
rea articolului 50 din regulament, este compusă din următorii judecători:
Dnii R. Ryssdal, preşedinte,
Thór Vilhjálmsson,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii G. Lagergren,
F. Gölcüklü
F. Matscher,
J. Pinheiro Farinha,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii R. Macdonald,,
C. Russo,
R. Bernhardt,
J. De Meyer,
J. A. Carrillo Salcedo,
N. Valticos,
precum şi dl M.-A. Eissen, grefier, şi Dl H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat cu uşile închise la 25 iunie, apoi la 25 şi 27 noiembrie 1987,
Pronunţă această hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

351
F. contra ELVEŢIEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Guvernul Confederaţiei Elveţiene („Gu-


vernul”) şi de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 22 sep-
tembrie şi, respectiv, la 17 octombrie 1986 în termenul de trei luni prevăzut de artico-
lele 32 § 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului
şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”). La originea cauzei se află o cerere (nr.
11329/85) introdusă contra Elveţiei, cu care cetăţeanul acestui stat, dl F., a sesizat
Comisia la 12 decembrie 1984 în temeiul articolului 25 (art. 25).
Cererea Guvernului face trimitere la articolele 45, 47 şi 48 (art. 45, art. 47, art.
48), la cererea Comisiei şi la declaraţia Elveţiei de recunoaştere a jurisdicţiei obliga-
torii a Curţii (articolul 46) (art. 46), precum şi la articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48).
Cererile au drept scop obţinerea unei deciziei asupra chestiunii dacă faptele expuse
în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul
articolului 12 (art. 12).
2. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, recla-
mantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentat
(articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din dna Bindschedler-Robert, judecător
ales din partea Elveţiei (articolul 43 din Convenţie), şi dl R. Ryssdal, preşedintele
Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). La 26 septembrie 1986, acesta din urmă
i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci judecători şi
anume dl G. Lagergren, dl F. Matscher, Sir Vincent Evans, dl C. Russo şi dl J. A. Car-
rillo Salcedo (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament) (art. 43).
4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), dl Rys-
sdal a consultat prin intermediul grefierului părţile despre necesitatea unei proceduri
scrise (articolele 37 § 1). În conformitate cu ordonanţa pronunţată în consecinţă gre-
fierul a primit
- la 16 decembrie 1986, memoriul reclamantului;
- la 28 ianuarie 1987 pe cel al Guvernului.
La 25 martie 1987, secretarul Comisiei a informat grefierul că delegatul se va
exprima în cadrul audierii.
5. La 1 aprilie 1987, după ce îl consultase pe agentul guvernamental, delegatul
Comisiei şi pe reprezentantul reclamantului, prin intermediul grefierului, preşedintele
Curţii a fixat pentru 22 iunie 1987 data deschiderii procedurii orale.
6. La 22 aprilie 1987, camera a decis, în temeiul articolului 50 din regulament,
să se disesizeze cu efect imediat în favoarea Curţii plenare.
7. Dezbaterile publice s-au desfăşurat la data fixată, la Palatul Drepturilor Omu-
lui din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:

352
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

- din partea Guvernului


Dl J. Voyame, directorul Oficiului federal al justiţiei agent,
Dl R. Forni, judecător federal,
Dl O. Jacot-Guillarmod, şef al serviciului pentru afaceri internaţionale
al Oficiului federal al justiţiei, consilieri,
- din partea Comisiei
Dl H. Vandenberghe delegat,
- din partea reclamantului
Dl J. Lob, avocat, reprezentant.

Curtea a audiat declaraţiile dlor Voyame şi Forni pentru Guvern, dlui Van-
denberghe pentru Comisie şi dlui Lob pentru reclamant, precum şi răspunsurile la
întrebările sale.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

8. Fiind cetăţean elveţian născut în 1943, reclamantul a avut patru căsătorii


începând din 1963, dintre care primele trei au fost desfăcute prin divorţ. El se află
în perioada de interzicere temporară de a se recăsători, interdicţia fiind pronunţată
împotriva lui în urma celui de-al treilea divorţ.
A. Antecedente
9. F. s-a căsătorit în 1963 cu domnişoara G. de care el a divorţat la 8 mai 1964.
El s-a recăsătorit la 12 august 1966 cu dra B. divorţată, care i-a dăruit un fiu
la 26 noiembrie al aceluiaşi an. Soţii s-au despărţit în 1978 şi F. a trăit în concubinaj.
Dna B. a obţinut divorţul la 27 octombrie 1981. Judecătorul i-a aplicat reclamantului o
interdicţie de a se recăsători timp de un an, în temeiul articolului 150 din Codul Civil
elveţian (paragraful 22 infra).
B. Cea de-a doua interdicţie temporară de recăsătorire
10. Căutând o secretară, reclamantul a făcut un anunţ în acest scop. La 11
ianuarie 1983, dra N. s-a prezentat pentru a răspunde ofertei de angajare. 4 zile mai
târziu ei locuiau deja împreună, iar la 26 februarie cuplul s-a căsătorit.
87. Tribunalul civil din Lausana
11. Începând cu data de 11 martie 1983, F. a intentat o acţiune de divorţ la tri-
bunalul civil al districtului Lausana.
La începutul lunii aprilie, soţia a părăsit domiciliul conjugal, după ce reclamantul
reiniţiase relaţiile cu o fostă amantă.

353
F. contra ELVEŢIEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

12. După un eşec al tentativei de împăcare, părţile au semnat la 16 mai 1983


un acord care reglementa efectele accesorii ale divorţului: reclamantul îşi lua angaja-
mentul să plătească soţiei sale o indemnizaţie de 17 000 franci elveţieni (FE) pentru
prejudiciu moral.
13. Tribunalul civil a luat o hotărâre la 21 octombrie 1983. El a respins cererea
lui F. , dar a acceptat cererea reconvenţională, prezentată de soţie la 21 iunie şi a ra-
tificat înţelegerea încheiată dintre ei. De altfel, el i-a aplicat reclamantului o interdicţie
de căsătorie pentru trei ani; el considera că prin atitudinea sa inadmisibilă, reclaman-
tul purta întreaga responsabilitate pentru separare.
Divorţul a devenit definitiv şi executoriu la 21 decembrie 1983.
2. Camera de recursuri a tribunalului cantonal din Vaud
14. Pentru a obţine suprimarea interdicţiei de a se căsători, reclamantul a sesi-
zat camera de recursuri a tribunalului cantonal din Vaud. El nega îndeplinirea condiţii-
lor prevăzute de lege şi anume că greşeala comisă este de o gravitate excepţională şi
că ea ar fi jucat un rol determinant în separare. El susţinea de asemenea că măsura
litigioasă încălca articolul 12 din Convenţie.
15. Camera de recursuri a confirmat hotărârea tribunalului civil la 7 mai 1984.
În opinia ei, gravitatea greşelei nu putea fi contestată: comportamentul lui F. în-
călcase atât de grav legislaţia cu privire la căsătorie şi exigenţele cele mai elementare
ale acestei stări, încât se impunea interdicţia căsătoriei.
În ceea ce priveşte articolul 12 din Convenţie, el nu era un obstacol în apli-
carea articolului 150 din Codul Civil. Mai mult ca atât, făcând trimitere la legislaţia
internă el incorpora în Convenţie legile naţionale cu privire la exercitarea dreptului
de a se căsători.
3. Tribunalul federal
16. F. a introdus un recurs în modificare în faţa Tribunalului federal. După păre-
rea lui, condiţiile de aplicare ale articolului 150 din Codul Civil nu erau îndeplinite, iar
interdicţia de a se recăsători a încălcat articolele 12, 8 şi 3 din Convenţie.
17. Tribunalul federal a luat o hotărâre la 18 octobrie 1984. El a declarat recur-
sul inadmisibil în ceea ce priveşte incompatibilitatea alegată a articolului 150 cu Con-
venţia, deoarece acest motiv trebuie formulat prin intermediul unui recurs de drept
public şi nu print-un recurs în modificare:
„Este dubios faptul că în recursul în modificare a putut fi invocată încompatibilitatea articolului 150
din CC [Codul Civil elveţian] cu drepturile garantate de CEDO [Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului]. Este cert faptul că, potrivit articolului 43 § 1 prima frază O.J. [Legea federală a sistemului
judiciar], recursul în modificare este admisibil pentru încălcarea dreptului federal, inclusiv tratatele
internaţionale încheiate de Confederaţie. Dar cea de-a doua frază a dispoziţiei legale citate mai
sus rezervă recursul de drept public pentru încălcările drepturilor constituţionale ale cetăţenilor. Or,
potrivit jurisprudenţei, drepturile protejate de CEDO şi care impun Elveţiei garantarea drepturilor
pentru cetăţenii proprii la fel ca şi pentru terţe persoane au, prin natura lor, caracter de drepturi
constituţionale: această relaţie strânsă între drepturi constituţionale şi drepturile protejate de CEDO
permit din acest moment de a trata în egală măsură, în ceea ce priveşte procedura, încălcările
CEDO şi încălcările drepturilor constituţionale în sensul articolului 84, § 1 OJ.

354
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În orice caz, potrivit articolului 113 al. 3, CST. [Constituţia federală], tribunalul federal trebuie să
aplice legile votate de Adunarea federală şi de hotărârile acestei Adunări care au o forţă generală.
Este deci obligatoriu de a se conforma fără a examina dacă ele derogă de la Constituţie. CEDO nu
a schimbat nimic în această privinţă. Ea nu modifică nici o separare a competenţelor, reglementată
de dreptul intern al ţării între legislator şi puterea judiciară supremă, şi nu conferă deci tribunalu-
lui federal alte competenţe decât cele care îi aparţin în temeiul Constituţiei şi a legii cu privire la
sistemul judiciar (hotărârea Curţii de drept public din 14 iunie 1983, în cauza Hofsteterr împotriva
procuraturii cantonului St-Gall, nepublicată). Astfel, problema dacă articolul 150 CC este compatibil
cu CEDO nu poate fi controlată de tribunalul federal; recursul fiind inadmisibil în această privinţă.”

Mai mult ca atât, tribunalul federal a respins recursul în termenii următori:


„Autoritatea cantonală reţine faptul că există o legătură cauzală între adulterul soţului şi separare.
Această constatare, care reiese din acest fapt, leagă jurisdicţia federală de modificare (art. 63,
§ 2 OJ). Comportamentul reclamantului a jucat un rol (...) decisiv în divorţ, el fiind unica cauză.
Fiind uimită de intenţia soţului său de a divorţa, soţia a protestat şi i-a manifestat afecţiunea sa. Ea
nu a părăsit domiciliul conjugal decât după ce F. a aplicat forţa.
Greşeală reclamantului este de o gravitate excepţională. Exercitând presiune asupra concubinei
sale de a se căsători cu el, neluând în seamă durata scurtă a legăturii lor, apoi, la abia câteva zile
după ceremonie, declarând că vrea să divorţeze, fără a da nici o explicaţie valabilă, el a arătat, prin
atitudiena sa capricioasă, că ignora instituţia căsătoriei. Cu o impertinenţă obraznică, el a îmbinat
dispreţul cu cruzimea. Când soţua sa a încercat să menţină legătura conjugală, dând dovadă de
afecţiune, el a utilizat mijloacele cele mai urâte pentru a o aduce la capătul puterilor. Fără a ţine
cont de obligaţiunile impuse de legea cu privire la căsătorie, el a tratat-o pe soţia sa ca pe un obiect
şi, căutând doar să divorţeze, el a ajuns până la comiterea adulterului şi provocarea scenelor în
care el era grosolan şi odios. Fiind intimidată, soţia a suferit mult în această căsătorie ratată: in-
demnizaţia pe care tribunalul de primă instanţă i-a alocat-o ratificând înţelegerea cu privire la efec-
tele accesorii ale divorţului atestă că suferinţele sale sunt de o gravitate care depăşeşte măsura pe
care un soţ o poate suporta din punct de vedere uman.
Ţinând cont de cele precedente, Curtea cantonală putea, fără a încălca dreptul federal, să consi-
dere că se impunea o interzicere de recăsătorire pe o durată de trei ani.”

C. Cea de-a treia căsătorie a reclamantului


18. Printr-o declaraţie din 14 martie 1986, F. şi concubina sa şi-au manifestat
intenţia de a se căsători cât de curând posibil.
Fiind legată printr-o căsătorie precedentă, ea intentase o acţiune de divorţ. Ho-
tărârea a fost pronunţată la 19 martie 1986 şi divorţul a devenit definitiv şi executoriu
la 21 aprilie 1986. Primind o cerere de scurtare a termenului de celibat (art. 103 din
Codul Civil elveţian), preşedintele tribunalului din Lausana a autorizat la 22 mai 1986,
ca reclamantul să se recăsătorească după această dată.
19. La 2 septembrie 1986, şeful serviciului justiţiei şi legislaţiei a refuzat publi-
carea anunţului matrimonial înainte de ridicarea interdicţiei de recăsătorire a recla-
mantului.
Fiind sesizat de F. a doua zi, Consiliul de Stat al cantonului Vaud a respins
recursul la 14 noiembrie 1986. El a indicat în special:
„(...) nu s-ar putea admite ca funcţionarul stării civile să efectueze o operaţiune oarecare până când
nu sunt îndepărtate toate impedimentele pentru o recăsătorire, aceasta fiind necesar, în primul
rând, pentru protecţia ordinii publice şi apoi pentru simple motive de securitate juridică.”

20. Publicarea anunţului matrimonial a avut loc la momentul expirării terme-


nului de aşteptare şi reclamantul s-a căsătorit cu dna F. la 23 ianuarie 1987. La 23
februarie 1987 în familia lor s-a născut un copil.

355
F. contra ELVEŢIEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

II. INTERZICEREA TEMPORARĂ DE RECĂSĂTORIRE


ÎN DREPTUL ELVEŢIAN

A. Dispoziţii legale
21. În termenii articolului 54 din Constituţia federală elveţiană,
„Dreptul la căsătorie se află sub protecţia Confederaţiei. Nici un impediment în calea căsătoriei nu
poate fi întemeiat pe motive de confesie, origine a unuia sau altuia dintre soţi, conduita lor sau pe
oricare alt motiv. Va fi recunoscută ca fiind valabilă în toată Confederaţia căsătoria încheiată într-un
canton sau în stăinătate, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
(...).”

22. Dacă Codul civil recunoaşte dreptul la divorţ, dreptul la recăsătorire după
divorţ nu poate fi exercitat uneori decât după expirarea unui anumit termen. Articolul
150, intrat în vigoare în 1912, din Codul civil elveţian prevede următoarele:
„Pronunţând divorţul, judecătorul fixează un termen de un an cel puţin şi de doi ani cel mult, pe
parcursul căruia partea vinovată nu se poate recăsători; în caz de divorţ pronunţat din cauza adul-
terului, termenul poate fi extins la trei ani.
Durata sepapării efective pronunţată de judecător este inclusă în acest termen.”

B. Jurisprudenţa
23. Cu toate acestea jurisprudenţa a făcut flexibilă aplicarea acestei dispoziţii.
Astfel, într-o hotărâre din 16 decembrie 1981 în cauza X împotriva X, Tribunalul fe-
deral indica:
„[Interzicerea temporară de recăsătorie] este criticată de doctrină (vezi Bühler/Spühler, nr. 5 ad art.
150 CC şi referinţele), unii autori ajungând până la punctul de a propune renunţarea la dispoziţia
art. 150 CC, deoarece aplicarea sa este sursa numeroaselor inegalităţi şi deoarece este uşor de
a o eluda printr-o căsătorie în străinătate (Deschenaux/Tercier, Le mariage et le divorce, 2e ed.,
pag. 110).
Din 1912, Tribunalul federal menţiona că pedepsirea prin termenul de aşteptare implică o re-
stricţie considerabilă a libertăţii individuale şi a dreptului la căsătorie garantat de art. 54 al. 2 din
Consituţie: pentru ca ea să fie pronunţată, se menţiona, ar trebui ca să aibă loc o încălcare gravă
a obligaţiilor conjugale esenţiale, iar judecătorul ar trebui să fi dat dovadă de o anumită reţinere
în aplicarea art. 150 CC (ATF [Hotărârile Tribunalului federal elveţian] 38 II 62; vezi ATF 68 II 149
consid. 2, 69 II 353).
S-ar cuveni să se armonizeze interpretarea acestei dispoziţii legale cu întreaga jurisprudenţă
referitoare la divorţ, care tinde cel puţin spre o reglementare abstractă şi încearcă să evite sanc-
ţiunile prea dure ţinând cont de circumstanţele speţei: astfel adulterul nu este o cauză absolută a
divorţului (ATF 98 II 161 consid. 4b) şi noţiunea de concubin inocent în sensul art. 151 şi 152 CC
nu exclude orice greşeală (ATF 103 II 169 consid. 2 şi referinţele). În această viziune, reţinerea
în aplicarea art. 150 CC trebuie să fie mai sporită. Judecătorul nu va pronunţa o interdicţie de
recăsătorire decât cu dubla condiţie ca greşeala comisă să fie de o gravitate excepţională şi să
fi jucat un rol determinant în separarea cuplulului.” (Hotărârile Tribunalului federal elveţian, vol.
107, Iia parte, pag. 395).

C. Proiectele de reformă legislativă


24. La 28 iunie 1965, Comisia de studiere pentru revizuirea parţială a drep-
tului de familie a prezentat un raport Departamentului federal de justiţie şi poliţie,
care a creat-o. Ea preconiza abrogarea articolului 150 din Codul civil, cu privire la
termenul de aşteptare:

356
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

„De câţiva ani, unii membri ai Parlamentului se îngrijorează de aplicarea, sau, mai bine zis, de ne-
aplicarea, articolului 150 (Petites questions Obrecht et Bourgknecht), interpellation Schaffer, REC
[Revues de l’etat civil] 31, 1963, 228, 32, 1964, 82/83). Şi presa, la rândul său, a abordat această
problemă (Beobachter din 15 iunie 1956 „Wer Geld hat, darf heiraten”).
Despre ce este vorba? Potrivit articolului 150, judecătorul trebuie să interzică soţilor vinovaţi dreptul
de a se recăsători o anumită perioadă. Dar încălcarea acestei interdicţii nu prejudiciază nici într-un
fel validitatea căsătoriei încheiate ignorând această interdicţie (Götz, nr. 10 şi 14 ad art. 104). O ase-
menea încălcare totuşi nu se poate produce în Elveţia, unde ea presupune din partea unul funcţionar
civil de stat o încălcare gravă a obligaţiilor sale de stat, mai exact complicitatea sa. S-ar putea întâm-
pla, pe de altă parte, ca un soţ căruia i-a fost interzis să se recăsătorească, să plece în străinătate,
preferabil în Regatul Unit, pentru a încheia acolo o căsătorie legitimă. La întoarcere în Elveţia, el va
solicita ca căsătoria lui să fie înscrisă în registrul stării civile. Având în vedere articolele 104 şi 130,
această inscripţie nu poate să-i fie refuzată. Mai mult decât atât, dispoziţiile cantonale ale poliţiei ar
putea prevedea chiar o sancţiune penală; este cazul cantoanelor Bâle-Ville şi Bâle-Campagne. Bine-
înţeles că o persoană de bună credinţă poate ajunge la concluzia că este sufieint de a avea bani şi a
pleca într-o călătorie în străinătate pentru a ocoli interzicerea de recăsătorire.
Ar trebui căutată modalitatea de remediere a acestei situaţii în aspecte sale şocante. În nici un
caz nu poate fi vorba despre convertirea interdicţiei de recăsătorire, care rezultă din termenul de
aşteptare, într-un obstacol al căsătoriei. În articolele 120 ss, legislatorul nu prevede nulitatea că-
sătoriei decât cu rare excepţii. Articolul 54, alineatul 3 din Constituţie se opune la rândul său unei
asemenea soluţii. Cu atât mai mult nu putem prevedea la modul serios o soluţie care ar introduce
în toată Elveţia sancţiuni penale grave. În scopul garantării egalităţii în faţa legii, nu există decât un
mijloc, acela de a anula articolul 150 CCE. Aceasta este soluţia propusă de Götz (REC 32, 1964,
84-88), care a motivat-o foarte convingător. Ea a fost susţinută de către Conferinţa autorităţilor
cantonale de supraveghere a stării civile în cadrul adunării sale din 15 octombrie 1964 (a se vedea
la acest subiect raportul de Heiz, REC 32, 164, 401-404ş 33, 1965, 4-8, 54-59, 92-98). Comisia în
unanimitate s-a alăturat acestei opinii.
S-ar cuveni să subliniem în mod expres că această propunere a comisiei nu intentionează să de-
monstreze vreo simpatie particulară pentru un comportament care ar contraveni spiritului căsătoriei.
Ea se bazează, pe de o parte, pe constatarea că articolele 140 şi 150 „nu corespund politicii consti-
tuţionale” (Knapp în RSD [Revue de droit suisse] 71, 1952, I, 293). Pe de altă parte, este cert faptul
că nu articolul 150 îi determină pe soţii vinovaţi să mediteze şi să-şi recunoască greşeala (Grisel în
JdT [Journal des tribunaux] 1943, I, 326; Picot în RDS 48, 1929, 62a). De asemenea, Comisia ţine să
menţioneze că inegalităţile semnalate nu apar doar în cazul unei eventuale căsătorii. Ele deja se pot
manifesta în timpul unui proces de divorţ, dacă el vizează aplicarea articolului 150, jurisprudenţa dife-
ră de la canton la canton; şi atunci când este vorba de divorţul prin acord, mulţi soţi, chiar vinovaţi, se
înţeleg să-şi prezinte punctul său de vedere astfel încât să nu fie impusă nici o perioadă de aşteptare
(Stocker, în RSJ [Revue suisse de jurisprudence] 47, 1951, 19).”

25. Aceeaşi propunere fusese reluată de către Comisia de experţi pentru revi-
zuirea dreptului de familie, care s-a ocupat de reforma divorţului pe parcursul anilor
1974-1976.
După revizuirea dreptului aplicabil în diverse materii, aceeaşi comisie s-a con-
centrat asupra prevederilor legale referitoare la divorţ. Ea trebuia să adopte în 1988
un proiect de lege care va fi prezentat pentru avizare organizaţiilor şi structurilor inte-
resate. Guvernul federal va elabora apoi un proiect de lege cu care va sesiza Parla-
mentul. Acesta din urmă nu va putea să-l pună în discuţie înainte de 1992, deoarece
noua lege cu privire la divorţ trebuie să intre în vigoare, în cel mai bun caz, nu mai
devreme de 1995.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

26. F. a sesizat Comisia la 12 decembrie 1984 (cererea nr. 11329/85). El a pre-


tins că interdicţia de a se recăsători timp de trei ani pronunţată împotriva sa încălca

357
F. contra ELVEŢIEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

dreptul său la căsătorie (articolul 12 din Convenţie), dreptul său la respectarea vieţii
private şi de familie (articolul 8) şi interzicerea pedepselor degradante (articolul 3).
27. La 12 decembrie 1985, Comisia a acceptat cererea în ceea ce priveşte
articolul 12.
În raportul său din 14 iulie 1986 (articolul 31), ea a constatat, cu zece voturi
contra şapte, în avizul său încălcarea articolului 12. Textul integral al avizului şi opinia
separată care îl însoţeşte figurează în anexă la prezenta hotărâre.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

28. În memoriul său din 16 decembrie 1986, reclamantul a rugat Curtea să ia


următoarea decizie:
„I. Aplicând reclamantului o interdicţie de recăsătorire pe o perioadă de trei ani, autorităţile judecă-
toreşti elveţiene au încălcat articolul 12 din Convenţie.
II. Articolul 150 din Codul civil elveţian, prin faptul că prevede o interdicţie de recăsătorire, contra-
vine articolului 12 din Convenţie şi Elveţia este invitată să ia toate măsurile utile pentru a abroga
această dispoziţie.
III. Elveţia va trebui să plătească dlui F. suma de 1.877 FS, în calitate de rambursare a costurilor şi
cheltuielilor pe care le-a suportat pentru procesul intern în faţa camerei de recursuri a Tribunalului
cantonal din Vaud şi în faţa Tribunalului federal elveţian.
IV. Elveţia va trebui să plătească dlui F. suma de 3.000 FS şi 10.000 FS, în calitate de cheltuieli
suportate, pe de o parte, pentru procedurile în faţa instanţelor naţionale şi, pe de altă parte, pentru
procedurile în faţa instanţelor europene.
V. Elveţia va trebui să plătească dlui F. suma de 5.000 FS pentru repararea prejudiciului moral”.

29. Guvernul a confirmat în cadrul audierilor concluziile prezentate în memoriul


său. El a invitat Curtea
„să decidă că în speţă, interdicţia temporară de recăsătorire care a fost impusă reclamantului, nu con-
stituie o încălcare a articolului 12 din Convenţie sau a oricărei altei dispoziţii din acest instrument”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 12

30. Reclamantul s-a plâns de interdicţia pe trei ani de a se recăsători pe care


i-a aplicat-o tribunalul civil al districtului Lausanne la 21 octombrie 1986 (paragraful 13
supra). El a pretins încălcarea articolului 12 din Convenţie, care prevede:
„Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a înteme-
ia o familie potrivit legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.”

În opinia sa, articolul 150 din Codul civil elveţian, pe care judecătorul care a
pronunţat divorţul şi-a întemeiat decizia (paragraful 13 şi 22 supra), încalcă în sine
Convenţia.
31. Referitor la acest punct, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă: într-o
cauză care rezultă dintr-o cerere individuală, ea trebuie să se limiteze pe cât este posibil

358
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

la examinarea problemelor impuse de acest caz concret cu care a fost sesizată. Sarcina
sa nu constă deci în examinarea in abstracto, în baza Convenţiei, a legislaţiei interne
incriminate, dar în aprecierea modalităţii în care ea a fost aplicată faţă de reclamant sau
l-a afectat (a se vedea în special, hotărârile Dudgeon din 22 octombrie 1981, Seria A
nr. 45, pag. 18, § 41, şi Bönisch din 6 mai 1985, Seria A nr. 92, pag. 14, § 27).
32. Prin articolul 12 este garantat dreptul fundamental, pentru un bărbat sau o
femeia, de a se căsători şi a întemeia o familie. Exercitarea sa antrenează consecinţe
de ordin personal, social şi juridic. El „este condiţionat de legile naţionale ale Statelor
Contractante”, dar „limitările ce rezultă nu trebuie (...) să restrângă sau să reducă” drep-
tul în cauză „într-o modalitate sau într-o proporţie care să prejudicieze însăşi substanţa
dreptului” (hotărârea Rees din 17 octombrie 1986, Seria A nr. 106, pag. 19, § 50).
În toate statele-membre ale Consiliului Europei, aceste „limitări” apar în calitate
de condiţii şi figurează fie în reguli de procedură sau de fond. Primele se referă în
special la publicitatea şi celebrarea căsătoriei; cele din urmă examinează în primul
rând capacitatea, consimţământul şi unele impedimente.
33. Interdicţia aplicată dlui F. se înscrie în cadrul reglementării exercitării drep-
tului la căsătorie, articolul 12 nefăcând vreo deosebire între căsătorie şi recăsătorire.
Curtea menţionează că termenul de aşteptare nu mai există în dreptul altor
State Contractante, Republica Federală Germană renunţând la el în 1976, iar Austria
în 1983. Ea reaminteşte în această privinţă jurisprudenţa sa potrivit căreia Convenţia
„trebuie să fie interpretată în lumina condiţiilor actuale de viaţă” (a se vedea în special
hotărârea Airey din 9 octombrie 1979, Seria A nr. 32, pag. 14-15, § 26). Totodată,
faptul că o ţară ocupă, la sfârşitul unei evoluţii progresive, o situaţie izolată în ceea
ce priveşte un aspect izolat al legislaţiei sale, nu implică în mod necesar faptul că un
asemenea aspect încalcă Convenţia, în special într-un domeniul – căsătoria – atât de
mult legat de tradiţiile culturale şi istorice ale fiecărei societăţi şi de concepţiile profun-
de ale acesteia referitoare la celula familială.
34. Măsura incriminată se analizează în fond ca o sancţiune civilă. Potrivit ju-
risprudenţei Tribunalului federal, este vorba de a arăta consecinţele unei greşeli de o
gravitate excepţională care a exercitat o influenţă determinantă în ruptură (paragraful
23 supra).
Aplicabilă din oficiu ca fiind o materie de ordine publică, articolul 150 din Codul
civil lasă totuşi judecătorului o anumită putere discreţionară: termenul care trebuie
aplicat părţii vinovate care, în caz de divorţ pronunţat pentru o cauză de adulter, poate
atinge trei ani (paragraful 22 supra). În speţă, tribunalul civil al districtului Lausanne a
ales durata maximală, considerând că prin atitudinea sa inadmisibilă dl F. purta întrea-
ga responsabilitate pentru desfacerea căsătoriei (paragraful 13 supra).
Judecătorul care a pronunţat divorţul nu s-a limitat deci la evaluarea conse-
cinţelor acestuia, aprobând acordul încheiat între soţi la 16 mai 1983 şi care preve-
dea plata unei indemnizaţii pentru prejudiciul moral (paragrafele 12-13 supra); el de
asemenea a apreciat comportamentul anterior al reclamantului pentru a ajunge la o
concluzie privind dreptul său de a se recăsători.

359
F. contra ELVEŢIEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

35. Guvernul susţinea la început că aplicarea în speţă a articolului 150 nu a fost


nici irezonabilă, nici arbitrară, nici neproporţională. Sancţiunea litigioasă constituise
cu siguranţă o ingerinţă în exercitarea dreptului la căsătorie, dar fără a-i atinge sub-
stanţa. Reieşind din concepţia elveţiană a divorţului bazat pe greşeală, sistemul de
interdicţie temporară a recăsătorirei se explica prin voinţa legislatorului de a proteja
nu doar instituţia căsătoriei, dar şi drepturile altora şi chiar a persoanei afectate prin
această măsură.
36. Curtea recunoaşte că stabilitatea căsătoriei reprezintă un scop legitim şi
conform interesului public, dar ea are totuşi dubii în ceea ce priveşte conformitatea
măsurilor particulare utilizate în speţă cu realizarea acestui scop. Chiar în Elveţia,
Comisia de studiere pentru revizuirea parţială a dreptului de familie, apoi Comisia de
experţi pentru revizuirea dreptului de familie pare să fi avut dubii deoarece la rândul
lor au propus abrogarea articolului 150 din Codul civil (paragrafele 24-25 supra; a se
vedea de asemenea, mutatis mutandis, hotărârea Inze din 28 octombrie 1987, Seria
A nr. 126, pag. 19, § 44).
În orice caz, Curtea nu acceptă argumentul potrivit căruia interdicţia temporară
de recăsătorire vizează ocrotirea drepturilor altei persoane, de fapt ale viitoarelor soţii
ale persoanelor divorţate.
Din 22 mai 1986, concubina dlui F. a obţinut reducerea termenului de aşteptare
a propriului său divorţ, devenit definitiv cu o lună înainte (paragraful 18 supra). La
rândul său, interdicţia dlui F. a expirat la 21 decembrie 1986, după care funcţionarul
stării civile a putut începe formalităţile necesare (paragrafele 19-20 supra). Căsătoria
a avut astfel loc la 23 ianuarie 1987. În intervalul de la şapte la opt luni, viitoarea so-
ţie a reclamantului a putut să considere că este personal şi direct lezată de măsura
aplicată dlui F. Deoarece ea nu era nici minoră, nici alienată, drepturile sale nu au fost
protejate în nici un fel de măsura în cauză.
Cât priveşte copiii care urmau să se nască, ei riscau să fie afectaţi de o aseme-
nea interdicţie. Cu certitudine, legea elveţiană nu mai recunoaşte noţiunea de copil
nelegitim; ea oferă de acum înainte copilului născut în afara căsătoriei acelaşi statut şi
aceleaşi drepturi sau aproape aceleaşi ca şi copilului născut în cadrul căsătoriei. Co-
pilul natural ar putea fi afectat din cauza anumitor prejudecăţi şi deci ar putea suferi un
handicap social. Or, dacă în circumstanţele date copilul reclamantului s-a născut după
o lună de la recăsătorirea părinţilor săi (paragraful 20 supra), decesul unuia dintre ei
sau o simplă întârziere în îndeplinirea formalităţilor legale ar fi fost destule pentru ca
copilul să se considere născut în afara căsătoriei.
37. Guvernul consideră că timpul de reflectare impus reclamantului contribuie
de asemenea la protejarea acestuia împotriva sa personal. În opinia Curţii, un ase-
menea argument nu are destulă pondere pentru a justifica ingerinţa litigioasă în cazul
unei persoane majore care beneficiază de facultăţile sale mintale.
38. Guvernul invocă suplimentar hotărârea Johnston şi alţii din 18 decembrie
1986, potrivit căreia „interzicerea divorţului (...) nu ar putea, într-o societate care ade-
ră la principiul monogamiei, să fie privit ca o atingere la substanţa dreptului garantat
prin articolul 12” (Seria A nr. 112, pag. 24, § 52). În opinia lui, aceeaşi constatare se

360
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

referă a fortiori la o simplă interdicţie temporară de recăsătorire: nu poate fi recunos-


cut dreptul la recăsătorie decât dacă exercitarea sa depinde în mod obligatoriu de
un altul – dreptul la divorţ – care nu decurge din Convenţie; pe scurt, recăsătorirea
consecutivă după un divorţ nu poate fi asimilată cu prima căsătorie.
Teza nu a fost convingătoare pentru Curte. După cum a menţionat hotărârea
Deweer din 27 februarie 1980, „în materie de drepturi ale omului cel care poate face
mai mult nu poate în mod obligatoriu să facă mai puţin”: „Convenţia tolerează în anu-
mite condiţii tratamente foarte grave (...), pe când ea interzice altele (...) care prin
comparaţie pot fi considerate ca destul de blânde” (Seria A nr. 35, pag. 29, § 539).
Plus la aceasta, situaţia dlui F. este net diferită de cea a dlui Johnston deoarece
este vorba de un drept al unui bărbat încă căsătorit la destrămarea căsătoriei sale.
Dacă legislaţia naţională permite divorţul – ceea ce Convenţia nu o cere - articolul 12
garantează celui divorţat dreptul de a se recăsători fără a suferi în această privinţă
restricţii iraţionale.
39. Rămâne argumentul Guvernului potrivit căruia separarea efectivă, terme-
nul de aşteptare obligatoriu pentru pronunţarea divorţului şi posibilitatea pentru soţul
inocent de a se opune divorţului antrenează pentru cei vizaţi consecinţe identice cu
cele ale interdicţiei temporare de recăsătorire. Curtea consideră că aici este vorba de
situaţii diferite şi că în orice caz ele au loc înainte de pronunţarea divorţului.
40. În concluzie, măsura litigioasă, care a afectat însăşi substanţa dreptului la
căsătorie, se dovedeşte a fi neproporţională cu scopul legitim urmărit. Prin urmare, a
avut loc o încălcare a articolului 12.

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50

41. În termenii articolului 50 din Convenţie,


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

Cererile prezentate de reclamant în baza acestei dispoziţii vizează în acelaşi


timp abrogarea articolului 150 din Codul civil elveţian, repararea unui prejudiciu şi
rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
A. Modificarea legislativă
42. În primul rând, dl F. aşteaptă ca Elveţia „să ia toate măsurile utile pentru a
reduce la un termen minimal interdicţia de recăsătorire prevăzută în articolul 150 din
Codul civil elveţian”.
Nici agentul guvernamental, nici delegatul Comisiei nu au formulat observaţii
referitoare la acest subiect.
43. Curtea notează că Convenţia nu-i oferă competenţa de a ordona statului
elveţian să-şi modifice legislaţia (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Marckx din

361
F. contra ELVEŢIEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

13 iunie 1979, Seria A nr. 31, pag. 25, § 58, şi hotărârea Albert şi Le Compte din 24
octombrie 1983, Seria A nr. 68, pag. 6-7, § 9).
B. Prejudiciul
44. Reclamantul recunoaşte că nu poate demonstra existenţa unui prejudiciu
material, dar obligaţia de a trăi mai mulţi ani în concubinaj cu persoana cu care dorea
să se căsătorească i-a cauzat „o suferinţă morală incontestabilă”, evaluată de el la
5.000 FS.
La rândul său, Guvernul consideră că dl F. va obţine prin constatarea încălcării
articolului 12 „o reparare adecvată” a prejudiciului moral.
Delegatul Comisiei a fost de acord cu plata unei indemnizaţii, dar nu a sugerat
mărimea ei.
45. În opinia Curţii, chiar dacă reclamantul a putut suferi un prejudiciu moral,
acesta a avut loc de la 22 mai 1986 (autorizaţia de recăsătorire acordată viitoarei sale
soţii) până la 23 ianuarie 1987 (recăsătorirea dlui F.), altfel spus o perioadă de opt luni
(paragrafele 18 şi 20 supra). În orice caz, această hotărâre îi oferă o satisfacţie echi-
tabilă suficientă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Johnston şi alţii precitată,
Seria A nr. 112, pag. 32, §§ 81-84).
C. Costuri şi cheltuieli
46. Dl F. a reclamat rambursarea costurilor şi cheltuielilor pe care a fost obligat
să le achite pentru procesul în faţa camerei de recurs a Tribunalului cantonal din Vaud
şi în faţa Tribunalului federal (1.327 FS), precum şi onorariile şi cheltuielile pentru
avocat corespunzătoare pentru procedura desfăşurată în faţa acestor două jurisdicţii
(3.000 FS). El a mai revendicat 10.000 FS pentru onorarii şi cheltuieli pentru avocat
pentru procedurile desfăşurate în faţa organelor Convenţiei.
La audiere, Guvernul nu s-a pronunţat cu privire la sumele reclamate de către
reclamant în memoriul adresat Curţii. Totodată el a indicat în scris că pretenţiile care
figurează într-o scrisoare a dlui F. adresată Comisiei, din 23 decembrie 1985 (1.327
FS cheltuieli de judecată şi 6.000 FS onorariile avocatului), i se par a fi conforme cri-
teriilor care reies din jurisprudenţa Curţii.
Cât priveşte delegatul Comisiei, el nu a considerat cererea reclamantului irezo-
nabilă.
47. Curtea nu are motive de a pune la îndoială realitatea cheltuielilor suportate
de reclamant. Cât priveşte necesitatea lor, ea a constatat că dl F., pe de o parte, a în-
cercat să „corecteze” încălcarea articolului 12 „în ordinea juridică internă” (hotărârea
De Cubber din 14 septembrie 1987, Seria A nr. 124-B, pag. 19, § 299) şi, pe de altă
parte, nu a solicitat beneficierea de asistenţă juridică în faţa organelor Convenţiei. În
cele din urmă, ea consideră rezonabilă suma costurilor şi onorariilor solicitate. Recla-
mantului trebuie deci să i se ramburseze 14.327 FS.

362
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, cu nouă voturi contra opt, că a avut loc o încălcare a articolului 12 din
Convenţie;
2. Susţine, în unanimitate, că statul reclamat trebuie să plătească reclamantului
14.327 (paisprezece mii trei sute douăzeci şi şapte) franci elveţieni pentru costuri
şi cheltuieli;
3. Respinge, în unanimitae, restul cererii de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limba franceză şi limba engleză, apoi pronunţată în şedinţă publi-
că la Paris, la 18 decembrie 1987.

Pentru Preşedinte

Semnat: Louis-Edmond Pettiti


Judecător
Marc-André Eissen
Grefier
La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 51 § 2 din
Convenţie şi 52 § 2 din regulament, textul unei opinii separate comune a dlui Thór
Vilhjálmsson, dnei Bindschedler-Robert, dlui Gölcüklü, dlui Matscher, dlui Pinheiro
Farinha, dlui Walsh, dlui De Meyer şi dlui Valticos.

OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A Dlui THÓR


VILHJÁLMSSON, Dnei BINDSCHEDLER-ROBERT,
Dlui GÖLCÜKLÜ, Dlui MATSCHER, Dlui PINHEIRO FARINHA,
Dlui WALSH, Dlui DE MEYER ŞI Dlui VALTICOS, JUDECĂTORI.

În opinia noastră, faptele cauzei nu denotă nici o încălcare a drepturilor funda-


mentale ale reclamantului.
Circumstanţele, care, după divorţurile anterioare, fusese încheiată şi desfăcută
cea de-a treia căsătorie a reclamantului, erau de aşa natură încât Tribunalul civil din
Lausanne putea legitim să-i aplice, pronunţând cel de-al treilea divorţ al lui, un termen
de aşteptare de trei ani prevăzut de articolul 150 al Codului civil elveţian.
Restricţia astfel adusă exercitării, de către reclamant, a dreptului său de a se
căsători şi de a întemeia o familie nu adunce atingere substanţei acestui drept. Ea nu
era decât temporară. Ea nu era nici arbitrară, nici irezonabilă. Ea putea avea la bază
motive legitime şi putea fi considerată ca proporţională cu importanţa acesteia. Ea nu
depăşea împuternicirile autorităţilor naţionale competente.
Acestea – atât judecătorul, cât şi legislatorul – puteau să ia în considerare, în
exercitarea puterii de apreciere care le aparţinea în materia dată, că restricţia despre

363
F. contra ELVEŢIEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

care este vorba era justificată în scopul protejării nu doar a instituţiei căsătoriei, dar
şi a viitorilor soţi ai unei persoane care, după cum au constatat în speţă tribunalele
elveţiene, a încălcat foarte grav îndatoririle conjugale esenţiale.
Cât priveşte căsătoria, statul posedă împuterniciri mai largi decât în alte materii.
Aceasta este în special evident la compararea referirii foarte succinte şi nerestrictive,
făcută la „legile naţionale” în articolul 12 din Convenţie cu formulările circumstanţiale
şi restrictive din paragraful 2 al fiecăruia dintre articolele 8, 9, 10 şi 11.
În acest context, îndoielile, care pot apărarea în legătură cu faptul dacă o anu-
mită dispoziţie legală corespunde sau este oportună sau trebuie să fie aplicată într-un
caz particular, pot să nu fie suficiente pentru a constata o încălcare a dreptului garan-
tat de articolul 12 din Convenţie. Pentru ca să putem constata existenţa unei încălcări
a acestui drept, ar trebui să se demonstreze că statul a prejudiciat însăşi substanţa
lui sau că el a restrâns exercitarea lui într-o modalitate arbitrară sau irezonabilă. O
asemenea demonstrare nu a avut loc în speţă.

364
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

MÜLLER ŞI ALŢII contra ELVEŢIEI


(Cererea nr. 10737/84)

HOTĂRÂRE

24 mai 1988

În cauza Muller şi alţii1,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită în conformitate cu articolul
43 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale
(„Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul Curţii, într-o cameră compusă
din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


J. Cremona,
dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii Vincent Evans,
R. Bernhardt,
A. Spielmann,
J. De Meyer,
şi, de asemenea, dl M.-A. Eissen, grefier şi dl H. Petzold, grefier adjunct,
după ce a deliberat cu uşile închise la 27 ianuarie şi 28 aprilie 1998,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Curtea a fost sesizată de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Co-


misia”) şi de către Guvernul Confederaţiei Elveţiene respectiv la 12 decembrie 1986 şi

Nota grefei
1
Cauza poartă numărul 25/1986/123/174. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.

365
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________

25 februarie 1987, în termenul de trei luni prevăzut de art. 32 §1 şi art. 47 (art.32-1, art.
47) din Convenţie. La origine se află cererea (nr. 10737/84) introdusă contra Elveţiei,
cu care nouă cetăţeni elveţieni - dl Josef Felix Müller, dl Charles Descloux, dl Michel
Gremaud, dl Paul Jacquat, dl Jean Pythoud, dna Geneviève Renevey, dl Michel Ritter,
dl Jacques Sidler şi dl Walter Tschopp – şi un cetăţean canadian, dl Christophe von
Imhoff, au sesizat Comisia la 22 iulie 1983 în temeiul articolului 25 (art. 25).
Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile art.44 şi 48 şi la declaraţia Elveţiei
de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (art. 46); iar a Guvernului la articole-
le 45, 47 şi 48. Ambele au drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă
faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor
sale în temeiul articolului10.
2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 §3 (d) din regu-
lamentul Curţii, reclamanţii şi-au manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-au
desemnat un reprezentant (articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din dna D. Bindschedler-Robert, judecător
ales din partea Elveţiei (articolul 43 din Convenţie), dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii
(articolul 21§ 3 (b)). La 3 februarie 1987, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere
la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri, şi anume, dl J. Cremona, dl
J. Pinheiro Parinha, dl Vincent Evans, dl R. Bernhardt şi dl A. Spielmann (articolul 43
din Convenţie şi articolul 21 § 5 din regulament). Ulterior dl Pinheiro Farinha, care nu
a putut participa la dezbaterea cauzei a fost înlocuit de dl de Mezer, judecător supliant
(articolele 22 § 1 şi 24 § 1 din regulament).
4. Domnul Ryssdal, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 6 din
regulament), acţionând prin grefier, s-a consultat cu agentul guvernamental, delegatul
Comisiei şi avocatul reclamanţilor cu privire la necesitatea unei proceduri scrise (Re-
gula 37 § 1). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefierul a primit:
a) memoriul reclamanţilor, prezentat în limba germană cu permisiunea preşe-
dintelui (articolul 27 § 3 din regulament) la 1 iulie 1987
b) memoriul Guvernului la 30 iulie.
În scrisoare din 12 octombrie, Secretarul Comisiei l-a informat pe grefier des-
pre intenţia delegatului de a se exprima la audiere.
5. După ce s-a consultat, prin intermediul grefierului, cu delegatul Comisiei şi
avocatul reclamanţilor, preşedintele a decis la 23 octombrie 1987 că audierile în pu-
blic vor avea loc la 25 ianuarie 1988 (articolul 38 din regulament).
6. La 30 noiembrie, Curtea a hotărât, la sugestia Guvernului (articolul 40 § 1 din
regulament), să inspecteze picturile în cauză ale dlui Josef Felix Müller. Prezentarea
lor a avut loc cu uşile închise în prezenţa părţilor la proces la 25 ianuarie 1988, înainte
de începerea audierii.
Între timp, la 2 şi 4 decembrie 1987, grefierul a primit din partea Comisiei un
număr de documente solicitate de către preşedinte. Între 11 ianuarie şi 8 aprilie 1988,
Guvernul şi reclamanţii au mai furnizat altele.

366
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

7. Audierea a avut loc în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Stras-
bourg, la data stabilită. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului

Dl O. Jacot-Guillarmod, Şeful Departamentului afaceri internaţionale,


Departamentul Federal de Justiţie, agent;

Dl P. Zappelli, judecător cantonal, cantonul Fribourg


Dl B. Münger, Departamentul Federal de Justiţie, consilieri;
– din partea Comisiei

Dl H. Vandenberghe, delegat;
– din partea reclamanţilor

Dl P. Rechsteiner, avocat, reprezentant.

Curtea a audiat pledoariile dlui Jacot-Guillarmod, din partea Guvernului, ale


dlui Vandenberghe, din partea Comisiei şi ale dlui Rechsteiner, din partea reclaman-
ţilor, precum şi răspunsurile acestora la întrebări.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

8. Primul reclamant, Josef Felix Müller, este pictor şi locuieşte în Saint-Gall,


Elveţia. Ceilalţi nouă reclamanţi sunt:
(a) Charles Descloux, critic de artă, născut în 1939 şi locuieşte în Fribourg;
(b) Michel Gremaud, profesor de arte, născut în 1944 şi locuieşte în Guin, Garmiswil;
(c) Christophe von Imhoff, restaurator de picturi, nascut în 1939 şi locuieşte la Belfaux;
(d) Paul Jacquat, funcţionar la banca, născut în 1940 şi locuieşte la Belfaux;
(e) Jean Pythoud, arhitect, nascut în 1925 şi locuieşte în Fribourg;
(f) Geneviève Renevey, animatoare a acţiunilor sociale, născută în 1946 şi locuieş-
te la Villars –sur-Glâne;
(g) Michel Ritter, artist, născut în 1949 şi locuieşte la Montagnz-la-Ville;
(h) Jacques Silder, fotograf, născut în 1946 şi locuieşte la Vuisternens-en-Ogoz
(i) Walter Tschopp, lector asistent, născut în 1950 şi locuieşte în Fribourg.
9. Josef Felix Müller şi-a expus tablourile atât individual cât şi împreună cu alţi
pictori cu diferite ocazii, în special începând cu anul 1981, în galerii particulare şi în
muzee din Elveţia şi din alte ţări.

367
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________

Cu aprobarea oficiului federal de cultură, el a reprezentat Elveţia la expoziţia de


pictură din Sidney, Australia, în 1984. El a primit câteva premii şi şi-a vândut lucrările
în astfel de muzee cum ar fi Muzeul Kunsthalle din Zürich.
10. În 1981, cei nouă reclamanţi menţionaţi mai sus au organizat o expoziţie
de artă contemporană în Fribourg în incinta fostului Mare Seminariu, o clădire care
trebuia să fie demolată. Expoziţia, denumită „Fri-Art 81”, a fost organizată cu ocazia
celebrării a 500 de ani de la intrarea cantonului Fribourg în Confideraţia Elveţiană. Or-
ganizatorii au invitat câţiva artişti să participe la expoziţie, carora li s-a permis să invi-
te un alt artist la propria alegere. Artiştii participanţi au fost invitaţi să-şi creeze operele
în spaţiile destinate expoziţiei. Lucrările lor, create în acest spaţiu pe parcursul unui
interval de timp, începând cu luna august 1981 până la deschiderea expoziţiei, urmau
a fi transferate odată cu închiderea acesteia la 18 octombrie 1981.
11. Domnul Muller, unul dintre invitaţi, în decurs de trei nopţi a pictat trei tablouri
format mare (3 m x 2,24 m; 2,97 m x 1,98 m; 3,7 m x 2,20 m), întitulate „Drei Nächte,
drei Bilder” („Trei nopţi, trei tablouri”). Aceste tablouri au fost expuse la deschiderea
expoziţiei din 21 august 1981. Expoziţia a fost pe larg mediatizată în presă şi a fost
accesibilă publicului larg în mod gratuit. Catalogul expoziţiei, special tipărit pentru o
recenzie prealabilă, conţinea o reproducere fotografică a tablourilor.
12. La 4 septembrie 1981, ziua deschiderii oficiale, procurorul general al can-
tonului Fribourg a sesizat judecătorul de instrucţie despre posibila incidenţă a artico-
lului 204 din Codul penal elveţian, care înterzice producerea publicaţiilor obscene şi
dispune distrugerea lor (paragraful 20 infra). Procurorul a considerat că unul din cele
trei tablouri de asemenea a încălcat libertatea de credinţă religioasă şi cult în sensul
articolului 261 din Codul penal.
Potrivit Guvernului, procurorul a acţionat bazându-se pe o informaţie furnizată
de către un domn, fiica căruia, fiind minoră, a reacţionat în mod violent la tablourile
expuse. Cu câteva zile mai devreme, un alt vizitator la expoziţie a aruncat la pământ
un tablou, l-a călcat în picioare şi l-a şifonat.
13. Însoţit de grefier şi câţiva ofiţeri de poliţie, judecătorul de instrucţie a vizitat
expoziţia la 4 septembrie şi a sechestrat tablourile contestate; zece zile mai târziu el
a emis un ordin de sechestrare. La 30 septembrie 1981, Camera a respins recursul
împotriva măsurii de sechestrare.
După interogarea a zece reclamanţi la 10, 15 şi 17 septembrie şi 6 noiembrie
1981, judecătorul de instrucţie a sesizat tribunalul corecţional al circumscripţieii Sarine.
14. La 24 februarie 1982, dl Muller şi organizatorii expoziţiei au fost con-
damnaţi la amenzi în cuantum de 300 franci elveţieni (SF) penrtu publicarea ma-
terialelor cu caracter obscen, în conformitate cu articolul 204 § 1 din Codul penal
elveţian – cu condiţia ca sentinţele de condamnare urmau a fi radiate din dosarele
penale la un interval de un an - dar i-a achitat de acuzaţia de a fi încălcat liberta-
tea de credinţă religioasă şi cult (artcolul 261). De asemenea, tribunalul a dispus
ca tablourile confiscate să fie predate spre conservare Muzeului de Artă şi Istorie
al cantonului Fribourg. La audierea din 24 februarie, tribunalul a audiat mărturiile

368
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

depuse de dl Jean-Chirtophe Amman, curatorul Kunsthalle din Basle, referitor la


calităţile artistice ale dlui Josef Felix Müller.
În hotărârea adoptată, tribunalul a subliniat înainte de toate că „legislaţia nu fur-
nizează o definiţie a conceptului de obscenitate potrivit articolului 204 din Codul penal
şi semnificaţia acestui concept trebuia clarificată pe calea interpretării, ţinând cont de
intenţia şi scopul legii şi poziţia acesteia în legislaţie şi în sistemul juridic în general.
Făcând trimitere la jurisprudenţa Tribunalului Federal cu privire la subiectul în cauză,
instanţa de judecată a menţionat, printre altele:
„În prezentul caz, deşi cele trei tablouri pictate de dl Müller nu stimulează sexual o persoană cu o
sensibilitate ordinară, ele sunt în mod incontestabil respingătoare. Impresia generală care se crea-
ză este că autorii aceştor tablouri au dat frâu liber lubricităţii şi chiar perversiunii. Astfel de subiecte
ca sodomia, homosexualitatea, brutalitatea, penisul excitat sunt subiecte care evident ofensează
moralitatea vastei majorităţi a populaţiei. Deşi, trebuie să se ţină cont de producerea unor schim-
bări în climatul moral, chiar şi a celor cu efect negativ, ceea ce avem în prezentul caz ar revoluţiona
acest climat. Orice comentariu cu privire la lucrările confiscate este inutil; caracterul lor vulgar este
evident şi nu necesită o analiză detaliată.
...
Orice persoană cu o sensibilitate ordinară nu se poate distanţa de imaginea vizualizată şi nu poate
face o analiză secundară a ceea ce vede în tablou în mod independent. Pentru aceasta, vizitând
expoziţiile, ea ar trebui să fie însoţită de un cortegiu alcătuit dintr-un sexolog, psiholog, teoretician
în domeniul artei sau etnolog pentru a înţelege că ceea ce de fapt a văzut în tablou, în realitate a
fost ceva ce ea din greşeasă a crezut că a văzut.
În cele din urmă, orice comparaţie cu operele lui Michelangelo şi J. Bosch sunt plauzibile. În afara
faptului că ele nu conţin evocări de acest gen în tablourile dlui Muller, nici o comparaţie validă nu
poate fi făcută cu colecţiile istoriei artei sau culturale în care sexualitatea îşi are locul său..., dar fără
a degrada la brutalitate. Chiar şi urmărind un scop artistic, sexualitatea brută nu merită protecţie....
La fel şi comparaţiile cu civilizaţiile care sunt străine civilizaţiei occidentale.”

Cu privire la întrebarea dispunerii distrugerii tablourilor în conformitate cu para-


graful 3 al articolului 204 (paragraful 20 infra), tribunalul a afirmat că:
„Deşi are dubii, tribunalul nu va dispune distrugerea efectivă a celor trei tablouri.
Meritul artistic al celor trei tablouri expuse la Fribourg este mai puţin evident decât s-a pretins de
martorul Amman, care, totuşi, a menţionat că tablourile expuse de către dl Müller la Basle aveau
un caracter mai puţin „pretenţios”. Curtea va accepta această afirmaţie. Dl Müller este incontestabil
un artist cu anumite realizări, în special în materie de compoziţie şi de utilizare a culorii, chiar dacă
lucrările sechestrate în Fribourg par mai curând a fi lucrate fără tragere de inimă.
Cu toate acestea, curtea, ţinând cont de opinia criticului de artă fără a o împărtăşi şi acceptând
constatările relevante adoptate de către Tribunalul Federal în hotărârea în cauza Rey (ATF 89 IV
136 et seq), consideră că pentru a scoate cele trei tablouri din circuitul general - de a le „distruge”
- este suficient de a le preda spre conservare unui muzeu, al cărui curator va avea dreptul să le
pună la dispoziţia unui număr limitat de specialişti competenţi în domeniu şi, respectiv, capabili să
aprecieze valoarea lor artistică şi culturală, fără a urmări un interes lasciv. Muzeul de artă şi istorie
al cantonului Fribourg corespunde exigenţelor pentru prevenirea unor încălcări ulterioare ale artico-
lului 204 din Codul penal. Cele trei tablouri confiscate vor fi predate spre conservare muzeului.”

15. Toţi reclamanţii au introdus recurs în anulare la 24 februarie 1982. În speci-


al, ei au contestat interpretarea instanţei de judecată a caracterul obscen al tablourilor
relevante. Spre exemplu, dl Josef Felix Müller a afirmat (în pledoariile din 16 martie
1982) că ceea ce este obscen urmăreşte în mod direct stimularea pasiunii sexuale,
scopul esenţial fiind de a stimula cele mai inferioare instincte ale unei persoane sau
pentru un inters financiar. Aceasta nu este relevant „când efortul artistic sau ştiinţific
constituie motivul primar”.

369
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________

16. Tribunalul cantonului Fribourg, statuând în calitate de Curte de Casare a


respins recursurile reclamanţilor la 26 aprilie 1982.
Referindu-se la jurisprudenţa Tribunalului Federal, instanţa de judecată a recu-
noscut că „în trecut, precum şi în prezent, opiniile publice de ordin general cu privire la
moralitate, care variază în diferite perioade de timp şi în diferite localităţi, s-au schimbat în
aşa fel încât lucrurile pot fi văzute mai obiectiv şi mai natural.” Instanţa de judecată trebuia
să ţină cont de această schimbare, ceea ce nu însemna că ea trebuia să demostreze
toleranţă deplină, care va reduce domeniul de aplicare a articolului 204 din Codul penal.
Cât priveşte lucrările de artă, ele nu aveau un statut privilegiat. Cel mult, în po-
fida caracterului obscen, ele puteau fi conservate şi nu distruse efectiv. Cu toate că,
autorii acestor tablouri au căzut sub incidenţa articolului 204, „din moment ce aceas-
tă prevedere legală în ansamblul său era menită să protejeze morala publică, chiar şi
în sfera artelor frumoase”. În conformitate cu această prevedere, tribunalul nu trebuia
să decidă dacă tablourile reclamate constituiau rezultatul „ideilor artistice, chiar dacă
intenţia era un lucru şi realizarea ei un alt lucru”.
La fel ca şi instanţa de judecată, Curtea de Apel a constatat că tablourile dlui
Josef Felix Müller provocau „repulsie şi dezgust”:
„Acestea nu sunt lucrări, care tratând un subiect sau o scenă particulară, fac aluzie într-o manieră mai
mult sau mai puţin discretă la actul sexual. Ele îl plasează în prim plan, prezentând-o în imagini vulga-
re de sodomie, homosexualitate, bestialitate, penisuri excitate sau masturbare şi nu în îmbrăţişarea
senzuală între un bărbat şi o femeie. Actul sexual este ingredientul principal, dacă nu chiar unic, al
celor trei tablouri şi, atât explicaţiile prezentate de către reclamanţi, cât şi remarcile mai curând învă-
ţate pot altera acest fapt. Procedând la o examinare mai detaliată, indiferent de cât de disgustătoare
aceasta ar putea fi, unul din tablourile reclamate conţine nu mai puţin de opt persoane în stare de
erecţie. Toate persoanele pictate sunt complet goale, iar una din ele se implică simultan în diferite
practice sexuale cu alţi doi bărbaţi şi un animal. Ea stă în genunchi şi nu numai că sodomizează ani-
malul, dar ţine penisul lui în stare de erecţie în gura celuilalt animal. În acelaşi timp, partea inferioară
a corpului, fesele lui sunt mângâiate de alt bărbat, al cărui penis exitat este ţinut de către al treilea
bărbat la nivelul gurii primului bărbat. Animalul sodomizat îşi are limba întinsă spre fesele celui de-al
patrulea bărbat, al cărui penis este în stare de erecţie. Chiar şi limbile animalelor (în special în cel mai
mic tablou) mai curând sugerează, prin formă şi aspect, organele excitate masculine decât limbi de
animale. Acţiunea sexuală este portretizată de o manieră brutală şi vulgară şi nu constituie rezultatul
unei idei. În cele din urmă, trebuie de subliniat faptul că tablourile erau de format mare ..., ca rezultat
brutalitatea şi vulgaritatea lor au un caracter extrem de ofensator.
Tribunalul nu este convins de argumentul reclamanţilor că tablourile sunt simbolice. Ceea ce contea-
ză este valoarea lor nominală, efectul pe care îl au asupra observatorului, nu o compoziţie abstractă
care nu are nici o legătură cu imaginea vizibilă sau care o denaturează. Mai mult ca atât, nu este
important ideea artistului sau semnificaţia pretinsă, ci efectul imaginii asupra observatorului...
Puţine argumente au fost formulate în apel la subiectul intenţiei sau conştientizării obscenităţii. În
special, un autor este conştient de faptul că o publicaţie are un caracter obscen dacă el ştie că
această publicaţie tratează subiecte de ordin sexual şi că orice aluzie scrisă sau pictată la astfel de
subiecte este susceptibilă, în lumina opiniilor general acceptate, de a ofensa grav sensul natural
de decenţă şi cuviinţă al cititotului sau observatorului ordinar. Aceasta este evident în speţă, fapt
confirmat de probele prezentate la judecată.... Bineînţeles, câţiva apărători au admis că tablourile
i-au şocat. Trebuie de notat faptul că chiar şi o persoană mai puţin sensibilă faţă de obscenitate
este capabilă să realizeze că aceasta poate deranja pe cei din jur. După cum a remarcat instanţa
de judecată, acuzaţii cel puţin au acţionat imprudent.
În cele din urmă, este nesemnificativ faptul că lucrări similare au fost expuse, după cum se pretin-
de, în alte localităţi; aceasta nu înlătură caracterul obscen al celor trei tablouri în cauză, astfel cum
a declarat şi tribunalul...”

370
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

17. La 18 iunie 1982, reclamanţii au introdus o cerere, solicitând Tribunalului


Federal admiterea unui recurs în anulare (Nichtigkeitsbeschwerde). Ei solicitau anu-
larea hotărârii din 26 aprilie şi remiterea cauzei în vederea achitării reclamanţilor şi
restituirii tablourilor confiscate sau, cu titlu subsidiar, doar restituirea tablourilor.
Potrivit afirmaţiilor reclamanţilor, Tribunalul cantonului Fribourg a interpretat
eronat prevederile articolului 204 din Codul penal; în special, instanţa nu a ţinut cont
de întinderea libertăţii de exprimare artistică, garantată, printre altele, de articolul 10
din Convenţie. Dl Ammann, unul din cei mai distinşi experţi în arta modernă, a confir-
mat că lucrările în cauză erau nişte lucrări demne de atenţie. Mai mult ca atât, tablouri
similare pictate de către dl Josef Felix Müller fusese expuse la Bâle în februarie 1982,
fără a fi considerate de a avea un caracter obscen.
Cât priveşte „publicarea” materialelor cu caracter obscen, înterzisă în confor-
mitate cu articolul 204 din Codul penal, acesta era un concept relativ. Ar putea exista
posibilitatea de a expune în cadrul unei expoziţii tablouri care, dacă ar fi fost expuse
în piaţă, ar contraveni articolului 204; persoanele interesate de artă trebuie să benefi-
cieze de posibilitatea de a se familiariza cu toate tendinţele artei contemporane. Vizi-
tatorii la o expoziţie de artă contemporană similară cu expoziţia „Fri -Art 81” trebuie să
anticipeze că vor vedea lucrări moderne care ar putea fi incomprehensibile. Dacă lor
nu le-au plăcut tablourile în cauză, ei dispuneau de libertate de a le trece cu vederea;
în acest caz nu este necesar de a aplica protecţia conferită de legislaţia penală. Nu
este de competenţa tribunalului de a efectua o cenzurare indirectă a lucrărilor de artă.
În strictă conformitate cu formularea articolului 204 – cu alte cuvinte, persoana care,
ţinând cont de dreptul fundamental la libertatea de exprimare artistică, a lăsat la latitu-
dinea amatorilor de artă de a decide ce doresc să vadă - reclamanţii trebuie achitaţi.
Reclamanţii au afirmat că, confiscarea tablourilor contestate poate fi dispusă nu-
mai dacă ele prezintă un astfel de pericol pentru ordinea publică încât restituirea lor nu ar
putea fi justificată, ceea ce nu a fost luat în considerare de către Curtea de Casare. Din
moment ce tablourile au fost expuse în public în decurs de zece zile fără a cauza proteste
din partea publicului, era destul de dificil de a estima pericolul prezentat de aceste lucrări.
Este cert faptul că Josef Felix Müller nu-şi va expune tablourile în Fribourg în viitorul apro-
piat. Pe de altă parte, ele nu vor putea fi expuse fără a întimpina dificultăţi în oricare altă
localitate, fapt demonstrat de expoziţia organizată la Bâle în februarie 1982. În consecin-
ţă, este disproporţionat de a-l priva pe dl Müller de tablourile sale.
18. Curtea de Casare penală a Tribunalului Federal a respins recursul la 26
ianuarie 1983 pentru următoarele motive:
„Cazurile asupra cărora deja s-a decis demonstrează că, în temeiul articolului 204 din Codul penal,
orice obiect este obscen dacă şochează decenţa sexuală, într-o manieră inacceptabilă; obsceni-
tatea poate avea ca efect stimularea sexualităţii unei persoane ordinare sau provocare unui senti-
ment de disgust sau repulsie .... Testul obscenităţii care poate fi aplicat de către instanţă este de a
afla dacă impresia generală provocată de obiect sau lucrare cauzează un prejudiciu moralei unei
persoane cu o sensibilitate obişnuită...
Tablourile în cauză prezintă o orgie a practicilor sexuale nenaturale (sodomie, bestialitate, mân-
gâierea animalelor), care este evocată în mod brutal în format mare; ele sunt pasibile de a ofensa
în mod indecent sensul de decenţă sexuală al persoanelor cu o sensibilitate ordinară. Libertatea
artistică invocată de către reclamanţi nu poate altera concluzia adoptată în prezentul caz.

371
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________

Conţinutul şi întinderea libertăţilor constituţionale se determină în funcţie de legislaţia federală în


vigoare. Aceasta vizează, printre altele, libertatea presei, libertatea de opinie şi libertatea artistică;
în conformitate cu articolul 113 din Constituţia Federală, Tribunalul Federal se supune prevederilor
legislaţiei federale... În domeniul creaţiei artistice tribunalul a decis că operele de artă per se nu se
bucură de un statut special... O operă de artă nu este obscenă dacă artistul se abţine de a prezenta
subiecte de natură sexuală într-o formă artistrică astfel încât caracterul lor ofensator este diminuat
şi nu predomină.... La adoptarea deciziei, tribunalul penal nu trebuie să examineze lucrarea prin
prisma unui critic de artă (fapt care ar putea avea un efect negativ, dar trebuie să decidă dacă
lucrarea este susceptibilă de a şoca vizitatorul.
Opinina expertului cu privire la valoarea artistică a lucrării în cauză este, prin urmare, nerelevantă
la această etapă, deşi aceasta ar putea fi relevantă la adoptarea deciziei în ceea ce priveşte acţi-
unea care urmează a fi întreprinsă pentru a împiedica comiterea unor infracţiuni noi (distrugerea
sau sechestrarea obiectului, art. 204 § 3 din Codul penal).
Tribunalul cantonal a examinat cu atenţie tablourile, urmărind să depisteze prezenţa unui element
predominant estetic. Ţinând cont, în special, de numărul scenelor cu caracter sexual în fiecare din
cele trei tablouri (spre exemplu, unul din ele conţine opt personaje în stare de erecţie), instanţa
a decis că accentul a fost pus pe sexualitatea în formele sale ofensatoare, acesta constituind
elementul predominant, dacă nu exclusiv, al obiectelor în litigiu. Curtea de Casare a Tribunalului
Federal subscrie acestei decizii. Impresia generală provocată de tablourile dlui Müller este de aşa
natură încât să ofenseze sensibilitatea morală a unei persoane ordinare. Concluzia Tribunalului
cantonal potrivit cărei tablourile conţineau scene obscene nu a contravenit legislaţiei federale.
Reclamanţii au susţinut lipsa elementului de publicare al infracţiunilor. Opinie greşită.
Tablourile obscene erau expuse în cadrul unei expoziţii accesibile publicului care a fost mediatizată
prin intermediul posterelor şi a presei. Nu existau condiţii speciale de admitere la expoziţia „Fri Art
81”, precum este condiţia limitei de vârstă. Tablourile în dezbatere erau accesibile unui număr neli-
mitat de persoane, care constituie criteriul de publicitate în sensul articolului 204 din Codul penal.
În cele din urmă, Curtea de Casare penală a Tribunalului Federal a declarat solicitatrea subsidiară
de restituire a tablourilor inadmisibilă, deoarece nu a fost iniţial inaintată în faţa instanţelor de ju-
decată cantonale.

19. La solicitarea dlui Müller, introdusă la 29 iunie 1987, tablourile au fost resti-
tuite prin hotărârea din 20 ianuarie 1988 a tribunalului corecţional Sarine.
Bazându-se pe solicitarea de a reexamina măsura de confiscare dispusă în 1982, tribunalul a
declarat că trebuie să decidă menţinerea măsurii „pentru un interval de opt ani”.

Respectiv, motivele deciziei instanţei sunt după cum urmează:


„Potrivit dreptului elveţian, confiscarea constituie o măsură asiguratorie cu caracter real; aceasta
rezultă deja din textul legislativ, care aranjează articolul 58 sub titlul de „alte măsuri” – titlul mar-
ginal pentru articolul 57-62 din Codul penal – şi nu sub titlul de sancţiuni subsidiare prevăzute de
articolele 51-56 din Codul penal...
Confiscarea obiectelor sau a bunurilor poate constitui o ingerinţă gravă în exercitarea dreptului la
proprietate. Ea trebuie să fie proporţională şi dispunerea unei măsuri mai moderate poate fi, prin
urmare, justificată în cazul în care atinge scopul urmărit. Oricum, confiscarea rămâne în continu-
are a fi regula. Ea poate fi neglijată numai în cazul în care o normă mai puţin riguroasă permite
realizarea scopului urmărit .... . Astfel, în cazul în care ordinul de confiscare a fost emis în 1982,
prevederea legală (articolul 204 § 3 din Codul penal) în mod normal ar impune distrugerea tablou-
rilor. Adoptând o decizie motivată, instanţa a preferat să aplice o măsură mai puţin gravă în scopul
securităţii, totodată respectând principiul proporţionalităţii... Măsura trebuie să rămână în vigoare
pănă la satisfacerea cerinţelor legale ...
Este adevărat că Codul nu prevede modificarea sau anularea unui ordin în temeiul articolului 58.
Organul legislativ probabil nu şi-a adresat această întrebare în acea perioadă, dacă au fost pre-
văzute alte măsuri care aveau, în mod evident, un caracter mult mai grav, deoarece impuneau
restricţii asupra libertăţii personale şi puteau fi reexaminate de către instanţă din propria iniţiativă
(articolul 42-44 din Codul penal). Aceasta nu presupune că achitarea sau modificarea este total-
mente ilegală. În plus, Curtea Federală a hotărât că o măsură nu trebuie să rămână în vigoare în
cazul în care circumstanţele care o justifică nu mai sunt relevante...

372
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Respectiv, trebuie să se ţină cont de faptul că confiscarea unei lucrări artistice poate fi, ulterior,
anulată sau modificată, în cazul în care obiectul confiscat nu mai prezintă vreun pericol şi nu este
necesară dispunerea unei anumite măsuri sau pentru motivul că gradul necesar de securitate
poate fi atins prin aplicarea unei măsuri mai puţin radicale (hotărârea Curţii de Apel Bâle - Urban
din 19 august 1980 adoptată în cauza Fahrner).
Hotărârile care vizează libertatea de exprimare şi domeniul de exprimare frecvent fac referinţe la
articolul 10 §§ 1 şi 2 din Convenţie.
La acest capitol, deciziile date de instanţele Convenţiei au o influenţă directă asupra sistemului
juridic elveţian, consolidând libertăţile individuale şi garanţiile judiciare...
În acest caz, din moment ce reclamantul a utilizat posibilitatea de a solicita restituirea tablourilor
sale, instanţa trebuie să examineze dacă motivele pentru dispunerea confiscării tablourilor, care a
limitat libertatea de exprimare a dlui Müller, sunt în continuare valabile.
În timp ce impunerea unei astfel de restricţii a fost necesară într-o societate democratică în 1982
şi a fost justificată de necesitatea de a garanta şi de a proteja morala şi drepturile altora, instanţa
consideră, în mod evident cu anumite rezerve, că ordinul poate fi anulat. Trebuie de notat faptul că
măsura de confiscare nu a fost de durată absolută, dar de durată nedeterminată, ceea ce a lăsat
spaţiu pentru o eventuală reexaminare.
Instanţa consideră că obiectivul măsurii asiguratorii a fost realizat, şi anume de a asigura ca astfel
de tablouri să nu mai fie expuse în public fără a lua măsuri necesare de precauţie. Însăşi con-
damnaţii au admis că tablourile pot şoca publicul larg. Din moment ce scopul urmărit prin emiterea
ordinului a fost atins, nu există nici un motiv pentru a-l menţine în vigoare. Respectiv, tablourile vor
fi restituite pictorului.
Nu este necesar de a atribui alte obligaţii acestei decizii. Dacă J.F. Müller va decide să-şi expună
aceste trei tablouri din nou într-un alt local, el ştie că va fi supus riscului de a fi urmărit din nou în
justiţie în conformitate cu prevederile articolului 204 din Codul penal.
În cele din urmă, rezultă că expunând cele trei tablouri cu caracter provocator în incinta fostului se-
minariu în 1982, J.F. Müller a intenţionat să atragă atenţia la propria persoană şi la organizatori. De
atunci, el a devenit cunocut pentru mai multe lucrări „provocatoare”, făcând uz de termenii utilizaţi de
criticul de artă care a depus mărturii în 1982. Dobândind o anumită reputaţie, nu mai există necesita-
tea de a şoca pe cei din jur făcând uz de vulgaritate. În orice caz, nu există motive de a crede că recla-
mantul va utiliza cele trei tablouri în viitor cu scopul de a ofensa sensibilitatea morală a persoanelor.
În martie 1988, tablourile i-au fost restituite pictorului.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

20. Articolul 204 din Codul penal elveţian prevede următoarele:


„1. Pesoana care produce sau deţine texte, imagini, filme sau alte obiecte obscene, cu scopul de
a le comercializa, distribui ori expune în public, sau care, pentru scopurile enumerate mai sus,
importă, transportă, sau exportă astfel de obiecte sau le pune în circulaţie prin diferite modalităţi,
sau care în mod deschis sau secret le comercializează, le distribuie în public sau le expune, sau le
furnizează pe cale comercială pentru a fi închiriate, precum şi persoana care anunţă sau informea-
ză utilizând alte procedee, cu scopul de a facilita o astfel de circulaţie sau comerţ, persoana care
este angajată în oricare din activităţile enumerate mai sus sau care anunţă ori difuzează informaţia
despre modalitatea sau furnizorul de la care aceste obiecte pot fi procurate în mod direct sau indi-
rect, va fi pedepsită cu închisoare sau amendă.
2. Oricare persoană care va furniza sau expune astfel de obiecte unei alte persoane sub vărsta de
18 ani va fi pedepsită cu închisoare sau amendă.
3. Instanţa de judecată va dispune distrugerea obiectelor.”

Curtea Federală a declarat în mod constant că oricare lucrări sau obiecte care
ofensează, într-un mod dificil de acceptat, sensul de decenţă sexuală, sunt obscene;
efectul cauzat poate fi stimularea sexuală a unei personae normale sau provocarea

373
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________

unui sentiment de dezgust sau repulsie (hotărârile Curţii Federale elveţiene (ATF),
vol. 83 (1957), partea VI, p. 19-25; vol.86 (1960), partea IV, p. 19-25; vol. 87 (1961),
partea IV, p. 73-85); accesul liber a unui număr nedeterminat de persoane la astfel de
obiecte se califică ca „publicarea” lor.
21. Curtea Federală a declarat în 1963 că în sensul paragrafului 3 al articolului
204, dacă un obiect obscen prezenta un interes cultural incontestabil, era suficient de
a-l scoate din circuitul public pentru a-l „distruge”.
În hotărârea din 10 mai 1963 adoptată în cauza Rey c. Attornez –general of
valais (ATF vol. 89 (1963), partea a IV-a, p. 133-140), curtea a declarat printre alte-
le „că, ordonând distrugerea, legislatorul avea în vedere numai cel mai comun caz:
publicarea obiectelor pur pornografice. Deoarece „distrugerea este o măsură şi nu o
pedeapsă”, „ea nu trebuie să depăşească scopul necesar”, cu alte cuvinte „protecţia
moralei publice”. În continuare curtea a declarat:
„Cu alte cuvinte, „distrugerea”, aşa cum este prevăzută de articolul 204 § 3 din Codul penal, trebuie
să protejeze morala publică fără a depăşi exigenţa care o justifică. În cazul cel mai comun, cel a
publicaţiilor pornografice lipsite de orice valoare artistică, literară sau ştiinţifică, distrugerea va fi
efectivă şi ireversibilă, nu numai datorită lipsei unor valori culturale, dar, de asemenea, deoarece,
în general, aceasta este unica modalitate adecvată de protejare a publicului de pericolul creat de
obiectele confiscate ....
Chestiunea este de o altă natură dacă un obiect constituie, ca şi în speţă, o operă de artă de neînlo-
cuit sau aproape de neînlocuit. În acest caz, apare o divergenţă între două înterese opuse, ambele
fiind împortante în funcţie de civilizaţia la care aparţine Elveţia: interesul moral şi cultural. În aceste
circumstanţe, legislatorul şi instanţele de judecată trebuie să găsească o modalitate de conciliere
a ambelor interese. Prin urmare, curtea a decis, în aplicarea articolului 204, că trebuie să se ţină
cont de faptul că creativitatea artistică cade sub incidenţa unor anumite limitări impuse de morala
publică, cu toate acestea libertatea artistică trebuie să existe.
În consecinţă, ţine de competenţa instanţelor de judecată să examineze în fiecare caz, ţinând cont
de ansamblul circumstanţelor, dacă distrugerea efectivă este indispensabilă sau poate fi înlocuită
cu o măsură mai puţin gravă. Prin urmare, cerinţa obligatorie impusă de articolul 204 § 3 va fi
respectată în cazul în care instanţele de judecată dispun distrugerea efectivă a unui obiect obscen
care este lipsit de orice valoare culturală, iar cu privire la obiectele de valoare culturală incontes-
tabilă, în cazul în care sunt luate măsurile necesare pentru scoaterea lor din circuitul public şi se
menţine posibilitatea examinării lor de către un număr limitaţi de experţi...
În cazul adoptării unor astfel de măsuri de precauţie, prevederile articolului 204 din Codul penal nu
se aplică obiectelor care sunt obscene în mod inerent, dar deţin o valoare culturală adevărată. De
asemenea, trebuie trasată distincţia între aceste obiecte şi pornografia pură. Valoarea culturală a
unui obiect în mod evident nu-l împiedică de a fi obscen, ceea ce nu impune înstanţelor de jude-
cată necesitatea de a determina cu o atenţie specială ce fel de măsuri de precauţie trebuie luate
pentru a împiedica accesul general la obiect, totodată punându-l la dispoziţia unui grup bine definit
de experţi; aceasta va satisface exigenţele articolului 204 paragraful 3 din Codul penal, care, după
cum s-a demonstrat deja, prevede distrugerea obligatorie, dar numai ca măsură a cărei consecinţe
trebuie să fie proporţionale scopului urmărit ...”

Acest caz particular viza şapte reliefuri din fildeş şi treizeci gravuri, aparţinând
artei antice japoneze. Curtea a hotărât că exigenţa de a le „distruge” a fost satisfă-
cută prin predarea lor spre conservare unui muzeu.
22. Anterior deciziei din 20 ianuarie 1988, adoptate de tribunalul corecţional al
circumscripţiei Sarine (paragraful 19 supra), Curtea de Apel Bâle-Urban a dispus deja
suspendarea măsurii de confiscare aplicată în conformitate cu prevederile Codului
penal. În hotărârea din 29 august 1980, la care s-a referit tribunalul corecţional, Cur-

374
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

tea de Apel a admis o cerere de restituire moştenitorilor pictorului Kurt Fahrner a unui
tablou confiscat în 1960, după condamnarea lui pentru încălcarea libertăţii de credinţă
religioasă şi cult (articolul 261 din Codul penal)
Curtea de Apel a declarat, printre altele, că deoarece confiscarea „mereu adu-
ce atingere drepturilor de proprietate ale unei persoane vizate, este necesar de aplicat
anumite restricţii şi în conformitate cu principiul proporţionalităţii, o astfel de măsură
nu trebuie să depăşească limita esenţială de asigurare a securităţii”. Curtea a adăgat
următoarele (traducere din limba germană):
„ Acest principiu se aplică, în special, în cazul în care obiectul supus confiscării este dificil sau
imposibil de a fi substituit. Prin urmare, principiul se aplică mai restrictiv cu privire la obiectele de
artă (spre exemplu, un tablou), decât la o armă utilizată pentru a comite o infracţiune.... În cele din
urmă, ţinând cont de caracterul preventiv, măsura trebuie să rămână în vigoare până la satisface-
rea exigenţelor juridice...”
Prin urmare, trebuie de luat în considerare faptul că „o dispoziţie de confiscare a unei opere de
artă poate fi ulterior anulată sau modificată, din motiv că obiectul confiscat nu mai este periculos şi
menţinerea măsurii nu mai este necesară, sau deoarece gradul necesar de securitate poate fi atins
aplicând o măsura mai puţin gravă”.

În speţă, raţionamentul curţii a fost următorul:


„pentru a aplica criteriile actuale, ambele părţi sunt de acord cu curtea că ideile publicului privind ob-
scenitatea, imoralitatea, indecenţa, blasfemia, etc. s-au schimbat considerabil pe parcursul ultimilor
douăzeci de ani şi au devinit în mod distinct mai liberale. Deşi, tabloul confiscat este în mod incon-
testabil susceptibil de a ofensa grav sensibilitatea religioasă a multor persoane chiar şi în prezent, nu
există motive de a crede că expunerea lui într-un local privat sau public ar periclita armonia religioa-
să, siguranţa publică, morala sau ordinea publică în sensul articolului 58 din Codul penal...
Existenţa unui pericol depinde în primul rând de persoana la care ar putea ajunge în final obiectul
care urmează a fi confiscat … În acest caz, expunerea tabloului într-un muzeu ar fi ireproşabilă
în contextul articolului 58 din Codul penal. Oricum, chiar dacă tabloul urma să fie restituit în mod
necondiţionat, posibilitatea utilizării abusive trebuie estimată ca fiind minimală dat fiind că dl Far-
ner, care în mod intenţionat a atras atenţia, prin intermediul unei expoziţii provocatoare, la propria
persoană ca pictor şi la concepţiile şi lucrările produse, deja decedase. Nu există un motiv de a
crede că reclamanţii au intenţia să utilizeze tabloul cu scopul de a ofensa sensibilitatea religioasă a
altor persoane. În orice caz, probabilitatea utilizării a acestui tablou în scopul prevăzut de articolul
261 din Codul penal nu este suficientă pentru a menţine măsura de confiscare dispusă în 1960…
Orice pericol de acest gen generat de prezentul tablou nu mai este suficient de grav pentru a jus-
tifica o acţiune în conformitate cu articolul 58 din Codul penal. La fel, nu există nici un motiv de a
preda acest tablou spre conservare unei colecţii ştiinţifice, cu alte cuvinte, unui muzeu, cu scopul
de a proteja publicul şi morala. Măsura de confiscare trebuie ridicată, iar tabloul restituit în mod
necondiţionat reclamanţilor în conformitate cu cererea lor principală”.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

23. Reclamanţii au sesizat Comisia la 22 iunie 1983 (cererea nr. 107737/84).


Învocănd prevederile articolului 10 din Convenţie, ei s-au plăns de decizia prin care
s-a dispus condamnarea penală şi amenda (în continuare numită “condamnare”), pre-
cum şi confiscarea tablourilor în cauză.
24. Comisia a declarat cererea admisibilă la 6 decembrie 1985.
În raportul său din 8 octombrie 1986 (întocmit în conformitate cu articolul 31)
Comisia a exprimat opinia că au avut loc o încălcăre a articolului 10 în ceea ce pri-
veşte măsura confiscării tablourilor (unsprezece voturi contra trei), dar nu şi în ceea

375
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________

ce priveşte condamnarea la amendă. Textul avizului Comisiei şi opinia separată care


o însoţeşte sunt anexate la această hotărâre.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

25. La audierea publică din 25 ianuarie 1988, Guvernul a reiterat concluziile


finale din propriul memoriu, solicitând Curtea să:
“decidă că în prezentul caz nu a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenţie, atât în ceea ce
priveşte condamnarea penală a reclamanţilor şi amenda cât şi în raport cu confiscarea tablourilor
primului reclamant”

ÎN DREPT

26. Reclamanţii s-au plâns că condamnarea lor şi confiscarea tablourilor în


cauză a încălcat articolul 10 din Convenţie, care prevede:
“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a
ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuzi-
une, de cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor for-
malităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o
societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei
sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţaile sau pentru a ga-
ranta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Guvernul a respins acest argument. Comisia de asemenea l-a respins cu privi-


re la prima măsură reclamată dar l-a acceptat cu privire la cea de a doua.
27. Reclamanţii şi-au exercitat în mod incontestabil dreptul lor la libertatea de
exprimare – primul reclamant prin pictarea şi expunerea ulterioară a lucrărilor în cau-
ză şi ceilalţi nouă reclamanţi prin acordarea posibilităţii de a le demonstra în public la
expoziţia “Fri-Art 81” pe care au organizat-o.
După cum se ştie, articolul 10 nu specifică că libertatea de exprimare artistică,
de care este vorba aici, cade sub incidenţa prevederilor sale; dar, pe de altă parte, nici
nu stabileşte distincţia dintre diferite forme de exprimare. După cum părţile prezente
în faţa Curţii au recunoscut, el cuprinde libertatea de exprimare artistică – îndeosebi
în cadrul libertăţii de a primi şi comunica informaţii şi idei – care oferă posibilitatea de
a participa la schimbul public de informaţii şi idei culturale, politice şi sociale de toate
genurile. Confirmarea, dacă este necesar, că această interpretare este corectă, îşi
găseşte exprimarea în a doua frază din paragraful 1 al articolului 10, care se referă
la “societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau televiziune”, mijloacele de co-
municare în masă ale cărora se extind asupra domeniului artei. Confirmarea că con-
ceptul de libertatea de exprimare include exprimarea artistică poate fi, de asemenea,
găsită în articolul 19 § 2 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice,
care distinge în mod explicit ca element al libertăţii de exprimare informaţiile şi ideile
“în formă de artă”.

376
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

28. Reclamanţii în mod clar au suportat “ingerinţa autorităţilor publice” în exer-


citatrea libertăţii lor de exprimare, în primul rând, din cauza condamnării lor de către
tribunalul corecţional din Sarine la 24 februarie 1982, care a fost susţinută de către
Curtea cantonului Friburg la 26 aprilie 1982 şi, ulterior, de către Tribunalul Federal
la 26 ianuarie 1983 (paragrafele 14, 16, şi 18 supra), şi în al doilea rând din cauza
confiscării tablourilor, care a fost dispusă în acelaşi timp, dar ulterior suspendată (pa-
ragraful 19 supra).
Astfel de măsuri, care constituie “penalizări” sau “restricţii”, nu contravin pre-
vederilor Convenţiei numai deoarece ele constrâng libertatea de exprimare, dat fiind
că exercitarea acestui drept poate fi limitat în conformitate cu condiţiile prevăzute în
paragraful 2 din articolul 10. Respectiv, cele două ingerinţe invocate nu au încălcat
articolul 10, dacă ele erau “prevăzute de lege”, urmăreau unul sau mai multe scopuri
legitime în temeiul paragrafului 2 al articolului 10 şi erau “necesare într-o societate
democratică” pentru a atinge scopul sau scopurile urmărite.
La fel ca Comisia, Curtea va examina, la rândul său, decizia de condamnare a
reclamanţilor şi confiscarea tablourilor din acest punct de vedere.

I. CONDAMNAREA RECLAMANŢILOR

1. “Prevăzută de lege”
29. În opinia reclamanţilor, textul articolului 204 § 1 din Codul penal elveţian, cu
precădere termenul “obscen” este vag formulat şi nu permite reglementarea conduitei
individuale în raport cu legea; respectiv, nici artistul şi nici organizatorii expoziţiei nu
puteau anticipa faptul că ar comite o infracţiune. Această opinie nu a fost susţinută de
Guvern şi Comisie.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, “previzibilitatea “este una din exigenţele
inerente în fraza “prevăzută de lege” în sensul articolului 10 § 2 din Convenţie. O nor-
mă nu poate fi calificată ca “lege” doar dacă ea este formulată cu o precizie suficientă
de a permite cetăţenilor, în caz de necesitate, cu un sfat adecvat, de a anticipa într-o
măsură rezonabilă în circumstanţele existente, consecinţele pe care le poate avea o
acţiune (a se vedea hotărârea Olsson din 24 martie 1988, Seria A nr. 130, p. 30, § 61
(a)). Cu toate acestea, Curtea deja subliniase imposibilitatea de a obţine o precizie
absolută în formularea legilor, în special în domeniile în care situaţia se schimbă în
funcţie de tendinţele dominante în societate (a se vedea hotărârea Barthold din 25
martie 1985, Seria A nr. 90, p. 22, § 47). Necesitatea de a evita rigiditatea excesivă şi
de a ţine pasul circumstanţelor în continuă schimbare înseamnă că majoritatea legilor
sunt în mod inevitabil redactate în termeni, într-o măsură mai mare sau mai mică, vagi
(a se vedea, spre exmplu, hotărârea Olsson precitată, ibid.). Prevederile dreptului
penal cu privire la obscenitate se încadrează în această categorie.
În speţă, este de asemenea relevant de a nota faptul că există o jurisprudenţă
constantă a Tribunalului Federal cu privire la “publicarea” obiectelor “obscene” (para-
graful 20 supra). Aceste decizii, care au devenit accesibile odată cu publicarea lor şi
au fost respectate de instanţele inferioare, au completat conţinutul artcolului 204 § 1

377
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________

din Codul penal. Prin urmare, condamnarea reclamanţilor a fost “prevăzută de lege”
în sensul articolului 10 § 2 din Convenţie.

2. Legitimitatea scopului urmărit

30. Guvernul a susţinut că scopul ingerinţei reclamate a fost de a proteja morala


şi drepturilor altor persoane. Cu privire la ultimul punct, ei s-au bazat în special pe reac-
ţia unui bărbat şi a fiicei lui care au vizitat expoziţia “Fri-Art 81” (paragraful 12 supra).
Curtea acceptă că articolul 204 din Codul penal elveţian este menit să proteje-
ze morala publică şi nu există nici un motiv de a presupune că aplicându-i prevederile
în speţă instanţele naţionale elveţiene au urmărit nişte obiective incompatibile cu pre-
vederile Convenţiei. Mai mult ca atât, după cum a subliniat Comisia, există o legătură
naturală între protecţia moralei şi protecţia drepturilor altor persoane.
Prin urmare, condamnarea reclamanţilor a urmărit un scop legitim în temeiul
articolului 10 § 2.
3. “Necesară într-o societate democratică”
31. Argumentele avansate de participanţii la proces în faţa Curţii s-au focusat
asupra întrebării dacă ingerinţa în litigiu a fost “necesară într-o societate democratică”
pentru a atinge scopul menţionat mai sus.
Potrivit opiniei reclamanţilor, libertatea de exprimare artistică are o importanţă
atât de fundamentală încât înterzicerea unei lucrări sau condamnarea artistului de co-
miterea unei infracţiuni a prejudiciat substanţa dreptului garantat de articolului 10 şi a
cauzat consecinţe nefaste pentru o societate democratică. Este incontestabil faptul că
tablourile incriminate reflectau o concepţie de sexualitate care venea în contradicţie cu
moralitatea predominantă în societatea contemporană, însă reclamanţii au afirmat că
semnificaţia simbolică a tablourilor în cauză trebuia să fie luată în considerare, din mo-
ment ce ele erau opere de artă. Libertatea de exprimare artistică şi-ar pierde conţinutul
dacă tablourile similare cu cele pictate de Josef Felix Müller ar fi demonstrate persoane-
lor interesate în artă ca parte a unei expoziţii de artă contemporană experimentală.
În opinia Guvernului, pe de altă parte, ingerinţa a fost necesară, ţinând cont în spe-
cial de subiectul tablourilor şi de circumstanţele speciale în care ele au fost expuse.
Pentru motive similare şi făcând abstracţie de orice evaluare a meritului simbo-
lic sau artistic, Comisia a considerat că instanţele naţionale elveţiene puteau în mod
rezonabil califica picturile ca fiind obscene şi erau autorizate de a declara reclamanţii
culpabili de o infracţiune în conformitate cu articolul 204 din Codul penal.
32. Curtea a declarat în mod consecvent că în articolul 10 § 2 adjectivul “nece-
sar” presupune existenţa unei “necesităţi sociale imperioase” (a se vedea hotărârea
din cazul Lingens din 8 iulie 1986, Seria A nr. 103, p. 25, § 39). Statele Contractante au
o anumită marjă de apreciere atunci când se decide dacă o astfel de necesitate exis-
tă, dar aceasta este însoţită de un control european, exercitat atât asupra legislaţiei,
cât şi asupra deciziilor prin care legile se aplică, inclusiv asupra hotărârilor adoptate
de instanţele de judecată independente (ibid.). Prin urmare, Curtea are competenţa

378
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

de a adopta decizia finală în chestiunea concilierii “restricţiei” sau “condamnării” cu


libertatea de exprimare aşa cum aceasta este protejată de articolul 10 (ibid.).
În exercitarea competenţei sale de control, Curtea nu se limitează la exami-
narea, în mod izolat, a hotărârilor judecătoreşti contestate; Curtea le examinează în
lumina cauzei în ansamblu, înclusiv luând în considerare tablourile în cauză şi con-
textul în care acestea au fost expuse. Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa în
discuţie a fost “proporţională cu scopul legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de
instanţele elveţiene pentru justificarea acestei ingerinţe au fost “relevante şi suficien-
te” (a se vedea aceeaşi hotărâre, p. 26, § 40).
33. Din această perspectivă, Curtea a reiterat că libertatea de exprimare, ga-
rantată de articolul 10 paragraful 1, constituie unul din fundamentele esenţiale ale
societăţii democratice şi una din cerinţele prioritare ale progresului societăţii şi dez-
voltării personale. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai
“informaţiile” şi “ideile” primite favorabil sau cu indiferenţă ori considerate inofensive,
dar şi pe acele care ofensează, şochează sau deranjează. Acestea sunt cerinţele
pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, fără de care nu există “societatea demo-
cratică” (a se vedea hotărârea în cazul Handyside din 7 decembrie 1976, Seria A nr. 24,
p. 23, § 49). Cei care creează, interpretează, difuzează sau expun o operă de artă
contribuie la schimbul de idei şi opinii, indispensabil unei societăţi democratice. De
aici rezultă obligaţia statului de a nu încălca injust libertatea acestora la exprimare.
34. Artiştii şi cei care îşi promovează operele cad, în mod cert, sub incidenţa
limitărilor prevăzute în paragraful 2 al articolului 10. Orice persoană care îşi exercită
libertatea de exprimare îşi asumă în rezultat, în conformitate cu condiţiile explicite pre-
văzute de acest paragraf, “obligaţii şi responsabilităţi”; anvergura lor va depinde de situ-
aţia acestei persoane şi de mijloacele utilizate (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea
Handyside, precitată, p. 23 § 49). La examinarea faptului dacă sancţiunea a fost “nece-
sară într-o societate democratică”, Curtea nu poate neglija acest aspect al chestiunii.
35. Condamnarea reclamanţilor, bazată pe articolul 204 din Codul penal elve-
ţian, a urmărit protejarea moralei. Or, astăzi ca şi la data adoptării hotărârii în cauza
Handyside (precitată, p. 22, § 49) nu este posibil de a găsi o noţiune uniformă a
moralei în sistemele juridice şi ordinea socială din statele-membre. Ideea care stă la
baza exigenţelor sale variază în timp şi spaţiu, mai ales în epoca noastră, caracte-
rizată printr-o evoluţie profundă a opiniilor în materie. Datorită contactelor directe şi
constante cu realitatea din ţările lor, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine
plasate decât judecătorul internaţional pentru a se pronunţa asupra conţinutului exact
al acestor exigenţe, şi cu privire la “necesitatea” unei “restricţii” ori a unei “sancţiuni”
destinate să răspundă exigenţelor.
36. În speţă, trebuie de subliniat faptul că – dat fiind faptul că instanţele elveţie-
ne au constatat la nivel cantonal în prima istanţă şi în recurs şi la nivel federal – tablo-
urile contestate prezentau într-un mod extrem de direct relaţii sexuale, în special între
oameni şi animale (paragrafele 14, 16 şi 18 supra). Pictate pe loc – în conformitate cu
scopurile expoziţiei, care era preconizată a fi spontană –publicul a avut acces liber,
deoarece organizatorii nu au fixat nici condiţii de intrare, nici limita de vărstă. Tablou-

379
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________

rile au fost prezentate în cadrul unei expoziţii care era deschisă fără restricţii marelui
public, pe care au căutat să-l atragă.
Curtea recunoaşte, susţinând argumentarea instanţelor elveţiene, că concep-
tele de moralitate sexuală s-au schimbat în decursul anilor recenţi . Cu toate acestea,
examinând tablourile, Curtea a confirmat argumentarea judecătorilor naţionali, care
au apreciat că imaginile pictate erau de natură să rănească în mod brutal decenţa
sexuală a persoanelor cu o sensibilitate normală, prin accentul pus pe sexualitatea în
formele sale cele mai exagerate” (paragraful 18 supra). În aceste circumstanţe, ţinând
cont de marja de apreciere conferită lor în conformitate cu articolul 10 § 2, instanţele
elveţiene au avut dreptul să considere amendarea reclamanţilor pentru publicarea
materialului cu caracter obscen ca o măsură necesară pentru protejarea moralei.
Reclamanţii au pretins că expoziţia de tablouri nu a provocat nici o mişcare
publică de protest şi că presa în general s-a pronunţat în favoarea lor. De asemenea,
ar putea fi adevărat faptul că Josef Felix Müller a avut posibilitatea de a-şi expune
lucrările pictate într-o manieră artistică similară în alte regiuni ale Elveţiei şi peste
hotare, atât înainte cât şi după ce a fost organizată expoziţia “Fri Art 81” (paragraful
9 supra). Oricum, aceasta nu înseamnă că condamnarea reclamanţilor în Fribourg,
având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei, nu a răspuns unei necesităţi so-
ciale reale, după cum s-a afirmat în fond de cele trei instanţe de judecată elveţiene
care au examinat cauza.
37. În concluzie, măsura în cauză nu a încălcat articolul 10 din Convenţie.

II. CONFISCAREA TABLOURILOR

1. “ Prevăzută de lege”
38. În opinia reclamanţilor, confiscarea tablourilor nu a fost “prevăzută de lege”,
deoarece a contravenit condiţiilor clare şi precise prevăzute în articolul 204 din Codul
penal elveţian care prevede că obiectele considerate obscene trebuie distruse.
Guvernul şi Comisia au invocat în mod just evoluţia jurisprudenţei elveţiene cu
privire la această prevedere, începând cu hotărârea Curţii Federale din 10 mai 1963
adoptată în cauza Rez, de atunci, în cazul în care un obiect prezintă o valoare cultu-
rală şi nu poate fi substituit, aşa cum este un tablou, era suficient în scopul satisfacerii
exigenţilor articolului 204 § 3 din Codul penal, de a adopta oricare măsuri pe care
instanţa de judecată le consideră esenţiale pentru a-l scoate din circuitul public (para-
graful 21 supra). În 1982, confiscarea constituia măsura prevăzută în conformitate cu
jurisprudenţa relevantă şi era utilizată ca o normă generală în acest scop. Accesibilă
publicului larg şi respectată de instanţele inferioare, această jurisprudenţă a atenuat
rigiditatea articolului 204 § 3. În consecinţă, măsura incriminată a fost “prevăzută de
lege” în temeiul articolului 10 § 2 din Convenţie.
2. Legitimitatea scopului urmărit
39. Confiscarea tablourilor – participanţii la proces în faţa Curţii au ajuns la un
numitor comun asupra acestui punct – viza protejarea moralei publice, împiedicând

380
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

repetarea infracţiunii de comiterea căreia erau acuzaţi reclamanţii. Respectiv, această


măsură a urmărit un scop legitim în conformitate cu articolul 10 § 2.
3. “Necesară într-o societate democratică”
40. Aici din nou, părţile şi-au consacrat argumentele esenţiale “necesităţii” in-
gerinţei.
Reclamanţii considerau confiscarea ca fiind disproporţională în raport cu scopul
urmărit. În opinia lor, instanţele relevante ar fi putut alege o măsură mai puţin draconi-
că sau, în interesul protecţiei drepturilor omului, să renunţe la proces. Ei au pretins că
prin confiscarea tablourilor în cauză autorităţile cantonului Fribourg, în realitate, şi-au
impus concepţia lor de morală întregii ţării, aceasta fiind inacceptabil, contradictoriu
şi în contrast cu prevederile Convenţiei, ţinând cont de diversitatea de opinii existente
cu privire la acest subiect.
Guvernul a respins aceste argumente. Refuzând să adopte măsuri radicale
de distrugere a tablourilor, instanţele elveţiene au luat măsurile minimum necesare.
Anularea ordinului de confiscare la 20 ianuarie 1988, care ar putea fi fost solicitată de
către primul reclamant mai devreme, a demonstrat în mod clar că confiscarea nu a
adus atingere principiului de proporţionalitate, dar a reprezentat aplicarea lui.
Comisia a considerat confiscarea tablourilor disproporţională scopului legitim
urmărit. În opinia ei, autorităţile judiciare nu aveau competenţa de a evalua interesele
antagoniste implicate şi de a dispune aplicarea unor măsuri mai puţin severe decât
confiscarea pentru o perioadă nelimitată.
41. Este evident faptul că în pofida unor condiţii aparent rigide prevăzute de
paragraful 3 al articolului 204 din Codul penal, jurisprudenţa Tribunalului Federal per-
mitea unei instanţe, care a depistat anumite obiecte ca fiind obscene, să dispună
confiscarea lor ca alternativă distrugerii. În speţă, această ultimă măsură trebuie exa-
minată în conformiate cu articolul 10 § 2 din Convenţie.
42. Un pincipiu de drept, comun pentru Statele Contractante, permite confis-
carea “obiectelor utilizarea cărora a fost în mod legal declarată ilegală şi periculoasă
pentru interesul general” (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea Handyside, preci-
tată, Seria A nr. 24, p. 30, § 63). În speţă, scopul a fost de a proteja publicul de orice
repetare a infracţiunii.
43. Condamnarea reclamanţilor a răspuns unei necesităţi sociale reale în con-
formitate cu articolul 10 § 2 din Convenţie (paragraful 36 supra). Aceleaşi motive care
au justificat măsura în cauză de asemenea se aplică, potrivit Curţii, ordinului de con-
fiscare emis în acelaşi timp.
În mod cert, aşa cum au subliniat just reclamanţii şi Comisia, o problemă
specială apare în cazul în care obiectul confiscat este un tablou original: datorită
măsurii aplicate, artistul nu mai poate utiliza lucrarea sa în orice fel. Prin urmare,
Müller a pierdut, în special, posibilitatea de a expune tablourile sale în localuri unde
exigenţele impuse de protecţia moralei sunt consiedrate de a fi mai puţin rigide de-
cât în Fribourg.

381
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________

Cu toate acestea, este necesar de subliniat faptul că potrivit jurisprudenţei Fa-


hrner din 1980 şi care, ulterior, a fost aplicată în speţă (paragrafele 19-22 supra), ţine
de latitudinea proprietarului lucrării confiscate de a sesiza instanţa cantonală relevan-
tă în vederea suspendării ordinului de confiscare sau modificarea lui cu condiţia că
obiectul în cauză nu mai prezintă pericol sau dacă o altă măsură mai puţin strictă ar fi
suficuentă pentru a proteja interesle moralei publice. În decizia din 20 ianuarie 1988,
tribunalul corecţional din Sarine a declarat că confiscarea iniţială “nu a fost nelimitată,
ci numai nedeterminată în timp, ceea ce a lăsat posibilitatea unei cereri de reexamina-
re” (paragraful 19 supra). Ea a admis cererea dlui Muller deoarece “măsura asigura-
torie a produs efectul scontat, şi anume de a asigura că astfel de tablouri nu vor mai fi
expuse în public din nou fără a fi luate măsuri necesare de precauţie” (ibid).
După cum se cunoaşte, primul reclamant a fost privat de lucrările sale pentru
un interval de aproape opt ani, totodată nimic nu l-a împiedicat de a solicita mai de-
vreme restituirea lor; jurisprudenţa pertinentă a Curţii de Apel din Bâle era publică şi
accesibilă şi, în plus, însuşi Agentul guvernamental a semnalat acest fapt în timpul
audierii în faţa Comisiei din 6 decembrie 1985; nu există pobe care ar demonstra că
o astfel de solicitare ar fi eşuat.
În această ordine de idei, luând în consideraţie marja lor de apreciere, instanţe-
le de judecată elveţiene aveau dreptul de a decide că confiscarea tablourilor în cauză
a fost “necesară” pentru protejarea moralei.
44. În concluzie, măsura incriminată nu a încălcat prevederile articolului 10 din
Convenţie.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, cu şase voturi contra unu, că condamnarea reclamanţilor nu a constituit o


încălcare a prevederilor articolului 10 din Convenţie;
2. Susţine, cu cinci voturi contra două, că confiscarea tablourilor nu a constituit o
încălcare a prevederilor articolului 10 din Convenţie.

Redactată în limba engleză şi în limba franceză, apoi pronunţată în şedinţa


publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg la 24 mai 1988.

Semnată: Rolv Ryssdal,


preşedinte

Marc-André Eissen,
grefier
La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 51
§ 1 din Convenţie şi articolul 52 § 2 din regulamentul Curţii textul următoarelor opinii:
(a) opinia disidentă a dlui Spielmann
(b) opinia parţial concordată şi parţial disidentă a dlui De Mezer.

382
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI SPEILMANN


(Traducere)

1. În opinia sa separată, dl H. Danelius, membru al Comisiei, a declarat, printre


altele, următoarele:
“În opinia mea, Comisia trebuia să examineze întrebarea dacă aceste două măsuri în ansamblu
(amenda şi confiscarea) au constituit o încălcare a dreptului reclamantului la libertatea de exprima-
re aşa cum este protejată de articolul 10 din Convenţie, şi răspunsul meu este pozitiv”.

2. Pot doar să accept această abordare a întrebării, aşa cum susţin totalmente
următoarea afirmaţie a dlui Danelius:
“Consider că amenda impusă domnului Muller cât şi amenzile impuse celorlaţi reclamanţi pentru
expunerea a trei tablouri la Fribourg constituie o chestiune mai complexă din moment ce apare în-
trebarea dacă există o necesitate reală, în societatea modernă, de a pedepsi o astfel de exprimare
a creativităţii artistice, chiar dacă cineva le poate considera ca având un caracter ofensator sau
provocând dezgust”.

3. Oricum, nu sunt de acord cu următoarea concluzie adoptată de dl Danelius:


“În cele din urmă, deşi am votat ca şi restul membrilor Comisiei asupra acestei chestiuni, am dorit
să mă conformez jurisprudenţei Curţii Europene, în special hotărârii Handyside. În această cauză,
Curtea a subliniat că “nu este posibil de a găsi în dreptul intern al diferitor State Contractante o
definiţie europeană uniformă a moralei” şi că exigenţele moralei variază de la o perioadă la alta
şi de la o localitate la alta, în special în era noastră care este caracterizată de o evoluţie rapidă şi
vastă a opiniilor asupra subiectului în cauză”. Curtea a adăugat că “din cauza contactului direct şi
continuu cu forţele vitale ale ţărilor lor, autorităţile naţionale sunt în principiu mai bine plasate decât
judecătorii internaţionali să-şi exprime opinia asupra conţinutului exact al acestor exigenţe”.

4. În termeni pur logici, consider a fi extrem de dificil de a stabili dacă amenzile


impuse corespund exigenţelor articolului 10 din Convenţie şi, pe de altă parte, să fiu de
acord cu Comisia că confiscarea tablourilor nu au corespuns exigenţelor articolului 10.
5. Consider că aceste două subiecte nu pot fi separate. Sau a avut loc o în-
călcare a Convenţiei în ceea ce priveşte atât impunerea amenzilor cât şi confiscarea,
sau nu a avut loc nici o încălcare.
6. În opinina mea, a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenţie. Voi explica
această opinie fără a trasa orice distincţie între amenzile impuse şi confiscarea dispusă.
7. A. Prevăzută de lege
Sunt de acord cu concluzia adoptată de majoritatea membrilor Curţii că con-
damnarea şi confiscarea au fost prevăzute de lege.
8. B. Caracterul legitim al scopului
Nu am nici un motiv de a pune la îndoială că aceste decizii au urmărit un scop
legitim în temeiul articolului 10 din Convenţie.
9. C. “Necesară într-o societate democratică”
Majoritatea Curţii recunoaşte “că concepţiile moralităţii sexuale s-au schimbat
în ultimii ani. Cu toate acestea, examinând tablourile originale, Curtea nu consideră

383
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________

a fi nerezonabilă opinina adoptată de instanţele elveţiene că tabourile în litigiu, prin


accentul pus pe sexualitate în formele sale cele mai exagerate, erau “de natură să
rănească în mod brutal decenţa sexuală a persoanelor cu o sensibilitate normală”.
În continuare, aceasta a fost “o expoziţie deschisă fără restricţii marelui public, pe
care căuta să-l atragă.” În circumstanţele cauzei, ţinând cont de marja de apreciere
acordată în conformitate cu dispoziţiile articolului 10 § 2, instanţele elveţiene aveau
dreptul de a considera măsura impunerii unei amenzi reclamanţilor pentru publicarea
materialului obscen “necesară” pentru protecţia moralei”.
Cât priveşte conficarea tablourilor în cauză, majoritatea membrilor Curţii de
asemenea consideră că, ţinând cont de marja de apreciere, instanţele elveţiene
aveau dreptul de a decide că confiscarea tablourilor în cauză a fost “necesară” pentru
protecţia moralei.
10. Nu pot să fiu de acord cu această opinie pentru următoarele considerente.
a) Relativitatea noţiunii de “obscenitate”
Există numeroase exemple în presă, literatură şi pictură care ne-ar putea învă-
ţa să fim mai prudenţi la acest capitol. Libertatea de exprimare este o normă şi inge-
rinţele statului, justificate în mod adecvat, trebuie să rămână excepţie de la regulă.
Spre exemplu, în 1857, Flaubert a fost urmărit în justiţie pentru ultimul roman
“Madame Bovary”.
În acelaş an, mai exact la 20 august 1857, Charles Baudelaire şi editorii lui
au fost citaţi în faţa aceluiaşi tribunal corecţional din Sarine. Obiectului procesului:
“Fleurs du Mal”.
În contextul prezentei cauze, este util de a reaminti acest proces (a se vedea
anexa).
În opinina mea, Statele Contractante trebuie să atragă o atenţie sporită la noţi-
unea de relativitate a valorilor în materie de exprimare a ideilor.
Dacă, în caz de necesitate, putem considera autorităţile de stat ca fiind mai
bine plasate decât instanţele de judecată înternaţionale să se pronunţe asupra con-
ţinutului exact al exigenţelor impuse de articolul 10 din Convenţie, este inacceptabil
într-o Europă compusă din state ca statul în cauză să lase la latitudinea unei autorităţi
cantonale sau municipale de a face o astfel de evaluare.
În acest caz, ar fi fost evident imposibil pentru o instanţă internaţională să con-
state vreo încălcare a articolulu 10, deoarece cel de-al doilea paragraf al acestui
articol va fi aplicabil în mod constant.
b). “Marja de apreciere” a autorităţilor naţionale
Nu este necesar de a reitera jurisprudenţa Curţii la acest capitol.
Cu toate acestea, consider că există anumite limite a prezentului concept.
Altminteri, multe din garanţiile stipulate în Convenţie ar putea fi supuse perico-
lului de a ramâne doar litere moarte, cel puţin în practică.

384
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Mai mult, se poate oare afirma că toate exagerările sunt pasibile de a-şi pier-
de semnificaţia într-un interval de timp mai mare sau mai mic.
Potrivit celor dezvoltate în continuare, nu consider că noţiunea de “marjă de
apreciere” a justificat deciziile adoptate de autorităţile elveţiene deoarece aceste mă-
suri nu erau nici într-un fel necesare într-o societate democratică.
c) Criteriul “necesităţii”
Pentru a conchide că deciziile adoptate nu erau necesare într-o societate de-
mocratică, aş invoca următoarele două argumente:
1. Deşi au condamnat reclamanţii în proces penal, autorităţile elveţiene nu au
dispus distrugerea tablourilor în cauză, în pofida unei prevederi formale stipulate în
Codul penal elveţian.
2. Deşi ele au dispus confiscarea tablourilor în cauză, autorităţile au acceptat
restituirea lor în 1988.
Cu alte cuvinte, se poate oare afirma cu seriozitate că ceea ce a fost “necesar”
în 1982 încetează a fi “necesar” în 1988, sau, ceea ce cu certitudine nu mai este
“necesar” în 1988 a fost necesar în 1982?
Nu înţeleg acest raţionament.
11. În aceste circumstanţe, conchid că a avut loc o încălcare a articolului 10 din
Convenţie atât cu privire la condamnarea la plata de amenzi cât şi la măsura confis-
cării tablourilor, deşi ulterior acestea au fost restituite.

Anexă
Cauza “Baudelaire”: “Les Fleurs du Mal”
La 20 august 1857, cea de-a şasea Cameră Penală a tribunalului din Sarine a
pronunţat următourl verdict:
Tribunalul Regional,
Examinând dacă Baudelaire, Poulet-Mlassis şi de Broisse au comis înfracţiuni
împotriva moralei publice, decide impunerea unei amenzi de 300 franci dlui Baudelai-
re şi amenzilor în cuantum de 100 franci dlor Poulet –Malaissis şi de Broisse;
Ordinele de distrugere a documentelor cu nr. 20, 30, 39, 80 şi 87 din dosarul
de documente...
Această condamnare a urmat rechizitoriul formal a reprezentanţilor procuratu-
rii, care au invocat, printre altele, următoarele versuri:
“Je sucerai, pour noyer ma rancoer,
Le nepenthes et la onne cique
Aux bouts charmants de cette gorge aigue
Qui n a jamais emprisonne de coer...”

385
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________

Şi, de asemenea,
“Moi, j’ ai la levre humide et je sais la science
De perdre au fond d’un lit l’antique conscience.
Je seche rire les vieux du rire des enfants.
Je remplace, pour qui me voit nue et sans voiles,
La lune, le soleil, le ciel et les etoiles!”

După ce au invocat aceste citate, reprezentanţii procuraturii au declarat urmă-


toarele:
“Domnilor, ..., vă îndemn să vă opuneţi prin hotărârea în prezenta cauză acestor tendinţe de am-
ploare şi evidente, acestei febre nesănătoase care încearcă să contamineze totul în jur, să scrie
despre totul şi să spună totul, cu toate că crima care aduce atingere moralei publice au fost abolite
şi morala nu mai exista.
Paganismul şi-a expus manifestările ruşinoase care pot fi descoperite în ruinele oraşelor distruse a
Pompeii şi Herrculanumului. Oricum, în templu şi în localurile publice, statuiele sale au o nuditate
pură. Artiştii săi urmează cultul frumuşeţii plastice; ei crează forme armonioase din corpul uman
şi nu-l evocă într-o manieră perversă şi agitată în strangularea depravării; ei au respectat viaţa
comunităţii.
În societatea noastră absorbită de creştinătate, daţi dovadă cel puţit de acelaşi respect”.

Apărătorul lui Baudlaire, Maitre Gustave Chaix d’ Est-Ange, a declarat urmă-


toarele:
“...

După titlul “Les Fleurs du Mal” urmează epigraful: el conţine esenţa gândirii au-
torului, spiritul general al cărţii, este într-un fel al doilea titlu, mai explicit decât primul,
explicându-l, comentându-l şi dezvoltându-l:
“On dit qu’il faut coupler les execrables choses
Dans le puits de l’oubli et au sepulchre encloses,
Et que par les escrits le mal resuscite
Infectera les moeurs de la posterite;
Mais le vice n’a point pour mere la science,
Et la vertu n’est pas mere de l’ignorance.”
(Th. Agripa d’Aubigne, les Tragiques, livre II)

Maitre Gustave Chaix d’Est-Ange a declarat, în continuare :


“Gândurile intime ale autorului sunt chiar şi mai explicit exprimate în primul poem, pe care-l adre-
sează cititorului ca o avertizare:
“La sottise, l’erreur, le peche, la lesine
Occupent nos esprits et travillent nos corps.
Et nous alimentons nos aimables remords,
Comme les mendiants nourrisent leur vermine.
Nos peches sont tetus, nos repentirs sont laches;
Nous nous faisons pazer grassemen nos aveux;
Et nous rentrins gaiment dans le chemin bourbeux
Croyant par de villspleurs laver toutes nos taches.
Câest le Diable qui tient les fils qui nous remuent;
Aux objets repungnants nous trouvons des appas.

386
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Chaque jour vers l’Enfer nous descendons d’un pas,


Sans horreur, a travers des tenebres qui puent.”

Avocatul dlui Baudelaire a adăugat:


“Domnilor, traduceţi aceste versuri în proză, omiteţi rima şi cezura, pătrundeţi în esenţa acestui
limbaj puternic şi viu şi intenţiile fundamentale şi spuneţi-mi dacă aţi auzit vreo dată acest limbaj
pronunţat de un preot creştin, de un predicator înfocat; spuneţi-mi dacă gânduri similare, sau chiar
uneori expresii similare, ar putea fi găsite în cazaniile unor părinţi ai bisericii mai severi şi mai puţin
sofisticaţi!”

La 31 mai 1949, la solicitarea Societe des gens de lettres, Curtea de Casare


din Paris printr-o decizie asupra fondului cauzei, a anulat hotărârea sus-menţionată a
tribunalului corecţional din Seine din următoarele considerente:
Dat fiind că poemele înterzise nu conţin termeni obsceni sau insolenţi şi nu
depăşesc libertatea permisă artiştilor
Având în vedere, că crima de prejudiciere a moralei publice nu este stabilită...
.... Anulează hotărârea din 20 august 1857, restabileşte bunul nume a lui Bau-
delaire, Poulet-Malassis şi de Broisse.
Când reputaţia dlui Bauelaire a fost reabilitată, el era mort de mai mult de 80
de ani.
În termeni juridici, aceasta a fost mai curând o eroare judiciară.
(Sursă : “Le proces de Fleur du Mal” - “Le journal des probes” nr. 85, 1986
– Bruxelles, Ed. Justice et Societe).

OPINIA SEPARATĂ, PARŢIAL CONCORDATĂ


ŞI PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI MEYER
(Traducere)

Arta or ceea ce pretinde a fi artă, cu certitudine se încadrează în domeniul de


aplicare a libertăţii de exprimare.
Nu există necesitatea de a constata dacă arta a constituit o formă de comu-
nicare a informaţiilor sau ideelor1: ea ar fi putut îndeplini această funcţie, ceea ce nu
poate fi demonstrat cu certitudine.
În timp ce dreptul la libertatea de exprimare “trebuie să cuprindă” sau “cuprinde”
libertatea de a “căuta”, de a “primi” şi de a “comunica” “informaţii” sau “idei”2, ea poate

1
A se vedea paragraful 27 din hotărâre
2
A se vedea articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, articolul 19 din Pactul Internaţional
cu privire la Drepturile Politice şi Civile şi articolul 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

387
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________

de asemenea include şi alte componente. Exteriorizarea personalităţii umane poate


lua diverse forme, care nu pot fi toate potrivite la categoriile menţionate mai sus.
Doar cu anumite rezerve am adoptat opinia că instanţele statului reclamat
nu au încălcat dreptul reclamanţilor la libertatea de exprimare prin condamnarea la
amenzile judiciare în speţă.
În cele din urmă sunt capabil să formulez această opinie datorită în mare mă-
sură faptului că tablourile în cauză au fost expuse în nişte circumstanţe mai curând
speciale1. Acest factor a făcut posibil pentru instanţele elveţiene să stabilească, fără a
întrece limitele puterii lor discreţionare, că impunerea acestor amenzi a fost “necesară
într-o societate democratică”.
Hotărârea ar fi fost diferită dacă tablourile ar fi fost expuse în alte circumstanţe.
Natura specială a circumstanţelor expunerii tablourilor la Fribourg în 1981, mă
face să cred că nu a fost demonstrat faptul că în prezenta cauză confiscarea tablou-
rilor era o măsură necesară.
Mai curând, mi se pare că o astfel de confiscare a depăşit limita a ceea ce poa-
te fi considerat necesar şi că impunerea unor amenzi era o măsură suficientă.

1
A se vedea primul subparagraf al paragrafului 36 din hotărâre.

388
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

HAUSCHILDT contra DANEMARCEI


(Cererea nr. 10486/83)

HOTĂRÂRE

24 mai 1989

În cauza Hauschildt1,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând în şedinţă plenară în aplica-
rea articolului 50 din regulamentul său, este compusă din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


J. Cremona,
Thór Vilhjálmsson,
F. Gölcüklü,
F. Matscher,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii R. Macdonald,
C. Russo,
R. Bernhardt,
A. Spielmann,
J. De Meyer,
S.K. Martens,
Dna E. Palm,
Dl B. Gomard, judecător ad hoc,

1
Cauza poartă numărul 11/1987/134/188. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele trei - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.

389
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________

precum şi dnii M.-A. Eissen, grefir, şi H. Petzold, grefier adjunct,


După ce a deliberat cu uşile închise la 28 septembrie 1988, apoi la 27 ianuarie,
22 februarie şi 29 aprilie 1989,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”) la 16 octombrie 1987, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1
şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Liber-
tăţilor Fundamentale („Convenţia). La originea cauzei se află o cerere (nr. 10486/83)
introduse contra Regatului Danemarcei, cu care cetăţeanul acestui stat, dl Mogens
Hauschildt, a sesizat Comisia la 27 octombrie 1982 în temeiul articolului 25 (art. 25).
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48), precum
şi la declaraţia Danemarcei de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul
46) (art. 46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele
expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în
temeiul articolului 6 § 1 (art. 6-1).
2. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, recla-
mantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-a desemnat un reprezen-
tant (articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din dl J. Gersing, judecător ales din partea
Danemarcei (articolul 43 din Convenţie) (art. 43), şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii
(articolul 21 § 3 b) din regulament). La 30 noiembrie 1987, acesta a desemnat prin
tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, numele celorlalţi cinci membri şi anume dnii
J. Pinheiro Farinha, R. Macdonald, R. Bernhardt, A. Spielmann şi J. De Meyer, (artico-
lele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament) (art. 43). Ulterior, profesorul
B. Gomard, numit de guvernul danez („Guvernul”) la 1 august 1988 pentru a participa
la proces în calitate de judecător ad hoc, şi dl C. Russo, supleant, i-au înlocuit respec-
tiv pe dl Gersing, decedat şi dl Pinheiro Farinha, care a fost împiedicat să participe la
proces (articolele 22 § 1, 23 §1 şi 24 § 1 din regulament).
4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5), dl Ryssdal i-a consultat,
prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental, delegatul Comisiei şi pe avo-
catul reclamantului cu privire la necesitatea unei proceduri scrise (articolul 37 § 1).
În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă grefierul a primit la 29 aprilie 1988
memoriul reclamantului şi la 16 mai pe cel al Guvernului.
Printr-o scrisoare din 4 august, secretarul Comisiei a informat grefierul că dele-
gatul îşi va prezenta observaţiile în cadrul audierilor.
5. La 4 august, preşedintele a fixat pentru data de 26 septembrie 1988 data
deschiderii procedurii orale după ce, prin intermediul grefierului, a consultat opinia
părţilor (articolul 38).

390
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

6. Dezbaterile s-au desfăşurat în şedinţă publică la data fixată, la Palatul Drep-


turilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregăti-
toare, în cadrul căreia ea a decis să se disesizeze cu efect imediat în favoarea Curţii
plenare (articolul 50).
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului

DniiT. Lehmann, Ministerul afacerilor externe, agent;


I. Foighel, profesor de drept, consilier;
J. Bernhard, Ministerul afacerilor externe,
K. Hagel-Sørensen, Ministerul justiţiei,
J. Hald, Ministerul justiţiei,
Dna N. Holst-Christensen, Ministerul justiţiei, consilieri;
- din partea Comisiei

Dl H. Danelius, delegat;
- din partea reclamantului

Dnii G. Robertson, avocat, consilier;


F. Reindel,
K. Starmer, consilieri.

Curtea a audiat declaraţiile dlor Lehmann şi Foighel pentru Guvern, dlui Dane-
lius pentru Comisie, dlor Robertson şi Reindel pentru reclamant, precum şi răspunsul
lor la întrebările sale. Agentul guvernamental şi reprezentantul dlui Hauschildt au pre-
zentat mai multe documente la audiere.
7. La date diverse între 26 septembrie 1988 şi 27 ianuarie 1989, grefierul a pri-
mit cererile reclamantului în baza articolului 50 (art. 50) din Convenţie şi observaţiile
corespunzătoare ale Guvernului şi Comisiei.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

8. Dl Mogens Hauschildt, cetăţean danez născut în 1941, locuieşte în prezent


în Elveţia.
În 1974 el a fondat o societate, Scandinavian Capital Exchange APS („SCE”),
care se angaja în comerţul cu metale preţioase şi, pe deasupra, furniza servicii finan-
ciare. Ea devenise cea mai importantă societate în domeniul comerţului cu metale
preţioase în Scandinavia, cu filiale în Suedia, Norvegia, Olanda, Regatul Unit şi Elve-
ţia. Reclamantul a fost numit director managerial.

391
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________

9. Pe parcursul anilor şi până la finele anului 1979, au intervenit mai multe difi-
cultăţi între SCE şi Banca Naţională Daneză, fiscul şi Ministerul comerţului cu privire
la transferurile de fonduri între SCE şi filialele sale din străinătate.

A. Urmăririle împotriva reclamantului

1. Ancheta

10. La 30 ianuarie 1980, fiscul a sesizat poliţia cu o plângere potrivit căreia


activităţile reclamantului şi ale societăţii sale păreau să contravină legislaţiei fiscale şi
Codului penal danez.
După obţinerea mandatului, poliţia l-a arestat pe dl Hauschildt, a sechestrat
toate documentele disponibile de la sediul SCE şi a blocat toate operaţiunile acesteia
la 31 ianuarie 1980.
11. A doua zi, reclamantul fusese adus înaintea tribunalului din Copenhaga
(Københavns byret) care l-a acuzat de excrocherie şi de evaziune fiscală, ordonând
prelungirea termenului de arest pentru trei perioade consecutive de douăzeci şi patru
de ore; reclamantul nu a ridicat nici o obiecţie.
La 2 februarie 1980, după ce au fost audiaţi procuratura şi apărarea, tribunalul
a considerat acuzaţiile nelipsite de temei şi l-a plasat pe dl Hauschildt în recluziune
celulară, în baza articolelor 762 şi 770 § 3 din legea cu privire la administrarea justiţiei
(Retsplejeloven, „legea”, paragrafele 33 şi 36 infra).
În rezultatul deciziilor succesive, multe dintre care erau luate de judecătorul
Claus Larsen, reclamantul rămânea în detenţie provizorie până la deschiderea proce-
sului public în faţa tribunalului la 27 aprilie 1981 (paragrafele 19-21 infra) şi s-a aflat
în recluziune celulară până la 27 august 1980.
12. În timpul anchetei, poliţia a sechestrat alte documente şi bunuri. Investigaţii
au avut loc de asemenea în Marea Britanie, Olanda, Belgia, Elveţia, Liechtenstein şi
Statele Unite. În temeiul Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie pena-
lă, din 20 aprilie 1959, judecătorul tribunalului din Copenhaga a autorizat de mai multe
ori procuratura să solicite cooperarea altor state europene la obţinerea documentelor
şi altor probe (paragraful 22 infra).
Cuprinzând 86 de pagini, actul de acuzare fusese notificat reclamantului la 4
februarie 1981. El numera opt capete de acuzare de excrocherie şi deturnare de fon-
duri în valoare aproximativă de 45 milioane de coroane daneze.

2. Procesul în prima instanţă

13. Procesul a început la 27 aprilie 1981 în faţa tribunalului din Copenhaga


alcătuit dintr-un judecător de profesie, dl Larsen, şi doi asesori neprofesionişti.
Dl Hauschildt afirmă că s-a plâns pe judecătorul preşedinte înaintea procesului, dar
nu a prezentat o cerere oficială la acest subiect. Avocaţii săi i-au indicat că articolul
60 § 2 din lege nu permite recuzarea acestui magistrat din cauza deciziilor pregăti-
toare pe care le-a pronunţat (paragrafele 20-22 şi 28 infra).

392
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

14. Pe parcursul celor peste 130 de şedinţe, tribunalul a audiat vreo 150 de
martori, precum şi acuzatul şi a examinat multe documente. El a primit în plus avizele
experţilor desemnaţi, în special contabili, şi a emis numeroase ordonanţe privind de-
tenţia provizorie şi recluziunea celulară a celui vizat, trimiterea comisiilor rogatorii şi
alte probleme procedurale (paragraful 24 infra).
15. Statuând sub preşedinţia dlui Larsen, tribunalul s-a pronunţat la 1 noiem-
brie 1982. El a declarat reclamantul vinovat cu privire la toate punctele şi l-a condam-
nat la şapte ani de închisoare.
3. Procedura de apel
16. Dl Hauschildt a atacat hotărârea în faţa Curţii de Apel din Danemarca orien-
tală (Östre Landsret). Alcătuită din trei judecători de profesie şi trei judecători neprofe-
sionişti, ea a beneficiat de plenitudinea jurisdicţiei, atât în fapt, cât şi în drept.
Audierile au început la 15 august 1983. În prealabil, reclamantul a înaintat pre-
şedintelui o obiecţie împotriva unuia dintre asesori, pe motiv că acesta participase,
în cadrul tribunalului din Copenhaga, la decizia de sechestrare a corespondenţei şi
bunurilor reclamantului. Avocatul apărării a refuzat totodată să pledeze această teză,
din cauza termenilor articolului 60 § 2 din lege şi dl Hauschild şi-a retras obiecţia.
17. La 2 martie 1984, Curtea de Apel a declarat reclamantul vinovat de şase
capete de acuzare din opt şi l-a condamnat la cinci ani de închisoare. Ea a considerat
ca o circumstanţă agravantă amploarea excrocheriei comise, dar ca o circumstanţă
atenuantă faptul că reclamantul s-a aflat în detenţie provizorie de la 31 ianuarie 1980,
regim potrivit ei mai sever decât o închisoare după condamnare. Dl Hauschildt a fost
eliberat în aceeaşi zi.
18. La 4 mai 1984, Ministerul justiţiei i-a refuzat autorizaţia de a înainta recurs
în faţa Curţii Supreme (Højesteret).

B. Detenţia provizorie a dlui Hauschildt şi alte chestiuni procedurale

1. La etapa anchetei
19. La 2 februarie 1980, se cunoaşte (paragraful 11 supra), că judecătorul tri-
bunalului din Copenhaga a decis plasarea provizorie a inculpatului în recluziune ce-
lulară. Potrivit lui, el avea motive să creadă că acesta din urmă, dacă ar fi în libertate,
s-ar fi sustras sau ar fi împiedicat ancheta (articolele 762 § 1, alineatele 1 şi 3, şi 770
§ 3 din lege, paragrafele 33 şi 36 infra). Ca justificare a detenţiei el a menţionat urmă-
toarele elemente:
1) circumstanţa că reclamantul a locuit în afara Danemarcei până în 1976 şi la
momentul arestării intenţiona să se stabilească în Suedia;
2) interesele sale economice în străinătate;
3) importanţa cauzei;
4) riscul că el va împiedica ancheta influenţând terţele persoane din Danemar-
ca şi din străinătate.

393
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________

20. În conformitate cu articolul 767 din lege, menţinerea detenţiei provizorii va


favoriza un control judiciar constant exercitat la intervaluri de maximum patru săptă-
mâni. Motivele enumerate în decizia iniţială din 2 februarie 1980, pronunţată de jude-
cătorul Rasmussen, constituise baza detenţiei până la 10 aprilie 1980.
La această din urmă dată, judecătorul Larsen, care trebuia ulterior să prezideze
jurisdicţia care a pronunţat hotărârea (paragraful 13 supra), se întemeia în plus pe
articolul 762 § 1, alineatul 2 (pericolul noilor infracţiuni, paragraful 33 infra). În rezultat,
dl Hauschildt, din închisoare, a comunicat în secret cu soţia sa, rugând-o să retragă
bani din anumite conturi bancare, precum şi unele bunuri personale. La 30 aprilie,
acelaşi magistrat a ordonat plasarea ei în detenţie provizorie şi interceptarea unei
scrisori a soţului său.
Mai târziu, Curtea de Apel, pronunţându-se la 5 septembrie 1980 asupra unui re-
curs împortiva unei ordonanţe de menţinere în detenţie, se referea printre altele la para-
graful 2 din articolul 762 (paragraful 33 infra): din cercetările întreprinse de poliţie reieşea
că victimele ar fi putut suferi un prejudiciu de aproximativ 19.500.00 coroane daneze.
După 24 septembrie, judecătorul Larsen, de asemenea s-a referit la acest paragraf.
Detenţia provizorie a reclamantului a continuat să fie întemeiată pe fiecare din
cele trei alineate ale paragrafului 1 şi paragraful 2 din articolul 762 (paragraful 33 infra)
până la 17 august 1982, dată după care alineatul 3 din primul nu mai fusese invocat.
21. Din momentul arestării (31 ianuarie 1980) şi până la deschiderea proce-
sului (27 aprilie 1981), anchetele poliţiei şi menţinerea detenţiei provizorii depindeau
de deciziile tribunalului care se pronunţa având un singur judecător profesionist. Pe
parcursul acestei perioade s-au desfăşurat vreo patruzeci de audieri; douăzeci dintre
ele s-au referit la detenţia provizorie şi, în plus, de la 31 ianuarie până la 27 august
1980, la recluziunea celulară. Cincisprezece dintre aceste decizii fusese pronunţate
de judecătorul Larsen (10 aprilie, 30 aprilie, 28 mai, 25 iunie, 20 august, 27 august,
24 septembrie, 15 octombrie, 12 noiembrie, 11 martie, şi 8 aprilie 1981); de cinci ori el
a prescris prelungirea recluziunii celulare (10 aprilie, 30 aprilie, 28 mai, 25 iunie şi 28
august 1980), care s-a încheiat la 27 august 1980.
22. În aceeaşi perioadă, tribunalul din Copenhaga a solicitat de trei ori (5 mar-
tie, 16 iunie şi 13 august), la cererea poliţiei, cooperarea altor ţări pentru a obţine
probe şi pentru alte scopuri (paragraful 12 supra). Doua dintre aceste decizii au fost
adoptate de judecătorul Larsen (16 iunie şi 13 august 1980).
Judecătorul tribunalului avuse pe deasupra de soluţionat alte probleme pro-
cedurale cum ar fi sechestrarea bunurilor şi documentelor inculpatului, contactele
acestuia cu presa, accesul său la rapoartele poliţiei, vizitele pe care le primea în
închisoare, plata onorariilor pentru avocat şi corespondenţa. În afară de ordonanţa
din 30 aprilie 1980 de plasare a dnei Hauschildt în detenţie provizorie (paragraful
20 supra), judecătorul Larsen a dat directive referitoare la interceptarea celei de-a
doua scrisoare a reclamantului (28 mai 1980), la sechestrarea unei sume aparţinând,
potrivit lui, reclamantului (12 noiembrie 1980), la schimbarea avocatului apărării (4
februarie 1981) şi la accesul reclamantului la anumite elemente din dosarul poliţiei. El
s-a pronunţat astfel atât la cererea acuzării, cât şi la cea a apărării.

394
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

23. Dl Hauschildt a atacat diferite măsuri astfel adoptate de către judecător în


faţa Curţii de Apel, alcătuită din trei magistraţi de profesie. Ea de cinci ori s-a întrunit
pentru a examina menţinea lui în detenţie. Treisprezece judecători diferiţi au participat
la aceste decizii; nimeni dintre ei nu au participat ulterior la procesul în apel. Acelaşi
lucru se referă şi la alţi şase magistraţi care au examinat recursuri relative la alte pro-
bleme de procedură.
2. În timpul procesului în prima instanţă
24. Pe întreaga durată a procesului dlui Hauschildt, de la 27 aprilie 1981 până la
1 noiembrie 1982 (paragrafele 13-15 supra), tribunalul din Copenhaga, care îl includea
pe judecătorul Larsen, preşedinte, şi doi asesori neprofesionişti, trebuia să se pronunţe
asupra unei serii de probleme de procedură. El prelungise în special detenţia provizorie
de douăzeci şi trei de ori, în temeiul articolului 762 §§ 1 şi 2. Cu excepţia a două ocazii,
aceste ordonanţe fusese pronunţate de judecătorul Larsen şi în plus, patru dintre ele,
de către cei doi asesori. De la 2 iulie până la 7 octombrie 1981, reclamantul s-a aflat
în recluziune celulară la cererea acuzării. Decizia iniţială în acest sens provenea de la
un alt magistrat, dar judecătorul Larsen i-a prelungit validitatea de două ori. În afară de
aceasta, el a acordat cinci autorizaţii pentru solicitarea ajutorului altor ţări.
25. Reclamantul a atacat nouăsprezece dintre aceste diferite decizii în faţa
Curţii de Apel. Ea a confirmat douăsprezece dintre ele referitoare la detenţia provi-
zorie; dintre paisprezece judecători care s-au ocupat de ele, nici unul nu a participat
la şedinţele ulterioare în apel. Alte recursuri ale dlui Hauschildt s-au referit la chesti-
uni cum ar fi desemnarea şi cheltuielile de deplasare a avocatului apărării, audierea
martorilor suplimentari, eliberarea mandatelor de percheziţie şi recluziunea celulară;
la examinarea lor au participat doisprezece judecători diferiţi. La 14 iulie 1981, trei
magistraţi ai Curţii de Apel au confirmat ordonanţa de prelungire a izolării celulare a
reclamantului; ulterior, unul dintre ei a examinat de asemenea apelul acestuia împo-
triva condamnării aplicate în prima instanţă.
3. În timpul procesului în apel
26. În timpul procesului în apel detenţia reclamantului continua să fie provizo-
rie, în conformitate cu dreptul danez (paragrafele 16-17 supra). Curtea trebuia deci să
o controleze cel puţin la fiecare patru săptămâni. Ea a ordonat prelungirea ei de no-
uăsprezece ori, mai exact de zece ori înaintea audierilor şi de nouă ori după începutul
lor. Cu unele excepţii, toate deciziile pronunţate în această materie fusese adoptate
de judecătorii care participase în instanţa de apel. Pentru audieri (15 august 1983 – 2
martie 1984) magistraţilor de profesie s-au alăturat trei judecători neprofesionişti.
Aceste decizii se întemeiau pe paragrafele 1, alineatul 1 şi 2 din articolul 762
din lege (paragraful 33 infra). Curtea a acordat o importanţă specială severităţii pe-
depsei şi circumstanţei că reclamantul a locuit în străinătate şi păstrase interese eco-
nomice importante.
27. Ministerul justiţiei l-a autorizat de două ori pe dl Hauschildt să conteste
menţinerea sa în detenţie în faţa Curţii Supreme. La 26 ianuarie 1983, ea a confirmat
decizia Curţii de Apel considerând că măsura litigioasă trebuie să se întemeieze şi pe

395
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________

alineatul 2 din articolul 762 § 1 (paragraful 33 infra). De fapt, unele infracţiuni de care
tribunalul din Copenhaga îl acuza pe reclamant fusese comise pe când el se afla în
detenţie. La 9 decembrie 1983, Curtea Supremă a ordonat prelungirea detenţiei, dar
sub unicul temei al paragrafului 1, alineatele 1 şi 2, din articolul 762 (paragraful 33 in-
fra); cu majoritatea voturilor, ea a considerat că interesul public nu necesita aplicarea
în continuare a paragrafului 2.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

28. Recuzarea unui judecător este reglementată de articolele 60-63 din lege:
Articolul 60
„1. Nimeni nu poate exercita funcţiile de judecător într-o cauză:
1) dacă el personal este parte la cauză, dacă rezultatul litigiului prezintă interes pentru el sau, în
materie penală, dacă infracţiunea i-a cauzat un prejudiciu;
2) dacă are legături de rudenie sau căsătorie cu una dintre părţi în materie civilă sau cu acuzatul în
materie penală, fie pe linie directă fie, pe linie colaterală, până la şi inclusiv verii primari, sau dacă
el este unul dintre soţi, tutore, părinte adoptiv sau de întreţinere, sau copil adoptiv sau întreţinut al
uneia dintre părţi sau al acuzatului;
3) dacă este soţul, are legături de rudenie sau căsătorie pe linie directă sau colaterală, până la şi
inclusiv verii primari, fie al unuia dintre avocaţi sau al reprezentantului uneia dintre părţi în materie
civilă, fie, în materie penală, al părţii lezate sau al reprezentantului ei, al unui membru al procura-
turii sau unui agent de poliţie care s-au înfăţişat la proces sau al avocatului acuzatului;
4) dacă s-a înfăţişat la proces în calitate de martor sau expert (syn- og skønsmand) sau, în materie
civilă, exercitase funcţii de avocat sau alt reprezentant al uneia dintre părţi sau, în materie penală,
de agent de poliţie, membru al procuraturii, avocat sau alt reprezentant al părţii lezate;
5) dacă el a cunoscut cauza în calitate de judecător în cadrul jurisdicţiei inferioare sau, în materie
penală, de jurat sau magistrat neprofesionist.
2. Faptul că judecătorul putea să fi examinat cauza datorită exercitării mai multor funcţii oficiale nu
îl descalifică dacă nu există motive de a presupune, în circumstanţele cauzei, că el are un interes
particular în rezultatul cauzei.”
Articolul 61
„În situaţiile vizate în articolul precedent, judecătorul, dacă statuează ca unic judecător, este re-
cuzat prin propria decizie. Dacă statuează cu alţi judecători, el informează tribunalul despre cir-
cumstanţele care potrivit articolului precedent îl pot descalifica. De asemenea, alţi judecători, dacă
cunosc asemenea circumstanţe, au dreptul şi obligaţia de a aborda problema descalificării, după
care tribunalul o soluţionează fără ca judecătorul în cauză să fie exclus de la adoptarea deciziei.”
Articolul 62
„1. Părţile pot nu doar să ceară ca un judecător să fie recuzat în cazurile vizate de articolul 60, dar şi
să se opună faptului ca un judecător să examineze cauza dacă alte circumstanţe permit de a pune
la îndoială imparţialitatea sa absolută. În asemenea cazuri judecătorul, la rândul său, dacă are
temeri că părţile nu-i pot oferi încredere deplină, se poate recuza chiar în absenţa cererii în acest
sens. Dacă mai mulţi judecători examinează o cauză, fiecare dintre ei poate aborda chestiunea
dacă unul dintre ei trebuie să se retragă din cauza circumstanţelor indicate mai sus.
2. Chestiunile care ar putea să apară cu privire la prezentul articol sunt soluţionate potrivit modali-
tăţii indicate în articolul 61 pentru situaţiile care vizează articolul 60.”
Articolul 63
„Chestiunea dacă un judecător poate continua să participe la şedinţă – care în materie civilă, dacă
una din părţi o abordează, este tratată ca alte obiecţii de procedură – trebuie în măsura posibilităţii

396
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

să fie abordată înainte de începerea şedinţei. Ea poate fi soluţionată fără ca părţile să aibă posibi-
litatea de a prezenta observaţii.”

29. Potrivit Guvernului, la etapa când cauza reclamantului era pendinte în faţa
jurisdicţiilor daneze, Curtea Supremă nu elaborase nici o jurisprudenţă la subiectul ar-
ticolului 60 § 2. Cu toate acestea, printr-o hotărâre din 12 martie 1987 ea a considerat
că dacă un judecător a ordonat plasarea unui inculpat în detenţie provizorie, aceasta
nu-l împiedică în sine să participe la procesul ulterior şi la adoptarea hotărârii.
30. În favoarea unui amendament care extinde aplicarea articolului 762 § 2
(paragraful 35 infra), Parlamentul danez a modificat articolul 60 la 10 iunie 1987. În
termenii noului paragraf 2, „un judecător care a ordonat detenţia provizorie doar în
baza articolului 762 § 2 nu poate participa ulterior la proces, cu excepţia cazului dacă
acuzatul este recunoscut vinovat”.
Acest amendament a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
31. În Danemarca, desfăşurarea anchetei ţine de obligaţia procuraturii, asistată
de poliţie, şi nu de judecător. Funcţiile poliţiei în această materie sunt definite în arti-
colele 742 şi 743 din lege, care prevede următoarele:
Articolul 742
„1. Orice informaţie referitoare la o infracţiune penală este adresată poliţiei.
2. Poliţia deschide o anchetă fie în temeiul acestor informaţii, fie din proprie iniţiativă, dacă există
motive plauzibile de a crede că a fost comisă o infracţiune penală pasibilă de urmăriri din partea
procuraturii.”
Articolul 743
„Ancheta are drept scop de a cerceta dacă condiţiile unei responsabilităţi penale sau a pronunţării
unei alte sancţiuni în temeiul dreptului penal, sunt îndeplinite şi de a colecta informaţii utile pentru
decizia ce urmează a fi pronunţată şi pregătirea procesului.”

32. Articolul 746 indică rolul tribunalului:


„Tribunalul soluţionează problemele referitoare la legalitatea măsurilor de anchetă ale poliţiei şi la
drepturile inculpatului şi apărărtorului său, inclusiv cererile avocatului apărării formulate de acesta
sau de către inculpat cu privire la desfăşurarea ulterioară a anchetei. Decizia va fi luată prin ordo-
nanţă la cerere.”

33. Arestul şi detenţia provizorie constituie obiectul articolelor 760 şi 762:


Articolul 760
„1. Orice persoană reţinută trebuie să-şi recapete libertatea odată cu încetarea existenţei motivelor
arestării. Momentul eliberării trebuie să figureze în raport.
2. Dacă persoana reţinută nu şi-a recăpătat libertatea, ea trebuie adusă în faţa judecătorului în do-
uăzeci şi patru de ore de la arestarea sa. Momentul reţinerii şi cel al înfăţişării în faţa judecătorului
trebuie să figureze în procesul-verbal al tribunalului.”
Articolul 762
„1. O persoană suspectată poate fi plasată în detenţie provizorie dacă există motive plauzibile de
a crede că ea a comis o infracţiune pasibilă de urmărire din partea procuraturii şi pentru care legea
prevede o pedeapsă cu închisoare pe un termen de un an şi şase luni sau mai mult, şi dacă
1) potrivit informaţiilor obţinute la subiectul situaţiei suspectului, există un motiv exact de a crede că
se va sustrage de la anchetă sau de la executarea hotărârii, sau
2) potrivit informaţiilor obţinute la subiectul situaţiei suspectului, există un motiv exact de a crede că
fiind în libertate, el va comite o nouă infracţiune din categoria vizată mai sus, sau

397
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________

3) în circumstanţele cauzei, există un motiv exact de a crede că suspectul va împiedica ancheta, în


particular prin nimicirea dovezilor sau preîntâmpinând sau influenţând alte persoane.
2. O persoană suspectată poate fi de asemenea plasată în detenţie provizorie dacă există presu-
puneri în particular consolidate (saerlig bestyrket mistanke) că ea a comis o infracţiune pasibilă de
urmăriri din partea procuraturii şi pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate pe
un termen de şase ani sau mai mult şi dacă, în lumina informaţiilor obţinute referitoare la gravitatea
cauzei, interesul public pare să necesite ca suspectul să nu se afle în libertate.
3. Detenţia provizorie nu poate fi ordonată dacă se poate presupune că infracţiunea poate atrage
o amendă sau o simplă arestare (haefte), sau dacă privarea de libertate va constitui o măsură
neproporţională cu ingerinţa în situaţia suspectului, cu importanţa cauzei sau cu rezultatul scontat
în caz de constatare a culpabilităţii.”

34. Articolul 762 § 2 se aplică chiar dacă nici o condiţie a paragrafului 1 nu este
îndeplinită. El a fost inclus în lege în 1935, în rezultatul unei cauze de viol agravat.
Procesul-verbal al dezbaterilor parlamentare cuprinde următorul pasaj (Rigsdagsti-
dende 1934-35, Partea B, col. 2159):
„Când toţi presupun că acuzatul este vinovat şi aşteaptă deci că împotriva lui vor fi intentate ur-
măriri penale grave, ar putea fi extrem de şocant de a obliga oamenii să-l vadă, în activităţile sale
profesionale şi sociale, că este liber de a se deplasa. În pofida lipsei unei hotărâri definitive care
ar stabili culpabilitatea sa şi consecinţele acesteia, există riscul de a crea impresia unei lipse de
seriozităţi şi de coerenţă în aplicarea legii, ceea ce poate afecta imaginea justiţiei.”

35. Paragraful 2 din articolul 762 a fost modificat în 1987 pentru a include unele
acte de violenţă de natură să antreneze cel puţin şaizeci de zile de închisoare. Răs-
punzând unei critici dintr-un editorial al jurnalului Politiken, ministrul danez al justiţiei
la 30 decembrie 1986 a scris următoarele:
„Pentru unii (...) care au insinuat că proiectul meu de lege autorizează încarcerarea inocenţilor,
eu consider util să menţionez că el subordonează detenţia provizorie existenţei suspiciunilor în
particular consolidate [subliniat de ministru] că acuzatul a comis un act criminal. Această dispoziţie
nu poate fi deci aplicată decât dacă culpabilitatea este foarte evidentă; ea oferă doar mijlocul de a
evita detenţia persoanelor inocente.”

36. Recluziunea celulară este reglementată de către articolul 770 § 3 din lege,
care atunci prevedea următoarele:
„La cererea poliţiei, tribunalul poate decide izolarea totală sau parţială a deţinutului dacă scopul
detenţiei provizorii o cere.”

Această prevedere a fost modificată la 6 iunie 1984.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI


37. Dl Hauschildt a sesizat pentru prima dată Comisia la 26 august 1980. În
această comunicare, apoi şi în altele, înregistrate ca fiind cererea nr. 10486/83, el
invoca articolele 3, 5, 6, 7 şi 10 (art.3, art. 5, art. 6, art. 7, art. 10) din Convenţie şi
articolul 1 din Protocolul nr. 4 (P4-1). La subiectul articolului 6 (art. 6), el pretindea că
nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa unui tribunal imparţial şi într-un termen
rezonabil; în susţinerea spuselor sale, el semnala în special că judecătorul apelului,
care respectiv constatase culpabilitatea şi s-a pronunţat asupra recursului, adoptase
înainte şi în timpul acestor procese numeroase decizii referitoare la detenţia sa provi-
zorie şi la alte chestiuni de procedură.
38. La 9 octombrie 1986, Comisia a acceptat cererea în ceea ce priveşte ultima
plângere, dar în rest a declarat-o inadmisibilă.

398
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În raportul său din 16 iulie 1987 (articolul 31) (art. 31), ea a constatat cu nouă vo-
turi contra şapte neîncălcarea articolului 6 § 1 (art. 6-1). Textul integral al opiniei sale şi
a opiniei disidente colective care o însoţeşte figurează în anexă la prezenta hotărâre.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA EXCEPŢIA DE NEEPUIZARE A CĂILOR DE


RECURS INTERNE

39. În faţa Curţii după cum deja, fără succes, în faţa Comisiei, Guvernul a ple-
dat pentru inadmisibilitatea cererii din cauza neepuizării căilor interne de recurs (arti-
colul 26 din Convenţie) (art. 26). El susţinea că dl Hauschildt, în măsura în care avea
îndoieli de imparţialitatea judecătorului Larsen şi a altor judecători ai Curţii de Apel la
adoptarea mai multor decizii înaintea procesului său, putea să solicite recuzarea lor în
temeiul articolelor 60 § 2 şi 62 din lege (paragraful 29 supra), dar nu a făcut nimic.
40. În opinia reclamantului, avocatul său i-a declarat că legea nu-i permite com-
binarea articolului 62 cu articolul 60 § 2 şi a conchis că pentru a reuşi înlăturarea unui
judecător care a adoptat decizii până la proces, deci a exercitat o funcţie oficială di-
ferită de cea de judecător al fondulul, trebuie să fie demonstrată existenţa, din partea
sa, a unui interes particular în rezultatul cauzei (articolul 60 § 2), motiv care aici nu
poate fi luat în considerare.
Guvernul califică această interpretare ca „vădit greşită”. În opinia sa, reclaman-
tul avuse posibilitatea să ceară recuzarea judecătorului Larsen şi a magistraţilor de
apel pretinzând că rolul lor în adoptarea mai multor decizii înaintea procesului inspira
îndoieli în privinţa imparţialităţii lor complete. Prezentând drept dovadă o hotărâre a
Curţii Supreme din 12 martie 1987, în termenii căreia un judecător nu se află în împie-
dimentul de a participa la proces doar din motivul că s-a pronunţat asupra detenţiei
provizorii înainte de a cunoaşte temeiul urmăririlor (paragraful 29 supra).

41. Guvernului îi revine sarcina de a convinge Curtea că dl Hauschildt dispunea


de un recurs efectiv la momentul dat, fie la deschiderea procesului său (27 aprilie
1981), fie la audierile în apel (15 august 1983).
Curtea nu este de acord cu teza potrivit căreia reprezentantul acuzatului gre-
şea vădit în ceea ce priveşte conţinutul articolelor 60 § 2 şi 62.

Guvernul nu a înaintat nici un element acceptabil, spre exemplu, jurisprudenţa


sau doctrina, care ar fi incitat avocatul să se întrebe asupra exactităţii interpretării sale
a legii. Din contra, el nu a negat că pe parcursul mai multor ani nimeni nicodată nu a
recuzat vreun judecător al fondului pentru faptul că a adoptat decizii în speţă. Cele din
urmă fac deci să credem că sistemul, sau cel puţin interpretarea avocatului apărării,
să fie acceptate. Cât priveşte hotărârea Curţii Supreme din 12 martie 1987, ea nu
modifică, indiferent de pertinenţa sa pentru circumstanţele cauzei, situaţia existentă în
timpul procesului dlui Hauschildt (a se vedea, în special, mutatis mutandis, hotărârea
Campbell şi Fell din 28 iunie 1984, Seria A nr. 80, pag. 32-33, § 61).

399
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________

De asemenea ar fi cazul de menţionat că nici judecătorul Larsen, nici preşedin-


tele Curţii de Apel, totuşi conştienţi de temerile şi neliniştea dlui Hauschildt (paragra-
fele 13 şi 16 supra), nu au considerat necesar de a se recuza din proprie iniţiativă, în
pofida prevederilor articolelor 61 şi 62 (paragraful 28 supra).
Prin urmare, avocatul reclamantului putea în mod rezonabil, la momentul dat,
să creadă că orice obiecţie referitoare la participarea acelui magistrat la adoptarea
mai multor decizii anterioare procesului era sortită eşecului.
42. Guvernul deci nu a demonstrat că dreptul danez oferă astfel un recurs efec-
tiv pe care reclamantul ar fi putut conta.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6


§ 1 (art. 6-1)

43. Dl Hauschildt pretinde că cauza sa nu a fost examinată de un „tribunal im-


parţial” în sensul articolului 6 § 1 (art. 6-1), potrivit căruia
„Orice persoană are dreptul la judecare în mod echitabil (...) de către o instanţă (...) imparţială (...)
care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa
(...)”

Fără a contesta în sine un sistem cum este cel al Danemarcei, în care jude-
cătorul îndeplineşte o sarcină de control la etapa de investigaţie (paragrafele 32-33
supra), reclamantul îl critică în măsura în care acelaşi magistrat se presupune că va
diriga în continuare procesul fără cea mai mică prejudecată. El pretinde nu doar că un
judecător în asemenea caz va dirija părtinitor procesul, dar că genul deciziei adoptate
de el înaintea procesului va duce, în drept, la aprecierea ponderii elementelor dosaru-
lui şi personalităţii acuzatului, ceea ce nu va întârzia să influenţeze asupra modalităţii
sale de a prevedea mijloacele de probă şi punctele litigioase în timpul procesului
ulterior. În opinia reclamantului, un acuzat ar trebui să aibă o încredere suficientă
în imparţialitatea tribunalului care-l va judeca. Or, după părerea sa, orice observator
raţional va considera că un judecător al fondului, care a exercitat o funcţie similară de
supraveghere va suscita în faţa inculpatului mari temeri şi nelinişte. Acelaşi raţiona-
ment se aplică, în principiu, pentru judecătorii apelului care s-au pronunţat cu privire
la detenţie până la audierile în apel sau cu privire la alte chestiuni de procedură.
Cât priveşte propriul caz, dl Hauschildt semnalează mai curând că judecătorul,
preşedinte al tribunalului din Copenhaga, dl Larsen, a participat la adoptarea nume-
roaselor decizii referitoare la detenţia sa provizorie şi referitoare la alte probleme de
procedură, în special înainte de proces. El se referă în special la aplicarea articolului
762 § 2 din lege (paragrafele 20 şi 33 supra). El exprimă obiecţii similare faţă de ju-
decătorii de apel, din cauza rolului lor dubios la nivelul apelului (paragraful 26 supra)
precum şi, pentru unii dintre ei, din cauza intervenţiei lor în primă instanţă (paragrafele
16 şi 25 supra).
44. Pentru Guvern şi majoritatea Comisiei, simpla circumstanţă că un judecător
al fondului sau al Curţii de Apel, ordonase mai înainte detenţia provizorie a unui individ
sau diverse măsuri procedurale care-l vizau, nu putea fi în mod rezonabil considerat ca

400
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

fiind de natură să compromită imparţialitatea judecătorului, şi în speţă nu fusese stabilit


nici un alt motiv de îndoială faţă de imparţialitatea tribunalului sau Curţii de Apel.
În schimb, în opinia unei minorităţi a Comisiei, prezenţa la tribunal a judecăto-
rului Larsen în calitate de preşedinte putea într-un fel să-l intimideze pe dl Hauschildt
în această circumstanţă.
45. Sarcina Curţii nu este de a examina in abstracto legislaţia şi pratica perti-
nente, dar de a cerceta dacă modalitatea în care ele sunt aplicate faţă de reclamant
sau l-au afectat a încălcat articolul 6 § 1 (art. 6-1).
46. În temeiul articolului 6 § 1 (art. 6-1), imparţialitatea trebuie să fie apreciată
potrivit unui demers subiectiv, încercând de a determina convingerea personală a
unui anumit judecător cu o anumită ocazie, şi de asemenea unui demers obiectiv
care face să se asigure că el oferă garanţii suficiente pentru a exclude în această pri-
vinţă orice dubiu legitim (a se vedea, printre altele, hotărârea Cubber din 26 octombrie
1984, Seria A nr. 86, pag. 13-14, § 24).
47. Cât priveşte prima, nici în faţa Comisiei, nici în faţa Curţii, reclamantul nu a
pretins că judecătorii vizaţi au dat dovadă de o atitudine părtinitoare. Oricum, impar-
ţialitatea personală a unui magistrat este prezumată până la dovedirea contrariului,
ceea ce nu a avut loc în speţă.
Rămâne deci aprecierea obiectivă.
48. Ea constă în determinarea dacă independent de comportamentul personal
al judecătorului, anumite fapte verificabile permit de a suspecta imparţialitatea acestu-
ia. În această privinţă, chiar şi circumstanţele pot avea importanţă. Trebuie să pornim
de la încrederea pe care trebuie s-o inspire tribunalele unei societăţi democratice jus-
tiţiabililor, începând, în domeniul penal, de la acuzaţi. Trebuie deci să se recuze orice
judecător imparţialitatea căruia poate fi pusă legitim la îndoială (a se vedea, mutatis
mutandis, hotărârea Cubber precitată, Seria A nr. 86, pag. 14, § 26).
Prin urmare, rezultă că pentru a se pronunţa asupra existenţei, într-o cauză
dată, a unui motiv legitim pentru a suspecta lipsa imparţialităţii unui judecător, viziu-
nea acuzatului se ia în considerare, dar nu are un rol decisiv (hotărârea Piersack din 1
octombrie 1982, Seria A nr. 53, pag. 16, § 31). Elementul determinant constă în faptul
dacă temerile reclamantului pot fi considerate ca fiind justificate în mod obiectiv.
49. În circumstanţele speţei, frica faţă de o lipsă de imparţialitate ţine de faptul
că judecătorul prezidase tribunalul în prima instanţă, apoi magistraţii care aveau să
participe la examinarea finală a cauzei în apel, deja au examinat cazul la o etapă
anterioară şi adoptase înaintea procesului diverse decizii referitoare la reclamant (pa-
ragrafele 20-22 şi 26 supra).
O asemenea situaţie poate suscita acuzatului dubii cu privire la imparţialitatea
judecătorului. Ele pot fi înţelese, dar totodată ele nu pot fi considerate ca fiind justificate
obiectiv în toate cazurile: răspunsul variază în dependenţă de circumstanţele cauzei.
50. Astfel după cum reiese din articolele 742 şi 743 din lege (paragraful 31
supra), informarea şi urmăririle aparţin în exclusivitate, în Danemarca, poliţiei şi pro-

401
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________

curaturii. Activităţile judiciare cu privire la exercitarea cărora se bazează temerile re-


clamantului şi care vizează etapa anterioară procesului, sunt cele ale unui magistrat
independent, care nu este responsabil de pregătirea cauzei pentru proces nici de
ordonarea trimiterii în judecată (articolele 746, 760, §§ 32, 33 şi 36 supra). Acelaşi
lucru se referă la deciziile menţionate de dl Hauschildt, inclusiv cele referitoare la
prelungirea detenţiei sale provizorii sau la recluziunea sa celulară. Ele toate fusese
pronunţate la cererea poliţiei, cerere pe care reclamantul, ajutat de avocat, a contes-
tat-o sau a putut-o contesta (paragrafele 23-24 supra). În aceste materii, audierile
s-au desfăşurat, de obicei, în public. În realitate, prezentul litigiu diferă de cauzele
Piersack, De Cubber (hotărârile precitate) şi Ben Yaacoub (hotărârea din 27 noiem-
brie 1987, Seria A nr. 127-A, pag. 7, § 9) prin natura sarcinilor pe care judecătorii care
figurează în speţă le-au îndeplinit înainte de a examina fondul.
În afară de aceasta, problemele pe care trebuie să le soluţioneze astfel un
magistrat înainte de dezbateri nu se confundă cu cele care dictează hotărârea sa
finală. Pronunţându-se asupra detenţiei provizorii şi asupra altor probleme de acest
gen înaintea procesului, el a apreciat sumar datele disponibile pentru a determina
dacă în primul rând suspiciunile poliţiei sunt întemeiate; atunci când s-a pronunţat la
încheierea procesului, el trebuie să examineze dacă elementele produse şi dezbătute
în justiţie erau suficiente pentru a pronunţa o condamnare. Nu trebuie asimilate sus-
piciunile unei constatări oficiale de culpabilitate (a se vedea, spre exemplu, hotărârea
Lutz din 25 august 1987, Seria A nr. 123-A, pag. 25-26, § 62).
Faptul că un judecător în prima instanţă sau în apel, într-un sistem cum este cel
danez, deja a adoptat decizii înaintea procesului, în special la subiectul detenţiei pro-
vizorii, nu poate fi considerat în sine ca justificând temerile privind imparţialitatea sa.
51. Cu toate acestea, anumite circumstanţe pot, într-o cauză anumită, să jus-
tifice o concluzie diferită. În speţă, Curtea nu poate decât să atribuie o importanţă
specială unui fapt: în nouă dintre ordonanţele de prelungire a detenţiei provizorii a
dlui Hauschildt, judecătorul Larsen s-a bazat explicit pe articolul 762 § 2 din lege (pa-
ragraful 20 supra). Prelungindu-o la rândul lor înainte de deschiderea dezbaterilor în
apel, magistraţii care au contribuit ulterior la adoptarea hotărârii finale s-au bazat de
asemenea pe acelaşi text de mai multe ori (paragrafele 26-27 supra).
52. Or, pentru a aplica articolul 762 § 2, un judecător trebuie, printre altele, să
se asigure de existenţa „suspiciunilor în particular consolidate” că cel interesat a co-
mis infracţiunile de care este acuzat. Potrivit explicaţiilor oficiale, aceasta înseamnă
că el trebuie să fie convins de o culpabilitate „foarte clară” (paragrafele 34-35 supra).
Diferenţa între problema ce urmează a fi soluţionată prin aplicarea acestui articol şi
problema ce urmează a fi rezolvată în rezultatul procesului devine astfel infimă.
Prin urmare, în circumstanţele cauzei, imparţialitatea jurisdicţiilor competente
care aparent putea provoca îndoieli şi temeri dlui Hauschildt în această privinţă poate
fi considerată ca obiectiv justificată.
53. În consecinţă, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Con-
venţie.

402
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50)

54. În termenii articolului 50 (art. 50):


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

Reclamantul pretinde că dacă Curtea va stabili o încălcare a exigenţelor articolului


6 (art. 6), este cazul de a casa condamnarea şi de a ridica restricţiile pronunţate împo-
triva sa. Cu toate acestea, ea nu este abilitată de Convenţie să prescrie anularea unei
decizii, nici să dea directive referitoare la alte puncte menţionate (a se vedea, mutatis
mutandis, hotărârea Gillow din 14 septembrie 1987, Seria A nr. 124-C, pag. 26, § 9).
Dl Hauschildt solicită de asemenea o indemnizaţie pentru prejudiciu şi rambur-
sarea costurilor şi cheltuielilor.
A. Prejudiciul
55. Potrivit reclamantului, o constatare a încălcării articolului 6 (art. 6) va arun-
ca îndoieli asupra condamnării şi, la rândul său, asupra legalităţii fiecăreia din cele
1.492 zile de detenţie provizorie. Astfel, el reclamă o satisfacţie comparabilă cu cea
care ar putea fi revendicată dacă jurisdicţia care a emis hotărârea nu l-ar fi declarat
vinovat, şi că ar trebui să fie calculată în baza sumei de la 500 la 1.000 coroane da-
neze (Dkr) pe zi.
În afară de aceasta, în cele 309 zile de recluziune celulară, sănătatea i-a fost
afectată, suferise o atingere gravă aduse reputaţiei şi lunga sa detenţie provizorie i-a
cauzat o pierdere importantă de câştiguri.
56. În observaţiile din 10 octombrie 1988 şi 23 ianuarie 1989, Guvernul sem-
nalează existenţa unui recurs intern: reclamantul ar fi putut, în temeiul articolului 977
§ 3 din lege, să invite Curtea specială de revizuire (Den Saerlige Klageret) să trimită
cauza tribunalului din Copenhaga dacă ar fi existat o probabilitate mare că mijloacele
de probă nu fusese bine apreciate.
Ar trebui totuşi de reamintit că încălcarea stabilită în speţă (paragraful 53 su-
pra) s-a referit la componenţa jurisdicţiilor competente, şi nu modalitatea în care ele
au evaluat elementele dosarului. Recursul despre care este vorba nu permite deci de
a înlătura consecinţele încălcării, în sensul articolului 50 (art. 50) (a se vedea, mutatis
mutandis, hotărârea De Cubber din 14 septembrie 1987, Seria A nr. 124-B, pag. 17-
18, § 21).
57. Curtea a exclus orice parţialitate subiectivă din partea judecătorilor vizaţi
(paragraful 47 supra); ea doar a considerat că în aceste circumstanţe, imparţialitatea
jurisdicţiilor aparent putea povoca îndoieli şi temerile dlui Hauschildt în această pri-
vinţă pot fi considerate ca obiectiv justificate (paragraful 52 supra). Rezultă că con-
damnarea nu era întemeiată. Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care ar
fi ajuns procedura fără a încălca exigenţele Convenţiei (hotărârea Cubber precitată,

403
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________

Seria A nr. 124-B, pag. 18, § 23). Reclamantul niciodată nu a încercat să susţină că
rezultatul putea fi mai favorabil pentru el şi în plus, în absenţa adeverită a parţialităţii
subiective, nimic în acest dosar nu justifică o asemenea concluzie.
După cum susţin Guvernul şi Comisia, între încălcarea constatată şi prejudiciul
pretins nu a fost deci stabilită nici o legătură de cauzalitate.
58. Dl Hauschildt reclamă de asemenea o reparare a prejudiciului moral care
decurge din pierderea posibilităţii de a fi judecat de către un tribunal imparţial. Delegatul
Comisiei s-a pronunţat pentru acordarea unei anumite sume pe care nu a precizat-o.
În opinia Curţii, totuşi, constatarea care figurează în prezenta hotărâre constituie
prin sine, în această privinţă, o satisfacţie echitabilă suficientă în circumstanţele litigiului.
B. Costuri şi cheltuieli
59. Delegatul Comisiei presupune cu bunăvoinţă o cerere referitoare la costuri
şi cheltuieli, dar nu precizează nici o sumă. Guvernul îşi rezervă dreptul de a formula,
după necesitate, o „contra-propunere”.
Curtea consideră totuşi că ea posedă elemente suficiente pentru a se pronunţa.
1. Procedura în afara oraşului Strasbourg
60. Dl Hauschildt solicită rambursarea costurilor pe care şi le-a asumat:
a) pentru anchetare şi procesul în prima instanţă în Danemarca (3.061.960 DKr);
b) pentru numeroase proceduri de faliment în curs în Danemarca (7.100.00 DKr);
c) în Elveţia şi în alte state europene, cu ocazia falimentării Hauschildt & Cie
(1.700.000 franci elveţieni).
61. Curtea nu poate accepta aceste pretenţii.
Prima se fondează pe ideea greşită că constatarea unei încălcări în speţă are
ca efect înlăturarea condamnării reclamantului. Cât priveşte celelalte două, nimic nu
a fost stabilit că există o legătură între încălcarea stabilită în această hotărâre şi pro-
cedurile de falimentare.
2. Procedurile la Strasbourg
62. Dl Hauschildt reclamă pe deasupra, referindu-se la procedurile în faţa orga-
nelor Convenţiei, rambursarea sumei de 26.463 £ în total, după cum urmează:
a) onorariile avocaţilor săi, dl Robertson (11.048 £) şi dl Reindel (5.770 £);
b) costul traducerii (1.725) £;
c) onorariile dnei Eva Smith, care a pregătit pentru el un raport cu privire la
legislaţia daneză pertinentă (420 £);
d) costuri personale (7.500 £).
63. Curtea nu are nici un motiv pentru a presupune că aceste cheltuieli nu ar
fi fost suportate în realitate, dar ea are îndoilei în ceea ce priveşte necesitatea unora

404
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

dintre ele – în special cheltuielile personale ale dlui Hauschildt – şi în ceea ce priveşte
dacă valoarea fiecăreia poate fi considerată rezonabilă.
Astfel, ea nu poate acorda totalitatea sumelor reclamate. Pronunţându-se în
mod echitabil, ea consideră că este necesar de a rambursa reclamantului 20.000 £.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Respinge, cu paisprezece voturi contra trei, ca fiind neîntemeiată, excepţia Guver-


nului de neepuizare a căilor de recurs interne;
2. Susţine, cu douăsprezece voturi contra cinci, că a avut loc încălcarea articolului 6
§ 1 (art. 6-1) din Convenţie;
3. Susţine, în unanimitate, că Danemarca trebuie să achite reclamantului, pentru
costuri şi cheltuieli, 20.000 £ (douăzeci mii lire sterline);
4. Respinge, în unanimiate, restul cererii de satisfacţie echitabilă.
Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul
Drepturilor Omului din Strasbourg, la 24 mai 1989.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Marc-André Eissen
Grefier
La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 51 § 2 din
Convenţie şi 52 § 2 din regulamentul B, textul următoarelor opinii separate:
- opinia concordantă a dlui Ryssdal;
- opinia disidentă a dlui Thór Vilhjálmsson, dnei Palm şi dlui Gomard;
- opinia disidentă a dlor Gölcüklü şi Matscher;
- opinia concordantă a dlui De Meyer.

OPINIA CONCORDANTĂ A Dlui JUDECĂTOR RYSSDAL

În prima frază, articolul 62 § 1 din legea cu privire la administrarea justiţiei per-


mite părţilor să se opună unui judecător care examinează o cauză dacă circumstanţe
diferite de cele enumerate în articolul 60 „permit să pună la îndoială imparţialitatea
sa absolută”. Din acest text pare să rezulte că dl Hauschildt putea să-l recuze pe ju-
decătorul Larsen şi judecătorii apelului pentru faptul că au aplicat articolul 762 § 2 în
deciziile anterioare procesului şi referitoare la detenţia sa provizorie.

405
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________

Cu toate acestea, având în vedere termenii expres prevăzuţi de articolul 60


§ 2 şi circumstanţa că în Danemarca, la moment, exista o practică constantă de a nu
recuza un judecător din cauza deciziilor pronunţate de el în speţă înaintea procesului,
am ajuns la concluzia că n-am putea spera să-l vedem pe dl Hauschildt cerând re-
cuzarea magistraţilor vizaţi. Accept deci respingerea excepţiei de neepuizare a căilor
interne de recurs prezentată de către Guvern.

OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ A Dlui THOR VILHJALMSSON,


Dnei PALM şi Dlui GOMARD, JUDECĂTORI

1. Articolele 60 § 1 şi 62 din legea cu privire la administrarea justiţiei („legea”),


citate in extenso în paragraful 28 din hotărâre, indică clar, de rând cu explicaţiile oferite
la paginile 21 şi 22 din proiectul din martie 1875 care s-a încheiat cu adoptarea legii,
că în principiu un judecător nu este descalificat în penal dacă el a examinat cauza
într-o altă calitate înainte de proces, dar că un motiv de recuzare poate decurge din
circumstanţele speciale menţionate în aceste articole. În consecinţă, un recurs fondat
pe sistemul în sine, mai exact pe faptul că judecătorii care au adoptat decizii înainte de
proces nu se află de plin drept împiedicaţi să participe la acesta, era fără nici o îndoială
sortit eşecului. În speţă, este vorba totuşi de faptul dacă Curtea de Apel sau Curtea
Supremă, în cazul în care reclamantul le-a invitat să se pronunţe la acest subiect, au
considerat compromisă imparţialitatea judecătorului Larsen şi a magistraţilor apelului
din cauza rolului jucat de ei înaintea procesului în prima sau a doua instanţă. Potrivit
dispoziţiilor pertinente din lege, rezultatul unui recurs care pretinde că judecătorul din
prima instanţă sau judecătorii apelului dădeau dovadă de imparţialitate, era dependent
de circumstanţele cauzei care se prezenta în faţa tribunalului apoi în faţa Curţii de Apel.
La acea perioadă, în 1981 şi în 1983, toate informaiile utile puteau fi comunicate aces-
tor două jurisdicţii şi apreciate de către ele. În prezent, peste mulţi ani, informaţiile de
care dispune Curtea noastră se limitează la o stare de număr şi de conţinut al deciziilor
pronunţate de diferiţi judecători. Nu am putea forma, pe această singură bază, o opinie
bine documentată cu privire la parţialitatea sau imparţialitatea judecătorilor fondului.
La momentul faptelor, dl Hauschildt şi avocatul său au decis să nu abordeze
problema imparţialităţii. Noi considerăm deci că cererea reclamantului era inadmisibi-
lă din cauza neepuizării căilor de recurs interne (articolul 26 din Convenţie) (art. 26).
2. Dacă nu a fost decisă inadmisibilitatea cererii pentru lipsa exercitării unui
recurs disponibil şi adecvat, după cum prevede articolul 26 (art. 26) din Convenţie,
trebuie studiată şi soluţionată plângerea din speţă cu privire la parţialitatea abordată
astăzi de dl Hauschildt.
După cum prevede paragraful 50 din hotărârea Curţii, simplul fapt că un jude-
cător al fondului deja a contribuit la adoptarea deciziilor preliminare nu justifică în sine
temerile privind imparţialitatea sa. Dubiile formulate dacă aceasta se referă la deciziile
pronunţate în temeiul articolului 762 § 2 din lege indică că conţinutul acestei dispoziţii
– acela care figurează în traduceri – probabil nu este prea agreabil. Aceasta, totuşi,
nu schimbă faptul că tradiţiile puternice ale magistraturii şi atitudinea judecătorilor,

406
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

fondată pe educaţia şi instruirea lor, oferă garanţia necesară, eficientă şi vizibilă, a


imparţialităţii lor. Funcţia judecătorească care constă în verificarea dacă organele de
urmărire au motive plauzibile de a solicita detenţia provizorie, recluziunea celulară,
percheziţii şi sechestrări, etc., diferă de examinarea elementelor de probă produse de
părţi la etapa procesului. Informaţiile furnizate în scopul detenţiei provizorii nu sunt
prezentate în aceeaşi modalitate ca elementele de probă în timpul dezbaterilor în
fond. Procedura este sumară. Înaintea procesului, şedinţele tribunalului se încheie în
câteva ore, pe când fiecare din cele două procese ale dlui Hauschildt a durat mai mul-
te luni. Odată pronunţată, hotărârea tribunalului din Copenhaga a devenit un factor
important pentru decizia judecătorilor de apel cu privire la menţinerea celui interesat
în detenţie pe parcursul noului său proces în apel.
Înaintea procesului, sarcina judecătorilor se limita la determinarea dacă cere-
rile acuzaţiei corespund condiţiilor anunţate în articolul sau articolele pertinente ale
legii. Acest control judiciar poate fi exercitat de către orice judecător sau colegiu de
judecători al jurisdicţiei competente. În speţă, prima – şi cea importantă – decizie a
tribunalului din Copenhaga plasându-l pe dl Hauschildt în detenţie provizorie, cea din
1 şi 2 februarie 1980, provenea nu de la judecătorul Larsen dar de la un alt magistrat
(dl Dalgas Rasmussen). Dacă procedura judiciară durează mai multe luni, ca în cazul
dat, articolul 767 din lege, interzicând autorizarea detenţiei provizorii pentru o peri-
oadă mai mare de patru săptămâni, este necesară adoptarea continuă a deciziilor în
această materie pe parcursul procesului.
În cazul dlui Hauschildt ca şi în altele, hotărârea fusese pronunţată în baza ele-
mentelor de probă produse şi discutate de către ambele părţi în faţa tribunalului apoi a
Curţii de Apel. Nimic nu denotă o lipsă de imparţialitate din partea unui sau altui judecă-
tor care s-au pronunţat în speţă. Nu exista nici un motiv obiectiv sau subiectiv rezonabil
de a avea temeri că judecătorul Larsen sau magistraţii de apel puteau avea vreun motiv
neadecvat la momentul pronunţării hotărârii. Nimic nu demonstrează cu atât mai mult
că vreun oarecare dintre judecătorii vizaţi nu erau capabili – ca magistraţi profesionişti
calificaţi, de a-şi forma o opinie numai în baza elementelor furnizate în timpul procesu-
lui. Dl Hauschildt nu a semnalat nici un alt motiv de îndoială privind imparţialitatea ju-
decătorilor decât participarea lor la diverse decizii înaintea şi în timpul procesului, după
cum explică paragraful 10 şi cele următoare din hotărârea Curţii noastre.
Pentru aceste motive, plângerea dlui Hauschildt potrivit căreia cauza sa nu a
fost judecată de un tribunal imparţial trebuie respinsă. În opinia noastră, articolul 6
(art. 6) din Convenţie nu a fost încălcat în speţă.

OPINIA DISIDENTĂ A Dlor JUDECĂTORI GÖLCÜKLÜ


şi MATSCHER

Pe drept cuvânt, majoritatea Curţii a recunoscut simplul fapt că un judecător


de primă instanţă sau de apel – într-un sistem cum este cel din Danemarca, care nu
cunoaşte repartizarea funcţiilor între judecătorul de instrucţie şi judecătorul fondului

407
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________

(cu toate garanţiile pe care le oferă o asemenea repartizare) – adoptă de asemenea


anumite decizii înainte de proces, în special cu privire la detenţia provizorie, nu pot fi
considerate ca justificând în sine temerile privind imparţialitatea acestui magistrat.
Cu toate acestea, ea ajunge la o concluzie contrată şi la o constatare a în-
călcării articolului 6 § 1 (art. 6-1) în speţă din cauză că judecătorul de primul nivel şi
judecătorii din apel au adoptat mai multe decizii cu privire la menţinerea reclamantului
în detenţie provizorie bazându-se în special pe articolul 762 § 2 din legea daneză cu
privire la administrarea justiţiei, a cărei aplicare presupune existenţa „suspiciunilor în
particular consolidate”.
În opinia noastră, chiar această circumstanţă nu justifică concluzia criticată.
Într-un sistem juridic care nu cunoaşte instituţia judecătorului de instrucţie (deloc so-
licitată de Convenţie), anume judecătorului de primă instanţă (sau apel) trebuie să-i
fie încredinţată sarcina de a lua toate măsurile de instrucţie care necesită intervenţia
unui judecător; de altfel, anume el este persoana care cunoaşte cel mai bine cauza şi
care, în consecinţă, va avea cea mai bună poziţie pentru a aprecia oportunitatea sau
necesitatea acestor măsuri, chiar dacă această apreciere implică o luare de poziţie
mai aproape de subiectul cauzei, fără ca el să poată fi considerat ca lipsit de imparţi-
alitatea necesară pentru a judeca fondul.
Elementul cantitativ cu atât mai mult nu ne-a convins: într-o cauză de crimina-
litate economică de mare amploare şi foarte complexă, ar fi inevitabil necesare mai
multe intervenţii în anchetă ale judecătorului şi, respectiv, mai multe decizii referitoare
la prelungirea detenţiei provizorii.

OPINIA CONCORDANTĂ A Dlui DE MEYER

Sunt absolut de acord cu dispozitivul şi cu majoritatea motivelor hotărârii, dar


nu pot fi de acord cu paragraful 50.
Funcţiile „anterioare procesului” şi referitoare la detenţia provizorie sau reclu-
ziunea celulară, pe care unii judecători au exercitat-o în speţă în temeiul articolelor
760, 762 şi 770 § 3 din legea daneză cu privire la administrarea justiţiei aşa cum erau
aplicate la acel moment, nu difereau în mod esenţial de cele pe care judecătorii de
instrucţie le-au îndeplinit în cauza Cubber.
În opinia mea, simpla circumstanţă că un judecător al fondului a exercitat în
prealabil funcţii similare în cauza cu care el este sesizat justifică obiectiv temerile
legitime privind imparţialitatea sa, şi aceasta este valabil nu doar pentru funcţiile înde-
plinite în temeiul articolului 767 § 2, dar şi pentru cele care se referă la alte dispoziţii
citate mai sus.

408
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ERIKSSON contra SUEDIEI


(Cererea nr. 8919/80)

HOTĂRÂRE

22 iunie 1989

În cauza Eriksson1,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită în plen în conformitate cu
articolul 50 din regulamentul Curţii, compusă din judecătorii:
Dnii R. Ryssdal, preşedinte,
J. Cremona
Thór Vilhjálmsson,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii F. Gölcüklü,
F. Matscher,
J. Pinheiro Farinha,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii R. Macdonald,
C. Russo,
R. Bernhardt,
A. Spielman,
J. De Meyer,
J.A Carrillo Salcedo,
N. Valticos,
S. K. Matens,
I. Foighel,
Nota grefei:
1
Cauza poartă numărul 11/1988/144/209. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista a cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.

409
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier şi dl Pertzold, grefier adjunct,


după ce a deliberat cu uşile închise, la 22-23 februarie şi la 22-23 mai 1989,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Curtea a fost sesizată de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”), la 13 septembrie 1988 şi de către Guvernul Regatului Suediei („Guvern”),
la 8 noiembrie 1988, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 alin. 1 şi 47 din
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Con-
venţia). La originea cauzei se află o cerere (nr. 11373/35) introdusă contra Regatului
Suediei, cu care o cetăţeancă suedeză, dna Cecilia Eriksson, acţionând în nume
propriu şi în numele fiicei sale Lisa Eriksson, a sesizat Comisia la 7 decembrie 1984
în temeiul articolului 25 din Convenţie.
Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia
suedeză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). Ea are drept
scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o
încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 6, para-
graful 1, 8 şi 13 din Convenţie, şi 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 (d)
din regulamentul Curţii, reclamantele şi-au manifestat dorinţa de a participa la proces
şi şi-au desemnat un reprezentant (articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din dna E. Palm, judecător ales din par-
tea Suediei (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul
21 § 3 (b) din regulamentul Curţii). La 29 septembrie 1988, acesta din urmă i-a de-
semnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri, şi anu-
me, dna D. Bindschedler-Robert, Sir Vincent Evans, dl C. Russo, dl R. Bernhardt şi
dl N. Valticos (articolul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21 § 4 din regulament).
4. Domnul Ryssdal şi-a asumat funcţia de preşedinte al camerei (articolul 21
§ 5 din regulament). La 15 decembrie 1988, acţionând prin grefierul adjunct, s-a con-
sultat cu agentul guvernamental („Guvernul”), delegaţii Comisiei şi avocatul reclama-
telor şi a decis că la această etapă prezentarea memoriilor nu era necesară (articolul
37 paragraful 1 din regulament) şi a fixat audierea publică pentru data de 20 februarie
1989 (articolul 38 din regulament).
La 16 ianuarie 1989, Grefierul a primit pretenţiile reclamantelor în conformitate cu
articolul 50 din Convenţie şi anumite documente referitoare la procedura naţională.
5. La 26 ianuarie 1989, Camera a decis de a se desesiza cu efect imediat în
favoarea Curţii plenare (articolul 48 din regulament).
6. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 22 februarie 1983 a avut loc au-
dierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a
întrunit într-o reuniune pregătitoare.

410
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului
dl H. Corell, Ambasador, Sub-Secretar pentru afaceri juridice şi consulare,
Ministerul afacerilor externe agent;

Dl L. Lindgren, consilier juridic


Ministerul sănătăţii şi al afacerilor sociale,

dl C.-H. Ehrencrona, consilier juridic,


Ministerul afacerilor externe,

dna I. Wetter, consilier juridic, oraşul Lidingö, consilieri;


– din partea Comisiei
Dna G. H. Thune, delegat;
– din partea reclamantelor
dna S. Westerberg, avocat, reprezentant.

Curtea a audiat declaraţiile dlui Corell din partea Guvernului, a dnei Thune, din
partea Comisiei şi a dnei Westerberg din partea reclamantelor, precum şi răspunsurile
la întrebările acesteia.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

7. Dna Cecilia Eriksson şi fiica ei, Lisa Eriksson, s-au născut respectiv în 1942
şi la 24 februarie 1978, şi sunt cetăţence ai Regatului Suediei. În ianuarie 1979, Ceci-
lia Eriksson s-a căsătorit cu tatăl Lisei, îar în anuarie 1981 cuplul a mai avut un baiat,
pe care l-au numit Jonas. Ei a divorţat în februarie 1986 şi Cecilia a primit custodia
asupra ambilor copii. Din luna martie 1978, Lisa locuia într-o familie temporară la
Oskaratröm. Mama ei, la început a locuit în Köttkulla, nu departe de Ulriceham, iar în
1987 ea a trecut cu traiul la Köping.
A. Plasarea Lisei Eriksson în custodia autorităţilor publice şi eforturile
depuse de mama ei în vederea ridicării custodiei.
8. La 23 martie 1978, Consiliul social al districtului sud (södra sociala distrikt-
snämden) din Ligingö („Consiliul social”) a decis în temeiul articolelor 25 (a) şi 29 din
legea din 1960 privind protecţia copilului (barnavårdslagen 1960:97- „legea din 1960”,
paragraful 36 infra) plasarea Lisei sub tutelă autorităţilor publice pentru motivul condi-
ţiilor nesatisfăcătoare de care beneficia copilul acasă. Ea a fost plasată într-o familie
temporară din Oskarström.
La acea perioadă, mama ei, Cecilia Eriksson, se confrunta cu probleme de
ordin personal. Ea fusese condamnată la paisprezece luni de privaţiune de libertate

411
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

pentru dosirea de obiecte furate şi păstrarea drogurilor. Mai târziu, în timp ce îşi exe-
cuta sentinţa în închisoare, Cecilia Eriksson s-a convertit în altă religie şi, în prezent,
este membru al congregaţiei din Philadelphia (mişcarea penticostală).
9. În mai 1980 Consiliul social a respins cererea introdusă de către Cecilia
Eriksson privind anularea tutelei fiicei sale. Ea a depus recurs la tribunalul adminis-
trativ din Stockholm (länsrätten), care a fost respins la 22 octombrie 1981, iar la 11
martie 1982 un alt recurs al ei la tribunalul administrativ de apel (kammarrätten) din
Stockholm.
10. La 1 ianuarie 1982, condiţiile de tutelă a autorităţilor publice asupra Lisei
prevăzute de legea din 1960 au fost modificate în temeiul articolului 1 paragrafului
1 din legea din 1980, care conţine prevederi speciale cu privire la protecţia copiilor
(lagen 1980:621 med särskilda bestämmelser om vård av unga – „legea din 1980”,
paragraful 36 infra).
11. În martie 1982, Cecilia Eriksson a sesizat din nou consiliul social, solicitând
ridicarea custodiei asupra fiicei ei. De asemenea, ea a solicitat autorizarea de a se
întâlni cu Lisa la căminul ei din Köttkulla. Ambele cereri au fost respinse şi Cecilia
Eriksoon a făcut recurs la tribunalul administrativ districtual.
La 3 noiembrie 1982, tribunalul a respins recursul cu privire la problema cus-
todiei, din moment ce nu au fost întreţinute suficiente contacte prealabile între Lisa
şi părinţii ei naturali; el a deferit întrebarea cu privire la vizite Consiliului social spre
reexaminare. Cecilia Eriksson a depus recurs la tribunalul administrativ de apel.
B. Ridicarea custodiei publice - interzicerea transferului copilului din fa-
milia temporară şi reglementarea vizitelor
12. Cu toate acestea, la 21 ianuarie 1983, Consiliul social a stabilit că nu mai
existau motive pentru a menţine custodia în conformitate cu legea din 1980 şi a decis:
(a) ca, începând cu data de 15 februarie 1983, custodia asupra Lisei să fie
ridicată în conformitate cu articolul 5 paragraful 1 din legea din 1980;
(b) să înterzică părinţilor naturali până la emiterea unui ordin, în temeiul arti-
colului 28 din legea din 1980 privind serviciile sociale (socialtjänstlagen 1980: 620,
paragraful 42 infra) să o transfere pe Lisa din familia temporară (flzttningsförbud);
(c) să invite clinica psihiatrică pentru copii şi adolescenţi din Halmstad (barn-
och ungdomspsykiatriska kliniken „clinica psihiatrică”) să prezinte recomandări cu
privire la contactele Lisei cu părinţii ei naturali, tinând cont de faptul că scopul final al
Consiliului era ca Lisa să se întoarcă la casa părinţilor ei.
(d) ca aceste recomandări să conţină de asemenea şi opinia clinicii de psihi-
atrie vizavi de propunerea de a permite Lisei să stea cu părinţii ei naturali în timpul
vacanţei de vară;
(e) ca contactele între părinţii naturali şi Lisa să înceapă cu o întâlnire până la 1
martie 1983, la care să participe cel puţin unul din părinţii temporari şi, de asemenea,
o altă persoană.

412
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Interdicţia retragerii s-a bazat, printre altele, pe cinci certificate medicale emi-
se de clinica de psihiatrie şi semnate de dna Essving-Levay, medic licenţiat, şi dna
Gulli Tärn, curator. Potrivit acestor certificate, Lisa era profund ataşată de familia sa
temporară şi transferul ei în casa părinţilor naturali ar pune în pericol dezvoltarea ei
mintală şi a sănătăţii.
13. În aceste circumstanţe, tribunalul administrativ de apel nu a depistat nici un
motiv pentru a continua examinarea cauzei (paragraful 11 supra).
14. La 24 februarie 1983, clinica de psihiatrie a emis un nou certificat, semnat
de aceleaşi persoane, care prescria o vizită trimestrială. De asemnea, în certificat se
atenţiona faptul că era prematur ca Lisa să stea împreună cu părinţii ei pe parcursul
verii. Recomandările s-au bazat pe evaluarea că copilul trebuie să stea cu părinţii lui
temporari şi să nu fie transferat la părinţii săi naturali în viitorul apropiat.
La 31 martie 1983, Consiliul social a decis că Cecilia Erikson trebuie să benefi-
cieze de dreptul de a-şi vizita fiica în casa părinţilor temporari o dată în trimestru.
C. Prima serie de proceduri împotriva interdicţiei de transferare
15. Cecilia Eriksson, reprezentată de un avocat, a făcut recurs la tribunalul ad-
ministrativ districtual din Stockholm împotriva deciziei Consiliului social de a dispune
o interdicţie asupra transferului copilului, revendicând anularea acesteia sau, cu titlu
subsidiar, limitarea ei în timp. În timpul audierii desfăşurate la 13 septembrie 1983,
tribunalul a audiat mărturiile dnei Essvinf-Leavay, tatălui natural al Lisei şi ale unui
expert din partea prefecturii (länsstyrelsen). Prefectura, de asemenea, a prezentat un
aviz scris, care conţinea următorul pasaj:
„Prefectura consideră că Lisa trebuie să rămână în casa părinţilor temporari. În opinina prefecturii,
această propunere corespunde prevederilor articolului 28 din legea privind serviciile sociale refe-
ritoare la interzicerea transferării. În prezent, Lisei îi este destul de dificil să-şi continue viaţa, fiind
conştientă de faptul că ea nu este propriul copil al părinţilor ei temporari şi de pericolul că ar putea
fi forţată în orice moment să părăsească unicul loc sigur pe care-l cunoaşte. Experienţa demon-
strează că, pe parcursul anilor, Lisa va deveni tot mai curioasă să afle despre părinţii ei naturali
şi despre propria origine. Numai atunci ea va fi suficient de matură pentru a face primii paşi spre
reunificarea familiei. Prefectura consideră că, până la acel moment, transferul la părinţii naturali ar
fi în conflict cu interesele copilului”.

16. Consiliul social a prezentat tribunalului administrativ districtual un alt certifi-


cat medical eliberat de clinica psihiatrică. Acest certificat, datat din 7 septembrie 1983
şi semnat de aceleaşi persoane ca şi cele precedente, declara, printre altele, că Lisa
trebuie să rămână în casa părinţilor temporari şi că transferul ei ar supune unui risc
considerabil sănătatea ei mintală.
17. La 10 octombrie 1983, tribunalul districtual administrativ a acceptat recursul
parţial: el limita până la 31 martie 1984 valabilitatea interdicţiei asupra retragerii copi-
lului. Curtea s-a bazat, printre altele, pe următoarele motive:
„Contactele părinţilor naturali cu Lisa au devenit mai frecvente numai pe parcursul ultimilor două
luni, graţie asistenţei dnei Essving-Levay. Astfel, în 1982 Lisa s-a întâlnit cu părinţii ei în iunie şi
august la Hamstad, în septembrie la Köttkulla şi în noiembrie la Oskarström. Lisa s-a întâlnit cu
mama ei cu câteva ocazii în decursul anului 1983, ultima întâlnire a avut loc la 25 august la Os-
karström, unde a venit şi fratele ei, Jonas. Ceea ce a fost stabilit cu privire la atmosfera întâlnirilor
sugerează faptul că frecvenţa redusă a întâlnirilor nu se explică numai prin comportamentul Ce-

413
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

ciliei Eriksson. Părinţii temporari şi, de asemenea, atitudinile altor persoane implicate în problema
transferului Lisei au avut probabil o influenţă importantă. În câteva opinii scrise şi în timpul audierii
în faţa tribunalului, dna Essving-Levay şi-a exprimat opinia că tratamentului psihiatric administrat
Lisei a urmărit scopul principal de ameliorare a contactelor între ea şi părinţii ei naturali şi nu de
promovare a transferului imediat al copilului. În acelaşi timp, a fost evidenţiat faptul că tratamentul
psihiatric al copilului se bazează pe avizul dnei Essving-Levay potrivit căruia Lisa trebuie să rămâ-
nă în casa părinţilor temporari. În cele din urmă, trebuie de menţionat faptul că adoptând decizia
în cauză, Consiliul social a declarat că transferul Lisei trebuie să constituie obiectivul său de lungă
durată în materie.
Lisa a început să locuiască în casa părinţilor temporari la puţin timp după naşterea sa. Evident,
acum, la vârsta de cinci ani, ea este profund ataşată de această casă şi de părinţii ei temporari. Ea
s-a întâlnit rar cu părinţii ei naturali. Prin urmare, se consideră că transferul Lisei la părinţii ei na-
turali ar supune unui pericol considerabil sănătatea ei. Cu toate acestea, s-a stabilit, printre altele,
datorită depoziţiilor dnei Essving-Leavy, că Lisa este un copil de cinci ani normal dezvoltată cu ca-
pacităţi intelectuale mai înalte de nivelul mediu. Aceasta şi alte circumstanţe crează o probabilitate
suficient de mare că transferul Lisei – în orice caz după anumite contacte preliminare cu părinţii
ei naturali - ar provoca numai o perturbare pasageră în dezvoltarea ei. În cele din urmă, tribunalul
districtual administrativ a concluzionat în speţă că decizia atacată trebuie să fie limitată în confor-
mitate cu cea de-a două cerere a Ceciliei Eriksson. În consecinţă, interzicerea transferului copilului
poate fi, în decursul unei perioade de timp clar delimitate, utilizată cu scopul de a consolida relaţiile
între Lisa şi părinţii ei”.

18. Consiliul social a introdus un recurs la tribunalul administrativ de apel din


Stockholm, reclamând dispunerea unei interdicţiii pe durată nelimitată. Cecilia Eriks-
son, fiind reprezentată de un avocat, a solicitat anularea interdicţie sau, cu titlu subsi-
diar, confirmarea hotărârii tribunalului districtual administrativ.
19. Tribunalul administrativ de apel a ţinut o şedinţă la care au depus depoziţii
dna Essving-Levay şi mama temporară a Lisei. La solicitarea tribunalului, Direcţia
naţională pentru sănătate şi protecţie socială (socilastyrelsen) şi-a prezentat, la 13
februarie 1984, opinia privind pericolul la care ar putea fi expusă Lisa în cazul transfe-
rului din casa părinţilor temporari. Ea declară, printre altele, următoarele:
„Cât priveşte evaluarea din perspectiva psihiatriei infantile, a fost notat faptul că clinica psihiatrică
şi-a exprimat în termeni clari opinina că Lisa nu trebuie să părăsească casa părinţilor ei temporari.
Direcţia naţională pentru sănătate şi protecţie socială consideră acest aviz justificat, dat fiind că
este bazat pe cunoaşterea etapelor de dezvoltare şi a necesităţilor copiilor, aplicabil la cazul spe-
cial al Lisei.
În opinia direcţiei naţionale pentru sănătate şi protecţie socială, schimbarea persoanelor responsa-
bile pentru creşterea unui copil întotdeauna constituie o ingerinţă gravă şi nu trebuie aplicată decât
dacă există motive solide, spre exemplu dacă copilul nu este îngrijit bine acolo unde locuieşte.
Cercetările în domeniul psihologiei infantile şi experienţa clinică demonstrează că separarea poate
aduce prejudicii grave condiţiei mintale a copilului. În speţă, Lisa, care la moment are şase ani, a
locuit de la o vârstă foarte fragedă în casa actuală a părinţilor temporari, unde ea s-a dezvoltat bine
împreună cu adulţii faţă de care este ataşată. Ea trece print-o etapă foarte importantă de dezvoltare
şi încă nu a atins vârsta şi maturitatea necesară pentru a lua decizii în mod independent. Ea nu
trebuie plasată în situaţia de a face alegeri de acest fel. În pofida eforturilor depuse, Lisa nu a avut
contacte regulate cu părinţii ei naturali. Din dosar rezultă că tatăl copilului nu a participat la nici una
din întâlnirile cu părinţii temporari, care au fost organizate pe parcusrul anului 1983. El nu a vazut-o
pe Lisa din 1982.
În acest caz au apărut noi fapte care schimbă tabloul vieţii de familie a părinţilor naturali. Docu-
mentele primite de la tribunal indicau numai că reabilitarea părinţilor a decurs bine. În urma unei
conversaţii telefonice cu directorul social din Ulriceham întreţinute la 17 ianuarie 1984, s-a aflat
că tatăl natural şi-a pierdut serviciul şi a început să consume din nou alcool. El a fost condamnat
pentru conducerea vehicolului în stare de ebrietate şi a fost privat de permisul de conducere. Postul
mamei de dădacă este temporar, doar pentru perioada în care angajatul permament se află în con-
cediu de maternitate. Totuşi, nici o critică nu este adusă împotriva mamei vizavi de serviciul ei.

414
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Direcţia naţională a sănătăţii şi protecţiei sociale consideră că, ţinând cont de circumstanţele cau-
zei şi în cazul în care Lisa va fi transferată din casa părinţilor temporari, ea va fi supusă unui risc
considerabil de a prejudicia sănătatea mintală şi dezvoltarea ei. Prin urmare, este important ca ea
să rămână în casa părinţilor temporari. Direcţia stabileşte că dispoziţiile articolului 28 din legea
privind serviciile sociale sunt aplicabile. Cu toate acestea, ea consideră că securitatea Lisei trebuie
să fie reglementată pentru viitor din punct de vedere juridic. Respectiv, ţinând cont de schimba-
rea condiţiilor de viaţă a părinţilor naturali, Consiliul social trebuie să examineze dacă legea din
1980 este din nou aplicabilă. Consiliul social poate, de asemenea, examina posibilitatea solicitării
transferului custodiei la părinţii naturali în conformitate cu capitolul 6, articolul 8 din Codul parental
(föräldrabalken, paragraful 50 infra)”.

20. La 6 martie 1984, tribunalul administrativ de apel a amendat hotărârea tri-


bunalului administrativ districtual fixând termenul înterdicţiei asupra transferului până
la 30 iunie 1984. Hotărârea sa se bazează în special pe următoarele motive:
„Ancheta nu a evidenţiat nimic care ar putea pune la dubii aptitudinea Ceciliei Eriksson de a avea
grijă de copii. Fratele mai mic al Lisei locuieşte în casa Ceciliei, unde în calitate de gardian al copi-
ilor în serviciul municipal, ea de asemenea îngrijeşte de un alt copil.
La 31 martie 1983, Consiliul social a decis că Cecilia Erikssoon trebuie să aibă dreptul de a vizita
fiica ei o dată la două luni în casa părinţilor temporari. La audierea în faţa tribunalului administrativ
de apel s-a constatat că unul sau mai mulţi reprezentanţi ai Consiliului social erau prezenţi la întâl-
nirile sporadice organizate de Consiliu şi că Cecilia niciodată nu a beneficiat de posibilitatea de a
petrece timp cu Lisa şi că mama care îngrijeste nu a considerat că a venit momentul de a comunica
Lisei că persoana care o vizita era mama ei. Deocamdată, Cecilia Eriksson nu a fost autorizată de
a se întâlni cu Lisa în propria ei casă.
Tribunalul administrativ de apel a analizat situaţia astfel. Mai mult de un an a trecut de la adoptarea
deciziei de către Consiliul social de a suspenda custodia dispusă în temeiul legii din 1980 şi de a
promova reunificarea Lisei şi a părinţilor ei naturali. Investigarea cauzei nu sugerează că Cecilia
Eriksson nu a acceptat directivele Consiliului social privind vizitele ei organizate în această peri-
oadă. Tribunalul administrativ de apel constată că măsurile preparatorii adoptate de către Consiliu
privind transferul Lisei, în mod evindent nu au fost prevăzute pentru a promova condiţiile de reunifi-
care într-o manieră apreciabilă. În prezent, în ceea ce piveşte transferul copilului la părinţii naturali,
se poate considera că situaţia nu s-a schimbat pe parcursul acestui an. Lisa în continuare nu ştie
că persoana care o vizitează în casa părinţilor temporari este, de fapt, mama ei. Potrivit informaţiei
furnizate tribunalului administrativ de apel în timpul dezbaterilor, antagonismul depistat de tribuna-
lul administrativ districtual între mama care îngrijeşte şi Cecilia Eriksson continuă să persiste. Cu
toate acestea, tribunalul consideră că un astfel de antagonizm nu constituie în mod necesar un
obstacol absolut la aplicarea unor măsuri preliminare active privind transferul copilului.
Este incontestabil faptul că un eventual transfer al Lisei la părinţii ei naturali fără măsuri preliminare
poate expune unui pericol considerabil sănătatea ei. Cecilia Eriksson a declarat că este conştientă
de acest pericol şi că ea nu doreşte să ia copilul acasă pentru totdeauna până nu va exclus orice
pericol. În lumina ansamblului elementelor depistate, tribunalul administrativ de apel oricum decide
că interdicţia provizorie asupra transferului este justificată. Ţinând cont de elementele stabilite, este
rezonabil de a limita durata interdicţiei asupra transferului. Măsurile preparatorii adoptate până în
prezent nu par a fi suficiente pentru a permite transferul copilului în termenul limită prevăzut de
tribunalul administrativ districtual. Tribunalul administrativ de apel stabileste că este nevoie de mai
mult timp pentru măsurile preparatorii înainte ca interdicţia asupra transferului să fie suspendată; el
consideră că consiliul social, urmărind realizarea obiectivului de a reuni copilul şi părinţii naturali, va
încerca cât de curând posibil noi posibilităţi şi îşi va intensifica eforturile în acest sens.”

21. Atât Cecilia Eriksson, fiind asistată de un avocat, cât şi Consiliu social au
depus recurs la Curtea Administrativă Supremă (regeringsrätten). Mai târziu, dna
Eriksson şi-a retras rescursul.
22. La 11 octombrie 1984, Curtea Administrativă Supremă a dat câştig de cau-
ză Consiliului, confirmând decizia din 21 ianuarie 1983, potrivit căreia interdicţia urma
să fie valabilă pânâ la următorul ordin.

415
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

Curtea a justificat hotărârea sa după cum urmează:


„În termenii articolului 28 din legea privind serviciile sociale, Consiliul social districtual poate, în
interesul copilului, să interzică curatorului să transfere un copil din familia temporară, dat fiind că
aceasta ar crea un risc considerabil de a aduce prejudicii sănătăţii mintale şi psihice a copilului.
Când un copil este plasat într-o familie temporară, în mod normal scopul urmărit ar trebui să fie re-
unirea copilului cu părinţii săi. Interdicţia impusă în conformitate cu articolul 28 din legea cu privire
la serviciile sociale trebuie să fie considerată ca o măsură provizorie, adoptată în aşteptarea mo-
mentului oportun pentru retragerea copilului din familia temporară fără a atrage după sine efectele
dăunătoare enumerate în acest articol.
Pentru a dispune o interdicţie asupra transferului trebuie să se ţină cont de vârsta copilului, etapa
de dezvoltare, caracterul şi relaţiile afective, perioada în care copilul a fost îngrijit de o altă persoa-
nă decât părinţii naturali, condiţiile de trai curente şi de perspectivă şi de contactele copilului cu
părinţii în decursul perioadei de separare.
Din moment ce Cecilia Eriksson şi-a retras apelul împotriva hotărârii tribunalului administrativ de
apel, Curtea Administrativă Supremă trebuie să stabilească dacă interzicerea transferului va rămâ-
ne în vigoare pănă la următorul ordin, aşa cum a fost preconizat de către Consiliului social, sau va
fi limitată în timp în conformitate cu revendicarea mamei.
Problema duratei interdicţiei retragerii trebuie examinată în lumina pericolului la care este expusă
sănătatea psihică sau mintală a copilului în cazul în care acesta este separat de familia lui. Dacă
la momentul dispunerii interdicţiei, se poate estima cu suficientă certitudine că un astfel de pericol
va dispărea după o dată anumită, când anumite măsuri au fost deja adoptate sau au produs deja
efecte, interdicţia trebuie să fie limitată până la această dată. Cu toate acestea, în cazul în care nu
s-a hotărât când copilul ar putea fi transferat la părinţi fără a cauza un risc care nu trebuie neglijat,
interdicţia trebuie să fie valabilă până la emiterea unui ordin nou şi problema transferului trebuie
să fie examinată din nou la etapa când riscul de a prejudicia sănătatea copilului ar putea fi evaluat
mai eficient. Indiferent de durata interdicţiei, Consiliul social este obligat să asigure adoptarea fără
întârziere a măsurilor adecvate în vederea reunirii părinţilor cu copilul. În conformitate cu cele ex-
puse anterior, astfel de măsuri sunt solicitate în special atunci când Consiliul justifică necesitatea
dispunerii unei interdicţii pănă la următorul ordin. În caz contrar, există un pericol mare ca copilul
să devină, între timp, profund ataşat de familia pe care trebuie s-o părăsească.
Eforturile de a stabili o relaţie între Lisa şi părinţii ei naturali, care deja au început cu trei ani în urmă,
potrivit documentelor anexate la dosar, nu au depăşit etapa întâlnirilor ocazionale în prezenţa fa-
miliei adoptive şi în mod general, în conformitate cu directivele Consiliului social, de asemenea în
prezenţa unei terţe persoane. Întâlnirile au fost marcate de antagonismul între membrii celor două
familii, şi atât anterior cât şi posterior, Lisa care pare a fi realizat numai mai târziu cine sunt părinţii
ei naturali, a dat nişte semne de nelinişte şi de tensiune psihologică. Probele privind intensitatea
reacţiilor Lisei demonstrează în mod clar că o perioadă mai lungă de timp decât cea dispusă de
instanţele inferioare este necesară înainte de a efectua transferul. Din moment ce nu au fost adop-
tate măsuri adecvate, la moment nu există nici o bază pentru stabilirea unei date posibile pentru
efectuarea transferului fără a prejudicia sănătatea mintală a Lisei. Prin urmare, interdicţia asupra
transferului va râmâne în vigoare până la următorul ordin.”

D. A doua serie de proceduri împotriva interzicerii transferului


23. La 28 noiembrie 1984, Ceclia Eriksson a solicitat Consiliului social de a-i
oferi din nou custodia asupra Lisei. Această cerere a fost respinsă la 18 ianuarie 1985
pentru motivul că riscul la care este expusă sănătatea mintală a copilului în rezultatul
retragerii din familia temporară ar fi similar cu cel cauzat de hotărârea Curţii Adminis-
trative Supreme pronunţată la 11 octombrie 1984 (paragraful 22 supra).
24. Dna Eriksson a depus recurs la tribunalul administrativ districtual. Ea a
solicitat anularea interdicţiei asupra transferului şi restituirea copilului în conformitate
cu regulile prevăzute în capitolul 21 din Codul parental (a se vedea, în continuare,
paragrafele 46- 49). La 8 octombrie 1985, ea şi-a retras recursul şi, în rezultat, curtea
a scos cauza de pe rol la 23 octombrie.

416
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

25. Potrivit Ceciliei Eriksson, motivul retragerii recursului a fost următorul. Con-
siliul social a notificat-o prin intermediul unei echipe de psihologi, la care Consiliul a
apelat în ianuarie 1985 pentru a soluţiona problema contactelor ei cu Lisa, că atât
timp cât ea va continua să intenteze acţiuni în materie, ea nu va beneficia de posi-
bilitatea de a se întâlni cu fiica sa individual, ceea ce ar deveni posibil de organizat
o dată în două săptămâni dacă ea va renunţa la acţiune. Fiind conştientă de faptul
că o condiţie importantă pentru reunirea ei cu Lisa era contactul frecvent, aceasta a
constituit motivul desistării.
Guvernul contestă aceste afirmaţii. Potrivit lui, Cecilia Erikson, în timpul unei
convorbiri telefonice cu un funcţionar al serviciului protecţiei sociale din 7 noiembrie
1985, a negat faptul că ar fi primit astfel de informaţii şi a declarat că avocatul ei „a
exagerat mult” când a comparat situaţia în cauză cu şantaj. Cu toate acestea, Guver-
nul recunoaşte că psihologii i-au explicat Ceciliei Eriksson că întâlnirile vor fi facilitate
în cazul în care Lisa nu va fi expusă pericolului de a fi forţată să se întoarcă la mama
ei în rezultatul procedurii suspendate.

E. Refuzul Consiliului social de a se pronunţa asupra problemei vizitelor

26. La 6 august 1985, anterior retragerii recursului său, Cecilia Eriksson a îna-
intat Consiliului social o cerere, solicitând autorizarea de a-şi vizita fiica o dată la două
săptămâni. La 16 august, Consiliul a hotărât „ să nu adopte la moment nici o decizie
cu privire la autorizarea vizitelor şi frecvenţa vizitelor”. Consiliul a subliniat faptul că
nu poate furniza nici o indicaţie privind căile de recurs în absenţa unei dispoziţii legale
care i-ar permite să se pronunţe în materie.

F. A treia serie de proceduri împotriva înterzicerii transferării.

27. La 15 ianuarie 1987, Cecilia Eriksson a înaintat o altă cerere Consiliului


social solicitând ridicarea interdicţiei de retragere. La 13 martie 1987, Consiliul a decis
să examineze consecinţele unei astfel de măsuri pentru Lisa.
28. La 21 mai 1987, clinica psihiatrică a prezentat Consiliului social un raport
semnat de către dna Essving-Levay şi de către un psiholog recunoscut, dna Anne
Christiansson, care conţinea următorul fragment:
„Cum, în opinia dumneavoastră, va reacţiona Lisa la un eventual transfer în familia Ceciliei? Ea va
regresa. Există un pericol major că copilul va regresa în aşa măsură încât să piardă contactul cu
realitatea, cu alte cuvinte să devină psihopată, o stare care este extrem de dificil de tratat şi este
susceptibilă de a deveni permanentă. Printre altele, ea se va închide în sine şi nu se va adapta
la mediul înconjurător. Ea nu va fi capabilă să frecventeze şcoală din moment ce va fi preocupătă
de neliniştea şi haosul din interior. Ea va percepe transferul ei din familia temporară ca o trădare
profundă din partea lor. Pronosticul nostru pesimist se bazează pe elementele şi reacţiile Lisei
care s-au evidenţiat în timpul terapiei. Lisa este vulnerabilă, lipsită de încredere şi nu dispune de
resurse mintale adecvate pentru a face faţă separării. Conversaţiile întreţinute cu ea pe parcursul
acestui an au avut un caracter infiorător. Ea spune că nu doreşte să trăiască dacă va fi obligată să
locuiască cu Cecilia. Pe parcursul a mai multor ani, ea a trăit cu frica de a fi separată de familia sa
temporară de către Cecilia.
În opinia noastră, Lisa trebuie să rămână cu familia ei temporară pentru totdeauna. Dacă Lisa va fi
separată de ei şi va fi obligată să locuiască cu Cecilia, există riscul ca sănătatea ei să fie afectată
în mod irevocabil, la care se adaugă pericolul la care se expune viaţa copilului.

417
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

29. La 5 iunie 1987, Consiliul social a decis să nu anuleze interdicţia de trans-


ferare. Cecilia Eriksson a făcut recurs la tribunalul administrativ districtual din Stock-
holm. Recursul ei a fost însoţit de o cerere de a-i restitui imediat copilul în conformitate
cu capitolul 21, articolul 7 din Codul parental (paragraful 49 infra).
30. După audierea din 26 august 1987, tribunalul administrativ districtual a de-
cis să desemneze în calitate de expert (sakkunnig) un psiholog care nu a participat la
anchetele anterioare. Decizia instanţei conţine următoarele observaţii:
„Problema cu care se confruntă tribunalul este că legea în vigoare nu reflectă suficient recentele
principii fundamentale care sunt în mod general recunoscute în ştiinţele de medicină şi de com-
portament, şi anume că un copil aflat în situaţia Lisei nu trebuie niciodată transferat părintelui chiar
dacă acesta este tutorele copilului. Astfel cum este interpretată în anumite decizii adoptate de
instanţele superioare, ea implică în realitate existenţa unui prag foarte înalt de toleranţă faţă de su-
ferinţă şi riscurile la care poate fi expus un copil fiind transferat părintelui fie în cadrul vizitelor, fie cu
titlu definitiv. Acest prag poate fi redus în cazul în care riscul la care este expusă ulterior sănătatea
şi dezvoltarea copilului după reunire este estimat ca fiind grav şi/sau posibil durabil. Această apre-
ciere juridică trebuie de asemenea să ţină cont şi de starea sănătăţii copilului înainte de reunire.
Tribunalul consideră a fi corect de a afirma că dreptul părinţilor de a creşte şi a îngriji de copiii lor
este în continuare recunoscut de legea în vigoare într-o măsură mai mare decât de ştiinţele mo-
derne de medicină şi comportament, care se preocupă în exclusivitate de bunăstarea copilului. De
aceea, la examinarea dosarului trubunalul trebuie să stabilească un echilibru între dreptul Ceciliei
Eriksson de a locui şi de a creşte propriul copil şi riscurile la care pot fi expuse ulterior sănătatea şi
dezvoltarea Lisei în cazul satisfacerii cererilor legitime ale Ceciliei Eriksson.”

31. Atât recursul împotriva interdicţiei de transferare cât şi cererea înaintată


în temeiul dispoziţiilor Codului parental au fost respinse de tribunalul administrativ
districtual la 15 iunie 1988.
În decizia sa tribunalul a declarat, printre altele:
„În opinia tribunalului, este evident faptul că cerinţe înalte trebuie impuse Consiliului social atunci
când trebuie adoptate măsuri pentru a facilita întâlnirile Ceciliei cu Lisa cu scopul de a pregăti te-
renul pentru reunire. Prin urmare, contactele tensionate care au existat între persoanele implicate,
autorităţile şi personalul responsabil pentru terapie nu constituie o scuză. Pasivitatea este, spre
exemplu, demonstrată de faptul că Consiliul nu a luat măsuri adecvate vizavi de relaţiile nesatisfă-
cătoare între Cecilia Eriksson şi Söderling-Gard (un consultant de familie angajat de către Consiliul
social). Söderling-Gard şi-a exprimat opinia că copilul nu trebuie reîncredinţat reclamantei şi a fost
angajată cu scopul de a o convinge pe Cecilia Eriksson de acest fapt...
Este remarcabil faptul că, în aceste circumstanţe, de care Consiliul trebuia să fie conştient cu mult
timp înainte, Consiliul nu a adoptat nici o măsură pentru a asigura ca Söderling-Gard să se com-
porte în conformitate cu hotărârea Curţii Administrative Supreme sau să angajeze o altă persoană
în acest scop.
Consiliul nu a adoptat măsuri active pentru a promova în mod eficient accesul şi reunificarea.
Astfel, Consiliul dimpotrivă a contribuit la reducerea posibilităţilor de suspendare a interdicţiei de
transferare. În rezultatul pasivităţii relative a Consiliului interdicţia transferului a devenit mai curând
auto-executorie.”

32. Apelul depus de Cecilia Eriksson împotriva hotărârii tribunalului administra-


tiv districtual la tribunalul administrativ de apel a fost respins printr-o hotărâre adop-
tată la 31 octombrie 1988. La 9 decembrie 1988, Curtea Supremă Administrativă a
respins cererea reclamantei de a autoriza recursul împotriva hotărârii din urmă.
G. Solicitatea transferului din custodie la părinţii temporari
33. Consiliul social a intentat o acţiune în faţa tribunalului de prima instanţă
(tingsrätten) din Sjuhäradsbygden solicitând ca custodia Lisei să fie transferată părin-

418
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ţilor temporari în conformitate cu dispoziţiile capitolului 6, articolul 8 din Codul parental


(paragraful 50 infra). Tribunalul s-a întrunit în şedinţă la 10 octombrie 1987, după care
a dispus ca Consiliul social competent să-şi formuleze opinia. De asemenea, tribuna-
lul a respins cererea Consiliului social de a emite un ordin provizoriu prin care să se
dispună transferul custodiei copilului părinţilor temporari până la adoptarea deciziei
definitive.
H. Detalii privind contactele între reclamanţi
34. Pe parcursul întregii perioade în care Lisa a fost luată în custodia publică,
din 1978 până în 1983, Lisa s-a întâlnit cu Cecilia Eriksson de opt ori.
35. Ulterior şi până în septembrie 1987, mama şi fiica s-au întâlnit cu 29 (potrivit
Guvernului) sau 25 (potrivit Ceciliei Eriksson) ocazii diferite, după cum urmează: şase
în 1983, cinci în 1984, cinci în 1985, nouă în 1986 şi cel puţin patru în 1987 (potrivit
Guvernului). Cecilia Eriksson a afirmat că din numărul total de întâlniri numai patru, cu
durata de două ore fiecare, nu au fost supravegheate de către părinţii temporari şi/sau
de reprezentanţii protecţiei sociale.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

A. Legea cu privire la servicile sociale din 1982 şi legea din 1980 care
conţinea dispoziţii speciale privind protecţia adolescenţilor.
36. Începând cu 1 ianuarie 1982, regulile fundamentale cu privire la responsa-
bilitatea autorităţilor publice faţă de adolescenţi sunt enunţate în legea cu privire la
serviciile sociale. Această lege conţine dispoziţii privind măsurile de încurajare şi pre-
ventive adoptate cu acordul persoanelor vizate. Deciziile adoptate în temeiul legislaţi-
ei anterioare, legea din 1960, şi care erau încă în vigoare către data de 31 decembrie
1981, au fost considerate a fi decizii adoptate în conformitate cu noua legislaţie, atât
legea cu privire la serviciile sociale cât şi legea din 1980.
1. Custodie obligatorie
37. În cazul în care părinţii nu acceptă măsurile necesare, legea din 1980 per-
mite dispunerea custodiei obligatorii.
Potrivit articolului 1, paragrafele 1 şi 2 din această lege:
„Orice persoană care încă nu au atins vârsta de 18 ani poate beneficia de asistenţa autorităţilor în
temeiul prezentei legi, dacă se poate presupune că îngrijirea necesară nu poate fi asigurată ado-
lescentului fără acordul persoanei sau a persoanelor în grijă cărora se află el, precum şi în cazul
unui adolescent de cincisprezece ani sau mai mult, cu acordul acestuia.
Un adolescent poate beneficia de protecţie dacă:
1. sănătatea sau dezvoltarea lui este expusă pericolului din cauza lipsei îngrijirii sau a unei alte
circumstanţe caracteristice familiei sale, sau
2. adolescentul îşi pune în pericol grav sănătatea şi dezvoltarea sa prin abuzul agenţilor de creare
a dependenţei, un comportament criminal sau oricare alt comportament comparabil.”

38. Promovarea unei dezvoltări favorabile a adolescenţilor constituie în primul


rând responsabilitatea fiecărui municipiu. În acest scop, fiecare municipiu dispune de

419
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

un Consiliul social, compus din membri nespecialişti care sunt asistaţi de un grup de
lucrători calificaţi ai serviciului protecţiei sociale.
39. Dacă Consiliul social consideră necesar a lua un copil în custodie, în confor-
mitate cu dispoziţiile legii din 1980, el trebuie să solicite tribunalul administrativ districtu-
al să se pronunţe asupra măsurii în cauză. Deciziile adoptate de tribunalul administrativ
districtual pot fi atacate în tribunale administrative atât de părinţi cât şi de copil.
40. După emiterea ordonanţei privind custodia publică, Consiliul social trebuie
să o execute şi să se ocupe de detaliile de ordin practic: locul unde urmează a fi plasat
copilul, educaţia şi tratamentul de care urmează să beneficieze copilul, etc. Legea
prevede ca copii aflaţi în custodie să beneficieze de contacte regulate cu rudele lor şi
de posibilitatea de a-i vizita acasă. Această exigenţă poate însemna că după o anu-
mită perioadă de timp copilul se va întoarce acasă să locuiască, deşi ofcial aflându-se
în custodia autorităţilor publice.
Potrivit articolului 16 din legea din 1980, Consiliul social este abilitat să regle-
menteze vizitele părinţilor la copii şi vice versa şi, de asemenea, poate decide să nu
divulge părinţilor locul unde se află copilul. Atât părinţii cât şi copilul pot depune recurs
împotriva acestor decizii la tribunalele administrative.
41. Potrivit articolului 5 din legea din 1980, Consiliul social este obligat să mo-
nitorizeze riguros asistenţa acordată adolescenţilor aflaţi în custodie şi „trebuie să
decidă terminarea ei în cazul în care acordarea unei astfel de asistenţe nu mai este
necesară”.
2. Interzicerea transferării copilului
42. Articolul 28 din legea cu privire la serviciile sociale abilitează Consiliul social
de a interzice transferarea copilului:
„Consiliul social poate intrerzice, pentru o anumită perioadă de timp sau până la următorul ordin,
tutorelui unui minor să-l ia din casa unde el a fost plasat în conformitate cu articolul 25, cu alte
cuvinte casa familiei adoptive, dacă există un risc considerabil de a prejudicia sănătatea mintală şi
fizică a copilului la separarea lui de familia temporară.
În cazul în care sunt motive rezonabile de a presupune că un astfel de pericol există, cu toate că
ancheta necesară nu au fost finalizată, poate fi dispusă o interdicţie temporară pentru o perioadă
maximă de patru săptămâni, până la adoptarea deciziei definitive în materie.
Interdicţia dispusă în temeiul acestui articol nu împiedică transferul copilului pe baza unei decizii
adoptate în conformitate cu capitolul 21 din Codul parental.”

În proiectul de lege se menţiona că o perturbare pasageră sau oricare altă


inconvenienţă ocaziţională cauzată unui copil nu constituia un motiv suficient pentru
dispunerea unei interdicţii asupra transferării (1979/80:1, pagina 541). El stabilea că
factorii care trebuie luaţi în consideraţie atunci când se decide dacă este necesară
dispunerea unei astfel de interdicţii includeau vârsta copilului, nivelul de dezvoltare,
caracterul, relaţiile afective şi condiţiile de trai curente şi de viitor, precum şi durata
sepărării de părinţii lui şi contactele întreţinute cu ei în timp ce era separat. Dacă copi-
lul a atins vârsta de 15 ani, refusul de a ţine cont de preferinţele lui personale trebuie
să fie însoţit de o justificare plausibilă. Acest factor trebui luat în consideraţie şi atunci
când copilul este de vârstă mai mică.

420
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Comisia parlamentară permanentă pentru probleme sociale a declarat în ra-


portul său (SOU 1979/80:44, pagina 78), printre altele, că interdicţia poate fi dispusă
dacă transferul ar putea implica un risc de a cauza prejudicii sănătăţii mintale şi fizice
a copilului, chiar şi în lipsa unor obiecţii grave faţă de tutore. De asemenea, Comisia
a subliniat faptul că scopul prevederii în cauză era de a proteja interesele copilului,
care trebuie să prevaleze, chiar şi în caz de conflict, asupra interesului tutorelui când
acesta alege domiciliul copilului. În plus Comisia a pornit de la ideea că orice separare
în mod general implică riscul de a cauza prejudicii copilului. Transferurile repetate şi
transferurile care au avut loc după o perioadă îndelungată de timp nu trebuie accep-
tate fără o justificare solidă: necesitatea copilului de a avea relaţii sigure şi condiţii de
viaţă trebuie să constituie elementele decisive.
43. Prevederile articolului 28 nu se aplică copiilor care sunt ingrijiţi de familiile
adoptive în temeiul articolului 1 din legea din 1980. Atât timp cât copilul beneficiază
de o astfel de îngrijire, dreptul tutorelui de a fixa locul de reşedinţă al copilului trebuie
suspendat. Cu toate că acest drept, în principiu, se reînnoieşte odată cu ridicarea cus-
todiei, el poate fi în continuare suspendat de către autorităţile sociale în conformitate
cu prevederile articolului 28.
44. Potrivit articolului 73 din legea cu privire la serviciile sociale, o decizie adop-
tată în temeiul articolului 28 poate fi atacată în tribunalele administrative. În practică,
pe lângă părinţii naturali atât copiii cât şi părinţii temporari au dreptul de a depune
astfel de recursuri. La procesul în faţa tribunalelor administrative, un curator special
poate fi desemnat pentru a proteja interesele copilului, în cazul în care ele intră în
conflict cu cele ale tutorelui legal al copilului.
45. Într-o decizie recentă (nr. 377 din 18 iulie 1988), Curtea Supremă Adminis-
trativă a hotărât că o decizie a Consiliului social de a limita drepturile la vizite ale recla-
manţilor, dl şi dna Olsson pe parcursul perioadei de valabilitate a interdicţiei transferării
dispuse în conformitate cu articolul 28 din legea cu privire la serviciile sociale, era lipsită
de efect juridic şi nu era susceptibilă de a fi atacată în tribunalele administrative.
Tribunalul a declarat:
„În termenii articolului 16 din legea din 1980..., Consiliul social poate limita dreptul la vizite vizavi de
copiii luaţi în custodie de către autorităţile publice în aplicarea prezentei legi. Cât priveşte dreptul de
a vizita copiii pe parcursul perioadei de valabilitate a interdicţiei transferării, legislaţia pertinentă nu
a atribuit consiliului o putere similară. Dat fiind că nu există nici o prevedere juridică care ar abilita
Consiliul social să impună restricţii asupra dreptului la vizite pe parcursul valabilităţii interdicţiei
transferării...., instrucţiunile date de către preşedintele Consiliului social sunt lipsite de efect juridic.
Nici dreptul la recurs nu poate fi dedus din principiile generale ale dreptului administrativ sau Con-
venţia europeană a drepturilor omului”.

B. Codul parental

46. Capitolul 21 din Codul parental reglementează executarea hotărârilor sau


deciziilor de către instanţele ordinare referitoare la custodie sau alte chestiuni similare.
47. Potrivit articolului 1 acţiunile în vederea executării hotărârilor sau deciziilor
adoptate de instanţele ordinare în materie de custodie sau abandonare a copiilor sau
vizitelor trebuie să fie intentate la tribunalul administrativ districtual.

421
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

48. Articolul 5 prevede că executarea nu poate fi realizată împotriva voinţei


copilului care a atins vârsta de 12 ani, cu excepţia dacă tribunalul administrativ distric-
tual stabileşte că executarea este necesară pentru binele copilului.
49. În termenii articolului 7, dacă copilul locuieşte cu o persoană care nu este titu-
larul dreptului la custodie, tutorele copilului poate, chiar şi în lipsa unei decizii sau hotărâri
în sensul articolului 1, solicita tribunalul administrativ districtual să dispună transferul
copilului la tutore. Emiterea unui astfel de ordin poate fi refuzată dacă interesele copilului
impun necesitatea examinării problemei custodiei de către instanţele ordinare.
La adoptarea deciziilor în temeiul acestui articol, tribunalul administrativ distric-
tual trebuie de asemenea să respecte exigenţele enunţate în articolul 5 (paragraful
48 supra).
50. În conformitate cu capitolul 6 din Codul parental, Consiliul social poate solicita,
în anumite cazuri, instanţelor ordinare să priveze părinţii de dreptul la custodie şi să-l trans-
fere persoanelor care, de fapt, au grijă de copil. Articolul 8 din acest capitol prevede:
„Dacă un copil a fost îngrijit şi crescut într-o familie diferită de cea a părintelui lui şi în cazul în care
este evident faptul că interesul copilului impune necesitatea menţinerii relaţiei existente şi transfe-
rul custodiei persoanei sau persoanelor care l-au primit, tribunalul va desemna această persoană
sau persoane să exercite custodia copilului în calitate de tutore ad hoc”.

În afară de adopţie, un astfel de transfer al custodiei este cea mai severă măsură
disponibilă împotriva părinţilor naturali. Cu toate că ei menţin anumite drepturi şi obliga-
ţii, aşa cum este dreptul la vizite şi obligaţia de a plăti întreţinerea copilului, calitatea lor
juridică de titulari ai custodiei este transferată în mod definitiv părinţilor temporari.
51. În raportul (SOU 1986:20) elaborat de comisia socială (socialberedningen),
creată de către Guvern, s-a propus stabilirea unei coordonări între asistenţa din oficiu
şi interdicţia transferării în scopul evitării dublării procedurii. O propunere similară a
fost avansată în raportul (Ds S 1987:3) prezentat în aprilie 1987 de către un ancheta-
tor ad-hoc desemnat de către Guvern.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

52. În cererea lor din 7 decembrie 1984 înaintată Comisiei (nr 11373/85), dna
Eriksson şi fiica ei au pretins încălcarea articolului 6 paragraful 1, 8 şi 13 din Conven-
ţie şi a articolului 2 din Protocolul nr. 1. Ele, de asemenea, s-au plâns că, încălcând
dispoziţiile articolului 25 din Convenţie, exercitarea dreptului lor de a sesiza Comisia
a fost împiedicată de decizia autorităţilor naţionale de a nu le acorda asistenţă juridică
pentru introducerea cererii în faţa Comisiei.
53. La 11 mai 1987, Comisia a declarat cererea admisibilă, cu toate că a decis
să nu adopte nici o măsură vizavi de plângerea înaintată în conformitate cu prevede-
rile articolului 25.
În raportul său din 14 iulie 1988 (articolul 31), Comisia şi-a exprimat opinia:
(a) că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 în ceea ce priveşte reven-
dicarea dreptului de a vizita copilul (paragraful 26 supra), (cu opt voturi contra două);

422
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(b) că drepturile ambilor reclamante garantate de articolul 8 din Convenţie au


fost încălcate (cu nouă voturi contra unu);
(c) că nu a avut loc nici o încălcare a prevederilor Convenţiei sau a Protocolului
nr. 1 în privinţa restului plângerilor (în unanimitate).
Textul integral al opiniei Comisiei şi a opiniei disidente şi concordate conţinute
în raport este anexat la prezenta hotărâre.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA OBIECTUL LITIGIULUI

54. Pe parcursul prezentării argumentelor sale, reclamantele au formulat un


număr de plângeri de ordin general referitoare la pretinsa incompatibilitate cu preve-
derile Convenţiei în primul rând a legislaţiei suedeze în domeniul protecţiei copilului,
în special legea din 1980 în combinaţie cu articolul 28 din legea privind serviciile soci-
ale, şi în al doilea rând, a practicii instanţelor suedeze de judecată.
Curtea reaminteşte că în procedura declanşată în temeiul unei cereri înaintate
în conformitate cu articolul 25 din Convenţie, ea trebuie să se limiteze pe cât este de
posibil la examinarea cauzei concrete cu care fusese sesizată. Respectiv, sarcina
Curţii nu este de a revizui în abstracto legislaţia şi practica anterior menţionate, dar
de a stabili dacă maniera în care ele au fost aplicate dnei Eriksson şi fiicei sale Lisa
le-a afectat drepturile prevăzute de dispoziţiile Convenţiei.
55. Curtea remarcă că nici o plângere nu a fost formulată cu privire la decizia
iniţială de a o lua pe Lisa în custodia autorităţilor publice sau în privinţa implementării
acesteia.

II. CU PRIVIRE LA PLÂNGERILE MAMEI

A. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 8 din Convenţie


56. Dna Eriksson a pretins că decizia de a-i interzice pentru o perioadă nelimi-
tată de timp de a transfera fiica sa din casa familiei adoptive, menţinerea în vigoare a
acestei interdicţii pentru un termen de mai mult de şase ani, restricţiile impuse de ac-
ces la copilul ei şi incapacitatea Consiliului social de a reuni reclamantele au încălcat
dispoziţiile articolului 8 din Convenţie, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-
mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică
a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Guvernul a contestat această afirmaţie, cu toate că Comisia a acceptat-o.

1. Cu privire la existenţa ingerinţei

423
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

57. Guvernul a acceptat că interdicţia de transferare şi menţinerea ei în vigoare


a constituit o ingerinţă în dreptul mamei la respectarea vieţii de familie. Cu toate aces-
tea, el a subliniat că în cazul adoptării unei decizii de a o reîncredinţa pe Lisa mamei
ei ca urmare a suspendării ordinului de plasare în custodie din ianuarie 1983, aceasta
ar putea fi considerat ca o ingerinţă în dreptul Lisei la respectarea vieţii ei de familie
în familia temporară.
Măsurile adoptate posterior ridicării ordinului de plasare în custodie, în special
restricţiile impuse asupra accesului mamei la fiică, nu au constituit, în opinia Guver-
nului, o ingerinţă distinctă.
58. Contactele reciproc acceptate a copilului cu părintele său constituie un ele-
ment fundamental al vieţii de familie. Mai mult ca atât, relaţiile cu familia naturală nu se
sfârşesc odată cu plasarea copilului în custodia autorităţilor publice (a se vedea hotărâ-
rea din 24 martie 1988 în cauza Olsson, Seria A nr. 130, pag. 29, paragraful 59).
Interzicerea transferării şi menţinerea ei în vigoare pentru un interval nelimitat
de timp în mod cert constituie o ingerinţă în dreptul dnei Eriksson la respectarea vieţii
de familie în sensul menţionat anterior. Existenţa unei astfel de ingerinţe nu este afec-
tată de relaţia pe care o are fiica ei cu părinţii temporari.
Cât priveşte celelalte măsuri, nu există nici o îndoială că cel puţin restricţiile
asupra vizitelor impuse de către autorităţile sociale de asemenea au constituit o inge-
rinţă în exerciţiul dreptului în cauză (paragraful 81 infra).
O ingerinţă este justificată în conformitate cu articolul 8 paragraful 2 dacă este
„prevăzută de lege”, urmăreşte un scop sau scopuri legitime în sensul paragrafului în
cauză şi este „necesară într-o societate democratică”.
2. „Prevăzută de lege”
(a) Interdicţia retragerii
59. La baza interdicţiei transferării a stat articolul 28 din legea cu privire la ser-
viciile sociale. În măsura în care dna Eriksson îi contestă, invocând incompatibilitatea
legislaţiei suedeze cu dispoziţiile Convenţiei (paragraful 54 supra), calitatea de ”lege”
în sensul acestei din urmă, Curtea reaminteşte următoarele exigenţe care derivă din
sintagma „prevăzută de lege”: legea trebuie să fie formulată în termeni clari, trebuie
să ofere o anumită protecţie împotriva ingerinţelor arbitrare de către autorităţile pu-
blice, printre altele, în dreptul la respectarea vieţii de familie; dacă legea conferă o
libertate de apreciare, întinderea şi modalitatea de exercitare trebuie să fie stabilită
cu suficientă claritate pentru a garanta o astfel de protecţie (a se vedea hotărârea în
cauza Olsson, Seria A nr. 130, pag. 30, paragraful 61).
60. Însăşi articolul 28 este în mod evident formulat mai curând în termeni gene-
rali şi conferă o marjă largă de apreciere. Cu toate acestea, este aproape imposibil de
a defini în prealabil toate circumstanţele în care transferul unui copil din familia tempo-
rară ar putea expune unui pericol serios sănătatea mintală şi fizică a acestuia. Dacă
împuternicirile autorităţilor ar fi fost limitate la cazurile în care prejudiciul real a fost
deja cauzat, eficacitatea protecţiei de care are nevoie copilul ar fi redusă în mod exa-

424
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

gerat. În plus, pentru a interpreta şi aplica dispoziţiile acestui articol, lucrul preparator
relevant (paragraful 42 supra) furnizează indicaţii cu privire la exercitarea libertăţii de
apreciere pe care o conferă şi tribunalele administrative dispun de competenţa de a
revizui la anumite niveluri deciziile adoptate în conformitate cu aceste articol.
Ţinând cont de aceste garanţii împotriva ingerinţelor arbitrare, întinderea liber-
tăţii de apreciere acordată autorităţilor de către articolul în cauză este estimată de
către Curte ca fiind rezonabilă şi acceptabilă în sensul articolului 8.
61. Dna Eriksson, de asemenea, a susţinut că interdicţia transferării nu a fost dis-
pusă în conformitate cu legislaţia suedeză în vigoare, dat fiind că nu a fost demonstrată
existenţa unui pericol pentru sănătatea Lisei în cazul unui eventual transfer. În plus, ea
a pretins că instanţele naţionale au aplicat, de fapt, în mod incorect dispoziţiile articolului
28: confirmând interdicţia, ei s-au bazat pe soluţia pe care o considerau „cea mai adec-
vată şi reuşită” pentru Lisa, fără a comporta vreun risc pentru sănătatea ei.
62. În primul rând, Curtea reaminteşte că competenţa ei de a controla respecta-
rea dreptului intern este limitată; ţine de competenţa autorităţilor naţionale, în special
a instanţelor de judecată, de a interpreta şi aplica legislaţia internă (a se vedea, spre
exemplu, hotărârea din 30 martie 1989 în cauza Chappell, Seria A nr. 152, pag. 23,
paragraful 54).
La fel ca şi Comisia, Curtea observă că interdicţia transferării a fost examinată
de către tribunalele administrative (paragrafele 15-22 şi 27-32 supra) şi că nici una din
hotărârile adoptate nu sugerează incompatibilitatea măsurii cu dreptul intern.
63. Prin urmare, ingerinţa cauzată de interdicţia în cauză a fost „prevăzută de
lege”.
(b) „Restricţiile impuse asupra vizitelor”
64. Dna Eriksson a afirmat în faţa Curţii că restricţiile impuse asupra întâlnirilor
cu fiica ei (paragrafele 14, 26 şi 34-35 supra) nu erau justificate în conformitate cu
dreptul intern. Această afirmaţie a fost acceptată de către delegatul Comisiei. Guvernul
şi-a exprimat dezacordul: el a susţinut că restricţiile în cauză au fost impuse în scopul
protejării bunăstării fiicei, scop care a corespuns unei norme „prevăzute de lege”, chiar
dacă aceasta nu a fost enunţată în mod explicit într-o prevedere specială.
65. După cum a subliniat delegatul Comisiei, impunerea restricţiilor asupra vizi-
telor în timp ce interdicţia transferării este încă în vigoare a fost considerată de către
Curtea Administrativă Supremă de a fi lipsită de orice efect juridic, dat fiind că nu
există prevederi juridice care ar servi ca temei pentru impunerea unor astfel de re-
stricţii (paragraful 45 supra). Ţinând cont de această interpretare autoritară a dreptului
suedez, Curtea conchide că ingerinţa în dreptul dnei Eriksson la respectarea vieţii de
familie nu dispune de o bază necesară în dreptul intern şi, respectiv, nu a fost „prevă-
zută de lege” în sensul articolului 8.
3. Scopul legitim
66. Comisia a acceptat faptul că scopurile măsurilor contestate, astfel cum a
declarat Guvernul, includeau „protecţia sănătăţii” şi „protecţia drepturilor şi libertăţilor

425
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

altora”, în speţă, cele ale Lisei. Dna Eriksson a contestat caracterul legitim al scopuri-
lor urmărite prin ingerinţă. Ea a susţinut că interesele copilului au fost totalmente ne-
glijate de la început şi că nici un pericol pentru sănătatea copilului nu a fost vreodată
stabilit care ar justifica dispunerea interdicţiei în cauză.
67. În mod evident, scopul articolul 28 este de a proteja intersele legitime ale
copiilor la suspendarea ordinului de plasare în custodie. Curtea a constatat de ase-
menea (paragraful 62 supra) că nu există nici o probă care ar sugera că interdicţia
transferării nu a fost impusă în conformitate cu prezentul articol. Prin urmare, ea con-
chide că măsura în cauză a urmărit scopurile invocate de către Guvern.
Deşi Curtea a stabilit că restricţiile asupra vizitelor nu aveau o bază în dreptul
intern (paragraful 65 supra), ea nu pune la îndoială că ele au fost impuse pentru a
proteja sănătatea şi drepturile Lisei.

4. „Necesară într-o societate democratică”

68. De asemenea, trebuie să se examineze dacă măsurile în cauză au fost


„necesare într-o societate democratică”. Guvernul susţine că această exigenţă a fost
satisfăcută. Această afirmaţie nu a fost susţinută de către Comisie.
69. Noţiunea de necesitate implică o ingerinţă proporţională cu scopul legitim
urmărit; pentru a stabili dacă o ingerinţă este necesară într-o societate democratică,
Curtea va ţine cont de marja de apreciare conferită Statelor Contractante (a se vedea,
în special, hotărârea Olsson precitată, Seria A nr. 130, pag. 31-32, paragraful 67).
70. În circumstanţele speţei şi ţinând cont de marja de apreciere acordată Sta-
telor Contractante în materie, decizia iniţială de a-i interzice dnei Eriksson să transfere
fiica din casa familiei temporare poate fi considerată a satisface această exigenţă.
71. În cazurile similare cu cel în dezbatere, dreptul mamei la respectarea vieţii
sale de familie garantat de articolul 8 include dreptul de a lua măsuri în vederea reuni-
ficării cu copilul ei. Ordinul de încredinţare a copilului asistenţei publice a fost suspen-
dat şi aptitudinea dnei Eriksson de a îngriji copiii sau condiţiile de trai pe care le putea
oferi copilului său nu erau puse la îndoilală (paragraful 20 supra). Decizia Consiliului
social din 21 ianuarie 1983 (paragraful 12 (c) supra) a confirmat faptul că odată cu
suspendarea ordinului în cauză, scopul care urma a fi realizat era reunificarea părin-
telui cu copilul său. În plus, Curtea Supremă Administrativă a declarat în hotărârea sa
din 11 octombrie 1984 (paragraful 22 supra) că „indiferent de durata interdicţiei, Con-
siliul social este obligat să adopte, fără întârziere, măsuri adecvate pentru a asigura
reunirea părinţilor cu copiii săi”.
Or, devine evident faptul că în conformitate cu legislaţia suedeză în vigoare dna
Eriksson nu a beneficiat, posterior suspendării ordinului în cauză, de dreptul de a-şi
vizita fiica pe parcusrul valabilităţii interdicţiei transferării. În plus, în special din cauza
restricţiilor vizitelor, ei de fapt i s-a refuzat posibilitatea de a se întâlni cu fiica suficient
de frecvent şi în condiţiile de natură să favorizeze reunirea lor sau dezvoltarea poziti-
vă a relaţiilor lor. În astfel de situaţie, ea era incapabilă să contribuie la suspendarea
interdicţiei. Starea de tensiune care a afectat relaţiile dintre reclamante şi incertitudi-

426
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

nea cu privire la viitorul Lisei a persistat pe parcursul a şase ani, cauzând suferinţe
profunde reclamantelor.
Guvernul a recunoscut eşecul sistemul aşa cum a fost implementat în cazul de
faţă, dar a afirmat că situaţiile similare cu cea în discuţie nu pot fi prevenite indiferent
de sistemul aplicat sau de persoanele implicate. Curtea recunoaşte că în rezultatul
suspendării ordinului privind plasarea în custodia autorităţilor publice a adolescenţilor
pot apărea anumite dificultăţi, în special în cazul în care copilul este luat în custodie la
o vârstă fragedă şi a petrecut mulţi ani separat de părinţii lui naturali. Cu toate acestea,
situaţia nesatisfăcătoare observată în speţă pare în mare măsură să se datoreze inca-
pacităţii de a organiza întâlniri semnificative a mamei cu fiica ei în scopul reunirii lor.
Ţinând cont de cele precitate şi în pofida marjei de apreciere de care dispune
Suedia, Curtea constată că restricţiile grave şi de lungă durată asupra vizitelor com-
binate cu durata excesivă a interdicţiei transferării nu sunt proporţionale cu scopurile
legitime urmărite.
72. În consecinţă, a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie.
B. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie
73. Dna Eriksson de asemenea s-a plâns de numeroasele încălcări ale artico-
lului 6 paragraful 1 din Convenţie, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale,
de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege ....care va hotărî asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiunilor sale cu caracter civil. ...”

Guvernul a susţinut că nu a existat nici o înălcare de aşa natură, deşi şi-a retras
argumentul iniţial că acest articol nu era aplicabil în speţă.
1. Procedurile referitoare la interdicţia transferării copilului
(a) Echitatea procedurii
74. Dna Eriksson a pretins în esenţă că nu a beneficiat de o procedură echi-
tabilă în faţa tribunalelor administrative, după depunerea primului recurs împotriva
interdicţiei în cauză (paragrafele 15-22 supra) din moment ce ea era într-o poziţie
dezavantajată în comparaţie cu autorităţile sociale şi părinţii temporari, care o aveau
pe Lisa sub controlul lor şi puteau, prin urmare, să-i influenţeze comportamentul.
De asemenea, ea s-a plâns că tribunalele administrative au adoptat deciziile fără a
solicita avizul unui expert medical independent şi că ea însăşi nu a fost capabilă să con-
testeze evaluările efectuate de către experţii Consiliului social deoarece, după cum pretin-
de nu a fost autorizată de a supune fiica unui examen de către un expert ales de ea.
75. Prima din plângerile de mai sus nu se referă la echitatea procedurii, dar la
situaţia de fapt în speţă. Cât priveşte cea de-a doua plângere, Curtea este satisfăcută
de informaţiile furnizate potrivit cărora au fost adoptate măsuri adecvate în vederea
obţinerii expertizei medicale suficiente pentru scopul procedurii.
Examinând procedurile în ansamblu, Curtea adoptă aceeaşi concluzie ca şi
Comsia că ele nu erau incompatibile cu articolul 6 paragraful 1.

427
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

(b) Durata procedurii


76. Dna Eriksson a pretins că prima serie de proceduri (paragrafele 15-22 su-
pra) nu a fost finalizată într-un termen rezonabil de timp.
77. Perioada de care trebuie să se ţină cont în acest scop este aproximativ de
20 de luni. Curtea acceptă opinia Comisiei că durata procedurilor în cauză, la cele trei
niveluri de jurisdicţie, nu este excesivă în sensul articolului 6 paragraful 1.
(c) Retragerea unui recurs
78. Dna Eriksson a pretins că a mai existat o încălcare a dreptului ei la acces
la tribunal în cel de-al doilea set de proceduri, prin accea că ea a fost forţată de către
Consiliul social să-şi retragă recursul împotriva deciziei din 18 ianuarie 1985 (para-
grafele 23-25 supra).
79. Elementele dosarului prezentat Curţii nu susţin această afirmaţie, care a
fost contestată de către Guvern. În afară de aceasta, reclamanta nu a depus nici o
plângere la autorităţile suedeze abilitate de a examina chestiunile de acest gen. Prin
urmare, nu a fost stabilită nici o încălcare a dispoziţiilor articolului 6 paragraful 1 cu
privire la acest punct.

2. Controlul judiciar al restricţiilor asupra vizitelor

80. Dna Eriksson a afirmat că ea nu a dispus de posibilitatea de a se adresa


vreunui tribunal împotriva restricţiilor impuse asupra întâlnirilor ei cu Lisa.
În hotărârea sa din 18 iulie 1988 adoptată în cauza Olsson, Curtea Supremă
Administrativă a declarat că nici un recurs administrativ nu poate fi depus împotriva
unei decizii a Consiliului social de a limita vizitele (paragraful 45 supra). Guvernul
a recunoscut acest fapt, dar a afirmat că dna Eriksson ar fi putut beneficia de un
control judiciar a motivelor care justifică impunerea restricţiilor în cauză, dacă ar fi
atacat interdicţia transferării sau ar fi solicitat reîncredinţarea copilului ei în temeiul
capitolului 21, articolul 7 din Codul parental. În opinia Guvernului, între chestiunea
vizitelor şi necesitatea şi durata menţinerii copilului în familia temporară exista o
legătură strânsă, aceste două întrebări constituind în realitate elementele unei sin-
gure probleme.
81. Curtea, la fel ca Comisia, nu poate accepta acest argument. În special în
cazurile de acest gen, întrebarea vizitelor este destul de distinctă de întrebarea men-
ţinerii interdicţiei transferării (a se vedea mutatis nutandis, hotărârea din 8 iulie 1987
în cazul W. c. Regatului Unit, Seria A nr. 121-A, pag. 35-36, paragraful 81): numai în
cazul respectării dreptului la vizită vor fi furnizate posibilităţi reale de a suspenda inter-
dicţia transferării. Contestarea interdicţiei în speţă tribunalelor administrative nu este
suficientă pentru a revendica drepturile la vizită. Cererea introdusă în conformitate
cu articolul 7 al capitolului 21 din Codul parental trebuie de asemenea considerată
inconsecventă pentru acest scop, în principiu ea avea succes numai în aceleaşi cir-
cumstanţe ca şi un recurs împotriva interdicţiei transferării (paragraful 49 supra).
82. În consecinţă, a avut loc o încălcare a articolului 6 cu privire la acest punct.

428
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

C. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 2 din protocolul nr. 1


83. Dna Eriksson a susţinut că interdicţia transferării şi restricţiile dreptului la vizite
a împiedicat-o să-i asigure copilului ei o educaţie în spiritul mişcării pentecostale, ceea
ce a dus la încălcarea articolul 2 din Protocolul nr. 1 din Convenţie, care prevede:
„Statul, în exercitarea funcţiilor pe care le va asuma în domeniul educaţiei şi a învăţământului, va
respecta dreptul părinţilor de a sigura această educaţie şi acest învăţământ potrivit convingerilor
lor religioase şi filozofice.”

Această revendicare a fost contestată de către Guvern şi respinsă de către


Comisie.
84. Lisa a fost luată în custodie şi plasată într-o familie temporară, unde ea a locuit
de atunci, înainte de convertirea religioasă a mamei ei, iar din dosar nu rezultă că întreba-
rea educaţiei religioase a Lisei a fost vreodată ridicată în faţa instanţelor naţională.
În aceste circumstanţe, Curtea conchide că plângerea mamei este nefondată.
D. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 13 din Convenţie
85. Dna Eriksson a pretins de asemenea încălcarea articolului 13 din Conven-
ţie care prevede:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate,
are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar da-
tora unor persoane care au acţionat în exerciţiul atribuţiilor lor oficiale.”

Guvernul a contestat această revendicare.


86. Dna Eriksson s-a plâns în primul rând de lipsa căilor de recurs împotriva
restricţiilor impuse asupra întâlnirilor cu fiica ei.
Ţinând cont de concluziile adoptate cu privire la articolul 6 paragraful 1 (para-
graful 82 supra), Curtea nu consideră necesar de a examina acest aspect al cauzei
în temeiul articolului 13.
87. În continuare, reclamanta a afirmat că nu a dispus de un recurs împotriva
pretinsei încălcări a articolului 2 din Protocolul nr. 1.
În circumstanţele cauzei (paragraful 84 supra), nu se poate afirma că plânge-
rea reclamantei era „întemeiată” potrivit articolului 13, dispoziţiile căruia, prin urmare,
nu au fost încălcate.

III. CU PRIVIRE LA PLÂNGERILE FIICEI

88. Dna Eriksson, acţionând în calitate de tutore legal al fiicei sale şi de părinte
natural, a pretins de asemenea că fiica ei era victima unor încălcări similare cu cele
revendicate de ea însăşi.
Guvernul a întrebat dacă dna Eriksson era capabilă de a-şi reprezenta adecvat
fiica, ţinând cont de interesele lor contradictorii. Cu toate acestea, în lipsa unor obiec-
ţii formale Curtea nu consideră că acest punct o împiedică să examineze plângerile
avansate în numele Lisei.

429
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

A. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 8 din Convenţie


89. Situaţia de fapt şi de drept privind posibilităţile disponibile reclamantelor de
a se întâlni şi de a dezvolta relaţii reciproce cu scopul reunirii constituie o ingerinţă în
dreptul Lisei la respectarea vieţii de familie, precum şi în dreptul mamei, şi pentru mo-
tivele enunţate în paragrafele 65 şi 71 supra, în special incertitudinea vizavi de viitorul
Lisei, a existat o încălcare a articolului 8 cu privire la reclamantă.
B. Cu privire la încălcarea articolului 6 paragraful 1 din Convenţie
90. În raportul său Comisia a stabilit că fiica nu putea fi considerată victima pre-
tinselor încălcări a articolului 6 paragraful 1. Nici Guvernul şi nici delegatul Comisiei
nu au abordat aceste chestiuni în faţa Curţii.
91. Din punct de vedere formal, Lisa nu a fost niciodată parte la procedurile
referitoare la interdicţia transferării (paragrafele 74-79 supra). Curtea nu consideră
necesar să stabilească dacă articolul 6 paragraful 1 se aplică de asemenea plânge-
rilor formulate în numele ei cu privire la aceste proceduri. În paragrafele precedente
(paragrafele 75, 77 şi 79 supra) Curtea a constatat că derularea acestor proceduri nu
a contravenit dispoziţiilor acestui articol şi că nici un element al dosarului nu justifică
adoptarea unei concluzii diferite cu privire la fiică.
92. Cât privenţe lipsa unei căi de recurs judiciare care ar permite contestarea
deciziilor în materie de vizite, articolul 6 paragraful 1 se aplică în speţă în egală mă-
sură fiicei şi Ceciliei Eriksson (paragraful 73 supra).
Pentru motivele enunţate în paragrafele 80-81 supra, a avut loc, în consecinţă,
o încălcare a acestui articol şi în cazul fiicei.
C. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 2 din protocolul nr. 1, sepa-
rat sau combinat cu articolul 13 din Convenţie
93. Plângerea adresată în conformitate cu articolul 2 din Protocolul nr. 1 se ba-
zează numai pe cea de-a doua frază a articolului, care garantează un drept părinţilor
şi prevede că „nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire”. Prin urmare, Lisa nu
poate pretinde a fi victima unei încălcări a articolului 2, examinat separat sau combi-
nat cu articolul 13 din Convenţie.
D. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 13 combinat cu articolul 6
paragraful 1
94. Ţinând cont de concluzia sa cu privire la articolul 6 paragraful 1 (paragraful 92
supra), Curtea nu consideră necesar de a examina sub aspectul articolului 13 plângerea
referitoare la absenţa căilor de recurs judiciare împotriva restricţiilor asupra vizitelor.

IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50


DIN CONVENŢIE

95. Potrivit articolului 50 din Convenţie,


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte

430
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciu
96. În temeiul acestui articol, reclamantele au cerut 5, 000, 000 crone suedeze
(SEK) fiecare cu titlu de prejudiciu moral, revendicări considerate excesive atât de
Guvern cât şi de delegatul Comisiei.
97. În opinia Curţii nu există nici un dubiu că ambele reclamante au suferit pe
parcursul unei perioade îndelungate de timp un sentiment de nelinişte şi suferinţă pro-
fundă cauzate de încălcările stabilite în speţă. În plus, Cecilia Eriksson s-a confruntat cu
dificultăţi grave şi a fost nevoită să dedice prea mult timp şi eforturi încercând să obţină
în privinţa contactelor sale cu fiica astfel de condiţii care ar promova reunirea lor.
98. Aceşti factori diverşi nu se supun unui calcul exact. Efectuând pe o bază
echitabilă o evaluare, în conformitate cu exigenţa articolului 50, Curtea acordă dnei
Eriksson 200, 000 SEK şi 100, 000 SEK fiicei ei cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
99. De asemenea, dna Eriksson a solicitat suma de 270, 000 SEK cu titlu de
onorariu pentru 300 ore de lucru a avocatului său, dna Westerberg, care a reprezen-
tat-o în faţa Comisiei şi Curţii.
Guvernul a pus la îndoială necesitatea unui număr de 300 de ore de lucru,
din moment ce dna Westerberg era destul de bine familiarizată cu speţa în rezultatul
procedurilor interne. În ceea ce priveşte tariful pe oră, Guvernul a acceptat ca fiind
rezonabilă suma de 700 SEK în locul sumei pretinse de 900 SEK. Delegatul Comisiei
nu a formulat nici o observaţie.
100. Luând în consideraţie sumele deja alocate de Consiliul Europei cu titlu de
asistenţă judiciară şi efectuând o estimare pe o bază echitabilă, Curtea consideră că
dna Eriksson are dreptul la rambursarea sumei de 100, 000 SEK cu titlu de cheltuieli
de judecată.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, în unanimitate, că au avut loc încălcări ale articolului 8 din Convenţie cu


privire la ambele reclamante;
2. Susţine, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 în raport
cu Cecilia Eriksson, pe motivul lipsei unei căi de recurs judiciară contra restricţiilor
impuse asupra vizitelor;
3. Susţine, cu cincisprezece voturi contra cinci, că în ceea ce priveşte ultimul punct
nu a existat nici o încălcare a articolului 6 paragraful 1 în raport cu Lisa Eriksson;
4. Susţine, în unanimitate, că nu este necesară examinarea aceastei plângeri de
asemenea în temeiul articolului 13 din Convenţie;
5. Susţine, în unanimitate, că nu a existat nici o altă încălcare a articolului 6 para-
graful 1;

431
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

6. Susţine, în unanimitate, că nu a avut loc o încălcare a drepturilor dnei Eriksson


garantate de articolul 2 din Protocolul nr. 1, examinat separat sau combinat cu
articolul 13 din Convenţie;
7. Susţine, în unanimitate, că Lisa Eriksson nu poate pretinde a fi victima încălcării
reclamate a articolului 2 din Protocolul nr. 1, examinat separat sau combinat cu
articolul 13 din Convenţie;
8. Susţine, în unanimitate, că statul reclamat este obligat să achite Ceciliei Eriksson
200, 000 (două sute de mii) crone suedeze cu titlu de prejudiciu moral, 100, 000
(o sută de mii) crone suedeze fiicei sale Lisa şi 100, 000 (o sută de mii) de crone
suedeze Ceciliei Eriksson pentru cheltuieli de judecată;
9. Respinge, în unanimitate, restul cererii de satisfacţie echitabilă.

Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică din 22


iunie 1989, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Semnat: Marc-André Eissen


Grefier

În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 din Convenţie şi articolul 52 para-


graful 2 din regulamentul Curţi, următoarele opinii separate sunt anexate la această
hotărâre:
(a) opinia parţial disidentă a dlui Thor Vilhjalmsson, dnei Bindschedler-Robert,
dl Matscher, dna Palm şi dl Foigel;
(b) opinia concordată a dnei Bindschedler-Robert, dlui Pinheiro Farinha, dl Pe-
ttiti, Sir Vincent Evans, dl Macdonald, dl Carrillo Salcedo şi dl Valticos.

Parafat: R.R.
Parafat: M.-A. E.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORILOR


THÓR VILHJÁLMSSON, BINDSCHEDLER-ROBERT,
MATSCHER, PALM ŞI FOIGHEL

Deşi împărtăşim concluzia Curţii că articolul 6 a fost încălcat în raport cu dna


Eriksson, nu putem accepta concluzia Curţii în raport cu fiica reclamantei.

432
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Lisa nu a manifestat interesul de a se reuni cu mama ei. Ea locuise împreună cu


familia ei temporală aproape de la naştere şi dorea să stea în continuare cu ei. În egală
măsură, ea niciodată nu a solicitat revizuirea restricţiilor asupra vizitelor impuse în cazul
de faţă. Chiar dacă datorită vârstei sale Lisa nu era capabilă să intenteze independent o
acţiune în justiţie, ea era cu certitudine capabilă să înainteze autorităţilor sociale cu care
avea contacte regulate toate cererile sale. În realitate, dosarul nu demostrează altceva
decât ceea că Lisa, cu toate că a dat dovadă de reticenţă, a acceptat să se întâlnească
cu mama ei, dar nu şi să întreţină nişte contacte mai apropiate.
În aceste circumstanţe, nu s-a stabilit dacă Lisa a suferit vreun prejudiciu în
rezultatul absenţei recursului judiciar. Deoarece în consecinţă nu fusese afectată de
deficienţa reclamată a sistemului suedez, ea nu putea fi considerată victima pretinsei
încălcări a articolului 6 (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea din 26 octombrie
1988 în cauza Norris, Seria A nr. 142, pag. 15-16, paragrafele 30 şi 33).
Argumentele de mai sus pot fi aplicate într-o anumită măsură pentru a pleda în
favoarea neîncălcării articolului 8. Dar există o deosebire clară între aceste două situaţii.
Lisa a fost în mod indiscutabil privată de posibilitatea de a se reuni cu mama ei. Astfel, a
existat o ingerinţă în respectarea vieţii ei de familie şi o încălcare a articolului 8.

OPINIA CONCORDATĂ A JUDECĂTORILOR


BINDSCHEDLER-ROBERT, PINHEIRO FARINHA,
PETTITI, SIR VINCENT EVANS, MACDONALD,
CARRILLO SALCEDO ŞI VALTICOS

Curtea a remarcat în paragraful 91 al hotărârii sale că în mod formal Lisa Erik-


sson nu a fost niciodată parte la procedurile referitoare la interdicţia transferării. Cu
toate acestea, interesele ei au fost în mod direct afectate de aceste proceduri şi nu
pot fi comparate cu cele ale unei sau altei părţi în cauză. Aici e vorba de un element
care trebuie luat în consideraţie pentru a aprecia echitatea procedurii în raport cu
Lisa. Potrivit dreptului suedez, trebuie să fie desemnat un curator special pentru a
proteja interesele separate ale copilului (paragraful 44 din hotărârea Curţii). Nu există
nici o probă că această procedură a fost respectată în speţă. Nici o plângere nu a fost
formulată Curţii cu privire la acest subiect în numele Lisei. În opinia noastră şi ţinând
cont de circumstanţele cauzei ar fi fost oportun şi dezirabil să se fi desemnat unui
curator special.

433
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

434
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

GASKIN contra REGATULUI UNIT


(Cererea nr. 10454/83)

HOTĂRÂRE

7 iulie 1989

În cauza Gaskin1,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând în şedinţă plenară, potrivit
articolului 50 din Regulamentul Curţii, compusă din judecătorii:
Dnii R. Ryssdal, preşedinte,
J. Cremona,
Thór Vilhjálmsson,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii F. Gölcüklü,
F. Matscher,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii R. Macdonald,
C. Russo,
R. Bernhardt,
A. Spielmann,
J. De Meyer,
J.A. Carrillo Salcedo,
N. Valticos,
S.K. Martens,
precum şi dnii M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
Nota Grefei:
1
Cauza poartă nr. 2/1988/146/200. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul de introducere, ulti-
mele două - locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare

435
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

După ce a deliberat cu uşile închise la 30 martie şi 23 iunie 1989,


Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii şi


Irlandei de Nord (“Guvernul”) la 8 martie 1988 şi de Comisia Europeană a Drepturilor
Omului (“Comisia”) la 14 martie 1988 în termenul de 3 luni oferit de articolele 32 § 1 şi
47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (“Convenţia”). La originea sa se află o cerere (nr. 10454/83) introdusă
contra Regatului Unit, cu care cetăţeanul britanic, dl Graham Gaskin, a sesizat Comi-
sia la 17 februarie 1983, potrivit articolului 25 (articolul 25).
2. Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48), precum
şi la declaraţia britanică de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46)
(art. 46). La fel ca şi cererea Guvernului, ea are ca obiect obţinerea unei decizii care
ar stabili dacă faptele cauzei denunţă o încălcare a articolului 8 (art. 8) din partea
statului reclamat, la care adaugă articolul 10 (art. 10).
3. Ca răspuns la invitaţia prevăzută la articolul 33 § 3 d) din Regulament, re-
clamantul şi-a manifestat intenţia de a participa la procedura pendinte în faţa Curţii,
desemnându-şi în vederea reprezentării consilierul.
4. Camera se constituie de plin drept din Sir Vincent Evans, judecător ales, de
naţionalitate britanică (articolul 43 din Convenţie) (art. 43), şi dl R. Ryssdal, preşedin-
tele Curţii (articolul 21 § 3 b) din Regulament). La 25 martie 1988, acesta din urmă i-a
desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri şi anu-
me dnii J. Pinheiro Farinha, B. Walsh, C. Russo, R. Bernhardt şi N. Valticos (articole
43 in fine din Convenţie şi articolul 21 § l 4 din Regulament) (art. 43).
5. Asumându-şi preşedinţia Camerei (articolul 21 § 5 din Regulament), dl Rys-
sdal l-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental, pe dele-
gatul Comisiei şi pe reprezentantul reclamantului referitor la chestiunea necesităţii
unei proceduri scrise (articolul 37 § 1). În conformitate cu ordonanţele şi directivele
preşedintelui Camerei, grefierul a primit memoriul Guvernului la 30 august 1988 şi cel
al reclamantului la 1 septembrie 1988. Observaţii subsecvente cu privire la aplicarea
articolului 50 (art. 50) din Convenţie au fost prezentate de reclamant la 27 aprilie şi 24
mai 1989, iar de Guvern la 16 iunie.
6. La 6 decembrie, preşedintele a fixat pentru 28 martie 1989 data deschide-
rii procedurii orale după consultarea opiniei participanţilor prin intermediul grefierului
(articolul 38 din Regulament).
7. La 23 februarie 1989, Camera s-a desesizat în favoarea Curţii Plenare (arti-
colul 50 din Regulament).
8. Dezbaterile s-au desfăşurat în şedinţă publică în ziua menţionată la Palatul
Drepturilor Omului din Strasbourg. Înainte de aceasta Curtea s-a întrunit într-o reu-
niune pregătitoare.

436
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului:

Dnii I.D. Hendry, consilier juridic al Ministerului Afacerilor Externe


şi al Commonwealth-ului, agent;
N. Bratza, Q.C., consilier;
E.R. Moutrie, jurisconsult, Ministerul Sănătăţii şi Securităţii Sociale,
Dna A. Whittle, Ministerul Sănătăţii şi al Securităţii Sociale,
Dl R. Langham, Ministerul Sănătăţii şi al Securităţii Sociale,
Dra T. Fuller, jurisconsult, Consiliul Municipal din Liverpool,
Dl A. James, Consiliul Municipal din Liverpool, consultanţi;
– din partea Comisiei:

Dna G.H. Thune, delegat;


– din partea reclamantului:

Dl R. Makin, jurisconsult la Curtea Supremă avocat.


9. Curtea a audiat declaraţiile, precum şi răspunsurile la întrebările sale, date
de dl Bratza din partea Guvernului, de dna Thune din partea Comisiei şi de dl Makin
din partea reclamantului.

ÎN FAPT

10. Reclamantul este cetăţean britanic, născut la 2 decembrie 1959. După de-
cesul mamei sale, la 1 septembrie 1960, el a fost luat în grija comunităţii din Liverpool,
potrivit articolului 1 din legea cu privire la copii din 1984 (Children Act, “legea din 1948”).
Cu excepţia a cinci perioade, variind de la o săptămână la cinci luni, pe parcursul că-
rora el a fost încredinţat în grija tatălui său, reclamantul a rămas instituţionalizat, cu
acordul său, până în 18 iunie 1974. La această dată, el s-a prezentat în faţa tribunalului
pentru copii (Juvenile Court) din Liverpool şi a pledat vinovat de comiterea mai multor
infracţiuni, printre care o spargere şi un furt. Curtea a emis în privinţa lui o ordonanţă de
îngrijire potrivit articolului 7 din legea din 1969 cu privire la copii şi adolescenţi (Children
and Young Persons Act). Reclamantul a încetat să se mai afle în grija comunităţii la 2
decembrie 1977, ziua în care dl Gaskin a atins vârsta majoratului (optsprezece ani).
În cea mai mare parte a perioadei în care s-a aflat în îngrijire, reclamantul a
stat la diferiţi părinţi adoptivi, în baza dispoziţiilor regulamentului din 1955 cu privire
la plasarea copiilor (Boarding-Out of Children regulations, “regulamentul din 1955”).
Dispoziţiile cereau autorităţii locale evidenţa unui dosar confidenţial cu privire la recla-
mant (a se vedea § 13 infra).
11. Reclamantul pretinde că a fost maltratat în perioada aflării sale în îngrijire;
de la atingerea majoratului său el a încercat să afle de către cine şi în ce condiţii a fost
îngrijit, pentru a-şi putea soluţiona problemele şi pentru a-şi cunoaşte trecutul.

437
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

12. La 9 octombrie 1978, un funcţionar social angajat de Consiliul din Liverpo-


ol i-a permis să consulte dosarele care se refereau la persoana lui păstrate cu stric-
teţe de serviciile sociale ale municipalităţii. Dl Gaskin le-a luat fără consimţământul
comunităţii şi le-a păstrat până la 12 octombrie 1978, dată la care el le-a restituit
serviciilor în cauză.

I. DOSARUL RECLAMANTULUI
ŞI CEREREA DE COMUNICARE

13. Autorităţile locale au practicat de a constitui un dosar personal pentru fi-


ecare copil pe care îl au în grijă, însă regulamentul din 1955, promulgat în vederea
aplicării articolului 14 din legea din 1948, îi obliga şi îi obligă să o facă, în cazul copiilor
plasaţi într-o familie. Pasajele pertinente ale articolului 10 al acestuia precizează:
“10. - (1) Autoritatea locală va deschide şi va actualiza un dosar cu privire la -
(a) fiecare copil pe care l-a plasat;
(b) ...
(c) ...
(2) ...
(3) Fiecare dosar constituit potrivit prezentului regulament, sau o reproducţie a acestuia pe un
microfilm, sunt păstrate cel puţin timp de trei ani după ce interesatul a atins vârsta de optsprezece
ani, sau după decesul său, în caz că acesta survine înainte de atingerea acestei vârste; acest mi-
crofilm sau, dacă nu există, dosarul respectiv vor fi deschise la orice moment pentru a fi inspectate
de orice persoană autorizată de ministru.”

14. În 1979 reclamantul, dorind să iniţieze proceduri de despăgubire contra au-


torităţilor locale pentru neglijenţă, a înaintat o cerere potrivit articolului 31 din legea din
1970 cu privire la administrarea justiţiei (“legea din 1970”) pentru comunicarea dosa-
rului întocmit de autorităţi în perioada în care s-a aflat în grija lor. Articolul 31 din legea
din 1970 prevede, inter alia, că High Court va putea ordona o astfel de comunicare unei
persoane susceptibile de a lua parte la procedurile în justiţie pentru leziuni corporale.
15. La 22 februarie 1980 cererea a fost audiată de High Court. Autorităţile lo-
cale nu au fost de acord cu cererea, pe motiv că divulgarea şi comunicarea dosarului
erau contrare interesului general. Persoanele de la care proveneau aceste informaţii
erau medici, profesori, ofiţeri de poliţie şi lucrători sociali, infirmiere de patronaj, părinţi
adoptivi şi personalul instituţiilor de învăţământ. Contribuţiile lor la dosar erau tratate
cu strictă confidenţialitate şi buna funcţionare a sistemului de asistenţă solicita ca
dosarele să fie pe cât de posibil veridice şi complete. Dacă tribunalul ordona comu-
nicarea, funcţionarea adecvată a serviciului de asistenţă al copiilor ar fi ameninţată,
deoarece informatorii ar ezita pe viitor să fie sinceri în rapoartele lor.
16. Reclamantul afirma că dosarul său deţinut de autorităţile locale trebuia să-i
fie pus la dispoziţie în baza principiilor generale aplicabile în materie, în vederea ac-
ţiunii pe care acesta intenţiona să o angajeze contra autorităţilor locale pentru leziuni
corporale. De altfel, el susţinea că interesul public impunea, în egală măsură, anumite
măsuri de control ale îngrijirilor oferite de o autoritate locală unui copil aflat în grija
acesteia.

438
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

17. Judecătorul nu a citit dosarul litigios, însă a pus pe cântar interesul general
de a menţine un sistem eficient de asistenţă al copiilor şi interesul particular al dlui
Gaskin de a putea consulta dosarul său în vederea procesului preconizat. După ce
s-a referit la cauza în care Lord Denning, preşedintele Curţii de Apel (Master of the
Rolls), a afirmat caracterul confidenţial şi privat al dosarelor stabilite potrivit articolului
10 din regulamentul din 1955 (Re D (Infants), Weekly Law Reports (“WLR”) 1970, vol.
1, p. 599), el a concluzionat în următorii termeni:
“Necesitatea, pentru buna funcţionare a serviciului de asistenţă al copiilor, de a păstra caracterul
confidenţial al documentelor pertinente nu-mi provoacă nici o îndoială. Este vorba de un serviciu
foarte important în faţa căruia interesele individului - de asemenea foarte importante - trebuie, în
opinia mea, să prevaleze. Fără nici o îndoială, consider că interesul general va fi mai bine servit
dacă refuz comunicarea, ceea ce şi fac.”

18. Reclamantul a atacat această decizie în faţa Court of Appeal, care a confir-
mat-o în unanimitate la 27 iunie 1980. Potrivit acesteia, High Court a cântărit bine inte-
resele concurente. Ea a adăugat că examinarea unui document trebuie întreprinsă de
curte în anumite situaţii, de exemplu, atunci când apare un dubiu rezonabil şi aceasta
nu poate lua o hotărâre în favoarea interesului general sau a interesului particular fără a
studia ea însăşi documentele. Speţa în cauză nu vizează un astfel de dubiu rezonabil şi
prin urmare examinarea documentelor din partea curţii nu este necesară. În consecinţă,
Court of Appeal a respins recursul şi nu l-a autorizat pe dl Gaskin să sesizeze Camera
Lorzilor (Gaskin contra Consiliului Municipal din Liverpool, WLR 1980, vol. 1, p.1549).

II. REZOLUŢIILE MUNICIPALITĂŢII DIN LIVERPOOL


PRIVIND ACCESUL LA DOSARELE PERSONALE

19. La 21 octombrie 1980, Consiliul Municipal din Liverpool a creat o subco-


misie asupra dosarelor de asistenţă al copiilor (Child Care Records Sub-Comittee,
“subcomisia”), responsabilă de formularea recomandărilor privind accesul la dosarele
personale ale serviciilor sociale şi de cercetarea alegaţiilor reclamantului.
20. La 17 iunie 1982, subcomisia a preconizat să pună dosarele sale la dis-
poziţia foştilor clienţi ai serviciilor sociale, sub rezerva anumitor garanţii şi restricţii,
în special, cu referire la informaţiile medicale şi de la poliţie. În ceea ce-l priveşte pe
reclamant, subcomisia s-a arătat preocupată de numărul plasamentelor pe parcursul
perioadei în care s-a aflat în grija municipalităţii: ea a recunoscut că el putea să dă-
uneze dezvoltării unui adolescent. Ea nu a descoperit nici un element care să ateste
faptul că agenţii vizaţi nu şi-au îndeplinit îndatoririle cu solicitudine. Reclamantului i se
oferea posibilitatea de a consulta dosarul său şi de a face copii, cu excepţia informa-
ţiilor medicale şi celor de la poliţie.
21. La 30 iunie 1982, o rezoluţie a comisiei serviciilor sociale (Social Services
Comittee) a aprobat recomandările subcomisiei, sub rezerva unui amendament care
lăsa la discreţia membrilor corpului medical şi al forţelor de poliţie comunicarea da-
telor furnizate de ei. Cu toate acestea, dl Lea, membru disident al subcomisiei, a
înaintat o acţiune de contestare a rezoluţiei şi a obţinut o ordonanţă judecătorească
intermediară care interzicea Consiliului Municipal să o aplice până la o hotărâre în
fond sau până la noi ordine.

439
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

22. La 26 ianuarie 1983, Consiliul Municipal din Liverpool a aprobat o nouă


rezoluţie. Pentru viitoarele dosare subcomisia a reluat în esenţă termenii celei din 30
iunie 1982 şi a adăugat unele restricţii destinate să protejeze informaţiile confidenţiale
şi să împiedice în anumite cazuri accesul integral sau parţial la dosare. Cu referire la
informaţiile obţinute şi compilate până la 1 martie 1983, rezoluţia dispunea că aces-
tea vor fi comunicate doar cu acordul persoanelor care le-au furnizat. În consecinţă,
subcomisia i-a împuternicit pe funcţionarii municipali să ia legătura imediat cu diferiţi
furnizori a informaţiei în dosarul Gaskin, în vederea comunicării acestora din urmă. Cu
toate acestea, funcţionarilor autorităţilor locale li s-a ordonat să nu aplice această re-
zoluţie până la soluţionarea acţiunii judiciare în curs. Dl Lea s-a retras la 13 mai 1983;
la 29 iunie autoritatea locală a adoptat o nouă rezoluţie care fixa pentru 1 septembrie
1983 intrarea în vigoare a rezoluţiei din 26 ianuarie.
23. La 24 august 1983, Ministerul sănătăţii şi securităţii sociale a adresat auto-
rităţilor locale şi celor sanitare circulara LAC (Local Authorities Circular) (83) 14, în
temeiul articolului 7 din legea din 1970 cu privire la serviciile sociale ale autorităţilor
locale (Local Authority Social Services Act); această lege enunţă principiile care
administrează comunicarea către interesaţi a informaţiilor furnizate în dosarele per-
sonale la serviciile sociale. În articolul 3 circulara trasa o linie directoare: beneficiarii
serviciilor sociale de ordin personal trebuiau, prin intermediul garanţiilor corespun-
zătoare, să poată lua cunoştinţă de menţionările privind persoana lor care figurau în
dosarele serviciilor sociale şi, cu anumite excepţii, să poată avea acces la acestea.
Articolul 5 enumera în cinci rubrici motivele care permiteau să nu fie dezvăluită o
informaţie, printre care protecţia terţilor care au furnizat informaţii secrete, protecţia
surselor de informaţii şi protecţia aprecierilor confidenţiale ale personalului serviciilor
sociale. Articolele 6 şi 9 defineau în termeni exacţi politica de acces a clientului la
dosarul său. Articolul 7 indica, în special, imperativele care urmau a fi puse în balanţă
cu interesul autorului unei cereri de acces; cel mai relevant lucru în speţă îl constituia
faptul că informaţiile confidenţiale furnizate de o terţă persoană nu puteau fi dezvă-
luite fără acordul acesteia. Articolul 9 prevedea totuşi, că întrucât dosarele existente
au fost alcătuite pornind de la ideea că conţinutul lor va rămâne pentru totdeauna
confidenţial, datele colectate înainte de introducerea noii politici nu vor fi în nici un caz
dezvăluite fără consimţământul persoanei care a furnizat informaţia.
24. La 31 august 1983, High Court a autorizat Attorney General să solicite
controlul judiciar al rezoluţiei din 26 ianuarie 1983, amendată la 29 iunie 1983, pentru
depăşirea limitelor considerate drept adecvate şi, în special, pentru omiterea anumitor
garanţii importante cerute de circulara LAC (83) 14. Până la o examinare în fond, ea
a ordonat municipalităţii să nu aplice rezoluţia în cauză.
25. La 9 noiembrie 1983, Consiliul Municipal din Liverpool a confirmat noua
rezoluţie a comisiei sale de servicii sociale. Datată din 18 octombrie 1983, ea enunţa
motive suplimentare pentru a nu dezvălui informaţiile. Rezoluţia prevedea ca recla-
mantul ar avea acces la dosarul său în măsura în care informatorii (sau, pentru anu-
mite informaţii, directorul serviciilor sociale) şi-au dat consimţământul; ea dispunea
contactarea fiecăruia dintre ei pentru a obţine în prealabil acordul lor. În urma votării
acestei rezoluţii, conforme circularei ministeriale LAC (83) 14 (a se vedea § 23 infra),
Attorney General şi-a retras cererea sa de control judiciar.

440
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

26. Dosarul dlui Gaskin conţinea 352 de documente, provenind de la 46 de


persoane. La 23 mai 1986, o copie a 65 dintre ele, furnizate de 19 persoane, a fost
trimisă jurisconsulţilor reclamantului. Acestea erau documente ale căror autori au ac-
ceptat să le comunice. Volumul diverselor contribuţii dezvăluite varia de la o scrisoare
până la mai multe scrisori şi rapoarte.
27. Informatorilor care au refuzat să renunţe la confidenţialitate nu li s-au cerut
să prezinte motive. Cu toate acestea, ei au statuat, inter alia, că comunicarea putea să-i
afecteze pe terţi; că o contribuţie ruptă de contextul său nu va avea nici o valoare; că se-
cretul profesional era pus în joc; că nu era un lucru obişnuit să se comunice rapoartele
clienţilor şi că timpul ce s-a scurs împiedica reamintirea unei scrisori sau a unui raport.
Mai mult ca atât, în iunie 1986, un informator afirma că comunicarea era în
detrimentul reclamantului însuşi.
28. La 15 iunie 1986, directorul serviciilor sociale ale Consiliului Municipal din
Liverpool a adresat jurisconsulţilor dlui Gaskin o scrisoare în următorii termeni:
“Mă refer la scrisoarea dumneavoastră din 11 iunie 1986.
Aş dori să vă pot fi de folos pe cât e posibil, însă mă întreb dacă nu există între noi o veritabilă
divergenţă de opinii. Cel puţin aceasta reiese din întrebările pe care dumneavoastră le adresaţi.
În consecinţă, nu cred că putem continua această corespondenţă cu succes deoarece, aşa cum
am mai spus, este la discreţia celui care a furnizat cândva informaţia să renunţe sau nu la caracte-
rul “confidenţial” pe care-l comporta la origine. Puţin importă motivele sale, fie ele bune sau rele.
Regret că nu pot să vă ajut în continuare.”

III. EVOLUŢIA LEGISLATIVĂ ULTERIOARĂ

29. La 1 aprilie 1989 a intrat în vigoare regulamentul din 1989 cu privire la ac-
cesul la dosarele personale ale serviciilor sociale (Access to Personal Files (Social
Services) Regulations). Acest regulament, publicat în vederea aplicării legii din 1987
cu privire la accesul la dosarele personale (Access to Personal Files Act) şi precizat
prin circulara LAC (89) 2 adresată autorităţilor locale, obligă departamentele servici-
ilor sociale să permită fiecăruia accesul la informaţia personală deţinută în privinţa
acestuia, cu excepţia datelor sanitare provenite de la membrii corpului medical şi sub
rezerva excepţiilor vizate în articolul 9. Acesta din urmă se referă, în special, la toate
informaţiile de natură să dezvăluie sau să indice interesatului, sau unei alte persoane
care poate avea acces, identitatea unui terţ - altul decât un angajat al serviciilor soci-
ale - care nu au consimţit comunicarea.
În opinia Guvernului, prin aplicarea articolului 9 § 3 din regulament dosarele
personale vor fi constituite pe viitor în baza principiului potrivit căruia informaţiile care
figurează în ele pot fi comunicate, cu excepţia cazurilor când acestea riscă să dezvă-
luie identitatea informatorului sau a terţilor. Potrivit articolului 2 § 4 din legea din 1987
cu privire la accesul la dosarele personale, regulamentul din 1989 nu se aplică decât
în cazul informaţiei colectate după data intrării sale în vigoare, şi anume, după 1 apri-
lie 1989. Asemeni circularei LAC (83) 14, care reglementa adoptarea rezoluţiei men-
ţionate în § 25 supra şi comunicarea parţială ulterioară a documentelor dlui Gaskin,

441
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

regulamentul din 1989 cu privire la accesul la dosarele personale ale serviciilor soci-
ale (Access to Personal Files (Social Services) nu are efect retroactiv.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

30. Reclamantul a sesizat Comisia la 17 februarie 1983 (cererea nr. 10454/83).


El afirma că refuzul de a-l lăsa să consulte dosarul păstrat în privinţa sa de munici-
palitatea din Liverpool încălca dreptul său la viaţa privată şi de familie, garantat de
articolul 8 (art. 8) din Convenţie, şi dreptul său de a primi informaţii, protejat de artico-
lul 10 (art. 10). În plus, el mai invoca, articolele 3 şi 13 din Convenţie şi articolul 2 din
Protocolul nr. 1 (art. 3, art. 13, P1-2).
31. La 23 ianuarie 1986, Comisia a reţinut plângerea reclamantului în partea ce
ţine de refuzul continuu al Consiliului Municipal din Liverpool de a-i permite accesul la
dosarul său, însă a declarat cererea inadmisibilă pentru surplus.
În raportul său din 13 noiembrie 1987 (articolul 31) (art. 31), ea a constatat, că
există o încălcare a articolului 8 (art. 8) din Convenţie, în partea ce ţine procedurile şi
deciziile ce au rezultat în refuzul continuu a accesului reclamantului la dosarul său (6
voturi contra 6, cu votul hotărâtor al preşedintelui), dar nu şi a articolului 10 (art.10)
din Convenţie (11 voturi şi o abţinere).
Textul integral al avizului său, precum şi al opiniilor parţial disidente care îl în-
soţesc, figurează în anexă la prezenta hotărâre.

CONCLUZII PREZENTATE CURŢII DE GUVERN

32. La audierea din 28 martie 1989, Guvernul a confirmat concluziile din memo-
riul său, care invita Curtea să decidă şi să declare:
“i. că faptele nu relevă nici o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 8 (art. 8)
din Convenţie;
ii. că faptele nu relevă nici o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 10 (art. 10)
din Convenţie.”

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA OBIECTUL LITIGIULUI

33. Unica plângere care a fost declarată admisibilă de Curte a fost: lipsa con-
tinuă a accesului reclamantului la întregul său dosar personal păstrat de Consiliul
Municipal din Liverpool (§ 31 supra). Cu toate că chestiunea accesului la dosar a fost
ridicată pentru prima dată în contextul solicitării dlui Gaskin de comunicare a docu-
mentelor în legătură cu înaintarea acţiunii legale contra autorităţii locale (§§ 14-18
supra), Curtea a fost sesizată doar în privinţa chestiunilor ridicate potrivit articolelor 8
şi 10 (art. 8, art. 10) în legătură cu procedurile şi deciziile potrivit cărora reclamantului
i s-a refuzat accesul posterior respingerii cererii menţionate (a se vedea §§ 93 şi 104
din raportul Comisiei).

442
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE


A ARTICOLULUI 8 (art. 8)

A. Cu privire la aplicabilitate
34. Reclamantul pretinde încălcarea articolului 8 (art. 8) din Convenţie, potrivit
căruia:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-
mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora”.

35. În faţa Comisiei, Guvernul a afirmat că dosarul, în sine, constituind o in-


formaţie colectată pentru şi de autoritatea locală, nu făcea parte din viaţa privată a
reclamantului. Prin urmare, nici conţinutul său, nici problema accesului la acesta nu
se află în domeniul de aplicare al articolului 8 (art. 8).
În faţa Curţii, Guvernul nu reia această teză; el se concentrează asupra punctu-
lui de a şti dacă a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului cu privire la respectarea
vieţii sale private sau dacă nu au fost respectate obligaţiile pozitive, inerente artico-
lului 8 (art. 8), pentru a asigura respectarea acestuia prin intermediul sistemul său
juridic şi administrativ.
36. Pentru Comisie, “dosarul înlocuia amintirile şi experienţa părinţilor unui co-
pil neinstituţionalizat”. El ar fi conţinut fără îndoială precizări privind aspecte extrem
de personale ale copilăriei, evoluţiei şi antecedentelor reclamantului şi ar putea, în
consecinţă, să reprezinte principala sa sursă de informaţie cu privire la trecutul său şi
anii de formare. Astfel, imposibilitatea de a-l consulta ridica probleme potrivit artico-
lului 8 (art. 8).
37. Curtea a fost de acord cu Comisia. Fără îndoială, informaţiile conţinute în
dosar se referă la “viaţa privată şi de familie” a dlui Gaskin într-o astfel de măsură, în-
cât problema accesibilităţii lor pentru interesat intră în domeniul articolului 8 (art. 8).
Prin această concluzie, Curtea nu exprimă nici o opinie cu privire la chestiunea
de a şti dacă drepturile generale de acces la datele şi informaţiile personale pot fi de-
duse din § 1 din articolul 8 (art. 8-1). Curtea nu este chemată să decidă in abstracto
asupra unor chestiuni majore de principiu în materie, însă să examineze in concreto
cauza reclamantului.
B. Abordarea articolului 8 (art. 8) în speţă
38. Potrivit celor statuate de Curte în hotărârea Johnston şi alţii din 18 decem-
brie 1986, “cu toate că scopul esenţial al articolul 8 (art. 8) este de a proteja individul
contra ingerinţei arbitrare din partea autorităţilor publice, (...) acesta poate provoca în
plus obligaţii pozitive inerente unei ‘respectări’ efective a vieţii de familie ” (seria A, nr.
112, p. 25, § 55).

443
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

39. Potrivit Comisiei, “respectarea vieţii private cere ca fiecare să poată stabili
detaliile identităţii sale ca fiinţă umană şi ca în principiu autorităţile să nu le împiedice
să obţină aceste informaţii fundamentale fără o justificare specifică”.
Ea citează în raportul său hotărârea Leander din 26 martie 1987, în care Curtea
a constatat:
“Atât păstrarea, cât şi comunicarea informaţiei, însoţite de refuzul de a-i acorda dlui Leander posibi-
litatea de (...) a combate [informaţiile în cauză], aduc o atingere dreptului la respectarea vieţii sale
private, garantat de articolul 8 § 1 (art. 8-1)” (Seria A nr. 116, p. 22, § 48).

Comisia a notat că dl Gaskin râvnea să obţină accesul la un dosar de o natură


diferită decât cel din cauza Leander. Cu toate acestea, informaţiile colectate şi păs-
trate de autorităţile locale se refereau la identitatea fundamentală a reclamantului şi
ofereau unica informaţie coerentă cu privire la copilărie şi la anii săi de formare. Prin
urmare, refuzul de a permite consultarea dosarului reprezenta o atingere la dreptul la
viaţa privată, care trebuie examinată în contextul § 2 din articolul 8 (art. 8-2).
40. Potrivit Guvernului, litigiul în cauză se referă în mod special la obligaţiile
pozitive ale statului în sensul articolului 8 (art. 8), în timp ce hotărârea Leander se re-
ferea la obligaţiile negative care reieşeau din acest text, la protecţia contra ingerinţelor
arbitrare din partea autorităţilor publice.
În viziunea lui, reclamantul nu s-a plâns de o ingerinţă directă din partea unei
autorităţi publice în drepturile garantate de articolul 8 (art. 8), însă de faptul că statul
nu i-a asigurat prin sistemul său juridic sau administrativ dreptul la respectarea vieţii
private şi de familie. Fără îndoială, cel din urmă nu acorda cuiva în situaţia reclaman-
tului un drept absolut şi nelimitat de acces la dosarul său, însă existenţa unor astfel
de obligaţii pozitive implicau pentru stat o amplă marjă de apreciere. În fiecare caz ar
fi oportun să se cerceteze dacă, ţinând cont de aceasta, a fost stabilit un just echilibru
între interesele concurente, şi anume, interesul public de funcţionare efectivă a siste-
mului de protecţie al copiilor şi interesul reclamantului de a consulta o dare de seamă
coerentă a istoriei sale personale.
41. Circumstanţele cauzei se deosebesc efectiv de cele ale cauzei Leander,
în care Curtea a constatat că Guvernul reclamat a încălcat drepturile garantate de
articolul 8 (art. 8) colectând, memorizând, utilizând şi divulgând informaţii private re-
feritoare la reclamant. Cu toate acestea, ca şi în cauza Leander, există un dosar în
speţă care relatează în detaliu istoria personală a dlui Gaskin, pe care el nu a avut
posibilitatea să-l studieze integral.
Totuşi, este sigur că reclamantul nu denunţă faptul că informaţia a fost co-
lectată şi memorizată în privinţa sa şi nici nu pretinde că aceasta a fost folosită în
detrimentul său. De fapt, informaţia compilată despre dl Gaskin a servit altor scopuri
decât cele din cauza Leander. El protestează însă contra refuzului de a-i permite ac-
cesul la această informaţie. Într-adevăr, refuzându-i accesul complet la dosarul său,
nu se poate spune că Regatul Unit a comis o ingerinţă în viaţa privată şi de familie a
dlui Gaskin. În ceea ce priveşte un asemenea refuz, reclamantul “s-a plâns în esenţă
nu de o acţiune, ci de lipsa de acţiune a statului” (a se vedea hotărârea Airey din 9
octombrie 1979, Seria A nr. 32, p. 17, § 32).

444
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Astfel, trebuie determinat faptul dacă Regatul Unit a tratat cererile reclamantu-
lui într-un mod incompatibil cu obligaţia pozitivă ce reiese din articolul 8 (art. 8).
C. Respectarea articolului 8 (art. 8)
42. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, pentru a şti dacă a existat o ase-
menea obligaţie pozitivă se va ţine cont de “justul echilibru care trebuie stabilit între
interesul general şi cel al individului”; “în căutarea unui asemenea echilibru, obiective-
le enumerate în § 2 din articolul 8 (art. 8-2) pot jucă un anumit rol, cu atât mai mult că
această dispoziţie vorbeşte doar de “ingerinţele” în exercitarea dreptului protejat de
paragraful întâi şi vizează în consecinţă obligaţiile negative ce se degajă” (a se vedea
hotărârea Rees din 17 octombrie 1986, Seria A nr. 106, p. 15, § 37).
43. Împreună cu Comisia, Curtea estimă că caracterul confidenţial al documen-
telor din dosar contribuia la buna funcţionare a sistemului de asistenţă al copiilor şi, în
această măsură, urmărea un scop legitim: el proteja nu doar drepturile persoanelor
aflate la originea informaţiilor (“informatorii”), ci şi ale copiilor care necesitau asistenţa.
44. Cât priveşte politica generală în materie de divulgare a informaţiilor ce fi-
gurează în dosare, Guvernul a invocat circulara din 24 august 1983 către autorităţile
locale (a se vedea § 23 supra). Guvernul a atras atenţia la articolul 3 potrivit căruia,
cu anumite excepţii, persoanelor care doresc să aibă acces la dosarele de asistenţă
a copilului trebuie să li se permită. Circulara a fost reluată în esenţă în rezoluţia Co-
misiei Serviciilor Sociale a Consiliului Municipal din Liverpool din 18 octombrie 1983
(a se vedea § 25 supra) .
Potrivit Guvernului, atât circulara, cât şi rezoluţia recunoşteau importanţa ac-
cesul la dosarele de asistenţă al copilului pentru cei ce sunt vizaţi de dosarele respec-
tive, precum şi importanţa respectării anonimatului informatorilor. Nu ar fi vorba de
o simplă protejare a intereselor private ale informatorilor, însă de un interes general
mult mai larg. Funcţionarea adecvată a serviciului de asistenţă al copilului depindea
de aptitudinea responsabililor de a se documenta nu doar de la organisme profesio-
nale şi de la membrii acestora, de exemplu de la medici, psihiatri şi profesori, dar şi de
la persoane particulare precum părinţi adoptivi, prieteni, vecini, etc. Guvernul a menţi-
onat că, dacă confidenţialitatea acestor informatori nu s-ar fi respectat, cooperarea lor
ar fi fost pierdută şi fluxul informaţiei considerabil redus. Acest lucru ar fi afectat grav
serviciul de asistenţă al copiilor.
În legătură cu aceasta, Guvernul a atribuit o importanţa particulară articolului 5
din circulară, care consacra expres drepturile persoanelor care au furnizat informaţia
cu condiţia explicită că nu va fi dezvăluită şi articolul 7, potrivit căruia “se interzice a
comunica persoanei interesate informaţii confidenţiale provenite de la terţi fără con-
simţământul acestora”. De asemenea, el a atras atenţia asupra articolului 9, care
statua că dosarele anterioare introducerii noii politici au fost în general stabilite pe o
bază potrivit căreia conţinutul lor nu va fi niciodată dezvăluit clienţilor şi, de aceea, nu
trebuie să fie dezvăluită fără consimţământul informatorului.
În acest sens, el estimă ca fiind corect, raţional, rezonabil şi compatibil cu obli-
gaţiile sale, în sensul articolului 8, echilibrul pe care circulara şi rezoluţia caută să-l

445
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

stabilească între interesele individului care doreşte să-şi consulte dosarul, pe de o


parte şi, pe de altă parte, interesele celor care au contribuit cu informaţii confidenţiale
şi interesul general mai larg de menţinere a unor dosare complete şi veridice. Prin
urmare, din partea Regatului Unit nu s-a omis asigurarea dreptului reclamantului la
respectarea vieţii private garantat de această prevedere.
45. Reclamantul a contestat acest fapt. El a subliniat schimbarea radicală surve-
nită, potrivit lui, în poziţia Guvernului de la publicarea circularei LAC (83) 14 în august
1983. El s-a referit la această circulară ca dovadă a unei “opinii din ce în ce mai răspân-
dite” că beneficiarii prestaţiilor sociale personale trebuie să poată descoperi ceea ce se
spune despre ei în dosare. Legea din 1987 cu privire la accesul la dosarele personale,
precum şi regulamentul său de aplicare din 1989 cu privire la dosarele personale ale
serviciilor sociale, ilustrau în ce măsură autorităţile locale britanice urmau să dezvăluie
pe viitor informaţii de genul celor solicitate de dl Gaskin (a se vedea § 29 supra).
Cu titlu de exemplu, dl Gaskin a explicat detaliat că doreşte să stabilească starea
sa medicală, care nu era posibilă fără consultarea dosarului şi a avizelor unui expert.
46. Cât priveşte pretinsul caracter confidenţial al dosarului său, reclamantul
susţinea că nu era clar în ce modalitate sau de ce informatorii afirmau că contribuţiile
lor s-au efectuat cu titlu confidenţial; dacă aceasta a constituit o condiţie a contribuţiei
lor şi dacă o condiţie asemănătoare a fost explicit prevăzută la acea epocă sau pre-
zumată cu efect ex post facto.
Guvernul a indicat, în răspunsul la întrebarea Curţii în această privinţă, că orice
informaţie introdusă într-un dosar deschis în temeiul regulamentului din 1955 (a se
vedea § 35 supra) este considerată ca furnizată sub rezerva confidenţialităţii, doar
dacă însăşi natura sa nu indică contrariul sau dacă informatorul acceptă să o divulge.
Acest principiu al confidenţialităţii ar rezulta din articolul 10, care prevede că orice
persoană autorizată în mod corespunzător de ministru poate să-şi consulte dosarul.
Court of Appeal a stabilit, într-o cauză de tutelă, dovada caracterului confidenţial atri-
buit acestuia din urmă (Re D (infants), All England Law Reports 1970, vol. 1, p. 1089,
§ 17 supra).
47. Este notabil faptul că, urmărind în acest sens concilierea intereselor con-
curente cărora le făcea faţă, Consiliul Municipal din Liverpool a contactat diverşi in-
formatori pentru a-i convinge să renunţe la caracterul confidenţial. Din patruzeci şi
şase de informatori nouăsprezece şi-au dat consimţământul şi dlui Gaskin i-au fost
comunicate 65 de documente din 352. Cu toate acestea, el doreşte să aibă acces la
integralitatea dosarului său (a se vedea § 26 supra).
Comisia a constatat că reclamantul nu a beneficiat de o “procedură indepen-
dentă capabilă să asigure examinarea cererii sale cu privire la fiecare dintre elemen-
tele dosarului atunci când consimţământul nu este necesar”. În concluzie, ea esti-
mează că “absenţa unui mecanism destinat să echilibreze interesul reclamantului de
acces la dosar cu cerinţa de confidenţialitate a anumitor informatori, precum şi pre-
ferinţa ulterioară automată acordată intereselor informatorilor asupra celor ale recla-
mantului,” erau neproporţionale scopului urmărit şi nu erau necesare într-o societate
democratică.

446
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

48. În legătură cu aceasta, Guvernul a afirmat că Regatul Unit nu era singurul


stat european care nu dispunea de o procedură generală independentă pentru a
aprecia interesele în conflict. Precum şi în alte state-membre, procedura care există
ar fi funcţionat doar în ipoteza unei instanţe judiciare în curs sau preconizate. În
plus, circulara LAC (83) 14 a stabilit deja un echilibru între interesele menţionate.
Nu a existat un refuz total de acces la dosare. S-a permis accesul la informaţia
care nu era confidenţială, precum şi la informaţia confidenţială în măsura în care
autorităţile locale competente au reuşit să obţină permisiunea informatorului. Cu
referire la “pretinsa prevalare automată a interesului informatorului asupra celui al
reclamantului”, Guvernul a considerat că ar fi nerezonabil şi arbitrar să-şi atribuie
dreptul de a se lipsi de consimţământul celui dintâi sau de a nu ţine cont de carac-
terul confidenţial. În continuare, el a invocat declaraţia, conţinută în opinia parţial
disidentă a unui membru a Comisiei, potrivit căreia a acţiona într-o astfel de manieră
ar însemna a încălca o obligaţie morală şi ar ameninţa buna funcţionare a serviciului
de asistenţă al copiilor.
Reclamantul a menţionat că în sistemul circularei există riscul de a nu putea
cere acordul de la unii informatori atunci când nu se cunoaşte identitatea sau adresa
acestora. Într-o astfel de situaţie, poate să existe întotdeauna o parte a dosarului care
nu va fi niciodată dezvăluită unei persoane asemeni lui. De asemenea, dl Gaskin a
citat şi exemplul rapoartelor pregătite în comun de doi informatori în care unul şi-a dat
acordul iar altul nu.
49. În opinia Curţii, persoanele aflate în situaţia reclamantului au un interes
primordial, protejat de Convenţie, de a primi informaţiile care le sunt necesare pen-
tru a cunoaşte şi înţelege copilăria şi anii lor de formare. Cu toate acestea, trebuie,
să se ţină cont, de asemenea, de faptul că caracterul confidenţial al dosarelor ofici-
ale are o importanţă deosebită în situaţia în care se doreşte colectarea informaţiilor
obiective şi sigure; plus la aceasta, poate fi necesar pentru a-i proteja pe terţi. Cu
referire la acest ultim aspect, un sistem precum cel britanic, care permite accesul
la dosare în dependenţă de consimţământul informatorilor, poate fi considerat în
principiu compatibil cu articolul 8 (art. 8), ţinându-se cont de marja de apreciere a
statului. Cu toate acestea, Curtea consideră că în acest sistem interesele individului
care obţine accesul la dosarele referitoare la viaţa sa privată şi de familie trebuie să
fie asigurate, atunci când un informator nu răspunde sau nu-şi dă consimţământul,
pentru a se lua decizia finală asupra accesului. În speţă reclamantul nu dispunea de
o astfel de procedură.
Astfel, procedurile urmărite nu au asigurat respectarea vieţii private şi de fami-
lie a dlui Gaskin prevăzută de articolul 8 (art. 8), care prin urmare a fost încălcat.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE


A ARTICOLULUI 10 (art. 10)

50. Potrivit reclamantului, faptele denunţate de el ca fiind contrare articolului 8


(art. 8) au încălcat şi articolul 10 (art. 10), care prevede:

447
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi
fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radi-
odifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor forma-
lităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei
sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a ga-
ranta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

51. Potrivit Comisiei, articolul 10 (art. 10) nu acorda reclamantului, în circum-


stanţele cauzei, dreptul de a obţine, contra voinţei autorităţii locale, accesul la dosarul
păstrat de aceasta. Guvernul a fost de acord.
52. La fel ca şi în hotărârea Leander precitată, Curtea a estimat că “libertatea
de a primi informaţii (...) interzice în esenţă unui guvern să împiedice pe cineva să
primească informaţiile pe care alţii doresc sau consemnează să i le furnizeze” (seria
A nr. 116. p. 28, § 74). De asemenea, în circumstanţele prezentei cauze, articolul 10
nu obligă statul reclamat să comunice individului informaţiile în discuţie.
53. Prin urmare, nu a existat nici o ingerinţă în dreptul dlui Gaskin de a primi
informaţii, precum este protejat de articolul 10 (articolul 10).

IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50)

54. Reclamantul a solicitat o satisfacţie echitabilă în temeiul articolului 50 (art.


50), care prevede:
“Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judecăto-
rească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte obligaţiile
care rezultă din (...) Convenţie şi dacă dreptul intern al acelei Părţi Contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciu material
55. În primul rând, dl Gaskin a solicitat, pentru pierderea unor câştiguri trecute
şi viitoare, în total peste 380 000 £. El a pretins că pierderile respective au dăunat
perspectivelor sale de angajare.
Potrivit Guvernul, nu există nici o legătură de cauzalitate între pierderile pretin-
se a fi suferite şi pretinsele încălcări ale Convenţiei.
56. Curtea a notat că chiar dacă interesatul a beneficiat de o procedură simi-
lară celei descrise în § 49 supra, nu există nici o dovadă a faptului că documentele
litigioase i-au fost comunicate nici, în afirmativ, că acestea ar avea un efect favorabil
asupra resurselor sale în viitor.
B. Prejudiciu moral
57. De asemenea, reclamantul a solicitat compensarea prejudiciilor morale ur-
mare a mizeriei, umilirii şi anxietăţii pe care le-a suferit. Lacunele din educaţia sa au
afectat într-un mod ireparabil situaţia şi demnitatea sa.

448
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Potrivit Guvernului, nu poate fi admis faptul că reclamantul ar fi ratat şanse


reale care ar justifica acordarea unei satisfacţii echitabile pentru daune morale. Chiar
şi ipoteza contrariului, dl Gaskin nu a demonstrat nici o legătură de cauzalitate între
prejudiciu pretins a fi suportat şi încălcarea eventual depistată.
58. Curtea recunoaşte că dl Gaskin a putut suferi un stres emoţional şi o stare
de anxietate în legătură cu lipsa unei proceduri menţionate în § 49 supra.
Statuând pe o bază echitabilă, ea a acordat 5000 £ la acest capitol.
C. Costuri şi cheltuieli
59. Reclamantul a pretins rambursarea costurilor şi cheltuielilor. Pretenţia sa a
fost calculată în baza celor 650 ore de lucru prestate de jurisconsultul său la un tarif
de 60 £ pe oră, multiplicat de trei ori pentru a reflecta importanţa şi complexitatea
cauzei. Astfel, s-a ajuns la o sumă de 117 000 £.
Curtea va examina pretenţia respectivă potrivit criteriilor deja stabilite (a se ve-
dea, printre altele, hotărârea Belios din 29 aprilie 1988, Seria A nr. 132, p. 33, § 79).
1. Costuri suportate la nivel naţional
60. Potrivit Guvernului, costurile asumate la nivel naţional nu s-au efectuat în
vederea remedierii unei încălcări a Convenţiei: dl Gaskin nu ar fi invitat jurisdicţiile bri-
tanice să ordone comunicarea dosarului său personal decât în contextul unei acţiuni
de despăgubire preconizate de el.
Curtea a admis că pot fi luate în consideraţie doar cheltuielile suportate ulterior
finalizării procedurilor interne (a se vedea § 33 supra). Prin urmare, este firesc ca
acest aspect al pretenţiilor să fie inclus în examinarea realizată în §§ 61 şi 62 infra.
2. Cheltuieli suportate în procedurile europene
61. Guvernul a contestat suma cerută. El a calificat ca excesiv numărul de ore
indicat şi a adăugat că tariful per oră normal perceput se situează între 36 şi 60 £. În
această privinţă, el invoca, de asemenea, § 15 d) din hotărârea B. c. Regatului Unit
din 9 iunie 1988 (seria A nr. 136-D, p. 34), potrivit căruia natura unei cauze poate
justifica tariful de 70 £.
Guvernul nu neagă faptul că reclamantul şi-a asumat nişte angajamente care
depăşesc suma oferită de Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară. Dacă Cur-
tea trebuia să aloce o sumă, aceasta nu trebuia să fie mai mare decât cea acordată
în cauze similare.
62. Curtea nu consideră rezonabilă suma totală revendicată. În contextul an-
samblului circumstanţelor şi statuând pe o bază echitabilă, ea a estimat că dl Gaskin
are dreptul la rambursarea sumei de 11 000 £ cu titlu de costuri şi cheltuieli, mai puţin
8 295 franci francezi care au fost deja primiţi cu titlu de asistenţă juridică.

449
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, cu unsprezece voturi contra şase, că a existat o încălcare a articolului 8


(art. 8);
2. Susţine, în unanimitate, că nu a existat nici o încălcare a articolului 10 (art. 10);
3. Susţine, cu nouă voturi contra opt, că Regatul Unit trebuie să achite reclamantului
5 000 £ (cinci mii lire sterline) pentru prejudiciu moral şi, pentru costuri şi cheltuieli,
11 000 £ (unsprezece mii lire sterline) mai puţin 8 295 (opt mii două sute nouăzeci
şi cinci franci francezi), convertibili în lire sterline la rata de schimb aplicabilă la
data pronunţării hotărârii, plus taxa pe valoarea adăugată pentru sold.
4. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul
Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 7 iulie 1989.

Semnat de: Rolv Ryssdal


Preşedinte
Din partea Grefei

Semnat de: Herbert Petzold


Grefier adjunct

La prezenta hotărâre se anexează, potrivit articolelor 51 § 2 (articolul 51-2) din


Convenţie şi 52 § 2 din Regulament, textul următoarelor opinii separate:
- opinia disidentă comună a dlui Ryssdal, dlui Cremona, dlui Gölcüklü, dlui Matscher
şi a dlui Sir Vincent Evans;
- opinia disidentă a dlui Walsh.
Parafat: R.R.
Parafat: H.P.

OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ JUDECĂTORILOR RYSSDAL,


CREMONA, GÖLCÜKLÜ, MATSCHER
ŞI SIR VINCENT EVANS
(Traducere)

1. Subscriem constatării majorităţii Curţii, precum că documentele conţinute de


dosarul autorităţii locale se refereau la viaţa privată şi de familie a dlui Gaskin într-o
astfel de măsură încât chestiunea accesului la acesta ridica o problemă potrivit arti-
colului 8 (art. 8). Cu toate acestea, nu admitem că s-a stabilit o încălcare a articolului
8 (art. 8) în această cauză.

450
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

2. Jurisdicţiile engleze au afirmat clar caracterul confidenţial al dosarelor perso-


nale constituite potrivit articolului 10 din regulamentul din 1955 cu privire la plasarea
copiilor în perioada în care dl Gaskin a fost instituţionalizat, în special prin hotărârea
Re D. (Infants) [1970] 1 WLR 599, care a fost respectată de High Court şi Court of
Appeal în deciziile lor din 1980 de respingere a cererii dlui Gaskin de comunicare a
documentelor (a se vedea §§ 14-18 din hotărârea Curţii). Judecătorul Boreham, de la
High Court, a cărui concluzie asupra acestui punct a fost acceptată de Court of Ap-
peal, a declarat că “necesitatea, pentru buna funcţionare a serviciului de asistenţă al
copiilor, de a păstra caracterul confidenţial al documentelor pertinente nu-[i] provoca
nici o îndoială”.
3. Atât Comisia, cât şi Curtea au recunoscut, confidenţialitatea conţinutului do-
sarului urmărea unul sau mai multe scopuri legitime. Ea proteja nu doar drepturile
celor care au furnizat informaţia cu titlu confidenţial, dar servea de asemenea, contri-
buind la eficienţa sistemului de asistenţă a copiilor, protejării drepturilor copiilor care
aveau nevoie de asistenţă.
4. Desigur, alte State Contractante duc o politică mai deschisă în ceea ce pri-
veşte accesul la dosarele personale şi această abordare este acum adoptată în Re-
gatul Unit prin funcţionarea legii din 1987 cu privire la accesul la dosarele personale
şi a regulamentului său de aplicare în partea ce ţine de informaţiile care vor fi înre-
gistrate pe viitor. Cu toate acestea, în opinia noastră, ar fi greşit să modificăm retros-
pectiv baza pe care dosarele existente au fost constituite. Abordând întrebarea cu
privire la accesul la acestea, inclusiv accesul la dosarul dlui Gaskin, trebuie luate în
consideraţie condiţiile de confidenţialitate potrivit cărora au fost furnizate informaţiile
ce figurează în dosar.
5. Dl Gaskin pretinde că respectarea vieţii sale private şi de familie prevăzu-
tă de articolul 8 (art. 8), implică pentru el un drept de acces integral la dosarul său.
Cercetând dacă Guvernul reclamat are obligaţia pozitivă de a-i acorda un asemenea
acces, Curtea, potrivit jurisprudenţei constante, trebuie să ţină cont de “justul echilibru
care trebuie stabilit între interesul general şi interesele individului” (a se vedea § 42
din hotărâre). În hotărârea sa Abdulaziz, Cabales şi Balkandali (Seria A nr. 94, p. 33,
§ 67) Curtea a menţionat, de asemenea, că noţiunii de “respect” îi lipseşte claritatea,
în special când obligaţiile pozitive inerente articolului 8 (art. 8) se găsesc în cauză.
Astfel, este vorba de un domeniu în care Statele Contractante se bucură de o largă
marjă de apreciere pentru a determina, în funcţie de necesităţile şi resursele comu-
nităţii şi ale indivizilor, măsurile care trebuie întreprinse pentru a asigura respectarea
Convenţiei.
6. Din hotărârea respectivă rezultă implicit că în viziunea Curţii reclamantul
nu trebuie, în pofida confidenţialităţii conţinutului dosarului, să aibă acces la întregul
dosar: accesul poate fi autorizat doar într-un mod selectiv.
7. Potrivit Guvernului, autorităţile britanice au întreprins tot posibilul în vederea
satisfacerii cererii reclamantului prin a-i scrie fiecărui autor a informaţiilor la dosar,
în vederea obţinerii permisiunii de a dezvălui informaţiile pe care le-au furnizat şi
prin a face disponibile reclamantului documentele furnizate de persoanele care şi-au

451
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________

dat consimţământul. În viziunea Guvernului divulgarea informaţiilor colectate cu titlu


confidenţial fără consimţământul persoanei respective ar fi complet incorectă şi ar
reprezenta o încălcare a bunei credinţe.
8. Pentru Curte, decizia finală asupra chestiunii autorizării accesului, atunci
când informatorii nu răspund sau refuză să-şi dea consimţământul, trebuie să fie luată
de un organ independent (a se vedea § 49 din hotărâre). În măsura în care un ase-
menea sistem presupune comunicarea informaţiilor primite cu titlu confidenţial fără
consimţământul informatorului, considerăm că acest sistem este supus unei serioase
obiecţii, deoarece nu asigură într-un mod echitabil şi adecvat respectarea şi proteja-
rea poziţiei acestuia din urmă.
9. După părerea noastră, procedura respectată de autorităţile britanice pentru
a determina la care părţi a dosarului dl Gaskin putea avea acces, trebuie considerată
ca un fapt care stabileşte un echilibru just între interesele în cauză.
10. În final, nu suntem de acord că achitarea prejudiciilor morale este justificată
în această cauză. Stresul şi frica pe care reclamantul fără îndoială le-a suferit s-au
datorat refuzului de a-i permite accesul la dosarul său şi nu din lipsa unei proceduri
de control, care ar fi putut sau nu să rezulte în eventuala divulgare a documentelor
interesatului. Astfel, în opinia noastră, este vorba de o cauză în care constatarea unei
încălcări a articolului 8 (art. 8) constituie o satisfacţie echitabilă suficientă în scopul
articolului 50 (art. 50).

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI WALSH


(Traducere)

1. În opinia mea, articolul 8 (art. 8) din Convenţie nu este aplicabil în speţă.


Reclamantul a solicitat informaţiile în vederea intentării unui proces de despăgubire
conta comunităţii din Liverpool; el nu le căuta pentru a-şi apăra sau exercita dreptul
său la respectarea vieţii sale private sau de familie. În plus, prezenta cerere constituie
în realitate un recurs contra deciziilor prin care jurisdicţiile britanice au refuzat după o
examinare în fond să autorizeze divulgarea informaţiilor furnizate şi colectate cu titlu
confidenţial.
2. În opinia mea, articolul 10 (art. 10) din Convenţie este aplicabil. Prima facie,
dreptul reclamantului de a primi informaţiile solicitate de la autoritatea publică benefi-
ciază de garanţia articolului 10 § 1 (art. 10-1). Informaţia solicitata era pertinentă acţi-
unii sale în justiţie. Jurisdicţiile engleze a împiedicat Consiliul Municipal din Liverpool
în dorinţa acestuia de a comunica informaţiile, pe motiv că o asemenea comunicare
ar putea afecta confidenţialitatea necontestată a documentelor în cauză. În viziunea
mea, această atitudine reieşea din restricţia permisă de articolul 10 § 2 (art. 10-2) din
Convenţie. De fapt, nouăsprezece din patruzeci şi şase de informatori au acceptat să
renunţe la confidenţialitate şi documentele pertinente au fost furnizate reclamantului.
Libertatea reclamantului de a intenta acţiuni în justiţie nu este încălcată şi acesta este

452
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

liber să-şi exercite drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.
Reclamantul poate furniza probe directe cu privire la leziunile corporale pretinse a fi
suferite de el şi să interogheze sau să contra-interogheze martori potrivit regulilor de
drept procesual englez. Faptul că jurisdicţiile engleze ar fi putut la discreţia lor să-i
permită accesul la documentele solicitate nu modifică interpretarea articolului 10 § 2
(art. 10-2). Chestiunea a fost soluţionată potrivit dreptului englez din motive care, în
viziunea mea, în circumstanţele cauzei pot fi justificate ca fiind necesare într-o soci-
etate democratică pentru prevenirea divulgării informaţiei confidenţiale referitoare la
un domeniu sensibil al protecţiei sociale.
3. În opinia mea nu a fost încălcată Convenţia.

453
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

454
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

FOX, CAMPBELL şi HARTLEY


contra REGATULUI UNIT
(Cererile nr. 12244/86, 12245/86 şi 12383/86)

HOTĂRÂRE

30 august 1990

În cauza Fox, Campbell şi Hartley1,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită, potrivit articolului 43 (art.3)
din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale („Con-
venţia”) şi clauzelor pertinente din regulamentul său2, dintr-o cameră compusă din
următorul complet:
DniiR. Ryssdal, preşedinte,
J. Cremona,
J. Pinheiro Farinha,
Sir Vincent Evans,
R. Bernhardt,
S. K. Martens,
Dna E. Palm,

precum şi dnii M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,


După ce a deliberat cu uşile închise la 29 martie şi 26 iunie 1990,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA
1. Cauza a fost deferită Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Co-
misia”) la 13 iulie 1989 în termen de trei luni oferit de articolele 32 §1 şi 47 (art. 32-1,
Nota grefei:
1
Cauza poartă nr. 18/1989/178/234-236. Prima cifră indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ul-
timele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
Nota grefei
2
Amendamentele aduse regulamentului intrat în vigoare la 1 aprilie 1989 se aplică prezentei cauze.

455
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

art. 47) din Convenţie. La originea sa se găsesc trei cereri (nr. 12244/86, 12245/86 şi
12383/86) introduse contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cu care
cei trei cetăţeni irlandezi, dl Bernard Fox, dna Maire Mambell şi dl Samuel Hatley, au
sesizat Comisia – primele două la 16 iunie 1986, a treia la 2 septembrie 1986 – potrivit
articolului 25 (art. 25).
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48), precum
şi la declaraţia britanică de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46)
(art.46). Ea are ca obiect obţinerea unei decizii care ar stabili dacă faptele cauzei
denunţă o omisiune a statului reclamat potrivit exigenţelor prevăzute de articolele 5
şi 13 (art.5, art. 13).
2. Ca răspuns la invitaţia prevăzută la articolul 33 §3 d) al regulamentului, recla-
manţii şi-au manifestat intenţia de a participa în instanţă, desemnându-şi consilierul
(articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din Sir Vincent Evans, judecător ales, din
partea Regatului Unit (articolul 43 din Convenţie) (art. 43), şi dl R. Ryssdal, preşedin-
tele Curţii (articolul 21 § 3 b) al regulamentului). La 23 august 1989, acesta din urmă
i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri şi
anume dnii J. Cremona, J. Pinheiro Farinha, R. Macdonald, S.K. Martens şi dna
E. Palm (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 §4 din regulament) (art. 43). Ulteri-
or, dl R. Bernhardt, supleant, l-a înlocuit pe dl Macdonald, împiedicat în exercitarea
funcţiilor (articolul 24 §1 din regulament).
4. Asumându-şi preşedinţia camerei (articolul 21 §5), dl Ryssdal i-a consultat,
prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental britanic („Guvernul”), pe de-
legatul Comisiei şi pe reprezentantul reclamanţilor referitor la chestiunea necesităţii
unei proceduri scrise (articolul 37 § 1). În conformitate cu ordonanţele şi directivele
sale, grefierul a primit memoriul Guvernului la 19 decembrie 1989, cel al reclamanţilor
la 10 ianuarie 1990, anexele la acest document – două zile mai târziu şi pretenţiile
celor interesaţi în temeiul articolului 50 (art. 50) din Convenţie la 9 martie 1990.
Printr-o scrisoare sosită la 8 februarie 1990, secretarul Comisiei l-a informat că
delegatul şi-a exprimat dorinţa de a se exprima în audiere.
5. La 21 decembrie 1989, preşedintele a fixat pentru 26 martie 1990 data des-
chiderii procedurii orale după consultarea opiniei participanţilor prin intermediul grefi-
erului (articolul 38 din regulament).
6. Dezbaterile s-au desfăşurat în şedinţă publică în ziua menţionată la Palatul
Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil Curtea s-a întrunit într-o reuniune pre-
gătitoare.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului

Dnii M. Wood, consilier juridic al Ministerului Afacerilor Externe


şi al Commonwealth-lui agent,

456
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

B. Kerr, Q. C.,
N. Bratza, Q. C., consilieri
- din partea Comisiei

Dl C. Rozakis, delegat,
- din partea reclamanţilor

Dnii R. Weir, Q. C.,


S. Treacy, avocat,
P. Madden, jurisconsult, consilieri.
Curtea a audiat declaraţiile, precum şi răspunsurile la întrebările sale, date de
dl Kerr din partea Guvernului, de dl Rozakis din partea Comisiei şi de dl Weir din par-
tea reclamanţilor.
7. În ziua audierii şi la diverse date ulterioare reclamanţii şi Guvernul au depus
o serie de documente referitoare la rambursarea costurilor şi cheltuielilor reclamate în
temeiul articolului 50 (art. 50) din Convenţie.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

A. Referitoare la dl Fox şi dna Campbell


8. Primii doi reclamanţi, dl Bernard Fox şi dna Maire Campbell, sunt soţ şi soţie,
dar care nu mai locuiesc împreună. Ei locuiesc în Belfast, în Irlanda de Nord.
9. La 5 februarie 1986 poliţia i-a reţinut şi i-a condus la comisariatul Royal
Ulster Constabulary (R.U.C.) din Woodbourne, unde a fost percheziţionat complet
vehiculul cu care călătoreau. După 25 minute de la sosirea lor, la ora 15.40, ei au fost
arestaţi în temeiul articolului 11 § 1 din legea din 1978 cu privire la starea de urgenţă
în Irlanda de Nord (Northern Ireland (Emergency Provisions) Act, „legea din 1978”,
paragraful 16 infra). Li s-a adus la cunoştinţă că arestarea lor se întemeiază pe acest
text, fiind bănuiţi de terorism de către poliţistul care i-a arestat. De asemenea li s-a
comunicat că pot fi deţinuţi pe parcursul a 72 ore. Apoi au fost conduşi la comisariatul
din Castlereagh, unde poliţia i-a interogat separat de la ora 20.15 până la ora 22.00.
10. Bănuiţi de participarea în aceeaşi zi la activităţi de colectare şi transmitere
de informaţii în folosul Armatei Republicane Irlandeze provizorii („I.R.A. provizorie”), ei
au fost nevoiţi să dea explicaţii asupra acestei chestiuni pe durata detenţiei lor. Plus la
aceasta, ei au fost interogaţi referitor la presupusa apartenenţă la organizaţia menţio-
nată. Potrivit Guvernului, atunci când poliţia a reţinut automobilul lor, ea poseda deja
date care-i făceau suspecţi pe reclamanţi.
Ei nu au fost acuzaţi de săvârşirea vreunei infracţiuni. Dl Fox a fost eliberat la
7 februarie 1986 la ora 11.40, iar dna Campbell cu cinci minute mai târziu. Fără a se

457
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

lua în calcul timpul aducerii lor la comisariat, ei au fost deţinuţi, prin urmare, respectiv
44 ore şi 5 minute.
11. La momentul arestării, li s-a arătat nota destinată persoanelor reţinute cu
descrierea drepturilor de care beneficiază. Ei nu au fost aduşi în faţa instanţei de
judecată şi nu au avut ocazia de a solicita eliberarea sub cauţiune. La 6 februarie
ambii angajaseră o procedură de habeas corpus, dar au fost eliberaţi înainte ca vreun
judecător să le examineze cauza.
12. În 1979 dl Fox fusese condamnat pentru mai multe infracţiuni prevăzute de
legislaţia referitoare la explozive şi apartenenţa la I.R.A. la privaţiune de libertate (ne-
cumulativ) pentru 12 şi 5 ani, respectiv dna Campbell – pentru 18 luni cu amânarea
executării pedepsei, în calitate de complice la comiterea infracţiunilor prevăzute de
aceeaşi legislaţie.
B. Referitoare la dl Hartley
13. Cel de-al treilea reclamant, dl Samuel Hartley, locuieşte în Waterfoot, în
comitatul Antrim din Irlanda de Nord. La 18 august 1986 la ora 07.55 poliţia l-a luat
de la domiciliu în prezenţa părinţilor săi; ea l-a informat pe loc că este arestat potrivit
articolului 11 § 1 din legea din 1978, fiind suspectat de terorism. Poliţia l-a adus la
comisariatul din Antrim, unde i-a fost imediat înmânată copia notei în atenţia persoa-
nelor reţinute. Ea l-a interogat începând cu ora 11.05 până la ora 12.15.
14. Reclamantul era bănuit de implicare într-o răpire care a avut loc la Bally-
mena mai devreme în aceiaşi lună, în cursul căreia persoane mascate şi înarmate,
bănuite a avea legături cu I.R.A. provizorie, răpise un tânăr şi o tânără. Răpirea părea
să aibă ca scop de a o constrânge pe tânără să-şi retragă acuzaţiile de viol aduse cu
un an înainte şi care pe o persoană o costase condamnarea la trei ani de închisoare.
Guvernul a declarat într-o audiere în faţa Comisiei că potrivit procesului-verbal al
primului interogatoriu al dlui Hartley, acesta din urmă a fost chestionat pe marginea
activităţilor teroriste desfăşurate într-un spaţiu geografic restrâns şi bine definit, pre-
cum şi pe marginea legăturilor sale cu I.R.A. provizorie. Procesul-verbal nu oferă alte
detalii, dar zona despre care este vorba corespunde celei a răpirii. Dl Hartley a negat
orice participare la aceasta, dar el nu a dezminţit afirmaţia Guvernului precum că a
fost interogat în această privinţă.
El nu a constituit obiectul vreunei inculpări şi a fost eliberat la 19 august 1986
la ora 14.10 după 30 de ore şi 15 minute. El nu a intentat nici o acţiune cu privire la
arestarea şi detenţia sa.

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

A. Introducere
15. Populaţia Irlandei de Nord – un milion şi jumătate de persoane – a suportat
ultimii douăzeci de ani o campanie de terorism (hotărârea Irlanda c. Regatului Unit din
18 ianuarie 1978, Seria A, nr. 25, pp. 9-31, §§ 11-77, şi hotărârea Brogan şi alţii din
29 noiembrie 1988, Seria A, nr.145-B, p. 21, § 25). Peste 2.750 de persoane, dintre

458
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

care cca 800 membri ai forţelor de ordine, au fost omorâte, iar peste 31.900 oameni
au fost mutilaţi sau răniţi. Campania de teroare a ajuns să se extindă asupra restului
teritoriului Regatului Unit şi al continentului european.
O legislaţie specială a căutat să remedieze situaţia. În special au fost promul-
gate legea din 1978 şi predecesoarele sale şi anume legea din 1973 asupra stării
de urgenţă în Irlanda de Nord (Northern Ireland (Emergency Provisions) Act, „legea
din 1973”) şi cea din 1975 de modificare (Northern Ireland (Emergency Provisions)
(Amendment) Act, „legea din 1975”), menite să acorde ajutor forţelor de securitate în
combaterea mai eficientă a ameninţării teroriste.
B. Articolul 11 al legii din 1978
16. Abrogat în 1970, articolul 11 din legea din 1978 instituia, între altele, o îm-
puternicire de arestare. Clauzele sale pertinente erau redactate astfel:
„1. Orice agent de poliţie poate aresta fără mandat orice persoană pe care o bănuieşte de tero-
rism.
(…)
3. O persoană arestată în temeiul prezentului articol nu poate rămâne în arest preventiv mai mult
de 72 ore; articolele 132 din legea din 1964 asupra Magistrates’ Courts din Irlanda de Nord şi 50
§ 3 din legea din 1968 cu privire la copii şi tineri din Irlanda de Nord (obligaţia de a aduce în faţa
Magistrates Courts’ orice persoană în timp de 48 ore de la arestare) nu se aplică faţă de o atare
persoană.”

Paragraful 2 permitea de a pătrunde şi a efectua percheziţii în locurile unde se


afla sau se credea că se află un presupus terorist. Potrivit paragrafului 4, un agent de
poliţie putea fotografia persoanele arestate în conformitate cu articolul 11 şi să le ia
amprentele digitale şi ale palmei.
17. Articolul 31 § 1 din legea din 1978 defineşte noţiunea de „terorist” ca fiind
„orice persoană implicată în comiterea sau în tentativa de comitere a oricărui act
terorist sau în dirijarea, organizarea sau antrenarea persoanelor pentru necesităţile
terorismului, terorismul fiind definit ca „recurgerea la violenţă în scopuri politice şi în
special cu intenţia de a speria ansamblul sau o parte din populaţie.”
Articolul 21 şi anexa 2 a legii din 1978 a proscris unele organizaţii, printre care
I.R.A. (inclusiv I.R.A. provizorie). Este considerată vinovată orice persoană care apar-
ţine sau declară că aparţine la o astfel de organizaţie, caută sau incită susţinere pen-
tru aceasta, îi aduce sau primeşte în cunoştinţă de cauză pentru ea orice contribuţie,
determină sau invită să adere persoane ca membri sau execută în numele său ordine,
directive sau cereri din partea unuia dintre membrii săi.
18. Competenţele de arestare şi de detenţie definite în articolul 11 din legea din
1978 constituiau la origine un element al sistemului detenţiei provizorie, instituite prin
legea din 1973 pentru a înlocui internarea (hotărârea Irlanda c. Regatului Unit precitată,
Seria A, nr.25, pp. 38-39, § 88). Fiind confirmat prin legile din 1975 şi 1978, acest regim
a fost abolit în 1980 cu excepţia articolului 11, care a servit din această dată ca baza
unei puteri autonome de arestare şi de deţinere pentru o perioadă până la 72 ore.
De la adoptarea sa din 1973, legislaţia care conferea asemenea împuternicire
a constituit subiectul unei examinări periodice în Parlament. Astfel, potrivit articolului

459
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

33 din legea din 1978 dispoziţiile în cauză expirau la fiecare 6 luni, ele fiind reînnoite
de fiecare dată până la abrogarea lor în 1987.
19. În 1983, Secretarul de Stat pentru Irlanda de Nord l-a invitat pe Sir George
Baker, înalt magistrat la pensie, să studieze mecanismele legii din 1978 pentru a
determina dacă ea menaja un just echilibru între menţinerea libertăţilor individuale
în modul cel mai larg posibil şi conferirea în competenţa forţelor de securitate şi tri-
bunalelor a împuternicirilor suficiente pentru protecţia populaţiei contra ameninţărilor
teroriste. Rezultatul a fost constatat într-o serie de recomandări, enumărate într-un
raport publicat în aprilie 1984 (Command Paper, Cmnd. 9222), în care Sir George
Baker enunţa următoarele remarce:
„263. În general, îmi pare inutil, făcând recomandări în 1984, de a mă referi la o perioadă anterioară
anului 1973, dar pentru a înţelege clauzele [legii din 1978] în materie de arestare şi de detenţie se
cuvine de a aminti că decretul nr. 10 adoptat în temeiul legii din 1922 cu privire la împuternicirile
speciale în Irlanda de Nord (Special Powers Act (Northern Ireland)) preciza:
„Pentru a păstra pacea şi ordinea orice membru al RUC poate autoriza arestarea fără mandat şi
reţinerea timp de cel mult 48 ore a oricărei persoane în scopul efectuării unui interogatoriu.” (sub-
liniat de mine)
Această împuternicire generală de arestare în scopul interogării nu a dispărut complet atunci când
Westminster a abrogat legea cu privire la împuternicirile speciale. Ea a fost redefinită şi parţial reinsti-
tuită prin [legea din 1978] şi P.T.A. [legile din 1974 şi 1976 referitoare la dispoziţiile provizorii cu privire
la prevenirea terorismului], dar cuvintele „în scopul efectuării unui interogatoriu” nu figurează deloc
în aceste texte; ele nu pot fi decât deduse. Numeroase critice sunt ridicate contra pretinsei recurgeri
ilegale la arestare pentru „a colecta informaţii”, pentru a dobândi date de importanţă secundă sau
pentru a proceda la diverse forme de hărţuire. Poate-că ar fi fost mai bine de a consacra explicit în
lege împuternicirea R.U.C., supusă desigur unor controale apropriate. În speţa R. c. Houghton exami-
nată în faţa camerei penale a Curţii de Apel engleze, judecătorul Lawton a estimat că poliţia beneficia
de o asemenea împuternicire potrivit P.T.A. (Criminal Appeal Reports 1987, p. 197).
264. Contrar dispoziţiilor [legii din 1978] care reglementează procedura de examinare a infracţiu-
nilor cu caracter terorist şi nu implică o derogare de la articolul 6 (art.6) din Convenţia europeană,
cele referitoare la împuternicirile de arestare par să nu corespundă regulilor minime impuse de
articolul 5 (art.5). Prin urmare, Regatul Unit a formulat o declaraţie de derogare potrivit articolului
15 (art. 15). Articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c) cere prezenţa unor suspiciuni rezonabile că un individ a
comis o infracţiune şi o arestare operată în vederea aducerii infractorului în faţa autorităţii judiciare
competente. Articolul 11 [din legea din 1978] nu prevede nimic dintre acestea şi chiar nu necesită
prezenţa unei infracţiuni. (…) Este dezirabilă orice acţiune susceptibilă să evite invocarea de către
Marea Britanie a clauzei de derogare ca scuză pentru încălcările Convenţiei.
(...)
Suspiciuni sau suspiciuni rezonabile
280. Numai un jurist sau un legislator ar bănui (sau ar bănui în mod rezonabil) existenţa unei deo-
sebiri, dar există una, deoarece potrivit jurisprudenţei, cu care sunt de acord, Parlamentul trebuia
să acţioneze în cunoştinţă de cauză, utilizând ambele expresii. Articolul 11 se mulţumeşte cu un
criteriu subiectiv: avea poliţistul suspiciuni? Dacă suspiciunile sale sunt sincere şi autentice că per-
soana arestată este terorist, nu ţine de competenţa tribunalului să examineze în continuare exerci-
tarea atribuţiei în cauză. În schimb, acolo unde legea cere suspiciuni rezonabile, controlul asupra
rezonabilităţii ţine de competenţa tribunalului. Este prezent aici un criteriu obiectiv. Tribunalul poate
să examineze faptele care au generat suspiciunile, pentru a determina dacă sunt de natură a
produce motive rezonabile. Suspiciunile rezonabile nu sunt în sine suficiente pentru a constitui un
început de probă („prima facie case”). Dovezile din auzite (hearsay) pot justifica suspiciunile rezo-
nabile, dar nu sunt suficiente pentru a întemeia o inculpare.
281. Întrevăd un singur pericol din exigenţa rezonabilităţii suspiciunii: faptele care le motivează pot
fi semnalate de o sursă confidenţială care nu poate fi dezvăluită în faţa unui tribunal într-o instanţă

460
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

civilă pentru arestare arbitrare. Cu toate acestea, articolul 12 al P.T.A. la care a recurs R.U.C. cel
mai frecvent în 1982 şi 1983 enunţă această condiţie de rezonabilitate. Cifrele referitoare la arestări
sunt următoarele:

Potrivit art. 11 Potrivit art. 12


[din legea din 1978] din P.T.A.
1982 1.902 828
1983 (la 1 octombrie) 964 883

(...) Criteriul utilizat pentru a alege dintre cele două posibilităţi într-un caz concret a fost durata
reţinerii persoanei arestate.
(...)
283. Nu mi-a fost dat nici un indice de natură să-mi sugereze că existenţa unor simple suspiciuni
şi nu a suspiciunilor rezonabile a jucat vreodată un rol în decizia de a opta în favoarea articolului
11 în comparaţie cu articolul 12; mai mulţi ofiţeri superiori de poliţie mi-au confirmat chiar că acest
element nu i-ar influenţa. În plus, dacă înţeleg bine, astăzi poliţiştii sunt instruiţi ca, la arestarea
unui terorist prezumat, să aibă aceleaşi suspiciuni cerute pentru orice altă infracţiune. În consecinţă
concluzionez că nu se admite o arestare fără mandat în absenţa suspiciunilor rezonabile; aceasta
va trebui de specificat în textele referitoare la noile împuterniciri de arestare, pe care le propun în
locul articolului 11 § 1 şi articolului 13 § 1.
(...)
285. Poliţistul care efectuează o arestare potrivit articolului 11 nu este obligat să indice o infracţiune
concretă nici să informeze suspectul despre motivele arestării precum cere common law, potrivit
căreia „orice cetăţean are dreptul să ştie în temeiul cărei acuzări sau suspectări de a fi comis in-
fracţiunea este reţinut”. Lui îi este suficient să-i comunice celui interesat că este reţinut în virtutea
acestui articol, deoarece este bănuit de terorism. (...)”

20. Exercitarea împuternicirii prevăzute la articolul 11 § 1 a fost examinată


de Camera Lorzilor în cauza McKee c. Chief Constable for Northern Ireland (All En-
gland Law Reports 1985, vol. 1, pp. 1-4). Înalta jurisdicţie a considerat că legalitatea
măsurii depindea de starea de spirit a poliţistului în cauză: acesta din urmă trebuia
să suspecteze de terorism persoana reţinută de el, în caz contrar arestarea ar fi fost
ilegală; el putea să-şi întemeieze suspiciunile pe informaţiile primite de la superiorul
său, dar să nu procedeze la o arestare în virtutea articolului 11 potrivit instrucţiunilor
unui superior care are suspiciuni, dacă nu le împărtăşeşte personal. Lordul Roskill,
cu care alţi Lorzi au fost de acord, a declarat că suspiciunile puteau să nu fie bazate
pe motive rezonabile, dar să fie oneste. Existenţa suspiciunilor la un poliţist fiind un
criteriu subiectiv, tribunalele nu pot decât să le verifice onestitatea; singurele ches-
tiuni care trebuie tranşate constau în faptul dacă poliţistul avea suspiciuni şi dacă
ele erau oneste.
21. În plus, o arestare fără mandat se supune normelor common law enunţate
de Camera Lorzilor în cauza Christie c. Leachinsky (Appeal Cases 1947, pp. 587 şi
600). Persoana interesată trebuie să fie informată de motivul exact al arestării sale,
într-un limbaj pe care îl înţelege, în mod normal de la momentul reţinerii sau, dacă
circumstanţele speciale o justifică, ulterior imediat ce e posibil. Ea este legal arestată
potrivit articolului 11 § 1 din legea din 1978 dacă este avizată că este reţinută în vir-
tutea acestui text pe motiv că este suspectată de terorism (cauza McElduff, Northern
Ireland Reports 1972, vol. 1 şi McKee c. Chief Constable, loc. cit.).

461
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

22. Articolul 6 din legea din 1987 asupra stării de urgenţă în Irlanda de Nord
(Norhern Ireland (Emergency Provisions) Act), în vigoare din 15 iunie 1987 şi poste-
rioară faptelor prezentei cauze, a înlocuit articolul 11 § 1 din legea din 1978. Acest
articol se limitează în a conferi împuternicirea de a pătrunde în anumite localuri şi
de a le percheziţiona cu scopul de a aresta persoane în temeiul articolului 12 din
legea din 1984 referitoare la dispoziţiile provizorii în materie de prevenire a teroris-
mului (Prevention of Terrorism (Temporary Provisions) Act – hotărârea Brogan şi
alţii precitată, Seria A, nr. 145-B, p. 22, § 30) şi, la ora actuală, în temeiul articolului
14 din legea din 1989 având acelaşi obiect. Aceste două ultime articole limitează
explicit autorizarea arestării fără mandat la cazuri în care există „motive rezonabile”
de a suspecta.
C. Căi de recurs
23. Oricine consideră arestarea sau detenţia sa ilegală potrivit articolului 11 dis-
pune de două căi de recurs: să angajeze o acţiune de habeas corpus (procedură prin
care o persoană privată de libertate poate cere de urgenţă eliberarea sa); să reclame
în procedura civilă a despăgubirilor pentru detenţia ilegală (hotărârea Brogan şi alţii
precitată, Seria A, nr. 145-B, p. 25, §§ 39-41). În ambele ipoteze controlul legalităţii se
referea la chestiuni procedurale de genul dacă persoana interesată a fost bine infor-
mată asupra motivelor reale ale arestării sale (Christie c. Leachinsky, loc. cit.) şi dacă
condiţiile articolului 11 § 1 sunt întrunite. Astfel după cum s-a stabilit deja, tribunalul a
examinat nu rezonabilitatea suspiciunilor care au motivat arestarea, dar onestitatea
suspiciunilor poliţistului (McKee c. Cheif Constable, loc. cit.).

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

24. Dl Fox şi dna Campbell au sesizat Comisia la 16 iunie 1986 (cererile nr.
12244/86 şi 12245/86), iar dl Hartley la 2 septembrie 1986 (cererea nr. 12383/86).
Ei afirmau, toţi trei, că arestarea şi detenţia lor era contrară paragrafului 1 al artico-
lului 5 (art. 5-1) din Convenţie şi că au mai fost încălcate paragrafele 2, 4 şi 5 (art.
5-2, art. 5-5, art. 5-5). În plus, ei au mai invocat că nu au dispus de nici un recurs
efectiv în faţa unei „instanţe” naţionale care ar fi examinat pretenţiile lor astfel cum
cere articolul 13 (art.13).
La 11 decembrie 1986 Comisia a ordonat joncţiunea cererilor potrivit articolului
29 din Regulamentul său interior, iar la 10 mai 1988 ea le-a declarat admisibile.
25. În raportul său din 4 mai 1989 (articolul 31) (art. 31), ea a constatat că
există în privinţa fiecărui reclamant o încălcare a paragrafelor 1, 2 şi 5 ale articolului
5 (art. 5-1, art. 5-2, art. 5-5) (7 voturi contra 3), dar nu şi a paragrafului 4 (art.5-4) (9
voturi contra 3). În plus ea a estimat că nici o chestiune distinctă nu se ridică în temeiul
articolului 13 (art. 13) (unanimitate).
Textul integral al avizului său, precum şi opiniile separate care îl însoţesc, figu-
rează în anexă la prezenta hotărâre1.
1
Pentru raţiuni de ordin practic el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 182 al Seriei A a publica-
ţiilor Curţii), dar oricine îl poate obţine la grefă.

462
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

26. La audierea publică din 26 martie 1990 Guvernul a confirmat în substanţă


concluziile din memoriul său, care invitau Curtea
„să decidă şi să declare în privinţa fiecăruia dintre cei trei reclamanţi,
1. că faptele nu relevă nici o încălcare a paragrafelor 1, 2, 4 sau 5 ale articolului 5 (art. 5-1, art. 5-2,
art. 5-4, art. 5-5) din Convenţie;
2. că ele nu relevă nici o încălcare a articolului 13 (art. 13) sau, cu titlu subsidiar, nici o chestiune
distinctă nu se ridică în privinţa acestui text”.

27. La rândul lor, reclamanţii şi-au menţinut în substanţă concluziile din memo-
riul lor, care solicitau Curţii
„să decidă şi să declare, în privinţa fiecăruia [dintre ei],
1. că faptele relevă o încălcare a paragrafelor 1, 2, 4 sau 5 ale articolului 5 (art. 5-1, art. 5-2, art.
5-4, art. 5-5) din Convenţie;
2. că ele relevă o încălcare a articolului 13 (art. 13)”.

ÎN DREPT

1. CONSIDERAŢII GENERALE

28. Reclamanţii se plâng de arestarea şi detenţia lor în temeiul legislaţiei penale


promulgate pentru a face faţă actelor teroriste legate de situaţia din Irlanda de Nord.
Pe parcursul ultimilor douăzeci de ani, campania de terorism dusă în această
regiune a avut efecte grave, în special asupra vieţilor şi provocând suferinţe omeneşti
(paragraful 15 supra). În hotărârea sa Brogan şi alţii din 29 noiembrie 1988 Curtea a
recunoscut deja imperativul inerent sistemului Convenţiei, cel al echilibrului just între
protecţia instituţiilor democraţiei în interes comun şi salvgardarea drepturilor individu-
ale (Seria A, nr. 145-B, p. 27, § 48). Prin urmare, ca şi în cazul Brogan şi alţii, ea va lua
în consideraţie, la examinarea pretenţiilor invocate, specificul criminalităţii teroriste şi
necesitatea luptei contra acesteia în măsura compatibilă cu clauzele pertinente ale
Convenţiei în lumina dispoziţiei speciale a primei, precum şi a obiectului şi scopului
globale ale necesităţii.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE


A ARTICOLULUI 5 § 1 (art.5-1)

29. Reclamanţii invocă articolul 5 § 1 (art. 5-1), potrivit căruia:


„Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu
excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(…)
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente,
atunci când există motive rezonabile de a bănui că a comis o infracţiune …;
(…)”

463
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

Potrivit acestei dispoziţii, ei nu contestă legalitatea arestării lor în dreptul nord-


irlandez şi în special conformitatea sa cu „căile legale”.
30. Ei afirmă, în schimb, că nu au fost arestaţi şi deţinuţi în temeiul unor motive
„rezonabile” susceptibile de a-i face suspectaţi de vreo infracţiune. Articolul 11 § 1 din
legea din 1978 autoriza „orice agent de poliţie să aresteze fără mandat orice persoa-
nă pe care o bănuieşte de terorism” (paragrafele 9, 13 şi 16 supra). În opinia lor, acest
articol este în sine contrar articolului 5 § 1 c) (art. 5-1-c), prin faptul că nu prevedea
nici o condiţie a rezonabilităţii. Împreună cu Comisia, reclamanţii au estimat că dosa-
rul nu relevă existenţa suspiciunilor rezonabile la originea arestării lor.
În plus, arestarea nu a avut ca scop aducerea lor „în faţa autorităţii judiciare
competente”, ci a obţine informaţii fără vreo inculpare necesară. Guvernul şi Comisia
resping această teză.
31. În conformitate cu articolul 11 § 1 din legea din 1978, pentru o arestare
legală sunt suficiente prezenţa suspiciunilor oneste, potrivit interpretării date de Ca-
mera Lorzilor în cauza McKee c. Chief Constable for Northern Ireland (paragraful 20
supra). În raportul său adresat Parlamentului, Sir George Baker a subliniat caracterul
„subiectiv” al criteriului utilizat potrivit articolului 11, dar el a considerat că acolo unde
legea cere prezenţa suspiciunilor rezonabile, ea fixează un criteriu obiectiv, care tre-
buie să fie verificat de tribunale (paragraful 19 supra).
Articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c) se referă la suspiciunile „rezonabile”, dar nu numai
autentice şi oneste. Cu toate acestea, Curtea nu controlează in abstracto legislaţia în
cauză, dar examinează aplicarea acesteia speţei.
32. „Rezonabilitatea” suspiciunilor pe care trebuie să se bazeze o arestare con-
stituie un element esenţial al protecţiei oferite de articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c) contra
privărilor arbitrare de libertate. În acord cu Guvernul şi Comisia, Curtea estimă că
existenţa suspiciunilor rezonabile presupune prezenţa unor fapte sau date suscep-
tibile să convingă un observator obiectiv că individul în cauză ar fi putut comite in-
fracţiunea. Ceea ce poate fi considerat „rezonabil” depinde în orice caz de ansamblul
circumstanţelor.
În această privinţă, criminalitatea teroristă intră într-o categorie specială. În faţa
riscului unor suferinţe şi pierderi de vieţi omeneşti, poliţia este obligată să acţioneze
cu cea mai mare celeritate pentru verificarea informaţiilor sale, precum şi celor care
provin de la sursele secrete. Mai mult ca atât, adeseori poliţia poate aresta un prezu-
mat terorist în temeiul unor date fiabile, dar care nu pot fi dezvăluite celui suspect sau
prezentate instanţei de judecată în susţinerea acuzării fără a pune în pericol sursa.
Potrivit poziţiei Guvernului, dificultăţile inerente cercetării şi urmăririi infracţiunilor
legate de terorismul în Irlanda de Nord împiedică întotdeauna aprecierea potrivit acelo-
raşi criterii obligatorii pentru infracţiunile de tip clasic a „rezonabilităţii” suspiciunilor care
motivează atare arestări. Cu toate acestea, necesitatea de a combate criminalitatea
teroristă nu ar putea justifica extinderea noţiunii de „rezonabilitate” până la atingerea
în substanţă a garanţiei asigurate de articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c) (a se vedea mutatis
mutandis, hotărârea Brogan şi alţii precitată, Seria A, nr. 145-B, p. 32-33, § 59).

464
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

33. Potrivit opiniei majoritare a Comisiei, împărtăşită de reclamanţi, Guvernul


nu a furnizat nici o precizare de natură să admită concluzia că suspiciunile contra re-
clamanţilor la momentul reţinerii lor erau „rezonabile” în sensul articolului 5 § 1 c) (art.
5-1-c) sau că arestarea lor nu rezulta numai din suspiciuni oneste cerute de legislaţia
nord-irlandeză (paragraful 61 al raportului).
Guvernul a răspuns că nu poate divulga elementele foarte delicate pe care
s-au bazat aceste suspiciuni, fără a le dezvălui originea şi a crea un risc pentru viaţa
şi securitatea terţilor. În susţinerea tezei sale potrivit căreia existau totuşi suspiciuni
rezonabile, el aminteşte că primii doi reclamanţi au fost deja condamnaţi pentru acte
grave de terorism în raport cu I.R.A. provizorie (paragraful 12 supra) şi că toţi trei
au fost interogaţi în timpul detenţiei lor referitor la acte concrete de terorism de care
au fost suspectaţi (paragraful 10 şi 14 supra). În opinia lui, acest fapt este suficient
pentru a demonstra că poliţiştii responsabili de arestarea lor aveau suspiciuni bona
fide sau autentice şi că nu există nici o deosebire de fond între astfel de suspiciuni
şi suspiciunile rezonabile. În plus, Guvernul observă că reclamanţii nu ar contesta
ei-înşişi faptul că au fost arestaţi şi deţinuţi în legătură cu actele teroriste (paragraful
55 al raportului Comisiei).
Plus la aceasta, potrivit Guvernului chiar dacă el nu poate dezvălui nici natura,
nici sursele informaţiilor care au condus la arestarea lor, indicii serioşi confirmă că
primii doi reclamanţi au fost anterior implicaţi în activitatea de prelucrare şi transmitere
a informaţiei în folosul I.R.A. provizorie; în ceea ce îl priveşte pe al treilea reclamant,
poliţia dispunea de elementele care stabileau legătura dintre el şi răpirea în privinţa
căreia a fost interogat.
34. În mod cert, nu se admite aplicarea articolului 5 § 1 c) (art. 5-1-c) într-un
mod de natură să provoace dificultăţi excesive autorităţilor poliţieneşti ale statelor-
contractante în combaterea prin măsurile adecvate a terorismului organizat (a se ve-
dea mutatis mutandis, hotărârea Klass şi alţii din 6 septembrie 1978, Seria A, nr. 28,
pp.27 şi 30-31, §§ 58 şi 68). Prin urmare, statelor nu li se poate cere stabilirea rezo-
nabilităţii suspiciunilor care ar motiva arestarea unui prezumat terorist, dezvăluind
sursele confidenţiale ale informaţiilor în suportul acesteia sau chiar faptele care ar
contribui la descoperea sau identificarea lor.
Cu toate acestea, Curtea trebuie să poată determina dacă substanţa garanţiei
oferite de articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c) nu a fost afectată. În consecinţă, Guvernului re-
clamat îi aparţine obligaţia de a-i furniza cel puţin unele fapte sau informaţii de natură să
convingă Curtea că existau motive rezonabile de a suspecta persoana arestată de co-
miterea infracţiunii alegate. Aceasta este cu atât mai mult necesar atunci când, similar
speţei, dreptul intern nu cere prezenţa suspiciunilor rezonabile, ci numai celor oneste.
35. Curtea admite că arestarea şi detenţia fiecăruia dintre reclamanţi se înte-
meia pe suspiciuni bona fide, atribuindu-i calitatea de terorişti şi că toţi, afară de
dl Hartley au fost interogaţi în timpul detenţiei referitor la acte concrete de terorism de
care erau suspectaţi.
Condamnările aplicate altădată dlui Fox şi dnei Campbell ca urmare a actelor
teroriste legate de I.R.A. (paragraful 12 supra) puteau consolida suspiciunile asociin-

465
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

du-le cu infracţiunile teroriste, dar să nu constituie baza exclusivă a suspiciunilor care


ar justifica arestarea lor şapte ani mai târziu, în 1986.
Faptul că toţi reclamanţii au fost interogaţi în timpul detenţiei lor cu privire la
acte concrete de terorism, confirmă o dată în plus că poliţia îi suspecta în mod real de
implicare în asemenea acte, dar nu convinge un observator obiectiv că reclamanţii ar
fi putut comite aceste acte.
În ceea ce le priveşte, elementele precitate nu sunt suficiente pentru a constata
existenţa suspiciunilor rezonabile. Dat fiind faptul că Guvernul nu a furnizat alte indicii
care ar întemeia suspiciunile contra reclamanţilor, explicaţiile sale nu întrunesc condi-
ţiile minimale ale articolului 5 § 1 c) (art. 5-1-c) în materia rezonabilităţii suspiciunilor
care ar motiva arestarea unui individ.
36. Prin urmare, Curtea a estimat că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 (art.
5-1). În consecinţă, ea nu consideră necesară examinarea chestiunii referitoare la
scopul arestării reclamanţilor (paragraful 30 supra).

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE


A ARTICOLULUI 5 § 2 (art.5-2)

37. Reclamanţii se plâng de o încălcare a prevederilor articolului 5 § 2 (art. 5-2),


potrivit căruia
„Orice persoană arestată, trebuie să fie informată în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o
înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.”

Comisia admite această parte a cererii pe care Guvernul o respinge.


38. Potrivit reclamanţilor, paragraful 1 c) al articolului 5 (art. 5-1-c) menţionează
motivele arestării şi anume acestea trebuie aduse la cunoştinţa deţinuţilor. Or terorismul
prezumat nu ar constitui în sine în mod necesar o infracţiune care ar justifica o priva-
ţiune de libertate în virtutea articolului 11 din legea din 1978. În consecinţă, încălcând
articolul 5 § 2 (art. 5-2), ei nu ar primi la momentul reţinerii informaţii adecvate şi inteligi-
bile asupra motivelor aplicării acestei măsuri. În special, autorităţile naţionale ar încălca
obligaţia lor de „informare” a individului în cauză atunci când, similar împrejurării speţei,
el trebuie să deducă ulterior din interogatoriul poliţiei motivele arestării sale.
39. Potrivit Guvernului, articolul 5 § 2 (art. 5-2) are scopul de a permite unei
persoane arestate de a aprecia legalitatea arestării sale şi de a întreprinde, dacă e
cazul, demersuri pentru contestarea acesteia. El nu ar prescrie o informaţie detaliată:
el ar impune numai obligaţia de a aduce la cunoştinţă, în cei mai scurţi termeni, baza
juridică a detenţiei sale şi faptele esenţiale pertinente, cu referire la dreptul intern,
pentru a aprecia legalitatea acesteia. Aplicarea acestor principii circumstanţelor cau-
zei ar demonstra că el a fost respectat.
40. Paragraful 2 al articolului 5 (art. 5-2) enunţă o garanţie elementară: orice
persoană arestată trebuie să cunoască cauza privării sale de libertate. Integrat în
sistemul protecţiei oferit de articolul 5 (art. 5), el obligă de a aduce la cunoştinţa unei
astfel de persoane, într-un limbaj simplu şi accesibil pentru ea, temeiurile juridice şi

466
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

faptice ale privării sale de libertate, pentru ca ea să-i poată contesta legalitatea în
faţa unui tribunal în virtutea paragrafului 4 (art. 5-4) (hotărârea van der Leer din 21
februarie 1990, Seria A, nr. 170, p. 13, § 28). În timp ce aceste informaţii trebuie să fie
furnizate „în cei mai scurţi termeni” (în engleză: „promptly”), poliţistul care a efectuat
arestarea poate să nu i-o furnizeze integral pe loc. Particularităţile cauzei vor determi-
na dacă persoanei i s-a furnizat informaţia în volum suficient şi în timp util.
41. La momentul arestării reclamanţilor, poliţia le-a adus la cunoştinţă doar fap-
tul că sunt arestaţi în temeiul articolului 11 § 1 din legea din 1978 pe motivul că sunt
suspectaţi de terorism (paragraful 9 şi 13 supra). Această simplă menţiune despre
baza legală a arestării nu este suficientă pentru a răspunde exigenţilor articolului 5
§ 2 (art. 5-2) după cum a admis şi Guvernul.
Cu toate acestea, după arestare reclamanţii au fost interogaţi de poliţie în ra-
port cu implicarea lor suspectată în actele criminale concrete şi apartenenţa presu-
pusă la organizaţii interzise (paragrafele 9, 10 şi 14 supra). Nu există motive de a
se presupune că aceste interogatorii nu le puteau da posibilitatea reclamanţilor să
înţeleagă motivele privării lor de libertate. Prin urmare, lor li s-au adus la cunoştinţă
motivele suspectării de terorism în timpul interogatoriului.
42. Arestaţi la 5 februarie 1986 la ora 15.40 la comisariatul R.U.C. din Woodbo-
urne, dl Fox şi dna Campbell au fost interogaţi separat la comisariatul din Castlereagh
în aceeaşi zi între orele 20.15 şi 22.00 (paragraful 9 supra). În ceea ce îl priveşte pe
dl Hartley, arestat la domiciliu la 18 august 1986 la ora 07.55, acesta a fost dus la comi-
sariatul din Antrim, unde a fost interogat între orele 11.05 şi 12.15 (paragraful 13 supra).
În circumstanţele date, aceste intervale de câteva ore nu ar putea fi considerate ca fiind
incompatibile cu exigenţa de promptitudine potrivit articolului 5 § 2 (art. 5-2).
43. În concluzie, nu a existat o încălcare a articolului 5 § 2 (art. 5-2) în privinţa
nici unuia dintre reclamanţi.

IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE


A ARTICOLULUI 5 § 4 (art. 5-4)

44. Reclamanţii invocă faptul că, deoarece Convenţia nu a fost incorporată


în dreptul britanic, ei nu au putut contesta legalitatea detenţiei lor în faţa jurisdicţiilor
interne în temeiul 5 § 4 (art. 5-4), care prevede:
„Orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în
faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale
şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”

Majoritatea membrilor Comisiei au constatat lipsa unei încălcări a acestui text.


Potrivit Comisiei garanţia importantă pe care o enunţă, ar fi lipsită de obiect, similar
circumstanţelor speţei, dacă un individ şi-ar recăpăta libertatea înainte ca să se exa-
mineze, în cei mai scurţi termeni, legalitatea detenţiei sale.
Din partea sa, Guvernul afirmă că tribunalele sunt competente la examinarea
unei acţiuni de habeas corpus să decidă atât asupra legalităţii formale a detenţiei, cât

467
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

şi asupra autenticităţii suspiciunilor de terorism contra individului în cauză. Cu titlu


subsidiar, Guvernul se raliază opiniei Comisiei.
În ceea ce-i priveşte, reclamanţii se alătură raţionamentelor dezvoltate de dl Da-
nelius în opinia sa disidentă anexată la raportul Comisiei, potrivit căreia articolul 5
§ 4 (art. 5-4) se aplică de asemenea şi pentru perioadele scurte de detenţie; or nici o
cerere de habeas corpus, nici o acţiune de despăgubire pentru detenţia ilegală nu ar
putea asigura exercitarea dreptului pe care îl consacră, astfel cum a fost interpretat de
către Curte în hotărârea sa Brogan şi alţii (loc. cit., pp. 34-35, § 65), deoarece legalita-
tea unei arestări operate în virtutea articolului 11 § 1 din legea din 1978 nu depindea
de existenţa suspiciunilor rezonabile.
45. Dl Fox şi dna Campbell au fost deţinuţi aproximativ 44 ore, iar dl Hartley timp
de 30 ore (paragrafele 10 şi 14 supra). Primii doi reclamanţi au introdus o acţiune de
habeas corpus în ziua următoare arestării, dar ei au fost eliberaţi înainte ca instanţa să
le examineze cauza (paragraful 11 supra). În schimb cel de-al treilea reclamant nu a
angajat nici o acţiune cu privire la privarea sa de libertate (paragraful 14 supra).
Prin urmare, cei trei reclamanţi au fost eliberaţi după puţin timp, înaintea ori-
cărui control judiciar al detenţiei. Curtea nu examinează in abstracto dacă, în caz
contrar, natura recursurilor disponibile ar fi satisfăcut sau nu condiţiile articolului 5
§ 4 (art. 5-4).
În consecinţă, Curtea nu consideră necesară examinarea fondului cererii for-
mulate de reclamanţi în temeiul acestei dispoziţii.

V. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE


A ARTICOLULUI 5 § 5 (art. 5-5)

46. Reclamanţii au invocat în plus paragraful 5 al articolului 5 (art. 5-5) potrivit


căruia
„Orice persoană, care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor
acestui articol (art. 5) are dreptul la reparaţii.”

Curtea a constatat că arestarea şi detenţia reclamanţilor a avut loc cu încălca-


rea paragrafului 1 (art. 5-1) (paragraful 36 supra). Această încălcare nu putea servi
ca temei nici înainte, nici chiar după adoptarea acestei hotărâri, pentru o cerere de
indemnizare în faţa jurisdicţiilor din Irlanda de Nord (hotărârea Brogan şi alţii precitată,
Seria A, nr. 145-B, p. 35, § 67).
Prin urmare, a existat o încălcare a dispoziţiilor paragrafului 5 (art. 5-5) în pri-
vinţa fiecărui reclamant.

VI. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE


A ARTICOLULUI 13 (art. 13)

47. În cele din urmă, reclamanţii invocă încălcarea articolului 13 (art. 13), care
prevede:

468
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate,
are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar da-
tora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

În lumina constatărilor făcute la paragrafele 43 şi 45 supra, Curtea nu conside-


ră necesară examinarea acestei părţi a cererii.

VII. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50)

48. Potrivit articolului 50 (art. 50),


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

Reclamanţii nu reclamă repararea vreunui prejudiciu material. Ei solicită, în


schimb, o indemnizare substanţială, fixată de Curte pe baze echitabile, pentru prejudi-
ciul moral pe care l-ar fi suportat fiecare dintre ei, plus 37.500 lire sterline pentru cos-
turi şi cheltuieli în procedurile în faţa organelor Convenţiei. Reclamanţii s-au declarat
dispuşi să ajungă la un acord cu Guvernul asupra mărimii sumelor şi să nu supună
examinării Curţii această chestiune decât în lipsa vreunui acord.
Guvernul, din partea sa, a preferat să-şi rezerve obiecţiile asupra cererii de
satisfacţie până la pronunţarea hotărârii în fond.
În aceste condiţii, Curtea nu consideră chestiunea cu privire la aplicarea artico-
lului 50 ca fiind una tranşată şi prin urmare ea trebuie rezervată pentru o examinare
ulterioară.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, cu patru voturi contra trei, că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 (art.


5-1);
2. Susţine, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a articolului 5 § 2 (art. 5-2);
3. Susţine, cu patru voturi contra trei, că a existat o încălcare a articolului 5 § 5 (art.
5-5);
4. Susţine, în unanimitate, că nu este necesară examinarea plângerilor în temeiul
articolelor 5 § 4 şi 13 (art. 5-4 şi art. 13);
5. Susţine, în unanimitate, că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 50 nu este
tranşată;
prin urmare, Curtea
a) o rezervă în totalitate pentru o examinare ulterioară;
b) invită Guvernul şi reclamanţii să-i adreseze în următoarele trei luni, observa-
ţiile lor scrise asupra acestei chestiuni şi în special să-i comunice orice acord la care
au ajuns părţile;

469
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

c) rezervă aplicarea procedurii ulterioare şi delegă Preşedintelui Curţii compe-


tenţa de a o fixa dacă va fi necesar.
Redactată în franceză şi în engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul
Drepturilor Omului din Strasbourg, la 30 august 1990.

Semnat de: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Semnat de: Marc-Andre Eissen


Grefier

La prezenta hotărâre se anexează, potrivit articolelor 51 § 2 (art. 51-2) din


Convenţie şi 53 § 2 din Regulament, textul opiniei disidente comune a dlui Sir Vincent
Evans, dlui Bernhardt şi dnei Palm.

Parafat: R.R.
Parafat: M.-A.E.

OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ A DLUI SIR VINCENT EVANS,


DLUI BERNHARDT ŞI DNEI PALM, JUDECĂTORI
(Traducere)

Nu putem subscrie opiniei majorităţii Curţii potrivit căreia a existat în speţă o


încălcare a articolului 5 § 1 c) (art. 5-1-c).
Potrivit majorităţii, faptele şi informaţiile prezentate Curţii de către Guvern nu
permit a concluziona existenţa suspiciunilor rezonabile care ar justifica arestarea şi
detenţia reclamanţilor în temeiul articolului 5 § 1 c) (art. 5-1-c) (paragraful 35 al hotă-
rârii). Noi nu împărtăşim această opinie.
Pe bună dreptate, Curtea admite că arestarea şi detenţia fiecărui reclamant se
întemeia pe suspiciuni bona fide că ar fi terorişti şi că ei au fost toţi trei interogaţi în
timpul detenţiei cu privire la acte concrete de terorism de care au fost suspectaţi. Cu
toate acestea, în opinia majorităţii această ultimă circumstanţă confirmă o dată în plus
că poliţiştii aveau faţă de ei suspiciuni autentice; or aceste suspiciuni nu ar echivala
cu o suspiciune rezonabilă.
În opinia noastră, dacă poliţia suspecta în mod autentic reclamanţii de implica-
re în acte concrete de terorism cu privire la care au fost interogaţi, aceste suspiciuni
trebuiau să se întemeieze pe informaţiile primite, chiar dacă ele proveneau din surse

470
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

pe care Guvernul a declarat că nu le poate divulga pentru motive de securitate. Reie-


şind din situaţia din Irlanda de Nord, poliţia trebuie să poată da curs unor asemenea
informaţii referitoare la implicarea în activităţi teroriste şi, atunci când circumstanţele
le justifică, aresta şi deţine persoana suspectă pentru o anchetă ulterioară.
În asemenea cazuri, nu este posibil de a stabili o distincţie netă între suspiciuni
autentice şi suspiciuni rezonabile. Ţinând cont de ansamblul circumstanţelor, precum
şi de faptele şi informaţiile furnizate Curţii, în special cele referitoare la condamnările
anterioare ale dlui Fox şi dnei Campbell pentru participare la activităţi teroriste, sun-
tem convinşi că arestarea şi detenţia reclamanţilor au fost justificate de motive rezo-
nabile pentru suspectare, în conformitate cu articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c). Cu atât mai
mult nu întrevedem motive pentru a pune la îndoială faptul că reclamanţii au fost deţi-
nuţi şi interogaţi în scopul unei urmăriri penale dacă ar fi fost obţinute dovezi suficiente
şi utilizabile. Este adevărat că ei au fost eliberaţi fără să li se aducă vreo acuzaţie,
dar aceasta nu anulează nicidecum măsurile luate, deoarece scopul unei asemenea
investigaţii constă în verificarea dacă alte elemente confirmă sau nu suspiciunile.
Pentru aceste motive, în opinia noastră nu a existat o încălcare a articolului 5
§ 1 c) (art. 5-1-c).

471
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

472
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

OBSERVER ŞI GUARDIAN contra REGATULUI UNIT


(Cererea nr. 13585/88)

HOTĂRÂRE

26 noiembrie 1991

În cauza Observer şi Guardian contra Regatului Unit1,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând în şedinţă plenară în con-
formitate cu prevederile articolului 51 din regulamentul Curţii2**, este compusă din
următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


J. Cremona,
Thõr Vilhjãlmsson,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii F. Gölcuklü,
F. Matscher,
J. Pinheiro Farinha,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii R. Macdonald,
C. Russo,
R. Benhardt,
A. Spielmann,
J. Meyer,

Notele grefei:
1
Cauza poartă numărul 51/1990/242/313. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista a cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Regulamentul modificat al Curţii a intrat în vigoare la 01 aprilie 1989 şi este aplicabil prezentei cauze.

473
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

N. Valticos,
S.K. Martens,
Dna E. Palm,
Dnii I. Foighel,
R. Pekkanen,
A.N. Loizou,
J.M. Morenilla,
F. Bigi,
A. Baka,
precum şi dl M.-A. Eissen, grefier, şi dl H. Petzold, grefier-adjunct,
după ce a deliberat cu uşile închise la 28 iunie şi 24 octombrie 1991,
a adoptat următoarea decizie, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii la 12 octombrie 1990 de către Comisia Euro-


peană a Drepturilor Omului („Comisia”) şi la 23 noiembrie 1990 de către Guvernul
Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord („Guvernul”), în termenul de trei
luni prevăzut de articolul 32 paragraful 1 şi articolul 47 (art. 32-1, art. 47) din Conven-
ţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”). La
origine se află cererea (nr. 13585/88) introdusă contra Regatului Unit, cu care două
societăţi înregistrate în Anglia, Obsrver Ltd şi Guardian Newspaper Ltd, precum şi
cinci cetăţeni britanici, dl Donald Trelford, dl David Leigh, dl Paul Lashmar, dl Peter
Preston şi dl Richard Norton-Taylor, au sesizat Comisia la 27 ianuarie 1988 în temeiul
articolului 25 (art. 25).
Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 (art. 44, art. 48)
şi la declaraţia britanică de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46)
(art. 46), iar cea a Guvernului la articolul 48 (art. 48). Ele au drept scop obţinerea unei
decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea
statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 10 (art. 10), iar în cazul cererii
Comisiei – în temeiul articolelor 13 şi 14 (art. 13, art. 14) din Convenţie.
2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 d)
din regulament, reclamanţii şi-au manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-au
desemnat un reprezentant (articolul 30).
3. La 15 octombrie 1990, preşedintele Curţii a decis, în corespundere cu pre-
vederile articolului 21 alineat 6 din regulament şi în interesul administrării eficiente
a justiţiei, că ar trebui constituit o singură cameră pentru a examina prezenta cauză
împreună cu cauza Sunday Times (nr. 2)1.

Notele Grefei:
1
Cauza nr. 50/1990/241/312.

474
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Astfel, camera se constituie de plin drept din Sir Vincent Evans, judecător ales
din partea Regatului Unit (articolul 43 din Convenţie) (art. 43), şi dl R. Ryssdal, preşe-
dintele Curţii (articolul 21 paragraf 3(d) din regulament). La 26 octombrie 1990, acesta
din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi şapte
membri şi anume dl J. Cremona, dna D. Bindschedler-Robert, dl F. Matscher, dl R. Mac-
donald, dl C. Russo, dl R. Bernhardt şi dl R. Pekkanen (articolul 43 din Convenţie1 şi
articolul 21 alineatul 4 al regulamentului) (art. 43).
4. Dl Ryssdal, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 §5 din regula-
ment), i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental, pe dele-
gatul Comisiei şi pe reprezentanţii reclamanţilor cu privire la necesitatea procedurii
scrise (articolul 37 paragraful 1) şi la data audierii (articolul 38).
În conformitate cu ordonanţele şi indicaţiile sale, grefierul a primit la 15 aprilie
1991 memoriile reclamanţilor şi, la 18 aprilie 1991, cele ale Guvernului. Prin scrisoa-
rea sa din 31 mai 1991 secretarul Comisiei l-a informat pe grefier că delegatul Comi-
siei va prezenta observaţiile sale în cadrul audierilor.
5. La 21 martie 1991 camera a decis, în conformitate cu prevederile articolului
51 din regulament de a se desesiza cu efect imediat în favoarea Curţii plenare.
6. La 25 martie Preşedintele a autorizat, în temeiul articolului 37 din regula-
ment, „Articolul 19” (Centrul Internaţional împotriva Cenzurii), să prezinte observaţii
scrise pe marginea unui aspect specific al cauzei. Ele au parvenit la 15 mai, la expi-
rarea termenului limită fixat de preşedinte.
7. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 25 iunie 1991 a avut loc audierea
publică a prezentei cauze şi a cauzei Sunday Times (nr. 2) la Palatul Drepturilor Omu-
lui din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului

dna A. Glover, consilier juridic, Ministerul afacerilor externe


şi a Commonwealth, agent

dl N. Bratza, Q.C.,
dl P. Havers, avocat, consilieri

dna S. Evans, Ministerul afacerilor interne,


dl D. Brummell, Treasury Solicitor, consilieri;
– din partea Comisiei

dl E. Busuttil, delegat;

1
Astfel după cum a fost modificat prin articolul 11 din Protocolul Nr.8 (P8-11), care a intrat în vigoare la 01
ianuarie 1990.

475
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

– din partea reclamanţilor în cauză

dl D. Browne, Q.C., reprezentant,

dna J. McDermott, solicitor


– din partea reclamanţilor în cauza Sunday Times (nr.2)

dna A. Lester, Q.C.,


dl D. Pannick, avocat reprezentanţi

dl M. Kramer,
dl K. Rimmel, solicitor

dl A. Whitaker, Manager juridic, Times Newspapers Ltd., consilier

Curtea a audiat declaraţiile dlui Bratza pentru Guvern, dlui Busuttil pentru Co-
misie şi dlor Browne şi Lester pentru reclamanţi, precum şi răspunsurile la întrebările
formulate de către preşedintele Curţii.
8. Reclamanţii au furnizat mai multe în ziua audierii.
La 23 iulie, 5 august şi 2 septembrie 1991 respectiv, grefierul a primit unele
precizări asupra cererii reclamanţilor în temeiul articolului 50 (art. 50) din Convenţie,
observaţiile Guvernului referitoare la aceasta, precum şi răspunsul reclamanţilor la
observaţiile Guvernului. Prin scrisoarea din 17 septembrie, secretarul-adjunct al Co-
misiei l-a informat pe grefier că delegatul Comisiei a lăsat examinarea acestei ches-
tiuni la discreţia Curţii.

ÎN FAPT

I. INTRODUCERE

A. Reclamanţii
9. Reclamanţii în speţă (în continuare - „O. şi G.”) sunt (a) The Observer Ltd,
proprietarii şi editorii săptămânalului duminical naţional britanic Observer, dl Donald
Trelford, editorul săptămânalului, şi dl David Leigh şi dl Paul Lashmar, doi dintre re-
porteri; şi (b) Guardian Newspaper Ltd, proprietarii şi editorii cotidianului naţional The
Guardian, dl Peter Preston, editorul cotidianului, şi dl Richard Norton-Taylor, unul din-
tre reporteri. Ei au atacat deciziile curţilor engleze interzicere provizorie a publicării
fragmentelor din cartea Spycatcher (Vânător de spioni - n.t.) şi a informaţiei obţinute
de la autor, dl Peter Wright.

B. Injoncţiunile provizorii (interlocutory injunctions)

10. În cadrul unui proces, atunci când reclamantul solicită pronunţarea unei in-
joncţiuni permanente împotriva reclamantului, tribunalele engleze se bucură de pute-

476
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

rea discreţionară să-i atribuie caracterul provizoriu; impunând o restricţie temporară,


valabilă până la decizia asupra fondului, ea are drept scop protecţia intereselor recla-
mantului în acest interval. În acest context, reclamantul ar fi trebuit în mod normal să
fie conştient de faptul că va urma să achite anumite despăgubiri reclamatului, în cazul
în care ultimul va câştiga procesul.
Principiile în baza cărora o astfel de injoncţiune va fi oferită - la care s-au fă-
cut referinţe şi la examinarea prezentului dosar - au fost definite în cauza American
Cyanamid Co. contra Ethicon Ltd (/1975/ Cauza nr.396 a Curţii de Apel) şi pot fi astfel
rezumate.
(a) Nu ţine de competenţa tribunalului, la acest stadiu al procedurii să examineze
chestiuni de fapt controversate sau de drept delicate care necesită o argumen-
tare şi reflecţie aprofundată.
(b) Cu toate că materialele prezentate la acea etapă instanţei nu au demonstrat
faptul că reclamantul are unele şanse reale de succes în solicitarea interdicţiei
permanente, curtea urma să ia în consideraţie, în contextul circumstanţelor
particulare ale cauzei, dacă balanţa avantajelor şi inconvenientelor se înclină
spre oferirea sau respingerea măsurii provizorie solicitate.
(c) Dacă despăgubirile ar putea fi un remediu adecvat pentru reclamant în cazul
succesului lui la proces, nici o injoncţiune provizorie nu ar fi trebuit decisă în
mod normal. Dacă, pe de altă parte, despăgubirile nu ar fi constituit un remediu
adecvat pentru reclamant, dar l-ar fi compensat pe reclamat în condiţiile asu-
mate de reclamant în cazul succesului la proces al reclamatului, atunci nu ar fi
existat motive de refuz al unei injoncţiuni provizorii.
(d) Există dubii referitor la caracterul adecvat al remediilor respective, valabile
pentru una dintre părţi, sau ambele, ceea ce va conduce inevitabil la ridicarea
anumitor semne de întrebare vizavi de balanţa acceptabilă.
(e) Apariţia altor factori pot favoriza înclinarea balanţei spre o decizie sau alta, însă
este de datoria instanţei să abordeze cu maximă prudenţă acţiuni, orientate
spre menţinerea status quo-ului.

C. Spycatcher

11. Dl Peter Wright a fost angajat al Guvernului britanic în calitate de membru


superior al Serviciului britanic de Securitate (MI5) din 1955 până 1976, când a demi-
sionat. Ulterior, fără a avea permisiunea foştilor săi angajatori, şi-a scris memoriile,
întitulate Spycatcher, şi a aranjat editarea lor în Australia, unde deja locuia. Cartea
făcea referinţă la organizarea operaţională, metodele de lucru şi personalul MI5 şi
includea, în acelaşi timp, un număr de acţiuni conştient ilegale ale serviciilor de secu-
ritate. Printre altele, el afirma că MI5 a condus acţiuni ilegale, orientate spre submina-
rea în perioada 1974-1979 a Guvernului laburist, spărgând şi „infectând” cu instalaţii
de ascultare ambasadele statelor aliate şi inamice; planificând şi participând la alte
activităţi ilegale şi sub acoperire atât acasă, cât şi în afară, iar Sir Roger Hollis, care a
condus MI5 în ultima perioadă de lucru a autorului, a fost agent sovietic.

477
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

12. O parte din materialele Spycatcher au fost deja publicate într-o serie de
cărţi despre serviciul de securitate‚ scrise de dl Chapman Pincher. Mai mult ca atât,
în iulie 1984 dl Wright a dat un lung interviu Televiziunii Granada (companie indepen-
dentă de televiziune, operaţională în Marea Britanie) despre activitatea serviciilor şi
programul a fost difuzat în reluare în decembrie 1986. Alte cărţi şi alte programe de
televiziune despre activitatea şi secretele serviciului au fost produse în acelaşi timp,
dar Guvernul a reacţionat doar cu acţiuni neînsemnate vizavi de autori sau media.
D. Procedura angajată în Australia
13. În septembrie 1985 Procurorul General al Angliei şi Ţării Galilor („Procuror
General”) a cerut din numele Guvernului Regatului Unit de la Secţia Judiciară a Cur-
ţii Supreme din New South Wales, Australia, să împiedice publicarea Spycatcher şi
a oricăror informaţii legate de activitatea dlui Wright pentru Serviciul de Securitate.
Cererea nu a fost bazată pe secrete oficiale, ci pe faptul că divulgarea unor astfel de
informaţii constituie o încălcare a obligaţiei lui de a păstra confidenţialitatea în temeiul
condiţiilor de angajare. La 17 septembrie el şi editorii lui, Heinemann Publishers Aus-
tralia Pty Ltd, s-au obligat să nu publice informaţiile respective pe durata examinării
cererii respective.
În conformitate cu procedura australiană, Guvernul a obiectat împotriva cărţii
în fond, refuzând să indice care anume capitole ale cărţii provoacă nemulţumiri şi
periclitează securitatea naţională.

II. PROCEDURILE JUDICIARE DIN ANGLIA ŞI EVENIMENTE-


LE ÎN CONEXIUNE CU DESFĂŞURAREA ACESTORA

A. Articolele din The Observer şi The Guardian şi injoncţiunile pronunţate


în consecinţă
14. În timp ce urmărirea din Australia era încă pe rol, duminică pe 22 şi luni pe
23 iunie 1986 apar pe paginile interioare ale Observer şi respectiv Guardian scurte
articole, informând despre procesul din Australia şi oferind detalii despre unele con-
ţinuturi ale manuscrisului Spycatcher. Aceste două ziare au condus de ceva timp o
campanie pentru o investigaţie independentă a activităţii Serviciului de Securitate.
Detaliile oferite includeau acuzaţii privind activitatea criminală şi neconstituţională a
unei părţi a ofiţerilor MI5:
(a) MI5 a „ascultat” toate conferinţele diplomatice de la Lancaster House din Lon-
dra pe parcursul anilor 1950 şi 1960, precum şi negocierile de independenţă
din Zimbabwe în 1979;
(b) MI5 a „ascultat” diplomaţi din Franţa, Germania, Grecia şi Indonezia, precum şi
camera din hotel a dlui Hruşciov pe parcursul vizitei lui în Marea Britanie în anii
50 , nemaivorbind despre activitatea „de rutină” în spargere şi montare a insta-
laţiilor de ascultare (incluzând intrări în consulatele sovietice de peste hotare);
(c) MI5 a complotat fără succes pentru asasinarea Preşedintelui Nasser al Egiptu-
lui în perioada crizei din Suez;

478
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(d) MI5 a complotat împotriva lui Harold Wilson în timpul exercitării mandatului de
premier 1974-1976;
(e) MI5 (contrar mandatului) a reorientat resursele sale pentru investigarea grupă-
rilor britanice de stânga.
Articolele din Observer şi Guardian, care au fost scrise de dl Leigh şi dl Lashmar şi
respectiv de dl Norton-Taylor, au fost bazate pe investigaţiile şi cercetările acestor jurnalişti
din surse confidenţiale şi nu din comunicatele de presă internaţionale, sau materiale simi-
lare. În acelaşi timp, o bună parte din informaţia publicată în articole a fost deja dată pu-
blicităţii în alte părţi (paragraful 12 supra). Curţile engleze au decis în mod subsecvent că,
potrivit balanţei probatorii, sursele jurnaliştilor emanau din partea editurilor care au publicat
cartea Spycatcher sau din acţiunile avocaţilor ce activează pentru ei şi autor (a se vedea
decizia din 21 decembrie 1987 în cauza dlui judecătorul Scott; paragraful 40 infra).
15. Procurorul General a angajat o acţiune pentru încălcarea confidenţialităţii
la Curtea Supremă de Justiţie a Angliei şi Ţării Galilor împotriva O. Şi G., solicitând
interdicţia permanentă pentru publicarea materialului Spycatcher. El şi-a bazat cere-
rea pe principiul că informaţia din memorii a fost confidenţială; or dacă un terţ va intra
în posesia informaţiei, cunoscând că îşi are originea în încălcarea confidenţialităţii
deţinută în baza serviciului atât al sursei primare, cât şi al beneficiarului original. Pen-
tru Procurorul General ar fi fost un remediu insuficient şi inadecvat o despăgubire a
prejudiciilor aduse, ci doar interdicţia deplină putând satisface scopurile sale.
16. Temeiul evident al cererii Procurorului General l-au constituit două declaraţii
sub jurământ ale lui Sir Robert Armstrong, Secretarul Cabinetului britanic, în audierile
din Australia din 9 şi 27 septembrie 1985. Astfel, el a declarat printre altele că publica-
rea oricărui text, bazat pe informaţiile deţinute de dl Wright, în calitatea lui de membru
al Serviciului de Securitate, vor cauza prejudicii imense, atât pentru Serviciu însuşi şi
ofiţerilor lui, cât şi altor persoane identificate, acestea putând fi lejer recunoscute prin
prisma eventualelor dezvăluiri. Acest lucru ar submina şi încrederea statelor sateliţi,
altor organizaţii şi persoane în Serviciul de Securitate şi ar crea un risc pentru ca alţi
angajaţi, sau foşti angajaţi ai serviciului, să fie tentaţi a publica informaţii similare.
17. La 27 iunie 1986 decizia de interdicţie provizorie a fost oferită Procurorului
General, interzicând orice publicare a subiectului din cazul cercetat până la exami-
narea lui definitivă. La examinarea din 11 iulie a recursului înaintat de O. şi G., ju-
decătorul Millett a decis ca această interdicţie să rămână în vigoare, dar cu diverse
modificări. Reclamaţilor li s-a oferit permisiunea recursului timp de 24 ore.
18. Temeiurile pentru decizia judecătorului Millett pot fi sumar descrise în modul
următor.
(a) Dezvăluirea de către dl Wright a informaţiei obţinute în calitate de membru al
Serviciului de Securitate ar fi constituit o încălcare a obligaţiilor sale funcţionale
de confidenţialitate.
(b) O. şi G. doreau să fie liberi în publicarea informaţiilor derivate direct sau indi-
rect de la dl Wright şi dezvăluirea activităţii ilegale a unei părţi a Serviciului de
Securitate, indiferent dacă a fost sau nu anterior publicată.

479
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

(c) Prioritate absolută a constituit-o dreptul la prevenirea dezvăluirii informaţiei


confidenţiale în raport cu dreptul la libertatea exprimării.
(d) În soluţionarea, precum în speţă, a conflictului dintre două interese: cel de
interzicere a divulgării sau de autorizare, Curtea trebuia să ţină cont de toate
consideraţiile relevante, inclusiv faptul că aceasta a fost o examinare inter-
mediară şi nu un proces al acţiunii, că interdicţia urmărită la această etapă a
fost doar una provizorie, iar respingerea interdicţiei ar fi putut cauza prejudicii
ireparabile şi privarea efectivă a Procurorului General de drepturile sale. În
asemenea circumstanţe, conflictul trebuia să fie soluţionat în favoarea inter-
dicţiei, cu atât mai mult cu cât instanţa a fost satisfăcută de faptul că apăra cu
seriozitate interesele publice ce puteau fi aduse în faţa curţii: un exemplu ar
putea servi dacă publicarea viza acte ilegale ale securităţii, dezvăluirea căro-
ra era cerută de interesul public. Acest fapt ar fi putut prezenta mai degrabă
ca o excepţie a principiilor American Cyanamid (paragraful 10 supra) sau
aplicarea lor în circumstanţe specifice unde interesul public ar fi fost invocat
de către ambele părţi.
(e) Obiecţia esenţială a Procurorului General s-a referit nu asupra dezvăluirii acu-
zaţiilor vizavi de Serviciul de Securitate, ci vizavi de faptul că aceste acuzaţii au
fost făcute de către un fost angajat al serviciului, fiind în particular acea parte
pe care O. şi G. doreau s-o publice. Au fost prezentate probe credibile (în con-
textul declaraţiilor făcute de Sir Robert Armstrong; paragraful 16 supra) potrivit
cărora invocarea confidenţialităţii este vitală pentru funcţionarea Serviciului de
Securitate şi că permisiunea încălcării obligaţiilor funcţionale ale fostului anga-
jat va fi eronată, cu consecinţe ce ar periclita siguranţa naţională, dacă ofiţerii
de rang superior ar afla că pot divulga nepedepsit cunoştinţele lor acumulate
pe durata servicului. Fără îndoială, era necesară exeminarea acestor probe în
cadrul unui proces asupra fondului, iar refuzul de a pronunţa o injoncţiune pro-
vizorie ar fi permis în mod indirect publicarea informaţiei şi ar fi privat definitiv
Procurorul General de drepturile pe care le-ar fi putut invoca în faţa instanţei.
Ţinând cont, printre altele, că presupusele acţiuni ilegale s-au desfăşurat cu
ceva timp în urmă, nu existau indici clari asupra necesităţii publicării imediate a
informaţiei respective, ci după expirarea procesului.
Ulterior, Curtea de Apel (paragrafele 19 şi 34 infra), apoi comisia de recurs a
Camerei Lorzilor (paragrafele 35-36 infra), în unanimitate, au recunoscut drept justifi-
cată decizia judecătorului Millett referitoare la aceste ordonanţe iniţiale.
19. La 25 iulie 1986 Curtea de Apel a respins recursul O. şi G. şi a menţinut
în vigoare ordonanţele cu modificări nesemnificative. Astfel, s-au făcut referinţe la
principiile American Cyanamid (paragraful 10 supra) şi s-a considerat că judecătorul
Millett nu a interpretat eronat faptele şi nu a luat decizia, bazându-se pe un temei
fals. Curtea de Apel a refuzat trimiterea cazului pentru examinare la Camera Lorzilor,
recunoscând dosarul susceptibil de o examinare rapidă.
Potrivit modificărilor operate de Curtea de Apel, ordonanţele („ordonanţele Mi-
lett”) interziceau O. şi G. până la examinarea cauzei în fond sau alte indicaţii:

480
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

„1. dezvăluirea sau publicarea, sau instigarea, sau permisiunea de a fi dezvăluite sau publicate de
către oricare altă persoană a oricărei informaţii obţinute de către Peter Maurice Wright în calitatea
lui de membru al Serviciului britanic de Securitate şi despre care cunosc sau au motive serioase de
a considera că au fost obţinute, direct sau indirect, de la Peter Maurice Wright;
2. atribuirea celui interesat, nominal sau nu, în oricare dezvăluire sau publicare făcută a oricărei
informaţii referitoare la Serviciul britanic de Securitate.”

Decizia conţinea următoarele prevederi:


„1. prezenta decizie nu interzice citarea textuală a afirmaţiilor dlui Peter Maurice Wright fie că ele
figurează în lucrările publicate deja de către dl Chapmann Pincher, fie că au fost difuzate personal
în cadrul unei sau mai multe emisiuni ai reţele de televiziune „Granada”;
2. nu se consideră încălcare a prezentei decizii dezvăluirea sau publicarea oricărui material, pre-
zentat în faţa Curţii Supreme din New South Walles, Australia, cu excepţia interdicţiei judecătorului
care examinează cauza sau după decizia finală în procesul nr. 4382 din 1985.
3. nu se consideră încălcare a prezentei decizii procesul-verbal exact şi obiectiv al dezbaterilor în
cadrul (a) uneia din camerile Parlamentului Regatului Unit, ai cărui publicaţie este acceptată de
către Cameră; sau (b) unei şedinţe publice a instanţei britanice.”

20. La 6 noiembrie 1986 comisiei de recurs a Camerei Lorzilor a decis menţi-


nerea în vigoare a hotărârii Curţii de Apel. Recursul a fost respins în conformitate cu
decizia Camerei Lorzilor din 30 iulie 1987 (paragrafele 35-36 infra).
B. Decizia primei instanţe din Australia
21. Procesul cu privire la acţiunea intentată în Australia de către Guvernul bri-
tanic (paragraful 13 supra) a avut loc în noiembrie şi decembrie 1986. Procedurile
au fost detaliat descrise atât în Regatul Unit, cât şi pretutindeni. În decizia adoptată
la 13 martie 1987, judecătorul Powell a respins acţiunea Procurorului General îm-
potriva dlui Wright şi editorii lui, considerând că majoritatea informaţiilor cuprinse în
Spycatcher nu mai este de natură confidenţială şi că publicarea acesteia nu va fi în
detrimentul Serviciului de Securitate. Interdicţia pentru publicare a fost ridicată prin
decizia instanţei.
Procurorul General a prezentat un recurs; după audierile din cadrul Curţii de
Apel din New South Wales din săptămâna de 27 iulie 1987, decizia a fost revocată.
Reclamaţilor li s-a reiterat interdicţia la publicare pe durata examinării cauzei.

C. Alte acţiuni referitoare la Spycatcher; cauza The Independent

22. La 7 aprilie 1987 un considerabil sumar al acuzaţiilor din Spycatcher a


fost publicat, bazându-se pe o copie a manuscrisului, de către cotidianul naţional al
Regatului Unit The Independent. Ulterior, în aceeaşi zi au apărut referinţe la sumarul
respectiv în The London Evening Standards şi în London Daily News.
În ziua imediat următoare, Procurorul General a acţionat la Oficiul Regal al
Curţii Supreme împotriva editurilor şi directorilor acestor trei cotidiane pentru ultraj al
instanţei judiciare ce a condus la împiedicarea administrării justiţiei. Adresarea a fost
satisfăcută la 29 aprilie. În acest dosar (în continuare „cauza Independent”) Procurorul
General nu a acţionat – ca şi în cauza pendinte contra O. şi G. cu privire la divulgarea
informaţiilor confidenţiale – în calitate de reprezentant al Guvernului, ci independent
în calitatea sa de „gardian al intereselor publice în exercitarea administrării justiţiei”.

481
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

Referinţe şi reportaje similare cu cele din 27 aprilie au apărut pe 29 aprilie şi în


Australia în ediţiile The Melbourne Age şi The Canberra Times, iar pe 3 mai în Statele
Unite ale Americii - The Washington Post.
23. La 29 aprilie 1987 O. şi G. au solicitat ridicarea ordonanţelor Millett (para-
graful 19 supra) în baza faptului că de la momentul impunerii acestora au avut loc
schimbări considerabile de circumstanţe. Ei s-au referit la ceea ce a apărut în con-
textul examinării cauzei din Australia şi la articolele publicate în Regatul Unit pe data
de 27 aprilie.
Vicecancelarul, Sir Nicolas Browne-Wilkinson, a început audierile la 7 mai, dar
le-a suspendat până la reglementarea unei chestiuni juridice preliminare, ridicate în
cauza Independent (paragraful 22 supra), rezultatul căreia îi părea foarte tributar prin
faptul că „publicarea făcută în cunoştinţă de existenţa interdicţiei provizorii, impuse unei
alte părţi, şi dacă ar fi fost făcută de acea altă parte, ar fi constituit un delict de contempt
of court, fiind o ingerinţă în procesul judiciar în raport cu interdicţia amintită”. La 11 mai,
la invitaţia Vicecancelarului, Procurorul General a cerut examinarea cauzei Indepen-
dent la Curtea Supremă şi Vicecancelarul a ordonat ridicarea chestiunii preliminare.
24. La 14 mai 1987, Viking Penguin Incorporated, care a preluat drepturile de
publicare de la editorul australian al dlui Wright, şi-a anunţat intenţia de a edita Spy-
catcher în Statele Unite ale Americii.
25. La 2 iunie 1987, Vicecancelarul a decis, în procesul examinării chestiunii
preliminare în cauza Independent, că articolele publicate la 27 aprilie 1987 (paragraful
22 supra) nu pot servi, în materie juridică, motiv pentru urmărire în instanţă deoarece
ele nu intră expres sub incidenţa ordonanţelor Millett. Prin urmare, cele trei cotidiane
şi autorii articolelor nu constituie o parte a interdicţiei respective şi nu au încălcat în
nici un fel interdicţia Millett. Procurorul General a înaintat un recurs.
26. La 15 iunie 1987 O. şi G., referindu-se la publicarea prevăzută a cărţii în
Statele Unite, au solicitat reluarea examinării cererii lor de ridicare a acestor ordonan-
ţe (paragraful 23 supra). Solicitarea, din păcate, nu a fost satisfăcută în temeiul recur-
sului înaintat de Procurorul General în cauza Independent, audierile căreia urmau să
înceapă la 22 iunie.

D. The Sunday Times începe publicarea episoadelor din Spycatcher

27. La 12 iulie 1987 săptămânalul naţional duminical al Regatului Unit The Sun-
day Times, care a obţinut dreptul exclusiv pentru publicarea episoadelor din carte pe te-
ritoriul britanic de la editorii australieni ai dlui Wright şi a intrat în posesia copiei manus-
crisului de la Viking Penguin Incorporated din Statele Unite, a tipărit în ultima sa ediţie,
pentru a evita riscul unei eventuale acţiuni judiciare, o primă compilaţie a extraselor din
Spycatcher. Săptămânalul a explicat că acest eveniment a fost planificat să coincidă cu
scoaterea cărţii de sub tipar în Statele Unite, prevăzută pentru 14 iulie.
La 13 iulie, Procurorul General a cerut urmărirea în instanţă a Times Newspaper
Ltd, editorul The Sunday Times şi a dl Andrew Neil, directorul săptămânalului (în continu-
are „S.T.”), în temeiul faptului că ziarul a desconsiderat prevederile interdicţiei Millett.

482
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

E. Publicarea Spycatcher în Statele Unite ale Americii


28. La 14 iulie 1987 Viking Penguin Incorporated a scos de sub tipar Spycat-
cher în Statele Unite ale Americii; câteva copii au fost puse, de fapt, în vânzare în ziua
precedentă. Cartea a avut un succes imediat. Guvernul britanic, fiind informat despre
insuccesul indubitabil al unei eventuale tentative de interdicţie a publicării cărţii re-
spective în Statele Unite, nu a întreprins careva acţiuni în acest sens nici în acea ţară
şi nici în Canada, unde cartea la fel a avut un mare succes.
29. Un număr substanţial de exemplare ale cărţii au fost aduse în Regatul Unit,
în special de cetăţeni britanici care le-au procurat pe parcursul aflării lor în Statele
Unite, sau care le-au achiziţionat prin telefon sau poştă de la librăriile americane.
Numerele de telefon şi adresele poştale ale astfel de librării, disponibile să expedieze
cărţile comandate în Regatul Unit, au fost puternic mediatizate în ţară. Nici o acţiune
care ar împiedica acest proces nu a fost întreprinsă de Guvernul britanic, care îşi
formase opinia că, deşi stoparea acestui proces îi sta în puteri, totuşi, ar fi fost puţin
eficient. În acelaşi timp, el a întreprins unii paşi în vederea interzicerii vânzării cărţii în
librăriile britanice sau bibliotecile publice.
F. Rezultatul cauzei Independent
30. La 15 iulie 1987 Curtea de Apel a anunţat că va reexamina decizia Vice-
cancelarului în cauza Independent (paragraful 25 supra). Motivele acestui anunţ, care
au fost desconsiderate la 17 iulie, se bazau în special pe următoarele: scopul interdic-
ţiei Millett a constat în menţinerea confidenţialităţii materialului din Spycatcher până la
examinarea finală a dosarului O. şi G.; în ceea ce priveşte conduita The Independent,
The London Evening Standard şi London Daily News, aceasta ar fi putut, din punct de
vedere juridic, să constituie un delict de contemp of court deoarece publicarea acelor
articole ar fi condus la distrugerea confidenţialităţii şi, implicit, la ingerinţa în adminis-
trarea justiţiei. Curtea de Apel a remis cauza Curţii Supreme spre a determina dacă
aceste trei ziare au acţionat cu intenţia specifică de ingerinţă (articolul 2(3) şi 6(c) din
legea cu privire la contemp of court din 1989).
31. Curtea de Apel le-a refuzat reclamaţilor recursul către Camera Lorzilor, iar
ei nu au căutat să sensibilizeze Camera în autosesizare. Nu au apelat nici la Curtea
Supremă pentru modificarea interdicţiei Millett. Rezultatul deciziei Curţii de Apel l-a
constituit faptul că această interdicţie are caracter obligatoriu pentru toată mass-me-
dia britanică, inclusiv The Sundy Times.
G. Rezultatul procedurilor interlocutorii în cauzele Observer, Guardian şi
Sunday Times; menţinerea interdicţiei Millett
32. S.T. a declarat foarte limpede că, indiferent de restricţiile legale impuse, va
publica şi cel de-al doilea episod din Spycatcher la 19 iulie 1987. La 16 iulie Procu-
rorul General a solicitat instanţei impunerea abţinerii S.T. de la publicarea altor fas-
cimile, susţinând că editarea lor va constitui o sfidare a curţii prin efectul combinat al
interdicţiei Millett şi deciziei în cauza Independent (paragraful 30 supra).
În aceeaşi zi, Vicecancelarul a decis interdicţia temporară pentru publicarea de
către S.T. a unor noi episoade din cartea Spycatcher până la 21 iulie 1987. S-a convenit

483
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

că pe 20 iulie el va examina cererea O. şi G. pentru suspendarea ordonanţelor Millett


(paragraful 26 supra) şi, deoarece acest subiect implică direct şi S.T., ultimul avea drep-
tul să fie audiat în contextul general. S-a convenit, de asemenea, că va fi examinată şi
cererea Procurorului General de injoncţiune împotriva S.T. care, în cazul în care ar fi fost
ridicată interdicţia Millett pentru O. şi G., aceasta măsură ar ieşi de pe rol în general.
33. Audiind argumentele expuse la 20 şi 22 iulie 1987, Vicecancelarul a decis
la această ultimă dată ridicarea interdicţiei Millett şi respingerea cererii de injoncţiune
împotriva S.T.
Motivele Vicecancelarului pot fi descrise succint după cum urmează.
(a) A avut loc o serioasă modificare a circumstanţelor, în special după publicarea cărţii
în Statele Unite (paragrafele 28-29 supra), fapt ce ar fi fost luat în consideraţie dacă
se revenea asupra necesităţii menţinerii interdicţiei în noile circumstanţe.
(b) Luând în consideraţie jurisprudenţa, precum şi circumstanţele actuale, era de
aşteptat ca Procurorul General să ceară menţinerea interdicţiei, având argu-
mente solide în acest context împotriva O. şi G. în cadrul unui proces asupra
fondului; prin urmare, principiile ordinare ale American Cyanamid (paragraful
10 supra) ar fi fost aplicabile.
(c) Din moment ce indemnizarea nu ar fi fost un remediu satisfăcător pentru Procu-
rorul General şi nu ar constitui o compensare pentru ziare, urma să fie determi-
nată balanţa de interese; menţinerea confidenţialităţii trebuie să prevaleze atât
timp cât nu există un interes public expres vizavi de informaţia respectivă.
(d) Factorii care sunt în favoarea menţinerii interdicţiei sunt: nu era vorba decât de
o procedură interlocutorie; nu au fost prezentate noi date relevante sau urgente
cu referire la alegaţiile dlui Wreight; interdicţia ar fi afectat întreaga mass-medie
britanică ceea ce nu ar fi implicat nici o problemă de discriminare; promisiunile de
nepublicare erau încă în vigoare în Australia; ridicarea interdicţiei ar putea crea
impresia că instanţele nu au suficientă putere pentru a proteja confidenţialitatea;
menţinerea interdicţiei i-ar fi descurajat pe alţii să repete exemplul dlui Wright.
(e) Factorii care sunt în defavoarea interdicţiei sunt: publicarea cărţii în Statele
Unite a distrus o bună parte a argumentelor invocate de Procurorul General;
publicaţiile din presă, în special cele referitoare la acţiunile ilegale ale serviciilor
publice, nu trebuiau împiedicate; instanţele şi-ar fi pierdut orice autoritate, dacă
ar adopta ordonanţe în mod evident inapte să-şi atingă scopul.
(f) Dosarul a fost examinat suficient de echilibrat, dar cu o anumită ezitare, osci-
lând în favoarea ridicării interdicţiei.
Procurorul General a atacat imediat prin recurs decizia Vicecancelarului, solici-
tând interdicţia împotriva O. şi G., dar nu şi împotriva S.T. (paragraful 32 supra).
34. În decizia sa din 24 iulie 1987 Curtea de Apel a susţinut că:
(a) Vicecancelarul şi-a argumentat decizia prin referinţe la multiple acte normative,
ceea ce permite focalizarea Curţii de Apel asupra unor anumite prevederi lega-
le, fapt ce-i dă dreptul să-şi asume propria responsabilitate şi discreţie;

484
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(b) În contextul publicării în America a cărţii Spycatcher, nu mai exista temei pentru
continuarea interdicţiei Millett în forma sa iniţială;
(c) Exista, în acelaşi timp, oportunitatea menţinerii acestei interdicţii în ceea ce
priveşte compartimentele ce se referă la activitatea profesională a dlui Wright
sau a unor declaraţii ale lui, sau atribuite lui, dar a permite publicarea „sumară
într-o formă foarte generală” a acuzaţiilor lui.
Membrii Curţii de Apel au considerat că menţinerea interdicţiei ar: servi la resta-
bilirea încrederii în Serviciul de Securitate prin demonstrarea că memoriile nu trebuie
să fie publicate fără autorizare (Sir John Donaldson); serveşte la protejarea drepturilor
Procurorului General până la verdictul final (Lordul Justice Ralph Gibson); sau com-
pletarea funcţiilor curţii de a preveni distribuirea materialelor, scrise sub angajamentul
confidenţialităţii (Lord Justice Russell).
Curtea de Apel a decis deliberativ să permită părţilor implicate să apeleze la
Camera Lorzilor.
35. În urma audierilor argumentelor de la 27 până 29 iulie 1987 (în care o parte
considerabilă venea în sprijinul soluţiei de compromis a Curţii de Apel), comisia de re-
curs a Camerei Lorzilor a decis la 30 iulie, întrunind majoritatea de trei (Lordul Brandon
de Oakbrook, Lordul Templeman şi Lordul Ackner) contra doi (Lordul Bridge de Harwich
- numit recent Preşedinte al Comisiei de Securitate - şi Lordul Oliver de Aylmerton), că
interdicţia Millett ar trebui să fie menţinută. De fapt, aceasta a fost în vigoare până la
examinarea definitivă a procesului la 23 noiembrie 1987 (paragraful 39 infra).
Majoritatea a decis, de altfel să extindă această interdicţie până la suspenda-
rea permisiunii anterioare de a edita relatări despre procesul din Australia (paragraful
19 supra), în condiţiile în care ediţiile engleze vor recurge la reproducerea capitolelor
din Spycatcher, citite în cadrul unei audieri publice. În cazul în care se va întâmpla
aşa ceva, această suspendare, potrivit Guvernului, nu va avea incidenţe practice în
situaţia relatărilor simple despre procesul din Australia.
36. Membrii comisiei de recurs şi-au prezentat în scris consideraţiile la 13 au-
gust 1987; acestea pot fi descrise sumar după cum urmează:
(a) Lordul Brandon of Oakbrook
(i) Obiectul acţiunilor Procurorului General împotriva O. şi G. a fost protecţia im-
portantelor interese publice, în special menţinerea, pe cât posibil, a secretelor
Serviciului de Securitate; după cum articolul 10, alin. 2 (art.10-2) din Convenţie
recunoaşte dreptul la libertatea de exprimare este supus unor excepţii, printre
care protecţia securităţii naţionale.
(ii) Interdicţiile în cauză au fost doar provizorii, fiind instituite pentru asigurarea
status quo până la proces, iar menţinerea lor nu prejudicia decizia care urma
să fie luată asupra fondului cu privire la cererea de injoncţiune permanentă.
(iii) În realitate nu se putea contesta opinia, emisă de către instanţele inferioare,
înainte de publicarea în Statele Unite, potrivit căreia Procurorul General dispu-
nea de argumente autentice pentru a obţine astfel de ordonanţe în proces.

485
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

(iv) Publicarea în Statele Unite a diminuat cu certitudine forţa argumentelor sale,


dar menţinându-le; nu a fost limpede dacă, în drept, ea a avut ca efect scutirea
presei de obligaţia sa de nedivulgare. Fără îndoială prejudiciile potenţiale sem-
nalate de Sir Robert Armstrong (paragraful 16 supra), s-au realizat deja în mare
parte, dar tribunalele puteau să fie încă în stare să întreprindă acţiuni utile în
vederea reducerii riscului prejudiciilor similare pe viitor din partea altor angajaţi
ai Serviciului de Securitate. Acest risc era atât de serios, încât instanţele trebu-
iau să facă tot posibilul pentru a-l minimaliza.
(v) Singura cale pentru a aprecia la justa valoare teza Procurorului General, şi
menţinerii balanţei adecvate dintre interesele publice implicate constituia des-
făşurarea unui proces consistent, în cadrul căruia probele ar fi fost evaluate şi
supuse examinării în contradictoriu.
(vi) Suspendarea imediată a interdicţiei ar fi redus esenţial argumentele Procuro-
rului General încă la etapa iniţială, lipsindu-l de posibilitatea de a le susţine în
cadrul unui proces fiabil.
(vii) Continuarea interdicţiilor până la procesul propriu-zis ar fi condus, chiar dacă
obiecţiile Procurorului General ar fi fost respinse, mai mult la anularea şi nu
prevenirea dreptului ziarelor de a publica informaţia care, mai mult decât atât,
se referă la evenimentele desfăşurate mulţi ani în urmă.
(viii) În interesul suprem al justiţiei, soluţia care poate prejudicia temporar şi în nici
un caz în mod irevocabil interesul presei a fost mai preferată decât una care ar
prejudicia permanent şi irevocabil interesul Procurorului General.
(b) Lordul Templeman (care a susţinut observaţiile lorzilor Brandon şi Ackner)
(i) Acţiunea implica un conflict dintre dreptul poporului de a fi protejat de către
Serviciul de Securitate şi dreptul său de a i se furniza informaţii complete de
către presă. Prin urmare, acest lucru implică consideraţiunile Convenţiei, între-
barea constând în faptul dacă ingerinţa, provocată prin ordonanţe era la 30 iulie
1987, necesară într-o societate democratică pentru unul sau mai multe motive
prevăzute de articolul 10, alineatul 2 (art. 10-2).
(ii) Potrivit Convenţiei, restricţiile au fost necesare în interesul securităţii naţionale,
pentru protejarea reputaţiei sau drepturilor altora, pentru prevenirea dezvăluirii
informaţiei, obţinute în condiţii confidenţiale, şi menţinerea autorităţii judiciare.
Restricţiile preveneau prejudicierea imaginii Serviciului de Securitate, în spe-
cial prin modalitatea difuzării în masă atât în prezent, cât şi pe viitor, sau pro-
vocării unor acuzaţii la adresa membrilor săi, cărora aceştia nu pot răspunde.
Suspendarea interdicţiilor ar fi dotat presa cu puterea de a ignora o ordonan-
ţă judiciară destinată protecţiei confidenţialităţii informaţiilor, obţinute de către
membrii Serviciului.
(c) Lordul Ackner (care a fost de acord cu observaţiile Lordului Templeman)
(i) A fost acceptat cu unanimitate de către toţi membrii comisiei de recurs că: Pro-
curorul General a dispus de motive întemeiate pentru interdicţie permanentă;

486
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

prejudiciile nu ar fi valorat nimic pentru Coroană care, în cazul în care interdicţia


Millet nu ar fi continuat, ar fi pierdut definitiv perspectiva obţinerii unei interdicţii
permanente în timpul procesului; continuarea interdicţiei Millet nu constituia o
„închidere definitivă” a presei care, în condiţiile unui succes la proces, ar fi fost
aptă să publice materialul ce nu avea urgenţă prezentă; a fost un real interes
public, care solicita protecţie în contextul funcţionării eficiente a Serviciului de
Securitate şi extins, deşi nu în detrimentul ziarelor, până la descurajarea utili-
zării pieţei Regatului Unit pentru dezvăluirea neautorizată a memoriilor ofiţerilor
Serviciului de Securitate.
(ii) Prin urmare, ar fi fost o eroare din partea justiţiei refuzarea permisiunii pentru
continuarea interdicţiei până la proces, fapt ce ar fi diminuat factorul interesului
public fără careva proces şi l-ar fi desconsiderat prematur şi permanent pe
Procurorul General în faţa instanţelor.
(d) Lordul Bridge of Harwich
(i) Teza în favoarea menţinerii interdicţiilor Millet – apropriată la origine – nu ar fi
fost mai puternică la proces decât este acum; ar fi fost absurd să le prelungeas-
că temporar din moment ce nu se putea demonstra justificarea interdicţiilor
permanente.
(ii) Din moment ce acuzaţiile din Spycatcher sunt deja liber disponibile pentru pu-
blic, a fost prea târziu pentru interdicţie de a mai servi intereselor securităţii
naţionale în protejarea informaţiei sensibile.
(iii) S-ar fi putut presupune că Procurorul General ar fi putut, încă, pleda împotriva
ziarelor, dar întrebarea rezidă în faptul dacă interdicţiile Millet mai puteau proteja
un interes al securităţii naţionale într-o manieră suficient de solidă pentru a justi-
fica limitarea dreptului la libertatea exprimării. Argumentul, potrivit căruia continu-
area interdicţiilor ar fi avut un efect scontat, rămaseră la o pondere minimă.
(iv) Tentativa limitării accesului publicului britanic la informaţia, liber valabilă pretu-
tindeni, a fost un semnificativ pas înapoi către calea caracteristicilor cenzoriale
ale unui regim totalitar şi, în cazul în care ar fi reuşit, ar fi condus la condamna-
rea şi umilinţa Guvernului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
(e) Lordul Oliver of Aylmerton
(i) Ordonanţa iniţială a judecătorului Millett a fost completamente întemeiată.
(ii) Interdicţiile au fost iniţial decise în favoarea menţinerii confidenţialităţii alega-
ţiilor încă nepublicate la acel timp, dar confidenţialitatea cărora a fost definitiv
distrusă odată cu publicarea Spycatcher. Semne de întrebare, însă, provoacă
dreptul de utilizare a unei astfel de acţiuni împotriva ziarelor (în special celor
care nu aveau nici o tangenţă cu publicarea informaţiei în cauză) în scopurile
rămase pentru care interdicţia ar mai putea fi utilă, în special pedepsindu-l pe
dl Wright şi oferind un exemplu pentru alţii.
(iii) Ziarele şi-au prezentat contraargumentele lor la argumentele invocate de către
Procurorul General, care cereau interdicţii permanente, dar au fost forţate, în

487
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

temeiul legislaţiei în cauză, să vină cu argumente suplimentare în cazul în care


s-ar fi ajuns la procesul propriu-zis. În acelaşi timp, luând în consideraţie dispo-
nibilitatea publică a materialului din Spycatcher, devenise dificilă argumentarea
cu succes a cererii de a impune permanent ziarele să nu publice materialul
respectiv, iar argumentele Procurorului General deveniseră între timp lesne de
combătut. Prin urmare, nu rămăsese motive serioase pentru pronunţarea unor
interdicţii permanente la momentul procesului, urmând respectiv să fie ridicate
şi interdicţiile Millet.

H. Rezultatul procesului din Australia; continuarea publicării Spycatcher

37. La 24 septembrie 1987, Curtea de Apel din New South Walles (Australia)
a adoptat decizia prin care a respins cererea Procurorului General (paragraful 21
supra); majoritatea a concluzionat că cererea lui nu a fost justificată în faţa instanţei
din Australia din moment ce implica indirect o tentativă de ingeţinţă în dreptul public al
unui stat străin şi ridica subiectul prejudiciului ce l-ar fi putut aduce publicarea respec-
tivă intereselor publice ale Regatului Unit.
Procurorul General a făcut un recurs la Curtea Supremă a Australiei. Pornind
de la editarea Spycatcher nu doar în Statele Unite, instanţa a decis respingerea inter-
dicţiei temporare pentru publicarea acestuia în Australia pe durata examinării cauzei;
acesta a fost editat în Australia la 2 iunie 1988, bazându-se pe faptul că, în confor-
mitate cu prevederile dreptului internaţional, o cerere de genul celei a Procurorului
General de a aplica interesele Guvernului britanic în serviciul său de securitate era
inaplicabil în faţa instanţelor australiene.
Alte acţiuni întreprinse de către Procurorul General împotriva ziarelor prin cere-
rea interdicţiilor s-au încununat cu succes în Hong Kong, dar nu şi în Noua Zelandă.
38. Între timp, editarea Spycatcher şi dezvăluirile din el s-au extins în întreaga
lume, nu doar în Statele Unite (în jur de 715 000 exemplare au fost imprimate şi efec-
tiv realizate către octombrie 1987), în Canada (aproximativ 100 000 copii editate), în
Australia (un tiraj de 145 000 exemplare, din care jumătate s-a vândut chiar în prima
lună de la apariţie) şi în Irlanda (30 000 copii imprimate şi distribuite). Circa 100 000
exemplare au fost expediate în diverse state ale lumii, cu excepţia Regatului Unit, şi
multiple copii au fost distribuite din Australia în statele asiatice. Transmisiuni în limba
engleză despre carte au fost realizate de către posturi de radio din Danemarca şi Su-
edia, cartea fiind tradusă în douăsprezece limbi, dintre care zece europene.

III. EXAMINAREA CAUZEI ÎN FOND ÎN ANGLIA

A. Încălcarea confidenţialităţii
39. La 27 octombrie 1987, Procurorul General a demarat urmărirea împotriva
S.T. pe motiv de încălcare a confidenţialităţii. În afară de emiterea unei injoncţiuni, el
solicita o hotărâre declarativă şi oferirea despăgubirilor. Examinarea în fond a acestei
cereri şi a cererii împotriva O. şi G. (paragraful 15 supra) – în care, printr-un amen-
dament din 30 octombrie, el solicita o hotărâre declarativă, precum şi o injoncţiune

488
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

– s-a desfăşurat în faţa judecătorului Scott în cadrul Curţii Supreme în noiembrie-de-


cembrie 1987. El a audiat martorii fiecărei părţi, printre care şi Sir Robert Armstrong
(paragraful 16 supra). El a lăsat în vigoare interdicţiile provizorii până la decizia finală
în această cauză.
40. Judecătorul Scott şi-a formulat decizia la 21 decembrie 1987, conţinând
următoarele observaţii şi concluzii.
(a) Temeiul pentru cererea Procurorului General de interdicţie permanentă nu se
mai baza pe menţinerea confidenţialităţii informaţiei specifice, ci pe promova-
rea eficienţei şi reputaţiei Serviciului de Securitate.
(b) Acolo unde obligativitatea confidenţialităţii se urmăreşte a fi aplicată împotriva
unui ziar, care se află în posesia unei informaţii cunoscute a fi confidenţială, sco-
pul sarcinii respective va depinde de ponderea relativă a intereselor solicitate a fi
protejate de către aceasta şi intereselor care ar servi pentru dezvăluirea ei.
(c) Urmează a se ţine cont de articolul 10 (art. 10) din Convenţie şi de hotărârile
Curţii Europene care au stabilit că limitarea dreptului la libera exprimare în
interesul securităţii naţionale nu ar trebui aplicat decât în situaţia când există o
„necesitate socială imperioasă” pentru o astfel de limitare şi este „proporţională
cu scopurile legitime urmărite”.
(d) Dl Wright avea obligaţia faţă de Coroană de a nu dezvălui vreo informaţie,
obţinută de el pe parcursul carierei sale în cadrul MI5. El a încălcat această
obligaţie prin scrierea cărţii Spycatcher şi prin transmiterea ei pentru edi-
tare şi respectiv prin publicarea şi difuzarea ei, fapt ce agrava şi mai mult
încălcarea obligaţiei sale. Prin urmare, Procurorul General a solicitat acţiuni
restrictive vizavi de dl Wright sau agenţii săi, cerând interzicerea Spycatcher
în Regatul Unit.
(e) O. şi G. nu intrau sub incidenţa obligaţiei de confidenţialitate, constituită prin re-
cepţionarea dezvăluirilor neautorizate ale dlui Wright, prin publicarea respecti-
velor articole la 22 şi 23 iunie 1986 (paragraful 14 supra): articolele erau relatări
oneste, în termeni generali despre apropiatul proces din Australia şi, mai mult
ca atât, dezvăluirea a două alegaţii ale dlui Wright se justificau printr-un motiv
suplimentar de dezvăluire a unei mari „injustiţii”.
(f) Pe de altă parte, S.T. intra sub incidenţa obligaţiei de confidenţialitate prin pu-
blicarea primului fascicol din carte la 12 iulie 1987 (paragraful 27 supra), din
moment ce ele conţineau un anumit material ce nu venea să satisfacă un inte-
res public deosebit decât cel al securităţii naţionale.
(g) S.T. era susceptibil de a fi învinuit de obţinerea anumitor profituri în urma publi-
cării acelor fascicole.
(h) Cererea Procurorului General pentru instituirea restricţiilor permanente a deve-
nit inconsistentă din cauza publicării şi distribuirii mondiale a cărţii Spycatcher
din iulie 1987 şi rezultării în faptul că nu mai exista nici o obligaţie de confiden-
ţialitate vizavi de ziare sau terţe părţi în raport cu informaţia inserată în carte;

489
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

în ceea ce priveşte acest subiect, ponderea factorului securităţii naţionale în


raport cu interesul public în libertatea presei a demonstrat că ultima este pre-
dominantă.
(i) Procurorul General nu avea dreptul la o injoncţiune generală care interzicea
publicarea viitoare a informaţiilor furnizate de dl Wright sau altor membri ai
Serviciului de Securitate.
După examinarea argumentelor, judecătorul Scott a impus restricţii temporare
până la examinarea recursului de către Curtea de Apel; acele interdicţii conţineau o
prevedere ce permitea publicarea reportajelor despre procesul din Australia (paragra-
fele 19 şi 35 supra).
41. În ceea ce priveşte recursul Procurorului General şi recursul incident al
S.T., Curtea de Apel (constituită din Sir John Donaldson, Lordul Justice Dillon şi Lor-
dul Justice Bingham) a confirmat la 10 februarie 1988 decizia judecătorului Scott.
În acelaşi timp, Sir John Donaldson nu a fost de acord cu opinia lui, potrivit
căreia articolele din Observer şi Guardian nu au constituit încălcarea obligaţiei de
confidenţialitate şi că cererea de impunere a interdicţiilor acestor două ziare în iunie
1986 nu a fost proporţională cu „scopul legitim urmărit”. Lordul Justice Bingham, pe
de altă parte, nu a fost de acord cu opinia judecătorului Scott, prin care se afirma că
S.T. a încălcat obligaţia de confidenţialitate prin publicarea primului fascicul din cartea
Spycatcher, pas întreprins pentru profit şi că Procurorul General era în drept să cea-
ră interdicţii contra continuării publicării episoadelor respective, în circumstanţele din
perioada iulie 1987.
După examinarea tuturor argumentelor, Curtea de Apel, de asemenea, a pro-
nunţat noi interdicţii temporare, valabile până la o hotărâre a Camerei Lorzilor; O. şi G.
şi S.T. li s-a oferit posibilitatea recursului pentru modificarea sau ridicarea interdicţiilor
în cazul apariţiei unor tergiversări.
42. La 13 octombrie 1988, comisia de recurs a Camerei Lorzilor (Lordul Keith
of Kinkel, Lordul Brightman, Lordul Griffiths, Lordul Goff of Chieveley şi Lordul Jaun-
cey of Tullichettle) la fel a confirmat decizia judecătorului Scott. Respingând recursul
Procurorului General şi celui incident din partea S.T., aceasta a decis:
„(i) Că obligaţia de confidenţialitate poate rezulta dintr-un contract sau din principiul echităţii (equi-
ty) şi că o persoană care a obţinut informaţii în circumstanţe, care să justifice o atare obligaţie,
trebuie să fie împiedicată de a le divulga altora; că terţa parte care se află în posesia informaţiei,
cunoscută drept confidenţială, cade sub incidenţa obligaţiei de confidenţialitate, cu excepţia cazului
dacă această obligaţie a fost afectată de faptul că informaţia a devenit accesibilă publicului larg sau
un interes public superior a cerut publicarea acesteia; că, în tentativa de restrângere a divulgării
secretelor guvernamentale, Coroana urmează să demonstreze faptul că dezvăluirea acestora va
prejudicia interesele publice înainte de declasificarea informaţiei respective; că din moment ce
Spycatcher a fost pe larg editat în lume, a fost efectiv distrusă întreaga confidenţialitate a informa-
ţiilor publicate, iar copiile acestuia sunt valabile pentru oricare doritor de a le obţine, continuarea
interdicţiilor nu mai era necesară; prin urmare, interdicţiile ar trebui suspendate.
(ii) (Opinia separată a Lordului Griffiths) că articolele din 22 şi 23 iunie 1986 nu au conţinut informa-
ţii ce ar fi putut dăuna interesului public; că Observer şi Guardian nu cădeau sub incidenţa obligaţiei
de confidenţialitate când au publicat acele articole; şi, respectiv, Coroana nu era în drept să ceară
interdicţia permanentă împotriva ambelor ziare.

490
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(iii) Că Sunday Times cădea sub incidenţa obligaţiei de confidenţialitate prin publicarea primului
fascicul din Spycatcher la 12 iulie 1987; că această publicare nu a rezultat nici dintr-o publicare
anterioară, nici dintr-o divulgare a acţiunilor ilegale; că publicarea iminentă a cărţii în Statele Unite
nu constituie o justificare; şi că, respectiv, Sunday Times putea fi învinuit pentru obţinerea profitului
în urma încălcării obligaţiei de confidenţialitate.
(iv) Că din moment ce informaţia din Spycatcher a fost pusă la dispoziţia publicului larg şi nu mai
este confidenţială, nu mai există prejudicii ce ar putea fi aduse interesului public sau nu au fost deja
aduse; nici o interdicţie nu ar trebui impuse pentru Guardian şi Observer, interzicându-le publicarea
conţinutului cărţii; şi că (opinia separată a Lordului Griffiths) nici o interdicţie nu trebuia impusă
pentru serializarea următoarelor fascicule din carte.
(v) Că membrii şi foştii membri ai Serviciului de Securitate au obligaţia de confidenţialitate faţă de
Coroană pe întreg parcursul vieţii lor şi, luând în consideraţie faptul că marea lor majoritate nu au
divulgat informaţii confidenţiale ziarelor, nu ar fi fost oportună interzicerea publicării de către ziare a
acuzaţiilor din Spycatcher, indiferent dacă derivau de vreun angajat, fost sau actual, al Serviciului
de Securitate.

B. Contempt of court
43. Examinarea în fond a acţiunii iniţiate de Procurorul General pe motiv de
contempt of court împotriva Independent, London Evening Standard, London Daily
News (paragraful 22 supra), S.T. (paragraful 27 supra) şi o serie de alte ziare s-a
desfăşurat în faţa judecătorului Morritt la Curtea Supremă în aprilie 1989. La 8 mai
dumnealui a decis, printre altele, că Independent şi S.T. într-adevăr au sfidat instanţa
şi a impus o amendă a câte 50.000 lire sterline pentru fiecare în parte.
44. La 27 februarie 1990, Curtea de Apel a respins recursul ambelor ziare con-
tra declaraţiei de culpabilitate, dar a decis suspendarea penalizării financiare. Recur-
sul ulterior din partea S.T. a fost respins de către comisia de recurs a Camerei Lorzilor
la 11 aprilie 1991.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

45. În cererea sa (nr. 13585/88) adresată Comisiei, O. şi G. afirma că injoncţi-


unile interlocutorii în cauză reprezintă o ingerinţă nejustificată în libertatea lor de ex-
primare, garantată de articolul 10 (art.10) din Convenţie. În acelaşi timp, ei au afirmat
că, contrar prevederilor articolului 13 (art.13), nu au avut parte de un recurs efectiv în
faţa autorităţilor naţionale pentru a invoca articolul 10 (art.10) şi că au fost victime ale
discriminării în conformitate cu articolul 14 (art.14).
46. Comisia a declarat admisibilă plângerea la 5 octombrie 1989. În raportul
său din 12 iulie 1990 (articolul 31) (art.31), aceasta a constatat:
(a) cu şase voturi contra cinci, că interdicţiile temporare impuse pentru O. şi G.
în perioada de la 11 iulie 1986 până la 30 iulie 1987au constituit o încălcare a
articolului 10 (art.10);
(b) în unanimitate, că a avut loc o asemenea încălcare a articolului 10 (art.10) în
perioada dintre 30 iulie 1987 şi 13 octombrie 1988;
(c) în unanimitate, că nu a avut loc o încălcare a articolului 13 sau a articolului 14
(art.13, art.14).

491
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

Textul integral al opiniei Comisiei şi al celor două opinii separate sunt reproduse
în anexă la prezenta hotărâre1.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN

47. În memoriile sale şi în cadrul audierilor din 25 iunie 1991 Guvernul a invitat
Curtea să constate că nu a avut loc o încălcare a drepturilor O. şi G. în temeiul artico-
lului 10, 13 sau 14 (art.10, art.13 şi art.14).

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI


10 (art.10) DIN CONVENŢIE

48. O. şi G. susţineau că, prin injoncţiunea interlocutorie la care au fost supuşi


în perioada dintre 11 iulie 1986 şi 13 octombrie 1988, au fost victime ale încălcării
articolului 10 (art.10) din Convenţie, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi
fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radi-
odifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor forma-
lităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei
sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a ga-
ranta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Guvernul contestă această teză, dar Comisia subscrise cu majoritatea pentru


perioada dintre 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987, precum şi în unanimitate pentru perioa-
da de la 30 iulie 1987 până la 13 octombrie 1988.
49. Interdicţiile discutate au constituit fără îndoială o „ingerinţă” în drepturile O. şi
G. de exercitare a libertăţii lor de exprimare, precum este garantat de alineatul 1 al arti-
colului 10 (art.10-1). O asemenea ingerinţă reprezintă încălcarea prevederilor articolului
10 (art.10) dacă ea nu este inclusă în una din excepţiile § 2 (art.10-2); prin urmare, Cur-
tea urmează să examineze dacă aceste interdicţii au avut scopul sau scopurile legitime
prevăzute de alineatul 2 al articolului 10 (art.10-2) şi cât de „necesare într-o societate
democratică” au fost scopurile declarate.
A. A fost oare ingerinţa „prevăzută de lege”?
50. O. şi G. nu au negat faptul că impunerea injoncţiunii interlocutorii a fost în
concordanţă cu legislaţia naţională. În acelaşi timp, ei nu au insistat asupra acestui
fapt la audieri, menţinându-şi în memoriile prezentate că ingerinţa respectivă nu a fost

Nota grefei:
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 216, Seria A a Publicaţiilor Curţii),
dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

492
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

„prevăzută de lege” în contextul articolului 10 (art.10). Acest fapt a fost combătut de


către Guvern, argumentele căruia nu au fost acceptate de către Comisie.
51. Este adevărat că acţiunile Procurorului General, iniţiate cu privire la încăl-
carea confidenţialităţii, a ridicat anumite semne de întrebare vizavi de legislaţia în
domeniu, care aşa şi nu au fost clarificate la pronunţarea deciziei asupra fondului.
În acelaşi timp, O. şi G. nu s-au plâns de acest aspect al cauzei, dar de principiile
juridice, care în opinia lor nu au fost suficient de accesibile şi previzibile (a se vedea
hotărârea în cauza Sunday Times din 26 aprilie 1979, Seria A nr. 30, p. 31, alin. 49).
52. Curtea nu întrevede nici o problemă de accesibilitate: Camera Lorzilor, a
degajat încă din 1975, în cauza American Cyanamid Co. contra Ethicon Ltd liniile
directoare pertinente (paragraful 10 supra).
53. (a) În ceea ce priveşte previzibilitatea, O. şi G. a înaintat trei argumente
specifice.
(i) nu se cunoştea cu certitudine dacă hotărârea American Cyanamid a abrogat
unele reguli anterioare cu privire la eliberarea injoncţiunilor în domeniile parti-
culare ale dreptului. Curtea a notat, în acelaşi timp, că O. şi G. au recunoscut
singuri că principiile, în baza cărora a fost luată decizia, ar fi fost declarate
aplicabile pentru toate categoriile de acţiuni.
(ii) nu au mai existat cazuri similare la care s-ar fi aplicat principiile cauzei Ameri-
can Cyanamid. Acest fapt, în opinia Curţii, are consecinţă minimă în prezentul
context: din moment ce principiile respective au fost declarate cu aplicabilitate
generală, urmau a fi întreprinse anumite modificări în acestea, conformându-le
la circumstanţele existente.
(iii) înainte de hotărârea asupra temeiurilor acţiunilor intentate de Procurorul Gene-
ral (paragrafele 39-42 supra) era ignorat faptul că o injoncţiune nu s-ar adopta
în cazuri similar fără dovada unui prejudiciu adus interesului public. Acest fapt,
însă, sugerează că în aparenţă interdicţia a fost impusă în baza prevederilor
legale aşa cum au fost ele stabilite iniţial.
(b) în linii mai generale, examinând principiile American Cyanamid prin prisma
hotărârii în cauza Sunday Times precitate (Seria A, nr. 30), în special alineatul 49 din
aceasta, potrivit căreia Curtea nu a avut nici un dubiu în faptul că acestea au fost for-
mulate cu un anumit grad de exactitate, ceea ce este suficient în materia respectivă.
Curtea a considerat că O. şi G. ar fi putut să prevadă riscul unor injoncţiuni temporare
cu un grad rezonabil ţinând cont de circumstanţe.
54. Prin urmare, ingerinţa a fost „prevăzută de lege”.
B. A urmărit oare ingerinţa scopul legitim prevăzut în articolul 10 alin. 2
(art. 10-2)?
55. Guvernul susţine că injoncţiunile interlocutorii au fost instituite să protejeze
dreptul Procurorului General la proces şi, prin urmare, a scopului, care a fost legitim
în temeiul articolului 10 alineat 2 (art. 10-2), de „menţinere a autorităţii sistemului
judiciar”. În faţa Curţii Guvernul a susţinut şi faptul că interdicţiile au servit şi scopul

493
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

de protecţie a securităţii naţionale, din moment ce acţiunile întreprinse de Procurorul


General au vizat evitarea subminării Serviciului de Securitate.
În acelaşi timp, O. şi G. şi-au exprimat anumite rezerve faţă de partea a doua a
acestor argumente, dar nu au contestat faptul că ingerinţa a avut temei legal.
56. Curtea a fost satisfăcută de argumentul că interdicţiile au avut scopul direct
de „menţinere a autorităţii sistemului judiciar”, frază care presupune şi includerea pro-
tecţie drepturilor ambelor părţi litigante (a se vedea hotărârea Sunday Times, Seria
A, nr. 30, p. 34, alin. 56). Examinarea jurisprudenţei naţionale a elucidat clar faptul că
finalitatea interdicţiilor împotriva O. şi G. a fost – dacă e să acceptăm formularea Lor-
dului Olivier of Aylmerton (Procurorul General contra Times Newspapers Ltd [1991] 2
Weekly Law Reports 1019G) – „a permite examinarea litigiului dintre reclamant şi re-
clamat fără ca drepturile primului să fie lezate în acest interval prin realizarea acţiunii
pe care sesizarea tribunalului avea scopul s-o împiedice”.
Acest fapt este, în acelaşi timp, interdependent de acţiunea scopurilor restricţiei
propriu-zise, menite să protejeze securitatea naţională. Restricţiile au fost impuse,
după cum s-a văzut, în ideea de a asigura un proces echitabil a cererii Procurorului
General pentru aplicarea restricţiilor permanente contra O. şi G., iar temeiul evident
pentru acţiunea în instanţă l-au constituit două declaraţii scrise ale lui Sir Robert Ar-
mstrong, în care el a făcut referinţă la prejudiciile potenţiale ce le-ar fi putut aduce
publicarea materialului în cartea Spycatcher Serviciului de Securitate (paragraful 16
supra). Au fost luate în consideraţie nu doar motivele de care s-a condus judecătorul
Millett când a decis impunerea restricţiilor iniţiale (paragraful 18 (e) supra), dar şi con-
siderentele securităţii naţionale, abordate în toate deciziile adoptate de către instan-
ţele engleze în această cauză (paragrafele 18, 34, 36 şi 40 supra). Curtea ar fi doar
comentat – şi eventual ar fi revenit la acestea în paragraful 69 infra – că natura exactă
a considerentelor securităţii naţionale implicate variază pe parcursul timpului.
57. În acest context, ingerinţa la care se face referinţă în cerere este legitimă
potrivit alineatului 2 al articolului 10 (art.10-2).

C. A fost oare ingerinţa „necesară într-o societate democratică”?

58. Argumentele în faţa Curţii s-au axat, în principal, asupra dilemei dacă in-
gerinţa în cauză ar putea fi interpretată drept „necesară într-o societate democrati-
că”. După trecerea în revistă a principiilor generale ce rezultă din juridprudenţa sa,
Curtea va examina, la fel ca şi Comisia, speţa în raport cu două perioade distincte,
prima începând cu 11 iulie 1986 (impunerea interdicţiilor Millet) şi expirând la 30 iulie
1987 (continuarea acestor restricţii de către Camera Lorzilor), a doua perioada fiind
cuprinsă între 30 iulie 1987 şi 13 octombrie 1988 (hotărârea definitivă privind temeiul
acţiunilor intentate de Procurorul General cu privire la încălcarea confidenţialităţii).
1. Principii generale
59. Hotărârile Curţii referitoare la articolul 10 (art. 10) – începând cu cauza
Handyside (7 decembrie 1976; Seria A, nr. 24), cuprinzând, deja mai recent, cauza
Oberschlick (23 mai 1991; Seria A, nr. 204), incluzând, printre multe altele, Sunday

494
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Times (26 aprilie 1979; Seria A, nr. 30) şi Lingens (8 iulie 1986; Seria A, nr. 103) – a
enumerat următoarele principii majore.
a) Libertatea de exprimare constituie una din temeliile esenţiale ale societăţii de-
mocratice; sub rezerva alineatului 2 al articolului 10 (art. 10-2), ea se referă
nu numai la „informaţiile” sau „ideile” recepţionate sau interpretate ca fiind ino-
fensive sau indiferente, dar şi cele care ofensează, şochează sau deranjează.
Libertatea de exprimare, astfel cum este prevăzută în articolul 10 (art. 10),
constituie subiectul unei serii de excepţii care, necesită o interpretare îngustă,
care trebuie stabilită într-un mod convingător.
b) Aceste principii sunt de o importanţă particulară din moment ce este vizată
presa. Chiar dacă ea nu trebuie să depăşească limitele prescrise, în special, în
scopul prezervării „securităţii naţionale” sau pentru „menţinerea autorităţii sis-
temului judiciar”, presa este, în acelaşi timp, mandatată să aducă la cunoştinţa
publicului informaţii şi idei în domenii de interes public. Presa nu doar trebuie
să-şi îndeplinească misiunea de a difuza astfel de informaţii şi idei, dar şi pu-
blicul are dreptul de a recepţiona informaţiile şi ideile respective. În caz contrar,
presa nu şi-ar fi putut exercita rolul său vital de „câine de pază”.
c) Adjectivul „necesar”, în contextul articolului 10, alineatul 2 (art. 10-2), implică
existenţa unor „necesităţi sociale imperioase”. Statele Contractante beneficia-
ză de o anumită marjă de apreciere a existenţei unor astfel de necesităţi, dar
ea se dublează de un control european asupra legislaţiei, cât şi deciziilor luate
pentru aplicarea ei, chiar şi a deciziilor adoptate de instanţele independente.
Prin urmare, Curtea este competentă să statuieze în ultimă instanţă dacă o
„restricţie” conciliază cu libertatea de exprimare, protejată de prevederile arti-
colului 10 (art.10).
d) Misiunea Curţii în exercitarea competenţei sale de control nu constă în preluarea
rolului autorităţilor naţionale, ci în reexaminarea, în temeiul prevederilor articolu-
lui 10 (art. 10), a hotărârilor adoptate de instanţele naţionale potrivit puterii lor de
apreciere. Acest fapt nu presupune că misiunea de control a Curţii se limitează
doar la verificarea dacă statul reclamat a făcut uz de această putere cu bună-
credinţă, cu precauţie şi în mod rezonabil; misiunea Curţii constă în examinarea
acuzaţiei de ingerinţă în lumina circumstanţelor cauzei pentru a determina dacă
această ingerinţă a fost „proporţională cu scopurile legitime urmărite” şi dacă
argumentele aduse de autorităţile naţionale sunt „relevante şi suficiente”.
60. În ideea evitării unor ambiguităţi şi luând în consideraţie contribuţiile scrise
referitoare la acest caz, care au fost transmise în baza „articolului 19” (paragraful 6
supra), Curtea urma doar să adauge că prevederile articolului 10 din Convenţie nu
interzice expres impunerea unor restricţii pentru publicări ca atare. Aceasta decurge
nu doar din cuvinte de genul „condiţii”, „restricţii”, „a împiedica” şi „a preveni” care apar
în prevederile respectivului articol, dar derivă şi din hotărârea Curţii în cauza Sunday
Times din 26 aprilie 1979, precum şi celor din cauzele Markt Intern Verlag Gmbh şi
Klaus Beermann din 20 noiembrie 1989 (Seria A, nr. 165). Pe de altă parte, pericolele
inerente în cazurile examinării restricţiilor prioritare se axează pe o cercetare precaută

495
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

din partea Curţii. Acest fapt este cu atât mai specific, cu cât este vorba despre presă
– informaţia este un bun perisabil şi împiedicarea publicării, chiar şi pentru o perioadă
scurtă, riscă să o priveze în mod esenţial de orice valoare şi interes.
2. Perioada între 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987
61. Pentru aprecierea necesităţii ingerinţei în dreptul O. şi G. la exprimare în
perioada între 11 iulie 1986 până 30 iulie 1987, este esenţial a cunoaşte imaginea
foarte clară a situaţiei factologice care a condus la impunerea de către judecătorul
Millett a primei restricţii în cauză.
La acel moment O. şi G. au publicat doar două mici articole care, potrivit depo-
ziţiilor lor scrise, reprezentau reportaje veridice despre audierile cauzei în Australia;
conţineau informaţii ce corespundeau interesului legitim al publicului, prin redarea
acuzaţiilor despre ilegalităţile imputabile unei părţi a ofiţerilor Serviciului britanic de
Securitate; au repetat materialul care, cu reacţii minime sau nule din partea Guvernu-
lui de a le preveni, erau deja cunoscute publicului.
În general, aceste depoziţii nu exprimau în totalitate întreaga poveste. Ele omit,
în primul rând, faptul recunoaşterii de către O. şi G., înainte de judecătorul Millet, a
dorinţei de a fi liberi în continuarea publicării informaţiei, ce a fost recepţionată direct
sau indirect de la dl Wright, şi dezvăluind activitatea ilegală a unei părţi din angajaţii
Serviciului de Securitate, indiferent dacă aceste informaţii au fost sau nu publicate an-
terior (paragraful 18 (b) supra). Ele au mai omis faptul că în iulie 1986 cartea Spycat-
cher exista doar în manuscris. Prin urmare nu se cunoştea cu certitudine ce informaţie
va conţine cartea respectivă şi, chiar dacă va conţine unele materiale deja publicate
anterior, era firesc a se aştepta că autorul va căuta să spună ceva nou. Prin urmare,
nu era atât de irezonabil de a presupune că dacă un fost angajat de rang superior al
Serviciului de Securitate – unul „de-al casei”, precum dl Wright – va propune pentru
publicare memoriile sale fără careva autorizări, cel puţin există riscul ca memoriile re-
spective să conţină informaţii, dezvăluirea cărora ar putea fi în detrimentul Serviciului
de Securitate; era necesar a ţine cont de faptul că, într-un astfel de context, ceea ce
apăruse publicat deja în prima parte devenise deja neimportant. Mai mult decât atât,
în orice caz era improbabil ca informaţia conţinută în carte să provoace o îngrijorare a
publicului ce ar fi prevalat ca pondere asupra interesului securităţii naţionale.
62. Decizia judecătorului Millett de a impune restricţii – care, la etapa prelimina-
ră a procedurii judiciare, au fost acceptate drept corecte nu doar de către Curtea de
Apel, ci şi de către toţi membrii comisiei de recurs a Camerei Lorzilor (paragraful 18
în întregime supra) – a fost bazată pe următoarele principii. Procurorul General că-
uta interzicerea permanentă a publicării materialului, dezvăluirea căruia ar fi, potrivit
probelor credibile prezentate din numele lui, în detrimentul Serviciului de Securitate; a
refuza instituirea restricţiilor provizorii ar fi însemnat permisiunea O. şi G. de a publica
imediat şi nestingherit materialul respectiv înainte de examinarea definitivă a cauzei
de către instanţă; acest fapt l-ar fi lipsit efectiv pe Procurorul General de dreptul lui de
a insista asupra aplicării restricţiilor permanente, fapt ce ar fi privat în mod irevocabil
acţiunile sale de obiectivul de protecţie a securităţii naţionale.

496
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În opinia Curţii, aceste considerente au fost „relevante” din perspectiva scopu-


rilor atât de protejare a securităţii naţionale, cât şi de menţinere a autorităţii sistemului
judiciar. Întrebarea rămâne cât de „suficiente” erau aceste scopuri.
63. În acest context, O. şi G. obiectau că interdicţiile respective se întemeiau
pe principiile American Cyanamid care, în viziunea lor, erau incompatibile cu criteriile
articolului 10 (art. 10). Ei susţineau că, într-un asemenea caz, acele principii ofereau
un avantaj superior reclamantului, din moment ce el încerca să constituie un caz argu-
mentabil şi că balanţa înclină spre impunerea interdicţiilor; or trebuia utilizat un criteriu
mai restrictiv atunci când este vorba de limitarea libertăţii presei asupra unei chestiuni
de interes public considerabil.
Cauza American Cyanamid se referea la presupusa contrafacere a brevetului
şi nu la libertatea presei. Însă, nu de competenţa Curţii de a controla acele principii in
abstracto, dar a determina dacă ingerinţa, rezultată din aplicarea principiilor respecti-
ve, se impunea, ţinând cont de faptele şi circumstanţele cauzei (a se vedea hotărârea
în cauza Sunday Times, Seria A, nr. 30, p. 41, alin. 65).
În orice caz, examinarea atentă a deciziilor relevante ale curţilor a arătat că
instanţele engleze au purces mult mai departe decât simpla aplicare inflexibilă şi auto-
mată a principiilor American Cyanamid; ele au recunoscut că prezenta cauză implică
conflictul dintre interesul public de împiedicare a divulgării informaţiilor în cauză şi
interesul public de autorizare, acest conflict fiind soluţionat prin cântărirea minuţioasă
a consideraţiilor relevante ale fiecărei părţi.
În elaborarea propriei sale opinii, Curtea a ţinut cont de observaţiile referitoa-
re la natura conţinutului Spycatcher (paragraful 61 supra) şi de interesul implicat al
securităţii naţionale; ea a luat în consideraţie şi prejudiciul potenţial de care ar fi fost
afectate acţiunile Procurorului General intentate cu privire la încălcarea confidenţiali-
tăţii, acesta fiind un element care urma să fie examinat în contextul poziţiei centrale,
ocupate de articolul 6 (art. 6) din Convenţie şi garantarea de către acesta a dreptului
la un proces echitabil (a se vedea hotărârea în cauza Sunday Times, precitată, Seria
A, nr. 30, p. 34, alin. 55). În lumina particulară a acestor factori, Curtea a opinat că, în
limitele sale de apreciere, instanţele engleze au fost mandatate să considere impune-
rea anumitor restricţii drept necesară şi că motivele pentru o astfel de concluzionare
au fost „suficiente” în lumina alineatului 2 al articolului 10 (art. 10-2).
64. În acelaşi timp, Curtea trebuia să examineze dacă restricţiile actuale impu-
se au fost „proporţionale” cu scopurile legitime urmărite.
În acest context, se remarcă că restricţiile respective nu au provocat o interzi-
cere expresă. Deşi ele au interzis publicarea informaţiei, obţinute de la sau atribuite
dlui Wright în calitatea lui de membru al Serviciului de Securitate, acestea nu au
limitat O. şi G. în demararea campaniei pentru o cercetare independentă a operaţiu-
nilor serviciului respectiv (paragraful 14 supra). Mai mult ca atât, restricţiile conţineau
prevederi care excludeau din sfera lor anumite materiale, în special cele care au fost
deja publicate în lucrările dlui Chapman Pincher sau difuzate în cadrul programelor
Televiziunii Granada (paragraful 19 supra). În plus, O. şi G. putea în orice moment

497
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

să caute – ceea ce au şi făcut de fapt (paragrafele 23 şi 26 supra) – o multitudine de


modalităţi pentru ridicarea interdicţiilor.
Este adevărat că, în acelaşi timp, deşi interdicţiile au fost impuse doar cu titlul
provizoriu, ele au rămas în vigoare – cel puţin pentru perioada de timp în examinare
– pe o durată ceva mai mult decât un an. Şi aceasta este o perioada lungă în cazul
unui bun efemer ca informaţia (paragraful 60 supra). În schimb, este de subliniat că
Curţii de Apel (paragraful 19 supra) a declarat că cauza putea fi examinată într-un
timp scurt – fapt care aparent a fost contrar aşteptărilor O. şi G. – şi că informaţiile
respective, pornind de la faptul că ele se refereau la evenimente care s-au desfăşurat
câţiva ani anterior, nu puteau fi realmente catalogate drept urgente. În plus, acţiunile
Procurorului General ridicau chestiuni delicate de fapt şi de drept; de asemenea pre-
gătirea procesului necesita timp, cu atât mai mult că aceste chestiuni, potrivit Lordului
Brandon of Oakbrook (paragraful 36 (a) (v) supra), cereau furnizarea probelor, care
urmau să fie supuse unei examinări în contradictoriu.
65. Pornind de la cele expuse, Curtea a concluzionat că, în ceea ce priveşte
perioada dintre 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987, autorităţile naţionale au fost abilitate să
considere că ingerinţa examinată a fost „necesară într-o societate democratică”.
3. Perioada cuprinsă între 30 iulie 1987 şi 13 octombrie 1988
66. La 14 iulie 1987 Spycatcher a fost publicat în Statele Unite ale Americii
(paragraful 28 supra). Aceasta a schimbat situaţia aşa cum apărea la 11 iulie 1986.
În primul rând, conţinutul cărţii apărea ca un subiect al speculaţiilor, fiind distrusă
confidenţialitatea acestuia. În plus, memoriile dlui Wright au fost obţinute de peste
hotare de către rezidenţii Regatului Unit, Guvernul neacţionând în sensul impunerii
unor restricţii pentru importul cărţii (paragraful 29 supra).
67. Potrivit Guvernului, continuarea restricţiilor în perioada de timp între 30 iulie
1987 şi 13 octombrie 1988 rămânea, cu toate acestea „necesară” în contextul artico-
lului 10 (art. 10) în ceea ce priveşte menţinerea autorităţii sistemului judiciar şi, prin
aceasta, protejând interesele securităţii naţionale. Guvernul făce referinţă la conclu-
ziile Camerei Lorzilor din iulie 1987 care susţinea că, indiferent de publicarea cărţii în
Statele Unite: (a) Procurorul General încă mai poate pretinde la cererea interdicţiilor
permanente împotriva O. şi G., cauză care poate fi soluţionată în mod echitabil doar
cu condiţia adoptării restricţiilor cu privire la publicare până la hotărârea finală; şi (b)
interesul securităţii naţionale rămânea valabil în prevenirea divulgării generale a con-
ţinutului cărţii prin intermediul presei, precum şi prin interesul public în descurajarea
publicaţiilor neautorizate ale memoriilor ce conţineau materiale confidenţiale.
68. Faptul că, continuarea publicării materialelor din Spycatcher ar fi putut pre-
judicia examinarea obiectivă a cererii Procurorului General cu privire la interdicţiile
permanente era indiscutabil, în condiţiile obiectivului menţinerii autorităţii sistemului
judiciar, apărea drept un motiv „rezonabil” pentru continuarea restricţiilor în cauză. În
acelaşi timp, Curtea a opinat că, în acele circumstanţe, aceasta nu constituia un temei
„suficient” în conformitate cu prevederile articolului 10 (art. 10).
Este adevărat că la examinarea dosarului de către Camera Lorzilor, s-a ţinut
cont de prevederile Convenţiei, chiar dacă acestea nu sunt incorporate în legislaţia

498
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

naţională (paragraful 36 supra). De asemenea, este adevărat şi faptul că există care-


va diferenţe dintre importurile ocazionale ale exemplarelor cărţii Spycatcher în Marea
Britanie şi publicarea masivă în presă a conţinutului cărţii. Pe de altă parte, chiar dacă
Procurorul General ar fi reuşit obţinerea interdicţiilor permanente, acestea ar fi fost
impuse în baza materialelor, confidenţialitatea cărora era distrusă în orice caz – şi in-
diferent de faptul dacă O. şi G. ar fi continuat dezvăluirile corespunzătoare – ca urma-
re a publicării acestora în Statele Unite. Examinând, în termenii protecţiei drepturilor
Procurorului General în calitatea lui de reclamant, interesul menţinerii confidenţialităţii
materialului aflat la dispoziţie, prin prisma prevederilor Convenţiei, şi-a încheiat vala-
bilitatea către 30 iulie 1987 (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Weber
din 22 mai 1990, Seria A, nr. 177, p. 23, ali. 51).
69. În ceea ce priveşte interesul securităţii naţionale, Curtea a observat că în
acest sens acţiunile Procurorului General au suferit, potrivit cuvintelor judecătorului
Scott, „curioase metamorfoze” (Procurorul General contra Guardian Newspaper Ltd.
(nr.2) [1990] 1 cauza în apel 140F). Precum reiese din depoziţiile lui Sir Robert Arm-
strong (paragraful 16 supra), interdicţiile au fost gândite ca, inter alia, să fie păstrat
caracterul secret al informaţiilor care în mod natural urmau să fie păstrate în secret.
Către 30 iulie 1987, din păcate, informaţia şi-a pierdut caracterul respectiv şi, potrivit
observaţiilor făcute de Lordul Brandon of Oakbrook (paragraful 36 (a) (iv) supra),
prejudiciile potenţiale semnalate de Sir Robert Armstrong, au fost deja aduse. Prin
urmare, scopul interdicţiilor fusese reorientat spre promovarea eficienţei şi reputaţiei
Serviciului de Securitate, în special prin: menţinerea încrederii în acest Serviciu din
partea terţilor părţi; a face limpede faptul că publicarea neautorizată a memoriilor foş-
tilor membri ai Serviciului nu va trece nepenalizată; şi de a-i descuraja pe alţii care ar
fi vrut să-i urmeze exemplul dlui Wright.
Curtea nu a recunoscut aceste obiective drept suficiente pentru a justifica inge-
rinţa examinată. Este vorba, în primul rând, despre întrebarea dacă acţiunile împotri-
va O. şi G. ar fi putut servi la atingerea obiectivelor propuse mai mult decât cele deja
atinse în măsurile întreprinse împotriva dlui Wright însăşi. În plus, luând în considera-
ţie posibilitatea unei acţiuni pentru anumit profit (paragrafele 39-42 supra), Curtea a
subscris la îndoielile Lordului Olivier of Aylmerton (paragraful 36 (e) (ii) supra), potrivit
cărora este oare legitim, în vederea penalizării dlui Wright şi oferirii unui exemplu
pentru alţii a utiliza injoncţiuni împotriva persoanelor, precum O. şi G., care nu au
avut tangenţă cu publicarea Spycatcher. Mai mult decât atât, continuarea interdicţiilor
după iulie 1987 au privat ziarele de exercitarea dreptului şi obligaţiunii lor de a furniza
informaţii, deja valabile, în domeniul respectiv de interes public.
70. Pornind de la cele expuse, Curtea a concluzionat că ingerinţa examinată în
proces nu a mai fost „necesară într-o societate democratică” după 30 iulie 1987.

D. Concluzia

71. Pe scurt, a avut loc o încălcare a articolului 10 (art. 10) în perioada din 30
iulie 1987 până la 13 octombrie 1988, dar nu şi în perioada cuprinsă între 11 iulie 1986
şi 30 iulie 1987.

499
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

II. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLU-


LUI 14 DIN CONVENŢIE, COMBINAT CU ARTICOLUL 10
(art. 14+10)

72. O. şi G. s-au plâns că, în străinătate, ziarele au publicat şi puteau fi liber şi


nestingherit importate în Regatul Unit, dar nu au fost subiect al interdicţiilor; prin urmare,
acele ziare au avut un avantaj faţă de Observer şi Guardian atât în statul respectiv, cât
şi pe piaţa de desfacere a ultimilor. O. şi G. susţineau că, pornind de la aceste conside-
rente, ele au fost victime ale încălcării articolului 14 din Convenţie, combinat cu preve-
derile articolului 10 (art.14+10), primul dintre aceste texte prevede:
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată
fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie.”

73. Guvernul contestă în parte faptele pe care se întemeiază această plângere:


potrivit lui restricţiile în cauză ar fi atins editorii şi distribuitorii ziarelor străine pe terito-
riul Regatului Unit în temeiul dreptului de contemp fo court (paragraful 30 supra). Cu
toate acestea, Curtea a fost de acord cu Guvernul şi Comisia referitor la respingerea
plângerii la acest capitol.
Articolul 14 (ar. 14) prevede protecţia împotriva tratamentelor inegale, fără un
obiectiv şi justificare rezonabilă, a persoanelor aflate în situaţii similare (a se vedea,
spre exemplu, hotărârea în cauza Fredin din 18 februarie 1991, Seria A, nr. 192, p. 19,
alin. 60). În cazul în care ziarele străine ar fi fost subiecte ale restricţiilor similare cu
cele impuse pentru O. şi G., atunci nu ar fi existat un tratament diferit. Dacă ar fi fost
un tratament inegal, aceasta din cauza că ziarele străine nu intră sub incidenţa juris-
dicţiei instanţelor engleze şi, prin urmare, ele nu au fost puse în situaţia similară celei
în care se aflau O. şi G.
74. Prin urmare, nu a avut loc o încălcare a articolului 14, combinat cu preve-
derile articolului 10 (art. 14+10).

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI


13 (art. 13) DIN CONVENŢIE

75. O. şi G. s-au mai plâns de faptul că instanţele engleze nu au aplicat în


modul adecvat principiile respective ale articolului 10 (art.10) şi că nici acestea, nici
jurisprudenţa relevantă nu sunt incorporate în dreptul englez. Potrivit lor, luând în
consideraţie aceste fapte, ei au fost victime ale încălcării articolului 13 (art. 13) din
Convenţie, care prevede:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de (...) Convenţie au fost încălcate, are
dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora
unor persoane care au acţionat în exercitarea artibuţiilor lor oficiale.”

76. Curtea a fost de acord cu Guvernul şi Comisia că această alegaţie urmează


a fi respinsă.

500
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Motivul plângerii O. şi G. în temeiul Convenţiei constă în faptul că impunerea


interdicţiilor provizorii constituie o ingerinţă nejustificată în libertatea lor de exprimare
şi că este limpede că ei nu ar fi abordat acest subiect în substanţă în faţa instanţelor
naţionale. Ar trebui reamintit că eficacitatea recursului, potrivit prevederilor articolului
13 (art. 13), nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil (a se vedea hotărârea
în cauza Soering din 7 iulie 1989, Seria A, nr. 161, p. 48, alin. 122).
În ceea ce priveşte aspectele specifice abordate, Curtea a constatat în repetate
ocazii absenţa unei obligaţii de integrare a Convenţiei în sistemele juridice naţionale
(a se vedea, printre altele, hotărârea în cauza James şi alţii din 21 februarie 1986,
Seria A, nr. 98, p. 47, alin. 84). În plus, articolul 13 (art. 13) nu merge atât de departe
încât să ceară existenţa unui recurs prin care s-ar putea ataca în faţa unei „instanţe”
naţionale legile unui Stat Contractant ca fiind contrare în sine cu prevederile Conven-
ţiei (ibidem, p. 47, alin. 85).
77. Prin urmare, nu a avut loc o încălcare a prevederilor articolului 13 (art. 13).

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50) DIN CONVENŢIE

78. În baza articolului 50 (art. 50) din Convenţie,


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

O. şi G. nu au solicitat nici o indemnizaţie pentru prejudiciul suportat, dar numai


rambursarea costurilor şi cheltuielilor lor de judecată atât în procesele naţionale, cât şi a
celor de la Strasbourg, suma totală a cărora atingând cifra de 212.430,28 lire sterline.
Curtea a examinat acest aspect potrivit criteriilor stabilite în jurisprudenţa sa,
precum şi observaţiile prezentate de către Guvern şi reclamanţi.
A. Procedurile naţionale
79. Fără a include examinarea cauzei în 1987 de către Vicecancelar (paragra-
fele 32-33 supra), costurile căreia deja au fost rambursate de către Guvern reclaman-
ţilor, cererea referitoare la procedurile interne indica suma totală de 137.825,05 lire
sterline, după cum urmează:
(a) pentru examinarea la Curtea de Apel, finalizată la 25 iulie 1986 (paragraful
19 supra): 55.624,11 £ (reprezentând 23.526,23 £ pentru taxe şi rambursa-
rea reprezentanţilor legali şi consilierilor juridici ai reclamanţilor, 17.364,29 £
pentru cheltuielile efectuate în perioada dintre 25 iulie 1986 şi 25 iunie 1991 şi
14.733,59 £ pentru costurile şi cheltuielile achitate de reclamanţi Procurorului
General);
(b) pentru examinarea în cadrul Curţii de Apel finalizată la 24 iulie 1987 (paragra-
ful 34 supra): 31.098,20 £ (dintre care 14.310,29 £ pentru taxe şi rambursa-
rea cheltuielilor privind activitatea reprezentanţilor legali şi consilierilor juridici,

501
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

8.421,50 £ pentru cheltuielile suportate în perioada de la 24 iulie 1987 şi 25


iunie 1991 şi 8.366,41 £ reprezentând costurile şi cheltuielile achitate de recla-
manţi Procurorului General);
(c) pentru examinarea în cadrul Camerei Lorzilor, finalizată la 30 iulie 1987 (pa-
ragrafele 35-36 supra): 51.102,74 £ (reprezentând 43.102,74 £ pentru taxe şi
rambursarea cheltuielilor legate de reprezentanţii legali şi consilierii juridici şi
8.000 £ pentru cheltuielile achitate de reclamanţi Procurorului General).
80. Cu privire la aceste pretenţii Curtea formulează următoarele remarce.
(a) Neconstatând nici o încălcare în perioada dintre 11 iulie 1986 - 30 iulie 1987
(paragrafele 61-65 şi 71 supra), Curtea a fost de acord cu Guvernul că nu ar
trebui restituite cheltuielile ce ţin de examinarea cauzei în 1986 la Curtea de
Apel. În acelaşi timp, acelaşi lucru nu este valabil pentru procedurile din 1987
la Curtea de Apel: ele s-au derulat cu certitudine în aceiaşi perioadă, dar după
perioada de publicare a cărţii Spycatcher în Statele Unite ale Americii (paragra-
fele 28-29 supra), precum şi examinarea din Camera Lorzilor din 1987, nece-
sită a fi interpretate ca o tentativă de împiedicare, prin căile judiciare interne,
încălcarea constatată de către Curte în perioada de la 30 iulie 1987 până 13
octombrie 1988 (paragrafele 66-71 supra).
(b) Curtea nu ar putea accepta poziţia Guvernului, potrivit căreia nu ar trebui ram-
bursate cheltuielile suportate de reclamantul Observer şi reclamantul Guardian
din motivul că aceştia au angajat firme diferite de avocatură care le reprezentau
interesele în procese. Ei au fost şi sunt abilitaţi să-şi angajeze avocaţii după
bunul lor plac. În acelaşi timp, luând în consideraţie că interesele celor două
grupe pe care le formează coincideau în esenţă, Curtea a fost de acord cu opi-
nia Guvernului, potrivit căruia taxele şi cheltuielile pentru servicii în totalitatea
lor implicată nu ar trebui considerate drept „necesare” pentru rambursare.
(c) Curtea, de asemenea, a fost de acord cu Guvernul în ceea ce priveşte faptul că
volumul costurilor pentru oferirea serviciilor prestate de firmele de avocatură nu
pot fi considerate drept rezonabile potrivit prevederilor articolului 50 (art. 50); în
plus, Curtea a mai considerat că este cazul de a reduce cuantumulu reclamat
pentru onorariile avocaţilor în faţa Camerei Lorzilor.
(d) Curtea a remarcat că, în ceea ce priveşte examinarea în faţa Curţii de Apel,
Guvernul nu a obiectat faţă de cererea reclamanţilor de rambursare a dobânzii
şi că suma achitată de către ultimii Procurorului General include şi dobânda.
81. Luând în consideraţie cele expuse, Curtea a decis alocarea pentru recla-
manţi, respectând propriile lor cheltuieli (incluzând dobânda asupra cheltuielilor asu-
mate în apel) şi suma plătită de ei Procurorului General, suma de 65.000 £.

B. Procedurile de la Strasbourg

82. În ceea ce priveşte costurile şi cheltuielile referitoare la examinarea cauzei


la Strasbourg (în total 74.605,23 £), observaţiile Curţii sunt după cum urmează.

502
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(a) O reducere urmează a fi făcută pentru a reflecta lipsa încălcării în perioada


dintre 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987. Pe de altă parte, nu ar fi adecvat a recurge
la reduceri semnificative în ceea ce priveşte respingerea plângerii referitoare
la încălcarea prevederilor articolelor 13 şi 14 (art. 13, 14) (paragrafele 72-77
supra) din moment ce a fost desfăşurat un anumit volum de lucru de către
consilierii juridici ai reclamanţilor în legătură cu articolul 10 (art. 10) (a se vedea
mutatis mutandis, hotărârea în cauza Grander din 28 martie 1990, Seria A,
nr. 174, p. 21, alin. 55).
(b) În ceea ce priveşte remarcile din paragraful 80 (c) supra referitoare la chel-
tuielile reclamanţilor de a aplica de asemenea pentru prodecurile derulate la
Strasbourg.
Curtea a considerat, în acelaşi timp, că în circumstanţele existente o sumă
considerabilă din valoarea solicitată a contravalorii cheltuielilor pentru onorariile avo-
caţilor poate fi considerată drept rezonabilă între părţi.
83. Pornind de la cele expuse, Curtea a alocat suma de 35.000 £.
C. Concluzii
84. Suma totală care urmează a fi achitată reclamanţilor este de 100.000 £.
Această sumă poate fi majorată cu mărimea taxei pe valoare adăugată care ar putea
fi impusă.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine cu paisprezece voturi contra zece că nu a avut loc o încălcare a articolului


10 (art. 10) din Convenţie în perioada de la 11 iulie 1986 până la 30 iulie 1987;
2. Susţine în unanimitate că a avut loc o încălcare a articolului 10 (art. 10) în perioada
cuprinsă dintre 30 iulie 1987 şi 13 octombrie 1988;
3. Susţine în unanimitate că nu a avut loc o încălcare a articolelor 13 (art. 13) sau
articolului 14, combinate cu articolul 10;
4. Susţine în unanimitate că Marea Britanie trebuie să achite, în termen de trei luni,
ambilor reclamanţi suma comună de £ 100.000 (una sută mii lire sterline), însoţită de
orice taxă pe valoare adăugată care ar putea fi impusă, pentru costuri şi cheltuieli;
5. Respinge în unanimitate restul cererii de satisfacţie echitabilă.

Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţa publică la Pa-


latul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 26 noiembrie 1991.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Marc-Andre Eissen
Grefier

503
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

În conformitate cu prevederile articolului 51 alineat 2 (art. 51-2) din Convenţie şi


articolul 53, alin. 2 din regulamentului Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate
la această hotărâre:
(a) opinia parţial disidentă a dlui Pettiti, la care a subscris şi dl Pinheiro Farinha;
(b) opinia parţial disidentă a dlui Walsh;
(c) opinia parţial disidentă a dlui De Meyer (privind restricţiile prealabile), la care
s-au alăturat dl Pettiti, dl Russo, dl Foighel şi dl Bigi;
(d) opinia separată a dlui De Meyer (privind recursurile naţionale), la care a sub-
scris dl Pettiti;
(e) opinia separată a dlui Valticos;
(f) opinia parţial disidentă a dlui Martens;
(g) opinia parţial disidentă a dlui Pekkanen;
(h) opinia parţial disidentă a dlui Mornilla.

Parafat: R.R.
Parafat: M.-A.E.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PETTITI,


LA CARE A SUBSCRIS JUDECĂTORUL PINHEIRO FARINHA
(Traducere)

Am votat pentru încălcarea articolului 10 (art. 10) la fel şi în ceea ce priveşte pri-
ma perioadă, spre deosebire de majoritate. În opinia mea, încălcarea respectivă faţă
de Observer şi Guardian este valabilă atât pentru prima perioadă, cât şi pentru cea
de-a doua, incluzând la fel şi Sunday Times. Desigur, consider că este contradictoriu
a adopta poziţii diferite vizavi de aceste două perioade, reafirmând în acelaşi timp
valoarea fundamentală a democraţiei – cea a libertăţii de exprimare.
La originea interdicţiei era un proiect de publicare în Australia în 1985 a me-
moriilor dlui Wright, care includeau materialul deja oglindit în cărţile dlui Pincher şi în
programele televiziunii Granada în Regatul Unit. „Agenţii secreţi” deseori îşi publică
memoriile după pensionarea lor şi acest fapt în general nu constituie o cauză pentru
îngrijorarea statului vizat. Pretextul pentru demararea urmăririi în Australia nu a fost
dezvăluirea secretelor de stat, ci pierderea încrederii. Articolele din Observer şi Guar-
dian din iunie 1986 se refereau la fapte similare. Curtea a concluzionat că sursa ma-
terialelor au fost editurile Spycatcher. Urmărirea iniţiată de către Procurorul General
a fost bazată pe pierderea încrederii. Interdicţiile interlocutorii, impuse de către jude-
cătorul Millett în iulie 1986 şi bazate pe eşecul exercitării obligaţiei de discreţie, deja

504
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

constituie după mine o limitare a libertăţii de exprimare. Această libertate nu poate fi


făcută subiect al criteriilor confidenţialităţii, altfel nu ar mai exista literatură.
În orice caz, extinderea interdicţiilor pentru câteva zile sau săptămâni (până în oc-
tombrie 1988) constituie o încălcare suplimentară a libertăţii cuvântului, deoarece, în ceea
ce priveşte presa, reţinerea relatărilor subiectelor privind situaţiile curente privează artico-
lele jurnaliştilor de cea mai mare parte a interesului lor. Publicarea în America şi Europa
a memoriilor mult mai semnificative ale şefilor serviciilor secrete niciodată nu a provocat
interdicţii similare (a se vedea în Franţa cărţile dlui de Maranches şi dlui Marion).
Se creează impresia că severitatea extremă a interdicţiilor judecătorului Millett
şi celor cerute de Procurorul General ţine mai puţin de datoria confidenţialităţii, decât
de teama pentru dezvăluirea unor anumite iregularităţi, promovate de Serviciul de
Securitate din motive mai mult politice decât celor de informare.
Din aceste considerente, a avut loc o încălcare a dreptului de a recepţiona in-
formaţia, care este componenta secundă a articolului 10 (art. 10). Privarea publicului
de informaţia despre funcţionarea organelor de stat reprezintă o încălcare a dreptului
democratic fundamental.
Însă, majoritatea Curţii s-a concentrat mai mult asupra primului aspect decât
asupra celui de-al doilea.
Dacă statul consideră că publicarea pune în pericol secretele de stat sau ale
securităţii naţionale, există alte acţiuni procedurale la dispoziţie. Dacă statul contestă
încălcarea exercitării obligaţiei de discreţie a unei părţi din funcţionarii publici pensi-
onaţi, există proceduri disponibile în acest caz. În ceea ce priveşte prezenta cauză,
statul nu l-a penalizat pe dl Wright.
În acelaşi timp, Regatul Unit ar fi trebuit, în temeiul angajamentelor pozitive
impuse de către Convenţia Europeană, să asigure dreptul publicului de a fi informat.
La examinarea cauzei Guvernul nu s-a referit la acest aspect.
O interdicţie interimară, nefiind ridicată la scurt timp, este în esenţă un mod
de a institui cenzura sau obstrucţionarea libertăţii presei (alte modalităţi utilizate în
alte state includ persecutarea pentru presupusa ofensare a impozitelor impuse). În-
călcarea îmi pare cu atât mai mult evidentă cu cât ea este accentuată de decizia de
încălcare cu privire la a doua perioadă.
Motivele majorităţii sunt, evident, bazate pe ingerinţa în libertatea cuvântului;
însă, pentru a explica hotărârea contrară privind prima perioadă, Curtea s-a limitat să
declare următoarele:
„Ceea ce ele au omis constituie faptul că în iulie 1986 Spycatcher exista doar în
formă de manuscris. Nu se cunoştea cu exactitate ce va conţine cartea şi, chiar dacă
materialele publicate anterior furnizau careva surse în acest context, era de aşteptat
ca autorul să caute a spune ceva nou. Prin urmare, nu era atât de irezonabil de a
presupune că dacă un fost angajat de rang superior al Serviciului de Securitate – unul
„de-al casei”, precum dl Wright – va propune pentru publicare memoriile sale fără
careva autorizări, cel puţin există riscul ca memoriile respective să conţină informaţii,

505
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

dezvăluirea cărora ar putea fi în detrimentul Serviciului de Securitate; era necesar a


ţine cont de faptul că, într-un astfel de context, ceea ce apăruse publicat deja în prima
parte devenise deja neimportant. Mai mult decât atât, în orice caz era improbabil ca
informaţia conţinută în carte să provoace o îngrijorare a publicului ce ar fi prevalat ca
pondere asupra interesului securităţii naţionale.” (paragraful 61 din hotărâre)
Contradicţia în examinarea ambelor perioade a fost văzută, în opinia mea, în
felul următor: pe de o parte, hotărârea care a impus decizia s-a bazat mai mult pe
presupunerile sau ipotezele Procurorului General, iar instanţa competentă a acţionat
în conformitate cu acestea, justificându-le; pe de altă parte, publicarea cărţii în State-
le Unite şi ulterioara ei circulare se presupune că ar fi trebuit să califice drept injustă
continuarea interdicţiilor.
Publicarea peste hotare nu a avut o incidenţă reală asupra pretextului invocat
la origine, şi anume confidenţialitatea, deoarece aceasta a fost deja încălcată de căr-
ţile dlui Pincher şi programele televiziunii Granada înainte de decizia judecătorului
Millett şi deoarece această decizie în orice caz era foarte relativă. Este posibil, cu o
mare doză de probabilitate, că valoarea ponderii argumentelor Procurorului General
să fie supraestimate, asupra acestora el insistând şi la examinarea dosarului în 1987
şi 1988. Această cerinţă de confidenţialitate, care, potrivit lui, a fost de o importanţă
majoră, s-a dovedit a fi nesemnificativă, după cum a constatat Curtea, imediat după
ce informaţia a devenit cunoscută peste hotare, iar cartea Spycatcher a ajuns clan-
destin în Regatul Unit în bagajul câtorva cetăţeni şi turişti.
Este adevărat că hotărârea asupra fondului a judecătorului Scott, menţinută în
spiritul marelui liberalism şi tradiţie judiciară a Regatului Unit, a găsit că Observer şi
Guardian nu au încălcat obligaţia discreţiei, dar a făcut această descoperire cu o atâta
tergiversare, abia către 21 decembrie 1987.
La 13 octombrie 1988 Camera Lorzilor corect a decis că nu era necesar a in-
terzice Observer şi Guardian dezvăluirea conţinutului cărţii.
Aceste decizii contradictorii a distinşilor judecători demonstrează deficienţa clari-
tăţii poziţiei, abordate de Procurorul General. Prima decizie a instanţelor Regatului Unit
rămân surprinzătoare. Dacă majoritatea Curţii ar fi deliberat în baza aspectului „dreptu-
lui de a recepţiona informaţia”, ar fi găsit indubitabil încălcare în ambele perioade.
Poate fi reamintit aici că în cauza Elliniki Radiophonia Tileorassi – Anoini Etaria
(cauza nr. 260/89), dl Lenz, Avocat General în cadrul Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene, a făcut următoarele observaţii în opinia lui: (traducere neoficială)
„49. Normele Convenţiei trebuie abordate ca o parte integră a sistemului juridic comunitar. Direc-
tiva cu privire la televiziune … indică în acest sens că primul alineat al articolului 10 (art. 10) din
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de către toate
statele-membre, aplicată la tele şi radiodifuziuni şi distribuirea serviciilor televizate, este asemenea
manifestării în cadrul dreptului comunitar a unui principiu mult mai general, şi anume a libertăţii
cuvântului. Acest drept, prin urmare, poate fi supus controlului din partea organelor Comunităţii.
50. În acelaşi timp, este limpede că Curţii de Justiţie nu i se cere să examineze în primă instanţă
presupusele sau realele încălcări din partea statelor-membre a drepturilor omului, garantate de că-
tre Convenţie (acesta este rolul structurilor astfel constituite ale Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului); …”

506
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Decizia Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, adoptată la 18 iunie 1991,


conţine următoarele alineate:
(traducere neoficială)
„41. În ceea ce priveşte articolul 10 (art. 10) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului …, ar
trebui remarcat în primul rând că, precum a susţinut consistent Curtea, drepturile fundamentale
formează o parte integrală a principiilor generale ale dreptului pe care le supraveghează. Astfel,
Curtea s-a concentrat asupra inspirării din tradiţiile constituţionale, comune pentru statele-membre,
precum şi din indicaţiile oferite de instrumentele internaţionale privind protecţia drepturilor omului
la care statele sunt parte semnatară sau cu care colaborează (a se vedea, inter alia, hotărârea din
14 mai 1974, Nold, cauza nr. 4/73 ECR [1974] 491, alineatul 13). În această conexiune Convenţia
Europeană pentru Drepturile Omului are o semnificaţie aparte (a se vedea, inter alia, hotărârea din
15 mai 1986, cauza Johnston nr. 222/84, ECR [1986] 1651, alineatul 18). Prin urmare, deducem
că, precum s-a afirmat în hotărârea din 13 iulie 1989 (cauza Wachauf, nr. 5/88, ECR [1989] 2609,
alineatul 19), acţiunile incompatibile cu respectul pentru drepturile omului, recunoscute şi garanta-
te, nu sunt admisibile în Comunitate.”

Precum a observat distinsul judecător, Lordul Bridge de la Camera Lorzilor, în


opinia sa disidentă:
„Libertatea cuvântului este întotdeauna prima reprimată într-un regim totalitar. Un astfel de regim
nu-şi poate permite acceptarea liberei circulaţii a informaţiei şi ideilor printre cetăţenii săi. Cenzura
devine o unealtă indispensabilă pentru a decide ce poate cunoaşte publicul şi ce nu. Încercarea
actuală de a lipsi publicul din această ţară de informarea, care este liber disponibilă în afară, re-
prezintă un important regres către o cale foarte periculoasă. Menţinerea interdicţiei, în condiţiile în
care tot mai multe exemplare ale cărţii Spycatcher intră şi circulă în ţară, va deveni din ce în ce
mai ridicolă. Dacă Guvernul este determinat să insiste până la capăt asupra menţinerii interdicţiei,
atunci se va confrunta inevitabil cu o condamnare şi umilinţă din partea Curţii Europene a Dreptu-
rilor Omului de la Strasbourg. Cu mult după condamnarea de către opinia publică în întreaga lume
liberă.” ([1987] 1 Raporturi juridice săptămânale 1286F)

Aceeaşi modalitate de gândire este reflectată în cuvintele dlui Redwood, Se-


cretarul de Stat al Regatului Unit, când a făcut publică anxietatea sa vizavi de „curen-
tul actual al directivelor restrictive ale Comisiei Europene, care periclitează libertatea
de exprimare” (Le Monde, 3 noiembrie 1991).
Protecţia democraţiei nu poate fi atinsă fără libertatea presei. Statele din Estul
Europei, care au abrogat regulile totalitarismului, au cunoscut foarte bine acest fapt.
Curtea Europeană, prin toate deciziile sale anterioare, şi-a demonstrat ataşamentul
faţă de protecţia libertăţii cuvântului, precum şi prioritatea cunoscută a acesteia.
Pentru a rămâne consecventă în jurisprudenţa sa, Curtea ar fi trebuit, în opinia
mea, să identifice încălcare pentru ambele perioade.
Consiliul Europei, împreună cu alte instituţii ale Convenţiei Europene, are o
sarcină crucială: a introduce o reală libertate a cuvântului în toate formele sale şi, în
acelaşi timp, să garanteze dreptul public la recepţionarea informaţiei. Acest lucru ne-
cesită drepturi democratice, care trebuie menţinute dacă dorim să protejăm libertatea
de a cugeta!

507
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI WALSH

1. Sunt de acord cu majoritatea Curţii, potrivit căreia a fost identificată încăl-


carea prevederilor articolului 10 (art. 10) din Convenţie în ceea ce priveşte perioada
de la 30 iulie 1987 până la 13 octombrie 1988, prin impunerea interdicţiilor pentru
reclamanţi în perioada respectivă.
2. Spre deosebire de majoritatea Curţii, sunt de părerea că a avut loc o încălca-
re a articolului 10 (art. 10) şi în cazul perioadei dintre 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987.
3. Libertatea presei nu este în totalitate nerestrictivă. Presa, în procesul său de
livrare a informaţiei, nu este liberă să recomande sau comanditeze comiterea actelor
ilegale şi, prin urmare, poate fi limitată în cazurile respective să publice materialele
astfel obţinute, sau poate fi pasibilă de indemnizaţii, sau să suporte ambele consecin-
ţe – şi restricţii, şi indemnizaţii. Atât timp cât divulgarea informaţiilor confidenţiale s-ar
analiza ca o infracţiune penală sau un delict civil, ziarele vor fi expuse unei urmăriri în
baza materialului oferit sau procurat.
4. Expunerea lor nu este neapărat aceeaşi atunci când colectarea informaţiilor
a beneficiat de revelaţii având ca rezultat o încălcare a obligaţiei de discreţie, care nu
le este imputabilă. Este o activitate legitimă a presei pentru a urmări astfel de noutăţi
şi să publice rezultatele cercetărilor sale în acest sens. Astfel, ele nu intră în conflict
cu securitatea naţională. În acelaşi timp, acest fapt nu poate fi invocat pentru impu-
nerea restricţiilor de către autorităţi, precum a fost aici cazul. Subiectul încălcării con-
fidenţialităţii a fost cooptat cu cel al securităţii naţionale de către Guvern în acest caz
în ideea ştergerii liniilor distincte dintre subiectele respective în cadrul acţiunii iniţiale
pentru interdicţie. Realitatea sau falsitatea „dezvăluirilor” nu a fost pusă în discuţie.
Am impresia că în contextul prevederilor articolului 10 (art. 10) din Convenţie even-
tuala publicare a „dezvăluirilor” nu putea fi interzisă fără a examina referinţele la rea-
litatea lor din partea celor care au acţionat în instanţă. Dacă, precum a fost efectuat
în timpul procedurii în Australia, Guvernul pur şi simplu „a admis autenticitatea lor” în
cauză, cererea de restricţie devine discutabilă. Cele relatate de dl Wright în public au
fost suficiente, pentru a fi considerate întemeiate. Identificarea dlui Wright în calitate
de sursă nu a afectat examinarea cauzei.
Chiar dacă ar fi să presupunem că acuzaţiile principale sunt veridice, mai exact
că agenţii Serviciului de Securitate au desfăşurat acţiuni ilegale, ele deja fusese făcu-
te publice într-o manieră care nu lasă dubii că dl Wright, prin scrierile sale, conversa-
ţiile şi interviurile televizate, a fost cel puţin o sursă a acuzaţiilor. Ziarele au demarat o
investigare a acuzaţiilor respective, iar comportamentul lor subsecvent a constituit o
continuare a acelei investigări. Ele nu au fost implicate direct sau indirect în obţinerea
altor informaţii de la dl Wright, pe care le-ar fi obţinut în calitatea lui de agent secret.
Nu existau indicaţii a faptului că ziarele intenţionau să publice un alt material decât
cel deja publicat şi, prin urmare, nu era necesar a fi supuse interdicţiei. „Dezvăluirile”,
prin care se arăta că dl Wright era direct implicat în comiterea presupuselor activităţi
ilegale, pot fi considerate drept un element de informare ce a constituit subiect al re-
stricţiilor, ţinând cont de cele deja cunoscute.

508
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

5. După cum alegaţia de confidenţialitate formulată în susţinerea cererii iniţiale


de interdicţie nu a demonstrat niciodată iminenţa unei veritabile încălcări a obligaţiei
de discreţie, şi anume riscul de a divulga fapte reale, poziţia Procurorului General,
care a fost protejată, nu a fost de fapt precizată la acest stadiu. În opinia mea, circum-
stanţele au fost insuficiente pentru a plasa cauza în domeniul restricţiilor permise de
alineatul 2 al articolului 10 (art. 10-2) din Convenţie.
Este limpede că subiectele pe care reclamanţii ar fi dorit să le abordeze au fost
de un mare interes pentru public, precum şi probabil ale unei îngrijorări. Interesul pu-
blic, invocat de către Guvern, pare a fi disconsiderat de către politica Guvernului. Acea
politică a fost foarte bine justificată, în opinia Guvernului, făcându-se eforturi conside-
rabile pentru a şterge petele de pe Serviciul de Securitate şi, în oricare caz, în interesul
acestui serviciu de a nu întreprinde careva acţiuni care ar avea tangenţă cu acuzaţiile
respective şi în nici un caz a încerca influenţarea dlui Wright într-un fel sau altul. Aces-
tea constituie subiecte ale politicilor şi nu constituie temei pentru invocarea restricţiilor
permise de alineatul 2 al articolului 10 (art. 10-2). În egală măsură ar putea fi înţeles
faptul că, evident, obiecţia-cheie a cauzei consta în a acţiona în determinarea celor care
pe viitor ar fi tentaţi să-şi facă publice secretele obţinute din activitatea lor în calitate
de agenţi sau membri ai Serviciului de Securitate. Aceasta, însă, nu constituie o con-
sideraţie ce ar justifica aplicarea restricţiilor pentru presă, acceptabile de alineatul 2 al
articolului 10 (art. 10-2) într-o ţară democratică precum Regatul Unit.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI DE MEYER


(referitoare la restricţiile prealabile), LA CARE S-AU ALĂTURAT
JUDECĂTORII PETTITI, RUSSO, FOIGHEL ŞI BIGI

Nu pot împărtăşi opinia Curţii în ceea ce priveşte restricţiile iniţiale vizavi de


publicaţii. Nu pot fi de acord nici cu hotărârea potrivit căreia, în speţă, dreptul recla-
manţilor la libertatea de exprimare nu a fost încălcat până la sfârşitul lunii iulie 1987.
În opinia mea, a fost încălcat nu doar după acea dată şi până la finalizarea
cauzei din octombrie 1988, ci chiar de la începutul procedurii de atacare în instanţă
în iunie 1986, când Procurorul General a căutat să ceară impunerea restricţiilor îm-
potriva ziarelor.
Raţiunile mele vizavi de cele expuse sunt următoarele.
Sunt ferm convins de faptul că „presa trebuie să fie liberă a-şi publica informaţii-
le, indiferent de sursă, fără cenzură, interdicţii, sau alte constrângeri”1: într-o societate

1
Judecătorul Black, la care s-a raliat Judecătorul Douglas în cauza similară celei examinate în prezent,
Pentagon Papers, New York Times contra SUA şi SUA contra Washington Post (1971), 403 U.S. 713, la
717. În acelaşi timp, cauzele respective au fost examinate în contextul Constituţiei SUA, cuvintele căreia
exprimă perfect principiile generale, aplicate în acest domeniu.

509
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

democratică nu trebuie să existe spaţiu, pe timp de pace, pentru restricţii de acest gen
şi în special dacă acestea sunt orientate spre, precum în speţă, „suprimarea guverna-
mentală a expunerii informaţiei”1 sau ideilor.
Desigur, cei care publică oricare material, pe care necesitatea socială imperi-
oasă îl solicită drept nepublicabil, pot fi atacaţi în instanţă, precum şi cei care acţio-
nează în contextul încălcării principiului confidenţialităţii. Aceştia pot fi deferiţi curţii
dacă şi doar în cazul în care aceste acţiuni sunt prevăzute de legislaţia penală şi, în
orice caz, pot fi pasibil de compensaţii pentru daunele aduse. În acelaşi timp, pot fi
subiect al altor sancţiuni prevăzute de lege, incluzând, dacă este cazul, confiscarea şi
distrugerea materialului în cauză şi retrocedarea profitului obţinut.
Indiferent de circumstanţe, nu pot fi acceptabile restricţiile iniţiale chiar şi în formă
de sancţiune judiciară, temporare sau permanente, cu excepţia cazurilor descrise în Con-
venţie drept „timp de război sau altor pericole publice urgente care periclitează viaţa naţi-
unii” şi, chiar şi atunci, exclusiv „în cazul în care sunt strict cerute de exigenţa situaţiei”.2

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI DE MEYER


(referitor la recursurile naţionale), LA CARE A SUBSCRIS
JUDECĂTORUL PETTITI

Nu pot subscrie la al treilea alineat al paragrafului 76 din prezenta hotărâre.


Raţiunile inserate în alineatul respectiv ar trebui să indice că nu a avut loc, în
prezentul caz, o încălcare a dreptului reclamanţilor la un „recurs efectiv în faţa auto-
rităţii naţionale”.
Întrebarea dacă un tratat este sau nu „incorporat în legislaţia naţională” ar pu-
tea fi interesantă doar privind alt gen de tratate. Această întrebare nu are nici o rele-
vanţă atunci când sunt vizate drepturile fundamentale: acestea sunt de o astfel natură
încât nu necesită a fi „incorporate în dreptul intern”.
Precum am declarat şi cu alte ocazii, obiectul şi scopul Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului nu era de a crea, ci de a recunoaşte drepturile ce trebuie să fie res-
pectate şi protejate inclusiv în absenţa instrumentelor juridice pozitive3. Ar fi cazul să se
accepte că pretutindeni în Europa aceste drepturi „afectează puterea legislativă, exe-
cutivă şi sistemul judiciar cu titlu de lege direct aplicabilă”4 şi cu titlu de „lege supremă a
ţării, … în pofida oricărei dispoziţii contrare în Constituţia sau legile unui stat”5.

1
Judecătorul Douglas, la care s-a raliat Judecătorul Black, cauza similară, la 723-724.
2
Articolul 15 (art. 15) din Convenţie.
3
A se vedea opinia mea referitoare la cauza Belilos, Seria A, nr. 132, p. 36. A se vedea de asemenea arti-
colul 1 (art. 1) din Convenţie, în particular în versiunea sa franceză.
4
A se vedea articolul 1, secţiunea 3 a Constituţiei Republicii Federale Germane.
5
A se vedea articolul VI, secţiunea 2 a Constituţiei Statelor Unite ale Americii.

510
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI VALTICOS


(Traducere)

Deşi în deplin acord cu hotărârea, doresc să comentez un pasaj din paragraful


76 al textului. Astfel, el reaminteşte, printre altele, la cel de-al treilea alineat că „în diferite
ocazii Curtea a decis că nu există angajamente de a incorpora Convenţia în legislaţia
naţională”. Această declaraţie este corectă, dar a rămas oarecum prea succintă.
Desigur nu poate fi pus în discuţie faptul că, potrivit dreptului internaţional, sta-
tul care a ratificat o convenţie are obligaţia strictă de a concorda legislaţia şi practica
sa naţională la efectele convenţiei respective, iar acest lucru nu presupune în mod
obligatoriu că termenii actuali ai convenţiei trebuie introduse în sistemul juridic naţi-
onal. Ceea ce este esenţial constă în faptul că prevederile convenţiei, într-un fel sau
altul, sunt completate de cadrul juridic naţional. Toate acestea sunt în afara discuţiei
şi, bineînţeles, elementare.
În acest context, se reliefează o tendinţă spre simplificare care conduce la con-
fuzie. Punctul de pornire constă în aceea că efectele formale ale ratificării convenţiei
asupra legislaţiei naţionale depind de sistemul constituţional naţional şi practica ţării, iar
prin aceasta în sistemul amintit (sau practica) din anumite ţări (mai mult sau mai puţin
într-un număr crescând al statelor) ratificarea presupune incorporarea textului ratificat
în legislaţia naţională, indiferent dacă la alte două nivele (internaţional şi intern) legis-
laţia rămâne distinctă şi chiar dacă statutul de ratificare prevede expres această incor-
porare. Ar trebui de remarcat că astfel de incorporări sunt – potrivit expresiilor general
acceptabile – self-executing, altfel spus susceptibile de a fi executate fără implementare
prin acte mai specifice (naţionale). Toate acestea sunt binecunoscute şi reamintesc
vechile axiome academice, aparent majoritatea dintre care uitate, şi cred că ar trebui să
fiu iertat pentru reamintirea aici a acestor adevăruri atât de evidente.
În acelaşi timp, consider necesar a ne întoarce aici, cel puţin indirect, la acest
subiect deoarece doresc să atrag atenţia asupra următoarei concluzii: da, Curtea are
dreptate afirmând odată în plus că statele nu sunt obligate să incorporeze termenii
actuali ai Convenţiei în sistemul lor juridic naţional. Această declaraţie ar trebui, în
acelaşi timp, completată prin aceea că: „ele sunt bineînţeles obligate să-i confere
acest efect”. Unii vor spune că acest fapt este evident pentru state. Este evident, însă
afirmaţia urmează a fi în continuare dezvoltată prin: „iar obligaţia de a oferi efectul
este cu atât mai bine realizată, cu cât termenii Convenţiei sunt transpuşi în sistemul
juridic naţional”. Aceasta nu are nici o tangenţă cu sistemul constituţional sau cu ve-
chea axiomă „monismul” contra „dualismului”. Ceea ce aş sugera este ca statele,
sistemul constituţional al cărora nu permite efectul automat al unor incorporări, să
recurgă la acţiuni exprese imediat după ratificare, prin intermediul legislativului sau
altor instituţii, însoţindu-le, în caz de necesitate, de prevederi ce ar conduce mai cu-
rând la implementarea acestor dispoziţii de natură generală sau să adapteze sistemul
naţional la noile standarde. Cine va pune oare în discuţie că instanţele naţionale,
atenţia cărora va fi focalizată asupra fiecărui termen din Convenţie devenit între timp
lege naţională, va găsi în prevederi, chiar şi cele generale ale Convenţiei, elemente

511
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

şi criterii ce ar permite aplicarea lor uşoară, iar acesta ar putea fi cazul chiar şi acolo
unde Guvernul respectiv consideră că legislaţia existentă sau jurisprudenţa deja oferă
efectele cuvenite standardelor Convenţiei?
În acest context, astfel de acţiune nu este obligatorie, dar este necesară în ide-
ea asigurării nu doar unei cunoaşteri mai bune a Convenţiei, ci cu siguranţă şi pentru
o implementare mai completă a acesteia. Aceasta este concluzia generală la care am
ajuns după mai bine de treizeci de ani de practică în domeniul aplicării convenţiilor
internaţionale privind drepturile omului. În speţă acesta este complementul care s-ar
cuveni adăugat la principiul enunţat succint de de Curte.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI MARTENS

A. Introducere
1. Precum majoritatea Curţii, consider că sancţiunile interimare, menţinute de
judecătorul Millett în decizia lui din 11 iulie 1986, constituie o ingerinţă în exercitarea
de către O. şi G. a libertăţii de exprimare, potrivit alineatului 1 al articolului 10 (art.
10-1). Spre deosebire de majoritate, mă văd în situaţia de a nu accepta că această
ingerinţă a fost justificată de către alineatul 2 al articolului 10 (art. 10-2) chiar şi pe
parcursul perioadei de la 11 iulie 1986 până la 30 iulie 1987.
În special, nu sunt satisfăcut de afirmaţia că condiţia de necesitate a fost sa-
tisfăcută.
B. Aspecte particulare ale prezentei cauze
2. Sancţiunile interimare, urmărite de către Procurorul General împotriva O. şi
G., formează o parte componentă a campaniei legale în care s-a implicat Guvernul
britanic aflând despre intenţia dlui Wright de a-şi publica memoriile. Această campanie
a început cu sesizarea Procurorului General în instanţa australiană privind interdicţia
de a publica cartea. A continuat când, după publicarea scurtelor articole despre deta-
liile unor episoade din carte, O. şi G. a refuzat să se conformeze cererii Procurorului
General, care a căutat să impună restricţii permanente la oricare publicare de către
O. şi G. a materialelor din Spycatcher. Restricţiile provizorii au fost impuse ex parte
la 27 iunie 1986 şi au continuat, cu unele modificări, datorită judecătorului Millett în
decizia lui precitată.
3. Pe plan juridic, această campanie a fost bazată pe presupunerea că dezvă-
luirea de către dl Wright a informaţiilor, ce le-a obţinut pe parcursul activităţii lui în ca-
drul Serviciului de Securitate, ar constitui o încălcare a obligaţiei de confidenţialitate,
care îi includea şi pe O. şi G., care dispuneau de informaţia respectivă, cunoscând
că informaţiile rezultau din încălcarea precitată. În acelaşi timp, principala îngrijorare
a Guvernului a fost „nu ceea ce spune dl Wright, ci faptul că un fost ofiţer superior al
Serviciului de Securitate spune aceste lucruri”, după cum a remarcat şi judecătorul

512
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Millett. Prin urmare, ideea campaniei a fost axată asupra asigurării implementării ideii
că membrilor Serviciului de Securitate, pentru a cita acelaşi judecător, „pur şi simplu
nu li se permite să-şi scrie memoriile”. Aparenţa de confidenţialitate fiind esenţială
pentru operarea efectivă a Serviciului de Securitate, daunele provocate prin informa-
ţia că unul dintre foştii angajaţi superiori este contemplat cum îşi publică memoriile ar
putea – reamintesc iarăşi decizia judecătorului Millett – „fi evitate doar prin stoparea
lor rapidă şi efectivă şi căutate a fi stopate”. Acelaşi lucru era de asemenea valabil şi
pentru toate publicaţiile indirecte.
4. O. şi G., la rândul lor, doreau să fie liberi în publicarea informaţiei care ar fi
putut intra în posesia lor, chiar dacă provenea direct sau indirect de la dl Wright, cu atât
mai mult cu cât ar fi dezvăluit gestionarea delictuoasă sau activităţi ilegale ale unei părţi
a Serviciului de Securitate. Precum în procesul dlui Wright din Australia, ele susţineau
că era în interesul public ca probele unei astfel de gestionări delictuoase să fie publica-
te, o parte din probe fiind acuzaţii, făcute de un fost ofiţer superior al serviciului în baza
informaţiilor acumulate de el în timpul când era angajat al acestui serviciu.
5.1 Din paragraful 4 rezultă că impunerea interdicţiilor interimare constituie
ceea ce la general este supranumit „sancţiuni iniţiale”.
5.2 Oferind decizia pe marginea recursului la hotărârea judecătorului Millett,
Master of the Rolls a început oarecum cu sarcasm: „Sancţiunile iniţiale constituie două
din cuvintele cele mai emotive ale vocabularului mass-media”. Acest fapt, evident, nu
reprezintă un motiv pentru subaprecierea emoţiilor care le-ar putea genera cuvintele
respective, deoarece ele au fost enunţate, în special cu referinţă la mass-media, ceea
ce fără îndoială este, după cenzură, cea mai serioasă formă de ingerinţă în libertatea
care, precum a subliniat corect Curtea acum şi anterior, este unul din pilonii de bază
ai societăţii democratice (a se vedea ca exemplu cel mai recent hotărârea în cauza
Oberschilck din 23 mai 1991, Seria A, nr. 204, alineat 57 et. seq.). În cauza noastră
în ceea ce priveşte sancţiunile iniţiale, mai mult decât atât, posibil comentate de către
două „ziare responsabile” (îl citez iarăşi pe Master of the Roll) „în contextul dezbateri-
lor publice asupra subiectelor politice de interes general” (preluat din paragraful 60 din
hotărârea în cauza Oberschlick). Consecinţele acesteia au fost cu atât mai dramatice,
cu cât, prin prisma doctrinei contemp of court după cum am înţeles (aparent pentru
prima dată) de către Curtea de Apel în cauza Independent, a cuprins nu doar O. şi G.,
ci întreaga mass-media din jurisdicţia instanţelor britanice.
C. Sarcina Curţii când verifică necesitatea
6. În hotărârea sa în cauza Handyside din 7 decembrie 1976 (Seria A, nr. 24,
pp. 23-24, alin. 50) Curtea remarcase foarte clar că atunci când se verifică „necesi-
tatea” unei ingerinţe urmează a se decide, în baza diverselor date valabile, „care din
raţiunile oferite de autorităţile naţionale pentru a justifica acţiunile actuale de „ingerin-
ţă” le-au abordat drept cele relevante şi suficiente în temeiul articolului 10, alineatul 2
(art. 10-2)”. (idem: hotărârea în cauza Sunday Times din 26 aprilie 1979, Seria A, nr. 30,
p. 38, alin. 62, şi în cauza Barthold din 25 martie 1985, Seria A, nr. 90, p. 25, alin. 55).
Recent, în paragraful 60 din hotărârea Oberschlick precitată, Curtea a specificat că
acest criteriu îi impune de a se convinge dacă autorităţile naţionale „aplică standar-

513
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

dele care sunt în conformitate cu aceste principii” – adică a principiilor ce derivă din
prevederile articolului 10 (art. 10) – „şi, mai mult ca atât, recurgând la astfel de acţiuni,
se bazează pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente”.

D. Aplicarea acestui criteriu

7. Respectiv, în ideea determinării dacă sancţiunile iniţiale pot fi impuse justi-


ficat, este necesar a examina foarte atent: (a) dacă, în deciderea impunerii acestei
măsuri excepţionale, autorităţile naţionale au aplicat standardele care sunt în confor-
mitate cu principiile ce derivă din articolul 10 (art. 10); şi (b) dacă, recurgând la aceas-
ta, ele s-au bazat pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente.
În opina mea, o astfel de examinare conduce în mod necesar la concluzia că
cele două părţi ale chestiunii implică un răspuns negativ. Voi explica de ce.
E. Standardele utilizate
8. Încep cu prima parte: ce fel de standarde au fost aplicate (paragrafele 9 şi
10) şi sunt oare ele în conformitate cu principiile ce derivă din prevederile articolului
10 (art. 10) (paragraful 11)? Remarc că, pentru examinarea acestor două întrebări,
este suficient a analiza decizia judecătorului Millett, deoarece pe parcursul perioadei
subsecvente a sancţiunilor interlocutorii nu doar decizia lui urma a fi justificată, ci şi
faptul că vizavi de principiile legale care au stat la baza acestei decizii nu a fost sem-
nalată vreo critică fundamentală.
9.1 Judecătorul Millett a pornit de la opinia că în cazul dat a fost vorba despre
un conflict ideal dintre două interese publice justificate: pe de o parte, interesul (incon-
testabil) public se axa asupra menţinerii confidenţialităţii din cadrul oricărei organizaţii
în calitate de condiţie pentru eficienţa sa, şi, pe de altă parte, interesul (posibil) public
în a fi informat despre acţiunile ilegale sau alte mahinaţii. El a susţinut că cererea pen-
tru ridicarea ex parte a sancţiunilor poate fi satisfăcută doar dacă O. şi G. va prezenta
dovezi că ultimul interes prevalează substanţial asupra celui dintâi.
9.2 Lăsând la o parte (ca fiind nepertinent aici) problema că sancţiunile inte-
rimare fuseseră deja ex parte impuse, O. şi G. fiind cei care urmau să facă recurs
pentru ridicarea lor, concluzia ar putea fi formulată din perspectiva că standardele
utilizate de către judecătorul naţional pentru a decide a impune sau nu sancţiunile
primare au fost: o sancţiune interimară având scopul în menţinerea confidenţialităţii ar
fi trebuit impusă cu condiţia dacă reclamatul convinge curtea că (a) dezvăluirea este
în interesul public şi (b) acest interes prevalează asupra interesului în menţinerea
confidenţialităţii.
10.1 Judecătorul Millett a lăsat deschisă întrebarea dacă standardele utilizate
de el au fost o excepţie de la aplicarea principiilor American Cyanamid (a se vedea, în
ceea ce priveşte aceste principii, paragraful 10 din hotărârea Curţii), dar a fost convins
că despăgubirile pecuniare către o altă parte ar fi total inoportune. El a continuat spu-
nând că, „soluţionând conflictul” de interese, unul din factorii particulari care i-a luat
în consideraţie a fost că „refuzul sancţiunilor ar fi condus la daune ireparabile şi ar fi
lipsit efectiv acuzatorul de drepturile lui”.

514
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

10.2 În opinia mea, un singur lucru ar putea fi dedus din acest alineat şi alte
similare - judecătorul a aplicat principiile American Cyanamid, cel puţin în ceea ce
priveşte acceptarea tacită a faptului că materialul discutat nu dezvăluie că Procurorul
General nu avea nici o perspectivă reală în satisfacerea acţiunii lui pentru obţinerea
interdicţiilor permanente.
11.1 Sunt oare aceste standarde în conformitate cu principiile ce derivă din
prevederile articolului 10 (art. 10)? Nu cred.
11.2 Am discutat iniţial punctul de pornire al judecătorului Millett, în special faptul
că a avut loc un conflict perfect dintre două interese publice legitime, unul în menţine-
rea confidenţialităţii, iar altul în recepţionarea informaţiei privind acţiunile ilegale sau
reprehensive. Evident, aceste două interese au pentru el, în principiu, aceeaşi pondere.
Acest lucru, însă, este incompatibil cu articolul 10 (art. 10). Potrivit prevederilor aces-
tuia, interesul în obţinerea nestingherită a informaţiei prevalează, în principiu, asupra
interesului de a „preveni dezvăluirea informaţiei recepţionate în mod confidenţial”: ulti-
mul interes nu este suficient pentru a justifica o ingerinţă în dreptul la libera exprimare,
dar poate face acest lucru doar cu condiţia că această ingerinţă este „necesară într-o
societate democratică”. În aceeaşi ordine de idei, potrivit articolului 10, în acest gen
de ingerinţă nu presa trebuie, dacă este tratată cu sancţiuni preliminare, să stopeze
ingerinţa convingând curtea că: (a) există interes public în recepţionarea şi distribui-
rea informaţiei, referitor la care este instituită interdicţia şi (b) acest interes prevalează
asupra interesului de menţinere a confidenţialităţii informaţiei respective. Aceasta ar fi
o lume inversă: potrivit articolului 10, libertatea presei este o regulă, presupunându-se
implicit necesitatea justificării ingerinţei; pentru partea reclamantă - în speţă Procurorul
General - scopul rezidă în a convinge curtea de faptul că cerinţele prevăzute în alineatul
2 al articolului 10 sunt întrunite, adică restricţiile pot fi considerate drept necesare „într-o
societate democratică” pentru menţinerea confidenţialităţii.
11.3 Prin urmare, standardele utilizate au permis înclinarea balanţei în favoa-
rea Procurorului General, partea ce căuta să limiteze libertatea de exprimare. Acest
fapt este, însă, foarte serios, deoarece aplicând standardele, judecătorul Millett - ur-
mărind principiile American Cyanamid precum a făcut (paragraful 10.2 supra) - iarăşi
a favorizat poziţia Procurorului General într-o manieră incompatibilă cu principiile ce
rezultă din prevederile articolului 10 (art. 10).
11.4 Aplicând standardele menţionate, judecătorul Milletta a luat în considera-
ţie, precum a şi declarat, faptul că „aici este vorba despre o aplicare provizorie şi nu
de o decizie finală”. Acum, fără a mai adăuga ceva, el la fel a considerat că ridicarea
sancţiunilor ar putea „lipsi reclamantul de drepturile sale”. În special, el a procedat
astfel fără a examina corespunzător dacă reclamantul are, de fapt, vreun drept şi fără
a lua în consideraţie şansele reale ale Procurorului General de a obţine interdicţia
permanentă în cadrul procesului. După cum am mai spus în paragraful 10.2 supra,
trebuie recunoscut că judecătorul s-a complăcut în dezvăluirea faptului că examina-
rea acţiunii Procurorului General nu avea nici o şansă de succes.
11.5 Atunci când discutăm dacă această abordare este în conformitate cu prin-
cipiile ce rezultă din prevederile articolului 10 (art. 10), este important a conştientiza

515
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

că interdicţia interimară, urmărită de Procurorul General pe parcursul procedurilor


interlocutorii, a fost mai mult o formă derivată din interdicţiile permanente, asupra
cărora insista în cadrul procesului. Am spus „mai mult în mod derivat” deoarece inter-
dicţiile interimare nu servesc unui scop independent, dar au fost iniţiate doar pentru
prevenirea (continuării) publicaţiilor indirecte până la oportunitatea luării deciziei finale
de către curte vizavi de faptul dacă publicarea indirectă este permisă sau nu.
11.6 Este de remarcat şi faptul că potrivit articolului 10, ambele interdicţii provi-
zorii şi permanente pot fi impuse doar dacă acestea pot fi considerate „necesare într-o
societate democratică”. Precum interdicţia provizorie este mai mult derivată din cea
permanentă, cerinţele necesare pentru decizia impunerii celei dintâi derivă din cerin-
ţele necesare pentru impunerea celei din urmă. Respectiv, cererea pentru sancţiunea
constrângerii poate fi satisfăcută doar cu condiţia dacă Procurorul General va reuşi
să convingă curtea în necesitatea acestei acţiuni. El poate prezenta drept „necesară”
sancţiunea interlocutorie potrivit prevederilor alineatului 2 al articolului 10 doar dacă
cererea sa pentru interdicţia permanentă este acceptată de către curte. Dacă, însă,
rămâne spaţiu pentru dubii sau chiar incertitudini, ingerinţa nu putea fi considerată
drept „necesară”: aceasta, după cum a constatat rapid şi corect Curtea, este mai
degrabă o cerinţă strictă, în special când este vorba despre libertatea cuvântului în
presă în contextul subiectelor de interes public.
11.7 Reiese că: (a) pentru a respecta principiile rezultate din articolul 10 (art.
10) judecătorul Millett trebuia să impună sancţiunile interimare doar în cazul în care
cererea Procurorului General l-ar fi convins prin argumentele aduse în favoarea in-
terdicţiei permanente şi ar fi asigurat succesul în obţinerea acesteia; (b) obligându-se
să examineze dacă era evident că acţiunea iniţiată nu avea nici o şansă de succes,
judecătorul de fapt a aplicat un standard care devia de la principiile respective.
F. Aprecierea faptelor
12.1 Acum revin la cea de-a doua parte a întrebării definite în paragraful 7
supra: a fost oare decizia judecătorului Millett bazată pe o apreciere acceptabilă a
faptelor pertinente? Remarc că expresia „fapte pertinente” implică (inter alia) revizui-
rea dacă faptele ce ar fi trebuit luate în consideraţie prin prisma articolului 10 au fost,
bineînţeles, bine examinate. În acest context, reamintesc că sancţiunile urmărite de
Procurorul General împotriva O. şi G. constituiau parte a campaniei judiciare, declan-
şate de Guvern imediat cum a aflat că dl Wright intenţionează să-şi publice memoriile.
În cadrul acestei campanii raporturile dintre procedurile engleze şi cele australiene
erau similare celor existente dintre procedurile interlocutorii şi cele permanente în
Anglia, precum este stabilit în paragrafele 11.5 şi 11.6 supra: imediat cum Procurorul
General şi-a iniţiat acţiunea în ideea menţinerii poziţiei lui în cererea sa pentru inter-
dicţia permanentă, limitând toate publicaţiile indirecte ale materialului din Spycatcher,
la fel şi-a demarat acţiunea în cauza din Australia spre a-şi menţine poziţia, unde a
cerut impunerea restricţiilor la publicarea cărţii în general.
În consecinţă, rezultatul probabil al procedurilor engleze (relevanţa cărora a
fost examinată în paragrafele 11.4 - 11.7 supra) ar fi depins în mare parte de procedu-
rile australiene: ar fi avut succes tentativa Procurorului General de a stopa publicarea

516
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

iminentă a memoriilor? Dacă acest succes ar fi fost expus unor mari dubii, acelaşi
lucru ar fi fost aplicabil şi în cazul impunerii interdicţiilor permanente împotriva O. şi G.
Dacă, pentru momentul când curţile britanice aveau de decis dilema impunerii sau nu
a interdicţiilor respective, acţiunile lui referitoare la publicaţiile directe au eşuat sau pe
cale de a eşua, instanţele britanice se pomeneau în situaţia dificilă de a decide drept
necesară interdicţia permanentă împotriva publicaţiilor indirecte.
12.2 Aceste considerente arată că judecătorul Millett ar fi trebuit să-şi adreseze
întrebarea dacă Guvernul şi-ar fi atins scopul propus după o analiză judicioasă a ale-
gaţiilor formulate şi probelor prezentate de către Procurorul General: stoparea rapidă
şi eficientă a intenţiei dlui Wright de a-şi publica memoriile încă nescrise (paragraful
3 supra). Cunoscutul judecător a eşuat în promovarea acestui scop şi, prin urmare,
nu putem afirma că şi-a bazat decizia pe o evaluare acceptabilă a faptelor pertinente
(paragraful 6 supra).
12.3 Există şi un temei secund care, după mine, este mult mai important pentru a
decide astfel - dacă s-ar fi ţinut cont în luarea deciziei de faptul eventualei reuşite a Gu-
vernului în menţinerea efectivă a Spycatcher departe de public - aş fi răspuns negativ.
După cum a fost avertizat Guvernul, procedurile privind restricţiile pentru publi-
carea cărţii în Statele Unite ale Americii ar fi eşuat (paragraful 28 din hotărâre). Era
probabil (şi evenimentele din 1987 confirmă acest fapt) ca dl Wright să fi fost la fel
sfătuit similar. Nu apare nicăieri ca judecătorul Millett să fi luat în consideraţie reper-
cusiunile acestui fapt şi acum, în contextul relaţiilor dintre procedurile engleze şi cele
australiene, ele au căpătat o importanţă decisivă. Imposibilitatea prevenirii publicării
cărţii în Statele Unite reliefează că în aceată „epocă a informaţiei” informaţia şi ideea
nu mai poate fi oprită la frontiere. Articolul 10, alineatul 1 prevede explicit consecinţele
juridice ale unei atare situaţii. Respectiv, potrivit articolului 10, imposibilitatea restricţi-
ilor în Australia nu poate fi considerată drept „necesară” în contextul prevederilor ali-
neatului 2. Este irelevant dacă instanţele australiene ar fi specificat această concluzie,
confruntându-se cu această imposibilitate. Este ceea ce ar fi trebuit să concluzioneze
o instanţă dintr-un stat-membru şi ceea ce trebuia să fie considerat determinant în
cauza dintre O. şi G. şi Regatul Unit.
Aceste considerente sugerează că unul din motivele opiniei mele diferite de
cele ale majorităţii Curţii se limitează la următoarele: dacă pentru ei faptul că în SUA
a fost editată cartea face între timp nejustificată continuarea menţinerii interdicţiei
provizorii pentru publicarea indirectă în Regatul Unit, pentru mine faptul că respectiva
carte oricum putea fi legal editată în Statele Unite, chiar şi în timpul când Procurorul
General a introdus acţiunea lui cu privire la încălcarea confidenţialităţii atât de stân-
gaci încât s-a crezut că dl Wright ar fi putut stopa efectiv, interdicţiile interimare nu ar fi
trebuit nicicând impuse. Însă, judecătorul Millett nu a luat aceşti factori în consideraţie,
la fel precum nu a examinat nici şansele Procurorului General de a reuşi în dosarul
din Australia.
G. Concluzii
13. Pentru a finaliza: în opinia mea, decizia judecătorului Millett a fost bazată
pe standarde care nu au fost în conformitate cu principiile derivate din prevederile

517
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

articolului 10 (art. 10), precum şi din aprecierea faptelor care, prin prisma prevederilor
actuale, erau insuficiente pentru o apreciere decisivă. Prin urmare, mă consider inapt
de a accepta că în perioada dintre 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987 ingerinţa a fost „nece-
sară” în conformitate cu prevederile alineatului 2 al articolului 10 (art. 10-2).

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI PEKKANEN

Regret că nu pot să fiu de acord cu majoritatea Curţii în ceea ce priveşte lipsa


încălcării articolului 10 din Convenţie prin interdicţiile provizorii impuse reclamanţilor
în perioada de la 11 iulie 1986 până la 30 iulie 1987.
Sunt de acord cu majoritatea referitor la faptul că prevederile articolului 10 nu
interzic impunerea presei unor sancţiuni în anticipare, cum ar fi restricţia de la publi-
carea anumitor noutăţi sau informaţii. În acelaşi timp, luând în consideraţie importanţa
vitală a libertăţii cuvântului într-o societate democratică, limitele de apreciere a statu-
lui în astfel de cazuri sunt foarte ambigui desigur. Utilizarea sancţiunilor în anticipare
trebuie să fie bazată, după mine, pe raţiuni excepţional de relevante şi cu o pondere
considerabilă, care prevalează substanţial asupra interesului public de recepţionare a
informaţiei şi ştirilor fără restricţii. Această mă conduce spre o concluzie generală că
sancţiunile anticipative pot fi impuse presei doar în cazuri foarte rare şi în circumstan-
ţe excepţionale, uzual pe o durată de timp foarte scurtă.
Scopul interdicţiilor provizorii în acest context constă în menţinerea status quo-
ului pe parcursul procedurilor judiciare. Prin urmare, acesta este scopul legitim. Dar
a avut oare loc o necesitate socială imperioasă pentru aceste măsuri într-o societate
democratică şi au fost oare proporţionale cu scopurile urmărite?
Mai întâi de toate aş vrea să declar că în lumea contemporană ştirile şi infor-
maţia parcurge foarte rapid şi uşor distanţele de la o ţară la alta şi este imposibil a
le stopa. Precum arată prezenta cauză, interdicţiile provizorii impuse reclamanţilor
Observer şi Guardian - la care a fost suspusă şi întreaga mass-media britanice prin
operarea doctrinei de contempt of court - nu poate preveni fluxul de informaţie dis-
cutată din afară. Sancţiunile în anticipare, prin urmare, nu au fost un remediu efectiv
în atingerea scopului de menţinere a status quo-ului. Mai mult ca atât, înainte să fi
fost impuse interdicţiile provizorii, confidenţialitatea materialului discutat a fost deja în
mare parte compromisă prin publicaţiile anterioare şi interviurile televizate. Respectiv,
nu exista necesitatea sancţiunilor cu această ocazie.

518
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI MORENILLA

1. Sunt de acord cu majoritatea Curţii, potrivit căreia interdicţiile provizorii im-


puse pentru reclamanţii Observer şi Guardian („O. şi G.”) de către judecătorul Millett
la 11 iulie 1986 („interdicţiile Millett”), interzicând publicarea informaţiei obţinute de
dl Wright în calitatea lui de membru al Serviciului britanic de Securitate, care se ex-
tindeau asupra întregii mass-media britanice, incluzând Sunday Times, invocându-se
prevederile legii privind contemp of court, interdicţii rămase în vigoare până la 13
octombrie 1988, constituie o ingerinţă în libertatea O. şi G. de exprimare şi dreptul lor
la opinie şi a recepţiona şi difuza informaţie şi idei, garantat de alineatul 1 al articolului
10 din Convenţie.
Sunt de asemenea de acord, dar nu fără careva ezitări, că această ingerinţă a
fost „prevăzută de lege”, precum această expresie este subînţeleasă în jurisprudenţa
Curţii (a se vedea hotărârea în cauza Sunday Times din 26 aprilie 1979, Seria A, nr. 30,
pp. 30-31, alin. 47-49): în corespundere cu sistemul common law, a fost bazat pe
precedentele judiciare şi adecvat accesibile, iar rezultatele aplicării lor fiind suficient
de previzibile. Repet, împărtăşesc viziunea majorităţii în ceea ce priveşte faptul că
interdicţiile respective au fost impuse pentru a proteja poziţia Procurorului General
ca parte în litigiu în cazul încălcării principiului confidenţialităţii împotriva O. şi G.,
prevenind de asemenea şi ulterioara distribuire a informaţiei confidenţiale din cadrul
operaţional al Serviciului de Securitate. Ambele scopuri sunt legitime în baza alinea-
tului 2 al articolului 10.
Mă văd constrâns, în acelaşi timp, să-mi declar dezacordul asupra unor as-
pecte-cheie, în special în ceea ce priveşte necesitatea unor astfel de restricţii într-o
societate democratică. Niciodată, după mine, acest gen de restricţii nu a fost justificat
de o „necesitate socială imperioasă” sau proporţională cu orice scop legitim urmărit.
Prin urmare, trebuie să mă separ de la concluzia majorităţii pentru perioada cuprinsă
între 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987.
2. După mine, acest subiect central nu ar fi trebuit separat în două perioade
distincte, precum a fost făcut de Comisie, „pentru a facilita claritatea” şi de către ma-
joritatea Curţii. Toate deciziile pornind de la cele ale judecătorului Millett şi terminând
cu cele ale Camerei Lorzilor în 1987, au fost parte ale aceleiaşi sancţiuni interlocu-
torii, O. şi G. fiind subiectul restricţiilor similare pe parcursul întregii perioade între 11
iulie 1986 şi 13 octombrie 1988. Separarea acesteia în două a condus la un rezultat
oarecum inconsistent în identificarea acelor restricţii, parţial în conformitate şi parţial
venind în contradicţie cu prevederile Convenţiei.
La 29 aprilie 1987 O. şi G. au făcut recurs pentru ridicarea interdicţiilor Millett,
deoarece au apărut între timp reportaje în alte trei publicaţii britanice (paragrafele 22-
23 din hotărâre). La 12 iulie 1987, data care urma să coincidă cu data ieşirii de sub
tipar a cărţii Spycatcher în Statele Unite ale Americii, Sunday Times publică primul
fascicul din carte (paragrafele 27-28 din hotărâre). Indiferent de aceasta, Camera
Lorzilor decide menţinerea interdicţiilor şi, ca rezultat al legii privind contempt of court,
a extins sancţiunea asupra întregii mass-media britanice, inclusiv Sunday Times.

519
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

Publicarea Spycatcher în Statele Unite ale Americii şi distribuirea pe mapamond


a dezvăluirilor dlui Wright despre activitatea MI5 nu este relevantă, după mine, pentru
iniţierea împotriva O. şi G. a acţiunii pentru încălcarea obligativităţii confidenţialităţii im-
putată de Guvern: majoritatea argumentelor lor, deşi se axau pe necesitatea prevenirii
distribuirii în statele vorbitoare de limbă engleză a informaţiei de interes general prin
impunerea restricţiilor judiciare mediei britanice, nu erau realiste şi nici efective.
3. Principiile majore ce rezultă din jurisprudenţa Curţii privind articolul 10 - cu
care sunt întru totul de acord - sunt concentrate în paragraful 59 din prezenta hotărâre
şi nu consider necesar a mă pronunţa aici asupra acestora.
Guvernul a reamintit observaţiile Curţii din hotărârea Markt Intern Verlag GmbH
şi Klaus Beermann din 20 noiembrie 1989 (Seria A, nr. 165, p. 21 alin. 37), că nu ar
trebui să se recurgă la substituirea propriei sale evaluări cu cele ale curţilor naţionale
acolo, unde ultimele, din motive rezonabile, au considerat restricţiile drept necesare.
Guvernul a mai observat că marja de apreciere, care urmează a fi conferită autori-
tăţilor naţionale în ideea stabilirii dacă protecţia securităţii naţionale cere impunerea
restricţiilor provizorii pentru publicări, este vagă.
Curtea a observat în cauza Markt Intern, care se referea la publicarea într-un
sector specializat al presei a informaţiei de natură comercială, nu trebuie sub nici o
formă să constituie o excepţie a jurisdicţiei sale de control, descrisă în paragraful 59
(d) din hotărâre.
În sistemul Convenţiei, Curtea a fost abilitată să traseze linia dintre competen-
ţele instanţelor naţionale şi propria sa competenţă, în acelaşi timp menţinând propriile
sale responsabilităţi în asigurarea garantării drepturilor şi libertăţilor, în conformitate
cu prevederile articolelor 1 şi 19. Este adevărat că marja de apreciere a statelor este
mai largă atunci când este vorba despre protecţia securităţii naţionale, decât în cazul
menţinerii autorităţii judiciare prin garantarea drepturilor părţilor implicate. În acelaşi
timp, limitele conceptului de apreciere trebuie întotdeauna aplicat ţinându-se cont de
circumstanţele fiecărui caz în parte, în baza interpretării coerente a prevederilor arti-
colului 10 în corespundere cu jurisprudenţa europeană şi cu siguranţă nu în maniera
ce ar putea distruge substanţa libertăţii de exprimare.
4. Importanţa primordială a libertăţii de exprimare, rolul vital al presei într-o
societate democratică şi dreptul publicului de a beneficia de informaţie în domenii
de îngrijorare generală, deşi toţi aceşti factori şi-au găsit în mod repetat oglindirea în
jurisprudenţa Curţii, în prezenta cauză este necesar a aplica un criteriu foarte strict
privind necesitatea. Atunci când urmăreşte a justifica restricţiile impuse pentru O. şi G.
în temeiul interesului securităţii naţionale şi menţinerii drepturilor Procurorului General
până la finalizarea procesului naţional, Guvernul a eşuat, în opinia mea, să „stabileas-
că credibilitatea” (paragraful 59 (a) din hotărâre) unui astfel de criteriu.
A. Chestiunea intereselor securităţii naţionale
5. Ca şi membrii majoritari ai Comisiei, dl Frowein, dl Busutti şi dl Weitzel, am fost
de opinia că îngrijorarea primară a instanţelor britanice în examinarea acestei cauze
nu a fost protejarea securităţii naţionale, ci protecţia confidenţialităţii. Pericolul pentru

520
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

securitatea naţională a fost invocat indirect, fiind rezultat din pierderea confidenţialităţii
şi credibilităţii în eficienţa şi onestitatea Serviciului de Securitate. Astfel, judecătorul Mil-
lett declarase în decizia sa: „Este evident că Serviciul de Securitate trebuie să fie fără
cusururi. Aparenţa confidenţialităţii este esenţială pentru asigurarea activităţii adecvate
a acestuia. Membrii serviciului pur şi simplu nu pot să-şi scrie memoriile”.
Interdicţiile interlocutorii au drept consecinţă următoarele: (a) restricţiile au fost
impuse fără a desfăşura o audiere completă a argumentelor reclamantului; şi (b) in-
terdicţia extinsă asupra întregii mass-media prin operarea doctrinei common law de
contemp of court, sub incidenţa acestuia intrând Independent, London Evening Stan-
dard, London Daily News şi Sunday Times (paragrafele 22 şi 27 din hotărâre).
Judecătorii naţionali erau foarte conştienţi de gravitatea acţiunii. Judecătorul
Millett declarase în decizia sa că „sancţiunile anticipative privind publicarea reprezintă
o serioasă ingerinţă în libertatea presei şi în dreptul constituţional al dreptului la liber-
tatea cuvântului”. La Curtea de Apel la 25 iulie 1986, Sir John Donaldson şi-a început
în felul următor decizia: „Sancţiunile anticipative sunt două dintre cele mai emotive cu-
vinte în vocabularul mass-media. Respectiv, Guardian şi Observer au reacţionat rapid
şi dur la ştirea, potrivit căreia judecătorul MacPherson a decis impunerea sancţiunii
ex parte din 27 iunie 1986…”
6. De fapt, neîncrederea pentru asemenea sancţiuni restrictive pentru presă
este demult stabilită în tradiţia common law. Blackstone scria în 1765 în cartea sa
„Comentarii la dreptul englez” o frază care trebuie neapărat citată: „Libertatea pre-
sei este bineînţeles esenţială pentru natura unui stat liber: totuşi, aceasta constă
în lipsa restricţiilor prealabile publicării şi nu în scutirea de cenzură în publicarea
subiectelor criminale.”
Jurisprudenţa americană, citată în „articolul 19”, Centrul Internaţional contra
cenzurii (paragraful 6 din hotărâre), a susţinut consecvent scopul Primului Amenda-
ment ce garantează prevenirea sancţiunilor în anticipaţie. În ceea ce priveşte scopul
securităţii naţionale, Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite declara în cauza
Near contra Minnesota (283 U.S./718) că „faptul că aproximativ o sută cincizeci de
ani practic nu au fost tentative de impunere a sancţiunilor restrictive înaintea publicării
informaţiei referitoare la acţiunile controversate ale funcţionarilor publici, vine să de-
monstreze existenţa unei adânci convingeri că astfel de sancţiuni ar încălca dreptul
constituţional.”
7. Împărtăşind opinia majorităţii, exprimată în paragraful 60 din prezenta ho-
tărâre, consider că restricţiile la adresa libertăţii mass-media, precum cele aplicate
contra O. şi G. aparent pentru protecţia securităţii naţionale sunt departe de a onora
aceste standarde. Guvernul nu a demonstrat existenţa unor „prejudicii directe, imedi-
ate şi ireparabile” pentru securitatea Regatului Unit care au fost sau urmează a fi cau-
zate de către articolele publicate de către O. şi G. sau în urma dezvăluirii ce ar fi putut
fi făcute în paralel cu dl Wright. Judecătorul Millet a susţinut în decizia sa următoarele:
„Este limpede din acele fragmente (memoria scrisă a lui Sir Robert Armstrong) că na-
tura reală a obiecţiilor Procurorului General nu constă în recenta dezvăluire a acuza-
ţiilor la adresa acţiunilor anterioare ale Serviciului de Securitate, într-un fel reflectate

521
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

în articolele recente publicate de către reclamaţi. Este vorba despre istorii vechi şi
constituie subiectul revigorării publicităţiilor anterioare.”
„Aparenţa confidenţialităţii” poate fi „esenţială pentru operarea efectivă a Serviciului de Securitate”
- precum şi pentru alte servicii publice - însă, nu şi prin prisma prevederilor alineatului 2 al articolului
10 din Convenţie care, după mine, nu justifică sine quan non impunerea, din perspectiva protecţiei
securităţii naţionale, a unor restricţii libertăţii presei şi dreptului publicului de a fi informat adecvat.
Dezvăluirea informaţiei discutate poate fi sancţionată doar „în cazul când apare foarte sigur” că
dezvăluirea va avea consecinţe contrare legitimităţii protejate de stat.
Doi judecători de la Camera Lorzilor, care s-au detaşat de la decizia majorităţii din 30 iulie 1987,
şi-au exprimat opiniile asupra acestui subiect. Lordul Bridge of Harwich susţinea că „libertatea de
exprimare este întotdeauna prima supusă interdicţiilor într-un regim totalitarist. Un astfel de regim
nu-şi poate permite să accepte libera circulaţie a informaţiei şi ideilor printre cetăţenii săi. Cenzura
este un instrument indispensabil pentru a gestiona ce trebuie să cunoască publicul şi ce nu. Pre-
zenta tentativă de a priva publicul de informaţia care este liber accesibilă în afara ţării constituie
un regres pe o cale foarte periculoasă.” Lordul Oliver of Aylmerton declarase că „a încerca, chiar şi
provizoriu, crearea unui soi de barieră sanitară juridică împotriva infecţiilor din afară a comentariilor
şi discuţiilor publice nu este doar, precum cred, cu siguranţă ineficient, dar implică un prim pas
înapoi spre un trecut foarte periculos.”

8. Când luăm în consideraţie dacă interdicţiile impuse pentru O. şi G. de către


autorităţile naţionale au fost necesare şi proporţionale cu scopul protecţiei securităţii
naţionale, personal văd următoarele circumstanţe ce pledează împotriva necesităţii
unor atât de serioase sancţiuni.
(a) Guvernul nu a indicat precis care informaţie din articolele publicate de O. şi G.
pune în pericol operaţiunile de securitate ale Regatului Unit şi nici nu a demon-
strat iminenţa pericolelor substanţiale la adresa securităţii naţionale.
(b) Articolele care au apărut pe paginile interioare ale ziarelor au fost relatări scur-
te şi veridice despre desfăşurarea procesului în Australia. Acuzaţiile la adresa
activităţilor MI5 au fost, potrivit judecătorului Scott, divulgate anterior în două-
sprezece cărţi şi trei programe televizate, în special în două cărţi scrise de
dl Chapman Pincher în 1981 şi 1984 şi în interviul televizat însuşi cu dl Wright,
emisiunii respective făcându-i-se publicitate din timp. Precum a observat şi Vice-
cancelarul (Camerei Lorzilor), Sir Nicolas Browne-Wilkinson, „în cazul acesta nu
este recomandat şi nu ar putea fi invocat că Observer şi Guardian ar fi implicate
într-un fel în activităţi ce ar putea conduce la publicarea cărţii dlui Wright… Ele nu
au provocat, nu au impus şi nu l-au determinat pe dl Wright să-şi încalce obligaţia
de menţinere a confidenţialităţii.” El a concluzionat că dacă „o parte terţă, care
nu a participat la încălcarea principiului de confidenţialitate de către dl Wright, a
recepţionat informaţia care la moment era deja în posesia publicului - ceea ce în-
seamnă că, precum am spune, informaţia a fost recepţionată din domeniul public
– nici o obligaţie de discreţie nu i-ar fi fost imputabile”.
(c) Guvernul nu a întreprins nici o acţiune de urmărire a dlui Wright sau autorilor şi
editorilor publicaţiilor anterioare în baza Legii actelor oficiale secrete din 1911
şi nici nu a demarat acţiuni civile pentru încălcarea confidenţialităţii, urmărind
declaraţii, prejudicii sau beneficiile obţinute de pe urma dezvăluirilor făcute.
(d) Acţiunea pentru interdicţii permanente împotriva ziarelor a fost bazată mai cu-
rând pe un temei ipotetic, bunăoară: (1) informaţiile au fost obţinute direct sau

522
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

indirect de la dl Wright; (2) ziarele intenţionau să continue publicarea altor dez-


văluiri despre activităţile Serviciului de Securitate; (3) acest fapt ar fi periclitat
operarea eficientă a Serviciului şi „aparenţa confidenţialitate” a acestuia; şi (4)
aceasta ar putea încuraja alţi membri sau foşti membri ai Serviciului de a publi-
ca informaţii confidenţiale.
(e) Probele furnizate de Procurorul General la etapa iniţială a procesului s-au bazat
pe două memorii scrise ale lui Sir Robert Armstrong, făcute în cadrul procesului
din Australia, potrivit declaraţiilor căruia menţinerea principiului confidenţialităţii
este esenţială pentru funcţionarea efectivă a Serviciului de Securitate. Merită
a declara că, de fapt, precum a observat şi Comisia în raportul său (alin. 89),
„probele pe care s-a bazat Camera Lorzilor în luarea deciziei sale din octombrie
1988 au fost substanţial valabile şi pentru decizia din iulie 1986 şi completa-
mente valabile şi pentru adoptarea deciziei din iulie 1987”.

B. Chestiunea garanţiei autorităţii sistemului judiciar

9. Precum a fost menţionat anterior, unul din scopurile sancţiunilor provizorii l-a
constituit menţinerea drepturilor Procurorului General până la procesul final. Guver-
nul susţinea că impunerea sancţiunilor în prevenire spre a determina abţinerea de la
publicarea materialului în cauză ar putea fi subiectul principal care, în cazul în care ar
fi fost publicat înainte de procesul final, ar putea fi considerat necesar într-o societate
democratică pentru menţinerea autorităţii judiciare, precum în cazul hotărârii Sunday
Times (Seria A, nr. 30, p. 42, alin. 66). Deşi acceptând în esenţă această presupune-
re, am considerat, în acelaşi timp, că în circumstanţele cazului dat Guvernul a eşuat
în demonstrarea faptului că impunerea sancţiunilor în baza celor expuse corespunde
unor „imperative necesităţi sociale” sau că astfel de acţiuni au fost proporţionate cu
scopurile propuse.
10. Interdicţiile provizorii au constrâns temporar părţile implicate în cazul civil
de a se abţine de la oricare acţiune ce ar putea prejudicia sau influenţa decizia finală
a Curţii. Prin urmare, ele au fost instituite pentru a menţine status quo-ul până la pro-
cesul final în ideea asigurării, în cazul când aprecierea prejudiciului nu va compensa
dauna cauzată de reclamat, că hotărârea instanţei va fi efectivă.
Principiile generale, ce au dominat impunerea restricţiilor provizorii, au fost sta-
bilite de Camera Lorzilor în cauza American Cyanamid Co. contra Ethicon Ltd ([1975]
cauza în apel 396; paragraful 10 din prezenta hotărâre), ce se referea la presupusa
încălcare a dreptului de autor. Cu acea ocazie Camera a modificat criteriul anterior
prin susţinerea că, în loc să examineze dacă evidenţele dezvăluiau a priori cazul de
încălcare, instanţa urma doar să verifice dacă cererea reclamantului pentru interdic-
ţie permanentă avea o reală perspectivă pentru succes, constituind un motiv serios
pentru o cauză eficientă. În cazul în care cererea nu era „frivolă sau exhaustivă”, între-
barea dacă urma a fi impusă careva sancţiune trebuia să fie determinată prin prisma
„balanţei convenienţelor” dintre conflictele de interes ale părţilor implicate.
Interdicţiile Millett au fost impuse în baza principiilor American Cyanamid şi
respectiv menţinute în cadrul procesului interimar.

523
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

11. Aplicarea acestor criterii revizuite a favorizat în mod evident reclamantul,


care urmărea impunerea interdicţiilor provizorii deoarece, indiferent de faptul dacă
va beneficia sau nu în faţa unui proces final în subiectul-cheie al plângerii sau dacă
pretinsa informaţie confidenţială ar fi fost publicată, în permanenţă ar fi reuşit să de-
monstreze că acest caz este „argumentabil”.
Evident, aplicarea rigidă în prezenta cauză a principiilor American Cyanamid a
condus la impunerea „inevitabilă” a sancţiunilor în expectativă pentru media, ce viola
în mod direct libertatea de exprimare a O. şi G. şi dreptul publicului de a fi informat
rapid despre subiectele de interes legitim general, precum cele ce ţin de activităţile
ilegale ale unei părţi a Serviciului de Securitate.
Respectiv, strategia juridică a Procurorului General s-a dovedit a fi în conflict cu
criteriul de „necesitate” în baza prevederilor alineatului 2 al articolului 10 (art. 10-2) din
Convenţie şi instanţelor naţionale, atunci când au pus pe balanţă interesele conflictu-
ale în proces, nu s-a acordat ponderea suficientă pentru importanţa fundamentală a
libertăţii cuvântului într-o societate democratică.
Circumstanţele particulare ale cauzei, la care deja m-am referit în secţiunea A
supra, şi următorii factori, care s-au reliefat foarte clar atunci când a fost determinată
cererea pentru interdicţiile provizorii, au însemnat că restricţiile aplicate mass-media,
urmărite de Guvern, nu au fost justificate în conformitate cu prevederile alineatului 2
al articolului 10 (art. 10-2) în scopul menţinerii autorităţii judiciare.
(a) Pentru prima dată Procurorul General a iniţiat un proces privat privind încălca-
rea de către un fost angajat al Serviciului de Securitate a datoriei lui de menţi-
nere a confidenţialităţii şi, referindu-se la un precedent din dreptul comercial, a
urmărit impunerea sancţiunilor provizorii pentru a menţine valabilă cererea sa
de interdicţii provizorii în acelaşi scop de protecţie a datoriei de confidenţialita-
te. Lordul Oliver of Aylmerton susţinea: „Nu am putut găsi şi nici dumneavoas-
tră, distinşi lorzi, nu aţi putut găsi în deciziile cazuisticii anterioare vreo referinţă
care ar fi putut avea vreo paralelă la cazul examinat” (Procurorul General con-
tra Guardian Newspapers Ltd [1987] 1 Weekly Law Reports 1315G).
(b) În iunie 1986 dezvăluirile dlui Wright au fost deja cunoscute publicului şi infor-
maţia nu mai era confidenţială deoarece, precum s-a menţionat anterior, in-
formaţia respectivă fusese publicată într-o serie de cărţi şi divulgată de autor
într-un interviu televizat, fără careva reacţii din partea Guvernului. Judecătorul
Millett a fost foarte explicit în acest sens când a afirmat în decizia sa că: „în-
vinuirile propriu-zise pot fi compilate de către oricare dintr-un număr de surse
publicate care s-ar fi dat stăruinţa să ajungă la ele” şi „obiecţia nu se referă la
acuzaţii ca atare, ci la implicarea dlui Wright. Este adevărat că dl Wright a oferit
informaţii cu ocazii anterioare, o dată printr-un interviu televizat şi, dacă e să
credem notiţelor altor lucrări publicate, prin colaborarea cu acei autori” (tran-
script, pp. 5C şi 13B).
(c) Drept consecinţă, scopul menţinerii status quo-ului nu trebuia invocat, deoare-
ce nu exista informaţia cu caracter confidenţial şi absenta oricare reacţie ante-
rioară din partea Guvernului.

524
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(d) Aplicarea principiilor American Cyanamid în cazul violării confidenţialităţii, im-


plicând subiecte ale interesului legitim al publicului şi consecinţa impunerii pen-
tru mass-media – fără a examina complet dacă va fi sau nu publicată informaţia
respectivă – restricţii anticipative din motivul sfidării eventuale la adresa curţii,
o autocenzură parţială.
De fapt, raţiunea interdicţiilor Millett a fost de a menţine „aparenţa confiden-
ţialităţii” Serviciului de Securitate prin interzicerea – prin impunerea mediei, chiar şi
temporar, o restricţie imediată – publicarea anticipată a altor dezvăluiri sau „pete” din
activitatea Serviciului.
Instanţele engleze au ajuns la această decizie după aplicarea criteriului „balanţei
convenienţelor”, rezultând într-o serioasă limitare a libertăţii de exprimare. Judecătorul
Millett afirma cu această ocazie că: „nu există nici o diferenţă dacă cererea pentru re-
primarea publicaţiei este înaintată de Guvern şi nu de un reclamant privat; principiile
rămân aceleaşi”. În acelaşi timp, chiar dacă criteriul respectiv putea fi corect prin prisma
legislaţiei britanice, nu este acceptabil să apară în procesul deciderii dacă limitarea
libertăţii cuvântului implicată în acest caz este justificată prin prevederile alineatului 2
al articolului 10 din Convenţie. Sunt de acord cu majoritatea Comisiei că, atunci când
Guvernul urmăreşte să limiteze distribuirea informaţiei de un considerabil interes pu-
blic, necesitatea unei interdicţii temporare „trebuie stabilită cu o claritate şi siguranţă
particulară” din cauza locului predominant ocupat de libertatea cuvântului şi obligaţiile
internaţionale ce incumbă autorităţilor publice de a nu împiedica exercitarea acesteia.
(e) Faptul că, precum fusese remarcat în deciziile provizorii, O. şi G. nu au fost
implicate în nici un fel în publicarea propusă de dl Wright, a fost umbrit de ac-
ceptarea lor drept doritoare de a publica informaţie credibilă, de interes legitim
pentru public, referitoare la operaţiunile ilegale ale Serviciului de Securitate sau
privind conducerea infectă a membrilor săi. Opinia judecătorului Millett, potrivit
căruia „în unele cazuri dezvăluirile ar putea fi benefice pentru autorităţile apro-
piate” apare drept inconsistentă în raport cu dreptul de a recepţiona şi distribui
informaţii şi idei conform prevederilor articolului 10. Publicul are dreptul de a fi
informat cu promptitudine despre astfel de cazuri, indiferent dacă relatarea a
fost făcută pentru autorităţile respective în sensul urmării în instanţă şi sancţi-
onării. Din moment ce a fost implicată limitarea libertăţii cuvântului, o pondere
mai mare urma să fi fost acordată „apărării marii injustiţii” (dreptul de a raporta
o gestionare infectă) valabilă pentru O. şi G.
Pericolele unei aplicări atât de rigide a acestui precedent au fost descrise de
Lordul Oliver of Aylmerton când afirmase că: „liniile directorii, elaborate de Camera
Lorzilor în cazul American Cyanamid contra Ethicon Ltd … au ajuns să fie tratate drept
incrustate pe piatră, astfel încât reclamantului ce urmărea impunerea unor sancţiuni
nu-i rămânea nimic altceva decât să arate că dispune de un caz perfect argumentabil.
Prin urmare, efectul contestării dintre a urma a fi publicat şi a constrânge publicarea
unei informaţii pretins confidenţiale constă în faptul că ultima, prin impunerea unui
caz argumentabil, poate în mod eficient prin invocarea legii privind sfidarea la adresa
curţii, constrânge până la examinarea finală a cazului, care ar putea dura doi sau
mai mulţi ani înainte, publicarea nu doar de către reclamanţi, dar şi de către oricare

525
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________

altcineva din cadrul jurisdicţiei şi aceasta în condiţiile în care, spre final, se va ajunge
la situaţia perfect legitimă când situaţia nu va mai avea nici o relevanţă sau influenţa
interesul publicului” (Procurorul General contra Times Newspapers Ltd [1991] 2 We-
ekly Reports 1022B).
(f) Concesiunea discreţionară a unei injoncţiuni temporare nu ar trebui să prejudicieze
determinarea finală a litigiului, ci instanţa, potrivit principiilor American Cyanamid, ur-
mează să ia în consideraţie dacă reclamantul a prezentat un „caz argumentabil” sau
că dispune de o „cauză bună”. În acest context, principiul fumus boni iuris al acţiunii
principale constituie, prin urmare, un element important în exercitarea discreţiei.
Circumstanţele prezentei cauze nu au arătat sau, cel puţin, nu au demonstrat
cu o suficientă claritate că Procurorul General dispunea de un caz argumentabil pen-
tru impunerea interdicţiilor permanente. Toate deciziile intermediare s-au referit la
concluziile contrare şi respectiv interdicţiile provizorii au fost impuse pentru menţine-
rea drepturile reclamantului până la examinarea finală.
Astăzi, spre beneficiul părţii reclamate şi după deciziile instanţelor, luate la trei
niveluri, este uşor a afirma că o astfel de „cauză bună” nu există. Termenii utilizaţi
de judecători nu lasă loc dubiilor în acest sens. În decizia sa foarte sumară din 21
decembrie 1987, judecătorul Scott spunea: „Este în egală măsură inacceptabil ca
aserţiunea guvernului în ceea ce priveşte cerinţele securităţii naţionale să fie suficient
pentru a decide restricţiile ce urmează a fi impuse libertăţii cuvântului sau presei”; „În
opinia mea, articolele reprezintă relatare legitimă şi corectă a subiectului care ziarele
au fost mandatate să-l ofere publicului, mai exact a acţiunilor curţii din Australia”; şi
el concluziona categoric: „Guardian şi Observer nu au violat confidenţialitatea prin
publicarea articolelor despre cazul Spycatcher din Australia în ediţiilor lor respective
din 22 şi 23 iunie 1986.” (Procurorul General contra Guardian Newspaper Ltd (nr. 2)
[1990] 1 Appeal Cases 144B, 167H, 172H).
La fel, când Camera Lorzilor adopta decizia sa din 13 octombrie 1988, Lordul
Keith of Kinkel spunea (ibid., 264A): „Consider că pe balanţa perspectivelor Coroana
nu trebuia abilitată să ceară impunerea interdicţiilor permanente. Scott J. şi majori-
tatea Curţii de Apel au abordat anume această poziţie şi nu aş fi fost dispus să mă
disociez de la ei.” Lordul Brightman afirma (ibid., 266E): „Sunt de acord cu majoritatea
voastră, Distinşi Lorzi, că indiferent de cunoaşterea comprehensivă a informaţiei care
a fost sursa acestor articole despre examinarea cazului din Australia, aceste articole
nu au prejudiciat de fapt interesul public şi, prin urmare, nu constituie un temei propi-
ce pentru careva acţiuni din partea Coroanei împotriva acestor ziare.” Şi Lordul Goff
of Chieveley s-a exprimat în termeni similari (ibid., 290C): „articolele au fost foarte
scurte: au oferit mici detalii ale acuzaţiilor: o parte din acuzaţii au fost aduse anterior:
şi din moment ce articolele au preluat ceea ce fusese deja publicat, nu consider că
judecătorul a fost corect concluzionând că, în acele circumstanţe, acţiunea pentru
interdicţie nu a fost proporţională cu scopul legitim propus.”
(g) Natura „provizorie” şi „temporară” a măsurilor restrictive nu poate justifica prin
prisma Convenţiei restricţia impusă O. şi G.. Precum susţineau O. şi G., „în multe
cazuri media, o sancţiune provizorie devine efectiv una finală, deoarece ştirile

526
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

devin perisabile; întârzierea de săptămâni, luni sau mai mult este echivalentă
cu nepublicarea”. Pentru a „amâna” – cuvânt utilizat în jurisprudenţa naţională
– informaţia pentru mai mult de doi ani poate rezulta în faptul că s-a volatilizat
consistenţa şi esenţa ştirii din cauza caracterului tranşant al acesteia.
(h) Finalmente, era la fel de evident şi faptul că interdicţiile nu au corespuns unei
„imperative necesităţi sociale”, deoarece, precum a demonstrat prezentul caz,
acestea au fost ireale şi inutile. A fost total ireal a urmări, printr-o decizie judici-
ară, constrângerea distribuirii ştirilor de interes general sau a căuta, prin sanc-
ţionarea mediei, descurajarea membrilor autorităţilor statului, care au acces
la documente secrete, clasificate sau pur şi simplu la informaţii confidenţiale
de interes general, de la publicarea acestora. Această irealitate este cu atât
mai evidentă, cu cât ştirile respective sunt scrise sau transmise prin eter în
limba engleză: informaţia este difuzată universal în această limbă, în special
de publicaţiile americane sau altele străine, sau emisiile ce sunt vândute sau
recepţionate în Regatul Unit. În circumstanţele de astăzi astfel de interdicţii
constituie acţiuni iluzorii din moment ce multe dintre mediile respective sunt în
afara jurisdicţiei instanţelor britanice.
Precum afirma Vicecancelarul (Comisiei Apelative a Camerei Lorzilor) în de-
cizia sa din 22 iulie 1987 (paragraful 33 al prezentei hotărâri), „Consider că există o
limită în ceea ce-şi poate permite o instanţă prin hotărârea sa. Dacă curţile vor lua
decizii din start incapabile sa-şi atingă scopul propus, precum prevenirea distribuirii
informaţiei care deja este distribuită, legea, după mine, cu siguranţă va deveni un
fund din anatomia umană … Adevărul este că în lumea contemporană al electronicii
şi avioanelor cu reacţie ştirile sunt permanent şi pretutindeni. Dar, în timp ce ştirile
sunt internaţionale, jurisdicţia curţilor este strict teritorială” (Procurorul General contra
Guardian Newspapers Ltd [1987] 1 Weekly Reports 1269F şi H).
Acest raţionament pragmatic, după mine, este suficient pentru a demonstra că
ceea ce este clar impracticabil nu poate fi considerat drept „necesar”. La fel precum
efectul foarte limitat al interdicţiei asupra mass-mediei britanice a demonstrat că sanc-
ţiunile impuse O. şi G. au fost din start disproporţionale.
Prin urmare, luând în consideraţie toţi aceşti factori separat şi în totalitatea lor,
trebuie să mă separ de concluzia majorităţii (paragraful 65 al deciziei), potrivit căreia
autorităţile naţionale au fost abilitate să considere că ingerinţa, combătută de recla-
manţi, a fost necesară într-o societate democratică. Mai mult decât atât, consider că
raţiunile exprimate în paragrafele 68 şi 69 din hotărâre privind constatare încălcării în
perioada de după 30 iulie 1987 au fost la fel de valabile şi cu referire la perioada ante-
rioară, când informaţia publicată în Spycatcher şi considerată drept relevantă, fusese
deja cunoscută de către public (paragraful 12 din hotărâre).
Prin urmare, conchid că a avut loc o încălcare a articolului 10 (art. 10) din Con-
venţie în perioada dintre 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987, la fel ca în perioada de la 30
iulie 1987 până la 13 octombrie 1988.

527
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

528
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

VERMEIRE contra BELGIEI


(Cererea nr. 12849/87)

HOTĂRÂRE

29 noiembrie 1991

În cauza Vermeire contra Belgiei1


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită potrivit articolului 43 (art.
43) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
(Convenţia)2 şi potrivit clauzelor pertinente din regulament3, într-o Mare Cameră for-
mată din următorii judecători:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


Thór Vilhjálmsson,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii B. Walsh,
A. Spielmann,
J. De Meyer,
S.K. Martens,
A.N. Loizou,
J.M. Morenilla,
Precum şi Dnii M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat în Camera Consiliului la 27 mai şi 24 octombrie 1991,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
Nota grefei
1
Cauza poartă numărul 44/1990/235/30. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar
ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Amendat prin articolul 11 din Protocolul nr. 8 (P8-11), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990
3
Amendamentele regulamentului intrate în vigoare la 1 aprilie 1989 se aplică în speţă.

529
VERMEIREcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
BELGIEI
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(Comisia) la 11 iulie 1990, în termen de trei luni prevăzut în articolele 32 par. 1 şi 47
(art. 32-1, art. 47) din Convenţie. La originea cauzei se află o cerere (nr. 12849/87)
introdusă contra Regatului Belgiei şi cu care cetăţeana acestui stat, dna Astrid Verme-
ire, sesizase Comisia la 1 aprilie 1987 în temeiul articolului 25 (art. 25).
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44 şi 48), precum şi la
declaraţia belgiană de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art.
46). Ea are ca obiect obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în
cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul
articolelor 8 şi 14 (art. 8, art. 14).
2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 par. 3 d) din Re-
gulament, reclamanta şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-a desemnat
avocatul.
3. Camera care urma să fie constituită era compusă de plin drept din dl J. De
Meyer, judecător ales din partea Belgiei (articolul 43 din Convenţie) (art. 43), şi dl R. Rys-
sdal, preşedintele Curţii (articolul 21 par. 3b) din Regulament). La 27 august 1990,
acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi
şapte membri şi anume dl Thór Vilhjálmsson, dna D. Bindschedler-Robert, dl B. Walsh,
dl A. Spielmann, dl S.K. Martens, dl A.N. Loizou şi dl J. M. Morenilla (articolul 43 in fine
din Convenţie şi articolul 21 par. 4 din regulament) (art. 43).
4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 par. 5 din regulament), dl Ryssdal
i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental belgian (Guver-
nul), pe delegatul Comisiei şi pe avocatul reclamantei cu privire la necesitatea unei
proceduri scrise (articolul 37 par. 1). Urmare a ordonanţei adoptare, grefierul a primit
memoriul reclamantei la 7 februarie 1991 şi cel al Guvernului la 18 februarie. La 13
martie, delegatul Comisiei l-a informat că se va exprima oral la audieri.
5. La 9 aprilie, secretarul Comisiei a prezentat anumite documente din proce-
durile anterioare; grefierul i le-a solicitat potrivit instrucţiunilor preşedintelui.
6. La 12 octombrie 1990, după ce a consultat părţile prin intermediul grefierului,
preşedintele a fixat pentru 23 mai 1991 data audierii (articolul 38 din regulament).
7. Dezbaterile s-au derulat în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din
Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului

dl Lathouwers, secretar de administrare-jurist Ministerul Justiţiei agent,


dna F. Huisman, avocat;
- din partea Comisiei

dl H. Danelius, delegat;

530
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

- din partea reclamantului


dl K. Van Hoecke, avocat avocat.

Curtea a audiat declaraţiile lor precum şi răspunsurile la întrebările sale, dl Huis-


man pentru Guvernul, dl Danelius pentru Comisie şi dl Van Hoecke pentru reclamantă.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

8. Dna Astrid Vermeire are cetăţenie belgiană şi locueişte în Bruxelles. Ea este


recunoscută ca fiind copilul natural a lui Jérôme Vermeire, decedat celibatar în 1939.
El era fiul defuncţilor Camiel Vermeire şi Irma Vermeire născută Van den Berghe, care
au mai avut alţi doi copii, Gérard şi Robert. Ei au murit în 1951 şi respectiv în 1978,
primul a fost celibatar şi nu a avut urmaşi, al doilea a avut doi copii din căsătoria sa,
Francine şi Michel.
9. Bunicii reclamantei, care au crescut-o după moartea tatălui ei, au murit
ambii fără a lăsa testament ab intestat, Irma Vermeire Van den Berghe a murit la 16
ianuarie 1975 şi Camiel Vermeire la 22 iulie 1980. Deoarece moştenitorii bunicii au
rămas coproprietari până la moartea bunelului, cele două moşteniri au fost lichidate
şi distribuite nepoţilor legitimi, Francine şi Michel, într-o singură procedură. Astrid
Vermeire a fost exclusă în conformitate cu fostul articol 756 din Codul Civil (a se
vedea paragraful 13 infra).
10. La 10 iunie 1981 ea a sesizat tribunalul de primă instanţă din Bruxelles cu o
acţiune privind ereditatea. Printr-o hotărâre din 3 iunie 1983, tribunalul i-a recunoscut
aceleaşi drepturi ca şi urmaşilor legitimi în succesiunile litigioase.
El s-a bazat în special pe paragraful 59 din hotărârea pe care Curtea Euro-
peană a pronunţat-o la 13 iunie 1979 în cauza Marckx (Seria A nr. 31, p. 26), potrivit
căruia „interzicerea discriminării pe plan succesorial între copiii legitimi şi naturali [era]
formulată destul de clar şi precis în hotărâre pentru a permite tribunalului naţional o
aplicare directă în cauzele aduse în faţa lui”.
11. În rezultatul recursului nepoţilor legitimi din 23 mai 1985, Curtea de Apel din
Bruxelles a modificat această decizie. Ea menţiona în special că:
„deoarece articolul 8 (art. 8) include obligaţii negative care interzic imixtiunea arbitrară a statului în
viaţa privată şi de familie a persoanelor care trăiesc pe teritoriul său, el enunţă o regulă suficient
de precisă şi completă care capătă un caracter direct aplicabil, situaţie diferită atunci când artico-
lul 8 (art. 8) include pentru statul belgian obligaţia pozitivă de a elabora un statut juridic conform
principiilor pe care aceste dispoziţii ale Convenţiei le enunţă; (...) deoarece la acest moment statul
belgian dispune de multiple mijloace dintre care poate să aleagă pentru a îndeplini acest imperativ,
această dispoziţie nu mai este suficient de precisă şi completă şi trebuie să fie interpretată drept o
obligaţie a puterii legislative şi nu a puterii judiciare.”

Curtea de Apel a refuzat în consecinţă orice respectare directă a pasajelor din


hotărârea Marckx privind dreptul de succesiune al copilului natural în ceea ce piveşte
părinţii tatălui copilului natural care l-a recunoscut.

531
VERMEIREcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
BELGIEI
____________________________________________________________________________________

12. Fiind de acord cu motivele acestei hotărâri, în conformitate de altfel cu


propria jurisprudenţă, Curtea de Casare a respins la 12 februarie 1987 recursul re-
clamantei.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

13. Fostele articole 756 şi 908 din Codul civil prevedeau:


Articolul 756
„Copiii naturali nu sunt moştenitori; legea nu le acordă drepturi asupra bunurilor tatălui sau mamei
decedaţi doar dacă ei au fost recunoscuţi legal. Ea nu le acordă nici un drept asupra bunurilor
părinţilor tatălui sau mamei lor.”
Articolul 908
„Copiii naturali nu vor putea primi, prin donaţie inter vivos sau prin testament, nimic mai mult decât
ce li se acordă cu titlu de „succesiune”.

14. Aceste dispoziţii au fost abrogate printr-o lege din 31 martie 1987, intrată
în vigoare la 6 iunie, care, de asemenea, introducea în Codul civil un nou articol 334
în termenii căruia:
„Oricare ar fi modul de stabilire a filiaţiei, copiii şi descendenţii lor au aceleaşi drepturi şi obligaţii
faţă de mama şi tatăl lor şi de rudele de sânge şi cele din căsătorie, iar tatăl, mama şi rudele lor de
sânge şi cele din căsătorie vor avea aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copii şi descendenţii lor.”

15. Cu titlu tranzitoriu, articolul 107 din lege prevede:


„Dispoziţiile prezentei legi sunt aplicabile copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare şi încă în
viaţă la acea dată, însă fără a avea un drept cu privire la succesiunile care au avut loc anterior.
Cu toate acestea, nu va putea fi contestată validitatea actelor şi partajelor făcute până la intrarea în
vigoare a acestei legi, care ar fi atribuit unui copil născut în afara unei căsătorii drepturi superioare
celor recunoscute de dispoziţiile abrogate de prezenta lege.”

16. Trebuie, de asemenea, luate în considerare articolele 718, 724 şi 883 din
Codul civil:
Articolul 718
„Succesiunile se deschid după moarte.”
Articolul 724
(text în vigoare la momentul decesului bunicii)
„Moştenitorii legitimi vor primi bunuri, drepturi şi acţiuni legale ale defunctului, cu obligaţia de a plăti
taxele de moştenire. Copiii naturali, soţul sau soţia care este în viaţă şi statul trebuie să obţină un
ordin judecătoresc pentru succesiune în conformitate cu procedurile care vor fi determinate.”
(text în vigoare la momentul decesului bunelului)
„Moştenitorii legitimi vor primi bunuri, drepturi şi acţiuni legale ale defunctului, cu obligaţia de a plăti
taxele de moştenire. Copiii naturali, şi statul trebuie să obţină un ordin judecătoresc pentru succe-
siune în conformitate cu procedurile care vor fi determinate.”
(text rezultat din legea de la 31 martie 1987)
„Moştenitorii vor primi conform legii bunuri, dreptul la succesiune şi acţiuni legale ale defunctului,
cu obligaţia de a plăti taxele de succesiune. Statul trebuie să obţină un ordin judecătoresc pentru
succesiune în conformitate cu procedurele determinate mai jos.”

532
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Articolul 883
„Fiecare co-moştenitor va fi considerat ca fiind succesor unic şi imediat al întregii proprietăţi incluse
în partea sa sau care i-a revenit după vinderea la licitaţie şi care nu a avut în posesie alte bunuri
decât cele din succesiune.”

PROCEDURI ÎN FAŢA COMISIEI

17. În cererea sa, adresată Comisiei la 1 aprilie 1987 (nr. 12849/87), dna Astrid
Vermeire s-a plâns de faptul că jurisdicţile belgiene i-au negat statutul de moştenitor
al buneilor săi. Ea a afirmat că a suferit în consecinţă o ingerinţă discriminatorie în
exercitarea dreptului ei la respectarea vieţii private şi de familie, care era incompatibil
cu articolul 8 combinat cu articolul 14 (art. 14+8) din Convenţie.
18. La 8 noiembrie 1988, Comisia a declarat plângerea admisibilă. În raportul
său din 5 aprilie 1990 (articolul 31) (art. 31), ea a ajuns la concluzia că deciziile litigi-
oase nu au încălcat articolele în cauză în ceea ce priveşte succesiunea bunicii (şapte
voturi contra şase), însă le-au încălcat în ceea ce priveşte succesiunea bunelului
(unanimitate). Textul integral al opiniei Comisiei şi opiniile parţial disidente sunt pre-
zentate în anexă la această hotărâre.1

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14,


COMBINAT CU ARTICOLUL 8 (art. 14+8)

19. Reclamanta s-a plâns de faptul că a fost exclusă din drepturile de succesi-
une a buneilor din partea tatălui. Ea a invocat articolele 8 şi 14 combinate (art. 14+8)
din Convenţie, în termenii cărora:
Articolul 8 (art. 8)
1. “Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura
în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-
mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.”
Articolul 14 (art. 14)
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată
fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie.”

Reclamanta a subliniat faptul că prin hotărârea Marckx din 13 iunie 1979, Cur-
tea Europeană a considerat incompatibilă cu aceste texte, pentru că este discrimina-
torie, lipsa totală de drepturi de succesiune doar din motivul că legătura de filiaţie între

Nota grefei:
1
Din motive de ordin practic textul nu va apărea decât în ediţia tipărită (volumul 214-C din Seria A din pu-
blicaţiile Curţii), dar oricine poate face rost de el la grefă.

533
VERMEIREcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
BELGIEI
____________________________________________________________________________________

unul dintre reclamanţi şi rudele apropiate de pe linia maternă, era „naturală” (Seria A
nr. 31, p. 26, par. 59). Potrivit dnei Vermeire, la examinarea chestiunii de transmitere a
dreptului de moştenire, tribunalele naţionale ar fi trebuit să aplice articolele 8 şi 14 (art.
14, art. 8) astfel interpretate; cel puţin puterea legislatorului belgian trebuia să ofere
legii din 31 martie 1987, care a modificat legislaţia incriminată, un efect retroactiv la
data hotărârii în cauză (vezi paragrafele 14 şi 15 supra).
20. Curtea a menţionat că în cauza Marckx principiul securităţii juridice scutea
statul belgian de a reexamina acte sau situaţii juridice anterioare pronunţării hotărârii
(aceeaşi hotărâre, pp. 25-26, par. 58).
În speţă, este vorba de succesiunea bunicii şi bunelului decedaţi respectiv până
şi după acea dată.

A. Succesiunea bunicii

21. Potrivit reclamantei, succesiunea bunicii sale nu putea fi considerată anteri-


oară datei de 13 iunie 1979. Data decesului era într-adevăr 16 ianuarie 1975, însă par-
tajul, care singurul ar fi determinat natura şi mărimea pretenţiilor moştenitorilor, nu s-a
realizat decât după hotărârea în cauză, împreună cu moştenitorii direcţi ai bunelului.
22. Succesiunea Irmei Van den Berghe a fost deschisă după decesul acesteia
şi moştenitorii ei „legitimi” au fost anunţaţi de acest lucru (articolele 718 şi 724 din
Codul civil, paragraful 16 supra).
Fără îndoială ea a fost închisă doar după data de 13 iunie 1979, însă, din cauza
caracterului său declarativ, partajul a avut efect doar după data decesului, şi anume
16 ianuarie 1975 (articolul 883 din Codul civil, ibidem) .
Astfel, este vorba deci de o situaţie juridică anterioară pronunţării hotărârii
Marckx; prin urmare nu este cazul de a o rediscuta.

B. Succesiunea bunelului

23. În ceea ce priveşte succesiunea bunelului, reclamanta a pretins că auto-


rităţilor belgiene le revine obligaţia să asigure ansamblul de operaţii preliminare par-
tajului în conformitate cu articolele 8 şi 14 (art. 8, art. 14) pe care Curtea Europeană
le-a interpretat în hotărârea Marckx. În opinia sa, ele ar fi putut să-şi îndeplinească
îndatoririle prin aplicarea directă a acestor articole sau printr-o modificare legislativă,
retroactivă în caz de necesitate.
24. Guvernul a subliniat că nu contestă principiile ce reies din hotărârea Marckx.
Cu toate acestea, el consideră că aceste principii au impus statul belgian să modifice
în profunzime statutul juridic al copilului născut în afara căsătoriei. Această respon-
sabilitate a avut un impact exclusiv asupra puterii legislative, unicul organ care putea
să dispună pe deplin de libertatea de alegere lăsată la discreţia statului, a mijloacelor
utilizate în sistemul juridic naţional pentru îndeplinirea anagajamentului care reieşeau
pentru el din articolul 53 (art. 53) (aceeaşi hotărâre, pp. 25-26, par. 58). Articolele 8 şi
14 (art. 8, art. 14), fiind insuficient de precise şi complete cu privire la punctele contro-
versate din speţă, nu ar putea fi aplicate direct de către tribunalele naţionale.

534
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Guvernul a susţinut în continuare că legislatorul nu putea fi criticat de lipsa de


promptitudine. El a fost sesizat cu un prim proiect de reformă la 15 februarie 1978 (hotă-
rârea Marckx precitată, Seria A nr. 31, p. 25, par. 57). Faptul că a fost necesar mai mult
de nouă ani pentru realizarea acestei măsuri, poate fi explicat atât prin complexitatea
recunoscută a problemei, cât şi prin precauţia Parlamentului. Cu rectificări parţiale şi
fragmentare, acesta din urmă a preferat o revizuire globală şi sistematică, care se ex-
tindea, în special, la problema delicată a statutului unui copil adulterin. S-a chibzuit mult
asupra întinderii temporale care trebuia dată acestor noi dispoziţii; în cele din urmă, grija
pentru securitatea juridică ce trebuia păstrată în interesul familiilor, terţilor şi statului,
împreună cu temerea că va urma un număr mare de procese l-a făcut să nu acorde legii
din 31 martie 1987 un efect retroactiv (vezi paragraful 15 supra).
25. Hotărârea Marckx a considerat că privarea totală de dreptul la succesiune,
bazată doar pe caracterul „natural” al legăturii de rudenie este discriminatorie (pp. 25
şi 26, paragrafele 56 şi 59).
Aceste constatări se refereau la faptele atât de similare prezentei speţe încât
sunt valabile şi succesiunii litigioase, deschise după pronunţarea sa.
Nu este clar ce a împiedicat Curtea de Apel din Bruxelles şi apoi Curtea de
Casare să se conformeze concluziilor din hotărârea Marckx după exemplul tribuna-
lului de primă instanţă: legea, care interzicea de a recurge în detrimentul dnei Astrid
Vermeire, în raport cu verişorii săi Francine şi Michel, nu era nici neclară şi nici incom-
pletă, la o discriminare fondată pe caracterul „natural” al legăturii de rudenie dintre ea
şi defunct (de cujus).
26. O remaniere globală, cu scopul de a modifica în profunzime şi într-un mod
coerent, ansamblul de drept cu privire la filiaţie şi succesiune, nu era neapărat nece-
sară ca fiind o condiţie prealabilă indispensabilă pentru respectarea Convenţiei, aşa
cum a fost interpretată de Curte în cauza Marckx.
Libertatea de alegere recunoscută statului în ceea ce priveşte mijloacele de
îndeplinire a obligaţiilor sale în conformitate cu articolul 53 (art. 53) nu poate să-i per-
mită suspendarea aplicării Convenţiei în aşteptarea implementării unei asemenea re-
forme, în măsură să oblige Curtea să respingă în 1991, pentru o succesiune deschisă
la 22 iulie 1980, plângeri identice celor pe care le-a acceptat la 13 iulie 1979.
27. Fiind sesizată cu o cauză similară celei prezente, în conformitate cu articolele
6 şi 6 bis din Constituţia belgiană potrivit cărora belgienii sunt egali în faţa legii şi trebuie
să se bucure fără discriminare de drepturile şi libertăţile care le sunt recunoscute, Cur-
tea de arbitraj din Belgia, s-a pronunţat de drept, bazându-se în special pe hotărârea
Marckx asupra faptului că: „fostul articol 756 din Codul civil, menţinut în vigoare în virtu-
tea articolului 107 din legea din 31 martie 1987, încalcă articolele 6 şi 6 bis precitate „în
măsura în care se aplică succesiunilor deschise începând cu 13 iunie 1979” (hotărârea
nr. 18/91 din 4 iulie 1991, cauza Verryt contra Van Calster şi consorţii, publicată în „Mo-
nitorul belgian/Belgisch Staatsblad” la 22 august 1991, pp. 18144, 18149 şi 18153).
28. În egală măsură poate fi constatat faptul că excluderea reclamantei din
succesiunea bunelului ei, Camiel Vermeire, a constituit o încălcare a articolului 14 din
Convenţie combinat cu articolul 8 (art. 14+8).

535
VERMEIREcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
BELGIEI
____________________________________________________________________________________

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50)

29. În termenii articolului 50 (art. 50),


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”

Dna Vermeire a solicitat în primul rând o compensare de 40 175 787 franci bel-
gieni (FB), care era echivalentă cu partea ei din cele două succesiuni litigioase, după
deducerea taxelor de succesiune şi adăugând dobânda care urmează a fi percepută
începând cu momentul deceselor respective. Ea a solicitat, de asemenea, 2 486 399
FB cu titlu de chieltuieli şi costuri pentru procedurile în faţa tribunalelor naţionale şi a
organelor de la Strasbourg.
30. Pentru Guvern, hotărârea în sine ar trebui să constituie unica satisfacţie
echitabilă, în cazul în care Curtea ar fi stabilit încălcarea Convenţiei. Nici într-un caz
cifrele pretinse de către reclamantă nu puteau inspira încredere, deoarece ele se ba-
zau doar pe declaraţii de succesiune, documente unilaterale şi fragmentare.
31. Împreună cu Comisia, Curtea a considerat că reclamanta a suferit un
prejudiciu material, suma căruia este echivalentă cu partea din averea bunelului pe
care ar fi primit-o, în cazul în care ar fi fost „nepoata” lui legitimă. Pentru a calcula
despăgubirea, vor trebui luate în considerare taxele de succesiune şi dobânda co-
respunzătoare.
32. Totuşi, chestiunea aplicării articolului 50 (art. 50) nu poate fi considerată ca
fiind una tranşată deoarece Guvernul contestă indicaţiile furnizate de către dna Ver-
meire şi anumite cheltuieli pretinse par a fi supuse revizuirii în baza prezentei hotărâri.
Prin urmare ea trebuie rezervată pentru o examinare ulterioară.

DIN ACESTE CONSIDERENTE CURTEA

1. Susţine, cu opt voturi contra unul, că statul belgian nu era obligat să repună în
discuţie succesiunea Irmei Van den Berghe;
2. Susţine, în unanimitate, că excluderea reclamantei din succesiunea lui Camiel
Vermeire a constituit o încălcare a articolului 14 din Convenţie combinat cu artico-
lul 8 (art. 14+8);
3. Susţine, în unanimitate, că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 50 nu este
tranşată, în consecinţă,
a) o rezervă în totalitate pentru o examinare ulterioară;
b) invită Guvernul şi reclamanta să-i adreseze în scris, în termen de trei luni, ob-
servaţiile cu privire la această problemă şi, în special, să-i aducă la cunoştinţă
orice acord la care ar ajunge;

536
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

c) amână procedura ulterioară şi împuterniceşte preşedintele Curţii să stabileas-


că eventual data.
Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la
Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg la 29 noiembrie 1991.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Marc-André Eissen
Grefier

La prezenta hotărâre, se anexează, potrivit articolului 51 par. 2 (art. 51-2)


din Convenţie şi articolului 53 par. 2 din regulament opinia parţial disidentă a dlui
Martens.

Parafat: R. R.
Parafat: M.-A. E.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR MARTENS


(Traducere)

1. Moştenirile combinate ale buneilor reclamantei au fost împărţite mult mai târ-
ziu după pronunţarea sentinţei Curţii în cauza Marckx. Cu toate acestea, distribuirea a
fost realizată potrivit articolului 756 din Codul civil belgian; astfel doar copiii unchiului
reclamantei au fost recunoscuţi ca beneficiari, iar reclamanta a fost exclusă. Ea a
contestat decizia. În conformitate cu hotărârea Marckx ea a revendicat o parte egală
din cele două moşteniri în temeiul articolului 14 din Convenţie, combinat cu articolul 8
(art. 14+8). Jurisdicţiile belgiene au refuzat totuşi să anuleze partajul.
2. Fostul articol 756 nu recunoştea pentru un copil „natural” nici un drept ab
intestat asupra bunurilor părinţilor tatălui sau mamei lor. În paragraful 59 din hotărârea
Marckx, Curtea a notat că această „absenţă completă a dreptului la succesiune” con-
stituie o încălcare a articolului 14, combinat cu articolul 8 (art. 14+8). Este adevărat că
astfel ea nu se pronunţa, la drept vorbind, asupra faptului dacă o parte diferită pentru
copiii legitimi şi copiii „naturali” ar fi compatibilă cu aceste dispoziţii. Totuşi motivul său
(în special în paragrafele 40 şi 41 la care face referire paragraful 55) implică vădit că
în această materie egalitatea totală evită discriminarea.
În consecinţă, doar partajul succesiunilor buneilor reclamantei din care recla-
mantei îi revenea o parte egală cu cea a verişorilor ei, era compatibilă cu cerinţele
articolului 14 combinat cu articolul 8 (art. 14+8). Iată de ce, în fond, sunt de acord cu
paragraful 25 din prezenta hotărâre.

537
VERMEIREcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
BELGIEI
____________________________________________________________________________________

3. Din contra, regret că sunt nevoit să nu fiu de acord cu cele constatate de


majoritate potrivit căreia a existat o încălcare doar în ceea ce priveşte succesiunea
bunelului. Majoritatea susţine că doctrina Marckx se aplică doar dacă „deschiderea
succesiunii” are loc după 13 iunie 1979, data pronunţării hotărârii Curţii în această
cauză, consider că aceasta se aplică tuturor cazurilor de succesiune în care partajul
averii nu a fost finalizat până la acea dată.
4. Această divergenţă de opinii provine din decizia Curţii cu privire la „efectul
temporal” al hotărârii Marckx (par. 58) care dispune:
„(...) principiul securităţii juridice (...) dispensează statul belgian de a repune în discuţie acţiunile şi
situaţiile juridice anterioare pronunţării prezentei hotărâri.”

Problema este de a şti cum trebuie interpretată această soluţie.


5. Evident, majoritatea este de părerea că este de prisos de demonstrat faptul
că Curtea se referea la dreptul naţional: constatarea sa potrivit căreia succesiunea
bunicii sale reprezintă o situaţie juridică anterioară pronunţării hotărârii Marckx în sen-
sul deciziei menţionate (paragraful 22 din prezenta hotărâre) se bazează, doar pe
principiile dreptului belgian, fără alte formalităţi ale procesului.
Cu toate acestea, în hotărârea Marckx, Curtea trebuia să ştie
1. că Belgia nu era unicul stat-membru al Consiliului Europei în care dreptul de
moştenire făcea discriminări în ceea ce-i priveşte pe copiii „naturali” a;
2. că în consecinţă, hotărârea sa avea repercusiuni şi asupra altor state-mem-
bre; şi
3. că există, în materia dreptului la succesiune, diferenţe între sistemele juridice
ale statelor-membreb. Prin urmare, este indicată o interpretare autonomă a deciziei.
6. Cu toate acestea, apare o întrebare: dreptul comparat nu arată el oare că
„deschiderea succesiunii” sau „decesul de cujus” serveşte deseori punct de plecare
determinant pentru dispoziţiile tranzitorii în domeniul dreptului cu privire la succesi-
unec şi nu trebuie deci de presupus că unul din aceste momente va juca acelaşi rol
pentru interpretarea autonomă a deciziei Curţii? Nu mă îndoiesc de faptul că această
întrebare provoacă un răspuns negativ.
7. În primul rând, este evident că formula utilizată de către Curte (a se vedea
paragraful 4 supra) desigur nu reprezintă cel mai firesc mod de a exprima ideea că
pentru efectul temporal al doctrinei Marckx data deschiderii succesiunii defunctului de
cujus trebuie să fie determinantă.
8. Cu toate acestea, există un moment mai important: chiar prin natura sa,
decizia prevede limitarea efectului retroactiv care, aşa după cum Guvernul belgian
l-a evidenţiat în cauza Marckx (a se vedea paragraful 58 din hotărârea Marckx), este
specific unei decizii judiciare. Hotărând că în această cauză se impunea o asemenea
limitare, Curtea răspundea avertismentului Guvernului belgian potrivit căruia, în lipsa
unei restricţii a Curţiid,
„hotărârea ar avea drept consecinţe stabilirea ca fiind ilegale mai multe partaje succesorale; (...)
interesaţii ar putea să le conteste în faţa tribunalelor (...)” (ibidem)e.

538
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Formularea hotărârii Curţii răspunde în mod esenţial exortaţiilor Guvernului


este probabil, că dispensând Belgia (şi alte state-membre în care copiii „naturali” sunt
încă discriminaţi)
„de a repune în discuţie actele şi situaţiile juridice anterioare pronunţării prezentei hotărâri”,

Curtea a căutat să evite consecinţele dezastruoase semnalate de Guvern, li-


mitând efectul retroactiv al hotărârii, într-un asemenea mod încât noua doctrină să nu
se aplice asupra acestor succesiuni, care au fost deja integral partajate. Termenii „a
repune în discuţie” susţine această interpretare. Acelaşi lucru se referă la expresia
„acte şi situaţii juridice anterioare”: ea sugerează că răspunzând Guvernului, Curtea
a considerat că nu va fi cazul de a redeschide distribuirea succesorială, nici anularea
actelor (notariale) ale partajului şi de a repune în discuţie situaţiile juridice care, între
timp, au servit drept bază (astfel ca proprietatea bunurilor provenite din fostele succe-
siuni şi vândute de un moştenitor care anterior le-a primit în urma partajului).
9. Există un argument suplimentar, şi în opinia mea, decisiv, în favoarea in-
terpretării hotărârii sugerate la paragrafele 3 şi 8. Hotărârea Marckx se referea la
discriminarea între copiii „naturali”, iar „mesajul” constă în faptul că fiind în mod fun-
damental injustă, aceasta nu mai putea fi tolerată.
Cu toate acestea, ea necesită evident o interpretare restrictivă: trebuie desigur
luată în considerare, dacă e posibil, securitatea juridică (în sensul prevenirii „dezor-
dinii” juridice), însă dacă menţinerea unei „injustiţii fundamentale” constituie preţul,
care trebuie plătit pentru a ajunge la aceasta, situaţia este tolerabilă doar dacă este
absolut inevitabilă.
Menţinerea unei injustiţii solicită o justificare. Ea nu poate fi justificată decât în
interesele terţilor. Posibilitatea de a anula chiar şi partajele închise vor afecta situaţia
terţilor care au achiziţionat proprietatea bunurilor care făceau parte anterior din suc-
cesiune. Pentru aceste raţionamente trebuie limitată retroactivitatea: se cuvine a fi
protejate interesele terţilor.
Este vorba de interesele terţilor, nu cele ale copiilor „legitimi”. Desigur, în cazul
unui de cujus decedat înainte de pronunţarea hotărârii Marckx, se poate spune că
copiii „legitimi” erau în drept să contezef pe partajarea averii fără copiii „naturali”. Cu
toate acestea, o asemenea aşteptare era fundamental incorectă şi astfel nu merita
nici o protecţie. Interesele acestor copii nu puteau justifica consimţământul Curţii pen-
tru menţinerea injustiţiei.
10. În concluzie, raţiunea – sau mai ales justiţia - ordonă că, deoarece succe-
siunea bunelului reclamantei nu fusese încă partajată la 13 iunie 1979, interesele ter-
ţilor nu erau invocate şi putea fi încă aplicată noua doctrină şi asigurată prin aceasta
copilului „natural” o parte egală în această succesiune, lucrul acesta trebuia realizat.
Din punct de vedere al declaraţiei Curţii în ceea ce priveşte impactul temporal al ho-
tărârii Marckx, nu este necesar justificat de a face deosebire în această privinţă între
succesiunea bunicii şi cea a bunelului.

539
VERMEIREcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
BELGIEI
____________________________________________________________________________________

NOTE
a. În ceea ce priveşte dreptul la succesiune în 1976, a se vedea International Encyclopedia of
Comparative Law, IV, capitolul 6 (H.D. Krause), pp. 6-125 şi următoarele.
b. A se vedea, de exemplu, M. Verwilghen E.A., Régimes matrimoniaux, successions et libéra-
lités (Droit international privé et droit comparé) 1979, I, pp. 110 şi următoarele.
c. A se vedea, de exemplu articolul 8 din Convenţia de la Haga cu privire la conflictele legilor
în domeniul formelor dispoziţiilor testamentare:
„prezenta Convenţie se aplică tuturor cazurilor în care testatorul a decedat după intrarea
sa în vigoare.”
În raportul său cu privire la proiectul convenţiei, referindu-se la o dispoziţie similară, Batiffol
a notat:
„Aceasta este soluţia cea mai frecventă în dreptul comparat.” (Actele şi documentele celei
de-a IX-a sesiune, III, p. 27).
În acest context, este interesant să cităm o altă observaţie extrasă din acelaşi raport:
„Textul Comisiei de Stat viza data deschiderii succesiunii. Această expresie a fost înlocuită
cu data decesului testatorului deoarece unele ţări, printre care şi Regatul Unit, nu cunosc noţi-
unea de deschidere a succesiunii.”
d. Aparent, Guvernul nu s-a aşteptat la o astfel de hotărâre, adoptată de Curte.
e. Astfel este util de a examina conţinutul exact al textelor originale. A se vedea în primul rând
memoriul Guvernului (cauza Marckx, Seria B nr. 29, p.87), unde, după ce a reamintit că ter-
menul de prescripţie în dreptul belgian era de treizeci de ani, Guvernul a făcut următoarea
concluzie:
„Toate aceste partaje puteau fi deci redeschise.”
şi subliniind „insecuritatea şi dezordinea pe care o implică această posibilitate”. A se vedea,
în acelaşi sens şi aproape în aceeaşi termeni, ce a spus agentul guvernamental la audiere în
faţa Curţii:
„Toate aceste partaje puteau fi repuse în discuţie în faţa tribunalelor” (ibidem, pp.123-124).
f. În acest context, nu mă pot abţine să notez că în cursul audierii în cauza Marckx, avocatul
reclamanţilor a indicat Curţii că începând cu 1908, mai multe proiecte de lege au fost de-
puse în scopul stabilirii unei egalităţi între copiii „legitimi” şi „naturali” însă fără succes (a se
vedea cauza Marckx, Seria B nr. 29, p.111).

540
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

X. contra FRANŢEI
(Cererea nr. 18020/91)

HOTĂRÂRE

31 martie 1992

În cauza X contra Franţei1,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul
43 (art. 43) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Funda-
mentale (Convenţia)2 şi cu clauze pertinente din regulamentul său, într-o cameră for-
mată din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


J. Cremona,
F. Gölcüklü,
L.-E. Pettiti,
R. Macdonald,
A. Spielmann,
N. Valticos,
J. M. Morenilla,
A. B. Baka,
Precum şi dnii M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
După ce au deliberat cu uşile închise la 25 ianuarie şi 24 martie 1992,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

Nota grefei
1
Cauza poartă numărul 5/1994/452/531-532. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introduce-
rii, iar ultimele trei - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Amendat de articolul 11 din Protocolul Nr. 8 (P8-11), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

541
X. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(Comisia) la 18 octombrie 1991, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 para-
graful 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţie. La originea cauzei se află o cerere (nr.
18020/91) introdusă contra Republicii Franceze, cu care cetăţeanul acestui stat, X,
sesizase Comisia la 19 februarie 1991 în temeiul articolului 25 (art. 25). Reclamantul,
care a cerut Curţii să nu-i dezvăluie identitatea, a decedat la 2 februarie 1992; părinţii
săi au exprimat dorinţa de a continua procedură.
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44 şi 48), precum şi la
declaraţia franceză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorie a Curţii (articolul 46) (art.
46). Ele au drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse
în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul
articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1).
2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 d)
din regulament, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-a
desemnat avocaţii (articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din dl L.-E. Pettiti, judecător ales din par-
tea Franţei (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii
(articolul 21 paragraful 3b) din regulament). La 25 octombrie 1991, acesta din urmă
i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi şapte membri, şi
anume, dl J. Cremona, dl F. Gölcüklü, dl R. Macdonald, dl A. Spielmann, dl N. Valti-
cos, dl J.M. Morenilla şi dl A.B. Baka (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 paragra-
ful 4 din regulament) (art. 43).
4. În calitate de preşedinte al Camerei (articolul 21 paragraful 5 din regu-
lament), dl Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guverna-
mental francez (Guvernul), pe delegatul Comisiei şi pe avocatul reclamantului cu
privire la organizarea unei proceduri scrise (articolele 37 paragraful 1 şi 38). Potrivit
ordonanţei emise în consecinţă reclamantul, Guvernul şi delegatul Comisiei şi-au
prezentat memoriile respectiv la 12 decembrie 1991, 23 decembrie 1991 şi la 13
ianuarie 1992.
5. La 28 noiembrie 1991, dl Ryssdal a autorizat Asociaţia franceză a hemofilici-
lor să prezinte, în temeiul articolului 37 paragraful 2 din regulament, observaţii scrise
cu privire la demersurile întreprinse de ea în cazuri asemănătoare cu cel al reclaman-
tului. Aceste observaţii au fost primite de către grefier la 19 decembrie 1992.
6. La 22 noiembrie 1991, Comisia a furnizat documentele cu privire la procedu-
ra desfăşurată în faţa ei, la solicitarea grefierului potrivit instrucţiunii preşedintelui.
7. În conformitate cu decizia preşedintelui, audierea a avut loc în public la Pa-
latul Drepturilor Omului din Strasbourg la 21 ianuarie 1992. În prealabil, Curtea s-a
întrunit într-o reuniune pregătitoare.

542
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului

Dnii J.-P. Puissochet, directorul afacerilor juridice,


Ministerul Afacerilor Externe agent;

B. Gain, directorul adjunct pentru drepturile omului,


Direcţia Afacerilor Juridice, Ministerul Afacerilor Externe

Dna H. Khodoss, director adjunct al Organizaţiei Îngrijiri şi Programe Medicale,


Direcţia Generală a Sănătăţii,
Ministerul Afacerilor Sociale şi Integrării
Dl P. Chambu, Direcţia Drepturilor Omului, Direcţia Afaceri Juridice
a Ministerului Afacerilor Externe

Dr A. Laporte, Diviziunea SIDA, Secţiunea Organizaţiei Îngrijiri


şi Programe Medicale, Direcţia Generală a Sănătăţii,
Ministerul Afacerilor Sociale şi Integrării, consilieri;
- din partea Comisiei

Dl J.-C. Geus, delegat;


- din partea reclamantului

Dna E. Lassner, avocat,


Dna F. Thiriez, avocat la Consiliul de Stat şi la Curtea de Casaţie consilieri;

Curtea a audiat declaraţiile dlui Puissochet din partea Guvernului, ale dlui Geus
din partea Comisiei şi ale dnei Lassner şi dlui Thiriez din partea reclamantului, precum
şi răspunsurile la întrebările sale.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

8. X, cetăţean francez născut în 1963, a decedat la 2 februarie 1992 după mai


multe spitalizări. El a locuit la Paris cu părinţii săi. El primea o alocaţie din partea sta-
tului în valoare de 3 000 franci francezi (f.) pe lună pentru un adult cu handicap şi nu
exercita nici o profesie.
9. Fiind hemofiliac el a fost supus mai multor transfuzii de sânge, în special în pe-
rioada septembrie 1984 - ianuarie 1985, la spitalul Saint-Antoine din Paris. La 21 iunie
1985, s-a descoperit că era seropozitiv la virusul de imunodeficienţă umană (HIV).
10. Deoarece şi alţi hemofiliaci au fost infectaţi cu HIV, Asociaţia franceză
a hemofiliacilor a încercat să obţină o reparare a prejudiciului suportat de către

543
X. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

membrii ei contaminaţi. Din cauză că nu a putut ajunge la un acord, Asociaţia a


recomandat membrilor săi să intenteze proceduri înainte de expirarea prescripţiei
de patru ani.
A. Recursul administrativ
11. La 1 decembrie 1989, X a adresat, potrivit articolului R. 102 din Codul Tri-
bunalelor Administrative (paragraful 23 infra), o cerere prealabilă de indemnizaţie pe
numele Ministrului solidarităţii, sănătăţii şi protecţiei sociale. El reclama suma de
2 500 000 f; după părerea sa, contaminarea sa cu HIV se datora întârzierii neglijente
de care a dat dovadă ministrul la implementarea unei reglementări adecvate privind
aprovizionarea cu produse de sânge.
Alte şase sute patruzeci şi nouă de plângeri în afara oricărui litigiu au fost tri-
mise ministrului.
12. Directorul general al sănătăţii a respins cererea reclamantului la 30 martie
1990, în ajunul expirării termenului legal de patru luni (paragraful 23 infra).
B. Recursul contencios
13. X a solicitat asistenţă judiciară la 27 aprilie 1990, care i-a fost acordată la 8
iunie. La 30 mai, el a sesizat tribunalul administrativ din Paris printr-un recurs în anu-
lare a deciziei ministeriale şi pentru a condamna statul să-i plătească o indemnizaţie
de 2 500 000 f. plus procentele stabilite de lege.
Aproximativ patru sute de cereri provenind de la persoane care se aflau în
aceeaşi situaţie au fost introduse în faţa tribunalelor administrative. Fiind atribuite tri-
bunalului administrativ din Paris, ele ridicau probleme, dintre care unele erau comune
(responsabilitatea statului de a reglementa operaţiunile de transfuzii de sânge), iar
altele erau proprii fiecărui dosar (data şi condiţiile contaminării).
1. Depunerea primelor memorii
14. La 11 iulie 1990, X a prezentat un memoriu suplimentar pe care tribunalul
l-a transmis ministrului la 22 august. El sublinia în special repercusiunile pe care le-a
avut asupra sa dezvăluirea faptului că era seropozitiv şi „ideea că potenţial era afectat
de o boală incurabilă”. Într-un memoriu suplimentar din 29 octombrie 1990, el a sub-
liniat urgenţa cazului său:
„(...) starea sănătăţii reclamantului s-a înrăutăţit începând cu mijlocul lunii septembrie 1990 după
cum atestă certificatul medical prezentat.
Iată de ce el cere tribunalului să aplice articolul R. 111 [paragraful 23 infra] din Codul Tribunalelor
Administrative: obligarea ministrului reclamat să dea un răspuns oficial la cererea sa.
Această obligaţie va permite respectarea dreptului reclamantului ca cauza sa să fie judecată într-
un termen rezonabil în conformitate cu articolul 6 (art. 6) din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului.
Acest drept trebuie respectat ţinând cont de starea sănătăţii sale şi în special de faptul că dosarul
reclamantului a constituit obiectul unei examinări necesare urmare a respingerii exprese de către
ministru a cererii prealabile; astfel autorităţile nu necesită un termen special pentru a-şi pregăti apă-
rarea care să justifice încălcarea dreptului reclamantului în conformitate cu Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului”.

544
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

DIN ACESTE MOTIVE

Reclamantul solicită tribunalului administrativ din Paris să binevoiască să obli-


ge Ministrul sănătăţii, solidarităţii şi protecţiei sociale să prezinte poziţia sa într-o peri-
oadă scurtă şi menţine concluziile sale precedente.”
Fiind stabilit de către profesorul Frottier, certificatul medical în cauză indica:
„Eu, subsemnatul, chef al serviciului, atest că [X] (...) a fost la evidenţă o perioadă îndelungată
la serviciul de hemostază şi de transfuzie de sânge a instituţiei Saint-Antoine, din CNTS [Centre
National de Transfusion Sanguine – Centrul Naţional de Transfuzie de Sânge].
El a fost spitalizat pentru prima dată în secţia boli infecţioase în perioada 17 - 27 septembrie 1990,
apoi a fost internat din nou în spitalul Saint-Antoine la 5 octombrie 1990, mai întâi în secţia de
terapie, apoi în secţia de reanimare medicală. Începând cu 11 octombrie 1990, a fost internat în
serviciul boli infecţioase unde se află şi în prezent.
Afecţiunea de care suferă justifică internarea sa pentru o durată nedeterminată de către un serviciu
specializat pentru tratamentul bolilor infecţioase.
(...)”

15. Ministerul afacerilor sociale şi solidarităţii a răspuns printr-un memoriu din 12


decembrie 1990, depus la 21 februarie 1991 şi comunicat reclamantului la 27 februarie.
În acest memoriu el invita tribunalul să „respingă cererea reclamantului”, însă adăuga:
„Cu toate acestea, în cazul în care vi se pare că principiul neglijenţei statului poate fi recunoscut,
rog să binevoiţi să desemnaţi un expert pentru a stabili faptul dacă prejudiciul pentru care recla-
mantul cere o indemnizaţie este într-adevăr imputabil unei asemenea neglijenţe.”

16. La 3 aprilie 1991, X a prezentat memoriul său în calitate de replică în care


solicita respingerea cererii de expertiză. El preciza:
„Reclamantul solicită în primul rând ca cererea de expertiză să fie respinsă, deoarece această
expertiză a fost solicitată de ministrul reclamat doar pentru a stabili dacă prejudiciul suportat de
reclamant era într-adevăr imputabil neglijenţei sale.
Legătura de cauzalitate fiind bine determinată în dosarul reclamantului, singura întrebare care
trebuia examinată de către tribunal este cea dacă ministrul a comis o neglijenţă.
Această apreciere a naturii neglijente a întârzierii măsurilor de protecţie a sănătăţii publice care îi
era imputată, poate fi făcută din dovezile aduse în faţa tribunalului, care pe lângă aceasta, poate
cere comunicarea expertizei Profesorului Jacquillat de la tribunalul de mare instanţă.
Pe de altă parte, dacă trebuie numit un alt expert (Profesorul Jacquillat a decedat din păcate), care
ar explica situaţia, el ar trebui să poată avea acces la lucrările predecesorului său.”

2. Măsurile suplimentare de instrucţie şi finalul procedurilor scrise.


17. La 5 aprilie, 27 mai şi 28 iunie 1991, preşedintele secţiunii competente a
tribunalului administrativ din Paris a cerut ministrului sau directorului Fundaţiei na-
ţionale pentru transfuzii de sânge, în dependenţă de situaţie, anumite informaţii şi
documente. Ei i-au răspuns la 25 aprilie, 6 iunie, 26 iulie şi 30 octombrie 1991. Aceste
măsuri diverse de instrucţie erau valabile pentru ansamblul contenciosului cu privire
la persoanele hemofiliace contaminate, care se desfăşura în faţa tribunalului admi-
nistrativ din Paris.
Unul dintre documentele care au fost anexate la dosar a fost un raport întitulat
„Transfuzia de sânge şi SIDA în 1985. Cronologia faptelor şi deciziilor în ceea ce pri-

545
X. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

veşte hemofiliacii”; Inspectoratul General al Afacerilor Sociale (I.G.A.S.) l-a elaborat


la 10 septembrie 1991, la cererea ministrului afacerilor sociale şi integrării şi ministru-
lui delegat pentru sănătate care l-au rugat să facă acest raport la 10 iunie. El relata
faptele şi analiza deciziile luate, în special între 1983 şi 1985, cu scopul de a asigura
„securitatea transfuziilor” pe parcursul primilor ani ai dezvoltării SIDA.
X a fost informat despre aceste măsuri diverse de instrucţie la 6 septembrie
1991. El a primit comunicarea documentelor furnizate atât de către administraţie, cât
şi de Fundaţia naţională pentru transfuzii de sânge.
18. La 10 şi 17 septembrie 1991, X a prezentat două memorii suplimentare în
care el declara că „s-a stabilit că sunt bolnav de SIDA (a se vedea paragraful 23 infra).
Al doilea memoriu conţinea o cerere în vederea alocării urgente a unei indemnizaţii
până la adoptarea hotărârii (paragraful 23 infra).
Ministerul afacerilor sociale şi solidarităţii a depus la 30 octombrie un nou me-
moriu în apărare, iar la 7 noiembrie, judecătorul a cerut reclamantului unele documen-
te medicale.
3. Judecata
19. Dezbaterile s-au derulat la 18 decembrie 1991. Două zile mai târziu, tribu-
nalul administrativ din Paris i-a respins cererea lui X din următoarele motive:
„(...)
[X] pretinde că statul este responsabil pentru neglijenţa ministrului responsabil de sănătate exer-
citând împuternicirile poliţiei sanitare care i-au fost încredinţate prin dispoziţiile combinate ale
articolelor L. 688 din L. 669 din Codul sănătăţii publice; că în susţinerea concluziilor sale, recla-
mantul consideră că ministrul a întârziat să interzică distribuirea produselor de sânge contamina-
te de virusul imunodeficienţei (H.I.V) hemofiliacilor, în timp ce, începând cu 1983, procedeul de
prelucrare termică a sângelui a făcut posibilă inactivarea virusului; şi că autoritatea ministerială
nu a informat comunitatea hemofiliacilor despre riscurile grave pe care le presupune utilizarea
unor asemenea produse; că autoritatea ministerială exercita împuternicirile sale de poliţie sa-
nitară, la 23 iulie 1985, că a amânat până la 1 octombrie 1985 încheierea rambursării de către
casele de asigurare medicală a produselor de sânge utilizate de către hemofiliaci, măsură care
nu a contestat faptul că echivala cu o interdicţie din cauza costului mare a produselor numite
„factorii VIII şi IX”;
Considerând că printr-un nou memoriu înregistrat la 11 iulie 1990, [X] susţine că statul este de ase-
menea responsabil pentru neglijenţă în organizarea şi funcţionarea serviciului public de transfuzie
a sângelui; că pretinde în continuare că statul este responsabil pentru riscul creat de activitatea
periculoasă a serviciului public de transfuzie a sângelui;
Cu privire la responsabilitatea statului
Considerând că serviciul public de transfuzie a sângelui este asigurat în Franţa de asociaţiile de
drept privat lipsite de prerogativele puterii publice, care sunt, de altfel, exercitate în mod exclusiv de
către statul reclamat, precum a fost menţionat anterior, prin împuterniciri de poliţie sanitară specifi-
ce; că din contra statul nu prescrie, nu fabrică, nu furnizează produsele de sânge incriminate [;] că
astfel el este responsabil doar de neglijenţele comise în exercitarea puterii sale de reglementare,
pe care reclamantul trebuie să le stabilească;
Considerând că din instrucţie rezultă, că progresul ştiinţific cu privire la H.I.V., ale cărei prime
manifestări patologice au apărut după 1980, atât în ceea ce priveşte transmiterea sa cât şi pe
planul tehnicii de inactivare, a fost foarte lent şi a fost obiectul unor controverse chiar în interi-
orul comunităţii ştiinţifice; că în special, dacă procesul de prelucrare termică a sângelui a fost
aprobat de administraţia americană a sănătăţii în 1983, această tehnică a fost elaborată pentru a
lupta contra virusului de hepatită; eficienţa sa împotriva H.I.V. a rămas pur ipotetică timp de mai

546
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

multe luni; că mai mult ca atât, unii cercetători aveau temeri că utilizarea acestei tehnici putea
să dăuneze calităţii coagulante şi autoimunizante a produselor; că aceste temeri s-au adeverit
a fi nefondate, aprecierea responsabilităţilor trebuie numaidecât făcută în baza cunoştinţelor
ştiinţifice disponibile la acel moment; că astfel limitându-se, la 20 iunie 1983, la elaborarea prin
intermediul unei circulare a unei recomandări cu privire la selectarea donatorilor de sânge, la
informarea donatorilor şi medicilor din centrele de transfuzie despre riscurile potenţiale de con-
taminare, autoritatea administrativă nu a comis nici o neglijenţă pentru care trebuie să-şi asume
responsabilitatea; că din motive identice, comunităţii hemofiliace nu i-au fost furnizate informaţii
cu privire la riscurile la care se expunea;
Dar considerând că, după aceea cunoştinţele ştiinţifice s-au aprofundat constant; că statul, care
era de altfel şi membru de drept al Fundaţiei naţionale de transfuzie sanguină, nu putea ignora
aceste progrese, nici extinderea epidemiei; că el nu putea să invoce lipsa disponibilităţii testelor
fiabile pentru depistarea H.I.V. pentru a justifica politica de aşteptare, după cazurile de SIDA din
comunitatea hemofiliacă care dezvăluia existenţa unei legături semnificative de cauzalitate din
punct de vedere statistic între administrarea produselor de sânge derivate şi contaminarea cu
H.I.V.; că chiar dacă rămâneau anumite incertitudini cu privire la efectele secundare ipotetice ale
tehnicii de prelucrare termică la începutul anului 1985, dezvăluirea amplorii catastrofei sanitare
anunţate solicita ca distribuirea produselor de sânge contaminate să fie stopată anterior şi fără
întârziere;
Considerând, că din instrucţie rezultă şi, în special, din raportul inspectoratului general pentru
afacerile sociale, că ministerul a fost informat cel târziu şi în mod sigur la 12 martie 1985 de
probabilitatea foarte mare a faptului ca în regiunea Parisului „toate produsele de sânge prepa-
rate din partea donatorilor parizieni [erau] la moment contaminate”; că autorul acestui raport
dezvăluie în mod pertinent faptul că importanţa mesajului nu pare să fi fost percepută; că astfel
nefiind publicată imediat o măsură de interdicţie a distribuirii acestor produse, în drept sau în
fapt, autoritatea responsabilă de poliţia sanitară a comis o neglijenţă de natură a angaja respon-
sabilitatea statului;
Considerând, în afară de aceasta, că la 23 iulie 1985, autoritatea a evaluat corect pericolul
pentru sănătate hotărând suprimarea rambursării produselor de sânge care nu au fost supuse
prelucrării termice, ea a considerat corectă amânarea datei la care trebuia să aibă efect decizia
sa pentru 1 octombrie 1985; că luând în considerare siguranţa stabilită la acel moment potrivit
căreia toate produsele erau contaminate, ea nu se poate ascunde, pentru a justifica modificarea
perioadei de tranziţie, nici în spatele consimţământului comunităţii hemofiliacililor, care de altfel
nici nu era informată clar de amploarea catastrofei, nici în spatele unei necesităţi pretinse de a
menţine autosuficienţa hemofiliacilor, în timp ce pe piaţa internaţională erau disponibile produse
necontaminate;
Considerând că, pe de altă parte, consecinţele psihologice ale infectării persoanelor deja seropo-
zitive la 12 martie 1985, posibile din cauza neglijenţelor statului evocate anterior, sunt, la etapa ac-
tuală a cunoştinţelor ştiinţifice, totalmente ipotetice; că în consecinţă, prejudiciul pretins al acestui
fapt este pur eventual şi nu poate acorda dreptul la reparare;
Considerând că, din toate cele expuse, reiese că statul este responsabil de hemofiliacii care au fost
contaminaţi cu H.I.V., cu ocazia transfuziei produselor de sânge care nu au fost supuse prelucrării ter-
mice, în perioada de responsabilitate definită anterior, şi anume între 12 martie şi 1 octombrie 1985;
Considerând că, dacă statul, precum s-a menţionat anterior, nu a prescris, nu a fabricat, nu a
furnizat produsele de sânge incriminate şi, că doar tribunalele pot aprecia realitatea responsabi-
lităţii centrelor de transfuzie a sângelui, aceste centre au cel puţin o misiune de serviciu public;
că în aceste condiţii este cazul ca tribunalul administrativ să ceară statului să repare integral
prejudiciul cauzat;

Cu privire la legătura de cauzalitate între prejudiciul lui [X] şi responsabilitatea statului

Considerând că, chiar dacă [X], care nu a primit pentru tratamentul hemofiliei factorii coagulanţi
VIII sau IX, care după cum s-a stabilit anterior au fost distribuiţi neglijent, dar crioprecipitaţii A, se
poate cerceta cu succes responsabilitatea statului, din dosar rezultă că seropozitivitatea sa a fost
descoperită la 20 martie 1985, care, luând în considerare perioada minimă de seroconversie, tre-
buie considerată că a intervenit efectiv anterior începutului perioadei de responsabilitate a statului
menţionată mai sus; că deci, concluziile cererii sale nu pot fi respinse;”

547
X. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

20. În timp ce judecătorul fondului s-a pronunţat, cel care a ordonat măsurile
urgente a respins cererea de a-i aloca provizoriu o indemnizaţie printr-o ordonanţă la
15 ianuarie 1992 (paragraful 18 supra).
4. În faţa Curţii Administrative de Apel din Paris
21. La 20 ianuarie 1992, X a sesizat Curtea Administrativă de Apel din Paris, în
faţa căreia procedura, reluată de către părinţii săi, este în instanţă.

II. MECANISMELE DE INDEMNIZAŢIE EXISTENTE

22. Participanţii la proces au furnizat Curţii informaţii cu privire la diversele me-


canisme de indemnizaţie a victimelor SIDA implementate la 10 iulie 1989, în special
prin legea nr. 91-1406 din 31 decembrie 1991 „care introduce diverse dispoziţii de
ordin social” (Journal officiel de la République française din 4 ianuarie 1992).

III. DREPTUL PROCEDURAL PERTINENT

23. La momentul faptelor speţei, Codul tribunalelor administrative conţinea în


special următoarele dispoziţii:
Articolul R. 102
„Cu excepţia lucrărilor publice, tribunalul administrativ poate fi sesizat doar printr-un recurs formulat
împotriva unei decizii, în termenul de două luni de la momentul notificării sau publicării deciziei
atacate.
Dacă autorităţile competente nu vor răspunde timp de patru luni la reclamaţie, decizia va fi respinsă
(...)”
Articolul R. 111
„Preşedintele tribunalului administrativ adresează o somaţie administraţiei sau părţii care nu a
respectat perioada care i-a fost acordată pentru executarea articolelor R. 105 şi R. 110; în caz de
forţă majoră, poate fi acordat un nou şi ultim termen limită.”
Articolul R. 129
„Preşedintele tribunalului administrativ sau al Curţii Administrative de Apel sau magistratul pe care
l-a delegat unul din ei poate acorda un acont creditorului care a sesizat tribunalul sau curtea cu o
cerere în fond, dacă existenţa unei obligaţii nu este în mod serios contestabilă. El poate, chiar din
oficiu subordona achitarea acontului unei garanţii.”
Articolul R. 142
„Imediat după înregistrarea cererii de introducere în instanţă la grefă, preşedintele tribunalului sau,
la Paris, preşedintele secţiunii la care această cerere a fost repartizată desemnează un raportor.
Cu autoritatea preşedintelui completului de judecată din care face parte, luând în considerare
circumstanţele cauzei, în caz de necesitate, raportorul fixează perioada acordată părţilor pentru
formularea memoriilor suplimentare, a observaţiilor, apărării sau replicilor. El poate cere părţilor fur-
nizarea tuturor informaţiilor sau documentelor relevante utile soluţionării litigiului, pentru ca acestea
să fie anexate la dosar.”
Articolul R. 182
„Un membru al tribunalului administrativ sau al Curţii Administrative de Apel poate fi împuternicit de
către completul de judecată sau de preşedintele său să întreprindă măsuri de instrucţie altele decât
cele prevăzute în secţiunile 1- 4 din acest articol.”

548
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

24. X a sesizat Comisia la 19 februarie 1991. El pretindea depăşirea terme-


nului rezonabil a cărei respectare era cerută de articolul 6 paragraful 1 (art. 6-1) din
Convenţie.
25. Comisia a declarat cererea admisibilă (nr. 18020/91) la 12 iulie 1991.
În raportul său din 17 octombrie 1991 (articolul 31), ea a constatat, cu treispre-
zece voturi contra unu, că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1).
Textul integral al avizului Comisiei şi opinia disidentă care îl însoţeşte figurează în
anexă la acestă hotărâre1.

ÎN DREPT

I. OBSERVAŢIE PRELIMINARĂ

26. Reclamantul a decedat la 2 februarie 1992, însă printr-o scrisoare din 6


februarie părinţii săi şi-au exprimat dorinţa de a relua procedura.
În asemenea cazuri, Comisia uneori a radiat de pe rol cauze cu privire la respec-
tarea termenului rezonabil stabilit de articolul 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Convenţie: ea
considerat că cererea este strâns legată de persoana care a decedat, încât moştenitorii
nu puteau pretinde un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii
(rapoartele din 9 octombrie 1982 cu privire la cererea nr. 8261/78, Kofler contra Italiei,
Decizii şi Rapoarte nr. 30, pp. 13-14, paragraful 16-17 şi din 13 ianuarie 1992 cu privire
la cererea nr. 12973/87, Mathes contra Austriei, paragrafele 18-20).
Conformându-se propriei jurisprudenţe, Curtea recunoaşte, cu toate acestea,
pentru mama şi tatăl lui X, posibilitatea de a-l substitui în speţă în continuare (a se
vedea, în special, cauzele Vocaturo contra Italiei din 24 mai 1991, Seria A nr. 206-C,
p. 29, paragraful 2, G. contra Italiei din 27 februarie 1992, Seria A nr. 228-F, p. 65,
paragraful 2 şi Pandolfelli şi Palumbo contra Italiei din 27 februarie 1992, Seria A
nr. 231-B, p. 16, paragraful 2).

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6


PARAGRAFUL 1 (art. 6-1)

27. Reclamantul se plângea de durata examinării acţiunii contra statului în faţa


jurisdicţiilor administrative. El pretindea încălcarea articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1)
din Convenţie, în termenii căruia
„Orice persoană are dreptul la judecarea (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o
instanţă (...) care va hotărî (...), asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”

Nota grefei:
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 234-C din seria A a Publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

549
X. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

A. Cu privire la aplicabilitatea articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1)


28. Reclamantul şi Comisia au considerat că acest text era aplicabil în speţă.
29. Guvernul a susţinut o teză contrară. Sesizând judecătorul administrativ, X
reproşa ministrului că acesta a întârziat să utilizeze împuternicirile poliţiei sanitare pe
care i le atribuiau articolele L. 668 şi L. 669 combinate din Codul sănătăţii publice. El
invoca în exclusivitate responsabilitatea statului pentru neglijenţă în exercitarea au-
torităţii sale legale, care, în Franţa era în afara principiilor dreptului civil şi nu putea fi
calificată drept „civilă”. În plus, problemele juridice ridicate în cererea lui X erau diferite
în mod substanţial de cele pe care le ridica cauza H. împotriva Franţei (hotărârea din
24 octombrie 1989, Seria A nr. 162): neglijenţa generală derivată din reglementările
în materie de livrare a produselor de sânge nu putea fi privită ca fiind echivalentă cu
neglijenţa specifică a unui medic care a prescris un tratament neadecvat.
30. Din jurisprudenţa constantă a Curţii reiese că noţiunea de „drepturi şi obli-
gaţiuni cu caracter civil” nu trebuie interpretată prin simpla referire la dreptul intern
al statului reclamat şi că articolul 6 paragraful 1 (art. 6-1) se aplică independent de
calitatea, publică sau privată, a părţilor ca şi de natura legii care administrează „con-
testarea”: este suficient ca rezultatul procedurilor să fie decisiv pentru drepturile şi
obligaţiile cu caracter privat.
Or, acesta este şi cazul speţei, din cauza finalităţii acţiunii, astfel articolul 6
paragraful 1 (art. 6-1) este aplicabil.
B. Cu privire la respectarea articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1)
1. Perioada ce trebuie luată în considerare
31. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 1 decembrie 1989,
data cererii prealabile de indemnizaţie adresată Ministrului solidarităţii, sănătăţii şi
protecţiei sociale (paragraful 11 supra). Ea nu a luat încă sfârşit, X introducând un
recurs în faţa Curţii Administrative de Apel din Paris la 20 ianuarie 1992 (paragraful
21 supra). Astfel, ea se extinde la o perioadă mai mare de doi ani.
2. Caracterul rezonabil al duratei procedurii
32. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de cir-
cumstanţele cauzei şi luându-se în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţa
Curţii, în special, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autori-
tăţilor competente. Asupra acestui ultim punct, incidenţa cauzei pentru reclamant este
luată în considerare în anumite circumstanţe (a se vedea mutatis mutandis, hotărârile
H. contra Regatului Unit din 8 iulie 1987 şi Bock contra Germaniei din 29 martie 1989,
Seria A nr. 120-B, pp. 59 şi 62-63, paragrafele 71 şi 85 şi nr. 150, pp. 18 şi 23, para-
grafele 38 şi 48-49).
a) Complexitatea cauzei
33. Potrivit lui X, procedura nu prezenta nici o dificultate specifică deoarece se
referea la probleme clasice în materie de responsabilitate: existenţa unei neglijenţe, a
unui prejudiciu şi a unei legături de cauzalitate între ele. În cele din urmă, tribunalul ad-
ministrativ ar fi putut statua fără raportul întocmit de I.G.A.S. (paragraful 17 supra).

550
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

34. Această poziţie coincide, de asemenea, în esenţă, cu avizul Comisiei: în


1989, autorităţile competente aveau informaţiile de care aveau nevoie pentru a se
pronunţa fără întârziere.
35. Guvernul invocă caracterul excepţional al litigiului, care nu ridica doar pro-
blema responsabilităţii unei instituţii medicale care a prescris tratamente, însă una
mai complexă şi generală, problema responsabilităţii statului pentru neglijenţa în
exercitarea puterii de reglementare a produselor de sânge şi a derivatelor acestora.
El se baza pe raportul I.G.A.S. Acest document demonstra că la momentul depunerii
cererii lui X şi până la terminarea studiului, autorităţilor competente le lipseau infor-
maţiile necesare pentru determinarea responsabilităţii eventuale a puterii publice; prin
natura şi numărul problemelor care erau în joc, el ilustrează complexitatea dosarului.
Raportul subliniază că pentru o perioadă îndelungată şi din diverse motive oamenii de
ştiinţă au apărat opinii controverse.
36. Potrivit Curţii, cauza presupunea o anumită complexitate şi erau necesare
investigaţii care să determine responsabilitatea şi capacitatea statului de a acţiona.
Cu toate acestea, Guvernul era conştient, fără îndoială, de iminenţa procedurilor. El
putea dispune de mai multe informaţii relevante care trebuiau luate în considerare
şi ar fi trebuit să pregătească un raport obiectiv cu privire la responsabilitate imediat
după iniţierea procedurilor împotriva lui.
b) Comportamentul reclamantului
37. Guvernul a reproşat reclamantului că doar la 11 iulie 1990 a furnizat infor-
maţiile medicale personalizate cu privire la starea lui şi că anterior s-a exprimat în
termeni foarte generali care nu prezumau existenţa unei SIDA atestate. În astfel de
cazuri, urgenţa nu poate fi apreciată in abstracto.
De asemenea, X a greşit optând pentru o cale juridică care necesita o instrucţie
la scară largă şi care depăşea cadrul unei acţiuni de reparare a prejudiciilor, în timp
ce el putea să iniţieze alte proceduri, de exemplu, împotriva furnizorilor de plasmă
contaminată sau împotriva instituţiilor în care au avut loc transfuziile.
38. Reclamantul a răspuns că comunicarea, la 11 iulie 1990, a certificatului medi-
cal al Profesorului Frottier tindea să confirme un fapt cunoscut şi incontestabil, seropo-
zitivitatea sa. Îndată ce s-a confirmat că e bolnav de SIDA, în a doua jumătate a anului
1990, el a informat tribunalul şi i-a cerut să accelereze examinarea dosarului său.
Desigur, el putea introduce o acţiune contra centrelor de transfuzie a sângelui
în faţa judecătorului judiciar, însă a subliniat faptul că acţiunea sa, precum şi cea a
celorlalţi hemofiliaci contaminaţi (paragraful 13 supra), viza statul, care, era adevăra-
tul responsabil.
39. Potrivit Comisiei, X a dat dovadă de o promptitudine normală şi a utilizat
toate posibilităţile care erau disponibile pentru a accelera ancheta.
40. Curtea reaminteşte că deja în memoriul suplimentar din 11 iulie 1990, re-
clamantul a subliniat repercusiunile pe care le-au avut asupra lui relevarea seropozi-
tivităţii sale şi „ideea că potenţial este afectat de o boală incurabilă”; în memoriul său

551
X. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

suplimentar din 29 octombrie 1990, el a semnalat că situaţia lui s-a înrăutăţit (para-
graful 14 supra). Chiar şi înainte de a anunţa la 10 septembrie 1991, că este bolnav
de SIDA confirmată (paragraful 18 supra), el a atras atenţia jurisdicţiei administrative
asupra agravării şi iminenţei riscurilor mari la care era expus.
În afară de aceasta, alegerea căilor pentru a obţine repararea releva doar de
discreţia reclamantului.
c) Comportamentul autorităţilor naţionale
i. Autorităţile administrative
41. Reclamantul a reproşat ministrului competent că a aşteptat până în ultima
zi a termenului de patru luni pentru a respinge cererea prealabilă şi până la 21 februa-
rie 1991 pentru a depunde memoriul în faţa tribunalului administrativ.
42. Potrivit Comisiei, administraţiei îi revine obligaţia, dacă este parte într-o pro-
cedură jurisdicţională, să ia orice măsură necesară nu doar pentru respectarea termeni-
lor limită fixaţi, dar şi pentru a accelera soluţionarea litigiului. Însă acesta nu era şi cazul
în speţă. În plus, Guvernul întârziind să facă publice toate detaliile privind contaminarea
mai multor hemofiliaci în 1984 şi 1985 a contribuit la prelungirea procedurilor.
43. Guvernul a afirmat că nu poate fi criticat cineva pentru utilizarea întregii
perioade stabilite de lege şi că elaborarea memoriului ministerial de apărăre era in-
dispensabil pentru continuarea procedurilor.
44. Curtea nu poate accepta această teză decât cu rezerva caracterului şi im-
portanţei cauzei pentru reclamant (paragraful 47 infra).
ii. Autorităţile judiciare
45. Reclamantul a recunoscut că tribunalele administrative franceze aveau ne-
voie în mediu de doi ani pentru a statua şi că examinarea cazului său nu a suferit de
o întârziere anormală. Cu toate acestea el considera că cauza sa – precum şi cele ale
altor hemofiliaci contaminaţi – necesita o examinare urgentă, deoarece speranţa de a
supravieţui era de la 16,7 la 28,5 luni.
Cu toate acestea tribunalul a comunicat ministerului memoriul suplimentar din
11 iulie 1990 la 22 august, o lună mai târziu. Preşedintele-raportor a acordat reclama-
tului, pentru a răspunde, cele trei luni prevăzute, în timp ce, ţinând cont de natura cau-
zei, putea să reducă această perioadă; el trebuia să se adreseze ministrului pentru ca
acesta să prezinte memoriul său după expirarea termenului limită, pe care reclaman-
tul l-a solicitat în memoriul său din 29 octombrie 1990; tribunalul a ordonat măsuri de
investigare suplimentare doar la 5 aprilie 1991, după o lună şi zece zile de la primirea
memoriului ministrului; în sfârşit, dacă a considerat că nu dispune de informaţiile ne-
cesare el trebuia să utilizeze împuternicirile de investigare prevăzute de articolele R.
158 - R. 185 din Codul tribunalelor administrative, fără a aştepta raportul I.G.A.S.
46. Potrivit Guvernului, nu se putea stabili o legătură strictă între durata unei
proceduri şi situaţia individuală a unui justiţiabil, deoarece aceasta ar fi perturbat func-
ţionarea jurisdicţiilor naţionale. Fără îndoială, acestea trebuiau să se grăbească deoa-

552
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

rece sănătatea şi viaţa se aflau în pericol, însă ele nu puteau fixa durata procedurilor
în funcţie de gravitatea unei maladii.
Departe de a neglija evoluţia stării lui X, procedura respecta gradul de urgenţă a
cauzei şi nu dezvăluia nici o neglijenţă a jurisdicţiei competente. Intervalul între depune-
rea memoriului suplimentar al reclamantului şi transmiterea lui ministrului a fost explicat
prin prelucrarea corespondenţei, care nu era rapidă în iulie-august; tribunalul adminis-
trativ nu putea fi criticat pentru că nu a redus termenul limită al răspunsului administraţi-
ei şi pentru că a ordonat apărarea sa după expirarea termenului limită; el a formulat la 5
aprilie 1991, cererea de comunicare a documentelor suplimentare în rezultatul memo-
riului de răspuns al reclamantului din 3 aprilie 1991; el a aşteptat raportul I.G.A.S. pentru
a formula anumite informaţii valabile în speţă. În afară de aceasta, tribunalul a decis
la 27 mai 1991 să înceapă a doua procedură suplimentară pe cale administrativă cu
scopul de a accelera desfăşurarea ei şi a prescris altele două la 28 iunie şi 7 noiembrie
1991; în cele din urmă, el a trebuit să facă faţă unui contencios considerabil, deoarece
i-au fost atribuite aproximativ patru sute de cauze (paragraful 13 supra).
47. Împreună cu Comisia, Curtea a estimat că obiectul procedurii litigioase
aveau o importanţă extremă pentru reclamant, luându-se în considerare maladia in-
curabilă de care suferea şi speranţa de viaţă redusă: atunci când a depus cererea
preliminară în faţa ministrului şi când a sesizat tribunalul era seropozitiv, SIDA era
confirmată (paragrafele 11 şi 18 supra). Orice întârziere risca, în consecinţă, să pri-
veze chestiunea care trebuia examinată de tribunal de un scop util. Pe scurt, în acest
caz era nevoie de o promptitudine excepţională, neluând în considerare numărul de
litigii care trebuiau examinate, cu atât mai mult, că era vorba de o dezbatere despre
care Guvernul ştia de mai multe luni şi gravitatea cărora nu putea să nu fie evidentă.
48. Cu toate acestea, tribunalul administrativ nu a a făcut uz de împuternicirile
de injoncţiune pentru accelerarea desfăşurării procedurilor, cu toate că după 29 oc-
tombrie 1990, cunoştea că sănătatea lui X era deteriorată (paragraful 40 supra). În
special, lui îi revenea obligaţia, îndată ce a fost sesizat, să facă investigaţii cu privire
la responsabilitatea statului şi să invite insistent ministrul să elaboreze memoriul său
în apărare sau să statueze fără el.
49. Făcând o apreciere globală a circumstanţelor speţei, Curtea a constatat
că la momentul judecării la 18 decembrie 1991, termenul rezonabil era deja depăşit;
procedura ulterioară în faţa Curţii Administrative de Apel din Paris nu putea remedia
situaţia, oricare ar fi rezultatul în ceea ce priveşte fondul. Astfel a existat o încălcare a
articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1).

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50)

50. În termenii articolului 50 (art. 50) din Convenţie,


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

553
X. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

A. Prejudiciu
51. Reclamantul a solicitat 150 000 f. pentru prejudiciul moral. Durata procedu-
rii l-a împiedicat să obţină indemnizaţia la care spera şi astfel să trăiască independent
şi în condiţii psihologice mai bune perioada care i-ar fi rămas să trăiască; el beneficia
doar de o alocaţie de 3 000 f. pe lună pentru un adult cu handicap.
52. Guvernul a considerat că suma revendicată este excesivă. În pofida oferte-
lor prezentate Comisiei, exigenţele repetate şi crescânde ale lui X au făcut imposibilă
o reglementare pe cale amiabilă.
53. Delegatul Comisiei este de acord cu achitarea unei sume, dar evaluarea ei
o lasă la discreţia Curţii.
54. Curtea a constatat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontesta-
bil. Luând în considerare diverse elemente pertinente şi statuând pe baze echitabile
în temeiul articolului 50 (art. 50), a alocat părinţilor lui întreaga sumă de 150 000 f.,
care a fost solicitată.
B. Costuri şi chieltuieli
55. X a solicitat de asemenea 30 000 f. cu titlu de costuri şi chieltuieli suportate
în faţa Comisiei şi Curţii.
56. Delegatul Comisiei a considerat aceste pretenţii justificate. În ce priveşte
Guvernul, el nu s-a opus.
57. Curtea le acceptă în totalitate în baza informaţiilor deţinute şi a jurispruden-
ţei sale în acest domeniu.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Susţine, că a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1);


2. Susţine, că statul reclamat trebuie să achite părinţilor reclamantului, în termen de
trei luni, 150 000 (o sută cincizeci de mii) f. pentru prejudiciul moral şi 30 000 (trei-
zeci de mii) f. pentru costuri şi cheltuieli.
Redactată în franceză şi în engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul
Drepturilor Omului, Strasbourg, 31 martie 1992.

Semnată: Pentru preşedinte


Feyyaz Gölcüklü
Judecător

Marc-André Eissen,
Grefier

554
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

HADJIANASTASSIOU contra GRECIEI


(Cererea nr. 12945/87)

HOTĂRÂRE

16 decembrie 1992

În cauza Hadjianastassiou c. Greciei1,


Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
(„Convenţia”)2 şi cu clauzele pertinente ale regulamentului său, într-o cameră alcătu-
ită din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


Thór Vilhjálmsson,
J. De Meyer,
N. Valticos,
S. K. Martens,
Dna E. Palm,
Dnii I. Foighel,
R. Pekkanen,
Sir Johm Freeland,
precum şi dnii M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat cu uşile închise la 26 iunie şi la 23 noiembrie 1992,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

1
Cauza poartă numărul 25/1994/472/553. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-
siei) corespunzătoare.
2
Amendată prin articolul 11 din Protocolul nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

555
HADJIANASTASSIOU
LAWLESS contra IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”) la 12 iulie 1991, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi
47 din Convenţie. La originea cauzei se află o cerere (nr. 12945/87) introdusă contra
Republicii Elene, cu care cetăţeanul acestui stat, dl Constantinos Hadjianastassiou, a
sesizat Comisia la 17 decembrie 1986, în temeiul articolului 25 (art. 25).
Cererea Guvernului face trimitere la articolele 44 şi 48, precum şi la declaraţia
elenă de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. 46). Cererea
are drept scop obţinerea unei deciziei asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză
prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului
6 şi 10 din Convenţie.
2. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, recla-
mantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentant
(articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din dl N. Valticos, judecător ales din par-
tea Greciei (articolul 43 din Convenţia), şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul
21 § 3 b) din regulamentul A). La 29 august 1991, acesta din urmă i-a desemnat, prin
tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dnii J. Cre-
mona, Thór Vilhjálmsson, J. De Meyer, dna E. Palm, dl I. Foighel, dl R. Pekkanen şi
Sir Johm Freeland (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament).
Ulterior, dl S.K. Martens, supleant, l-a înlocuit pe dl Cremola, care a părăsit
Curtea din cauza expirării mandatului său şi al cărui succesor şi-a preluat funcţiile
înainte de audieri (articolele 2 § 3 şi 22 § 1 din regulament).
4. Asumându-şi preşedinţia camerei (articolul 21 § 5), Dl Ryssdal l-a consultat,
prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental („Guvernul”), pe delegatul Co-
misiei şi pe reprezentantul reclamantului cu privire la organizarea procedurii (artico-
lele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefierul a primit
la 14 februarie 1992 memoriul reclamantului şi la 28 februarie pe cel al Guvernului.
La 2 iunie, secretarul Comisiei a informat grefierul că delegatul îşi va exprima obser-
vaţiile oral.
La 12 martie, Comisia a furnizat grefierului diverse documente solicitate de el
la cererea Guvernului.
5. În conformitate cu decizia preşedintelui, audierea publică s-a desfăşurat la
23 iunie 1992, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a
întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au prezentat:
- din partea Guvernului

Dl P. Kamarineas, consilier pe lângă Consiliul juridic de Stat agent;

Dra F. Dedoussi, membru al Consiliului juridic de Stat, consilier;

556
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

- din partea Comisiei

Dl C.L. Rozakis delegat;


- din partea reclamantului

Dl R. Nisand, avocat, consilier,


Curtea a audiat declaraţiile lor şi a dlui Hadjianastassiou personal, precum şi
răspunsul lor la întrebările sale.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

6. Cetăţean grec şi inginer aeronaut, dl Hadjianastassiou la momentul faptelor


era angajat în armata aeriană, având gradul de căpitan.
Responsabil de un program (project officer) de concepţie şi de producere a
unui proiectil teleghidat, el a prezentat Centrului de cercetări tehnologice pentru arma-
ta aeriană („K.E.T.A.”), în 1982, un studiu cu privire la acest proiectil. În ianuarie 1983,
el a prezentat unei societăţi private („ELFON S.A.R.L.”) un alt studiu tehnic cu privire
la proiectilele teleghidate, elaborat de el personal.
A. Procedura în faţa tribunalului permanent al armatei aeriene din Atena
7. La 4 iulie 1984, o cameră a tribunalului permanent al armatei aeriene din
Atena (Diarkes Stratodikeio Athinon) a acuzat reclamantul şi o altă persoană de divul-
garea secretelor militare (articolul 97 din Codul penal militar – paragraful 21 infra).
La 22 octombrie 1984, tribunalul l-a declarat vinovat pe dl Hadjianastassiou de
faptul că a comunicat societăţii ELFON o serie de zece elemente, precum şi „celelalte
date tehnice şi teoretice” care figurau în studiul K.E.T.A. El l-a condamnat la doi ani şi
şase luni de închisoare.
B. Procedura în faţa curţii de apel militare
8. Condamnatul şi procurorul de la curtea de apel militară (Epitropos tou Ana-
theoritikou Dikastiriou) au atacat hotărârea pronunţată.
9. După o audiere desfăşurată la 28 februarie şi la 1 martie 1985, curtea de
apel militară a desemnat doi experţi, profesori la Şcoala politehnică din Atena, care,
împreună cu alţi doi experţi numiţi de reclamant, au comparat cele două studii.
În raportul lor din 26 septembrie 1985, cei doi profesori au ajuns la următoarele
concluzii:
„ (...) în opinia noastră, cele două studii ale K.E.T.A. şi ELFON urmează o metodologie diferită, cele
două proiectile fiind diferite şi cel de-al doilea nefiind o copie a primului (...). Există, totodată, un anu-
mit nivel, un transfer inevitabil de cunoştinţe tehnice (...). Este imposibil de a determina limita pe care
acest transfer a depăşit-o referitor la cele menţionate în alineatele precedente b), c) şi d) , deoarece
studiul ELFON şi cu atât mai mult cel K.E.T.A sunt de o proastă calitate şi conţin multe obscurităţi şi
omisiuni; este important de a sublinia că în ambele studii datele aerodinamice sunt greşite (...)”

557
HADJIANASTASSIOU
LAWLESS contra IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

Ei au menţionat că dl Hadjoanastassiou poseda anumite cunoştinţe tehnice,


obţinute în timpul studiilor sale în Statele Unite. Totodată, participarea sa la programul
K.E.T.A. i-a îmbogăţit experienţa. Elementele proiectilului, precum şi unele date teo-
retice incluse în cele două studii, puteau fi găsite în diferite manuale incluse în dosar
şi considerate ca „bibliografie accesibilă”. Aceste manuale nu erau clasificate ca „se-
crete”, dar pentru persoane obişnuite nu erau uşor accesibile.
10. În cadrul noilor şedinţe, la 21 şi 22 noiembrie 1985, curtea de apel militară
a audiat nouăsprezece martori asupra chestiunii dacă cele două studii cuprind date
comune, dacă există un acces liber, în literatura ştiinţifică, la informaţiile care le-au
servit drept bază şi dacă studiul destinat K.E.T.A. era clasat drept „secret militar”.
11. După dezbateri, curtea de apel militară a deliberat cu uşile închise şi a exa-
minat următoarele întrebări, adresate de către preşedintele său:
„1. Este oare vinovat Constantinos Hadjianastassiou de faptul că, între octombrie 1982 şi martie
1983, a comunicat şi a divulgat terţilor, în mod ilegal şi intenţionat, planuri şi informaţii militare
clasate secrete şi care trebuiau să-şi păstreze acest caracter în numele intereselor militare ale
statului grec? [În particular, este oare el vinovat de faptul că] (...) în octombrie 1982, în mod ilegal
şi intenţionat, a intrat în contact cu societatea ELFON S.A.R.L. (...) pentru a pregăti şi a elabora
pentru aceasta un studiu cu privire la proiectile teleghidate, în schimbul unei remunerări care urma
să fie fixată pe parcursul desfăşurării lucrărilor, a) a comunicat acestei societăţi informaţii generale
referitoare la proiectilul teleghidat elaborat de K.E.T.A. şi la caracteristicile sale tehnice, realizând
bine, ca ofiţer responsabil de programul de pregătire şi fabricare (project officer) a proiectilului
K.E.T.A., că aceste informaţii erau secrete şi că interesul militar al statului grec obliga păstrarea ca-
racterului lor secret; b) a transmit acestei societăţi mai multe elemente care proveneau din studiul
corespunzător, cu privire la acelaşi obiect, de la K.E.T.A. precum şi din întregul program de fabrica-
re a proiectilului teleghidat grec (laser kit) care exista în acest centru şi care se referea în principal
la dimensiunile proiectilului, geometria externă, perimetrul, elementele aerodinamice, tipul de laser
Nd-YAG, modelul aerodinamic, diagramele schematică şi electronică, sistemul de detecţie, datele
electronice de bază, precum şi orice alte elemente teoretice sau tehnice incluse în studiul ELFON
S.A.R.L. (...), elaborat în întregime în baza elementelor transmise şi divulgate de el societăţii şi
provenind din programul şi din studiul corespunzătoare ale K.E.T.A., cu toate că ştia, în calitatea
sa de project oficer al programului (...), că aceste elemente erau secrete şi că interesul militar al
statului grec obliga păstrarea caracterului lor secret?
2. S-a stabilit oare (...) că la momentul divulgării acestor secrete militare, acuzatul considera, în
mod greşit, că avea dreptul că recurgă la un asemenea act sau [din contra] să creadă în mod rezo-
nabil că, prin faptul că a elaborat studiul K.E.T.A. şi a utilizat propriile cunoştinţe, are dreptul de a
elabora un nou studiu şi de a-l prezenta prin intermediul societăţii ELFON S.A.R.L., Serviciului de
industrie a armamentului? A fost oare această iluzie justificată?
3. S-a stabilit oare (...) că secretele militare astfel divulgate, mai exact informaţiile generale pe care
[acuzatul] le-a comunicat societăţii ELFON privind proiectilul teleghidat (...) şi caracteristicile sale
tehnice, sunt de o importanţă minoră?
4. Ar trebui oare luate în considerare anumite circumstanţe atenuante, mai exact faptul că acuza-
tul a dus, până la săvârşirea actului menţionat mai sus, o viaţă privată, de familie şi profesională
onestă şi bine ordonată?
(...)”

12. Din procesul-verbal al deliberărilor rezultă că curtea de apel militară a răs-


puns afirmativ la întrebările 1 a) (patru voturi contra unu), 3 şi 4 (unanimitate), şi ne-
gativ la întrebările 1 b) (patru voturi contra unu) şi 2 (trei voturi contra două).
13. Pronunţându-se în prezenţa dlui Hadjianastassiou la 22 noiembrie 1985, ea
i-a aplicat o pedeapsă de cinci luni închisoare cu amânarea executării, din care a scă-

558
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

zut patru luni şi paisprezece zile de detenţie provizorie, pentru divulgarea secretelor mili-
tare de importanţă minoră (articolul 97 § 2 din Codul penal militar, paragraful 21 infra).
14. Preşedintele curţii de apel militare a dat citire hotărârii, care nu menţiona
întrebările adresate membrilor curţii.
15. Pentru a lua cunoştinţă de aceasta şi răspunsurile date, reclamantul a ce-
rut, la 23 noiembrie 1985, textul procesului-verbal al audierii. Grefierul i-a spus că
trebuie să aştepte „versiunea finală” a hotărârii.
C. Procedura în faţa Curţii de casare
16. La 26 noiembrie 1985, în termenul de cinci zile prevăzut de articolul 425 § 1
din Codul penal militar (paragraful 24 infra), dl Hadjianastassiou a înaintat un recurs
în casare; în recusul său, care cuprindea o pagină, el pretindea „aplicarea şi interpre-
tarea greşită a dispoziţiilor în temeiul cărora el a fost condamnat, mai exact articolul
97 § 2 din Codul penal militar”.
17. El a primit o copie a hotărârii apelului la 16 decembrie; ea era foarte scurtă
şi nemotivată, şi se referea doar la fixarea pedepsei.
18. La 23 decembrie 1985, reclamantul a cerut încă o dată comunicarea proce-
sului-verbal; el l-a obţinut la 10 ianuarie 1986. Fiind detaliat şi reproducând în întregi-
me cele şase întrebări şi răspunsurile primite, acest document se încheia astfel:
„ (...)
Curtea, cu patru voturi contra unu (...), consideră acuzatul Hadjianastassiou vinovat de divulgarea
secretelor militare, infracţiune comisă în Attica între octombrie 1982 şi martie 1983.
Curtea, cu trei voturi contra două (...), a respins cererea de aplicare a articolului 31 § 2 din Codul
penal (nevinovăţie în caz de eroare) prezentată de apărare.
Curtea, în unanimitate, admite că secretele militare comunicate sunt de o importană minoră.
Curtea, în unanimitate, acordă acuzatului dreptul de a beneficia de circumstanţe atenuante (artico-
lul 84 § 2 a) din Codul penal).
Având în vedere articolele (...) 97 § 2 combinat cu paragraful 1 şi cu articolul 98 e) (...), 366, 368
(...) din Codul penal militar, (...);
(...) având în vedere gravitatea actelor comise, personalitatea acuzatului, prejudiciile cauzate de
infracţiune, natura specifică a acesteia, circumstanţele particulare în care ea a fost comisă, gradul
de intenţie criminală a acuzatului, caracterul acestuia, situaţia sa personală şi socială, comporta-
mentul său până şi după comiterea infracţiunii;
Curtea condamnă acuzatul la cinci luni de închisoare şi ordonă achitarea următoarelor plăţi (...)
Ea deduce din pedeapsa menţionată mai sus (...) perioada de patru luni şi paisprezece zile de
detenţie provizorie şi fixează şaisprezece zile restante de închisoare.
Luând în considerare faptul că în trecut acuzatul nu a fost acuzat de vreo infracţiune şi nu a fost
condamnat la pedeapsă cu închisoarea, şi având în vedere circumstanţele săvârşirii infracţiunii,
Curtea consideră oportun de a suspenda executarea restului pedepsei (...)
Din aceste motive,
Având în vedere articolele 99, 100 şi 104 din Codul penal,
Curtea ordonă să fie amânată executarea restului pedepsei pentru o perioadă de trei ani.
(...)”

559
HADJIANASTASSIOU
LAWLESS contra IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

19. Audierea a avut loc la 11 aprilie 1986 în faţa Curţii de casare (Areios Pagos).
La 14 aprilie, dl Hadjianastassiou a depus un memoriu în susţinerea pledoariei
sale. În opinia lui, formularea recursului său era suficientă pentru a evita orice risc de
respingere din cauza impreciziei. Denunţând concizia termenului de recurs împotriva
deciziilor tribunalelor militare şi imposibilitatea, pentru reclamant, de a lua cunoştinţă
în timp util de conţinutul hotărârilor atacate, el a contestat motivul condamnării sale:
comunicarea „informaţiilor generale” cu privire la proiectilul K.E.T.A., reţinută de cur-
tea de apel militară, nu justifica aplicarea articolului 98 din codul penal militar, care
viza divulgarea informaţiilor secrete cu caracter militar, acuzaţie de care curtea de
apel l-a achitat prin răspunsul la întrebarea 1 b) (paragraful 11 supra). El considera că
cauza sa poate cădea mai degrabă sub incidenţa articolului 96 (paragraful 21 infra).
20. La 18 iunie 1986, Curtea de casare a declarat recursul inadmisibil din ur-
mătoarele motive:
„Din recursul litigios (...), care cere anularea hotărârii nr. 616/1985 a curţii de apel militare din Ate-
na, reiese că aceasta este atacată pentru aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor în temeiul
cărora [reclamantul] a fost condamnat, mai exact articolul 97 § 2 din Codul penal militar. Totodată,
acest unic mijloc de anulare, după cum este formulat mai sus, este vag deoarece nu reproşează
hotărârii atacate nici o eroare concretă şi particulară care ar putea sta la baza plângerii ce reiese
din aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiei menţionate mai sus; astfel, recursul trebuie să fie
declarat inadmisibil, potrivit articolelor 476 § 1 şi 513 § 1 din Codul de procedură penală.”

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

A. Divulgarea secretelor militare


21. Codul penal militar prevede:
Articolul 96
„Comunicarea informaţiilor militare
Orice militar, sau orice persoană care aparţine serviciilor forţelor armate, care, fără asentimentul au-
torităţilor militare, comunică sau face publică, indiferent de mijlocul utilizat, informaţii sau aprecieri cu
privire la armată, este condamnat la o pedeapsă cu închisoare care nu depăşeşte şase luni.”
Articolul 97
„Divulgarea secretelor militare
1. Orice militar, sau orice persoană care aparţine serviciilor forţelor armate, care, ilegal şi în mod
intenţionat, livrează sau comunică terţilor, sau permite să fie livrate sau comunicate terţilor, docu-
mente, planuri, alte obiecte sau informaţii secrete de importanţă militară, este pasibil de recluziune
penală (katheirxi, sau în caz de transmitere sau comunicare unui stat străin sau unui spion sau
agent al acestuia - de pedeapsă cu moartea şi de destituire.
2. (...) în cazul în care [informaţiile] comunicate prezintă o importanţă minoră, acuzatul este con-
damnat la o pedeapsă cu închisoare (filakisi) de cel puţin şase luni (...)”
Articolul 98
„Informaţii secrete
Sunt considerate „informaţii secrete de importanţă militară” cele care se referă la statul grec sau la
aliaţii săi şi care se referă la:
(...)
e) orice obiect oficial clasat ca secret.
(...)”

560
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

B. Obligaţia de a motiva deciziile judiciare


22. Dispoziţiile pertinente ale Constituţiei din 1975 au următorul conţinut:
Articolul 93 § 3
„Orice decizie judiciară trebuie să fie motivată într-un mod precis şi detaliat; ea este pronunţată în
şedinţă publică (...) „
Articolul 96
„ (...)
4. Legile speciale reglementează:
a) Tribunalele militare ale armatei terestre, marine şi aeriene, în faţa cărora nu pot fi denunţate
persoane particulare.
b) Tribunalele de prize.
5. Tribunalele menţionate în alineatul a) al paragrafului precedent sunt alcătuite în majoritate din
membrii corpului judecătoresc al forţelor armate, care beneficiază de garanţii de independenţă per-
sonală şi funcţională prevăzute de articolul 87 § 1 din prezenta Constituţie. Dispoziţiile paragrafelor
2-4 din articolul 93 sunt aplicabile audierilor şi hotărârilor acestor tribunale. Modalităţile de aplicare
a dispoziţiilor prezentului paragraf, precum şi data intrării în vigoare, sunt fixate prin lege.”

23. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de casare, absenţa motivelor în


deciziile jurisdicţiilor militare nu constituie o cauză de anulare: aplicarea articolului 93
§ 3 din Constituţie acestor jurisdicţii depinde, potrivit articolului 96 § 5, de adoptarea
legilor speciale, şi aceasta încă nu s-a întâmplat (hotărârile nr. 470/1975, 483/1979,
18/1980, 647/1983, 513-535/1984 (Nomiko Vima 1984, pag. 1070) şi 1494/1986).
Este suficient ca o asemenea decizie să răspundă întrebărilor adresate de preşe-
dinte; ele trebuie să indice exact toate actele reproşate acuzatului, pentru a permite
controlul ulterior, prin casare, a aplicării corecte a dispoziţiilor dreptului penal faptelor
incriminate după cum au fost stabilite de judecătorul militar al fondului (hotărârile
nr. 456/1986 şi 1494/1986).
C. Recursurile în apel împotriva deciziilor jurisdicţiilor militare
1. Codul penal militar
24. Aici sunt relevante următoarele texte:
Articolul 366
„Formularea întrebărilor. Întrebarea principală
1. Preşedintele adresează întrebări referitoare la fiecare acuzat.
2. Întrebarea principală se fondează pe dispozitivul deciziei de trimitere (...) şi conţine întrebarea
dacă acuzatul este vinovat (...) de actul care îi este reproşat.
Articolul 368
„Întrebări suplimentare (Parepomena zitimata)
Pentru a completa întrebarea principală sau subsidiară pot fi adresate întrebări suplimentare re-
feritoare la incriminare, precum şi la agravare, atenuare (...) sau ştergerea (exalipsi) actului pasibil
de pedeapsă.”
Articolul 425 § 1
„Termenul limită
Termenul recursului în anulare (anairesi) este de cinci zile de la pronunţarea hotărârii sau, dacă
aceasta a fost pronunţată în absenţa condamnatului sau a reprezentantului său, de la notificarea
sa (...)”

561
HADJIANASTASSIOU
LAWLESS contra IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

Articolul 426
„Mijloacele de recurs
Pot fi invocate ca mijloace de recurs doar:
(...)
B) Aplicarea sau interpretarea greşită a dispoziţiilor fundamentale ale dreptului penal.”

2. Codul de procedură penală


25. Codul de procedură penală în special prevede:
Articolul 473 § 3
„Termenul de exercitare a căilor de recurs
Termenul de recurs în casare începe de la data transcrierii hotărârii definitive în registrul jurisdicţiei
penale. Această transcriere trebuie să aibă loc în termen de cincisprezece zile, în caz contrar, preşedintele
jurisdicţiei penale poate fi supus sancţiunilor disciplinare.”
Articolul 509 § 2
„Memoriul în casare
Pe lângă mijloacele invocate în memorul în casare (...), mijloace adiţionale pot fi indicate într-un
memoriu suplimentar care trebuie să fie depus la grefa procurorului general de pe lângă Curtea de casare
în termen de cel târziu cincisprezece zile înainte de audieri (...); după expirarea acestui termen, aceste
mijloace sunt inadmisibile (...)”

3. Jurisprudenţa pertinentă a Curţii de casare


26. Potrivit jurisprudenţei Curţii de casare (hotărârile nr. 656/1985 (Nomiko Vima
1985, pag. 891), 1768/1986, 205/1988 (Nomiko Vima 1988, pag. 588) şi 565/1988),
articolul 473 § 3 din Codul de procedură penală nu se aplică recursurilor înaintate
împotriva deciziilor jurisdicţiilor militare, termenul aplicabil în asemenea caz este fixat
de articolul 425 din Codul penal militar (paragraful 24 supra).
Mijloacele de apel trebuie să figureze în memoriul introductiv. În ceea ce pri-
veşte „aplicarea sau interpretarea greşită a dispoziţiilor fundamentale ale dreptului
penal”, recursul trebuie să precizeze clar greşelile reproşate deciziei atacate (hotărâ-
rile nr. 234/1968, 459/1987, 1366/1987 (Nomiko Vima 1987, pag. 1659) şi 1454/1987,
precum şi hotărârea pronunţată în speţă de către Curtea de casare).
În cele din urmă, mijloacele suplimentare pot fi luate în considerare doar dacă
memoriul introductiv enunţă cel puţin un mijloc declarat admisibil şi suficient întemeiat
(hotărârile nr. 242/1951, 341/1952, 248/1958, 472/1970, 892/1974, 758/1979 (Nomi-
ko Vima 1980, pag. 56), 647/1983, 1438/1986 şi 1453/1987).

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

27. Dl Handjianastassiou a sesizat Comisia la 17 decembrie 1986. Întemeindu-


se pe articolul 6, el a pretins că lipsa motivării hotărârii curţii de apel militare şi conci-
zia termenului-limită al recursului l-au împiedicat să-şi susţină în continuare recursul
său în casare. El afirma printre altele că condamnarea sa pentru divulgarea secretelor
militare de importanţă secundară i-a încălcat dreptul său la libertatea de exprimare,
garantat de articolul 10.

562
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

28. Comisia a reţinut cererea (nr. 12945/87) la 4 octombrie 1990. În raportul


său din 6 iunie 1991 (articolul 31), ea a constatat, în unanimitate, o încălcare a artico-
lului 6 §§ 1 şi 3 b), dar nu şi a articolului 10.
Textul integral al avizului său figurează în anexă la prezenta hotărâre.1

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6

29. Dl Hadjianastassiou invocă paragrafele 1 şi 3 b) din articolul 6, formulate


astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...)
care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (...)
(...)
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
(...)
b) să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
(...)”

El denunţă lipsa motivării hotărârii citite la 22 noiembrie 1985 de către preşedin-


tele curţii de apel militare şi concizia termenului-limită de sesizare a Curţii de casare. În
pofida prezenţei sale la dezbateri, el nu a luat cunoştinţă de motivele exacte ale con-
damnării sale decât la 10 ianuarie 1986, fapt ce a determinat eşecul recursului său.
30. Guvernul a contestat această teză, pe care Comsia a acceptat-o în substan-
ţă. În opinia sa, reclamantul cunoştea conţinutul întrebărilor adresate de către preşedin-
tele curţii de apel militare. Întrebările nr. 2 şi 4 aveau la bază argumentele înaintate de dl
Hadjianastassiou personal în faţa tribunalului permanent al armatei aeriene. Răspunsul
la întrebarea nr. 3, formulată pentru prima dată în apel, figura expres în hotărârea citită
de preşedinte. Cât priveşte întrebarea referitoare la comunicarea informaţiilor „de inte-
res militar”, preşedintele a scindat-o în două părţi – 1 a) şi 1 b) (paragraful 11 supra)
– pentru a ţine cont de concluziile experţilor şi a demonstra o atitudine binevoitoare
faţă de acuzat, care pe deasupra beneficia de o atenuare a pedepsei; în plus, aceste
întrebări, departe de a marca încheierea deliberărilor curţii, au provocat o discuţie inten-
să în timpul procesului. Prin urmare, dl Hadjianastassiou a fost pe deplin în măsură să
prezinte într-un termen legal mijloacele detaliate şi admisibile în casare.
31. Deoarece exigenţele paragrafului 3 din articolul 6 reprezintă aspecte parti-
culare ale dreptului la un proces echitabil, garantat de paragraful 1, Curtea va exami-
na plângerea din punctul de vedere al acestor două texte combinate.
32. Ea menţionează din start că dacă articolul 93 § 3 din Constituţia greacă (pa-
ragraful 22 supra) prescrie motivarea tuturor deciziilor judiciare într-o manieră precisă
şi circumstanţială, articolul 96 § 5 subordonează această exigenţă, pentru jurisdicţiile

Nota grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 252 al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

563
HADJIANASTASSIOU
LAWLESS contra IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

militare, adoptării unei legi speciale. Ori, o asemenea lege încă nu a intervenit. În aş-
teptarea ei, Curtea de casare nu poate controla aplicarea corectă a dreptului penal de
către aceste jurisdicţii decât prin intermediul întrebărilor preşedinţilor şi răspunsurilor
colegilor lor, motivarea rezultând din aceste elemente.
33. Statele contractante beneficiază de o mare libertate în ceea ce priveşte ale-
gerea mijloacelor corespunzătoare care să permită sistemelor lor judiciare să respecte
exigenţele articolului 6. Judecătorii trebuie totuşi să indice cu claritate suficientă motivele
pe care ei se bazează. Spre exemplu, pentru ca un acuzat să poată exercita ulterior căi-
le existente de recurs. Sarcina Curţii constă în cercetarea dacă calea urmată în această
materie a adus, într-un litigiu determinat, la rezultate compatibile cu Convenţia.
34. În speţă, hotărârea citită de preşedintele curţii de apel militare nu conţinea
nici o menţiune referitoare la întrebările care figurau în procesul-verbal al audierii
(paragrafele 11 şi 18 supra). Dacă ea făcea referire la articolele 366 şi următoarele
din Codul penal militar (paragraful 24 supra) şi califica informaţiile transmise ca fiind
de o importanţă minoră, ea nu avea la bază aceleaşi motive ca hotărârea tribunalului
permanent al armatei aeriene. Întrebarea 1 a), cu privire la comunicarea „informaţiilor
generale referitoare la proiectilul teleghidat” şi la păstrarea secretelor, a apărut pentru
prima dată în faţa curţii de apel. Când reclamantul a dorit, a doua zi după pronunţate,
să obţină textul exact al întrebărilor, grefierul i-a comunicat că trebuie să aştepte „ver-
siunea finală” a hotărârii (paragraful 15 supra). În recursul său, formulat în termenul
de cinci zile prevăzut de articolul 425 § 1 din Codul penal militar (paragraful 24 supra),
dl Hadjianastassiou putea să se întemeieze doar pe cele auzite sau sesizate în timpul
dezbaterilor şi să se refere în mod abstract la articolul 426.
35. Potrivit Guvernului, reclamantul putea aborda într-un memoriu adiţional mij-
loacele suplimentare, în temeiul articolului 509 § 2 din Codul de procedură penală
(paragraful 25 supra); dacă el nu a utilizat această posibilitate, aceasta s-a datorat
faptului că el nu avea nici un motiv de casare care putea fi înaintat.
36. Acest argument nu a fost convingător pentru Curte. Când dl Hadjianastas-
siou a primit procesul-verbal al audierii, la 10 ianuarie 1986, el era în afara termenului
în care putea să-şi precizeze recursul: o jurisprudenţă constantă nu permite luarea
în considerare a motivelor suplimentare decât dacă memoriul introductiv enunţă cel
puţin un motiv declarat admisibil şi suficient întemeiat (paragraful 26 supra).
37. În concluzie, drepturile de apărare au fost limitate astfel încât reclamantul
nu a beneficiat de un proces echitabil. A existat deci o încălcare a paragrafului 3 b) din
articolul 6, combinat cu paragraful 1.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 10

38. În opinia dlui Hadjianastassiou, condamnarea sa de către jurisdicţiile milita-


re de asemenea a încălcat articolul 10, în termenii căruia:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără
a ţine seama de frontiere (...)

564
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

2.Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatorii şi responsabilităţi poate fi supusă unor forma-
lităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei
sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale sau pentru a
garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.”

39. Ar trebui să amintim că reclamantul, ofiţer în exerciţiu, fusese condamnat


pentru divulgarea informaţiilor militare de importanţă minoră. Studiul incriminat era
adresat unei societăţi private de armament, contra plată.
Bineînţeles, libertatea de exprimare protejată de articolul 10 se referă la mi-
litari după cum se referă la alte persoane ce ţin de jurisdicţia Statelor Contractante
(hotărârea Engel şi alţii c. Olandei din 8 iunie 1976, Seria A nr. 22, pag. 41, § 100).
În plus, informaţiile de genul celor despre care se vorbeşte în speţă nu se referă la
domeniul articolului 10, care nu se limitează la anumite categorii de informaţii, idei sau
modalităţi de exprimare (hotărârea markt intern Verlag GmbH şi Klaus Beermann c.
Germaniei din 20 noiembrie 1989, Seria A nr. 165, pag. 17, § 26).
40. Prin urmare, condamnarea pronunţată de către tribunalul permanent al ar-
matei aeriene, apoi redusă de către curtea de apel militară (paragrafele 7 şi 13 supra),
a constituit o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamantului la libertatea de exprima-
re. O asemenea imixtiune încalcă articolul 10, în afara cazului daca ea era „prevăzută
de lege”, orientată spre unul sau mai multe scopuri legitime în lumina paragrafului 2 şi
„necesară, într-o societate democratică”, pentru a le atinge.
A. Dacă ingerinţa era „prevăzută de lege”.
41. În opinia dlui Hadjianastassiou, prima dintre aceste ingerinţe nu era justi-
ficată deoarece „legea” nu era suficient de previzibilă. Curtea de apel militară a pro-
cedat la o aplicare greşită a articolelor 97 şi 98 din Codul penal militar (paragraful
21 supra); ori, ele constituiau baza deciziei sale şi ea nu menţiona nici o informaţie
secretă exactă care a fost transmisă societăţii ELFON.
42. Curtea notează totuşi că modul în care curtea de apel militară a interpre-
tat şi a aplicat textele în cauză nu era incompatibil cu dispoziţiile lor (paragraful 21
supra). Reamintind că în primul rând autorităţile naţionale trebuie să interpreteze şi
să aplice dreptul intern (a se vedea, printre altele, hotărârea Kruslin c. Franţei din 24
aprilie 1990, Seria A nr. 176-A, pag. 21, § 29) ea consideră, împreună cu Guvernul şi
Comisia, că ingerinţa era „prevăzută de lege”.
B. Dacă ingerinţa urmărea un scop legitim.
43. Condamnarea incriminată viza evident reprimarea divulgării informaţiilor cu
privire la un proiect de armament clasat secret, deci viza protejarea „securităţii naţio-
nale”, scop legitim în lumina articolului 10 § 2.
C. Dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.
44. Dl Hadjianastassiou contestă necesitatea ingerinţei litigioase. În opinia sa,
un studiu tehnic banal şi în întregime fondat pe propria sa documentare nu putea fi
considerat ca prejudiciabil pentru securitatea naţională. Prin răspunsul său la între-

565
HADJIANASTASSIOU
LAWLESS contra IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

barea 1 b) (paragrafele 11 şi 12 supra), curtea de apel militară a recunoscut lipsa


vreunui raport între studiul armatei aeriene şi cel destinat societăţii ELFON. În opi-
nia reclamantului, trebuia să fie interzis în mod statutar ofiţerilor greci în exerciţiu
să lucreze pentru întreprinderi private sau să le permită aceasta cu condiţia de a nu
divulga secrete militare; în speţă, curtea de apel nu a identificat nici un secret care a
fost divulgat.
45. În circumstanţele speţei, proiectul de fabricare a proiectilului teleghidat ini-
ţiat de armata aeriană era clasat „secret militar”. Curtea de apel totodată a întemeiat
condamnarea reclamantului pe divulgarea „informaţiilor generale”, caracterul secret
al cărora trebuia să fie păstrat în interese militare; experţii numiţi de curte au conchis
anterior că chiar dacă cele două studii urmau o metodologie diferită, totuşi a existat
„un transfer inevitabil de cunoştinţe tehnice” (paragraful 9 supra).
La fel ca şi Guvernul, Curtea a considerat că divulgarea interesului statului
pentru o armă anumită şi cea a cunoştinţelor tehnice corespunzătoare, care pot furni-
za indicaţii referitoare la un grad de avansare a fabricării, sunt de natură să cauzeze
securităţii naţionale un prejudiciu considerabil.
46. Pe de altă parte, este cazul de a lua în considerare particularităţile vieţii
militare, „îndatoririle” şi „responsabilităţile” specifice ale membrilor forţelor armate (ho-
tărârea Engel şi alţii precitată, pag. 41, § 100). Or, reclamantul, responsabil la K.E.T.A.
de un program de experimentare a unui proiectil, era constrâns la o obligaţie de dis-
creţie cu privire la orice element care se referea la exercitarea funcţiilor sale.
47. Având în vedere aceste circumstanţe, nu am putea spune că deciziile juris-
dicţiilor militare greceşti au depăşit marja de apreciere oferită statelor în materie de
securitate naţională. Examinarea dosarului nu demonstrează lipsa unui raport rezo-
nabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul legitim urmărit.
În concluzie, nu a fost constatată nici o încălcare a articolului 10.

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50

48. În termenii articolului 50,


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

În temeiul acestui text, dl Hadjianastassiou a revendicat rambursarea costurilor


şi cheltuielilor sale în faţa jurisdicţiilor greceşti (650 000 drahme) şi în faţa organelor
Convenţiei (300 000 drahme şi 29 260 franci francezi).
Guvernul a considerat aceste pretenţii excesive, deoarece depăşesc cu mult
baremele prevăzute de legislaţia greacă în materie de exercitare a profesiei de avo-
cat. El a declarat că este pregătit să plătească 100 000 drahme în caz de constatare
a încălcării.

566
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

49. Curtea reaminteşte în acest context că nu este limitată de tarifele sau crite-
riile naţionale (a se vedea în special hotărârea Granger c. Regatului Unit din 28 martie
1990, Seria A nr. 174, pag. 20, § 55).
Împreună cu Comisia, ea consideră că ar putea fi rambursate doar cheltuielile
suportate în Grecia în faţa Curţii de casare – 220 000 drahme. Cât priveşte cheltuielile
referitoare la instanţele de la Strasbourg, suma lor corespunde criteriilor stabilite în
jurisprudenţa sa; ele deci trebuie acordate în întregime.

PENTRU ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Susţine, că a avut loc încălcarea paragrafelor 1 şi 3 b), combinate, ale articolului 6;


2. Susţine, că nu a avut loc încălcarea articolului 10.
3. Susţine, că statul reclamat trebuie să achite reclamantului, în termen de trei luni,
pentru costuri şi cheltuieli, 29 260 (douăzeci şi nouă de mii două sute şaizeci)
franci francezi şi 520 000 (cinci sute douăzeci mii) drahme;
4. Respinge, restul pretenţiilor de satisfacţie echitabilă.
Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul
Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 16 decembrie 1992.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Marc-Andre Eissen
Grefier

La prezenta hotărâre este anexată, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Con-


venţie şi 53 § 2 din regulament, textul opiniei concordante a dlui De Meyer.

OPINIA CONCORDANTĂ
A DLUI JUDECĂTOR DE MEYER

Împreună cu alţi membri ai camerei, eu consider că în speţă nu a fost încălcat


dreptul la libertatea de exprimare, dar motivele mele sunt mai simple decât cele des-
făşurate în paragrafele 39-47 din hotărâre. Iată care sunt ele:
1. Reclamantul a fost condamnat, în temeiul articolului 97 § 2 din Codul Penal
militar1, pentru că a divulgat informaţii secrete de importanţă minoră2.

1
Paragraful 21 din hotărâre.
2
Paragraful 13 din hotărâre.

567
HADJIANASTASSIOU
LAWLESS contra IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

2. Din cauza îndatoririlor şi responsabilităţilor specifice, era necesar să se in-


terzică membrilor forţelor armate de a comunica terţilor, cel puţin dacă nu au fost
autorizaţi în mod corespunzător de a face acest lucru, informaţii şi idei, de genul celor
menţionate în prezenta cauză, chiar dacă ele sunt rezultatul propriei lor activităţi.
Astfel ar trebui să se procedeze dacă aceste informaţii sau idei au fost clasifi-
cate ca secrete de către autorităţile competente.
3. Instanţelor naţionale le aparţine obligaţia să aplice militarilor aflaţi sub jurisdic-
ţia sa sancţiunile prevăzute de lege, dacă ele constată că ei au încălcat interdicţia.
4. În speţă s-a fost demonstrat că jurisdicţiile greceşti au făcut abuz, faţă de
reclamant, de puterile care le apraţin în această materie.

568
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

DOMBO BEHEER B. V. contra OLANDEI


(Cerere nr. 14448/88)

HOTĂRÂRE

27 octombrie 1993

În cauza Dombo Beheer B.V. contra Olandei1,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fun-
damentale („Convenţia”)2 şi cu clauzele pertinente din regulamentului A al Curţii, într-o
cameră compusă din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


R. Bernhardt,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
S.K. Martens,
I. Foighel,
R. Pekkanen,
M. A. Lopes Rocha,
G. Mifsud Bonnici,
şi, de asemenea dl M.-A. Eussen, grefier, şi dl Petzold, grefier adjunct,
după ce a deliberat cu uşile închise la 23 aprilie şi 22 septembrie 1993,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

Notele grefei:
1
Cauza poartă numărul 37/1992/382/460. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Amendată de articolul 11 al Protocolului nr. 8, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

569
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omu-


lui („Comisia”) la 26 octombrie 1992, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32
paragraful 1 şi articolul 47 din Convenţie. La origine se află cererea (nr. 14448/88)
introdusă contra Regatului Olandei, cu care o societate cu răspundere limitată de
drept olandez, Dombo Beheer B.V, a sesizat Comisia la 15 august 1988 în temeiul
articolului 25.
Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia
olandeză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). Ea are drept
scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă
o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 6 para-
graful 1 din Convenţie.
2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 d)
din regulamentul A, compania reclamantă şi-a manifestat dorinţa de a participa la
proces şi şi-a desemnat un reprezentant (articolul 30). La 1 martie 1993, preşedinţele
l-a autorizat pe acesta din urmă să utilizeze limba olandeză în timpul audierii (articolul
27 paragraful 3).
3. Camera se constituie de plin drept din dl S. K. Martens, judecător ales din
partea Olandei (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (ar-
ticolul 21§ 3 (b) din regulamentul A). La 30 octombrie 1992, acesta din urmă i-a de-
semnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi şapte membri, şi
anume dl L.-E. Pettiti, dl B. Walsh, dl I. Foighel, dl R. Pekkanen, dl M. A. Lopes Roc-
ha, dl G. Misfud Bonnici şi dl B. Repik (articolul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21
paragraful 1 din regulament). Din data de 1 ianuarie 1993 dl R. Bernhardt, judecător
supleant, l-a înlocuit pe dl Repik, al cărui mandat de judecător s-a încheiat odată cu
dezmembrarea Republicii Federale Cehe şi Slovace (articolul 38 şi 65 paragraful 3
din Convenţie şi articolele 22, paragraful 1, şi 24, paragraful 1 din regulament).
4. Domnul Ryssdal, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 paragraful
5 din regulament) i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental
(„Guvernul”), avocatul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea
procedurii (articolele 37 paragrafele 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în
consecinţă, grefierul a primit memoriul reclamantului la 1 martie 1993 şi memoriul
Guvernului la 4 martie 1993. Secretarul Comisiei a notificat grefierul că delegatul se
va exprima la audiere.
5. La 1 martie 1993, Comisia a furnizat anumite documente din dosarul său
care au fost solicitate de către grefier la cererea companiei reclamante.
6. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 21 aprilie 1993 a avut loc audierea
publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit
într-o reuniune pregătitoare.

570
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului

dl K. de Vey Mestdagh, Ministerul afacerilor externe agent;


dl J. L. de Wijknecht de Weerdesteijn, Ministerul justiţiei,
landsadvocaat, consilier;

dl P. A. M. Meijknecht, Ministerul justiţiei consultant


– din partea Comisiei

dna J. Liddy, delegat;


– din partea companiei reclamante

dl D. W. Byvanck, avocaat en procureur consilier.

Curtea a audiat pledoariile dlui Wijkerslooth de Weerdesteijn, din partea Guver-


nului, ale dnei Liddy din partea Comisiei şi ale dlui Byvanck din partea reclamantului,
precum şi răspunsurile lor la întrebarea adresată de unul din membrii Curţii.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

7. Reclamantul (în continuare („Dombo”) este o societate cu răspundere limi-


tată de drept olandez; ea este o continuare a unei societăţi cu răspundere limitată
(naamloze vennootschap) fondată în 1958, cu sediul înregistrat la Nijmegen. La mo-
mentul faptelor, societatea deţinea acţiuni în cadrul altor societăţi, cu caracter comer-
cial, pe care le gestiona. Acţiunile societăţii Dombo erau deţinute de către o fundaţie
(stichting) care elibera certificate de acţionar, titularul cărora, aparent, era un oarecare
domn H.C. van Reijendam.
Dl van Reijendam făcea, parte, de asemenea, din administraţia companiei. El a
ocupat postul de director general din 1963 până la demiterea din funcţie (paragraful 15
infra), cu excepţia unei perioade scurte între 4 februarie 1981 şi 23 martie 1981 în care
fusese suspendat din funcţia de director general şi înlocuit de dl C.U. şi dna van L.
8. La momentul faptelor, Dombo era beneficiarul Nederlandsche Middenstand-
sbank N. V. (în continuare „Bancă”) prin intermediul sucursalei sale de la Nijmegen.
Managerul acestei sucursale era dl van W.; potrivit statutelor societăţii, acesta nu era
directorul Băncii propriu-zise; el putea reprezenta Banca – în special putea acorda un
credit până la o anumită sumă maximală – doar în limite strict definite.
Între compania Dombo şi Bancă a fost semnat un acord potrivit căruia Dombo
şi filialele sale beneficiau de un credit în contul curent, cu alte cuvinte de posibilitatea
de a depăşi creditul în conturile deţinute la bancă. În august 1980, facilităţile de credit
în cauză au constituit 500, 000 guldeni olandezi (NLG), însoţite de facilităţi temporare

571
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

de descoperire în sumă de 250, 000 NLG. Acest acord a fost consacrat printr-o con-
firmare scrisă, un acord verbal şi un contract datat din 11 august 1980 potrivit căruia
banca deschidea un cont comun (compte-jointovereenkomst) în numele companiei
Dombo şi a filialelor acesteia, care şi-au asumat responsabilitatea comună şi idivudu-
ală de a-şi onora obligaţiile faţă de bancă.
9. Pe parcursul perioadei decembrie 1980 – februarie 1981 a apărut un litigiu
între Dombo şi bancă cu privire la dezvoltarea relaţiiei lor financiare. În cursul pro-
cedurii civile ambele părţi au prezentat faptele în mod diferit cu privire la principalele
chestiuni.
10. Prezentarea companiei Dombo poate fi rezumată după cum urmează:
(a) La începutul lunii decembrie 1980, banca, prin intermediul managerului su-
cursalei de la Nijmegen, dlui van W., a convenit în mod verbal să ridice limita maxima-
lă a creditului acordat societăţii Dombo de la 1600000 la 2100000 NLG. Potrivit expli-
caţiilor prezentate de către dl van Reijendam dlui van W., Dombo solicitase această
extindere a creditului în scopul preluării în mod urgent a operaţiunilor comerciale ale
unei societăţi cu răspundere limitată O, care a dat faliment. Acest acord verbal trebuia
să fie formalizat ulterior. Chiar din acel moment, dl van Reijendam şi-a dar acordul
în scris de a fi garantul companiei Dombo şi a sucursalelor acesteia pentru suma de
350000 NLG. În rezultatul acestei modificări a acordului din 11 august 1980, Dombo
a deschis un cont la bancă pentru activităţile sale în legătură cu preluarea companiei
O şi banca a emis acreditive bancare cu mai multe ocazii.
(b) La începutul lunii ianuarie 1981, companiei Dombo i-a fost oferită posibilita-
tea de a prelua alte două societăţi cu răspundere limitată, T. şi D., care se confruntau
cu dificultăţi financiare. Pentru a finanţa această preluare Dombo a solicitat o altă ex-
tindere a limitei creditului, posibilitatea fiind discutată de dl Van Reijendam şi dl van W.
În urma acestor discuţii, banca i-a prezentat companiei Dombo o ofertă în scris, da-
tată din 22 ianuarie 1981, de a extinde creditul la suma maximală de 5000000, NLG.
Anticipând extinderea în cauză, banca a plătit suma de 100000 NLG pentru preluarea
companiilor T. şi D. şi, ulterior, a convenit asupra retragerii de către dl van Reijendam
a unei alte sume în mărime de 100000 NLG pentru acelaşi scop. Dl van W a solicitat
garanţie pentru aceste sume în formă de ipotecă şi l-a obligat pe dl Reijendam să
semneze o procură în alb. Banca a utilizat acest document pentru a semna un act de
către un notar de ipotecare a proprietăţii imobile a companiei Dombo, a sucursalelor
sale şi a proprietăţii personale a dlui van Reijemdam. Această ipotecare a constituit
garanţia unui credit de 1600000 NGL, cu alte cuvinte, ea garanta în continuare extin-
derea creditului menţionat în alineatul (a).
(c) La 28 ianuarie 1981, banca, prin intermediul dlui van W, şi-a limitat încre-
derea în capacitatea de garant a dlui Reijendam în mod inopinat şi inexplicabil, soli-
citând demiterea lui din funcţie şi îngheţarea conturilor companiei Dombo fără nici o
avertizare, în pofida faptului că soldul total debitor al companiei era de 78343606 NGL
şi, prin urmare, nu depăşea limita stabilită de 2100000 NLG.
11. Prezentarea faptelor de către bancă poate fi rezumată după cum urmează.

572
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(a) Banca a recunoscut că compania Dombo a solicitat extinderea limitei cre-


ditului în legătură cu preluarea activităţilor comerciale ale companiei O. În principiu,
ea şi-a dat acordul de a acorda o astfel de extindere, dar a solicitat anumite informa-
ţii suplimentare din partea companiei Dombo, inclusiv declaraţia anuală pentru anul
precedent (1979). Aceste documente nu au fost furnizate şi, prin urmare, acordul de a
extinde facilităţile de credit reclamate de compania Dombo nu a fost realizat. Cu toate
acestea, în legătură cu preluarea activităţilor companiei O. (care a fost apobată, în
principiu, de bancă) şi necesitatea urgentă de fonduri, banca era dispusă să permită
companiei Dombo să acţioneze în anticiparea extinderii facilităţilor de credit, furni-
zând acreditive cu diferite ocazii. Dl van Reijendam a fost solicitat să fie garant pentru
suma de 350000 NLG. La sfârşitul lunii ianuarie 1981, suma la care s-a limitat banca a
constituit 848000 NLG. Banca a subliniat faptul că exista o diferenţă între un acreditiv,
care implica numai un risc ocazional sau de scurtă durată, şi un credit în baza unui
acord privind contul curent, care implica un risc mai permanent şi de durată.
(b) Banca a recunoscut, de asemenea, cea de-a doua cerere de extindere a facili-
tăţilor de credit pentru preluarea companiilor T. şi D. În această privinţă, dl van Reijendam
a anunţat că alte persoane pot oferi o garanţie personală pentru cel puţin 2000000 NLG.
În baza acestei declaraţii, banca a notificat compania Dombo, prin scrisoarea din 22 ia-
nuarie 1981, că este de acord, în principiu, să acorde o extindere a facilităţilor de credit
până la 5000000 NLG, sub rezerva anumitor condiţii care vizează declaraţiie anuale şi
garanţiile. Dat fiind că nu au fost prezentate nici unul din documentele solicitate, banca a
notificat în scris compania Dombo despre retragerea ofertei la 19 martie 1981.
Banca a confirmat transferul sumei de 350000 NLG, dar a negat cunoaşterea
destinaţiei sumei. Ea a pretins că dl van Reijendam a indus-o în eroare la acest subiect.
Aceasta a fost, de asemenea, cauza retragerii sumei de 100000 NLG. Banca s-a referit
la această fraudă în scrisoarea sa din 19 martie 1981 şi a declarat că, în consecinţă, ea
va anula acordul de credit (pe care-l onora în continuare), în cazul în care dl Reijendam
ar fi preluat din nou funcţiile de director general al companiei Dombo.
Banca a susţinut că a solicitat ipotecarea în calitate de garanţie pentru scriso-
rile de credit menţionate în alineatul (a) şi retragerea sumelor de 350000 şi 100000
NLG. Ipotecile au fost stabilite în temeiul unei procuri formulate de către un notar care
– potrivit documentului, a citit-o în glas înainte ca dl Reijendam s-o semneze. Banca
a negat faptul că procura era în alb.
(c) Banca a negat categoric îngheţarea conturilor companiei Dombo la 28 ia-
nuarie 1981. În orice caz, retragerile de pe aceste conturi au depăşit până atunci
limita maximală stabilită de 750000 NLG, soldul debitor constituind 78465775 NLG.
În acelaşi timp, banca şi-a exprimat în termeni clari lipsa încrederii în capacitatea de
garant a dlui Reijendam după descoperirea fraudei menţionate anterior. Dubiile băncii
referitor la abilitatea lui de a continua gestionarea companiei Dombo au fost, ulterior,
confirmate când dl van Reijendam a fost suspendat din funcţia de director general
la 4 februarie 1981 şi, la scurt timp, internat potrivit unei ordonanţe judiciare într-o
instituţie psihiatrică. În timpul perioadei 4 februarie 1981 - 23 martie 1981 banca con-
tinua afacerile cu compania Dombo, gestionată de dl C.U. şi dna van L. Ea acorda,

573
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

în continuare, credite pentru finanţarea activităţilor preluate de la compania O. După


reîntoarcerea dlui Reijendam, banca i-a oferit companiei toate posibilităţile de a-şi re-
duce datoriile. Când a devenit evident că dl Reijendam nu era pregătit să-şi onoreze
obligaţiile, ea a anulat acordul de credit începând cu 30 octombrie 1981. Numai atunci
au fost îngheţate conturile în cauză.

II. PROCEDURA ÎN FAŢA INSTANŢELOR NAŢIONALE

12. La 11 martie 1983, în conformitate cu o ordonanţă judiciară care a fost ob-


ţinută în acest scop, compania Dombo a sechestrat anumite sume pe care le datora
băncii şi a citat-o pe aceasta din urmă în faţa tribunalului regional din Arnhem (arron-
dissementsrechtbank), reclamând compensaţii financiare pentru prejudiciul cauzat de
pretinsa incapacitate a băncii de a-şi onora obligaţiile.
13. După prezentarea unor argumente în scris – în care fiecare parte şi-a pre-
zentat observaţiile în scris în trei reprize şi a furnizat un număr considerabil de do-
cumente, iar compania Dombo a propus audierea martorilor (în special directorii ge-
nerali, dl C.U. şi dna van L., care i-au preluat temporar funcţiile dlui van Reijendam,
pentru a demonstra că în acea perioadă s-a negociat extinderea limitei de credit de
la 2100000 NLG până la 2600000 NLG) – tribunalul regional a pronunţat o hotărâre
interlocutorie la 2 februarie 1984 prin care se permitea citarea martorilor pentru a
demonstra, în primul rând, că conturile companiei au fos îngheţate de bancă la 28
ianuarie 1981 şi, în al doilea rând, că acordurile de credit existente au fost extinse
până la 1600000 NLG în decembrie 1980. În plus, tribunalul a dispus prezentarea
în persoană, în faţa unuia din judecătorii completului de judecată, a reprezentanţilor
companiei Dombo şi a bancii, capabili de a furniza informaţii şi abilitaţi să convină
asupra rezolvării amiabile a cauzei.
14. Banca a atacat hotărârea interlocutorie în faţa Curţii de Apel din Arnhem
(gerechtshof), invitând curtea să respingă revendicarea companiei Dombo. Potrivit
băncii, compania Dombo a abandonat baza iniţială a acţiunii sale, iar baza adoptată
între timp nu o justifica în mod evident. În afară de aceasta, compania Dombo nu avea
nici un interes în revendicare şi exigenţa probelor impusă de tribunalul regional era
prea vagă şi unilaterală.
După ce ambele părţi au depus o declaraţie în scris, au furnizat documente noi
şi, prin intermediul avocaţilor lor, au pledat cazurile lor oral (Dombo şi-a reiterat pro-
punerea de a furniza probe), Curtea de Apel, printr-o hotărâre din 8 ianuarie 1985, a
refuzat să accepte argumentele băncii şi a confirmat hotărâre tribunalului regional.
La solicitarea ambelor părţi, Curtea de Apel nu a deferit cauza tribunalului regi-
onal, dar a procedat la examinarea ei. Respectiv, ea a ordonat audierea martorilor la
13 februarie 1985 în faţa unuia din judecătorii completului de judecată, dl van E., dar
a rezervat decizia pentru data înfăţişării personale a reprezentanţilor părţilor până la
audierea martorilor.
15. Dombo a citat un număr de martori, inclusiv dl van Reijendam. Furnizând
procesul verbal al întrunirii acţionarilor din 29 iunie 1984, ea a afirmat că dl van Rei-

574
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

jendam a fost demis din funcţia de director general pentru motivul „lipsei de fonduri”.
În continuare, ea a furnizat un document care atesta faptul că dl van Reijendam era
înregistrat la 27 noiembrie 1984 ca şomer în căutare de serviciu şi potrivit unui extras
din registrul comercial, la 10 decembrie 1984, o altă persoană a fost numită în funcţia
de director general al companiei Dombo.
16. Banca a obiectat impotriva audierii dlui van Reijendam, bazându-se pe re-
gula că o parte la procedură nu poate fi audiată în calitate de martor (paragrafele 23 şi
25-26 supra). Ea a afirmat că demiterea dlui van Reijendam din funcţie nu a reflectat
situaţia reală, dar urmărea scopul de a-i permite să depună depoziţii.
În hotărârea din 12 februarie 1985, judecătorul Van E. a susţinut această obiec-
ţie şi a refuzat audierea dlui van Reijendam. El era convins că atât demiterea dlui van
Reijendam din funcţia de director general al companiei Dombo cât şi numirea în locul
lui a unei alte persoane au constituit două acte simulate (schijnhandeligen) destinate
să permită dlui van Reijendam să depună depoziţii în timpul procedurii. El a subliniat
că dl van Reijendam a fost prezent la pledoariile orale în faţa Curţii de Apel la 30
octombrie 1984 şi nu a protestat când avocatul companiei Dombo s-a referit la el ca
director general al companiei. El a adăugat că în opinia lui motivele invocate privind
demiterea lui din funcţie nu erau plauzibile.
Ceilalţi şase martori citaţi de către compania Dombo au fost audiaţi la 13 şi
20 februarie 1985. Unul din ei, dl C.U., a fost audiat cu ambele ocazii. Acest martor
a ocupat poziţia de director financiar al companiei din anul 1977 până în mai 1980
şi, de atunci, a menţinut relaţiile cu compania în calitate de consultant extern. În
timpul lunilor noiembrie şi decembrie 1980 el a fost „implicat profund” în gestiona-
rea companiei Dombo, ceea ce a dus la numirea lui în funcţia de director general
statutar în urma suspendării dlui van Reijendam la 4 februarie 1981 (paragraful 11,
alineatul (c) supra). La 13 februarie, dl C. U. a declarat, printre altele, că el a fost
prezent la câteva întrevederi a părţilor în perioada noiembrie 1980 - 28 ianuarie
1981 şi că, deşi el nu-şi putea reaminti cuvintele exacte utilizate, el l-a auzit pe dl van
W. spunând ceva de tipul „Prin urmare, pentru moment vom lua pentru început un
credit în sumă de 1, 600, 000 NLG”. La examinarea repetată a cereri companiei
Dombo, el a introdus alte rectificări în declaraţia sa potrivit cărora, în afară de faci-
litatea iniţială de credit în sumă de 500,000, s-a convenit asupra acordării unei alte
facilităţi în sumă de 1, 600, 000 în legătură cu preluarea (în special a activităţilor
companiei O, o parte mică fiind destinată pentru preluarea companiei T). Au avut
loc mai multe discuţii, la care a participat acest martor, despre suma maximală de
extindere a creditului.
17. În exercitarea dreptului său la o contra-anchetă (contra-enquéte), banca a
citat doi angajaţi de-ai săi, unul fiind managerul sucursalei din Nijmegen, dl van W.
Compania Dombo a obiectat împotriva audierii dlui van W, susţinând că la toate
etapele relaţiei de credit, şi de asemenea în speţă, el a fost şi continuă a fi reprezen-
tantul oficial al băncii. Audierea lui la această etapă a proceduri, când dl van Reijen-
dam încă nu fusese audiat, ar afecta echilibrul echitabil care trebuie să existe între
părţi la o procedură civilă.

575
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

18. Printr-o decizie pronunţată oral la 13 martie 1985, judecătorul Van E a res-
pins obiecţia companiei în cauză. El considera, în primul rând, că dl van W era un
martor competent în speţă din moment ce nu era parte la procedură în mod formal
sau în fapt şi a declarat, în continuare, că indiferent de situaţia dezavantajată în care
a fost plasată compania Dombo din cauza audierii dlui van W şi neaudierii dlui Reijen-
dam în calitate de martor, dl van W nu-şi pierdea calitatea de martor competent.
Judecătorul Curţii de Apel a procedat imediat la audierea martorilor din partea
băncii.
După audierea martorilor, ambele părţi au prezentat observaţii detaliate în scris
în care au analizat declaraţiile martorilor. Compania Dombo a furnizat un număr mare
de documente suplimentare, inclusiv declaraţii în scris semnate de către persoane
care nu au fost audiate în calitate de martori. De asemenea, banca a prezentat docu-
mente suplimentare. Ulterior, compania Dombo a depus observaţiile sale în răspuns
la cele ale băncii.
19. Curtea de Apel a pronunţat hotărârea definitivă la 11 martie 1986. În primul
rând, ea a examinat minunţios declaraţiile martorilor. Cât priveşte depoziţiile martorului
C. U. (paragraful 16 supra), ea a observat că acestea se contraziceau reciproc asupra
unui punct semnificativ, şi anume suma asupra căreia s-a convenit de a extinde facili-
tatea de credit, şi a adăugat că această discrepanţă, care nu a fost explicată în nici un
fel, a afectat fiabilitatea depoziţiilor martorului dat. Apoi, Curtea de Apel a examinat un
număr de depoziţii în scris depuse de compania Dombo. Două din ele au fost respinse
deoarece nu erau semnate. Cât priveşte depoziţia semnată de dl van Reijendam, Cur-
tea i-a atribuit aceeaşi valoare ca şi declaraţiei depuse de însăşi compania Dombo.
În continuare, Curtea de Apel a declarat:
„Curtea de Apel consideră că mărturiile companiei Dombo nu au furnizat probele solicitate. Decla-
raţiile martorilor (D., H. şi O.) nu sunt formulate în termeni suficient de precişi pentru acest scop,
iar declaraţiile dlui C.U. şi a notarului S., experienţa cărora începe numai după 12 mai 1981, sunt
contrazise de cele ale martorilor Van W. şi K. Faptul că nu a fost furnizată nici o probă scrisă privind
un astfel de act important ca acordul invocat de compania Dombo, aşa cum se aştepta în mod
normal, obligă Curtea de Apel să efectuieze o evaluare strictă a probelor şi acest fapt trebuie să
fie luat în consideraţie.
În timpul procedurii s-a constatat că, între lunile decembrie 1980 şi ianuarie 1981, banca de fapt
şi-a dat acordul să extindă facilităţile de credit ale companiei Dombo în diferite forme şi la sume mai
mari decât cele permise în temeiul unui acord scris, dar acest fapt nu înseamnă în mod necesar că
compania avea dreptul la facilităţi de credit numai pentru acest motiv, în sens că banca nu putea în
mod justificat să aplice un embargo temporar pe facilităţi din propriile motive. Cu toate că, îngădu-
inţa cu care banca a permis depăşirea considerabilă a limitei de credit oficial în vigoare furnizează
motive pentru reflectare, ea poate fi explicată de negocierile între părţi privind stabilirea unei limite
de credit substanţial mai înalte, potrivit cărei, după cum s-a acceptat reciproc de către părţi, suma
maximală s-a ridicat la 2, 600, 000 NLG.
Potrivit declaraţiei martorului Van W. – Dombo din nou nu a contestat acest fapt după examinarea
martorului - la sfârşitul lunii ianuarie 1981 directorul general al companiei Dombo, inducând în eroare
martorul, a reuşit cu două ocazii să extragă sume considerabile, care au depăşit suma considerată în
mod oficial un sold debitor substanţial, în conturile consolidate ale companiei Dombo. Această sumă
putea, în mod rezonabil, furniza băncii motive de a opri fluxul de credit companiei Dombo.

În continuare, Curtea de Apel a declarat că din moment ce existenţa acordului


a fost demonstrată, nu era necesar de a examina dacă banca a îngheţat conturile

576
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

companiei, astfel încălcând prevederile acordului în cauză, şi a respins revendicarea


companiei Dombo.
20. În iunie 1986, compania Dombo a depus un recurs (cassatie) în faţa Curţii
de Casare (Hoge Raad). Paragraful 2 al memoriului său (middel van cassatie), destul
de amplu, ataca în special deciziile judecătorului Van E. care susţineau obiecţiile îm-
potriva audierii dlui van Reijendam în calitate de martor din partea companiei Dombo
şi respingea acele împotriva audierii dlui van W. în calitate de martor din partea băncii.
În acest paragraf se afirma, printre altele:
„În plus, deciziile Curţii de Apel în cazul în care sunt examinate în raport reciproc, sunt incorecte
în sensul articolului 6 din Convenţie, care garantează fiecărei persoane dreptul la judecare în mod
echitabil a cauzei sale în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiunilor sale cu caracter civil. De fapt,
această dispoziţie implică, printre altele, că părţile trebuie să fie capabile de a se lupta utilizânt
mijloace echitabile („egalitatea armelor”) şi că fiecare parte la o procedură civilă trebuie să benefi-
cieze de posibilitatea de a-şi prezenta cauza unei instanţe de judecată în circumstanţele care nu-l
plasează într-o situaţie dizavantajată faţă de partea opusă.”

21. În concluziile sale din 8 ianuarie 1988, avocatul general (advocaat-genera-


al) a formulat opinia că compania Dombo era justificată să afirme că ”potrivit opiniei
legale curente” o persoană care „poate fi identificată cu o parte” trebuie să beneficieze
de posibilitatea de a depune mărturii. În sprijinul acestei opinii el a făcut trimitere la
noua lege privind probele în procedura civilă, care fusese acceptată de către Parla-
ment (paragraful 27 infra). În calitate de argument suplimentar în favoarea acestei
declaraţii el a subliniat dispoziţiile articolului 6 paragraful 1 din Convenţie, care puteau
fi invocate de către compania Dombo. În acest context el a afirmat, printre altele:
„Problema în speţă este că dl van W nu a fost capabil să prezinte judecătorilor în detalii versiunea
lui asupra ceea ce a fost (sau nu a fost) discutat sau reciproc acceptat de el şi dl van Reijendam în
decembrie 1980 (declaraţia lui cuprinde patru pagini din procesul-verbal al audierii şi două pagini
din hotărârea Curţii de Apel), din moment ce dlui van Reijendam nu i s-a permis să-şi prezinte pro-
pria versiune a evenimentelor. Totuşi, succesul acţiunii campaniei depindea de acest fapt.”

În continuare, el a invitat Curtea de Casare să accepte recursul companiei Dombo.


22. Înalta jurisdicţie a respins apelul la 19 februarie 1988. Ea a respins argu-
mentele companiei Dombo bazate pe „opinia legală curentă”, considerând că dreptul
probaţiunii aplicabil în speţă se baza pe interdicţia părţilor la procedură de a depune
mărturii în favoarea lor, astfel era imposibil de a anticipa intrarea în vigoare a noii legi,
care avea o structură complet diferită. De asemenea, ea a respins plângerea bazată
pe articolul 6 paragraful 1 din Convenţie. Potrivit Curţii ea se întemeia pe motivul că
Curtea de Apel a încălcat principiul potrivit căruia „drepturile procedurale ale ambelor
părţi trebuie să fie egale. În opinia Curţii, acest argument,
„nu recunoaşte că la evaluarea forţei probante a conţinutului declaraţiilor martorilor, judecătorul
competent să examineze chestiunile de fapt dispune de libertatea de a examina natura şi profun-
zimea relaţiei dintre un martor şi o parte în cauză şi trebuie de asemenea să examineze declaraţia
martorului în lumina conţinutului observaţiilor părţii oponente atât prezentate în scris cât şi în timpul
înfăţişării în persoană în faţa instanţei”.

III. DREPTUL INTERN ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

A. Facultatea părţilor de a depune mărturii, în general: dreptul anterior

577
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

23. Până la intrarea în vigoare a noilor reguli cu privire la probele în materie


civilă la 1 aprilie 1988 (paragraful 27 infra) probele în procedura civilă erau reglemen-
tate de Codul civil (Burgerlijk Wetboek –CC) şi de Codul de procedură civilă (Wetboek
van Burgerlijke Rechsvordering –CCP), ambele datau din 1838 şi se bazau în mare
măsură pe codurile franceze corespunzătoare.
Legislaţia care se aplica la momentul procedurii în cauză nu preciza dreptul
unei persoane de a depune mărturii într-un caz la care este parte. Cu toate acestea,
era acceptat în mod general că, după cum a citat Curtea de Casare, „unul din princi-
piile dreptului olandez privind procedura civilă este că o persoană care, în mod formal
sau esenţial, este parte la un litigiu nu poate fi audiată în calitate de martor în propria
cauză” (hotărârea din 1 februarie 1963, NJ (Nederlandse Jurisprudentie, Jurispru-
denţa Olandei) 1964, 157). Această opinie se baza, printre altele, pe articolul 1947
paragraful 1 CC, potrivit căruia rudele de sânge sau prin căsătorie, soţii sau foştii soţi
a părţilor la proces nu puteau fi audiate în calitate de martori.
Regula care interzicea unei părţi de a depune mărturii a fost confirmată în repe-
tate rânduri şi aplicată în mod strict de către Curtea de Casare, fapt reflectat, printre
altele, în hotărârile sale din 22 mai 1953, NJ 1953 647; 1 februarie 1963, NJ 1964, 157;
5 ianuarie 1973, NJ 1973, 106 şi hotărârile menţionate în continuare în paragraful 25.
24. Cu toate acestea, nu se poate afirma că este imposibil ca tribunalele să audi-
eze o parte la procedură în persoană. Tribunalele dispun de următoarele posibilităţi:
(a) „Jurământul decisiv” şi „jurământul suplimentar” implică audierea unei părţi
la proces sub jurământ.
(i) O parte poate invita cealaltă parte pentru a confirma sub jurământ adevărul
unui anumit fapt în litigiu. Dacă cealaltă parte a depus jurământul, atunci dovada
în favoarea contrariului nu este admisă. Dacă ea refuză, atunci declaraţia contrarie
este acceptată ca adevăr. Acesta este „jurământul decisiv” (beslissende eed) (articles
1967-1976 CC).
(ii) Tribunalul, de asemenea, dispune de posibilitatea de a ordona, din propria
iniţiativă sau la solicitarea unei părţi, ca una sau cealaltă parte să depună „jurămân-
tul suplimentar” (aanvullende eed). El poate impune un astfel de jurământ unei părţi
care, în opinia lui , era cea mai indicată în acest sens, dat fiind că declaraţiile la care
se referea jurământul nu erau dovedite sau care nu erau totalmente neîntemeiate
(articolele 1977 şi 1978 CC).
Părţile se bazau în special pe jurământul suplimentar în cazul în care exista
posibilitatea ca probele lor să nu fie suficiente; ei solicitau tribunalului permisiunea
de a completa probele insuficiente într-un astfel de mod, în cazul tribunalul le declară
insuficiente.
(a) De asemenea, tribunalele dispuneau de trei modalităţi posibile de audiere a
părţilor care nu implica depunerea jurământului:
(i) Prin intermediul unei „interogării cu privire la puntele litigioase” (verhoor op
vraagpunten) a unei părţi la solicitarea celeilalte (articolul 234-247 CCP). Partea care
solicită o astfel de examinare trebuia să prezinte întrebările în prealabil; cu toate aces-

578
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

tea, tribunalul avea dreptul să pună întrebări suplimentare în timpul examinării, pre-
cum şi partea solicitantă.
(ii) Ordonând, din oficiu sau la solicitarea a uneia din părţi, înfăţişarea în per-
soană a părţilor în scopul obţinerii informaţiiei (comparitie tot het geven van inlichtin-
gen) (articolul 19a CCP). În principiu, o astfel de ordonanţă viza înfăţişarea în faţa
instanţei a ambelor părţi.
(iii) Cu ocazia pledoariilor orale (pleidooien) articolul 20 CCP permitea părţilor
să-şi prezinte cauzele personal, cu ocazii foarte puţine; oricum părţile erau frecvent
prezente la pledoariile orale şi tribunalul putea utiliza posibilitatea pentru a-i interoga
(articolul 144 paragraful 2 CCP).
Era general acceptat faptul că declaraţiile făcute de o parte în aceste trei in-
stanţe nu constituiau probe în favoarea ei.
B. Persoanele juridice
25. Dacă o parte la o procedură este persoană juridică, regula care privează
o parte de calitatea de martor se aplica oricărei persoane fizice care se identifică cu
persoana juridică vizată.
O persoană fizică este identificată cu o persoană juridică dacă acţionează în
cadrul unei proceduri în calitate de reprezentant al persoanei juridice (a se vedea,
printre altele, hotărârile Curţii Supreme din 27 iunie 1913, NJ 1913, p. 865; 28 aprilie
1916, NJ 1916, p. 786; 19 ianuarie 1922, NJ 1922, p. 319, 17 ianuarie 1869, NJ 1969,
251), sau în cazul în care a fost împuternicit de lege sau de statutul său de a acţiona
în calitate de reprezentant legal (a se vedea, printre altele, hotărârile Curţii de Casare
din 9 ianuarie 1942, NJ 1942, 302; 12 ianuarie 1973, NJ 1973, 104; 26 octombrie
1979, NJ 1980, 486; 18 noiembrie 1984, NJ 1984, 256).
26. Aptitudinea unei persoane de a fi martor trebuie apreciată în lumina situaţiei
existente la momentul în care ea face o declaraţie. Potrivit acestui principiu general,
se considera în mod tradiţional că un fost director al unei persoane juridice, care a fost
privat de posibilitatea de a depune mărturii în timp ce continua să exercite funcţia de
director, îşi redobândea calitatea de martor după demiterea din funcţie (a se vedea,
printre altele, hotărârea Curţii de Casare din 28 iunie 1985, NJ 1985, 888). Cu toate
acestea, acest principiu nu se aplica în cazul în care persoana vizată nu şi-a pierdut
real poziţia sa în cadrul persoanei juridice şi dacă demiterea ei din funcţie a constituit
un act fals (schijnhandeling) (a se vedea, printre altele, hotărârea Curţii de Casare din
18 noiembrie 1983, NJ 1984, 256, şi hotărârea în cazul de faţă din 19 februarie 1988,
publicată cu o adnotare în NJ 1988, 725).
C. Facultatea părţilor de a depune mărturii: noua legislaţie
27. Legea cu privire la probe în materie civilă a fost profund modificată prin le-
gea din 3 decembrie 1987, Staatsblad (Monitorul Oficial) 590, care a intrat în vigoare
la 1 aprilie 1988.
Proiectul acestei legi datează din 1969. Unul din motivele pentru care a fost
necesar un interval atât de mare de timp pentru adoptarea acestui proiect de lege a

579
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

fost controversa care însoţea întrebarea dacă principiul menţionat mai sus – potrivit
căruia părţile nu trebuie să beneficieze de posibilitatea de a depune mărturii - trebuie
să fie abandonat sau, ca alternativă, trebuie să se accepte ca părţile să fie audiate
în calitate de martori. În timpul procedurii parlamentare acesta a constituit subiectul
unor dezbateri aprinse atât în Parlament cât şi în afara lui, dar până la urmă s-a decis
abandonarea practicii vechi. În prezent, articolul 190 CCP permite părţilor să depună
mărturii în calitate de martori în propriile cauze. Respectiv, jurămintele decisiv şi supli-
mentar menţionate în paragraful 24, alineatul (a) nu mai existau.
Potrivit istoricului elaborării acestei legislaţii cauzele „în care insuficienţa mărtu-
riilor furnizate de către una din părţi produce o inegalitate legală” provoacă în special
concluzia că „argumentele în favoarea permiterii părţilor de a depune mărturii trebuie
să fie mai solide decât frica de imparţialitate şi probleme de evaluare, care pot apărea
şi în cazul altor declaraţii făcute de martori”. În calitate de exemplu de inegalitate juri-
dică s-a menţionat „că o parte care este persoană fizică şi nu este admisă să depună
mărturii poate fi confruntată cu o parte, care este persoană juridică şi este în măsură
să citeze „terţele părţi”, cu toate că credibilitatea acestor mărturii este pusă la îndoială
din cauza legăturilor apropiate cu această parte sau cu procedura.
... Este dificil de a stabili motivul pentru care un individ ar putea beneficia de
posibilitatea de a face o declaraţie sub jurământ în faţa unui tribunal cu privire la ma-
teriile în care participă în timp ce altă persoană ar fi privată de o astfel de posibilitate.
Aceasta se aplică chiar şi în cazul insuficienţei probelor, în sensul că nici o altă probă
nu este disponibilă...” (Parlementaire Geschiedenis Nieuw Bewijsrecht, p. 189-90).
Trebuie de remarcat faptul că în continuare există diferenţe între un martor
care este parte la procedura în litigiu şi un martor care nu este parte. În speţă, este
suficient de a nota că în conformitate cu articolul 213 paragraful 1 CCP declaraţia unui
martor care este parte la procedura „referitoare la faptele care trebuie demonstrate
de către acesta nu poate constitui o probă în favoarea lui, decât dacă declaraţia su-
plimentează probele incomplete”.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

28. Compania Dombo a sesizat Comisia la 15 august 1988. Ea a pretins că


refuzul tribunalelor de a audia directorul companiei (sau fostul director) în calitate de
martor în timp ce managerul sucursalei oponentului ei a fost audiat a plasat-o într-o
poziţia dezavantajată faţă de oponentul ei şi, prin urmare, a constituit o încălcare a
principiului „egalităţii armelor” garantat de articolul 6 paragraful 1 din Convenţie.
29. La 3 septembrie 1991, Comisia a declarat cererea (nr. 144448/88) admisi-
bilă. În raportul său din 9 septembrie 1992 (articolul 31), ea a constatat existenţe unei
încălcări a articolului 6 paragraful 1. Textul integral al opiniei Comisiei este anexat la
prezenta hotărâre1.

Nota grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 274 al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

580
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6


PARAGRAFUL 1

30. Societatea reclamantă s-a plâns de refuzul instanţelor naţionale de a permite


fostului director general, dl van Reijendam, de a depune mărturii, în timp ce managerul
sucursale bancii, dl van W., care a fost unica persoană prezentă la încheierea unui
acord verbal, a benficiat de astfel de posibilitate. În acest context, instanţele naţionale
au fost incapabile să respecte principiul „egalităţii armelor”, astfel încălcând dreptul re-
clamantului la „un proces echitabil” garantat de articolul 6 paragraful 1, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către o instanţă (...) care va hotărî
(...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil (...)

Comisia s-a subscris acestei teze, iar Guvernul a contestat-o.


31. Curtea notează în primul rând că ea nu este chemată să decidă în mod ge-
neral dacă este legal de a împiedica o persoană să depună mărturii în propria cauză
în cadrul unui proces.
De asemenea, ea nu trebuie să examineze în abstracto dreptul olandez al pro-
baţiunii în materie civilă. Compania reclamantă nu pretinde că însăşi legea contravi-
nea dispoziţiilor Convenţiei. În afară de aceasta, legea în temeiul căreia au fost adop-
tate deciziile în litigiu a fost ulterior înlocuită. În orice caz, admisibilitatea unor mărturii
ţine în primul rând de prevederile dreptului intern (a se vedea, în special şi mutatis
mutandis, hotărârea din 15 iunie 1992 în cauza Lüdi c. Elveţiei, Seria A nr. 238, p. 20,
paragraful 43 şi hotărârea din 24 iunie 1993 în cauza Schuler-Zgraggen c. Eleveţiei,
Seria A nr. 263, p. 21, paragraful 66).
Nu ţine de competenţa Curţii de a substitui cu propria evaluare a faptelor cele
ale instanţelor naţionale. Sarcina Curţii este de a examina dacă procedura în ansam-
blul său, înclusiv modul în care a fost autorizată depunerea mărturiilor, era „echitabil”
în sensul articolului 6 paragraful 1 (a se vedea, printre altele şi mutatis mutandis, cele
două hotărâri precitate, ibidem).
32. Exigenţele inerente conceptului de „proces echitabil” nu sunt în mod necesar
similare în cauzele care vizeză stabilirea drepturilor şi obligaţiunilor cu caracter civil cu
cele care vizează stabilirea unei acuzaţii penale. Acest fapt este cauzat de absenţa unor
prevederi detaliate similare cu cele ale paragrafelor 2 şi 3 din articolul 6 care se aplică
cauzelor de prima categorie. Astfel, deşi aceste dispoziţii au o anumită relevanţă în
afara limitelor stricte ale dreptului penal (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea din 10
februarie 1983 în cauza Albert şi Le Compte c. Belgiei, Seria A nr. 58, p. 20, paragraful
39), Statele Contractante dispun de o latitudine mai mare la examinarea cauzelor civile
care vizează drepturile şi obligaţiunile civile, decât la examinarea cauzelor penale.
33. Cu toate acestea, anumite principii referitoare la noţiunea de „proces echi-
tabil” în cauzele cu caracter civil derivă din jurisprudenţa Curţii. În speţă, este evident
că exigenţa „egalităţii armelor”, în sensul „unui echilibru echitabil” între părţi, se aplică,

581
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

în principiu, la astfel de cauze, precum şi la cauzele penale (a se vedea hotărârea din


26 mai 1986 în cauza Feldbrugge c. Olandei, Seria A nr. 99, p. 17, paragraful 44).
Curtea este de acord cu Comisia că în cazul litigiilor care implică interese priva-
te oponente, „egalitatea armelor” presupune acordarea fiecărei părţi a unei posibilităţi
rezonabile de a-şi prezenta cauza, inclusiv depunerea personală a mărturiilor, cu re-
zerva condiţiilor care n-o plasează într-o situaţie dezavantajată faţă de oponentul ei.
Sarcina de a asigura în fiecare caz individual respectarea exigenţelor „unui
proces echitabil” le revine autorităţilor naţionale.
34. În speţă, obligaţia companiei reclamante era de a demonstra existenţa unui
acord verbal între ea şi bancă de a extinde anumite facilităţi de credit. Numai două
persoane au fost prezente la întâlnirea în timpul căreia acest acord a fost încheiat, şi
anume dl van Reijendam, reprezentând compania reclamantă şi dl van W., reprezen-
tând banca. Totuşi, numai unei din aceste două persoane cheie i s-a permis să depu-
nă mărturii, şi anume reprezentantului băncii. Compania reclamantă nu a beneficiat
de posibilitatea de a cita persoana care a reprezentat-o, deoarece Curtea de Apel a
identificat-o cu compania reclamantă.
35. În timpul negocierilor relevante dl van Reijendam şi dl van W. au acţionat pe po-
ziţii egale, ambii fiind abilitaţi să negocieze în numele părţilor lor respective. Prin urmare,
este dificil de a constata de ce permisiunea de a fi audiaţi nu a fost acordată ambilor.
Compania reclamantă a fost astfel plasată într-o situaţie dezavantajată faţă de
bancă şi, prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1.

II. APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

36. Potrivit articolului 50 din Convenţie,


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciu moral şi material


37. În memoriul său compania reclamantă a reclamat o compensaţie pentru
prejudiciul material şi moral fără a specifica sume exacte. În documentele ulterioare în
care revendicările erau formulate mai detaliat, compania a declarat că nu le consideră
definitivate pentru o decizie. În opinia ei, prejudiciul material suferit în rezultatul acţi-
unilor reclamate ale băncii şi daunele cauzate de respingerea revendicărilor de către
instanţele naţioane trebuiau să fie evaluate de către contabil. O astfel de evaluare ar
fi indicat, de asemenea, întinderea prejudiciului moral suferit.
38. Compania reclamantă a solicitat Curţii să acorde iniţial o sumă în avans
din contul sumei care urma a fi eventual achitată de către Guvern, suficientă pentru
a acoperi cheltuielile pentru efectuarea unei evaluări a pierderilor de către experţi
în finanţe. Cu titlu subsidiar, ea a solicitat acordarea unei sume cu titlu de asistenţă

582
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

juridică specială, suficientă pentru acelaşi scop. În caz contrar, ea roagă Curtea să
amâne examinarea pretenţiilor formulate în temeiul articolului 50, astfel acordându-i
posibilitatea de a obţine fondurile cerute din alte părţi.
39. Cuvernul a afirmat, în primul rând, că nu era cert faptul că instanţele naţioan-
le ar fi acordat câştig în cauză companiei reclamante dacă dl Van Reijendam ar fi fost
audiat şi, în al doilea rând, că ar fi incorect de a declara Guvernul responsabil pentru
prejudiciul suferit de compania reclamantă, care a fost cauzat de acţiunile băncii.
Delegatul Comisiei a sugerat Curţii să ia în consideraţie cu titlu de prejudiciu
material pierderea unor posibilităţi şi tratamentul inechitabil cu titlu de prejudiciu moral
şi să acorde o sumă pe o bază echitabilă.
40. Curtea consideră că este în măsură să se pronunţe asupra revendicărilor
companiei reclamante.
Diferite revendicări a companiei reclamante a compensaţiei pentru daunele
materiale şi morale, asupra cărora trebuie să se statuieze în mod global, sunt bazate
pe ideea că ea ar fi câştigat cauza dacă instanţele naţionale ar fi permis audierea dlui
van Reijendam. Curtea nu poate accepta această ipoteză fără a examina probele.
Mărturiile dlui van Reijendam în faţa Curţii de Apel din Arnhem ar fi putut conduce la
existenţa a două declaraţii oponente, una din care trebuia să fie acceptată împotriva
celeilalte pe baza probelor furnizate. Nu ţine de competenţa Curţii Europene a Drep-
turilor Omului de a indica care din ele trebuie acceptată. Această parte a revendicării
satisfacţiei echitabile poate fi, prin urmare, respinsă.
B. Costuri şi cheltuieli
41. Compania reclamantă a cerut rambursarea sumei de 12, 948 NLG cu titlu
de onorarii pentri avocaţi şi cheltuielile suportate în timpul procedurii în faţa Curţii de
Apel din Arnhem. În plus, compania reclamantă a solicitat o sumă totală de 48, 244.51
NLG minus sumele plătite şi care urmează a fi plătite pentru reprezentarea juridică în
faţa instituţiilor de la Strasbourg.
Delegatul Comisiei nu s-a pronunţat. Guvernul nu a exprimat nici o opinie, cu
excepţia unei precizări potrivit căreia timpul consumat de către avocatul companiei
reclamante - 133 ore - este „într-o măsură oarecare dubios”.
42. Curtea notează că similar cu revendicarea compensaţiei, revendicarea cos-
turilor şi cheltuielilor suportate în timpul procedurii în faţa Curţii de Apel din Arnhem se
bazează pe ipoteza că compania reclamantă ar fi obţinut câştig de cauză dacă dl van
Reijendam ar fi fost audiat (paragraful 40 supra). Prin urmare, această revendicare a
fost respinsă pentru aceleaşi motive.
43. Cât priveşte costurile şi cheltuielile suportate în timpul procedurii în faţa
instituţiilor de la Strasbourg, Curtea consideră rezonabil de a acorda companiei recla-
mante, pe o bază echitabilă, suma de 40000 NLG minus suma 16, 185 franci achitată
cu titlu de asistenţă juridică.
În schimb, Curtea nu consideră adecvat de a accepta cererea reclamantei de
plată a ratei dobânzii.

583
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, cu cinci voturi contra patru, că a avut loc o încălcare a articolului 6 para-
graful 1;
2. Susţine, în unanimitate, că statul reclamat trebuie să achite companiei reclamante
o sumă de 40000 (patruzeci mii) guldeni olandezi cu titlu de costuri şi cheltuieli
suportate în timpul procedurilor în faţa instituţiilor de la Strasbourg, minus 16185
(şaisprezece mii o sută şi optzeci şi cini) franci care urmează a fi convertiţi în mo-
neda olandeză la rata de schimb în vigoare la data pronunţării prezentei hotărâri;
3. Respinge, în unanimitate, restul cererii de satisfacţie echitabilă

Redactată în limbile engleză şi franceză, apoi pronunţată în şedinţă publică la


Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 27 octombrie 1993.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Marc-André Eissen
grefier

În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 din Convenţie şi articolul 53 paragra-


ful 2 din regulamentul Curţii, textul opiniei disidente a judecătorului Martens, la care
s-a alăturat judecătorul Pettiti şi opiniei disidente comune a judecătorilor Bernhargt şi
Pekkanen este anexat la prezenta hotărâre.

Parafat: R. R.

Parafat: M.-A. E.

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI MARTENS


LA CARE S-A ALĂTURAT JUDECĂTORUL PETTITI

1. Există două motive pentru care nu pot fi de acord cu hotărârea Curţii.


Dombo se plânge de aplicarea de către instanţele olandeze a unei reguli impu-
se de legislaţia naţională privind probele în procedura civilă potrivit căreia „o persoană
care este formal sau real parte la litigiu nu poate fi audiată în calitate de martor la
examinarea propriei cauze”.1

1
Cât priveşte regula, a se vedea paragraful 23 din hotărârea Curţii

584
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În opinia mea, (a) această normă nu este incompatibilă cu dispoziţiile Conven-


ţiei, în special cu conceptul de proces echitabil, precum şi (b) aplicarea ei in concreto
nu încalcă principiul egalităţii armelor.
A.
2. Curtea îşi începe raţionamentul notând că „sarcina ei nu este de a decide
în general dacă excluderea mărturiilor unei persoane depuse în procedura civilă la
care ea este parte se permite” (paragraful 31 din hotărâre) şi, prin urmare, refuză să
examineze in abstracto dacă norma din legislaţia olandeză privind mărturiile în pro-
cedura civilă este compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei. Or, Curtea nu poate să evite
adresarea acestor întrebări, deoarece refuzul instanţelor olandeze de a audia mărtu-
riile dlui van Reijendam a constituit rezultatul inevitabil al aplicării regulii relevante cu
privire la mărturii1 .
Curtea se limitează la stabilirea faptului dacă procedura între Dombo şi bancă
„în ansamblul său, inclusiv modul în care s-a permis depunerea mărturiilor, erau „echi-
tabile” în sensul articolului 6 paragraful 1”. Argumentul decisiv pentru a răspunde la
această întrebare negativ constă în faptul că
„în timpul negocierilor relevante dl van Reijendam şi dl van W. au acţionat în mod echitabil, ambii fiind
autorizaţi să negocieze din numele părţilor lor respective. Este ... dificil de a percepe motivul pentru
care lor nu trebuie să li se permită depunerea depoziţiilor” (a se vedea paragraful 35 din hotărâre).
Or, în termenii dreptului probaţiunii similar celui în vigoare în Olanda la momentul faptelor, nu se
poate susţine că dl van Reijendam şi dl van W. au „acţionat în mod echitabil”. Dl van W. era un
simplu angajat care-l reprezenta pe patronul său, pe când dl van Reijendam se identifica cu Dom-
bo, exercitând la momentul faptelor nu numai funcţia de director administrativ al companiei dar, în
mod indirect, fiind şi unicul acţionar2. Din moment ce norma de mai sus se bazează pe prezumţia
incontestabilă că mărturiile depuse de „către un martor în timpul examinării propriului caz” nu sunt
demne de încredere, deosebirea de poziţii între dl van W. şi dl van Reijendam au furnizat o expli-
caţie decisivă şi suficientă „pentru refuzul de a nu depune mărturii”.

Cu alte cuvinte, în toate situaţiile în care o parte la procedura civilă trebuie să se


bazeze în special, dacă nu şi în mod exclusiv, pe propriile declaraţii de a refuta evaluă-
rile făcute de oponentul ei şi coroborate de martori, norma precitată din dreptul olandez
al probaţiunii în procedura civilă plasează, în mod necesar, această parte într-o poziţie
dezavantajată vizavi de oponentul ei; în opinia Curţii aceasta este consecinţa care per-
mite a concluziona că principiul egalităţii armelor a fost încălcat. Din aceasta rezultă că
Curtea nu condamnă aplicarea normei in concreto dar însăşi existenţa ei.
3. Or, pun la îndoială faptul dacă această dezaprobare este justificată. Regula că
o persoană care este parte la o procedură civilă nu poate fi audiată în calitate de martor
în propriul caz este bazată în mod evident pe opinia că astfel de mărturii sunt dubioase
în mod intrinsec. Mai mult ca atât, aceasta îşi are originea în perioada când depunerea

1
Dacă în cauzele la originea cărora se află o cerere individuală, Curtea în mod general nu este competentă
de a controla in abstracto compatibilitatea dreptului statului reclamat dispoziţiile Convenţiei, ea a recunos-
cut existenţa unor excepţii de la acest principiu. O altfel de excepţie este cazul în care nu este posibil de a
trasa o distincţie între regulă şi aplicarea ei sau, potrivit Curţii, în cazul în care decizia sau măsura reclama-
tă „a fost, de fapt, rezultatul” aplicării regulii. A se vedea, în special, hotărârea în cauza Philis c. Greciei din
27 august 1991, Seria A nr. 209, paragraful 61.
2
A se vedea paragraful 7 din hotărârea Curţii.

585
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

jurământului de către martori era percepută ca având o semnificaţie (religioasă) atât de


majoră încât se considera imperativ de a proteja o parte la un litigiu civil de la încălcarea
jurământului şi cealaltă parte de la posibilitatea ca judecătorul să fie obligat să accep-
te declaraţiile oponentului părţii deoarece ele au fost depuse sub jurământ. Pentru o
perioadă îndelungată de timp regula că nemo in propria causa testis esse debet a fost
acceptată în mod general şi a constituit partea dreptului probaţiunii în procedură civilă în
toate statele europene1. Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului trecut ea a fost
anulată într-un număr de ţări2. Consideraţiunile eficacităţii procedurale pot fi avansate în
mod incontestabil pentru a justifica o astfel de reformă, dar regula continuă să fie apli-
cată într-un număr de state europene - printre care Belgia, Franţa, Italia, Elveţia, Spania
şi Turcia- care aparent preferă să menţină neîncrederea tradiţională de a permite părţii
litigante să depună mărturii la examinarea propriei cauze.
În acest context, consider că este foarte dificil de a dezaproba regula ca fiind
incompatibilă cu principiile fundamentale ale procedurii echitabile. În orice caz, tre-
buie să se ţină cont de alte oportunităţi acordate de dreptul intern al probaţiunii la
audierea unei părţi în persoană în procedura civilă şi fără vreun argument decât cel
că este „dificil de a percepe motivul” pentru care o parte nu trebuie să beneficieze de
posibilitatea de a depune mărturii din propriul nume.
4. După cum am remarcat deja, Curtea va determina dacă procedura între
Dombo şi bancă „în ansamblul său, inclusiv modul de depunere a mărturiilor, era
„echitabilă” în sensul articolului 6 paragraful 1”. Apoi, Curtea sugerează că printre
„principiile privind noţiunea unui „ proces echitabil” în cauzele care vizează drepturile
şi obligaţiile civile” exigenţa „egalităţii armelor” este cea mai semnificativă în cazul de
faţă. În continuare, Curtea afirmă că în astfel de proceduri „egalitatea armelor” implică
„că fiecare parte trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta
cauza - inclusiv mărturiile lui - cu condiţia că nu o plasează într-o poziţie dezavanta-
jată vizavi de oponentul ei”.
Ultima alegere a cuvintelor nu este în special adecvată, din moment ce poate
fi interpretată ca indicând că conceptul „egalităţii armelor” are implicaţii semnificati-
ve, prin acea că el presupune de asemenea adaptarea regulilor reale de procedură,
aşa cum sunt regulile mărturiei, în vederea garantării ambelor părţi şanse egale de
succes; în timp ce în raport cu litigiul privind drepturile şi obligaţiile civile, conceptul
„egalităţii armelor” poate avea numai o semnificaţie formală: ambele părţi trebuie să
beneficieze de o oportunitate echitabilă de a aduce cauza în faţa tribunalului şi de a-şi
prezenta argumentele şi mărturiile3.
Cu toate acestea, prezum că Curtea este de aceeaşi opinie şi a introdus aceas-
tă formulare numai în calitate de criteriu pentru a determina dacă ambele părţi dispun
de oportunităţi echitabile pentru a-şi prezenta argumentele şi mărturiile.
1
A se vedea H. Nagel, „Die Grundzüge des Beweisrechts im europäischen Zivilprozess” (Baden-Baden,
1967), p. 86 şi următoarele.
2
A se vedea Nagel, op.cit., şi în Fesrschrift für Walther J. Habscheid (1989), p. 195 şi următoarele.
3
A se vedea, în special, G. Baugä”Ausprägung der prozessualen Grundprincipen der Waffengleichheit und
der fairen Prozessführung im zivilprozessualen Beweisrecht”, Festschrift Franz Matscher, Vienna, 1993, p.
29 şi următoarele, cu referinţe ulterioare.

586
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În opinia mea Dombo a beneficiat de o astfel de oportunitate.


5. Ambele părţi au beneficiat de oportunităţi ample şi echitabile de a-şi prezenta
cauza în scris şi ambele părţi au beneficiat de oportunităţi ample şi echitabile de a-şi
prezenta mărturiile. Ambele părţi au furnizat documente şi au citat martori1.
Este adevărat că banca era capabilă să citeze în calitate de martor negociato-
rul ei (dl van W.), în timp ce Dombo nu a avut posibilitatea de a-şi cita negociatorul,
dl van Reijendam. Oricum, există motive pentru a decide că acest fapt nu a plasat
compania „într-o poziţie dezavantajată în raport” cu banca.
În primul rând, în conformitate cu legislaţia olandeză instanţele de judecată dis-
pun de libertate la evaluarea depoziţiilor martorilor. Astfel, instanţele naţionale dispunea
de libertatea de a ţine cont de faptul că dl van W era implicat profesional în activitatea
băncii şi, prin urmare, avea un anumit interes în rezultatul procedurii2. În mod similar, ei
ar fi dispus de libertatea de a ignora declaraţiile făcute de dl van Reijendam în cazul în
care acesta obţinea permisiunea de a depune mărturii. Respectiv, simplul fapt că dl van
W a fost capabil să depună mărturii, în timp ce dl van Reijendam nu a beneficiat de o
astfel de posibilitate nu poate plasa Dombo într-o poziţie dezavantajată3.
Mai mult ca atât, în cazul în care Curtea de Apel din Arnhem ar fi constatat că
tratarea faptelor de către Dombo, deşi nu fusese dovedită deplin de probele prezen-
tate, a fost cea mai probabilă din cele două variante, ea ar fi putut decide în favoarea
companiei Dombo sub rezerva confirmării de către dl Reijendam a versiunii compa-
niei Dombo a faptelor sub jurământ4. Este adevărat că tribunalele au ordonat depu-
nerea „unui jurământ suplimentar” în cazul în care considerau persoana care urma
să-l depună ca nefiind demnă de încredere; şi, de asemenea, este adevărat că din
cauza manevrei dlui van Reijendam cu scopul de a obţine permisiunea de a depune
mărturii în calitate de martor, Curtea de Apel din Arnhem nu trebuia să-l considere ca
posedând această calitate. Aceasta nu produce consecinţe, ţinând cont nu numai de
maxima „nemo auditur...” dar, de asemenea, pentru că prezentul argument vizează
numai oportunităţile juridice ale companiei Dombo.
6. Pentru aceste motive am votat că nu a avut loc nici o încălcare.

1
A se vedea paragrafele 12-18 din hotărârea Curţii.
2
Acest argument a fost evidenţiat de către Curtea Supremă olandeză: a se vedea paragraful 21 din hotă-
rârea Curţii.
3
Analiza hotărârii Curţii de Apel din Arnhem (a se vedea paragraful 19 din hotărârea Curţii) evidenţiază că
această instanţă a evaluat cu precauţie mărturiile ambelor părţi şi că ea era convinsă să decidă împotriva
Dombo datorită „faptului că nu exista nici o probă scrisă privind un acord atât de important” ca acela care a
ridicat facilităţile de credit de la 500, 000 NLG la 2, 100, 000 NLG şi nu din cauza mărturiilor dlui van W.
4
Dl van Reijendem, fiind identificat cu Dombo, putea depune un „jurământ suplimentar” din numele său - a
se vedea paragrafele 24 (a) (ii) şi 25 din hotărârea Curţii.

587
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________

OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR


BERNHARDT ŞI PEKKANEN

Am votat împotriva încălcării articolului 6 paragraful 1 în speţă. În opinia noas-


tră, egalitatea armelor în procedurile civile necesită egalitatea şanselor şi a posibili-
tăţilor de a prezenta materiale relevante instanţei vizate. În cadrul procedurii la care
este parte o persoană juridică, orice individ care reprezintă această persoană poate
fi identificat sub aspectul dreptului naţional procedural cu persoana juridică şi, prin
urmare, lipsit de statutul formal de martor. În opinia noastră, factorul decisiv este
faptul că părţile se bucură, în fapt şi în drept de egalitatea armelor în faţa instanţelor
naţionale. Suntem convinşi că Dombo Beheer, reclamantul în cauză, a beneficiat de
egalitatea armelor. În această privinţă, ne referim la paragraful 5 din opinia disidentă
a judecătorului Martens.

588
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

FREDIN (Nr. 2) contra SUEDIEI


(Cererea nr. 18928/91)

HOTĂRÂRE

23 februarie 1994

În cauza Fredin c. Suediei (nr. 2)1,


Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale
(„Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său, într-o cameră alcătuită
din următorul complet:
DniiR. Ryssdal, preşedinte,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
R. Macdonald,
A. Spielmann,
Dna E. Palm,
Dl I. Foighel,
Sir John Freeland,
Dl M.A. Lopes Rocha,
precum şi dnii M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat cu uşile închise la 23 septembrie 1993 şi la 25 ianuarie 1994,
A adoptat această hotărâre la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”) la 13 aprilie 1993 şi de către guvernul Regatului Suediei la 24 mai 1993,

1
Cauza poartă numărul 20/1993/415/494. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-
siei) corespunzătoare.

589
FREDIN (Nr.
LAWLESS contra
2) contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La originea


cauzei se află o cerere (nr. 18928/91) introdusă contra Suediei, cu care cetăţeanul
acestui stat, dl Anders Fredin, a sesizat Comisia la 9 aprilie 1991 în temeiul articolului
25 (art. 25).
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia
suedeză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46) (art. 46). Atât
cererea Comisiei cât şi a Guvernului aveau drept scop obţinerea unei decizii asupra
chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului recla-
mat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 6 § 1 din Convenţie.
2. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, recla-
mantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentant
(articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din dna E. Palm, judecător ales, din par-
tea Suediei (articolul 43 al Convenţiei), şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul
21 § 3 b) din regulament). La 23 aprilie 1993, acesta din urmă i-a desemnat, prin tra-
gere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dnii L.-E. Pettiti,
M.B. Walsh, R. Macdonald, A. Spielmann, I. Foighel, Sir John Freeland şi M.A. Lopes
Rocha (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament).
4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), dl Rys-
sdal i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental, pe repre-
zentantul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii
(articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefierul
a primit, la 20 august 1993, memoriul reclamantului şi, la 23, o scrisoare din partea
Guvernului care cuprindea observaţiile scrise din 7 mai 1992 în adresa Comisiei. La
10 septembrie 1993, secretarul acesteia l-a informat că delegatul îşi va exprima po-
ziţia la audiere.
La 10, 15 şi 21 septembrie 1993, Comisia şi Guvernul au elaborat diferite do-
cumente solicitate de grefier. La această ultimă dată, reclamantul a furnizat precizări
privind revendicările sale pretinse în temeiul articolului 50 din Convenţie.
5. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 21 septembrie 1993, la Palatul
Drepturilor Omului din Strasbourg, a avut loc o audiere publică. În prealabil, Curtea
s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului

dnii C.H. Ehrenkrona, subsecretar adjunct al Afacerilor juridice,


Ministerul Afacerilor Externe, agent,

G. Regner, subsecretar, Ministerul Justiţiei, consilier,


- din partea Comisiei

dl S. Trechsel, delegat,

590
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

- din partea reclamantului

dl J. Axelsson, avocat, consilier.


Curtea a audiat declaraţiile dlor Ehrenkrona, Trechsel şi Axelsson, precum şi
răspunsurile la o întrebare pe care ea le-a adresat-o.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

6. Inginerul agronom dl Anders Fredin este cetăţean suedez şi locuieşte în


Grödinge, Suedia.
Reclamantul şi soţia sa posedau în localitatea Botkyrka un teren pe care se afla
o carieră de pietriş. Ei deţineau o autorizare de extragere a pietrişului pentru perioada
14 aprilie 1983 – 1 decembrie 1988, dată la care ei au fost privaţi de ea; între timp ea
fusese prelungită, cu dubla condiţie ca din acest moment activităţile să fie încetate şi
să fie produse lucrări de restaurare.
Revocarea autorizării şi lipsa unui recurs judiciar împotriva acestei măsuri şi
celei conexe, constituise obiectul primului litigiu în faţa Curţii care, printr-o hotărâre
din 18 februarie 1991, a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Conven-
ţie, dar nu şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1) examinat separat sau combinat
cu articolul 14 (art. 14+P1-1) din Convenţie (Seria A nr. 192).
7. După 1 decembrie 1988, reclamantul a solicitat la prefectură (länsstyrelsen) o
licenţă specială de extragere, pentru a se conforma planului de restaurare adoptat la 9
martie 1987. Cererea fusese refuzată la 14 mai 1989; la 21 iunie 1989, guvernul (Minis-
terul Mediului şi al Energiei) a respins recursul reclamantului împotriva acestei decizii.
8. Dorind să anuleze această ultimă decizie, dl Fredin a sesizat Curtea supre-
mă administrativă (regeringsträtten) în temeiul legii din 1988 cu privire la controlul ju-
diciar al unor decizii administrative (lagen om rättsprövning au vissa förvaltingsbeslut
1988:205 – „legea din 1988”). În opinia lui, refuzându-i acordarea unui permis special,
autorităţile competente l-au împiedicat să ia măsurile necesare pentru a executa pla-
nul de restaurare; refuzul contravine principiului obiectivităţii consacrat de capitolul
1, articolul 9, din instrumentul Guvernului (regeringsformen, parte integrantă a Con-
stituţiei). În plus, în pofida principiului proporţionalităţii şi a articolului 3 din legea din
1964 cu privire la protecţia naturii (naturvåardslagen 1964:822), autorităţile au depăşit
exigenţele necesare protecţiei naturii şi a altor interese, publice sau private. Decizia
lor de asemenea era incompatibilă cu scopul conservării naturii definit în articolul 1 § 3
din lege. În cele din urmă, când dl Fredin a întrebat ce măsuri să întreprindă, prefectu-
ra i-a răspuns când deja termenul de restaurare a carierei fusese expirat; reclamantul
fusese deci victima unei denegări a justiţiei.
Mai mult ca atât, reclamantul a cerut Curţii supreme administrative să ţină o
audiere.

591
FREDIN (Nr.
LAWLESS contra
2) contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

9. Printr-o decizie (beslut) din 13 decembrie 1990, Curtea supremă administrativă,


reunită într-o şedinţă din cinci judecători, a respins cererea cu o majoritate de trei voturi
împotriva la două, considerând că în conformitate cu articolul 9 din legea din 1971 cu
privire la procedura administrativă (fόrvaltningsprocesslagen 1971:291, paragraful 14 de
mai jos) nu există temei pentru desfăşurarea unei audieri. Cât priveşte fondul cauzei, ea
a conchis în umanimitate, în baza observaţiilor scrise de reclamant şi de prefectură, că
decizia guvernului nu era ilegală şi, prin urmare, a confirmat-o.
Potrivit procesului-verbal al deliberării din 30 octombrie 1990, cei doi judecători
care pledase în favoarea desfăşurării unei audieri s-au referit în particular la faptul
că legea din 1988 avea drept scop armonizarea legislaţiei suedeze la normele Con-
venţiei şi la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în această materie (paragraful 11
infra). Ei au mai menţionat că unele puncte esenţiale ale cauzei dlui Fredin au rămas
neclare deoarece exista o neînţelegere între reclamant şi prefectură asupra chestiunii
dacă potrivit planului de restaurare (paragrafele 7-8 supra) era necesară o extragere
suplimentară a pietrişului sau pur şi simplu deplasarea acestui material în interiorul
carierei. În afară de aceasta, ei subliniau lipsa clarităţii pretenţiilor reclamantului con-
tra guvernului.
Aceiaşi doi judecători considerau că guvernul trebuia să fi prezentat observaţii
scrise cu privire la această cauză; pe de o parte, motivând respingerea cererii de apel
a reclamantului şi, pe de altă parte, exprimându-şi opinia asupra necesităţii extragerii în
continuare a pietrişului şi asupra problemei dacă din decizia sa reieşea că după 1 decem-
brie 1988 dl Fredin a fost împiedicat să restaureze în modul cuvenit cariera de pietriş.
10. Legislaţia suedeză nu oferea nici o cale de recurs împotriva deciziei Curţii
supreme administrative din 13 decembrie 1990.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

11. Legea din 1988 a fost adoptată în rezultatul mai multor hotărâri ale Curţii
Europene, pronunţate în special împotriva Suediei, potrivit cărora lipsa controlului
judiciar asupra unor decizii administrative încălca articolul 6 § 1 din Convenţie (vezi,
spre exemplu, hotărârile Sporrong şi Lönnroth c. Suediei din 23 septembrie 1982,
seria A nr. 52, pag. 29-31, §§ 78-87; Pudas c. Suediei şi Bodén c. Suediei din 27
octombrie 1987, seria A nr. 125-A, pag. 13-17, §§ 28-42, şi nr. 125-B, pag. 39-42, §§
26-37). Promulgată cu efect temporar, ea trebuia să rămână în vigoare până în 1991;
ea a fost prorogată până la sfârşitul anului 1994.
12. În termenii articolului 1, orice persoană care este parte la o procedură admi-
nistrativă în faţa guvernului sau altei autorităţi publice poate, în lipsa altui remediu, să
invite Curtea supremă administrativă, în calitate de primă şi ultimă instanţă, să verifice
orice decizie adoptată în această cauză care implică exercitarea unei puteri publice
faţă de o persoană privată. Tipul deciziei administrative vizat de lege este precizat în
capitolul 8, articolele 2 şi 3, al instrumentului guvernului, la care face trimitere articolul
1 din legea din 1988. Articolul 2 al acesteia enumeră mai multe tipuri de decizii care
nu cad sub incidenţa sa; nici una dintre ele nu este relevantă prezentei cauze.

592
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Într-un proces angajat potrivit legii din 1988, Curtea supremă administrativă
a examinat dacă decizia contestată „contravenea unei norme legale” (articolul 1 din
lege din 1988). Potrivit materialelor lucrărilor de pregătire, reproduse în proiectul legii
1987/88:69 (pag. 23-24), examinarea fondului se referă în mod esenţial la chestiunile
de drept, dar ea ar putea să se extindă şi asupra chestiunilor de fapt pertinente din
punct de vedere juridic; de asemenea ea trebuie să asigure că nu au existat vicii pro-
cedurale care ar fi putut afecta rezultatul litigiului.
13. Dacă Curtea supremă administrativă declară ilegală decizia atacată, ea o
anulează şi, după necesitate, transmite cauza autorităţii administrative competente
(articolul 5 din legea din 1988 aplicabilă la momentul faptelor).
14. Procedura în faţa Curţii supreme administrative este reglementată de legea
din 1971 cu privire la procedura administrativă. În principiu ea se desfăşoară în scris,
dar Curtea poate convoca o audiere asupra unor puncte concrete dacă consideră că
aceasta ar fi de natură să-i faciliteze sarcina sau să accelereze procesul (articolul 9).

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

15. Dl Fredin a sesizat Comisia la 9 aprilie 1991. El a pretins că a fost lipsit în


faţa Curţii supreme administrative de un „proces echitabil şi public” prevăzut de arti-
colul 6 § 1 din Convenţie.
16. La 12 octombrie 1992 Comisia a declarat cererea admisibilă (nr. 18928/91).
În raportul său din 9 februarie 1993 (articolul 31), ea a conchis, cu şaisprezece voturi
contra două, că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1. Textul integral al avizului său şi
al opiniei disidente care însoţesc raportul figurează în anexă la prezenta hotărâre1*.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN

17. La audierile din 21 septembrie 1993, Guvernul a reiterat invitaţia formulată


în scrisoarea sa din 23 august (paragraful 4 supra) şi a rugat Curtea să se pronunţe
dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare a exigenţelor articolului 6 § 1 (art.
6-1) din Convenţie.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1

18. Dl Fredin a invocat articolul 6 § 1 (art. 6-1), care prevede:


„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public (...) a cauzei sale, de către
o instanţă (...) care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”

Nota grefei:
*
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 283-A al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

593
FREDIN (Nr.
LAWLESS contra
2) contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

Această dispoziţie se aplică procedurii în cauză, de altfel nimeni nu a contestat


acest fapt în faţa Curţii, dar Guvernul consideră, spre deosebire de reclamant şi Co-
misie, că ea nu a fost încălcată.
19. În plan general, Guvernul susţine că există riscul de a exacerba o problemă
deja acută în Statele Contractante, mai exact durata prea lungă a procedurilor judicia-
re, dacă din articolul 6 § 1 (art. 6-1) se va deduce un drept absolut al fiecărei persoane
la o audiere orală a cauzei sale. O audiere nu corespunde necesităţii reale atunci
când chestiunile ce urmează a fi examinate sunt de natură pur juridică; după cum au
notat membrii disidenţi ai Comisiei, argumentele de drept sunt deseori prezentate mai
eficient în scris decât oral.
Referitor la circumstanţele speţei, Guvernul subliniază că această Curte su-
premă administrativă are sarcina primordială de a verifica legalitatea deciziei atacate
în faţa sa şi de a determina dacă ea trebuie confirmată sau anulată; ea nu-şi poate
substitui propriile decizii. Ea a refuzat desfăşurarea unei audieri deoarece majoritatea
judecătorilor convocaţi au considerat că nu este necesară o clarificare a faptelor pen-
tru a putea lua o decizie; litigiul punea în discuţie doar probleme de drept şi o audiere
nu ar fi putut asista Curtea supremă administrativă la această examinare.
20. Reclamantul şi Comisia au considerat că dreptul la un proces echitabil
şi public prevăzut în articolul 6 § 1, înseamnă că o parte trebuie în principiu să-şi
poată expune argumentele oral în faţa unei instanţe judecătoreşti în cadrul unei
şedinţe publice. Unica jurisdicţie sesizată în cazul dlui Fredin, Curtea supremă ad-
ministrativă a încălcat articolul 6 § 1 prin respingerea cererii de audiere formulată
de reclamant. Acesta a mai adăugat că în absenţa dezbaterilor ea nu a examinat
toate aspectele cauzei.
21. Din jurisprudenţa Curţii reiese că în cadrul unui proces în faţa unei prime
şi unice instanţe, dreptul fiecăruia de a fi „ ascultat în mod public” în sensul artico-
lului 6 § 1, poate implica dreptul la o „audiere publică” (vezi spre exemplu hotărârea
Håkansson şi Sturesson c. Suediei din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, pag. 20,
§ 64). În prezenta speţă pentru Curte a fost suficient să determine dacă, în aceste
circumstanţe particulare, reclamantul a fost lipsit de oportunitatea de a-şi prezenta
oral argumentele în faţa Curţii supreme administrative ceea ce a constituit o încălcare
a articolului 6 § 1.
22. Este important de a menţiona în această privinţă că în procedura litigioasă
Curtea supremă administrativă a acţionat ca prima şi unica jurisdicţie. Competenţa
sa, iar Guvernul a recunoscut acest fapt, nu se limita doar la examinarea chestiunilor
de drept, dar îngloba de asemenea chestiuni de fapt (paragraful 12 supra). Observa-
ţiile dlui Fredin prezentate Curţii supreme administrative au demonstrat că apelul său
împotriva deciziei guvernamentale din 21 iunie 1989 putea ridica chestiuni de fapt şi
de drept (paragraful 8 supra). Pe de altă parte, minoritatea a exprimat opinia că era
necesar de a obţine, inter alia, prin intermediul audierii publice, unele clarificări cu
privire la anumite puncte esenţiale în opinia lor (paragraful 9 de mai sus).
Curtea consideră că cel puţin în acest circumstanţe, articolul 6 § 1 din Conven-
ţie garantează dreptul la o audiere în contradictoriu. Astfel, refuzul Curţii supreme ad-

594
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ministrative de a desfăşura o audiere publică în această speţă a constituit o încălcare


a articolului 6 § 1 din Convenţie.

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50

23. În termenii articolului 50,


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciul moral

24. Reclamantul nu a cerut nici o compensaţie a prejudiciului material, deoare-


ce nu a putut demonstra că Curtea supremă administrativă i-ar fi dat câştig de cauză
dacă ar fi organizat o audiere a cauzei sale. Totodată el a pretins că în această ipoteză
el ar fi putut soluţiona controversa care exista între el şi prefectură cu privire la natura
exactă a condiţiilor planului de restaurare (vezi paragraful 9 supra). De asemenea, el
a subliniat că este pentru a doua oară când este declarat victima unei încălcări, din
partea Suediei, a drepturilor garantate de articolul 6 § 1. Din aceste considerente el a
pretins 50 000 coroane suedeze pentru prejudiciul moral.
25. Guvernul a fost de acord să plătească o compensaţie pentru prejudiciul
moral, suma urmând să fie stabilită în funcţie de sumele alocate de Curte în cauzele
precedente pronunţate împotriva Suediei referitoare la lipsa accesului la o instanţă.
Delegatul Comisiei a fost de acord să fie plătită o indemnizaţie.
26. Curtea, statuând în echitate, acordă reclamantului 15 000 coroane pentru
daune morale.

B. Costuri şi cheltuieli

27. Reclamantul a solicitat în plus rambursarea sumei de 196 852 de coroane


pentru următoarele costuri şi cheltuieli:
a) 45 100 coroane pentru cheltuieli de procedură în faţa prefecturii şi a Guver-
nului (21 700 pentru onorariile avocatului său, plus 14 400 şi 9 000 pentru doi experţi
care i-au oferit asistenţă tehnică şi respectiv l-au ajutat la alcătuirea unui raport);
b) 131 250 coroane pentru lucru îndeplinit de către avocatul său pentru repre-
zentarea sa în faţa organelor Convenţiei;
c) 20 502 coroane pentru cheltuieli de călătorie şi de sejur la Strasbourg, pe
care le-a suportat consilierul său pentru a se prezenta în faţa Curţii.

28. Cât priveşte punctul a), Guvernul a optat pentru respingerea integrală a
acestei cereri; delegatul a considerat că nu toate cheltuielile interne ar trebui să fie
rambursate. Guvernul şi delegatul au admis în schimb că punctul b) sugerează o
rambursare, dar au considerat excesivă suma revendicată.

595
FREDIN (Nr.
LAWLESS contra
2) contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________

29. Cheltuielile interne – punctul a) – au fost necesare pentru evitarea încălcării


articolului 6 § 1 doar în măsura în care ele se referă la cererea de audiere (paragraful
22 supra). Pentru acestea şi pentru cele de la punctul b) Curtea, statuând în echitate,
a acordat reclamantului 100 000 coroane, cele de la punctul c), nesuscitând contro-
verse, trebuie recuperate în întregime.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;


2. Susţine că Suedia este obligată în decurs de trei lună să plătească reclamantului
15 000 (cincisprezece mii) coroane suedeze pentru prejudiciu moral şi 120 502
(una sută douăzeci mii cinci sute două) pentru costuri şi cheltuieli;
3. Respinge restul pretenţiilor de satisfacţie echitabilă.
Redactată în franceză şi engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul
Drepturilor Omului din Strasbourg, la 23 februarie 1994.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Marc-Andre Eissen
Grefier

596
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

JACUBOWSKI contra GERMANIEI


(Cererea nr. 15088/89)

HOTĂRÂRE

23 iunie 1994

În cauza Jacubowski contra Germaniei1,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
(„Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său, într-o cameră compusă
din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


R.Bernhardt,
B.Walsh,
R. Macdonald,
R. Pekkanen,
M.A. Lopes Rocha,
L. Wildhaber,
G. Mifsud Bonnici,
D. Gotchev,
precum şi dl M.-A. Eissen, grefier şi dl H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat cu uşile închise la 24 noiembrie 1993, apoi la 24 mai
1994,
A pronunţat această hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

Nota grefei:
1
Cazul poartă numărul 7/1993/402/480. Primele două cifre indică poziţia cazului pe lista cazurilor transmi-
se Curţii în anul corespunzător (a doua cifră). Ultimele două numere indică poziţia cazului transmis Curţii
de la crearea sa şi pe lista cererilor iniţiale corespunzătoare la Comisie.

597
JACUBOWSKI
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
GERMANIEI
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Guvernul Republicii Federative Germa-


ne („Guvernul”), apoi de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la
19 februarie şi 12 martie 1993, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi
47 din Convenţie. La originea cauzei se află o cerere (nr. 15088/89) introdusă contra
Germaniei, cu care cetăţeanul acestui stat, dl Manfred Jacubowski, a sesizat Comisia
la 11 aprilie 1989 în temeiul articolului 25.
Cererea Guvernului face trimitere la articolele 32 şi 48, cea a Comisiei la artico-
lele 44 şi 48, precum şi la declaraţia Germaniei de recunoaştere a jurisdicţiei obliga-
torii a Curţii (articolul 46). Ele au drept scop obţinerea unei deciziei asupra chestiunii
dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obli-
gaţiilor sale în temeiul articolului 10 din Convenţie.
2. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, recla-
mantul şi-a exprimat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentant
(articolul 30), căruia preşedintele i-a permis să utilizeze limba germană (articolul 27
§ 3 din regulament).
3. Camera se constituie de plin drept din dl R. Bernhardt, judecător ales din
partea Germaniei (articolul 43 din Convenţie), şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii
(articolul 21 § 3 b) din regulament). La 27 februarie 1993, dl Bernhardt, vicepreşedin-
tele Curţii, i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi şapte
membri şi anume dnii B. Walsh, R. Macdonald, R. Pekkanen, M.A. Lopes Rocha,
L. Wildhaber, G. Mifsud Bonnici şi D. Gitchev (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21
§ 4 din regulament).
4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), dl Ryssdal
i-a consultat, prin intermediul grefierului adjunct, pe agentul guvernamental, reprezen-
tantul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (arti-
colul 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefierul a primit
memoriul Guvernului la 16 iulie 1993 şi cel al reclamantului la 19 iulie. La 30 iulie, secre-
tarul adjunct al Comisiei l-a informat că delegatul se va exprima în cadrul audierii.
5. La 14 septembrie 1993, Comisia a furnizat documentele procedurii derulate
în faţa ei, la solicitarea grefierului potrivit instrucţiunii preşedintelui.
6. În conformitate cu decizia preşedintelui – care de asemenea a autorizat
reprezentanţii Guvernului să-şi prezinte pledoariile în germană (articolul 27 § 2 din
regulament) -, dezbaterile publice s-au desfăşurat la 22 noiembrie 1993, la Palatul
Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil camera s-a întrunit într-o reuniune pre-
gătitoare.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului

Dnii J. Meyer-Ladewig, Ministerialdirigent,


Ministerul federal al justiţiei, agent,

598
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

A.von Mühlendahl, Ministerialrat


Ministerul federal al justiţiei, consilier,
- din partea Comisiei

Dl J. Frowein, delegat,
- din partea reclamanţilor

Dnii W. Meilicke, avocat, reprezentant,

T. Heidel, avocat, consilier.

Curtea a audiat declaraţiile dlui Meyer-Ladewig, dlui von Mühlendahl, dlui


Frowein şi dlui Meilicke, precum şi răspunsul lor la întrebările sale.

ÎN FAPT

7. Dl Manfred Jacubowski locuieşte la Bonn şi exercită profesia de jurnalist. La


momentul faptelor, el lucra în calitate de redactor-şef la o agenţie de presă condusă
de o societate comercială, Deutche Depeschendienst GmbH, al cărui asociat, cofon-
dator şi manager era. La 31 martie 1983 societatea a înaintat cererea de falimentare
(Eröffnung des Konkursverfahrens). Ulterior a fost creată o nouă companie, Deutsche
Depeschendienst AG („ddp”) şi dl Jacubowski, la 3 mai 1983, a devenit unicul său
director (Vorstand) şi redactor-şef.
8. În scurt timp, el a intentat două serii de procese. În cadrul primei (A), el
denunţa concedierea sa şi în cadrul celei de-a doua (B), el reclama dreptul de a răs-
punde la un comunicat de presă al patronului său. Aproximativ în aceeaşi perioadă,
el constituise obiectul celui de-al treilea proces (C) introdus în temeiul legii din 7 iunie
1909 împotriva concurenţei neloiale (Gesetz gegen den unlauteren Wettbewerb – „le-
gea din 1909”).
A. Concedierea reclamantului
9. La 17 iulie 1984, din motive referitoare la gestionarea financiară a recla-
mantului, consiliul de supraveghere (Aufsichtsrat) al ddp l-a demis fără preaviz din
toate funcţiile sale. La 25 august, el i-a adresat o nouă scrisoare de concediere pe
motiv că furnizase informaţii confidenţiale terţilor. Dl Jacubowski a contestat vali-
ditatea acestei ultime concedieri, care fusese confirmată la 12 octombrie. O altă
scrisoare de concediere îi fusese expediată la 28 octombrie, după ce el a trimis
mediilor profesionale, la 25 septembrie, o scrisoare circulară însoţită de articole din
ziar (paragraful 14 infra). Ultimul aviz de concediere, bazat pe noi motive, îi fusese
adresat la 12 februarie 1985.
10. La finele unui proces judiciar angajat de reclamant, Curtea de Apel (Oberlan-
desgericht) din Cologne a constatat la 11 octombrie 1988 că el a fost concediat legal.
În opinia ei, scrisoarea circulară şi articolele de presă difuzate demonstrau o
încălcare atât de gravă a obligaţiei dlui Jacubowski de loialitate, încât pentru patron

599
JACUBOWSKI
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
GERMANIEI
____________________________________________________________________________________

era imposibil să continue contractul cu el; o asemenea speranţă nu putea fi rezona-


bilă. Trimiţând unui mare număr de persoane influente articole de ziar şi menţionând
în circulară declaraţii din punct de vedere obiectiv negative pe care ele le menţionau
referitor la competenţa şi situaţia comercială a ddp, dl Jacubowski urmărise conştient
riscul de a aduce companiei prejudicii importante; un asemenea comportament era
inacceptabil din partea unui cadru superior şi nu putea fi deci autorizat de dreptul
constituţional la libertatea de exprimare.
În afară de aceasta, din scrisoarea circulară nu reieşea că ea are drept obiectiv
principal apărarea reputaţiei şi onoarei reclamantului; ea nu făcea nici o referire la
alegaţiile ddp şi nu înainta nici un argument care să tindă spre apărarea dlui Jacu-
bowski. Ultimul său paragraf arăta clar că această scrisoare avea unicul scop de a
difuza observaţii nefavorabile cu privire la fostul patron al reclamantului şi de a stabili
contacte cu destinatarii.
11. Dl Jacubowski a atacat această hotărâre în faţa Curţii Federale de Justiţie
(Bundesgerichtshof) şi a Curţii Constituţionale Federale (Bundesverfassungsgericht),
dar ele au refuzat să accepte recursurile sale la 26 iunie şi 25 octombrie, pe motiv că
nu aveau nici o şansă de succes.

B. Răspunsul reclamantului la comunicatul de presă al patronului său

12. Între timp, agenţia a publicat la 16 august 1984 un comunicat de presă cu


privire la propria sa restructurare. Ea critica gestionarea de către reclamant în urmă-
torii termeni:
„ (...) după ce S.A.R.L. [societatea cu răspundere limitată] (...) a înaintat cererea de falimentare
la 31 martie 1983, S.A. [societatea anonimă] D. – dirijată din nou de către Manfred Jacubowski
– şi-a început activitatea la 20 aprilie 1983 cu un capital de un milion de mărci germane. Practicile
comerciale neschimbate ale lui Jacubowski şi comportamentul său neadecvat faţă de clienţi, pe
de o parte, precum şi lipsa dirijării eficiente şi fiabile a redacţiei, pe de alta, compromit şansele de
relansare şi provoacă chiar piederea clientelei. Până în primăvara anului curent, Jacubowski a
înşelat consiliul de supraveghere în ceea ce priveşte elemente esenţiale ale acestei evoluţii. Spre
exemplu, datoriile istorice ale S.A.R.L fusese atribuite S.A., fapt ce conducea agenţia D. la noi
dificultăţi financiare. Doar datorită intervenţiei rapide a fostului responsabil de trezorerie şi a conta-
bilităţii, actualul director K., a putut limita pagubele, astfel încât în prezent D. şi-a recăpătat bazele
economice solide. La 17 iulie – data adunării generale – Jacubowski fusese concediat fără preaviz
din cauza incompetenţei sale economice (...) K. a fost numit director unic (...)”

13. La 29 august şi 4 septembrie 1984, reclamantul a invitat ddp să publice


răspunsul său (Gegerdarstellung) la comunicat, dar fără succes. Atunci el a solicitat
o hotărâre provizorie (einstweilige Verfügung) a Tribunalului regional Landgericht) din
Bonn care i-a fost refuzată la 17 septembrie 1984 pe motiv că răspunsul presupus
nu se limita la prezentarea unei replici la alegaţiile de fapt (gegenteilige Tatsachenbe-
hauptung) care figurau în comunicat, dar prezenta o versiune total nouă a cronologiei
evenimentelor (Auflistung), care nu fusese abordată în comunicat.
La 11 octombrie, Curtea de Apel din Cologne a anulat această hotărâre şi a or-
donat agenţiei să dea curs cererii dlui Jacubowski, ceea ce fusese realizat o lună mai
târziu. În răspunsul său astfel publicat, reclamantul răspundea detaliat la principalele
acuzaţii cuprinse în comunicatul de presă al ddp.

600
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

C. Procedura în temeiul legii împotriva concurenţei neloiale

14. Între timp, la 25 septembrie 1984, dl Jacubowski a adresat la patruzeci de


editori şi redactori ai presei scrise şi audiovizuale, care au primit, în calitate de clienţi
ai ddp, comunicatul din 16 august (paragraful 12 supra), o compilaţie de treisprezece
articole din ziarele cu tiraj mare. Ele ofereau o privire critică asupra concedierii sale,
circumstanţele acesteia şi activitatea ddp în general. În particular se putea citi că
situaţia financiară a acesteia mai era deteriorată după falimentul din aprilie 1983 (pa-
ragraful 7 supra) şi că o parte din clienţi erau pregătiţi să renunţe la serviciile sale, în
special din cauza calităţii lor mediocre şi lipsa anumitor echipamente tehnice.
El a anexat o scrisoare circulară cu următorul conţinut
„Selecţia inclusă – incompletă în mod inevitabil – de articole referitoare la cauza Jacubowski c. D. ar
putea clarifica unele aspecte rămase în umbră, chiar în cazul în care cunoaşteţi deja o prezentare
sau alta a faptelor. Este adevărat că unele fapte nu sunt relatate corect, dar ele nu pot deloc modifica
impresia generală. Acţiunile judiciare încă pendinte, intentate de către membrii personalului D. afectat
de evoluţia sa actuală precum şi de mine însumi, vor scoate în evidenţă detaliile cauzei.
Sunt bucuros că voi putea curând să mă întâlnesc cu dumneavoastră, nu doar pentru a discuta
trecutul, dar şi evoluţiile viitoare cu privire la „piaţa informaţională” germană. Voi solicita în timp util
o întrevedere în acest scop.”

15. În curând după aceasta, la 11 martie 1985, reclamantul a creat o agenţie


numită de relaţii publice.
16. Între timp, societatea E., care a obţinut 25 % din capitalul ddp, a intentat un
proces de „încetare” (Unterlassung) împotriva dlui Jacubowski. La 29 ianuarie 1986,
Tribunalul regional din Düsseldorf a respins cererea din lipsa interesului de a acţiona
(rechtliches Interesse).
17. Pronunţându-se la 11 decembrie 1986 asupra apelului introdus de E., la
care agenţia s-a alăturat (Eintritt in den Rechtsstreit), Curtea din Düsseldorf a refuzat
o cerere care solicita să i se interzică reclamantului orice critică sistematică a ddp, dar
să i se ordone să se abţină, sub pedeapsa unei amenzi, de a continua difuzarea scri-
sorii în cauză; ea a decis în continuare că trebuia acordată o „indemnizaţie [societăţii
E.] pentru tot prejudiciul care a fost şi este suportat de ddp de acţiunile [litigioase]”.
Curtea s-a bazat pe articolul 1 din legea din 1909, formulată astfel: „O acţiune de în-
cetare şi de despăgubire poate fi introdusă împotriva oricărui care a recurs în afaceri,
în scopuri de concurenţă, la acţiuni contrare standardelor morale acceptate.”
În opinia ei, reclamatul, în circulara sa, a repetat din numele său alegaţiile din
articolele trimise. El cu siguranţă a dorit să corecteze eventualele afirmaţii greşite din
comunicat la adresa sa, dar mai ales a acţionat în scopuri de concurenţă în cadrul
relaţiilor de afaceri.
Curtea în special a declarat:
„Reclamatul a trimis (...) scrisoarea sa circulară din 25 septembrie 1984 în scopul exercitării unei
concurenţe în cadrul relaţiilor de afaceri.
Un act urmăreşte un scop de concurenţă în cazul în care este în stare să promoveze vânzările unei
persoane în detrimentul altei şi în cazul în care este realizat cu această intenţie, indiferent dacă
aceasta trebuie să fie singurul sau principalul motiv (jurisprudenţa stabilită; a se vedea Curtea

601
JACUBOWSKI
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
GERMANIEI
____________________________________________________________________________________

Federală de Justiţie în GRUR 1952, pag. 410 – Constanze I; Baumbach-Hefermehl, Wettewerbs-


recht, ediţia 14, introducere la legea împotriva concurenţei neloiale, note marginale 209 şi următ.,
cu alte referinţe).
Din remarcile pe care, potrivit martorului Leisner, reclamatul le-a făcut de câteva ori, rezultă că
acesta presupunea, chiar înainte de trimiterea scrisorii sale circulare, să creeze propria agenţie de
presă odată cu părăsirea [ddp]. Difuzarea, în adresa clienţilor efectivi ai [ddp] şi/sau potenţialilor cli-
enţi ai acesteia şi ai agenţiei de presă protejate de reclamat, a scrisorii circulare care făcea trimitere
la articolele de presă depreciative anexate la ea şi care se refereau printre altele la activitatea [ddp]
în calitate de agenţie de presă, era de natură să favorizeze poziţia concurenţială a reclamatului şi
să o diminueze pe cea a [ddp]. Cu certitudine, societatea reclamatului încă nu exista la momentul
faptelor. Totodată, pentru a putea constata existenţa raporturilor de concurenţă, este suficient ca
comercianţii să aibă în prezent, sau să se asigure că vor avea pe viitor, aceiaşi potenţiali clienţi.
Aceasta se referă la societatea reclamatului şi la [ddp] (...)
Comportamentul acestuia fusese inspirat şi de o (...) intenţie competitivă.
Experienţa demonstrează că faptul că o activitate este susceptibilă în mod obiectiv să favorizeze
poziţia concurenţială a autorului său în detrimentul celei a unei alte persoane nu este unicul ele-
ment care permite să se presupună o intenţie competitivă. (...)
În speţă, această intenţie rezultă şi din alte circumstanţe apărute pe parcursul procedurii. Potrivit
afirmaţiilor martorului Leisner, reclamatul intenţiona deja de mult timp să creeze propria agenţie în
cazul în care va părăsi serviciul la [ddp]. La mijlocul lunii iulie 1984, [ddp] l-a demis din funcţia de
director şi, la mijlocul lui august, a reziliat contractul lui de muncă. Aproximativ peste o lună, el a
trimis scrisoarea circulară şi articolele de ziar destinatarilor selecţionaţi, printre care – şi aceasta nu
provoacă controverse – clienţilor importanţi ai [ddp]. Peste câteva luni, fusese creată noua agenţie
de presă a reclamatului. Această cronologie a evenimentelor furnizează un indiciu suplimentar al
intenţiei reclamatului de a denigra [ddp] în faţa potenţialilor clienţi ai ambelor părţi şi de a facilita
astfel implantarea pe piaţă a propriei agenţii, pregătind concurenţa cu [ddp].
Intenţia reclamtului de a face concurenţă rezultă de asemenea din ultimul paragraf al circularei.
Acesta demonstrează că solicitând o întrevedere, reclamantul spera nu doar să corecteze eventu-
alele afirmaţii greşite la adresa sa, dar cel puţin astfel să-şi promoveze viitoarele sale activităţi în
calitate de concurent al [ddp]. Nu este clar ce a dorit să spună reclamatul când a scris că va fi bu-
curos de a discuta „nu doar despre trecut”, dar şi despre „viitoarele evoluţii pe piaţa informaţională
germană”. Reluând aceste declaraţii defavorabile pentru [ddp] şi difuzându-le în calitate de afirmaţii
şi aprecieri proprii, el a prejudiciat în mod inutil concurenţa cu [ddp]. Faptul că aceste informaţii
factuale defavorabile cu privire la activităţile [ddp] erau adevărate sau greşite şi că ele justificau sau
nu aprecierile defavorabile care le însoţeau, nu schimba nimic. În rezultat, declaraţiile veridice pot
servi la denigrarea unui concurent doar în cazul în care autorul lor are motive suficiente de a lega
propria sa poziţie concurenţială cu denigrarea concurentului şi cu condiţia că, prin natura sau gra-
dul său, critica nu depăşeşte măsura necesară (Curtea Federală de Justiţie în GRUR 1968, pag.
262 şi 265 – Fälschung). Un astfel de motiv de denigrare a [ddp] reluând observaţiile defavorabile
referitoare la activităţile acesteia în articolul din Horizont nu exista.”

Pe scurt, dl Jacubowski a deranjat inutil (behinderie unnötig) un concurent şi,


astfel, a încălcat articolul 1 din legea din 1909.
18. La 26 noiembrie 1987, Curtea Federală de Justiţie a respins recursul în ca-
sare (Revision) înaintat de reclamant, pe motiv că nu avea nici o şansă de succes.
19. După aceasta, dl Jacubowski a sesizat Curtea Constituţională Federală
denunţând în special o atingere adusă libertatăţii de exprimare (articolul 5 § 1, prima
frază, din Legea fundamentală). La 4 octombrie 1988, ea a respins recursul pe motiv
că acesta era neîntemeiat.
În primul rând, ea a notat că interdicţia litigioasă se referea doar la forma aleasă
de reclamant de a difuza informaţia, care purta pe deasupra un caracter economic.
Aceasta nu şi-a pierdut însă caracterul unei opinii a cărei exprimare este protejată de

602
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

articolul 5 § 1, prima frază, din Legea fundamentală. Această dispoziţie trebuia deci
examinată în raport cu articolul 1 din legea din 1909, care a servit drept fundament al
interdicţiei date.
Curtea s-a exprimat în următorii termeni:
„În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în cauze de apel la boicot (deciziile Curţii
Constituţionale [vol.] 62, pag. 230, 244 şi următ., împreună cu alte referinţe), pentru a cerceta legă-
tura care urmează a fi stabilită între [libertatea de exprimare şi concurenţa loială] în caz de remarci
prejudiciabile la adresa unui concurent, sunt determinante următoarele elemente.
În primul rând, sunt esenţiale motivele persoanei vizate şi, în relaţie cu aceasta, scopul şi obiectivul
declaraţiilor sale. Dacă acestea din urmă sunt dictate nu de interese personale de ordin economic,
dar de preocuparea de interesele politice, economice, sociale sau culturale ale colectivităţii, dacă
ele servesc la influenţarea opiniei publice, poate fi considerat că apelul în cauză beneficiază de
protecţia articolului 5 § 1 din Legea fundamentală, chiar dacă el are drept efect dăunarea interese-
lor private şi, în special, economice. Din contra, cu cât mai puţin comentariile contribuie la o dezba-
tere publică cu privire la un subiect major de interes general şi cu cât mai mult sunt direct îndreptate
împotriva acestor interese private în cadrul relaţiilor de afaceri şi în căutarea unui obiectiv egoist (a
se vedea decizia Curţii constituţionale [vol.] 66, pag. 116, 139) cum ar fi ameliorarea propriei poziţii
concurenţiale, cu atât este mai importantă protejarea acestor interese (...)
(...)
În lumina acestor fapte, expedierea scrisorii circulare a petiţionarului nu poate fi deloc considerată
ca o tentativă de a influenţa opinia publică. Aceasta din contra fusese un mijloc prin intermediul
căruia acesta intenţiona să-şi promoveze aproape în exclusivitate interesele sale comerciale per-
soanele şi să-şi asigure sau să-şi amelioreze poziţia concurenţială pe piaţa informaţională.
Rezultă (...) că prejudiciul (Beeinträchtigungen) cauzat reclamanţilor prin difuzarea scrisorii circulare
era neproporţional cu scopul petiţionarului, mai exact elucidarea relaţiilor sale cu [ddp] precum şi
„evoluţia actuală” a acesteia. În principiu, libertatea de exprimare prevalează faţă de drepturile (Re-
chtsgüter) protejate prin legile ordinare, tot aşa cum o declaraţie participă la o dezbatere permanentă
cu privire la un subiect de interes general, fapt ce constituie o piatră unghiulară a oricărui regim de-
mocratic liber. Această condiţie nu este satisfăcută în cazul în care este vorba de prevalarea anumitor
interese comerciale asupra altora în cadrul concurenţei comerciale. Recurgerea, pentru prevalarea
unuia din ele, la mijloace care în principiul beneficiază de protecţia articolului 5 § 1 din Legea funda-
mentală nu ar trebui deci să justifice subordonarea altor interese, protejate, la rândul său, de o lege
ordinară ce impune restricţii libertăţii de exprimare, în speţă articolul 1 din legea împotriva concurenţei
neloiale (deciziile Curţii Constituţionale [vol.] 62, pag. 230, 247 şi următ.). Prin urmare, curtea de apel
nu a încălcat articolul 5 § 1 din legea fundamentală prin faptul că, din contra, a calificat difuzarea
circularei de către petiţionar ca fiind compatibilă cu standardele morale acceptate.”

Curtea Constituţională a mai adăugat că, faptul că circulara era o continuare a


unui comunicat al ddp îndreptat împotriva sa (paragraful 12 supra) nu infirma această
concluzie, deoarece pentru a beneficia de protecţia constituţională, reacţia sa trebuia
să aibă drept scop influenţarea opiniei publice, ceea ce nu este adevărat.
20. La 30 noiembrie 1988, Tribunalul regional din Düsseldorf a respins o cerere
de despăgubire înaintată de ddp în baza hotărârii Curţii de Apel din 11 decembrie
1986 (paragraful 17 supra). El a considerat că ddp nu a motivat suficient pretenţiile
sale, nici nu a demonstrat existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciul pre-
tins şi difuzarea circularei de către dl Jacubowski.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

21. Dl Jacubowski a sesizat Comisia la 11 aprilie 1989. Invocând articolul 10 din


Convenţie, el s-a plâns de o atingere adusă dreptului său la libertatea de exprimare.

603
JACUBOWSKI
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
GERMANIEI
____________________________________________________________________________________

22. La 3 decembrie 1991, Comisia a declarat cererea (nr. 15088/89) admisibilă.


În raportul său din 7 ianuarie 1993 (articolul 31), ea şi-a exprimat în unanimitate opi-
nia cu privire la existenţa unei încălcări a articolului 10. Textul integral al opiniei sale
figurează în anexă la prezenta hotărâre1.

ÎN DREPT

CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 10

23. Reclamantul se plânge de injoncţiunea din 11 decembrie 1986, confirmată


la 26 noiembrie 1987 de către Curtea Federală de Justiţie, care îi interzicea să conti-
nue difuzarea circularei sale din 25 septembrie 1984 (paragrafele 17-18 supra). El a
pretins încălcarea articolului 10, în termenii căruia:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi
fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radio-
difuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor forma-
lităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei
sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a ga-
ranta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

Injoncţiunea din 11 decembrie 1986 l-a împiedicat să continue difuzarea replicii


sale din 25 septembrie 1984 la un comunicat de presă în care fostul patron a pus
direct la îndoială competenţele sale profesionale. El în zadar a încercat să obţină
publicarea răspunsului său de către însăşi ddp, adresându-se mai întâi acesteia apoi
Tribunalului regional din Bonn (paragrafele 12-13 supra). În faţa eşecului acestor de-
mersuri el s-a văzut nevoit să recurgă la alte mijloace, fără a aştepta hotărârea Curţii
de Apel din Cologne, deoarece era pusă în joc reputaţia sa. În plus, circulara litigioasă
nu cuprindea nimic excesiv, fiindcă se limita la confirmarea în câteva rânduri a esenţei
articolelor anexate, extrase din ziare cu tiraj mare deja editate.
Comisia în esenţă acceptă această opinie.
24. Guvernul nu a fost de acord. Pronunţând împotriva reclamantului o ordo-
nanţă drept urmare a unui act de concurenţă neloială, Curtea de Apel din Düsseldorf
nu a făcut decât să utilizeze puterea sa discreţionară în materie comercială, după cum
a autorizat-o teoria marjei de apreciere. Fără a putea fi considerată unica posibilă,
decizia sa apăruse ca fiind cel puţin argumentabilă în lumina textului circularei din 25
septembrie 1984, în care dl Jacubowski mai întâi a expus pe larg criticele formulate
la adresa ddp în articolele reproduse apoi, în ultimul paragraf, şi-a exprimat în mod
voalat intenţia de a stabili relaţii de afaceri între destinatarii scrisorii sale şi noua agen-
ţie pe care se pregătea s-o creeze. Mai curând decât a se apăra, el astfel a denigrat
un concurent pentru a ademeni mai uşor clientela, după cum de altfel a demonstrat
Nota Grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 291-A al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

604
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

diferenţa vizibilă de conţinut între circulară şi răspunsul până la urmă publicat în urma
hotărârii din 11 octombrie 1984 (paragraful 13 supra).
În afară de aceasta, jurisdicţiile naţionale au dat dovadă de moderare limitân-
du-se la interzicerea oricărei noi difuzări a circularei din 25 septembrie 1984; astfel
reclamantul şi-a păstrat întreaga libertate de a se exprima în altă modalitate.
25. Curtea menţionează că măsura incriminată este examinată fără îndoială
ca un amestec în exercitarea de către dl Jacubowski a libertăţii sale de exprimare; că
utilizarea acesteia, într-un caz concret, altul decât în cadrul unei dezbateri de interes
public, nu-l privează de protecţia articolului 10 (a se vedea, mutatis mutandis, hotărâ-
rea Casado Coca c. Spaniei din 24 februarie 1994, Seria A nr. 285-A, pag. 16, § 35).
„Prevăzută de lege”, ingerinţa urmărea un scop legitim în lumina Convenţiei, mai exact, „protecţia
reputaţiei sau drepturilor altora” (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Barthold c. Germaniei
din 25 martie 1985, Seria A nr. 90, pag. 21-23, §§ 44-51, şi markt intern Verlag GmbH şi Klaus
Beermann c. Germaniei din 20 noiembrie 1989, Seria A nr. 165, pag. 17-19, §§ 27-31). Prin ur-
mare rămâne de a răspunde la întrebarea dacă ea putea fi considerată „necesară într-o societate
democratică”.

26. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, s-ar cuveni să se recunoască Sta-


telor Contractante o anumită marjă de apreciere pentru a decide asupra existenţei şi
extinderii necesităţii unei ingerinţe, dar această marjă este paralelă cu controlul euro-
pean asupra legislaţiei şi, în acelaşi timp, asupra deciziilor aplicabile, chiar şi în cazul
în care ele emană de la o jurisdicţie independentă.
O asemenea marjă de apreciere pare să fie indispensabilă în materie comerci-
ală, în particular într-un domeniul atât de complex şi fluctuant cum este cel al concu-
renţei neloiale. Curtea trebuie să se limiteze la cercetarea dacă măsurile întreprinse
la nivel naţional sunt justificate în principiu şi sunt proporţionale (a se vedea hotărârea
markt intern Verlag GmbH şi Klaus Beerman precitată, pag. 19-20, § 33).
27. În circumstanţele speţei, este necesar de a cântări exigenţele protecţiei
reputaţiei şi drepturilor altora şi libertatea reclamantului de a difuza scrisoarea sa
circulară şi articolele de ziar.
Cele trei jurisdicţii naţionale invitate să examineze în fond conduita dlui Jacu-
bowski au fost de aceeaşi părere să vadă un act de concurenţă neloial contrar „stan-
dardelor morale acceptate”, deoarece ea a urmărit în primul rând deturnarea clienţilor
ddp în profitul noii agenţii de presă create în scurt timp. Deciziile lor se sprijină în
principal pe conţinutul circularei, în particular pe ultimul său paragraf, unde autorul
şi-a exprimat clar dorinţa de a stabili contacte comerciale personale cu destinatarii.
De asemenea ele se bazau pe o mărturisire potrivit căreia, chiar înainte de a expedia
circulara, reclamantul a planificat crearea propriei sale agenţii de presă (paragrafele
10, 15, 17 şi 19 supra). Datele furnizate Curţii nu infirmă această concluzie.
28. Toate jurisdicţiile interne au ţinut cont de faptul că dl Jacubowski a fost
personal atacat în comunicatul fostului său patron. Având în vedere circumstanţele
precitate, ele în acelaşi timp, i-au acordat mai puţină importanţă decât elementului
primordial în viziunea lor: scopul esenţial concurenţial al operaţiunii litigioase. În răs-
punsul pe care, până la urmă, l-a publicat, reclamantul replica detaliat la principalele

605
JACUBOWSKI
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
GERMANIEI
____________________________________________________________________________________

acuzaţii aduse în comunicatul de presă al ddp, el totuşi avea un conţinut substanţial


diferit de cel al circularei (paragraful 13 supra).
29. În cele din urmă, ar trebui de subliniat că injoncţiunea în cauză se limita la
interzicerea continuării difuzării circularei; Curtea de Apel din Düsseldorf a respins
cererea care tindea să interzică dlui Jacubowski orice critică sistematică la adresa
ddp (paragraful 17 supra). Acesta din urmă astfel îşi păstrase dreptul de a se exprima
şi de a se apăra prin orice alt mijloc. Ingerinţa invocată nu putea deci fi considerată
neproporţională.
30. Astfel, nu se poate afirma că jurisdicţiile germane au depăşit marja de apreci-
ere rezervată autorităţilor naţionale şi nu a fost stabilită nici o încălcare a articolului 10.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

Susţine, cu şase voturi contra trei, că nu a avut loc o încălcare a articolului 10.
Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul
Drepturilor Omului din Strasbourg la 23 iunie 1994.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Herbert Petzold
Grefier în funcţie

La prezenta hotărâre este anexat, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Con-


venţie şi 53 § 2 din regulament, textul opiniei disidente comune a dlor Walsh, Macdo-
nald şi Wildhaber.

OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ


A DLOR JUDECĂTORI WALSH, MACDONALD ŞI WILDHABER

Aceasta este o cauză importantă în care cu siguranţă a fost necesar de a cân-


tări exigenţele protecţiei reputaţiei şi drepturilor altuia (potenţialii concurenţi comerci-
ali) şi libertatea reclamantului de a difuza scrisoarea sa circulară din 25 septembrie
1984 însoţită de treisprezece articole de presă.
În opinia noastră, hotărârea majorităţii face să se înţeleagă că cauza speţei
implică pur şi simplu o alegere între două principii contradictorii de importanţă simila-
ră. Ea s-a sprijinit în mare măsură pe constatările factuale ale tribunalelor naţionale.
Astfel, ea a acordat o importanţă excesivă teoriei privind marja de apreciere.

606
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În speţă, libertatea de exprimare pentru noi este un principiu director. Excepţiile


de la acest principiu fundamental necesită o interpretare exactă (a se vedea, mutatis
mutandis, hotărârea Sunday Times c. Regatului Unit (nr. 1) din 26 aprilie 1979, Seria
A nr. 30, pag. 41, § 65). Ar trebui apreciată constatarea faptelor de către jurisdicţiile
interne cu respectarea justă conform normelor, dar fără o apărare excesivă. Este
esenţial ca marja de apreciere lăsată legislatorilor şi tribunalelor naţionale să rămână
supuse unui control european efectiv.
În speţa, reclamantul a fost atacat viguros de către patronul său într-un comu-
nicat de presă care punea grav la îndoială competenţele sale profesionale şi îl făcea
responsabil pentru ruinarea Deutsche Depeschendienst GmbH. În scurt timp, diferen-
dul său cu ddp şi-a găsit apogeul în concedierea sa fără preaviz din toate funcţiile. El
avea deci un interes evident şi imperios de a încerca imediat să-şi protejeze reputaţia
contestată, mai ales că el căuta un nou serviciu în acelaşi sector şi a trebuit să aştepte
aproape două luni pentru a-şi vedea recunoscut dreptul său la replică şi încă o lună
pentru ca aceasta să fie publicată (paragrafele 12-13 din hotărâre). Exista şi un interes
public paralel de a şti dacă reclamantul se va apăra împotriva fostului patron.
Anume în acest context reclamantul a expediat circulara sa din 25 septembrie
1984. La momentul în care a adresat-o, s-au scurs câteva săptămâni după publica-
rea, la 16 august 1984, a comunicatului ddp (paragrafele 12 şi 14 din hotărâre). El
încă nu ştia dacă justiţia îi va oferi până la urmă un drept la replică. În aceste circum-
stanţe, circulara litigioasă nu conţinea nimic excesiv sau criticabil. Din contra, dl Ja-
cubowski a aprobat în câteva rânduri esenţa celor treisprezece articole din ziarele cu
tiraj mare deja apărute. Curtea de Apel din Düsseldorf a ordonat ulterior să se abţină,
sub pedeapsa unei amenzi, de la continuarea difuzării scrisorii în cauză şi a decis că
el va trebui să plătească compensaţii ddp pentru orice prejudiciu care a fost sau va fi
suportat în rezultatul acestei acţiuni (paragraful 17 din hotărâre). Ea a interpretat în
consecinţă legea germană împotriva concurenţei neloiale într-o modalitate care con-
sidera ilicită difuzarea articolelor din ziarele cu tiraj mare, la momentul în care recla-
mantul nu dispunea de nici un mijloc de restabilire a reputaţiei sale atacate şi nu ştia
dacă ar fi avut vreunul în momentul apropiat. Curtea de Apel din Düsseldorf a admis
deci că el, printre altele, a dorit să corecteze „eventualele afirmaţii greşite” la adresa
sa (paragraful 17 din hotărâre).
Cu certitudine, pentru curţile şi tribunalele naţionale, injoncţiunea denunţată se
baza pe faptul că în afară de apărarea sa, reclamantul a încercat mai întâi de toate să-l
„denigreze” pe fostul său patron – „în calitate de concurent” – în faţa destinatarilor cir-
cularei (paragraful 17 din hotărâre). Or, aceştia erau printre persoanele care au primit şi
comunicatul ddp din 16 august 1984, care a atacat reclamantul care în sfârşit a obţinut
dreptul de a răspunde la 11 octombrie 1984 (paragrafele 12-13 din hotărâre). Motivele
care au inspirat acţiunea reclamantului – protecţia reputaţiei sale şi asigurarea viitorului
său profesional – par a fi şi legitime şi intercalate. Ele sunt de altfel atât de intercalate
încât nu ar fi justificate fără a ţine cont de trecutul şi viitorul său profesional. În afară
de aceasta, după cum am subliniat, el nu a făcut acest lucru într-o modalitate excesivă
sau criticabilă, deoarece s-a limitat doar la expedierea articolelor din ziare la care el nu
a adăugat decât câteva comentarii. Pe scurt, el a difuzat articole din ziarele accesibile
oricui şi a adăugat că ele în ansamblu reflectă realitatea.

607
JACUBOWSKI
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
GERMANIEI
____________________________________________________________________________________

Noi nu vedem cum putea fi proporţională prevenirea unei astfel de acţiuni din
partea lui. Elementul de concurenţă nu poate fi considerat că a avut un rol preponde-
rent în circumstanţele particulare ale speţei. A accepta în cazul dat o preponderenţă
a elementului de concurenţă înseamnă a aduce principiul libertăţii de exprimare la
nivelul unei excepţii şi a ridica legea împotriva concurenţei neloiale la rang de princi-
piu. Noi nu putem admite că aceasta ar constitui modalitatea corectă de exercitare a
unui control european.

608
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

KARLHEINZ SCHMIDT contra GERMANIEI


(Cererea nr. 13580/88)

HOTĂRÂRE

18 iulie 1994

În cauza Karlheinz Schmidt contra Germaniei1,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale
(„Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său, într-o cameră compusă
din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


R.Bernhardt,
F. Matscher,
A. Spielmann,
Dna E. Palm,
Dl J.M. Morenilla,
Sir John Freeland,
Dnii G. Mifsud Bonnici,
D. Gotchev,

precum şi dl M.-A. Eissen, grefier şi dl H. Petzold, grefier adjunct,


După ce a deliberat cu uşile închise la 23 februarie, 22 şi 24 iunie 1994,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
Nota grefei:
1
Cauza poartă numărul 12/1993/407/486. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele trei - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.

609
KARLHEINZ
LAWLESS contra
SCHMIDT
IRLANDEI
contra GERMANIEI
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”) la 7 aprilie 1993, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47
din Convenţie. La originea cauzei se află o cerere (nr. 13580/88) introdusă contra Re-
publicii Federale a Germaniei, cu care cetăţeanul acestui stat, dl Karlheinz Schmidt,
a sesizat Comisia la 11 august 1987 în temeiul articolului 25.
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia
germană de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). Ele au drept
scop obţinerea unei deciziei asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă
o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 14 din
Convenţie, combinat cu articolele 1 din Protocolul nr. 1 şi 4 § 3 d) din Convenţie.
2. Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, recla-
mantul şi-a exprimat dorinţa de a participa la proces şi şi-a desemnat un reprezentant
(articolul 30), căruia preşedintele i-a permis să utilizeze limba germană (articolul 27
§ 3 din regulament).
3. Camera se constituie de plin drept din dl R. Bernhardt, judecător ales din
partea Germaniei (articolul 43 din Convenţie), şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (arti-
colul 21 § 3 b) din regulament). La 23 aprilie 1993, acesta din urmă i-a desemnat, prin
tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dl F. Mat-
scher, dl J. De Meyer, dna E. Palm, dl J.M. Morenilla, Sir John Freeland, dl G. Mifsud
Bonnici şi D. Gotchev (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament).
Ulterior, dl A. Spielmann, supleant, l-a înlocuit pe dl De Meyer, care nu a avut posibili-
tate să participe la examinarea cauzei (articolele 22 § 1 şi 24 § 1 din regulament).
4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), dl Rys-
sdal i-a consultat, prin intermediul grefierului adjunct, pe agentul guvernamental ger-
man („Guvernul”), reprezentantul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la
organizarea procedurii (articolul 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în
consecinţă, grefierul a primit memoriul Guvernului la 22 noiembrie 1993 şi observaţiile
reclamantului la 22 şi 26 noiembrie. La 23 decembrie, secretarul Comisiei l-a informat
că delegatul se va exprima în cadrul audierii.
La 7 februarie 1994, Comisia a furnizat diverse documente, la solicitarea grefi-
erului potrivit instrucţiunii preşedintelui.
5. În conformitate cu decizia preşedintelui, care de asemenea a autorizat agen-
tul guvernamental să-şi prezinte pledoariile în germană (articolul 27 § 2 din regula-
ment), dezbaterile publice s-au desfăşurat la 22 februarie 1994, la Palatul Drepturilor
Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o şedinţă pregătitoare.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului

Dnii J. Meyer-Ladewig, Ministerialdirigent,


Ministerul federal al justiţiei, agent,

610
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

R. Vögtle, Oberregierungsrat, Ministerul de interne al


Landului Bade-Wurtemberg,
Dna V. Jungewelter, judecător la Landgericht,
detaşat la Ministerul federal al justiţiei, consilieri,
- din partea Comisiei
Dl A. Weitzel, delegat,
- din partea reprezentantului
Dl V. Olbrich, Regierungsrat, consilier.

Curtea a audiat declaraţiile dlor Meyer-Ladewig, Vögtle, Weitzel şi Olbrich.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

6. Cetăţean german născut în 1939, dl Kerlheinz Schmidt locuieşte în Tettnang,


în Landul Bade-Wurtemberg.
La 30 aprilie 1982, serviciul municipal competent i-a cerut să plătească o con-
tribuţie pentru serviciul de pompieri (Feuerwehrabgabe) în valoare de 75 mărci ger-
mane (DM) pentru anul 1982. Decizia se baza pe articolul 43 din Legea Landului cu
privire la brigadele de pompieri în varianta din 27 noiembrie 1978 (Feuerwehrgesetz,
paragraful 14 infra – „legea din 1978”) şi pe hotărârea municipală (Satzung) din 5 de-
cembrie 1979, care preciza că orice persoană de sex masculin care locuia în Tettnang
la începutul anului bugetar (1 ianuarie) era obligată s-o plătească.
7. Această decizie i s-a părut contrară, în special, principiului constituţional al
egalităţii în faţa legii (articolul 3 din Legea fundamentală – Grundgesetz), şi reclaman-
tul a formulat un recurs împotriva ei, pe care autoritatea administrativă (Landratsamt)
din districtul Lacul Constance (Bodenseekreis) a respins-o la 20 iulie.
8. La 16 august 1982, el a sesizat tribunalul administrativ (Verwaltungsgericht)
din Sigmaringen, care i-a respins apelul la 18 august 1983; făcând referire atât la
jurisprudenţa Curţii constituţionale federale (Bundeverfassungsgericht) cât şi a curţii
administrative (Verwaltungsgerichtshof) a Landului, ea a considerat compatibilă cu
Constituţia obligaţia pentru bărbaţi, şi nu pentru femei, de a-şi satisface serviciul în
brigada de pompieri sau de a plăti o contribuţie financiară.
9. Curtea administrativă a respins apelul înaintat de dl Schmidt împotriva deci-
ziei tribunalului; ea nu a permis reclamantului să formuleze un recurs în anulare.
Ea a reamintit că după exemplul Curţii constituţionale, ea întotdeauna consi-
dera compatibilă cu Constituţia legislaţia care obliga doar locuitorii de sex masculin
ai unei localităţi să plătească o contribuţie pentru serviciul de pompieri. Argumentele
reclamantului nu o puteau determina să-şi reexamineze jurisprudenţa, nici să defere

611
KARLHEINZ
LAWLESS contra
SCHMIDT
IRLANDEI
contra GERMANIEI
____________________________________________________________________________________

din nou chestiunea Curţii constituţionale: nu existau nici fapte noi care să fie aduse în
faţa ei, nici vreo schimbare fundamentală a concepţiilor juridice în această materie.
Curtea a declarat că se alătură unei hotărâri a Curţii constituţionale, din 5 iulie 1983,
care a precizat că, având în vedere pericolele indispensabile serviciului de pompieri,
existau motive obiective pentru a impune această obligaţie bărbaţilor, nu şi femeilor.
10. Reclamantul a atacat această hotărâre, pronunţată la 25 martie 1986, în
măsura în care ea nu-i permitea să formuleze un recurs în anulare, dar Curtea admi-
nistrativă federală (Bundesverwaltungsgericht) a respins apelul la 6 octombrie 1986.
În opinia sa, cauza nu impunea nici o chestiune de principiu (grundlegende
Bedeuting). Cât priveşte chestiunea dacă exigenţa unei contribuţii pentru serviciul de
pompieri încălca Constituţia, ea a dat un răspuns negativ în conformitate cu o hotă-
râre a Curţii constituţionale, din 17 octombrie 1961. O nouă sesizare a acestei înalte
jurisdicţii era posibilă doar dacă ar fi existat fapte noi sau vreo schimbare fundamen-
tală a concepţiilor juridice. Or, Curtea administrativă a Landului nu a constatat nimic
asemănător.
11. Dl Schmidt s-a adresat în cele din urmă, la 11 noiembrie 1986, la Curtea
constituţională federală. Statuând într-un comitet din trei membri, ea a decis la 31 ia-
nuarie 1987 de a nu accepta recursul, lipsit în opinia ei de şanse suficiente de succes.
Ea a menţionat, inter alia:
„(...)
Curtea constituţională federală deja s-a pronunţat, în hotărârea sa din 17 octombrie 1961 (...), cu
privire la dispoziţiile care corespund actualului articol 43 § 2, prima frază, din legea Bade-Wurtem-
berg cu privire la trupele de pompieri, că nu a fost încălcat principiul egalităţii. În deciziile pronunţa-
te ulterior (...) la 6 decembrie 1978 (1 BvR 722/77), 13 noiembrie 1979 (1 BvR 768/79), 5 iulie 1983
(1 BvR 210/83), 19 noiembrie 1985 (1 BvR 609/85) şi 11 decembrie 1985 (1 BvR 1277/85), ea a
precizat că din punct de vedere al articolului 3 § 2 din Legea fundamentală [care consacră principiul
egalităţii sexelor], nu a intervenit între timp vreo schimbare generală a concepţiilor juridice; limita-
rea la locuitorii masculini ai unei localităţi a obligaţiei de a satisface serviciul în trupele de pompieri
continuă să fie obiectiv justificată din cauza pericolelor indispensabile misiunilor de pompieri, chiar
dacă unele sarcini în acest domeniu au fost asumate de femei şi chiar dacă existau câteva brigăzi
feminine de pompieri recrutate în mod voluntar.
Nu constituie un motiv de a respinge această concepţie, faptul că Länder din Saxonia de Jos
(articolul 14 § 3 din legea Saxoniei de Jos cu privire la protecţia antiincendiară) şi din Rhineland-
Palatinate (articolul 10 § 2 din legea din Rhineland-Palatinate cu privire la protecţia antiincendiară)
prevedeau o obligaţie de a satisface serviciul în trupele de pompieri indiferent de sex. Eventual
determinant putea fi faptul că în prezent mai există motive obiective (Anknüpfungspunkte) care
permit legislatorului să trateze diferenţiat în această privinţă bărbaţii şi femeile. Astfel nu reiese că
ar trebui să existe o obligaţie de a prevedea o reglementare diferenţiată.
(...)”

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

12. Legea din Bade-Wurtemberg cu privire la trupele de pompieri datează din 1


aprilie 1956; ea a fost modificată cu mai multe ocazii, ultima fiind la 10 februarie 1987.
La momentul faptelor prezentei cauze se aplica versiunea din 27 noiembrie 1978.
13. Legea obligă localităţile să creeze trupe de pompieri performante care ar
putea fi alcătuite din voluntari sau profesionişti (articolele 4 § 1 şi 8 § 1). Ele trebuie

612
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

să intervină în cazul incendiilor, catastrofelor naturale, prăbuşirea imobilelor, dar pot


de asemenea să fie obligate să asigure securitatea în teatre, reuniuni şi expoziţii,
precum şi în pieţele comerciale (articolul 2 §§ 1 şi 2). Toţi locuitorii localităţii cu vârstă
cuprinsă între douăzeci şi opt şi cincizeci de ani de sex masculin sunt înrolaţi în servi-
ciul de pompieri, cu exepţia cazurilor în care îşi demonstrează incapacitatea pe motiv
de sănătate (articolul 13 § 1). Dacă numărul voluntarilor este insuficient, autorităţile
municipale poate apela la locuitori (articolul 13 § 2), dar până în prezent în Bade-Wur-
temberg nu s-a recurs la aceasta.
Deoarece legea nu recunoaşte un drept la serviciul activ, localităţile pot refuza
să accepte voluntariatul (articolul 12 § 3).
14. Municipalităţile puteau prevedea o contribuţie pentru serviciul de pompieri
până la 200 DM şi care era fixată printr-o hotărâre a municipalităţii; contribuţia nu pu-
tea fi utilizată decât pentru serviciul de pompieri (articolul 43 §§ 1 şi 4).
Orice persoană aptă de serviciul în trupele de pompieri (articolul 13) şi care lo-
cuia în municipalitate la începutul anului bugetar, era obligată să plătească o aseme-
nea contribuţie (articolul 43 § 2). Unele persoane erau totuşi scutite, cum ar fi membrii
trupelor municipale de pompieri (articolul 43 § 3).
15. Sistemul aplicabil în această materie în Bade-Wurtemberg a fost contestat
după intrarea în vigoare a legii din 1 aprilie 1956. La 17 octombrie 1961, Curtea con-
stituţională federală a considerat contribuţia pentru serviciul de pompieri compatibilă
cu Legea fundamentală şi mai exact cu principiul general al egalităţii în faţa legii,
deoarece ea constituie o „contribuţie compensatorie” (Ausgleichsabgabe) care reiese
direct din obligaţia de a satisface serviciul.
16. În treisprezece dintre şaisprezece Länder din Republica Federală Germa-
nă, inclusiv Bade-Wurtemberg, legea impune locuitorilor municipalităţilor satisfacerea
unui serviciu activ în trupele de pompieri dacă numărul de voluntari este insuficient.
Nouă Länder prevăd un asemenea serviciu doar pentru locuitorii de sex masculin.
În afară de Bade-Wurtemberg, în Bavaria, Saxonia şi Thuringen, exista obligaţia de
a plăti o contribuţie trupelor de pompieri sau serviciilor de protecţie antiincendiară.
Acolo unde locuitorii ambelor sexe sunt supuşi serviciului obligatoriu, contribuţia este
impusă atât bărbaţilor, cât şi femeilor.
17. În afară de aceasta, potrivit indicatorilor incontestabili furnizaţi de reclamant,
la 31 decembrie 1991, 68612 femei îşi satisfăceau serviciul în trupele de pompieri din
Germania. La Bade-Wurtemberg, acestea au admis femeile în 1978.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

18. Dl Karlheinz Schmidt a sesizat Comisia la 11 august 1987. Invocând artico-


lul 14 combinat cu articolul 4 § 3 d) din Convenţie şi articolul 1 din Protocolul nr. 1, el a
invocat o atingere adusă principiului egalităţii sexelor în măsura în care doar bărbaţii
sunt obligaţi, în Landul Bade-Wurtemberg, să satisfacă serviciul de pompier sau să
plătească o contribuţie financiară.

613
KARLHEINZ
LAWLESS contra
SCHMIDT
IRLANDEI
contra GERMANIEI
____________________________________________________________________________________

19. Comisia a declarat cererea (nr. 13580/88) admisibilă la 8 ianuarie 1992.


În raportul său din 14 ianuarie 1993 (articolul 31), ea a conchis, cu paisprezece
voturi contra trei, încălcarea articolului 14 din Convenţie combinat cu articolul 1 din
Protocolul nr. 1 şi cu articolul 4 § 3 d) din Convenţie. Textul integral al avizului său şi
opinia disidentă care o însoţeşte figurează în anexa la prezenta hotărâre1*.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN

20. În memoriul său, Guvernul a invitat Curtea să se pronunţe


„că nu a avut loc încălcarea drepturilor reclamantului în baza articolului 14 combinat cu articolul 4
§ 3 d) din Convenţie şi cu articolul 1 din Protocolul nr. 1”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI


14 DIN CONVENŢIE COMBINAT CU ARTICOLUL 4 § 3 d)

21. Dl Karlheinz Schmidt s-a plâns de faptul că a fost obligat să plătească o


contribuţie pentru serviciul de pompieri, în conformitate cu o lege a Landului Bade-
Wurtemberg care impunea bărbaţilor, nu şi femeilor, obligaţia de a efectua un serviciu
de pompier sau de a plăti o contribuţie financiară (paragrafele 12-14 supra). El s-a
pretins a fi victima unei discriminări fondată pe sex, contrar articolului 14 din Conven-
ţie, combinat cu articolul 4 § 3 d), dispoziţii formulate astfel:
Articolul 14
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în (...) Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici
o deosebire bazată, în special, pe sex (...)”
Articolul 4
„1. (...)
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:
(...)
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civice normale.”

A. Cu privire la aplicabilitate
22. În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, articolul 14 se comple-
tează cu alte clauze normative din Convenţie şi Protocoale. El nu există indepen-
dent deoarece se aplică doar pentru „exercitarea drepturilor şi libertăţilor” pe care
le garantează. Cu certitudine, el poate fi aplicat chiar fără o încălcare a exigenţelor
lor şi, în această măsură, el are o importanţă autonomă, dar nu se va aplica dacă
faptele litigiului nu intră în sfera de aplicare a cel puţin una din aceste clauze (a se
vedea în special hotărârile Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Regatului Unit din

Nota grefei.
*
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 291-B al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

614
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

28 mai 1985, Seria A nr. 94, pag. 35, § 71, şi Inze c. Austriei din 28 octombrie 1987,
Seria A nr. 126, pag. 17, § 36).
Cât priveşte paragraful 3 al articolului 4, Curtea reaminteşte că ea nu are rolul
de a autoriza „limitarea” exercitării dreptului garantat de paragraful 2, dar de a „delimi-
ta” conţinutul acestui drept: el formează un tot întreg cu paragraful 2 şi menţionează
ceea ce „nu este considerat” ca fiind „muncă forţată sau obligatorie”, ceea ce aceşti
termeni nu includ („shall not include”). Astfel el contribuie la interpretarea paragrafului
2. Cele patru aliniate ale sale, pe lângă diversitatea lor, se bazează pe ideile direc-
toare de interes general, de solidaritate socială şi de normalitate (hotărârea Van der
Mussele c. Belgiei din 23 noiembrie 1983, Seria A, nr. 70, pag. 19, § 38).
23. La fel ca părţile la proces, Curtea consideră că serviciul obligator de pom-
pieri astfel cum este organizat la Bade-Wurtemberg se numără printre „obligaţiile ci-
vice normale” în sensul articolului 4 § 3 d). De asemenea, ea constată că contribuţia
financiară care trebuie plătită în caz de necesitate – în loc de serviciu – se analizează,
potrivit Curţii constituţionale federale (paragraful 15 supra), ca o „contribuţie compen-
satorie”. Ea conchide deci că din cauza legăturilor sale strânse cu obligaţia de servire,
obligaţia de a plăti de asemenea ţine de domeniul articolului 4 § 3 d).
În consecinţă, articolul 14 combinat cu articolul 4 § 3 d) este aplicabil.
A. Cu privire la conformitate
24. O distincţie este discriminatorie în sensul articolului 14, dacă ea „este lip-
sită de justificare obiectivă şi rezonabilă”, altfel spus dacă ea nu urmăreşte un „scop
legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utili-
zate şi scopul vizat”. De altfel, Statele Contractante beneficiază de o anumită marjă
de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între alte situaţii
similare justifică distincţiile de tratament (hotărârea Abdulaziz, Cabales şi Balkandali
precitată, pag. 35-36, § 72). Cu toate acestea, doar consideraţiuni foarte importante
pot determina Curtea să considere compatibilă cu Convenţia o diferenţă de tratament
fondată în exclusivitate pe sex (hotărârile Schuler-Zgraggen c. Elveţiei din 24 iunie
1993, Seria A nr. 263, pag. 21-22, § 67, şi Burghartz c. Elveţiei din 22 februarie 1994,
Seria A nr. 280-B, pag. 29, § 27).
25. În opinia reclamantului, Statele Contractante nu dispun de nici o marjă
de apreciere în materie de egalitate a sexelor. Serivicul de pompieri era comparabil
pentru bărbaţi şi femei, şi o repartizare judicioasă a sarcinilor ar permite luarea în
considerare a diferenţelor biologice ale ambelor sexe; unica preocupare de protecţie
a femeii nu ar trebui să justifice un tratament similar cu cel din speţă. În rezultat, la
31 decembrie 1991, 68612 femei îşi satisfăceau serviciul în Germania în trupele de
pompieri, în timp ce în Bade-Wurtemberg acestea au fost accesibile pentru femei din
1978. Cât priveşte contribuţia financiară, ea purta un caracter pur fiscal, nici un băr-
bat din Bade-Wurtemberg nu a fost niciodată înrolat în acest serviciu. Oricum exista
o discriminare, deoarece atât femeile, cât şi bărbaţii erau în măsură să plătească
această contribuţie.
26. Comisia a fost de acord în substanţă cu argumentul dlui Karlheinz Schmidt.

615
KARLHEINZ
LAWLESS contra
SCHMIDT
IRLANDEI
contra GERMANIEI
____________________________________________________________________________________

27. În opinia Guvernului, din contra, diferenţa de tratament se bazează pe


motive obiective şi rezonabile. Serviciul de pompieri constituia o obligaţie civică tra-
diţională în Bade-Wurtemberg, definită de către Curtea constituţională federală ca
o „obligaţie serioasă şi potenţială de serviciu public”. Impunându-se doar bărbaţilor,
legislatorul a ţinut cont de exigenţele specifice ale serviciului şi particularităţile fizice
şi psihice ale femeii, şi el nu a urmărit decât un singur scop, protecţia acesteia. Cât
priveşte contribuţia financiară, ea prezenta un caracter pur compensatoriu.
28. Curtea constată că în Germania, unele Länder nu impun în acest domeniu
obligaţii diferite în dependenţă de sex şi că, chiar în Bade-Wurtemberg, femeile sunt
admise să servească în trupele voluntare de pompieri.
Independent de chestiunea dacă există, în prezent, motive de a trata diferit băr-
baţii şi femeile în ceea ce priveşte satisfacerea serviciului obligatoriu de pompier, în
speţă există un element decisiv: această obligaţie nu există decât în drept şi în teorie.
Numărul de voluntari întotdeauna a fost suficient, nici o persoană de sex masculin nu
a fost obligată în practică să satisfacă un serviciu de pompier. Contribuţia financiară a
pierdut – dacă nu în drept, atunci în fapt – caracterul său compensatoriu pentru a de-
veni unica obligaţie reală. O diferenţă de tratament fondată pe sex nu ar putea deloc
justifica plata unei asemenea contribuţii.
29. Astfel, există o încălcare a articolului 14 combinat cu articolul 4 § 3 d) din
Convenţie.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI


14 DIN CONVENŢIE COMBINAT CU ARTICOLUL 1 DIN
PROTOCOLUL NR. 1

30. Având în vedere constatările de la paragrafele 28 şi 29 supra, Curtea nu


consideră necesar de a mai examina plângerea potrivit căreia reclamantul a suferit o
discriminare contrară articolului 14 din Convenţie în exercitarea dreptului său la res-
pectarea bunurilor, garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50

31. În termenii articolului 50 din Convenţie,


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

32. Reclamantul a solicitat rambursarea contribuţiei de pompier plătită în peri-


oada 1982-1984 (225 DM), precum şi costurile şi cheltuielile suportate în faţa jurisdic-
ţiilor naţionale (395 DM).
Guvernul nu a avut obiecţii cu privire la această cerere. Cât priveşte delegatul
Comisiei, el a considerat-o rezonabilă.

616
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

33. În baza elementelor pe care le poseda, Curtea a acordat reclamantului


sumele pretinse în întregime.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, în unanimitate, că articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 4 § 3 d)


se aplică în speţă;
2. Susţine, cu şase voturi contra trei, că articolul 14 din Convenţie combinat cu arti-
colul 4 § 3 d) a fost încălcat;
3. Susţine, în unanimitate, că nu este necesar de a examina cauza în temeiul artico-
lului 14 combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1;
4. Susţine, cu opt voturi contra unu, că statul reclamat trebuie să achite reclaman-
tului, în termen de trei luni, 620 (şase sute douăzeci) mărci germane cu titlu de
prejudiciu şi costuri şi cheltuieli.
Redactată în franceză şi în engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Pala-
tul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 18 iulie 1994.

Semant: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Herbert Petzold
Grefier în exerciţiu

La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Con-


venţie şi 53 § 2 din regulament, textul următoarelor opinii separate:
- opinia disidentă comună a dlor Spielmann şi Gotchev;
- opinia concordantă a dlui Morenilla;
- opinia disidentă a dlui Mifsud Bonnici.

OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ


A DLOR JUDECĂTORI SPIELMANN ŞI GOTCHEV

Noi am votat cu minoritatea, considerând că în speţă nu a avut loc vreo încăl-


care, din următoarele considerente.
Chestiunea dacă a avut loc sau nu vreo discriminare se impune în mod esenţial
vis-à-vis de satisfacerea serviciului de pompier. În rezultat, plata contribuţiei financia-
re rezultă direct din faptul de a fi apt pentru serviciu, chiar dacă în practică, din cauza
numărului suficient de pompieri voluntari, obligaţia de serviciu se reducea la o obliga-
ţie de plată a contribuţiei.

617
KARLHEINZ
LAWLESS contra
SCHMIDT
IRLANDEI
contra GERMANIEI
____________________________________________________________________________________

Noi constatăm că în speţă, obligaţia de a satisface serviciul de pompier nu este


impusă decât bărbaţilor apţi din punct de vedere medical, cu vârstă între douăzeci şi
opt şi cincizeci de ani.
În opinia noastră, în speţă nu este vorba de o diferenţă de tratament fondată în
exclusivitate pe sex, dar de o distincţie fondată pe aptitudinea de a îndeplini sarcinile
dificile şi periculoase indispensabile serviciului de pompier: legislatorul a putut consi-
dera legitim că bărbaţii sunt în mod obişnuit mai apţi decât femeile, la fel cum, printre
bărbaţi, cei cu vârsta între douăzeci şi opt şi cincizeci sunt mai apţi decât cei mai tineri
sau mai bătrâni.
O asemenea distincţie ni se pare obiectiv şi rezonabil justificată. Rezultă că nu
a existat vreo discriminare cu privire la această chestiune.
Noi considerăm că aceeaşi concluzie se impune în ceea ce priveşte contribu-
ţia compensatorie, obligaţia de a o plăti decurge direct din obligaţia de a satisface
serviciul.
Pe scurt, noi credem că în această cauza nu a existat vreo încălcare.

OPINIA CONCORDANTĂ A DLUI JUDECĂTOR MORENILLA

Cu toate că am fost de acord cu motivul majorităţii şi cu concluzia că a existat


o încălcare a articolului 14 combinat cu articolul 4 § 3 din Convenţie, aş dori să adaug
unele remarci pentru a clarifica poziţia mea în această cauză. În cadrul examinării
discriminării pretinse, Curtea s-a referit la principiul egalităţii drepturilor între bărbaţi
şi femei, „principiul fundamental al democraţiei şi care reprezintă un element al recu-
noaşterii legitimităţii identităţii feminine în viaţa publică” (Recomandarea 1229 (1994)
a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei), precum şi la cel al progresării spre
egalitatea sexelor, „condiţie esenţială a democraţiei şi o exigenţă a justiţiei sociale”
(Declaraţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, 1988).
Prima mea observaţie se referă la plângerea formulată de către reclamant.
Acesta se pretinde a fi victima unei discriminări fondate pe sex, deoarece doar locui-
torii municipalităţilor de sex masculin sunt obligaţi să plătească contribuţia pentru ser-
viciul de pompieri în locul satisfacerii efective a serviciului. El subliniază că obligaţia
de a servi în trupele de pompieri constituie o obligaţie civică normală, în sensul arti-
colului 4 § 3 d) din Convenţie, că ea nu se bazează pe calităţile specifice ale sexului
masculin, şi că, în consecinţă, contribuţia financiară „compensatorie” încalcă articolul
14 combinat cu articolul 4 §§ 2 şi 3 d) şi cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 (memoriul
reclamantului, § 9).
Această argumentare m-a făcut să pun la îndoială calitatea de victimă a dlui
Karlheinz Schmidt deoarece el pretinde un tratament discriminatoriu interzis de arti-
colul 14 din Convenţie – care, prin conţinutul său, are o existenţă accesorie în raport
cu un drept recunoscut – combinat cu articolul 4, pe când în realitate este vorba de

618
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

o excepţie de la principiul interzicerii muncii forţate, prevăzut de către acest articol.


Plângerea vizează deci mai curând un drept general la egalitatea sexelor, considerate
ca grupuri care trebuie să beneficieze de un tratament egal, decât exercitarea libertăţii
specifice recunoscute în articolul 4 din Convenţie, deoarece serviciul în cauză nu este
considerat ca „o muncă forţată sau obligatorie”. Reclamantul nu a incriminat plata
unei contribuţii care, în prezent, a devenit anacronică şi şi-a pierdut caracterul com-
pensatoriu; în realitate, el se plânge de faptul că femeile, în calitate de grup social,
beneficiază de un tratament mai favorabil, adică privilegiat, deoarece ele sunt scutite,
fără vreun motiv obiectiv, de îndeplinirea acestui serviciu şi deci de plata, de rând cu
bărbaţii, a contribuţiei financiare.
În opinia mea, această invocare de către reclamant a principiului egalităţii între
bărbaţi şi femei, fondată pe articolul 14 din Convenţie, necesită o atenţie particula-
ră. Convenţia şi alte instrumente internaţionale în materia drepturilor omului – am în
vedere în special Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la eliminarea tuturor formelor
de discriminare faţă de femei (1979) – tind în mod principal să protejeze drepturile
femeilor, ţinând cont de discriminările care existau şi care, spre regret, întotdeauna
există, faţă de ele în domenii cum ar fi educaţia, familia, munca şi politica socială, şi
care afectează participarea lor deplină, în egală măsură ca şi bărbaţii, la viaţa politică,
socială, economică şi culturală a ţării lor.
În continuare, consider că, în această cauză, nu s-a făcut o distincţie suficientă
între tratamentul discriminatoriu interzis şi tratamentul diferenţiat legitim fondat pe sex
sau pe alte circumstanţe personale. În rezultat, legea incriminată din Bade-Wurtem-
berg a ţinut cont de asemenea de alte criterii cum ar fi vârsta, sănătatea şi locul de
reşedinţă care nu ar trebui să fie considerate ca discriminatorii, dar ca permiţând un
tratament diferenţiat corespunzător din cauza aptitudinii fizice particulare necesare
pentru a face faţă eficient situaţiilor extreme care există în serviciul de pompieri. Este
vorba în plus de un domeniul în care statele, cunoscând mai bine societăţile lor, bene-
ficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă aceste diferenţe de
aptitudini justifică un tratament juridic diferit – independent de orice idee de privilegiu
– în scopul organizării serviciului într-o modalitate optimală.
În final, acelaşi spirit de abordare a problemei în cauză, impus de Comisie,
trebuie păstrat în ceea ce priveşte incidenţa generală a posibilităţii acordate femeilor
de a servi în trupele de pompieri voluntare din 1978, abordată de către reclamant,
în ceea ce priveşte „o repartiţie judicioasă a sarcinilor care pot în mod incontestabil
să ţină cont de constituţia fizică mai slabă a unui sau altui membru al unei trupe de
pompieri” (memoriul reclamantului, § 13) sau cea a evoluţiei concepţiilor în materie
de egalitate a sexelor (raportul Comisiei, §§ 49 şi 50). În opinia mea, diferenţa în con-
stituţia fizică a ambelor sexe este o consideraţiune „foarte importantă” care justifică
o diferenţă de tratament, ţinând cont de faptul că unele sarcini care necesită eforturi
fizice violente sunt de obicei mult mai uşoare pentru a fi îndeplinite de bărbaţi decât
de femei, pe când femeile atrag un risc mai sporit pentru sănătatea lor.
În acest domeniu, după cum am indicat, statele-părţi la Convenţie dispun de
o marjă de apreciere pentru a evalua circumstanţele sociale atunci când decid noi

619
KARLHEINZ
LAWLESS contra
SCHMIDT
IRLANDEI
contra GERMANIEI
____________________________________________________________________________________

forme de participare a femeilor la serviciile tradiţional îndeplinite de bărbaţi sau ritmul


evoluţiei spre obiectivul deja invocat de statele-membre ale Consiliului Europei.
Cu toate acestea, în speţă, chestiunea se impune în termeni foarte concreţi şi
foarte diferiţi: după cum a menţionat majoritatea (paragraful 28 din prezenta hotărâre),
obligaţia pentru bărbaţi de a servi în trupele de pompieri nu exista în municipalitatea
în cauză decât în drept şi în teorie. În consecinţă, contribuţia pretinsă reclamantului
nu putea fi considerată ca o contribuţie „compensatorie”, dar ca o „taxă” impusă unor
locuitori de sex masculin ai oraşului, practică care în circumstanţele speţei era lipsită
de orice justificare obiectivă şi rezonabilă.

OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR MIFSUD BONNICI

1. Eu percep faptele cauzei ca abordând în mod esenţial problema impunerii


adulţilor de sex masculin care locuiesc în Tattnang, în Bade-Wurtemberg, unei obli-
gaţii civice de a efectua un serviciu de pompier. În caz de neîndeplinire, adultul vizat
de sex masculin trebuie să plătească o contribuţie financiară. Femeile sunt scutite de
serviciu. Reclamantul susţine că cauza sa trebuie să fie examinată în temeiul artico-
lului 4 din Convenţie, care interzice „munca forţată sau obligatorie”.
2. Eu nu cred că cineva poate fi de acord cu acest argument. Totodată, deoare-
ce ea este combinată cu dispoziţiile articolului 14, majoritatea a constatat o încălcare.
Eu nu pot accepta această constatare, deoarece dacă nici o dispoziţie normativă din
Convenţie sau din Protocol nu a fost considerată aplicabilă, înainte de luarea în con-
siderare a articolului 14, acesta nici nu poate fi examinat.
3. În opinia mea, aceasta este o abordare corectă din punct de vedere logic şi
juridic a interpretării articolului 14 (mă refer în particular la hotărârea Marckx c. Belgiei
din 13 iunie 1979, Seria A nr. 31, precum şi opiniile anexate la ea). Această clauză
poate deveni operaţională doar după ce una din dispoziţiile normative invocate de
către reclamant a fost considerată aplicabilă. În speţă, dl Schmidt nu a fost obligat să
îndeplinească o muncă forţată sau obligatorie, în sensul articolului 4 § 2, deoarece de
la el se cerea doar un serviciu care făcea parte dintr-o obligaţie civică normală, fapt
ce constituia o excepţie expres prevăzută în paragraful 3 d) din articolul 4. Aceasta
fiind stabilit, plângerea principală a reclamantului pare a fi compet lipsită de temei şi,
astfel articolul 14 nu se aplică.
4. Nu pot decât să fiu de acord cu avizul majorităţii când ea declară: „ (...) Cur-
tea consideră că serviciul obligatoriu de pompier aşa cum există în Bade-Wurtemberg
se numără printre „obligaţiile civile normale” în sensul articolului 4 § 3 d).”
De asemenea, când ea adaugă: „Ea constată de asemenea că contribuţia fi-
nanciară ce trebuia plătită, dacă era necesar, în locul îndeplinirii serviciului, se ana-
lizează, potrivit Curţii constituţionale federale (...), ca o „contribuţie compensatorie”.
Ea conchide deci că din cauza legăturilor sale strânse cu obligaţia de îndeplinire a
serviciului, obligaţia de achitare a plăţii de asemenea ţine de articolul 4 § 3 d)”. Şi în

620
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

acest caz, eu nu pot decât să fiu coerent, deoarece toate acestea exclud pretinsa
încălcare a articolului 4.
Dar când ea a conchis: „În consecinţă a avut loc încălcarea articolului 14 com-
binat cu articolul 4 § 3 d) din Convenţie”, eu nu sunt de acord, deoarece, în opinia
mea, anume propoziţia inversă ar trebui să rezulte din aceste premise.
5. Nu pot decât să stabilesc o lipsă a încălcării şi, deoarce consider cererea lipsi-
tă de orice temei, consider că nu este cazul de a acorda reclamantului indemnizaţii.

621
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

622
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

HOKKANEN contra FINLANDEI


(Cererea nr. 19823/92)

HOTĂRÂRE

23 septembrie 1994

În cauza Hokkanen c. Finlandei1,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale
(„Convenţia”) şi cu clauzele pertinente ale regulamentului său, într-o cameră alcătuită
din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


Thór Vilhjálmsson,
C. Russo,
J. De Meyer,
I. Foighel,
R. Pekkanen,
J.M. Morenilla,
J. Makarczyk,
K. Jungwiert,
precum şi dnii M.-A. Eissen, grefir, şi H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat cu uşile închise la 25 martie şi la 24 august 1994,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

Nota grefei:
1
Cazul poartă numărul 50/1993/445/527. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar
ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.

623
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”) la 9 decembrie 1993, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32
§ 1 şi 47 din Convenţie. La originea cauzei se află o cerere (nr. 19823/92) introdusă
contra Republicii Finlandeze, cu care cetăţeanul acestui stat, dl Teuvo Hokkanen, a
sesizat Comisia la 10 aprilie 1992 în temeiul articolului 25, în numele său şi al fiicei
sale, dra Sini Hokkanen, de asemenea de naţionalitate finlandeză. Cererea totuşi a
fost declarată inadmisibilă în ceea ce o priveşte pe Sini (paragraful 50 infra).
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia
finlandeză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46)1. Cererea
Comisiei are drept scop obţinerea unei deciziei asupra chestiunii dacă faptele expuse
în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul
articolelor 6 § 1, 8 şi 13 din Convenţie şi 5 din Protocolul nr. 7.
2. Răspunzând invitaţiei prevăzută în articolul 33 § 3 d) din regulament, recla-
mantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentant
(articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din dl R. Pekkanen, judecător ales din
partea Finlandei (articolul 43 al Convenţiei), şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (ar-
ticolul 21 § 3 b) din regulament). La 7 ianuarie 1994, acesta din urmă i-a desemnat,
prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi şapte membri şi anume dnii
Thór Vilhjálmsson, C. Russo, J. De Meyer, I. Foighel, J.M. Morenilla, J. Makarczyk şi
K. Jungwiert (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament).
4. În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), dl Rys-
sdal i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental („Guvernul”),
pe avocatul reclamantului şi pe delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii
(articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, la 26 ianu-
arie 1994 grefierul a primit memoriul reclamantului, iar la 21 februarie 1994 pe cel al
Guvernului. La 18 martie, secretarul Comisiei a indicat că delegatul nu intenţionează
să răspundă în scris.
5. La 22 februarie 1994, fiind sesizat cu o cerere de către Sini şi bunicii de pe
linia maternă, dl Reino şi dna Sinikka Nick, preşedintele, după ce a consultat în aceeaşi
zi camera, i-a autorizat pe dl şi dna Nick, dar nu şi pe Sini Hokkanen, să prezinte ob-
servaţii scrise (articolul 37 § 2 din regulament) asupra pretinselor inexactităţi expuse în
raportul Comisiei din 22 octombrie 1993. La 8 martie, grefierul a primit observaţiile lor.
6. La invitaţia grefierului, la date diferite cuprinse între 17 februarie şi 16 martie
1994, Comisia a furnizat diverse documente, cerute la indicaţia preşedintelui.
7. În conformitate cu decizia preşedintelui, dezbaterile s-au desfăşurat în public
la 21 martie 1994, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea
s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.

1
Declaraţia datează cu 10 mai 1990, care este de asemenea data ratificării Convenţiei de către Finlanda.

624
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului

Dnii T. Grönberg, ambasador, director general al afacerilor juridice,


Ministerul Afacerilor Externe agent,
A.Kosonen, consilier juridic, Ministerul Afacerilor Externe, coagent,
M. Helin, consilier în problemele legislaţiei, Ministerul Justiţiei, consilier,
- din partea Comisiei

Dna J. Liddy, delegat,


- din partea reclamantului

Dnii H. Salo, avocat, consilier,


J. Kortteinen, avocat,
A. Rosas, profesor de drept la Åbo Akademi, consilieri.
Curtea a audiat declaraţiile făcute de dna Liddy, dnii Salo, Rosas şi Grönberg,
precum şi răspunsul lor la întrebările sale.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

A. Evenimentele care au condus la iniţierea primei serii de proceduri re-


feritoare la custodie
8. Dl Hokkanen, cetăţean finlandez născut în 1953, locuieşte la Tuusula.
El are o fiică, Sini, născută în septembrie 1983. În rezultatul decesului, în aprilie
1985, a dnei Tuula Hokkanen (mama copilului, cu care reclamantul fusese căsătorit
din 11 iunie 1983), Sini a fost îngrijită de către bunicii pe linie maternă, dl Reino şi dna
Snikka Nick („bunicii”). Potrivit reclamantului, el acceptase această soluţie ca un aran-
jament provizoriu care i-ar permite să rezolve unele probleme ca rezultat al decesului
soţiei sale, inclusiv reorganizarea activităţilor sale de fermier.
La finele anului 1985, bunicii au informat reclamantul că ei nu intenţionează
s-o întoarcă pe Sini. În scopul reconcilierii dlui Hokkanen cu bunicii au fost întreprinse
tentative la care a participat consiliul social (sosiaalilautakunta, socialnämnden) din
Tuusula, însă fără nici un rezultat.
9. La 2 mai 1986, prefectura (lääninhallitus, länsstyrelsen) din Uusimaa, orga-
nul superior de executare (ulosotonhaltija, överexekutor) competent (paragraful 44
infra), a respins cererea dlui Hokkanen care viza restituirea lui Sini, în aplicarea artico-
lului 8 § 2 din legea din 1975 cu privire la executarea deciziilor referitoare la custodia
copiilor şi la dreptul de vizită a lor (laki 523/75 lapsen huollosta ja tapaamisoikeudesta
annetun päätöksen täytäntöönpanosta, lag 523/75 om verkställighet av beslut som

625
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________

gäller vårdnad om barn och umgängesrätt – „legea din 1975”). Ea a menţionat că re-
clamantul a fost de acord cu aranjamentul care o lăsa pe Sini în grija bunicilor. Ţinând
cont de timpul petrecut cu bunicii şi contactele foarte puţine cu el, reîntoarcerea fiicei
putea fi împotriva intereselor copilului; ea a ordonat în consecinţă celor două părţi să
sesizeze tribunalul de circumscripţie (kihlakunnanoikeus, häradsrätten) din Tuusula
pentru ca el să se pronunţe în privinţa custodiei copilului, ceea ce a şi fost făcut.

B. Prima serie de proceduri referitoare la custodie

1. Procedura în faţa tribunalului de circumscripţie


10. După o audiere, la 16 iulie 1986, tribunalul de circumscripţie a decis cu titlu
provizoriu ca Sini să locuiască la bunici; de asemenea el a acordat dlui Hokkanen un
drept de vizită: Sini urma să stea la el un sfârşit de săptămână din patru şi, începând
cu 8 august 1986, o săptămână din patru.
11. La 30 septembrie 1986, prefectura a ordonat bunicilor să respecte drep-
tul de vizită al reclamantului, sub ameninţarea unui pedepse sub formă de amendă
administrativă (uhkasakko, vite) de 2 000 mărci finlandeze pentru fiecare. Cu toate
acestea, ei nu s-au supus.
12. La 31 octombrie 1986, tribunalul de circumscripţie a ţinut o nouă audiere.
El a amânat cauza şi a acordat din nou reclamantului un drept de vizită provizoriu:
începând cu 5 noiembrie el îşi putea vizita fiica la bunici timp de două ore în fiecare zi
de miercuri a fiecărei săptămâni şi şase ore în fiecare zi de duminică, apoi, începând
cu 1 decembrie, ea trebuie să-l viziteze, la aceleaşi date şi pentru aceeaşi durată, la
domiciliul lui. Bunicii au refuzat să se conforme acestor modalităţi.
13. La 21 ianuarie 1987, prefectura a respins cererea dlui Hokkanen privind
executarea forţată a dreptului de vizită acordat de tribunalul de circumscripţie la 16 iu-
lie 1986. Ea a menţionat că tribunalul, în decizia sa din 31 octombrie 1986, modificase
acest drept. Ea considera deci că decisia sa din 30 septembrie 1986, conform căreia
bunicii erau pasibili de amenzi în cazul în care nu ar fi respectat ordonanţa cu privire
la dreptul de vizită (paragraful 11 supra), nu mai era în vigoare.
14. La 26 ianuarie 1987, tribunalul de circumscripţie a confirmat că custodia îi
aparţinea reclamantului şi a ordonat ca Sini să-i fie transmisă. El a ţinut cont, printre
altele, de un raport din 22 ianuarie 1987 al centrului de consiliere a copiilor (kasvatus-
neuvola, uppfostringsrådgivningen – „centrul”) din Uusimaa central.
15. La 10 martie 1987, prefectura a ordonat bunicilor, sub ameninţarea unei
pedepse sub forma de amendă în mărime de 8 000 mărci pentru fiecare, de a se
conforma hotărârii tribunalului de circumscripţie din 26 ianuarie. Bunicii au continuat
să nu se supună.
2. Sesizarea curţii de apel de către bunici şi măsurile luate de prefectură
16. La 6 mai 1987, fiind sesizată de bunici, curtea de apel (hovioikeus, hovrät-
ten) din Helsinki a confirmat hotărârea tribunalului de circumscripţie din 26 ianuarie.
La 23 iunie, ea a refuzat recursul lor împotriva deciziei prefecturii din 10 martie.

626
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

17. La 7 mai 1987, prefectura din nou a ordonat bunicilor să o transmită pe Sini
dlui Hokkanen în timp de o săptămână şi să plătească fiecare câte 2 000 mărci supli-
mentar la amenzile la care fusese condamnaţi anterior. Dacă ei nu o vor transmite pe
Sini tatălui său, prefectura va ordona executorului să procedeze la executare forţată.
3. Recursul bunicilor în faţa Curţii supreme
18. La 30 iulie 1987, Curtea supremă (korkein oieus, högsta domstolen) a au-
torizat bunicii să o sesizeze cu un recurs împotriva hotărârilor curţii de apel din 6 mai
şi 23 iunie 1987. Ea a ordonat amânarea executării lor sau, cu titlu subsidiar, suspen-
darea lor (paragraful 16 supra).
În două hotărâri separate, din 17 mai 1988, Curtea supremă a respins recursul
şi a suspendat executarea celor două decizii.
19. Bunicii au invitat consiliul social să determine dacă executarea hotărârilor
Curţii supreme serveau intereselor lui Sini. Consiliul a deferit cauza direcţiei naţionale
pentru protecţie socială (sosiaalihallitus, socialstyrelsen).
Concomitent, ei au rugat Curtea supremă să suspende executarea hotărârilor
sale din 17 mai 1988 şi să le amâne, ceea ce ea a refuzat la 13 septembrie.
C. Cererile reclamantului la poliţie şi plângerea la Cancelaria Justiţiei
20. În intervalul dintre 13 şi 18 mai 1987, dl Hokkanen a cerut şefului poliţiei de
district din Järvenpää să execute decizia prefecturii din 7 mai (paragraful 17 supra).
La 28 mai, autorităţile au realizat că bunicii au dus-o pe Sini într-un loc necunoscut.
Poliţia din Järvenpää a luat contact cu cea din Mäntyharju, unde bunicii aveau o casă
de vară. Ei au descoperit prin urmare că Sini era cu ei. La 10 iunie, tatăl a solicitat şe-
fului poliţiei din Mäntyharju să-i transmită fiica, dar funcţionarul a refuzat, considerând
că întreruperea vacanţei estivale contravine intereselor copilului.
21. La 29 mai 1987, reclamantul a depus plângere la Cancelaria Justiţiei (oikeus-
kansleri, justitiekanslern), în care pretindea că autorităţile nu au luat măsurile suficiente
pentru a o găsi şi a o trasmite pe Sini. La 6 iulie 1988, Cancelarul a răspuns că nu vede
necesitatea unei acţiuni, în primul rând, din cauza măsurilor luate pentru executarea de-
ciziei prefecturii din 7 mai 1987 şi, într-al doilea rând, din cauza deciziei ulterioare a Curţii
supreme de a amâna executarea hotărârilor curţii de apel din 6 mai şi 23 iunie 1987
(paragrafele 16 şi 18 supra) şi, într-al treilea rând, din cauza cererii bunicilor de a amâna
executarea şi a anula hotărârile Curţii supreme din 17 mai 1988 (paragraful 19 supra).
D. Cea de-a doua serie de proceduri referitoare la custodie
1. Procedura administrativă
22. La 30 mai 1990, direcţia naţională pentru protecţie socială a recomandat
consiliului social din Tuusula să ia măsuri în vederea transferului custodiei asupra lui
Sini de la dl Hokkanen la bunici, de a acorda reclamantului un drept de vizită şi de a
numi o altă persoană ca tutorele lui Sini în locul lui.
La 25 iulie 1990, la cererea consiliului social, consiliul de tutelă (holhouslauta-
kunta, förmyndarenämnden) din Tuusula a indicat în avizul său cu privire la probleme-

627
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________

le de mai sus că reclamantul şi-a exercitat într-un mod satisfăcător funcţiile de tutore.
El nu considera oportun să transfere custodia şi tutela asupra lui Sini, şi a conchis că
tatăl trebuie să le exercite în continuare.
2. Procedura în faţa tribunalului de circumscripţie şi cererile reclamantului refe-
ritoare la punerea în aplicare a dreptului său de vizită
23. La 13 august 1990, consiliul social din Tuusula a invitat tribunalul de circum-
scripţie să transmită custodia bunicilor. El menţiona că dl Hokkanen era în stare s-o
crească pe Sini şi îi putea oferi un mediu sănătos, dar el punea accentul pe faptul că
din 1985, copilul locuia cu bunicii săi cu care avea legături strânse. Având în vedere
că Sini nu şi-a văzut tatăl mai mulţi ani, ar trebui ca întâlnirile lor din toamna anului
1990 să fie bine pregătite şi să aibă loc pe un teren neutru. El de asemenea preconiza
ca tatăl să rămână tutorele lui Sini.
24. La 19 septembrie 1990, tribunalul de circumscripţie s-a întrunit într-o şedin-
ţă, dar a amânat examinarea cauzei pentru 14 noiembrie, după ce a decis să obţină
avizul consiliului de tutelă. Acesta i-a comunicat un raport la 31 octombrie; el reco-
manda să i se menţină reclamantului calitatea de tutore al copilului.
La audierea fixată pentru 14 noiembrie 1990, tribunalul de circumscripţie din
nou a amânat cauza, de data aceasta pentru 8 mai 1991, în aşteptarea avizului cen-
trului de consiliere a copiilor din Uusimaa central. La 7 mai 1991, centrul de consiliere
a copiilor şi familiei (perhe- ja kasvatusneuvola, familje – och uppfostringsrådgivnin
gen) din Tuusula, care îl înlocuia pe cel precedent, a confirmat opiniile exprimate de
către acest centru în avizul său din 22 ianuarie 1987 (paragraful 14 supra). El menţio-
na că bunicii refuzase s-o prezinte pe Sini unui examen (solicitat de direcţia naţională
pentru protecţie socială) şi să-i permită să participe la întrevederile în cadrul acestuia.
El reaminteşte de asemenea o declaraţie din 13 decembrie 1989 a unui grup de lucru
de la clinica infantilă din Lastenlinna: chiar dacă Sini îi considera pe bunicii săi ca pă-
rinţi psihologici, nu exista, în opinia lui, nici un obstacol de ordin psihologic ca ea să se
întâlnească cu dl Hokkanen; asemenea întâlniri ar fi, din contra, în interesul ei.
25. Pe parcursul procesului în faţa sa, tribunalul de circumscripţie a decis cu
titlu provizoriu, la 14 noiembrie 1990, ca Sini să rămână la bunici şi a recunoscut unele
drepturi de vizită pentru reclamant: în decembrie 1990 şi ianuarie 1991, el trebuia să se
întâlnească cu fiica sa timp de şase ore prima zi de duminică a fiecărei luni într-un loc
ales de consiliu şi în prezenţa unuia dintre agenţii săi; începând cu ianuarie, tatăl şi fiica
se vor întâlni suplimentar de sâmbătă la prânz până duminică la prânz la sfârşitul celei
de-a treia săptămâni a lunii şi, începând cu februarie, şi la sfârşitul primei săptămâni.
Totuşi bunicii au refuzat să-i permită dlui Hokkanen să-şi vadă copilul în afara
domiciliului lor. La 20 decembrie 1990, tatăl a cerut prefecturii să ia măsurile de exe-
cutare. El şi-a reiterat cererea la 31 ianuarie 1991.
26. La 28 martie 1991, prefectura a ordonat bunicilor să se conformeze deciziei
provizorii a tribunalului de circumscripţie din 14 noiembrie 1990, în caz contrar vor fi
supuşi unei amenzi administrative de 5 000 mărci fiecare. Bunicii persistau în refuzul
lor. Reclamantul nu a cerut deloc încasarea amenzilor, condiţie fixată de către lege.

628
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

27. La 8 mai 1991, tribunalul de circumscripţie a respins cererea consiliului


social care viza transferul tutelei şi custodiei. El a precizat de asemenea că decizia sa
provizorie din 14 noiembrie 1990 cu privire la vizite nu mai era aplicabilă.
3. Recursurile în faţa Curţii de Apel şi refuzul Curţii Supreme de a-i autoriza
sesizarea sa
28. La 24 iulie 1991, fiind sesizată cu diferite apeluri de către bunici şi consiliul
social, Curtea de Apel a amânat executarea hotărârii tribunalului de circumscripţie din
8 mai 1991 (paragraful 24 supra).
29. Printr-o hotărâre din 25 septembrie 1991, Curtea de Apel a decis, cu ma-
joritatea voturilor, că dl Hokkanen trebuie să rămână tutorele lui Sini, dar a transmis
custodia bunicilor; ea considera faptul că fetiţa locuia cu ei din 30 aprilie 1985 ca fiind
determinant în luarea acestei decizii. Ea se referea la avizul precitat din 13 decembrie
1989 al clinicii infantile (paragraful 24 supra) potrivit căruia Sini avea legături strânse
de securitate, încredere şi afecţiune cu bunicii săi, casa cărora ea o considera ca pro-
pria casă. Nu era cazul de a modifica substanţial această situaţie; fetiţa trebuie să-şi
poată vedea tatăl şi stabili cu el relaţii normale. Din cauza vârstei sale fragede (opt ani
la momentul faptelor) şi din cauză că ea nu era în măsură să-şi formeze o opinie, Cur-
tea de Apel considera că nu ar trebui acordată o importanţă esenţială dorinţei copilului
de a nu-şi vedea tatăl, menţionată în avizul din 7 mai 1991 al centrului de consiliere a
copiilor şi familiei (paragraful 24 supra).
Hotărârea prevedea următoarele modalităţi referitoare la vizite: pe parcursul
primilor trei ani, dl Hokkanen şi fiica sa se vor întâlni timp de patru ore o zi de sâmbătă
în fiecare lună, într-un loc ales de către biroul pentru protecţia socială din Tuusula şi
în prezenţa unuia dintre agenţii săi, apoi la sfârşitul unei săptămâni din două, într-o
zi de sâmbătă la prânz până duminică la prânz. La Crăciun ea va fi cu bunicii şi vara
următoare două săptămâni la tatăl său; în continuare, ea va petrece sărbătorile pe
rând la reclamant şi la bunici.
30. La 19 decembrie 1991, Curtea de Apel a anulat decizia prefecturii din 28
martie 1991 prin care bunicii erau invitaţi să se conformeze deciziei provizorii, adop-
tate de tribunalul de circumscripţie la 14 noiembrie 1990 referitoare la dreptul de vizită
(paragraful 25 supra). Curtea de Apel a luat în considerare decizia din 8 mai 1991 a
primei jurisdicţii (paragraful 27 supra), care în realitate se referea la decizia sa din 14
noiembrie 1990.
31. La 21 ianuarie 1992, Curtea Supremă a refuzat reclamantului permisiunea
de a o sesiza.
E. Procedurile ulterioare referitoare la dreptul de vizită
1. Cererea de executare adresată consiliului social local
32. La 25 iunie 1992, consiliul social din Järvenpää a răspuns unei cereri de
executare cu care a fost sesizată de dl Hokkanen. El a menţionat că centrul de con-
siliere a copiilor şi familiei din Järvenpää le-a oferit bunicilor „posibilitatea de a obţine
un ajutor şi de a discuta despre problema dreptului de vizită”, dar ei au refuzat să se

629
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________

întâlnească cu el. Într-o scrisoare din 16 iunie 1992 către consiliu, acesta declara că,
în aceste condiţii, „Centrul nu mai putea face nimic altceva”.
2. Cererea de executare adresată prefecturii şi procedura judiciară care a urmat
33. Între timp, la 22 iunie 1992, reclamantul a invitat prefectura să ia măsuri în
vederea executării hotărârii Curţii de Apel din 25 septembrie 1991 (paragraful 29 su-
pra). El indica în special că în 1991, nici una din cele trei întâlniri programate cu fiica
sa nu au avut loc, bunicii refuzând să-i aducă fetiţa. În afară de aceasta, ei au neglijat
tentativele înteprinse pentru organizarea altor întâlniri.
34. La 23 iunie 1992, prefectura a luat o decizie provizorie prin care ordona dlui
Hokkanen să aducă la cunoştinţa bunicilor documentele pertinente pentru a le per-
mite să prezinte observaţiile lor cu privire la cererea sa adresată prefecturii. Ceea ce
ei au făcut la 21 iulie. Ea a precizat că cauza va fi scoasă de pe rol dacă reclamantul
nu-şi va reînnoi cererea de executare în termen de un an.
La 10 noiembrie 1992, dl Hokkanen şi-a reiterat cererea din 22 iunie către pre-
fectură. După aceasta, potrivit prevederilor legislative în materie, prefectura a deferit
cauza conciliatorului (paragraful 45 infra). Acesta din urmă i-a comunicat un raport la
2 decembrie şi reclamantul i-a răspuns la 7 decembrie.
35. La 31 decembrie 1992, prefectura a ordonat bunicilor să se conformeze
deciziei Curţii de Apel din 25 septembrie 1991, sub ameninţarea unei pedepse sub
formă de amendă administrativă de 5 000 mărci pentru fiecare.
Pe de altă parte ea a respins o cerere în care reclamantul solicita ca Sini
să locuiască la el; o asemenea măsură nu putea fi luată decât în executarea unei
decizii cu privire la custodie. Prefectura a menţionat totodată că bunicii au refuzat
categoric să fie cooperanţi în tentativele întreprinse pentru a lăsa tatăl să se întâl-
nească cu fiica. Având în vedere vârsta acesteia şi influenţa puternică exercitată
asupra ei de către bunici, nu se putea ţine cont de dorinţa ei deoarece ea nu era
suficient de matură.
Astfel, prefectura a luat în considerare raportul conciliatorului menţionat mai
sus (paragraful 34 supra), comunicat consiliului social din Järvenpää. Potrivit acestui
document, bunicii au acceptat ca dl Hokkanen să se întâlnească cu Sini la domiciliul
lor, dar tatăl categoric a refuzat să aibă vreo afacere cu ei. Conciliatorul a văzut-o pe
Sini doar la bunici, în prezenţa lor, la 27 noiembrie 1992. Întrebată despre tatăl său,
ea s-a închis în sine, dar a declarat că nu doreşte să-l vadă. Conciliatorul a considerat
că ar trebui să se ţină cont de opinia ei.
36. Bunicii nu au acceptat s-o conducă pe Sini la o întâlnire cu tatăl, prevăzută
de consiliul social din Järvenpää pentru 3 aprilie 1993.
37. Printr-o hotărâre din 21 octombrie 1993, Curtea de Apel, referindu-se la
articolul 6 din legea din 1975 (paragraful 47 infra), a primit un recurs din partea buni-
cilor împotriva deciziei prefecturii din 31 decembrie 1992 (paragraful 35 supra). Ea a
menţionat că, potrivit unui raport medical al dr Arajärvi din 8 septembrie 1992, Sini era
într-o condiţie fizică şi mintală bună şi că, potrivit unui test psihologic, ea poseda cu

630
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

certitudine o inteligenţă superioară pentru vârsta de doisprezece ani; nu ar trebui deci


să fie forţată să-şi vadă tatăl, dar ar trebui lăsată să decidă ea personal. În afară de
aceasta, potrivit raportului conciliatorului (paragrafele 34 şi 35 supra), ea cu siguranţă
şi într-un mod persistent refuza să-l vadă pe dl Hokkanen şi era suficient de matură
pentru a se ţine cont de dorinţele ei. Hotărârea conchidea că, ţinând cont de maturi-
tatea copilului, nu ar putea fi pus în aplicare un drept de vizită împotriva voinţei sale;
ea a anulat amenzile aplicate bunicilor.
La 4 februarie 1994, Curtea Supremă a refuzat reclamantului autorizaţia de a
înainta recurs în faţa sa.
F. Contactele între reclamant şi Sini
38. Dl Hokkanen a mers s-o vadă pe Sini la bunici de câteva ori până în 1986.
El a văzut-o pentru ultima dată la 14 ianuarie 1987.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

A. Custodia şi dreptul de vizită

39. Gustodia copiilor este reglementată prin legea din 1983 cu privire la dreptu-
rile de custodie şi vizită cu privire la copii (laki 361/83 lapsen huollosta ja tapaamiso-
ikeudesta, lag 361/83 ang. Vårdnad om barn och umgängesrätt – „legea din 1983”).
În articolul său 1, ea prevede că custodia are drept scop de a asigura dezvoltarea
echilibrată şi bunăstrarea copilului, ţinând cont de necesităţile şi dorinţele sale parti-
culare, precum şi a favoriza legături strânse între el şi părinţii săi. Tutorele reprezintă
interesele personale ale copilulului, dacă legea nu dispune altfel (articolul 4).
40. Părinţii, sau orice altă persoană căreia îi este încredinţată îngrijirea copi-
lului, sunt tutorii săi (articolul 3). Părinţii care s-au căsătorit unul cu altul la momentul
naşterii copilului sunt tutorii acestuia (articolul 6).
41. Tribunalul de circumscripţie poate decide să încredinţeze custodia unei sau
mai multor persoane pe lângă sau în locul părinţilor (articolul 9 § 1). El poate transfera
custodia de la părinţi la alte persoane numai dacă, din punctul de vedere al copilului,
există motive speciale serioase de a proceda astfel (articolul 9 § 2).
Tribunalul de circumscripţie este abilitat să decidă asupra vizitelor (articolul 9).
Acestea au drept scop de a garanta copilului dreptul de a menţine contacte cu părin-
tele cu care el nu locuieşte (articolul 2).
Dacă este solicitat să se pronunţe în probleme de custodie şi drept de vizită,
tribunalul competent trebuie să ţină cont de dorinţele şi interesele copilului în func-
ţie de următoarele: consideraţiunea primordială este interesul copilului şi pe viitor
ar trebui să fie prevăzute în particular mijloacele cele mai eficiente de punere în
aplicare a dreptului de vizită (articolele 9 § 4 şi 10 §1); ar trebui întrebat copilul cu
privire la opiniile şi dorinţele sale, dacă este posibil şi în conformitate cu vârsta şi
maturitatea sa, dacă părinţii nu pot ajunge la un acord în această problemă, dacă
copilul este încredinţat altei persoane decât tutorele său sau dacă din alte motive ar

631
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________

trebui consultat copilul în interesul său; consultarea trebuie să aibă loc într-o moda-
litate tacticoasă, care ar ţine cont de maturitatea copilului şi fără a dăuna relaţiilor
sale cu părinţii (articolul 11).
42. Când o procedură judiciară cu privire la problemele de custodie şi drept de
vizită este suspendată, tribunalul competent poate emite o ordonanţă provizorie cu
privire la locul unde copilul trebuie să locuiască, modalităţile de vizită şi, în anumite
circumstanţe, cu privire la custodie (articolul 17 §§ 1 şi 2).
43. O decizie cu privire la custodie, vizite şi locul de reşedinţă a copilului este
executată imediat, cu excepţia unei declaraţii contrare (articolul 19).
B. Aplicarea drepturilor de custodie şi de vizită
44. În conformitate cu articolul 1 (pentru referinţă, a se vedea paragraful 9
supra) din legea din 1975, ea se aplică executării unei decizii judiciare, inclusiv o or-
donanţă provizorie, referitoare la custodie şi vizite. Ea se poate aplica de asemenea
dacă este vorba de executarea unei decizii care ordonă ca copilul să trăiască cu o
persoană determinată sau să fie transmis tutorelui său.
O cerere de executare poate fi prezentată executorului şef din aria unde locu-
ieşte copilul (articolul 2), funcţie cu care este investită prefectura (articolul 1 din legea
din 1895 cu privire la modul de executare – ulosotto taki 1985/37, utsöknindslagen
1895/37).
45. În aplicarea articolului 4, modificat prin legea nr. 366/83, înainte de a ordona
executarea, executorul şef numeşte o persoană desemnată de consiliul social sau
o altă persoană care îndeplineşte condiţiile cerute pentru a servi ca conciliator între
părţi, astfel încât decizia să fie executată. Medierea are drept scop de a determina
persoana care îngrijeşte de copil să se conformeze în mod voluntar obligaţiilor prevă-
zute de decizia pertinentă.
Concilierea nu trebuie să fie ordonată dacă tentativele precedente demonstrează
că ea este sortită eşecului sau, în cazul unei decizii cu privire la custodie, dacă este în
interesul copilului ca această decizie să fie, din motive serioase, executată imediat.
46. Executorul şef poate însoţi o decizie de executare cu o amendă adminis-
trativă sau, dacă este vorba de custodia unui copil sau transmiterea acestuia tutorelui
său, el poate ordona executorului să transmită copilul (articolul 5).
Amenda vizată mai sus este calculată în funcţie de resursele persoanei
în cauză (capitolul 2, articolul 4 b) § 2, din Codul penal din 1889). În lipsa plăţii,
amenda este convertită în pedeapsă cu închisoarea (articolul 5 § 1, modificat prin
legea nr. 650/86).
47. Executarea nu poate fi realizată împotriva voinţei copilului dacă el are mai
mult de doisprezece ani sau este destul de matur pentru ca să se poată lua în consi-
derare voinţa sa (articolul 6 din legea din 1975, modificat prin legea nr. 366/83).
48. O decizie luată de executorul şef în aplicarea legii din 1975 este executată
imediat, dacă nu există indicaţii contrare (articolul 13 § 1).

632
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

49. În cererea sa (nr. 19823/92) din 10 aprilie 1992 adresată Comisiei, dl Teu-
vo Hokkanen, în numele său şi al fiicei sale Sini, s-a plâns de faptul că autorităţile
publice, încălcând articolul 8 din Convenţie, nu au luat măsurile adecvate pentru a
facilita reunirea lor rapidă. În acestă privinţă, el a invocat şi articolul 5 din Protocolul
nr. 7 (dreptul la egalitatea soţilor în relaţiile lor cu copiii). El se plângea de asemenea
că nu a fost audiat în cadrul unei şedinţe şi în mod echitabil în faţa Curţii de Apel
şi Curţii Supreme, în perioada 1991-1992, potrivit articolului 6 § 1 din Convenţie.
El alega în plus o încălcare a acestei dispoziţii deoarece procedura referitoare la
custodie nu s-a desfăşurat într-un termen rezonabil şi că Curtea Supremă nu şi-a
motivat refuzul, din 21 ianuarie 1992, de a autoriza sesizarea sa. În cele din urmă
el pretindea că nu a dispus de un recurs efectiv, după cum prevede articolul 13, în
ceea ce priveşte lipsa măsurilor care să faciliteze reunirea, că durata procedurii a
fost excesivă, iar amenzile administrative aplicate bunicilor au fost ineficiente din
cauza situaţiei lor financiare.
50. La 9 februarie 1993, Comisia a reţinut alegaţiile formulate de dl Hokkanen
care îl vizau personal, în temeiul articolului 8 din Convenţie, şi a articolului 5 din Pro-
tocolul nr. 7 şi, în măsura în care ele vizau durata celei de-a doua serie de proceduri
referitoare la custodie, pe cele în temeiul articolelor 6 § 1 şi 13 din Convenţie. Ea le-a
respins pe cele formulate în numele lui Sini, pe motiv că dl Hokkanen nu putea intro-
duce vreo cerere deoarece nu era tutorele ei la momentul faptelor.
În raportul său din 22 octombrie 1993 (articolul 31), Comisia a formulat urmă-
torul aviz:
a) cu nouăsprezece voturi contra două, că a avut loc o încălcare a articolului 8;
b) în unanimitate, că nici o altă chestiune distinctă nu se impune în temeiul
articolului 5 din Protocolul nr. 7;
c) cu şaisprezece voturi contra cinci, că nu a avut loc încălcarea articolului 6 § 1;
d) cu douăzeci de voturi contra unu, că nu este necesară examinarea alegaţiilor
referitoare la articolul 13.
Textul integral al avizului său şi opiniile concordante şi separate care îl însoţesc
figurează în anexă la prezenta hotărâre.1*

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN

51. La audierea din 21 martie 1994, Guvernul a reiterat concluziile din me-
moriul său invitând Curtea să hotărască că „în speţă nu a avut loc nici o încălcare
a Convenţiei”.

Nota grefei:
*
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 299- A al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

633
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8


DIN CONVENŢIE

52. Reclamantul reproşează autorităţilor finlandeze că nu au favorizat reunirea


rapidă cu fiica sa. Ele au permis bunicilor s-o păstreze pe Sini la ei şi să-l împiedice
s-o viziteze, în pofida deciziilor judecătoreşti, şi le-au transmis custodia. El a pretins
încălcarea articolului 8 din Convenţie, care are următorul conţinut:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său sau
a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-
mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a morale, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.”

Guvernul nu a fost de acord cu această teză. Comisia subscrie în ceea ce pri-


veşte neîncălcarea pretinselor drepturi părinteşti, dar nu s-a pronunţat privind trans-
miterea custodiei.
53. Curtea precizează din cele constatate că, deoarece Convenţia a intrat în
vigoare pentru Finlanda la 10 mai 1990, ea se va limita, după cum a procedat Comi-
sia, la examinarea dacă faptele intervenite după această dată denunţă o încălcare
a Convenţiei (a se vedea, spre exemplu, hotărârile Moreira de Azevedo contra Por-
tugaliei din 23 octombrie 1990, Seria A nr. 189, pag. 17-18, § 70, şi Stamoulakatos
contra Greciei din 26 octombrie 1993, Seria A nr. 271, pag. 13-14, §§ 32-33). Ea nu
va lua în considerare evenimentele care au avut loc înainte de 10 mai 1990 decât în
contextul problemelor cu care este sesizată, în particular numărul mare de demersuri
administrative şi judiciare întreprinse de către reclamant, circumstanţa că bunicii
s-au opus în mod efectiv tuturor deciziilor în favoarea reclamantului şi că relaţiile osti-
le dintre ei şi reclamant nu au favorizat o atmosferă cooperantă pentru reglementarea
diferendului.

A. Cu privire la aplicabilitatea articolului 8

54. Sini s-a născut în căsătorie şi face parte deci cu drepturi depline din
această celulă de „familie” din momentul naşterii sale şi chiar în virtutea acestui
fapt. Ea a locuit cu dl Hokkanen şi mama sa după naşterea din septembrie până
la momentul în care ea fusese transmisă bunicilor pe linie maternă după decesul
mamei sale din aprilie 1985. După care, tatăl său a văzut-o de câteva ori până în
ianuarie 1987. Fiica s-a aflat în custodia lui până în septembrie 1991 şi el a rămas
tutorele ei legal. Din 1983, el nu a încetat să ceară autorităţilor dreptul de vizită şi
restituirea ei.
Aceste legături fără îndoială sunt suficiente pentru a constitui o „viaţă de fami-
lie” în sensul articolului 8, care deci este aplicabil. Această aplicabilitate de altfel nu a
fost disputată în faţa Curţii.

634
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

B. Conformitatea cu articolul 8
55. Articolul 8 are drept scop esenţial protejarea individului contra ingerinţelor
arbitrare din partea autorităţilor publice; în plus, el poate antrena obligaţii pozitive
inerente unei „respectări” efective a vieţii de familie. Limita dintre obligaţiile pozitive şi
negative ale statului în baza acestei dispoziţii nu se supune unei definiţii precise; cu
toate acestea, principiile aplicabile sunt similare. În particular, în ambele cazuri, este
necesar să se ţină cont de echilibrul just care trebuie să existe între interesele concu-
rente ale individului şi societatea în ansamblul său; de asemenea în ambele contexte,
statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (hotărârea Keegan c. Irlandei din
26 mai 1994, Seria A nr. 290, pag. 19, § 49).
Sarcina Curţii nu constă în substituirea autorităţilor finlandeze competente în
reglementarea problemelor de custodie şi de vizită în Finlanda, dar de a aprecia, po-
trivit Convenţiei, deciziile pe care ele le adoptă în exercitarea puterii lor de apreciere
(a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Handyside c. Regatului Unit din 7 decem-
brie 1976, Seria A nr. 24, pag. 23, § 50). Astfel, ea trebuie să cerceteze dacă motivele,
care ar justifica măsurile efectiv adoptate pentru a garanta reclamantului dreptul său
la respectarea vieţii de familie, sunt pertinente şi suficiente în temeiul articolului 8.
În cauzele anterioare cu privire la plasarea forţată a copiilor în serviciile de
asistenţă şi implementarea măsurilor de întreţinere, Curtea permanent menţiona că
articolul 8 implică dreptul unui părinte la măsuri în vederea reunirii cu copilul său
şi obligaţia autorităţilor naţionale de a le lua (a se vedea, spre exemplu, hotărârile
Eriksson c. Suediei din 22 iunie 1989, Seria A nr. 156, pag. 26, § 71, Margareta şi
Roger Andersson c. Suediei din 25 februarie 1992, Seria A nr. 226-A, pag. 30,
§ 91, şi Olsson contra Suediei (nr. 2), din 27 noiembrie 1992, Seria A nr. 250, pag.
35-36, § 90). Potrivit Curţii, acest principiu se aplică cauzelor similare speţei unde
transmiterea provizorie a întreţinerii îşi are originea într-un acord dintre persoane
particulare.
56. În opinia dlui Hokkanen şi Comisie, o obligaţie pozitivă pentru Statul Con-
tractant de a opri măsurile coercitive se impune cu atât mai mult dacă copilul este luat
în custodie de facto în pofida legii şi a deciziilor judecătoreşti doar după sfârşitul unei
custodii de jure. Nerespectarea drepturilor de custodie ale reclamantului de la data
de 10 mai 1990 până la transmiterea custodiei lui Sini la 25 septembrie 1991, precum
şi a drepturilor sale de vizită, au constituit o încălcare a „respectării” „vieţii de familie”
a reclamantului, în temeiul articolului 8. În pofida demersurilor sale rezonabile pentru
a pune în aplicare drepturile sale părinteşti, lipsa unui răspuns efectiv a constituit o
încălcare gravă. Această circumstanţă, combinată cu durata procedurii de executare,
au creat o situaţie care a făcut dificilă reunirea sa cu fiica.
În plus, în ceea ce priveşte transmiterea custodiei, reclamantul susţine că ho-
tărârea Curţii de Apel din 25 septembrie 1991 a conferit legitimitate custodiei de facto
deţinute ilegal de către bunici. Chiar dacă ei au ţinut copilul ilegal, această jurisdicţie
a constatat că perioada de timp cât copilul s-a aflat la ei este o justificare importantă
pentru transmiterea custodiei. Această măsură a făcut şi mai vulnerabilă protecţia drep-
turilor părinteşti ale reclamantului, mai ales în ceea ce priveşte vizitele la fiica sa.

635
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________

57. Potrivit Guvernului, este cazul de a face o distincţie între, pe de o parte,


custodia şi dreptul de vizită al unui părinte faţă de copilul său şi, pe de altă parte, pu-
nerea în aplicare a acestor drepturi. Dacă există motive valabile în favoarea acordării
unui părinte a custodiei şi unui drept de vizită, nu este neapărat să urmeze executarea
acestora, mai ales în cazul în care aceasta nu este compatibil cu interesele şi bu-
năstarea copilului. Aceasta ar fi poziţia în dreptul finlandez, care ar percepe custodia
exercitată de către un părinte asupra copilului său ca un drept care trebuie înainte de
toate şi mai ales să servească bunăstării şi dezvoltării echilibrate a copilului şi nu în
primul rând intereselor părintelui. Guvernul de asemenea face referire la articolul 3
din Convenţia Naţiunior Unite din 1989 cu privire la drepturile copilului, la articolul 19
§ 1 b) din Convenţia europeană din 1980 cu privire la recunoaşterea şi executarea
deciziilor în materie de custodie asupra copiilor şi restabilirea custodiei asupra copiilor
(Seria Tratatelor europene nr. 105), şi la articolele 1 şi 12 § 3 din Convenţia din 1980
cu privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale a copiilor (semnată la Haga la 25
octombrie 1980). El îşi exprimă deci dezacordul cu dl Hokkanen şi Comisia, care con-
siderau că este cazul de a recurge prompt la măsuri coercitive într-o situaţie similară
cu cea a reclamantului. Oricum, nu era oportun de a recurge la constrângere pentru
a pune în aplicare drepturile părinteşti ale acestuia.
Recunoscând totuşi că dl Hokkanen nu şi-a putut exercita drepturile sale de vizită
după cum precizau deciziile judecătoreşti pertinente, Guvernul subliniază că această
nerespectare a deciziilor este imputată bunicilor. Aceştia fiind persoane particulare, sta-
tul nu era direct responsabil în dreptul internaţional de acţiunile sau omisiunile lor.
În orice caz, propriul comportament al reclamantului a fost un subiect al criti-
cii: el nu s-a prevalat de posibilitatea de a merge în vizită la Sini la bunicii ei; el nu a
ajuns până la încheierea procedurii de executare referitoare la decizia tribunalului de
circumscripţie din 14 noiembrie 1990 cu privire la vizite, nereclamând aplicarea amen-
zilor pe care prefectura le-a fixat la 28 martie 1991; şi el mai multe luni nu şi-a reînnoit
cererea sa pentru aplicarea dreptului de vizită pe care Curtea de Apel l-a recunoscut
la 25 septembrie 1991 (paragrafele 26 şi 34 supra).
Guvernul a conchis că, având în vedere circumstanţele dificile ale speţe, auto-
rităţile naţionale au făcut totul ce se putea aştepta de la ele în mod rezonabil pentru
a facilita reuniunea.
58. Curtea reaminteşte că obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în
acest scop nu este absolută deoarece reunirea unui părinte cu copilul care a trăit o
anumită perioadă cu alte persoane nu poate avea loc imediat şi necesită lucrări de
pregătire. Natura şi amploarea lor depind de circumstanţele fiecărei speţe, dar înţele-
gerea şi cooperarea tuturor persoanelor vizate va constitui întotdeauna un factor im-
portant. Dacă autorităţile naţionale trebuie să depună toate eforturile pentru a facilita
o asemenea colaborare, obligaţia lor de a recurge la constrângere în această materie
trebuie să fie limitată: ele trebuie să ţină cont de interesele, drepturile şi libertăţile
acestor persoane şi, mai ales, de interesele superioare ale copilului şi a drepturilor
care îi sunt recunoscute de articolul 8 din Convenţie. În ipoteza că contactele cu părin-
tele riscă că ameninţe aceste interese sau să prejudicieze aceste drepturi, autorităţile

636
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

naţionale trebuie să urmărească echilibrul just între ele (a se vedea hotărârea Olsson
(nr. 2) precitată, pag. 35-36, § 90).
Punctul decisiv constă în examinarea chestiunii dacă autorităţile naţionale,
pentru a facilita regruparea, au luat toate măsurile necesare care puteau fi cerute din
partea lor în mod rezonabil în aceste circumstanţe (ibidem). Curtea nu crede că ar
trebui să examineze argumentul general al reclamantului şi al Comisiei cu privire la
obligaţia impusă de articolul 8 de a fixa măsuri coercitive (paragraful 56 supra).
59. Cât priveşte faptele particulare ale speţei, Curtea va examina mai întâi
nerespectarea pretinsă a drepturilor de vizită ale dl Hokkanen, apoi cea a drepturilor
sale de tutore precum şi a transmiterii custodiei bunicilor.
1. Neasigurarea realizării dreptului de vizită
60. Cât priveşte pretinsa neasigurare a realizării dreptului de vizită, Curtea
relevă că pe parcursul perioadei pertinente, autorităţile finlandeze, până la hotă-
rârea Curţii de Apel din 21 octombrie 1993, au avut mai curând sentimentul că ar
fi în interesul major al copilului de a dezvolta contacte cu reclamantul, chiar dacă
fetiţa nu dorea să-l întâlnească. În plus, cel puţin după hotărârile Curţii supreme
din 17 mai 1988 până la cea a Curţii de Apel din 25 septembrie 1991, jurisdicţiile
finlandeze nu doar considerau că dl Hokkanen era cel mai apt tutore, dar şi că co-
pilul ar trebui să se întoarcă să locuiască la el (paragrafele 14, 16, 18 şi 27 supra).
Decizia provizorie a tribunalului de circumscripţie din 14 noiembrie 1990 şi hotă-
rârea Curţii de Apel din 25 septembrie 1991 precizează modalităţile de vizită ale
tatălui la copil (paragrafele 25 şi 29 supra). Deoarece bunicii nu respectau aceste
modalităţi, prefectura a ordonat, la cererea reclamantului, executarea acestora
sub ameninţarea unei pedepse sub formă de amenzi administrative (paragrafele
26 şi 35 supra); dar aceste măsuri s-au dovedit ineficace în faţa refuzului persis-
tent al bunicilor de a le îndeplini.
În situaţia unor decizii judecătoreşti şi a ordonanţelor de executare inoperante,
acţiunea autorităţilor de protecţie socială consta în mod esenţial de a prevedea trei
reuniuni în 1991, de a lua măsuri pentru reconcilierea reclamantului şi a bunicilor la
sfârşitul anului 1992, şi de a organiza o altă reuniune în primăvara anului 1993; niciu-
na dintre ele nu s-a materializat (paragrafele 33-36 supra).
Cauza dificultăţilor întâmpinate în organizarea vizitelor cu certitudine îşi aveau
sursa în mare parte în ostilitatea dintre bunici şi reclamant. Curtea nu poate totuşi ad-
mite că dl Hokkanen este responsabil de neexecutarea deciziilor sau măsurilor perti-
nente în vederea stabilirii contactelor eficiente. Deciziile tribunalului de circumscripţie,
dar şi a Curţii de Apel cu privire la vizite recunosc necesitatea de a le aranja într-un
local neutru în afara domiciliului bunicilor (paragrafele 23, 25 şi 29 supra). Odată ce
aceştia din urmă nu încetează să le refuze, tatăl s-a angajat efectiv în executarea
acestor decizii. Guvernul pretinde că situaţia putea fi puţin diferită dacă petiţionarul
ar fi reclamat pronunţarea amenzilor administrative sau dacă nu ar fi omis pentru o
anumită perioadă să reitereze cererea sa de executare; toate acestea ar fi avut un
rezultat foarte incert (paragrafele 26 şi 34 supra).

637
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________

61. Ţinând cont de interesele disputate în cauză, cele ce preced nu permit de a


afirma că autorităţile competente, înainte de hotărârea Curţii de Apel din 21 octombrie
1993, au depus eforturi rezonabile pentru a facilita reîntregirea. Din contra, inacţiunea
lor a forţat reclamantul să facă uz fără întrerupere de o serie lungă de recursuri înde-
lungate şi în final ineficiente pentru a face să fie respectate drepturile sale.
Din contra, în hotărârea sa din 21 octombrie 1993, Curtea de Apel a ajuns la
concluzia că copilul devenise suficient de matur pentru a se ţine cont de opinia sa şi
că aceste vizite nu puteau fi autorizate de acum înainte contra voinţei sale (paragraful
37 supra). Curtea nu a găsit nici un motiv pentru a pune la îndoială această opinie.
62. Curtea a conchis în consecinţă că, în pofida marjei de apreciere de care
beneficiau autorităţile competente, nerespectarea dreptului de vizită al dlui Hokkanen
între 10 mai 1990 şi 21 octombrie 1993 constituie o încălcare a dreptului său la res-
pectarea vieţii de familie garantat de articolul 8. În schimb, o asemenea încălcare nu
a avut loc pe parcursul perioadei posterioare.
63. Rămâne de determinat dacă a avut loc de asemenea o încălcare din cauza
neasigurării dreptului de custodie a reclamantului şi din cauza transmiterii custodiei
bunicilor.
Curtea notează că la data de 10 mai 1990, fiica, transmisă bunicilor de când
împlinise un an şi jumătate, locuia la ei de vreo cinci ani. Pe parcursul acestei perioa-
de, ea avuse foarte puţine contacte cu tatăl său, reclamantul, care nu o văzuse de la
începutul anului 1987 (paragraful 38 supra). La 30 mai 1990, direcţia naţională pentru
protecţie socială a recomandat să se ia măsuri în vederea transmiterii custodiei buni-
cilor (paragraful 22 supra) şi, la 13 august 1990, consiliul social a intentat o procedură
în acest scop în faţa tribunalului de circumscripţie. Cererea consiliului fusese respinsă
la 8 mai 1991, dar Curtea de Apel i-a dat câştig de cauză la 25 septembrie 1991; la
21 ianuarie 1992, Curtea Supremă a respins autorizaţia de a fi sesizată (paragrafele
23, 27, 29 şi 31 supra).
Curtea consideră că, în aceste condiţii, existau motive suficiente pentru a nu
aplica dreptul de custodie al reclamantului aşteptând rezultatul procedurii referitoare
la problema în cauză.
64. În plus, cu referinţă la această chestiune, nimeni nu a contestat că trans-
miterea custodiei a constituit o ingerinţă în dreptul dlui Hokkanen la respectarea vieţii
sale de familie garantat de paragraful 1 al articolului 8, că această ingerinţă era „pre-
văzută de lege” şi urmărea scopul legitim de a proteja „drepturile” copilului în sensul
paragrafului 2. Curtea nu a constatat nici un motiv pentru a pune la îndoială faptul
că transmiterea custodiei a fost „necesară într-o societate democratică”. Hotărârea
Curţii de Apel, care avea la bază o expertiză, ţinea cont de durata şederei fetiţei la
bunici, de ataşamentul său puternic faţă de aceştia şi de sentimentul că casa lor era
şi casa ei (paragrafele 29 şi 31 supra). Aceste motive nu erau doar pertinente, dar şi
suficiente potrivit paragrafului 2 din articolul 8. Autorităţile naţionale competente, în
principiu având o poziţie mai favorabilă decât judecătorul internaţional pentru a evalua
elementele de care dispun (a se vedea, printre numeroase decizii, hotărârea Olsson
contra Suediei (nr. 2) precitată, pag. 35-36, § 90), nu au depăşit marja de apreciere

638
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

pentru a ajunge la deciziile adoptate. Chiar dacă să considerăm că ele nu au asigurat


reclamantului posibilitatea de a-şi vedea fiica, măsura nu putea fi considerată nepro-
porţională cu scopul legitim al protecţiei intereselor copilului.
65. Aceste aspecte ale plângerii reclamantului nu fac necesară examinarea
unei încălcări separate a articolului 8.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5


DIN PROTOCOLUL NR. 7

66. În faţa Comisiei, dl Hokkanen a susţinut că faptele care constituiau o


pretinsă încălcare a articolului 8 din Convenţie se analizează de asemenea şi ca o
încălcare a articolului 5 din Protocolul nr. 7 (dreptul la egalitatea soţilor în relaţiile
lor cu copiii). Comisia a decis că nici o chestiune distinctă nu se impune în temeiul
acestei ultime dispoziţii.
Reclamantul nu a reluat această plângere în faţa Curţii, care la rândul său nu a
considerat s-o examineze din oficiu.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6


§ 1 DIN CONVENŢIE

A. Cu privire la obiectul litigiului


67. În temeiul articolului 6 § 1 din Convenţie, dl Hokkanen afirmă la început
că durata celei de-a doua serii de proceduri referitoare la custodie, apoi a procedurii
respective de executare a depăşit durata rezonabilă. În fine, în cadrul acestei ultime
instanţe, că cauza sa nu a putut fi examinată într-un mod echitabil şi imparţial în faţa
Curţii de Apel.
Or, Comisia a declarat admisibile doar faptele care stau la baza primei plângeri.
Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea s-a limitat numai la examinarea acesteia (a
se vedea, spre exemplu, hotărârea Helmers c. Suediei din 29 octombrie 1991, Seria A
nr. 212-A, pag. 13, § 25, şi hotărârea Olsson (nr. 2) precitată, pag. 29-30, § 75).
B. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei celei de-a doua serii de pro-
ceduri referitoare la custodie
68. Reclamantul a denunţat o încălcare a articolului 6 § 1, conform căruia:
„Orice persoană are dreptul la judecarea (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”

Guvernul şi Comisia nu au fost de acord cu această teză.


69. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază având în vedere
criteriile consacrate în jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, compor-
tamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente. Cât priveşte ultimul punct,
trebuie să fie luat în considerare impactul litigiului asupra reclamantului (hotărârea
Vallée c. Franţei din 26 aprilie 1994, Seria A nr. 289-A, pag. 17, § 34).

639
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________

70. În opinia dlui Hokkanen, procedura a fost foarte lentă din cauză că tribu-
nalul de circumscripţie a suspendat-o fără vreun motiv important de două ori, a doua
suspendare fiind pentru şase luni. Investigaţia aprofundată solicitată de tribunal a fost
superficială deoarece ea avea la bază doar probele de care deja dispunea tribunalul
(paragrafele 14 şi 24 supra). Autorităţile nu au satisfăcut deci exigenţa unei diligenţe
excepţionale care trebuie respectată în asemenea cazuri.
71. Curtea consideră că perioada pertinentă care urmează a fi luată în conside-
rare a început la 13 august 1990, dată la care consiliul social a solicitat tribunalului de
circumscripţie să transmită custodia, pentru a se încheia la 21 ianuarie 1992, zi în care
Curtea Supremă a respins autorizaţia de a fi sesizată (paragrafele 23 şi 31 supra).
72. Este important ca dosarele în materie de custodie să fie tratate rapid; Cur-
tea nu a observat totodată vreun motiv de a critica tribunalul de circumscripţie pentru
faptul că a suspendat de două ori procesul în scopul de a obţine avizul experţilor cu
privire la problema cu care a fost sesizat.
Având în vedere întârzierea de şase luni, nu ar trebui neglijate dificultăţile cu
care s-au confruntat serviciile sociale din cauza refuzului bunicilor de a autoriza o
invesigaţie refritoare la Sini şi de a-i permite acesteia să participe la întrevederi (para-
graful 24 supra). Independent de chestiunea dacă au existat motive suficiente pentru
suspendarea audierii pentru un interval de aproape şase luni, trebuie de luat în consi-
derare că procedura a durat în total aproximativ optsprezece luni, ceea ce în sine nu
este un termen excesiv pentru un proces care cuprinde trei niveluri de jurisdicţie.
Având în vedere circumstanţele speţei, şi Curtea, şi Comisia, au considerat că
durata celui de-al doilea proces referitor la custodie nu a depăşit un „termen rezona-
bil” şi că nu a existat deci vreo încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.

IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI


13 DN CONVENŢIE

73. În opinia reclamantului, nerespectarea drepturilor sale de custodie şi vizită,


precum şi durata procesului au încălcat articolului 13 din Convenţie, care prevede:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de (...) Convenţie au fost încălcate, are
dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora
unor persoane care au acţionat în exercitarea artibuţiilor lor oficiale.”

74. Această alegaţie corespunde în esenţă celor formulate în temeiul articolelor


6 şi 8. Având în vedere aceste constatări, Curtea împărtăşeşte avizul Comisiei: nu
este deci cazul de a examina această alegaţie.

V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50


DIN CONVENŢIE

75. În termenii articolului 50 din Convenţie,


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte

640
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

A. Prejudiciul moral
76. Dl Hokkanen reclamă 200 000 marci finlandeze pentru repararea daunei
morale datorată anxietăţii şi suferinţei cauzate de neasigurarea drepturilor sale părin-
teşti şi transmiterii custodiei.
Guvernul a considerat această sumă excesivă; delegatul Comisiei nu a formu-
lat nici o observaţie.
77. Curtea nu a observat vreun motiv de a pune la îndoială faptul că recla-
mantul a suferit din cauza neasigurării drepturilor sale de vizită şi că constatarea
unei încălcări nu ar constitui o satsifacţie echitabilă suficientă. Evaluând suma în mod
echitabil potrivit articolului 50, ea a acordat dlui Hokkanen suma de 100 000 mărci
pentru daune morale, care urmează a fi majorată cu orice sumă datorată cu titlu de
taxe pe valoare adăugată (a se vedea, spre exemplu, hotărârea Observer şi Guardian
c. Regatului Unit din 26 noiembrie 1991, Seria A nr. 216, pag. 38, § 84).
B. Costuri şi cheltuieli
78. Reclamantul a revendicat suplimentar rambursarea costurilor şi cheltuieli-
lor, în total 229 906,47 mărci şi 2 700 franci francezi, după cum urmează:
a) 37 751,47 mărci pentru costuri şi cheltuieli pentru procedura internă, dintre
care 31 692,20 mărci referitoare la perioada după intrarea în vigoare a Convenţiei
pentru Finlanda; în plus, cel puţin 15 000 mărci, care ar fi fost incluşi în facturi dacă
notele de plată a onorariilor nu ar fi fost reduse avându-se în vedere veniturile sale
modeste după expirarea unei poliţe de asigurare;
b) 161 600 mărci pentru 202 ore de lucru (reieşind din 800 de mărci pentru oră)
ale avocaţilor săi pentru reprezentarea în faţa organelor de la Strasbourg;
c) 15 555 mărci şi 2 770 franci pentru acoperirea cheltuielilor legate de partici-
parea celor trei avocaţi la audieri din 21 martie 1994 în faţa Curţii.
El invită de asemenea Curtea să adauge „toate taxele eventuale pe valoarea
adăugată”.
79. Guvernul consideră că trebuie luate în considerare doar costurile şi cheltu-
ielile obligatorii suportate după 10 mai 1990 (data ratificării Convenţiei de către Fin-
landa) şi se opune majorării cu 15 000 mărci pentru cheltuieli interne, această sumă
având la bază doar calcule ipotetice. Numărul de ore de lucru şi tariful onorariului sunt
excesive şi ar fi fost suficient ca reclamantul să fie reprezentat de un singur avocat.
Guvernul s-a pronunţat şi împotriva includerii taxelor pe valoarea adăugată.
Delegatul Comisiei nu a formulat nici o observaţie.
80. Cât priveşte punctul a), Curtea reaminteşte că costurile sunt rambursate
doar dacă ele au fost real şi în mod obligatoriu suportate pentru evitarea sau reparea
nerespectării dreptului de vizită al dlui Hokkanen între 10 mai 1990 şi 21 octombrie

641
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________

1993. Aceasta nu include costurile aferente procesului în faţa Curţii de Apel care s-a
încheiat cu adoptarea deciziei la acestă ultimă dată. Reclamantul se pare că nu a fost
obligat să plătească 15 000 mărci reclamaţi suplimentar. Aceste costuri nu au fost su-
portate în realitate, partea respectivă a cererii urmând să fie de asemenea respinsă.
Având în vedere cele constatate, Curtea a acordat dlui Hokkanen 15 000 mărci pentru
costurile procesului intern precum şi taxa evantuală pe valoarea adăugată.
Cât priveşte punctul b), Curtea, statuând pe baze echitabile, a alocat reclaman-
tului 120 000 mărci (care urmează a fi majoraţi cu orice taxă eventuală pe valoarea
adăugată), dar care trebuie să fie redusă cu 8 070 franci francezi deja plătiţi pentru
onorarii de către Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară.
Dl Hokkanen a mai primit 13 654,43 franci francezi pentru punctul c) şi Curtea
nu consideră că trebuie acordată o sumă suplimentară cu acest titlu.

PENTRU ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, în unanimitate, că neasigurarea dreptului de vizită al reclamantului de la


data de 10 mai 1990 până la 21 octombrie 1993 a constituit o încălcare a articolului
8 din Convenţie;
2. Susţine, cu şase voturi contra trei, că nu a existat o asemenea încălcare după
această din urmă dată;
3. Susţine, cu şase voturi contra trei, că neasigurarea, după 10 mai 1990, a dreptului
de custodie al reclamantului şi transmiterea ulterioară a custodiei bunicilor nu a
constituit o încălcare a articolului 8 din Convenţie;
4. Susţine, în unanimitate, că nu este necesar de a examina alegaţiile reclamantului
în temeiul articolului 5 din Protocolul nr. 7;
5. Susţine, în unanimitate, că potrivit articolului 6 § 1 din Convenţie, ea se limitează
la examinarea alegaţiei referitoare la durata celei de-a doua serii de procese refe-
ritoare la custodie şi că nu există o încălcare a acestei dispoziţii;
6. Susţine, în unanimitate, că nu este necesar de a examina alegaţiile reclamantului
în temeiul articolului 13 din Convenţie;
7. Susţine, în unanimitate, că Finlanda trebuie să achite reclamantului, în termen de
trei luni şi suplimentar orice sumă datorată în calitate de taxă pe valoarea adău-
gată, 100 000 (una sută mii) mărci finlandeze pentru prejudiciul moral şi, pentru
costuri şi cheltuieli, 135 000 (una sută treizeci şi cinci de mii) mărci fără 8 070 (opt
mii şaptezeci) franci francezi convertiţi în mărci finlandeze la rata aplicabilă la data
pronunţării prezentei hotărâri;
8. Respinge, în unanimitate, restul pretenţiilor de satisfacţie echitabilă.
Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul
Drepturilor Omului din Strasbourg, la 23 septembrie 1994.

Semnat: Rolv Ryssdal,


Preşedinte

642
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Semnat: Herbert Petzold


Grefier în funcţie
La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Con-
venţie şi 53 § 2 din regulament, textul opiniei parţial separate a dlui De Meyer, la care
se alătură dnii Russo şi Jungwiert.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ


A DLUI JUDECĂTOR DE MEYER, LA CARE SE ALĂTURĂ
DNII JUDECĂTORI RUSSO ŞI JUNGWIERT

În opinia noastră, a fost încălcat dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de


familie atât în ceea ce priveşte dreptul de custodie, cât şi în ceea ce priveşte dreptul de
vizită şi, referitor la ultimul, atât după 21 octombrie 1993 cât şi până la această dată.
Pe parcursul multor ani, autorităţile finlandeze s-au confruntat şi au tolerat
menţinerea unei situaţii pe care ele au constatat-o, în mai multe reprize, că are un
caracter ilicit şi pe care ele erau obligate s-o oprească1. Cedând de fiecare dată în faţa
rezistenţei persistente a bunicilor, ele au permis acestora să creeze un fapt împlinit
pe care în final s-au resemnat să-l susţină atât referitor la dreptul de custodie cât şi la
dreptul de vizită.
Fiind astfel supuse de către ele însele acestei duble capitulări, ele ar fi putut
cu siguranţă să prevadă acest rezultat la care au ajuns lucrurile, când nu mai era în
interesul copilului de a încerca remedierea situaţiei.
Nu le-a mai rămas decât la sfârşit să-l priveze pe reclamant de exercitarea
dreptului care îi aparţinea în mod natural în calitatea sa de tată, ceea ce ele la început
au recunoscut cu mai multe ocazii, că nu i se putea nega reclamantului2.
Departe de a face să înceteze încălcarea acestor drepturi, ele astfel au consu-
mat-o în mod definitiv.

1
Nu este necesar de aface o distincţie între diversele autorităţi care au intervenit în speţă: ele toate, şi
unele şi altele, angajează responsabilitatea statului reclamat.
2
A se vedea în special, în ceea ce priveşte dreptul de vizită, paragrafele 10, 12, 25 şi 29, şi, în ceea ce
priveşte dreptul de custodie, paragrafele 14, 16, 18, 22, 24 şi 27 din prezenta hotărâre.

643
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

644
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

POITRIMOL contra FRANŢEI


(Cererea nr. 14032/88)

HOTĂRÂRE

23 noiembrie 1993

În cauza Poitrimol contra Franţei1,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul
43 (art. 43) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor funda-
mentale (Convenţia)2 şi cu clauzele pertinente din regulament, într-o cameră compu-
să din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


L.-E. Pettiti,
C. Russo,
S.K. Martens,
I. Foighel,
R. Pekkanen,
A.N. Loizou,
Sir John Freeland,
Dl M.A. Lopes Rocha,
Precum şi din dl M.-A. Eissen grefier şi dl H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat cu uşile închise la 29 mai şi 26 octombrie 1993,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

Nota grefierului
1
Cauza poartă nr. 39/1992/384/462. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar
ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Amendat prin articolul 11 din Protocolul nr. 8 (P8-11), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.

645
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omu-


lui (Comisia), iar mai apoi de către Guvernul Republicii Franceze (Guvernul) la 26
octombrie şi 11 decembrie 1992, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32
paragraful 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţie. La originea cauzei se află o cerere
(nr. 14032/88) introdusă contra Franţei, cu care cetăţeanul acestui stat, dl Bernard
Poitrimol, a sesizat Comisia la 21 aprilie 1988 în temeiul articolului 25 (art. 25).
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44 şi 48), precum şi
la declaraţia franceză de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46)
(art. 46), cererea Guvernului face trimitere la articolul 48. Ele au drept scop obţinerea
unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din
partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolului 6 paragrafele 1 şi 3 c)
(art. 6-1, art. 6-3-c).
2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 d)
din regulament, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la audieri şi şi-a
desemnat avocatul (articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din dl L.-E. Petiti, judecător ales din partea
Franţei (articolul 43 din Convenţie) (art. 43) şi din dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii
(articolul 21 paragraful 3 b) din regulament). La 30 octombrie 1992, acesta din urmă
i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi şapte membri şi
anume dl C. Russo, dl S.K. Martens, dl I. Foighel, dl Pekkanen, dl A.N. Loizou, Sir
John Freeland şi dl M.A. Lopes Rocha (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 para-
graful 4 din regulament) (art. 43).
4. În calitatea sa de preşedinte al camerei (articolul 21 paragraful 5 din regula-
ment), dl Ryssdal i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental
francez (Guvernul), pe delegatul Comisiei şi pe avocatul reclamantului cu privire la
necesitatea organizării unei proceduri scrise (articolele 37 paragraful 1 şi 38). Potrivit
ordonanţei emise în consecinţă grefierul a primit memoriul reclamantului la 5 aprilie
1993 şi cel al Guvernului la 6 aprilie. La 7 mai, secretarul Comisiei l-a informat că
delegatul se va exprima oral la audieri.
5. La 20 aprilie 1993, Comisia a furnizat documentele procedurii derulate în faţa
sa, la solicitarea grefierului potrivit instrucţiunii preşedintelui.
6. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 26 mai 1993 a avut loc audierea
publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit
într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului

Dl B. Gain, director adjunct al drepturilor omului,


Direcţia afaceri juridice, Ministerul afacerilor externe, agent;

646
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Dna M. Picard, magistrat detaşat la


Direcţia afaceri juridice, Ministerul afacerilor externe;
Dl A. Maron, consilier la Curtea de Apel din Versailles;
Dna M. Ingall-Montagnier, magistrat detaşat la
Direcţia afaceri penale şi graţiere, Ministerul justiţiei, consilieri;
- din partea Comisiei

Dl A. Weitzel, delegat;
- din partea reclamantului

Dl A. Marti, avocat, consilier.

Curtea a audiat declaraţiile dlui Gain, dlui Weitzel şi dlui Marti.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

7. În februarie 1973, Bernard Poitrimol s-a căsătorit cu Catherine Bisserier. Din


această căsătorie la 23 ianuarie 1974 şi 18 februarie 1975 s-au născut doi copii.
A. Procedura de divorţ
8. Fiind sesizat de către soţia reclamantului, tribunalul de mare instanţă din
Paris a pronunţat la 5 ianuarie 1982 o hotărâre de divorţ din vina soţului în rezultatul
căreia copiii au fost lăsaţi în custodia mamei şi îi acorda dlui Poitrimol dreptul la vizită
şi de a locui împreună cu copiii.
9. Curtea de Apel din Paris a reformulat parţial această decizie la 20 februarie
1984: ea a pronunţat divorţul din vina ambilor soţi şi reţine celelalte dispoziţii, după
ce a luat cunoştinţă de un raport al anchetei sociale cu privire la condiţiile de trai ale
copiilor care locuiau cu mama lor.
10. Reclamantul nu a făcut recurs, însă a depus o plângere împotriva fostei
soţii pentru fals şi uz de fals comise în cadrul procedurii de divorţ. La 7 iulie 1988, Cur-
tea de Apel din Paris a condamnat-o pe dna Bisserier la o amendă de 10 000 franci
francezi (f) pentru că a prezentat patru certificate false de la patronii ei.
11. În septembrie 1984, cu ocazia exercitării dreptului său la vizită, reclamantul
a părăsit teritoriul francez şi şi-a dus copiii în Turcia.
12. Dl Poitrimol a cerut judecătorului pentru cauzele matrimoniale din Marseille,
locul noului domiciliu al fostei sale soţii, să-i acorde tutela copiilor. La 24 octombrie
1985, acest magistrat le-a acordat celor doi părinţi tutela în comun, cu obligaţia tată-
lui de a reveni cel puţin la moment în Franţa, în termenul de trei luni, pentru a audia
copiii. Dacă el nu va respecta termenul acordat, cu excepţia unui caz de forţă majoră,
tutela va fi lăsată în exclusivitate mamei.

647
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________

B. Procedura pentru neprezentarea copiilor


13. La 8 octombrie 1984, dna Bisserier a depus o plângere pentru neprezen-
tarea copiilor.
1. În faţa tribunalului de corecţie din Marseille
14. La 19 decembrie 1985, judecătorul de instrucţie a transmis cauza recla-
mantului la Curtea penală din acest oraş.
15. Dl Poitrimol nu s-a întors în Franţa, însă a solicitat să beneficieze de arti-
colul 411 din Codul de procedură penală (paragraful 23 infra). Tribunalul i-a permis
aceasta şi el a fost reprezentat la audieri de doi avocaţi. Ei au prezentat concluziile ce
se refereau la audierea clientului şi copiilor printr-o comisie rogatorie şi cu titlu subsi-
diar, în vederea eliberării sale. După părerea lor, el a reacţionat sub efectul unei con-
strângeri morale irezistibile în rezultatul ameninţărilor care acţionau asupra sănătăţii
psihice şi asupra echilibrului psihologic al copiilor săi, ţinând cont de comportamentul
mamei şi al amanţilor săi.
16. Printr-o hotărâre adoptată în contradictoriu, tribunalul i-a pronunţat în ace-
eaşi zi pedeapsa la un an de detenţie şi a emis un mandat de arest pe numele său.
2. În faţa Curţii de Apel din Aix-en-Provence
17. La 5 martie 1986, dl Poitrimol a făcut recurs prin intermediul avocaţilor săi.
Procuratura a făcut imediat acelaşi lucru.
18. Fiind convocat pentru audierea din 10 septembrie 1986, reclamantul nu s-a
prezentat în persoană. Avocatul său, dl Schmerber, a precizat că clientul său dorea
să fie judecat în absenţă şi să fie apărat în sală de către avocat; el a dat explicaţii
similare celor formulate în primă instanţă. Printr-o hotărâre provizorie, Curtea de Apel
din Aix-en-Provence a amânat examinarea cauzei pentru 4 februarie 1987 şi a ordo-
nat, în temeiul paragrafului 3 din articolul 411 din Codul de procedură penală, citarea
acuzatului, prezenţa căruia o considera necesară.
19. Reclamantul nu s-a prezentat la audiere. În schimb dl Schmerber a asistat.
El a prezentat „concluziile incidentului” pentru a cere curţii să amâne pledoaria sa din
10 septembrie şi să-l autorizeze să-şi reprezinte clientul.
20. Curtea de Apel a pronunţat la 25 februarie 1987, în temeiul articolului 410
din Codul de procedură penală (paragraful 23 infra), o hotărâre în contradictoriu care
respingea această cerere din următoarele motive:
„Dacă acuzatul citat pentru o infracţiune pedepsită cu închisoare, după cum este cazul în speţă, pe
un termen mai mic de doi ani, printr-o scrisoare adresată preşedintelui poate cere să fie judecat în
contradictoriu în lipsa sa, fiind reprezentat de către avocat, în conformitate cu paragrafele 1 şi 2 din
articolul 411 din Codul de procedură penală, totuşi această procedură este mai mult teoretică, iar
din sistemul general al procedurii penale reiese că este vorba de un mijloc care nu se aplică acuza-
ţilor care, la fel ca şi dl Poitrimol, sunt subiecţi ai unui mandat de arest, care sunt fugari şi care, în
consecinţă, nu au dreptul ca altcineva să-i reprezinte sau să le pledeze cauza (...);
În aceste condiţii, curtea decide să examineze esenţa cauzei fără ca acuzatul Bernard Poitrimol să
poată fi reprezentat de către dl Schmerber. ”

648
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

În plus, ea a declarat inadmisibile concluziile din 10 septembrie 1986 şi a con-


firmat în totalitate hotărârea atacată.
3. În faţa Curţii de Casare
21. Prin intermediul unui avocat de la Consiliul de Stat şi de la Curtea de Ca-
sare, reclamantul a intentat un recurs împotriva acestei hotărâri. În esenţă, el pleda
pentru incompatibilitatea articolului 411 menţionat anterior cu Convenţia.
La 21 decembrie 1987, Curtea de Casare a declarat recursul inadmisibil pe mo-
tivul că „condamnatul nu a respectat un mandat de arest emis pe numele său şi nu are
dreptul să fie reprezentat şi să mandateze pe cineva cu recurs în anulare împotriva
deciziei care-l condamna”.
22. Dl Poitrimol a prezentat un recurs de graţiere, pe care Preşedintele Repu-
blicii l-a respins la 21 noiembrie 1989.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

23. Principalele dispoziţii ale Codului de procedură penală menţionate în speţă


sunt următoarele:
Articolul 410
„Un acuzat care a primit personal citaţia potrivit legii trebuie să se prezinte, cu excepţia cazului
dacă are o scuză recunoscută ca fiind valabilă de către jurisdicţia în faţa căreia el este citat. Acuza-
tul are aceeaşi obligaţie dacă s-a stabilit că, în pofida faptului că nu a fost citat în persoană, el ştia
despre citaţia legală în privinţa sa potrivit articolelor 557, 558 şi 560.
Dacă aceste condiţii sunt satisfăcute, acuzatul care nu s-a prezentat şi care nu a prezentat nici o
scuză este judecat în contradictoriu”.
Curtea de Casare a considerat acest text compatibil cu Convenţia (16 decembrie 1985, Beltikhine),
însă uneori se întâmplă ca ea să interzică o hotărâre sau o decizie care nu a statuat cu privire la
existenţa unei scuze valabile, invocate de către un acuzat (9 iunie 1993, Grenier) sau care nu a
constatat că acesta ştia despre data audierii (10 iunie 1992, Tourtchaninoff).
Articolul 411
„Acuzatul citat pentru o infracţiune care se pedepseşte cu o amendă sau cu detenţia pe un termen
mai mic de doi ani poate, printr-o scrisoare adresată preşedintelui şi care va fi anexată la dosarul
procedurii, să ceară să fie judecat in absentia.
În acest caz va fi audiat apărătorul său.
Cu toate acestea, dacă tribunalul consideră necesară prezenţa personală a acuzatului, el va fi citat
din nou, din iniţiativa procurorului, pentru o audiere a cărei dată este fixată de tribunal.
Acuzatul care nu va răspunde acestei invitaţii este judecat în contradictoriu.
El este, de asemenea judecat în contradictoriu în cazul prevăzut în primul paragraf din acest articol.”
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Casare, în cazul în care acuzatul, care nu se prezintă şi
nu prezintă o scuză, este judecat în contradictoriu, apărătorul său nu va fi audiat şi nici nu va putea
depune recurs (camera penală, 29 octombrie 1970, Bulletin criminel (Bull.) nr. 284; 5 mai 1970,
Bull. nr. 153).
Nu se admite recursul în anulare contra unei hotărâri judecătoreşti sau decizii adoptate în contradic-
toriu sau care este considerată adoptată în contradictoriu (opposition) (articolele 489 şi 512 infra).

649
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________

Articolul 417
„Acuzatul care se prezintă poate fi asistat de un apărător.
Dacă el nu a făcut această alegere înainte de audiere şi dacă el solicită totuşi să fie asistat, preşe-
dintele va numi unul din oficiu.
Apărătorul poate fi ales sau desemnat doar dintre avocaţii care sunt membri ai unui barou (..)
Asistenţa unui apărător este obligatorie atunci când acuzatul suferă de o infirmitate de natură să
compromită apărarea sa.”
Articolul 489
„O hotărâre in absentia este neavenită în aceste condiţii dacă acuzatul face un demers la instanţa
care a pronunţat-o, pentru a o anula şi pentru a cere reexaminarea cauzei.
(...)”
Articolul 512
„Regulile stabilite pentru tribunalul corecţional sunt aplicabile în faţa Curţii de Apel (...)”
Articolul 576
„Declaraţia de recurs trebuie să fie înaintată grefierului jurisdicţiei care a pronunţat decizia atacată.
Ea trebuie semnată de grefier şi de reclamant sau de către un avocat responsabil de procedură,
de pe lângă jurisdicţia care a pronunţat sentinţa sau de către o persoană autorizată; în acest ultim
caz, actul de autorizare va fi anexat la documentul elaborat de către grefier (...)
(...)”
Articolul 583
„Sunt lipsiţi de dreptul de recurs persoanele condamnate la privaţiune de libertate pe un termen
mai mare de şase luni, care nu sunt în detenţie sau care nu au obţinut, de la jurisdicţia care l-a
condamnat, o eliberare, cu sau fără cauţiune.
Actul de încarcerare sau hotărârea care pronunţă eliberarea sa se prezintă Curţii de Casare cel
târziu la momentul în care cauza este interpelată.
Pentru ca recursul său să fie admisibil, este suficient ca reclamantul să justifice faptul că el a fost
într-o închisoare fie la locul aflării Curţii de Casare, fie la locul unde a fost pronunţată condamnarea;
gardianul şef al acestei instituţii penitenciare îl va primi la ordinul procurorului general de pe lângă
Curtea de Casare sau la ordinul şefului procuraturii instanţei de judecată.”

Curtea de Casare a hotărât deja cu mai multe ocazii „că din principiile gene-
rale ale Codului de procedură penală reiese că condamnatul care nu a respectat
un mandat de justiţie emis împotriva lui şi care s-a eschivat de la executarea lui, nu
are dreptul să facă recurs împotriva deciziei de condamnare” (camera penală, 30
noiembrie 1976 şi 26 iunie 1978, Juris-Classeur périodique (J.C.P) 1980, II, 19437;
24 aprilie 1985, Bull. nr. 157; 10 decembrie 1986, Recueil Dalloz-Sirey 1987, p. 165).
Cu toate acestea, ea a precizat că situaţia poate fi alta dacă condamnatul justifică
circumstanţele care l-au împiedicat să se predea în timp util (departamentul penal, 21
mai 1981, Bull. nr. 168).

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

24. Dl Poitrimol a sesizat Comisia la 21 aprilie 1988. Invocând articolul 6 para-


grafele 1 şi 3 c) (art. 6-1, art. 6-3-c) din Convenţie. El pretindea că nu a avut parte de
un proces echitabil pentru că Curtea de Apel nu l-a audiat pe reprezentantul său şi că
nu a putut formula un recurs.

650
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

25. Comisia a reţinut cererea (nr. 14032/88) la 10 iulie 1991. În raportul său din
3 septembrie 1992 (articolul 31) (art. 31), ea a concluzionat, cu paisprezece voturi
contra unu, că a existat o încălcare a paragrafelor 1 şi 3 c), combinate, din articolul
6 (art. 6-1, art. 6-3-c) în timpul procedurii de apel şi a paragrafului 1 (art. 6-1) la eta-
pa procedurii în casare. Textul integral al opiniei separate din raport este anexat la
această hotărâre1.

CONCLUZII PREZENTATE CURŢII

26. În memoriul său, Guvernul a invitat Curtea „să respingă cele două plângeri
înaintate de către dl Poitrimol”.
27. În ceea ce priveşte reclamantul, el a rugat Curtea
„Să constate că [el] nu a beneficiat, în special în faţa Curţii de Apel din Aix-en-Provence, de un
proces echitabil şi în special de dreptul de a se apăra în conformitate cu articolul 6 paragrafele 1 şi
3 c) (art. 6-1, art. 6-3-c)” din Convenţie;
Să constate că Curtea de Casare a adus atingere garanţiilor prevăzute de articolul 6 paragraful 1 (art.
6-1), în special (...) dreptului la un proces echitabil, declarând inadmisibil recursul reclamantului”.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6


PARAGRAFELE 1 ŞI 3 c) (art. 6-1, art. 6-3-c)

28. Dl Poitrimol a reproşat Curţii de Apel din Aix-en-Provence că l-a condamnat


în absenţa sa fără ca avocatul său să fi putut prezenta apărarea. În plus, el s-a plâns
de faptul că i-a fost refuzat accesul la Curtea de Casare pe motiv că nu a respectat
mandatul de arest emis pe numele lui. El a pretins încălcarea paragrafelor 1 şi 3 c) din
articolul 6 (art. 6-1, art. 6-3-c) din Convenţie care prevăd următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...) de către o instanţă (...) care va
hotărî, (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)
(...)
3. Orice acuzat are, în special, dreptul :
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el (...)
(...)”

Guvernul respinge această teză, însă Comisia a subscris la ea.


29. Astfel precum exigenţele paragrafului 3 din articolul 6 (art. 6-3) sunt analiza-
te sub aspectele specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1
(art. 6-1), Curtea va examina plângerile sub aspectul acestor două texte combinate (a
se vedea, printre multe altele, hotărârea F.C.B. contra Italiei din 28 august 1991, Seria
A nr. 208-B, p. 20, paragraful 29).

Nota grefei:
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 227-A din Seria A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

651
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________

30. Prezenta cauză se deosebeşte de cauzele Goddi, Colozza, F.C.B. şi T.


contra Italiei (hotărâri din 9 aprilie 1984, Seria A nr. 76, p. 10, paragraful 26; din 12
februarie 1985, Seria A nr. 89, p. 14, paragraful 28; din 28 august 1991, precitată,
Seria A nr. 208-B, p. 21, paragrafele 30-33; din 12 octombrie 1992, Seria A nr. 245-C,
p. 41, paragraful 27) prin aceea că reclamantul a primit notificarea cu privire la fiecare
din datele audierilor, printre care şi cea din 4 februarie 1987 în faţa Curţii de Apel, şi a
decis el însuşi să nu se prezinte.
31. O procedură care se desfăşoară în absenţa acuzatului nu este în principiu
incompatibilă cu Convenţia dacă persoana în cauză poate ulterior să obţină ca o
jurisdicţie să statueze iarăşi, după ce a examinat-o, asupra temeiniciei acuzaţiei în
fapt, precum şi în drept (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea Colozza precitată,
Seria A nr. 89, p. 14, paragraful 27 şi p. 15, paragraful 29). Se poate pune întrebarea
dacă această din urmă exigenţă se aplică în cazul în care reclamantul a renunţat la
dreptul său de a se prezenta şi a se apăra, însă în orice caz o astfel de renunţare
trebuie, pentru a fi luată în considerare în temeiul Convenţiei, să fie stabilită într-un
mod neechivoc şi să fie însoţită de un minimum de garanţii corespunzătoare gravităţii
sale (hotărârea Pfeifer şi Plankl contra Austriei din 25 februarie 1992, Seria A nr. 227,
pp. 16-17, paragraful 37).
32. În acest caz, reclamantul a manifestat clar dorinţa de a nu se prezenta la
audierile în recurs din 10 septembrie 1986 şi 4 februarie 1987, şi în consecinţă, de
a nu se apăra el însuşi. În schimb, din dosar reiese că el intenţiona să fie apărat de
către un avocat, împuternicit în acest scop şi prezent la audierile în cauză.
Problema care se pune este de a cunoaşte dacă acuzatul care a evitat în mod
deliberat să se prezinte rămâne în drept de „a avea asistenţa unui apărător la alege-
re”, în sensul articolului 6 paragraful 3 c) (art. 6-3-c).
33. Guvernul subliniază că acest text vorbeşte despre „asistenţă” şi nu de „repre-
zentare”. În dreptul francez, primul termen implică prezenţa acuzatului lângă avocatul
său, al doilea implică înlocuirea juridică de către acesta. În materie penală, prezenţa
personală constituie principiul, enunţat de către articolul 410 din Codul de procedură
penală. A renunţa la aceasta semnifică a renunţa la apărare: dl Poitrimol, care ştia
consecinţele atitudinii sale, s-a pus singur în poziţia de a fi judecat de către Curtea de
Apel fără audierea avocatului său, dl Schmerber, şi a purtat responsabilitatea pentru
aceasta. Dacă calea de recurs ar fi deschisă pentru individul fugar, procedurile penale
nu ar mai lua sfârşit, ceea ce ar avea consecinţe penibile pentru victime.
Potrivit reclamantului acest raţionament era contrar rezoluţiei (75) 11 a Comi-
tetului de Miniştri al Consiliului Europei „cu privire la criteriile care trebuie respectate
în procedura de judecare în lipsa acuzatului”: potrivit celei de-a cincea din cele nouă
„reguli minime”, recomandate statelor-membre, „în cazul în care acuzatul este judecat
în absenţă, trebuie să se ia în considerare administrarea dovezilor în formele uzuale,
iar apărarea are dreptul de a interveni”. Faptul că Curtea de Apel din Aix-en-Provence
şi Curtea de Casare au statuat fără a oferi reclamantului posibilitatea de a fi repre-
zentat, de a depune concluziile sale prin intermediul avocatului său şi fără a le lua în
considerare, ar încălca litera şi sensul articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1) din Conven-

652
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ţie. Era vorba despre un sistem de constrângere, deoarece a fost conceput pentru a
obliga acuzatul să se prezinte şi astfel să se expună executării mandatului de arest
emis pe numele lui.
34. Curtea nu poate adopta interpretarea îngustă pe care o dă Guvernul cu-
vântului „asistenţă”. Cu toate că nu este absolut, dreptul fiecărui acuzat de a fi apărat
în mod efectiv de către un avocat, dacă este cazul, numit din oficiu, figurează printre
elementele fundamentale ale unui proces echitabil. Un acuzat nu pierde beneficiul
acestui drept din simplul fapt că el lipseşte la judecarea cauzei sale (hotărârile Cam-
pbell şi Fell contra Regatului Unit din 28 iunie 1984, Seria A nr. 80, p. 45, paragraful
99 şi, mutatis mutandis, Goddi, precitată, Seria A nr. 76, p. 12, paragraful 30, şi F.C.B.,
precitată, Seria A nr. 208-B, p. 21, paragraful 33). În speţă, trebuie determinat faptul
dacă Curtea de Apel din Aix-en-Provence putea, în temeiul articolului 411 din Codul
de procedură penală, să-l priveze pe dl Poitrimol de dreptul său, luând în considerare
faptul că a fost citat în persoană şi nu a prezentat nici o scuză valabilă pentru a nu se
prezenta la audiere.
35. Prezenţa acuzatului are o importanţă capitală, atât datorită dreptului său la o
audiere, cât şi necesităţii de a controla exactitudinea afirmaţiilor sale şi pentru a le confrun-
ta cu cele ale victimei, ale cărei interese trebuie protejate, precum şi cele ale martorilor.
În consecinţă legislatorul trebuie să poată descuraja absenţele nejustificate. Cu
toate acestea, în speţă, nu este necesar de a decide dacă în principiu este admisibilă
pedepsirea acestor absenţe prin ignorarea dreptului la asistenţa unui apărător, de-
oarece în orice caz suprimarea acestui drept este disproporţională în circumstanţele
cauzei: această suprimare îl priva pe dl Poitrimol, căruia nu i se permitea să ceară
anularea hotărârii Curţii de Apel şi să ceară reexaminarea cauzei, de unica şansă de
a putea pleda în a doua instanţă cu privire la temeiul acuzaţiilor aduse împotriva lui.
36. În ceea ce priveşte Curtea de Casare, Guvernul precizează că accesul la
aceasta se supune unor reguli destinate pentru a obţine un echilibru just între drep-
turile societăţii, precum şi ale părţilor civile, şi ale celor ale apărării. Luând în consi-
derare hotărârea Ashingdane contra Regatului Unit din 28 mai 1985 (Seria A nr. 93,
pp. 24-25, paragraful 57), regulile formale criticate de către reclamant ar coincide cu
articolul 6 (art. 6).
37. Potrivit jurisprudenţei camerei penale ale Curţii de Casare, urmate în speţă,
condamnatul care nu a respectat un mandat de justiţie emis pe numele său nu va
putea fi reprezentat pentru a face recurs. Reclamantul nu putea să prezinte în mod
eficient recursul său fără a deveni deţinut într-un izolator (articolul 583 din Codul de
procedură penală).
38. Curtea a considerat că inadmisibilitatea recursului, din motive că recla-
mantul a fugit, a fost examinat ca fiind o sancţiune disproporţională, luând în consi-
derare locul primordial pe care îl ocupă drepturile apărării şi principiul preeminenţei
dreptului într-o societate democratică. Desigur, era vorba de un recurs extraordinar
legat de aplicarea legii şi nu de fondul cauzei. Cu toate acestea, în sistemul francez
al procedurii penale, posibilitatea, pentru acuzatul care nu se prezintă, de a pleda în a
doua instanţă cu privire la temeiul acuzaţiilor aduse împotriva lui, depinde într-o mare

653
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________

măsură de faptul dacă el a prezentat scuze valabile, care să justifice absenţa sa. În
consecinţă, este indispensabil un control juridic asupra motivelor prin care o Curte de
Apel a respins asemenea scuze.
39. Reieşind din ansamblul tuturor acestor considerente, Curtea constată o încăl-
care a articolului 6 (art. 6) atât la etapa Curţii de Apel, cât şi la etapa Curţii de Casare.

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50)

40. Potrivit articolului 50 (art. 50)


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciu
41. Dl Poitrimol a solicitat, în primul rând, o indemnizaţie de 1 288 010,78 f cu
titlu de prejudiciu material. El a afirmat că a suferit pierderea unor şanse în faţa juris-
dicţiilor franceze şi în viaţa sa de zi cu zi pe motivul necesităţii de a locui în străinătate.
La aceasta se adăuga prejudiciul moral, cifra estimată fiind de 50 000 f, suferit în urma
exilului său forţat.
Potrivit Guvernului, reclamantul nu are dreptul să reproşeze autorităţilor franceze
prejudiciul ce reieşea din pretinsa obligaţie de a părăsi teritoriul Franţei şi serviciul său,
luând în considerare faptul că procedurile litigioase îşi au originea anume în fuga sa.
Delegatul Comisiei a estimat fondate cele pretinse în legătură cu pierderea
şanselor, însă nu şi cele legate de prejudiciul material cauzat de plecarea reclaman-
tului în Turcia. El nu s-a pronunţat cu privire la aspectul moral.
42. Curtea nu va putea specula cu privire la concluzia la care Curtea de Apel ar
fi ajuns dacă ar fi autorizat reclamantul să fie reprezentat. În plus, nici o legătură de
cauzalitate nu este stabilită între încălcarea Convenţiei constatată în speţă şi diver-
sele elemente ale prejudiciului pretins în rezultatul fugii sale. În consecinţă, pretenţiile
formulate în această privinţă trebuie respinse.
B. Costuri şi chieltuieli
43. Cu titlu de costuri şi chieltuieli, dl Poitrimol a solicitat:
- 53 688 f pentru avocatul desemnat de către el la Curtea de Apel;
- 9 000 f pentru recurs;
- 130 000 f pentru reprezentarea sa în faţa Comisiei şi Curţii.
44. Împreună cu Guvernul, Curtea a constatat că reclamantul s-ar fi expus
la chieltuieli de procedură în faţa Curţii de Apel chiar dacă aceasta i-ar fi autorizat
reprezentarea sa printr-un avocat. Astfel, acest punct al cererii trebuie respins. Pe
de altă parte, ea este justificată în măsura în care se referă la procedurile în instanţa
de casare.

654
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

45. În ceea ce priveşte procedurile derulate la Strasbourg, Curtea, statuând


pe baze echitabile, acordă reclamantului 100 000 f luând în considerare circumstan-
ţele speţei.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA:

1. Susţine, cu cinci voturi contra patru că a avut loc o încălcare a articolului 6 para-
grafele 1 şi 3 c) (art. 6-1, art. 6-3-c);
2. Susţine, cu opt voturi contra unu că statul reclamat trebuie să-i achite dlui Poitri-
mol, în termenul de trei luni, 109 000 (una sută nouă mii) franci francezi pentru
costuri şi chieltuieli;
3. Respinge, în unanimitate, restul cererii de satisfacţie echitabilă.

Redactată în franceză şi în engleză şi pronunţată în şedinţă publică la Palatul


Drepturilor Omului din Strasbourg, la 23 noiembrie 1993.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Marc-André Eissen
Grefier

La această hotărâre se anexează în conformitate cu articolele 51 paragraful 2


(art. 51-2) din Convenţie şi 53 paragraful 2 din regulament, textul următoarelor opinii
disidente:
- opinia disidentă a dlui Ryssdal, Sir John Freeland şi a dlui Lopes Rocha;
- opinia disidentă a dlui Pettiti.

655
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________

OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A DLUI RYSSDAL,


SIR JOHN FREELAND
ŞI A DLUI LOPES ROCHA, JUDECĂTORI

1. Noi aparţinem minorităţii care a votat împotriva constatării unei încălcări în


speţă a articolului 6 (art. 6) din Convenţie.
2. La 3 martie 1986, cu acordul tribunalului, în faţa tribunalului corecţional din
Marseille, reclamantul a fost reprezentat de doi avocaţi care au depus concluzii şi au
pledat în numele său. El a ales să rămână în străinătate împreună cu cei doi copii ai
săi în pofida deciziei anterioare a unei jurisdicţii civile care îi cerea să se întoarcă cel
puţin pentru un timp în Franţa împreună cu copiii. El nu a contestat sub nici o formă
inechitatea procesului penal în rezultatul căruia a fost pronunţată o sentinţă la un an
de detenţie şi a fost emis un mandat de arest.
3. În pofida rezultatului acestei instanţe, reclamantul a rămas în străinătate îm-
preună cu copiii, cu toate că Curtea de Apel din Aix-en-Provence l-a citat de două ori
să se prezinte, el nu s-a prezentat la audierile în faţa ei. În absenţa sa, avocatul său a
solicitat să-l reprezinte, însă Curtea a respins cererea ca fiind lipsită de temei în drep-
tul francez, deoarece exista un mandat de arest pentru fugă pe numele acuzatul.
4. De asemenea, când reclamantul a făcut recurs în anulare împotriva hotărârii
Curţii de Apel, el a fost refuzat pe motivul că condamnatul nerespectând un mandat
de arest emis pe numele lui nu este în drept, potrivit jurisprudenţei pertinente, să fie
reprezentat şi să împuternicească pe cineva să formuleze un asemenea recurs împo-
triva deciziei care-l condamna.
5. Majoritatea Curţii consideră „disproporţională”, deci contrară articolului 6 (art.
6), respingerea – din motivele indicate în fiecare caz – a cererii reclamantului care
dorea să fie reprezentat de către un avocat în faţa Curţii de Apel, iar apoi recursul său
împotriva acestei decizii. Totuşi, nimic nu contestă faptul că reclamantul, care se pre-
supune că a acţionat cu beneficiul sfaturilor juridice, a ales de bună voie şi în pofida
jurisdicţiilor franceze (care erau îngrijorate, desigur, nu doar de situaţia lui personală,
dar de asemenea şi de drepturile fostei sale soţii şi a copiilor) să nu se întoarcă în
Franţa. Dacă el ar fi făcut-o şi s-ar fi prezentat în faţa Curţii de Apel, în conformitate cu
citaţia, el ar fi avut dreptul la asistenţa unui avocat; dacă el s-ar fi supus unui mandat
de arest, nu ar fi existat motive pentru respingerea recursului său. Altfel spus, reme-
diul nu înceta să se afle în mâinile sale şi nu vedem de ce era „disproporţional” pentru
că sistemul judiciar francez i l-a oferit. Astfel precum, şi trebuie să presupunem acest
lucru, reclamantul a fost informat de situaţia juridică, nu putem spune acum că, în po-
fida faptului că el a rămas în străinătate din proprie iniţiativă, el a cerut asistenţa unui
avocat în faţa Curţii de Apel şi să fie reprezentat de către un avocat pentru recursul
în anulare. În asemenea circumstanţe, în care caracterul echitabil al procesului penal
de primă instanţă nu se discută, condiţiile impuse pentru recurs la Curtea de Apel şi
la Curtea de Casare nu pare a fi de natură să justifice împotriva Republicii franceze o
constatare a încălcării Convenţiei.

656
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR PETTITI

Am votat împreună cu minoritatea pentru neîncălcarea articolului 6 (art. 6) din


Convenţie.
În opinia mea, decizia majorităţii introduce exigenţe procedurale în domeniul
procedurii penale care merg mai departe de cele ale articolului 6 (art. 6).
Dreptul fiecărui acuzat de a fi apărat de către un avocat, la alegerea sa sau
numit din oficiu, nu semnifică că acuzatul care se sustrage voluntar şi fără scuză le-
gitimă de la prezentarea la audiere, când este legal şi efectiv convocat, poate să fie
reprezentat de către un avocat pentru a fi judecat efectiv inter partis.
Obligaţiunea de a se prezenta este un element esenţial al procedurii penale. De
fapt trebuie respectate drepturile victimelor şi ale părţilor civile, care în caz contrar ar fi
private de posibilitatea de a contrainteroga acuzatul. S-ar putea preconiza această po-
sibilitate de reprezentare pentru delicte minore: fiecare legislaţie naţională poate defini
nivelul de sentinţă la care reprezentarea de către un avocat este sau nu permisă.
De asemenea ne putem imagina că la etapa procedurii în casare posibilitatea
de recurs poate fi deschisă chiar şi celui care nu s-a prezentat în apel.
Dacă acuzatul poate să se sustragă oricărei prezentări, el reprezintă un ob-
stacol pentru ca un proces să fie echitabil în sensul articolului 6 (art. 6) în ceea ce
priveşte reclamanţii, victimele şi părţile civile.
Într-al doilea rând, hotărârea Curţii nu ţine cont suficient de faptul că împotriva
dlui Poitrimol exista un mandat de arest.
Or, articolul 6 (art. 6) nu interzice statelor de a prevedea că tribunalele pot în
caz de neprezentare nejustificată, să emită mandate de arest.
În acest caz, procedura penală în anumite state europene implică faptul ca acu-
zatul pe numele căruia s-a emis un mandat de arest printr-o hotărâre să fie obligat de
a se supune acestui mandat de arest pentru a putea exercita dreptul de recurs.
În opinia mea, Curtea trebuia să deosebească cazul judecării in absentia fără
mandat, de cazul judecării în care este emis un mandat de arest.
Procedurile in absentia sunt o problemă majoră în Europa pentru a asigura o
bună administrare a justiţiei penale şi pentru a evita ca un număr crescând al acuza-
ţilor să se sustragă justiţiei (de la 20 la 25 % în Franţa).
Articolul 6 (art. 6) trebuie să fie examinat în ansamblu şi în cadrul cercetării de a
stabili un echilibru între interesele statului (de către judecător şi de către procuratură),
interesul general şi cel al părţilor.
Egalitatea armelor nu poate fi luată în considerare doar în raportul dintre acuzat
şi procuror, însă şi în raportul dintre victime, părţile civile şi acuzat. Absenţa acuzatului
prin refuzul de a se prezenta poate dezavantaja victima sau partea civilă.

657
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________

Procesul penal corespunde unui concept de drept procedural penal care este,
în esenţă, un drept represiv. Obligaţiunea de a se prezenta este un element major al
oricărei proceduri penale, în afară de forţă majoră sau scuză legitimă.
Desigur, o legislaţie naţională poate prevede pentru anumite categorii de delic-
te capacitatea de reprezentare prin avocat in absentia automată sau cu autorizarea
tribunalului; însă absenţa acestei capacităţi nu constituie în sine o încălcare a articolu-
lui 6 (art. 6). Rezoluţia (75) 11 a Comitetulului de Miniştri al Consiliului Europei nu este
decât formularea unei voinţe şi a unei recomandări şi nu are efect asupra interpretării
articolului 6 (art. 6).
Un sistem de procedură penală formează un tot întreg coerent şi omogen, mai
ales când el organizează sistemul de procedură in absentia, cel al opposition, de ab-
senţă repetată, şi de inter partis şi în apel. El trebuie considerat în ansamblul său şi
nu pe părţi; fapt care ar distruge echilibrul său.
În sistemul francez, anularea hotărârii in absentia este în mod corect asigurată
de dispoziţiile articolului 489. În apel, articolul 489 este, de asemenea, aplicabil (cf.
A. Vitu, „La réglementation de l’appel et de l’opposition dans le code de procédure
pénale”, Juris-Classeur périodique 1959, I, 1486; Cass. crim. 15 septembrie 1986;
Bulletin criminel (Bull.) nr. 256).
Dispoziţiile din Codul de procedură penală francez conţine o întreagă serie de
reguli care corespund exigenţelor articolului 6 (art. 6).
În special, dispoziţiile articolelor 410 şi următoarele, 417, 487, 489, asigură
inculpatului posibilitatea de a fi judecat în contradictoriu în funcţie de diverse circum-
stanţe şi îi lasă opţiuni; dacă el alege să nu se prezinte, el îşi asumă riscuri şi pericole
deoarece nu poate invoca scuze legitime.
Hotărârea Curţii Europene în cauza Colozza contra Italiei1 viza o cauză în care
era imposibil pentru un reclamant care dorea să se prezinte în persoană să fie reau-
diat după o hotărâre in absentia; cauza în speţă era deci diferită.
Jurisprudenţa franceză, care consideră că, în cazul în care „acuzatul alege
calea de recurs şi nu cea de anulare, el se lipseşte de posibilitatea celei din urmă”
(Cass. Crim. 7 februarie 1984, Bull. Crim. nr. 44; D. Poncet, „Le jugement par défaut
devant les juridictions pénales; quelques considérations de droit comparé”, Revue
de Science criminelle et de droit pénal comparé, 1979, pp. 1 şi urm.), nu contravine
articolului 6 (art. 6) din Convenţie.
Mi se pare că hotărârea Curţii a evaluat puţin diversele aspecte ale problemei.
În primul rând, decizia Curţii putea, în mod greşit, să fie interpretată ca dorind să dea
cuvântului „asistenţă” sensul de „reprezentare” şi chiar de reprezentare la tribunal,
ceea ce este contrar interpretării tradiţionale (compară J. Velu, R. Ergec, La Conven-
tion européenne des Droits de l’Homme, Bruxelles, 1990, p. 497, paragraful 603; H.
Golsong, W. Karl, H. Miehsler, H. Petzold, K. Rogge, T. Vogler şi L. Wildhaber, Inter-

Nota grefei
1
Hotărârea din 12 februarie 1985, Seria A nr. 89.

658
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

nationaler Kommentar zur Europäischen Menschenrechtskonvention, Cologne, 1986,


p. 196, cu studiile cu privire la judecarea in absentia de R. Merle şi A. Vitu, Traité de
droit criminel, ediţia a 3-a, pp. 821 şi urm..; G. Stefani, G. Levasseur şi B. Bouloc,
Précis de procédure pénale, ediţia a 14-a, pp. 928 şi urm.)
Astfel „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu recunoştea pentru acuzat
dreptul de a impune avocatului său un sistem de apărare pe care acesta nu-l susţine”
(Velu şi Ergec, op. cit., p. 497, paragraful 602; Comisia, cererea nr. 9127/80, decizia
din 6 octombrie 1981, Decizii şi Rapoarte 26, p. 238). Asistenţa presupune în mod
normal prezenţa acuzatului lângă apărătorul său (Golsong şi alţii, op. cit., p. 191).
Sistemul juridic are dreptul de a impune prezenţa acuzatului.
Într-al doilea rând, acuzatul nu are dreptul să ceară să fie reprezentat, atunci
când refuză să se prezinte.
Dreptul penal este chiar prin natura sa un sistem represiv, care trebuie să com-
bine protecţia ordinii şi protecţia drepturilor omului. El nu este doar dreptul de protec-
ţie al acuzaţilor.
Procedura penală trebuie să asigure acest echilibru, ea nu poate izola un ele-
ment de altul. Ea nu poate fi doar un instrument al protecţiei acuzatului fără a ţine cont
de protecţia victimelor.
Procesul penal trebuie să respecte imperativele dreptului penal care implică,
prin bază filozofică, dreptul de a pedepsi. Procesul penal este expresia valorilor în
numele cărora o societate acuză şi pedepseşte.
La fel ca norma de drept, norma procesului fixează părţilor la proces drepturi şi
împuterniciri precise. Nu pot fi separate unele de altele.
Această normă este reciprocă, multilaterală, „atributivă, imperativă” (Gurvich,
Traité de sociologie)
Acuzatul nu poate la dorinţa sa să nu se prezinte la proces pentru a împiedica
victima să se confrunte cu el.
Curtea Europeană şi-a bazat orice jurisprudenţă anterioară pe caracterul indis-
pensabil al prezentării părţilor şi a martorilor pentru a permite confruntarea lor în faţa
tribunalului, fapt care în opinia Curţii este un element esenţial al unui proces echitabil.
Nu se poate obiecta faptul că reprezentarea printr-un avocat ar înlocui absen-
ţa acuzatului. Ceea ce ar fi valabil pentru penalităţi minore şi fără partea civilă este
de neconceput în cazul în care partea civilă, victimă, are nevoie, pentru a-şi asigura
drepturile sale de apărare, de a putea contrazice, de a demasca adversarul său, în
cadrul unui cross-examination sau în procedura continentală. În caz contrar părţii ci-
vile victime trebuie să i se acorde dreptul de a refuza reprezentarea printr-un avocat
pentru a respecta egalitatea armelor.
De aici consecinţa următoare: dacă acuzatul nu va dori niciodată să se pre-
zinte, în cazul în care victima nu acceptă niciodată reprezentarea, societatea nu
este în măsură să asigure funcţionarea justiţiei penale. Printr-o deviere perversă,

659
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________

acuzatul va fi cel care va controla procesul şi va lua locul procurorului şi al tribuna-


lului în conducerea procesului, fapt care ar duce la dezarmarea statului în funcţia
sa majoră de justiţie.
Dacă partea civilă sau victima este lipsită de egalitatea armelor, se deschide
calea plângerilor din partea lor denunţând o încălcare a articolului 6 (art. 6).
Raţionamentul reclamantului ar conduce la o consecinţă de acest tip: un cap al
mafiei, un traficant de droguri sau un terorist, un incendiator, citat şi convocat în mod
corespunzător, refuză să se prezinte şi cere să fie reprezentat de către avocatul său.
Datorită acestui fapt, procesul va fi suprimat, orice identificare în contradictoriu
cu victima va deveni imposibilă. Va fi suficient ca avocatul să conteste vina sau iden-
tificarea pentru a forma un obstacol pentru condamnare, în defavoarea părţii civile
victime şi defavoarea exercitării acţiunii publice. Limitarea unei asemenea capacităţi
în ceea ce priveşte penalităţile mici ar fi de înţeles, însă aceasta nu înseamnă că se
adăugă la Convenţia existentă?
În această eventualitate, nu ar fi o discriminare între state: cele care subordo-
nează apelul penal unei autorizări, aceasta putând fi legată de prezentare şi cele care
lasă întotdeauna apelul deschis inculpatului aşa cum se întâmplă în Codul de proce-
dură penală francez? Aceasta ar fi o Europă penală cu două viteze.
Furnizarea mandatului de arest de către tribunal nu este, în conceptul său, un
mijloc de constrângere a unui reclamat, aceasta este o aplicare legitimă a Codului
penal pentru a păstra ordinea publică.
A susţine, că pentru a sancţiona neprezentarea, este suficient de o amendă
fără orice altă constrângere nu este pertinent. Cel care doreşte să se sustragă de la
justiţie nu se va teme de o amendă, aceasta nu îl va face să se prezinte.
Mecanismul de recurs în anulare subordonat pregătirii acuzatului condamnat,
pentru a se supune mandatului de arest, este o altă problemă.
El nu este legat de problema judecării in absentia deoarece mandatul este eli-
berat, de asemenea, în procedurile care sunt pe deplin inter partes.
Această exigenţă este asimilabilă unei autorizări solicitate în anumite state
pentru a permite un recurs în anulare. Poate fi înţeleasă suprimarea unei asemenea
exigenţe, însă nu ar semnifica aceasta o adăugare la starea actuală a Convenţiei?
Cere oare Convenţia suprimarea capacităţii de eliberare a unui mandat de
arest de către jurisdicţie, sau dreptul nelimitat şi absolut la acest recurs în anulare
fără măcar a deferi acest mandat de arest?
În ceea ce priveşte chestiunea recursului în anulare şi a condiţiilor cerute pen-
tru a formula o asemenea cerere de recurs în cazul în care un acuzat rămâne a fi
obiectul unui mandat de arest la care nu s-a supus, motivarea Curţii de Casare se
referă la principiile generale ale Codului de procedură penală potrivit cărora „condam-
natul care nu a respectat un mandat de justiţie şi care s-a eschivat de la executarea
lui nu este în drept să facă recurs în anulare”.

660
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Asemenea regulă poate fi regretată, în ceea ce priveşte recursurile bazate în


special pe motive juridice; cu toate acestea, din articolul 6 (art. 6) nu reiese faptul că
o asmenea regulă constituie în sine o încălcare a Convenţiei, chiar dacă o parte a
doctrinei doreşte o reformă a Codului de procedură penală cu privire la acest punct.
Impactul hotărârii este fără îndoială atenuat prin faptul că Curtea nu a hotărât
explicit problema mandatului de arest pronunţat prin hotărâre şi consecinţele unui
asemenea sistem în raport cu condiţiile reprezentării de către un avocat, situaţie care
evident este deosebită de cazul acuzatului citat să se prezinte în faţa Curţii de Apel,
care nu era obiectul unui mandat de arest prin hotărâre şi care cerea autorizarea de a
fi reprezentat de către un avocat în faţa Curţii de Apel în lipsa sa voluntară.
Însă, în orice caz, în opinia mea, Curtea nu a ţinut cont suficient de principiul de
echilibru care administrează articolul 6 (art. 6), nici de necesităţile unei politici penale
a cărei scop este de a nu asigura persoanelor, care doreau să se sustragă deliberat
de la justiţie, o impunitate sau un privilegiu.
Dreptul penal este prin vocaţie un drept represiv. El are drept scop sancţionarea
persoanelor vinovate responsabile de tulburările sociale. Dl Salas a scris „procesul
este locul în care sunt exprimate faptele sociale”. Alegerea filozofică şi socială de a
privilegia cu orice preţ apărarea persoanei in absentia şi de a face din singura alegere
a acuzatului (pentru participarea sa la audiere) un fapt absolut, poate fi o teză dintr-o
concepţie “à la Foucault”; însă drept compensaţie va trebui să se renunţe la dreptul
penal represiv al concepţiei clasice printr-un nou sistem pentru care nici un stat nu
oferă un model. Însă aceasta ar semnifica adăugarea unor exigenţe procedurale care
nu sunt prevăzute pentru Convenţia europeană. Nici chiar Rezoluţia (75) 11 a Comite-
tului de Miniştri, care nu are nici o putere de constrângere asupra statelor-membre, nu
merge atât de departe; ea implică, de asemenea, faptul că Convenţia permite statelor
să restrângă drepturile persoanei care doreşte să se sustragă de la justiţie.
Spiritul Convenţiei europene mi se pare, în ceea ce ţine de domeniul procedurii
penale, că corespunde doctrinei dominante a specialiştilor în cauzele penale care
afirmă că victimelor şi acuzaţilor trebuie să li se acorde aceleaşi garanţii.

661
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

662
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

LÓPEZ OSTRA contra SPANIEI


(Cererea nr. 16798/90)

HOTĂRÂRE

9 decembrie 1994

În cauza López Ostra contra Spaniei1,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fun-
damentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul A al Curţii 2, într-o
cameră compusă din următorul complet:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,


R. Bernhardt,
A. Spielmann,
Dna E. Palm,
Dnii J M. Morenilla,
F. Bigi,
A. B. Baka,
M. A. Lopes Rocha,
G. Mifsud Bonnici,
şi, de asemenea dl Petzold, grefier în funcţie,
după ce a deliberat cu uşile închise la 24 iunie şi 23 noiembrie 1994,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

Notele grefei:
1 Cauza poartă numărul 41/1993/436/515. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9)
şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El
corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

663
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omu-


lui („Comisia”) la 8 decembrie 1993, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32
paragraful 1 şi articolul 47 din Convenţie. La origine se află cererea (nr. 16798/90)
introdusă contra Regatului Spaniei, cu care o cetăţeancă a acestui stat, dna Gregoria
López Ostra, a sesizat Comisia la 14 mai 1990 în temeiul articolului 25.
Cererea face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia spani-
olă de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46). Ea are drept scop
obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o în-
călcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 3 şi 8 din
Convenţie.
2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 (d)
din regulamentul Curţii, reclamanta şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces
şi şi-a desemnat un reprezentant (articolul 30). La 10 iunie 1994, preşedintele i-a
permis acestuia din urmă să utilizeze limba spaniolă în timpul procedurii (articolul 27
pargarful 3).
3. Camera, se constituie de plin drept din dl J.M. Morenilla, judecător ales din
partea Spaniei (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (ar-
ticolul 21§ 3 (b) din regulamentul Curţii). La 24 ianuarie 1994, acesta din urmă i-a
desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi şapte membri şi
anume, dl. R. Bernhardt, dl J. De Meyer, dna E. Palm, dl F. Bigi, dl A. B. Baka, dl M.A
Lopes Rocha şi dl G. Mifsud Bonnici (articolul 43 in fine din Convenţie şi articolul 21
paragraful 1 din regulament).
4. Domnul Ryssdal, în calitate de Preşedinte al Camerei (articolul 21 § 5 din
regulamentul A), i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental
(Guvernul), pe delegatul Comisiei şi pe avocatul reclamantei cu privire la organizarea
procedurii (articolele 37 paragraful 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţele emise în
consecinţă, grefierul a primit memoriile Guvernului şi ale reclamantei la 3 şi 4 mai
1994 respectiv. La 16 mai secretarul Comisiei a notificat grefierul că delegatul se va
exprima la audiere.
La 10, 17 şi 20 iunie 1994 Comisia a furnizat grefierului diferite documente, la
cererea Preşedintelui.
5. În conformitate cu decizia preşedintelui, care de asemenea a permis agen-
tului guvernamental să se adreseze Curţii în spaniolă (articolul 27 paragraful 2), la 20
iunie 1994 a avut loc audierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În
prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului

dl J. Borrego Borrego, Şeful Departamentului juridic


pentru drepturile omului, Ministerul justiţiei agent;

664
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

– din partea Comisiei


dl F. Martinez, delegat;
– din partea reclamantului
dl J.L. Mazón Costa, avocat consilier.

Curtea a audiat pledoariile părţilor, precum şi răspunsurile lor la întrebările puse


de doi dintre membrii săi.
La 23 noiembrie 1994, ea a refuzat să accepte observaţiile depuse cu întârzie-
re de către reprezentantul reclamantei la 13 octombrie 1994 referitoare la rambursa-
rea onorariului lui în cadrul procedurii naţionale.

ÎN FAPT

6. Dna Gregoria López Ostra este cetăţeancă spaniolă şi domiciliază în oraşul


Lorca (Murcia).
La momentul faptelor, ea şi soţul ei împreună cu două fiici locuiau într-o casă
din cartierul „Diputación del Rio, el Lugarico” situat la câteva sute de metri de centrul
oraşului.

II. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

A. Geneza cauzei
7. Oraşul Lorca are o concentraţie considerabilă de întreprinderi de prelucrare
a pielii. Câteva din tăbăcăriile care funcţionau în acest oraş, toate aparţinând com-
paniei cu răspundere limitată SACURSA, aveau o staţie pentru prelucrarea deşeurilor
lichide şi solide construită cu subvenţia statului pe un teren de pământ municipal situ-
at la douăzeci de metri depărtare de casa reclamantei.
8. Staţia a început să funcţioneze în iulie 1988 fără a avea licenţa (licencia)
eliberată de autorităţile municipale, o condiţie obligatorie impusă de articolul 6 din
regulamentul din 1961 privind activităţile clasificate de a fi jenante, insalubre, nocive
şi periculoase („regulamentul din 1961”) şi fără a respecta procedura obţinerii unei
astfel de autorizări (paragraful 28 infra).
Din cauza unui defect de funcţionare s-au produs emanări de gaze, de mirosuri
pestinenţiale şi de infecţie în atmosferă, care imediat au provocat probleme de sănă-
tate şi neplăceri locuitorilor oraşului Lorca, în special celor care locuiau în cartierul
reclamantei. Consiliul municipal a evacuat persoanele care locuiau în cartierul afec-
tat, acordându-le gratis spaţii locative în centrul oraşului pentru lunile iulie, august şi
septembrie 1988. În octombrie, reclamanta şi familia ei s-au întors în apartamentul lor
şi au locuit în el până în luna februarie 1992 (paragraful 21 infra).
9. La 9 septembrie 1988, ca urmare a numeroaselor plângeri şi în lumina ra-
poartelor elaborate de autorităţile sanitare şi agenţia pentru mediul ambiant şi natură

665
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________

(Agencia para el Medio Ambiente y la Naturaleza) pentru regiunea Murcia, consiliul


municipal a ordonat încetarea uneia din activităţile staţiei – decantarea deşeurilor chi-
mice şi organice în bazine de apă (langunaje) – permitând în acelaşi timp prelucrarea
apei contaminate cu crom.
Efectele cauzate de această încetare parţială a activităţilor sunt controverse, dar
potrivit rapoartelor expertizei şi depoziţiilor scrise din 1991, 1992 şi 1993, prezentate
Comisiei de către Guvern şi reclamantă (paragrafele 18-20 infra), unele pericole persis-
tă, care pot expune deteriorării sănătatea persoanelor care locuiesc în vecinătate.
B. Recurs în protecţia drepturilor fundamentale
1. Procedura în faţa Audencia Territorial din Murcia
10. Încercând fără succes să obţină soluţionarea problemei de către autorită-
ţile municipale, dna López Ostra a introdus o cerere la 13 octombrie 1988 la camera
administrativă a Audiencia Territorial din Murcia privind protecţia drepturilor sale fun-
damentale (articolul 1 din legea 62/1978 din 26 decembrie 1978 cu privire la protecţia
drepturilor fundamentale („Legea 62/1987”) – paragrafele 24-25 infra). Ea s-a plâns,
printre altele, de ingerinţa ilegală în domiciliul ei şi în folosirea paşnică a acestuia,
de încălcarea dreptului ei de a-şi alege domiciliul în mod liber, de atingerea adusă
integrităţii sale psihice şi morale, libertăţii şi siguranţei (articolele 15, 17 paragraful
1, 18 paragraful 2 şi 19 din Constituţie – paragraful 23 infra) cauzată de atitudinea
pasivă a autorităţilor municipale faţă de problemele şi riscurile provocate de staţia de
prelucrare a apei. Ea a invitat tribunalul să dispună încetarea temporară sau definitivă
a activităţii acestei staţii.
11. Tribunalul a audiat depoziţiile a câţiva martori propuşi de către reclaman-
tă şi a invitat Agenţia regională pentru mediul înconjurător şi natură să-şi formuleze
opinia vizavi de condiţiile de funcţionare şi localizarea staţiei. În raportul său din 19
ianuarie 1989, agenţia a constatat că în timpul vizitei expertului efectuată la 17 ianu-
arie, unica activitate a staţiei era epurarea apei contaminate cu crom, dar şi că restul
deşeurilor de asemenea treceau prin rezervoarele staţiei înainte de a fi decantate
în râu, generând mirosuri respingătoare. Prin urmare, ea a conchis că staţia nu era
adecvat localizată.
Procurorul general a sprijinit plângerea dnei López Ostra. Cu toate acestea,
Audiencia Territorial a respins-o la 31 ianuarie 1989. Ea a declarat că, deşi funcţiona-
rea staţiei putea în mod incontestabil cauza neplăceri datorită mirosurilor, fumului şi
zgomotului, ea nu perezenta un pericol grav pentru sănătatea familiilor care locuiau
în vecinătate, dar, mai curând, a înrăutăţit calitatea vieţii lor, dar nu într-atât încât să
încalce drepturile fundamentale reclamate. În orice caz, responsabilitatea nu poate fi
impusă autorităţilor municipale care au luat măsuri în această privinţă. Lipsa autoriza-
ţiei nu constituia o chestiune care trebuia examinată în cadrul unei proceduri speciale
instituite în speţă, deoarece viza o încălcare a legislaţiei ordinare.
2. Procedura în faţa Curţii Supreme
12. La 10 februarie 1989, dna López Ostra a introdus un recurs la Curtea Su-
premă (Tribunal Supremo – paragraful 25 infra). Ea a susţinut că un număr de martori

666
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

şi experţi au indicat că staţia în litigiu constituia o sursă de poluare cu gaze, mirosuri


pestilenţiale şi iritante şi zgomote continue care-i provocau reclamantei şi fiicei sale
probleme de sănătate. Cât priveşte responsabilitatea autorităţilor municipale, decizia
Audencia territorial părea a fi incompatibilă cu împuternicirile generale de suprave-
ghere atribuite primarilor de regulamentul din 1961, în special în cazurile în care
activitatea în litigiu era desfăşurată fără licenţă (paragraful 28 infra). Ţinând cont,
printre altele, de dispoziţiile articolului 8 paragraful 1 din Convenţie, atitudinea con-
siliilor municipale constituia o ingerinţă ilegală în exercitarea dreptului reclamantei la
respectarea domiciliului şi, de asemenea, o atingere adusă integrităţii sale psihice. În
cele din urmă, dna López Ostra a reclamat suspendarea activităţilor staţiei.
13. La 23 februarie 1989, procurorul la Curtea Supremă şi-a formulat concluzi-
ile: situaţia reclamată constituia o ingerinţă arbitrară şi ilegală de către autorităţile pu-
blice în viaţa privată şi de familie a reclamantei (articolul 18 din Constituţie combinat
cu articolele 15 şi 19 – paragraful 23 infra). Respectiv, Curtea trebuia să admită plân-
gerea reclamantei ţinând cont de neplăcerile la care ea a fost supusă şi de deteriora-
rea calităţii vieţii ei, cu atât mai mult că ambele efecte au fost confirmate în hotărârea
din 31 ianuarie. La 13 martie, procurorul general a susţinut cererea de suspendare
(paragrafele12 supra şi 25 infra).
14. Prin hotărârea din 27 iulie 1989, Curtea Supremă a respins recursul. Deci-
zia atacată era conformă dispoziţiilor constituţionale invocate, deoarece nici un funcţi-
onar public nu a intrat în casa reclamantei şi nici nu a atentat la integritatea ei psihică.
În orice caz, ea dispunea de libertatea de a-şi schimba domiciliul. Problema absenţei
unei licenţe poate fi examinată în cadrul unei proceduri ordinare.
3. Procedura în faţa Curţii Constituţionale
15. La 20 octombrie 1989, dna López Ostra a depus un recurs (recurso de
amparo) la Curtea Constituţională, reclamând încălcarea articolului 15 (dreptul la in-
tegritate psihică), articolului 18 (dreptul la viaţă privată şi inviolabilitatea domiciliului)
şi articolului 19 (dreptul de a alege în mod liber locul de reşedinţă) din Constituţie
(paragraful 23 infra).
La 26 februarie 1990, Curtea a declarat recursul inadmisibil pentru motivul că
era în mod vădit neîntemeiat. Ea a remarcat că plângerea întemeiată pe o încălcare a
dreptului la respectarea vieţii private nu a fost abordată cum se cuvine în faţa tribuna-
lelor ordinare. În rest, ea a declarat că prezenţa gazelor, mirosurilor şi a zgomotului
nu a constituit în sine o încălcare a dreptului la inviolabilitatea domiciliului; că refuzul
de a sista activitatea staţiei nu poate fi considerat tratament degradant, din moment
ce viaţa şi integritatea psihică a reclamantei nu au fost puse în pericol şi că dreptul
ei de a-şi alege locul de reşedinţă nu a fost încălcat dat fiind faptul că ea nu a fost
eliminată din casa ei de către autorităţi.
C. Alte proceduri care vizează staţia de epurare din Lorca
1. Procedura referitoare la lipsa licenţei
16. În 1990, două cumnate ale dnei López Ostra, care locuiau în aceeaşi clă-
dire cu ea, au intentat o acţiune împotriva municipiului Lorca şi companiei SACURSA

667
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________

la Camera Administrativă a Curţii Supreme din Murcia, pretinzând că staţia în cauză


funcţiona în mod ilegal. La 18 septembrie 1991 această jurisdicţie, constatând persis-
tenţa pericolului şi după data de 9 septembrie 1988 şi că staţia funcţiona fără a avea
licenţele prevăzute de lege, a dispus închiderea staţiei până la obţinerea licenţelor
(paragraful 28 infra). În acelaşi timp, executarea acestei hotărâri a fost suspendată ca
urmare a introducerii unui apel de către consiliul municipal şi compania SACURSA.
Cazul este încă în instanţă în faţa Curţii Supreme.
2. Plângerea pentru infracţiune ecologică
17. La 13 noiembrie 1991 cele două cumnate ale reclamantei au depus o
plângere, în baza căreia judecătorul de instrucţie nr. 2 din Lorca a intentat o acţiune
penală împotriva companiei SACURSA pentru comiterea unei infracţiuni ecologice
(articolul 347 bis din Codul penal – paragraful 29 infra). Cele două reclamante au
participat la procedură în calitate de parte civilă.
Numai cu două zile mai târziu, judecătorul a decis să închidă staţia, dar la 25
noiembrie măsura a fost suspendată din cauza recursului introdus de procurorul ge-
neral la 19 noiembrie.
18. Judecătorul a ordonat efectuarea mai multor expertize asupra gravităţii pe-
ricolului provocat de staţia de epurare a apei uzate şi asupra efectelor cauzate sănă-
tăţii locuitorilor din vecinătate.
Un raport iniţial din 13 octombrie 1992, elaborat de un doctor în ştiinţe chimice
de la Universitatea din Murcia, a constatat prezenţa în localitatea în litigiu a sulfurii de
hidrogen (un gaz fără culoare, solubil în apă, cu un miros caracteristic de ou stricat) în
concentraţii care depăşeau limitele permise. Decantarea apei uzate care conţine sulf
în râu a fost considerată inacceptabilă. Aceste constatări au fost confirmate printr-un
raport suplimentar din 25 ianuarie 1993.
În raportul din 27 octombrie 1992, Institutul naţional de toxicologie a estimat că
nivelurile concentraţiei de gaz probabil ar fi depăşit limitele permise, dar nu au expus
pericolului sănătatea locuitorilor din vecinătatea staţiei. În cel de-al doilea raport, din
10 februarie 1993, institutul a declarat că nu se poate exclude faptul că aflarea în
casele din vecinătate timp de douăzeci şi patru ore pe zi constituia un pericol pentru
sănătate, din moment ce calculele efectuate se bazau pe o perioadă de opt ore pe zi
pe parcursul a cinci zile.
În cele din urmă, agenţia regională pentru mediul ambiant şi natură, care a
fost solicitată de autorităţile municipiului Lorca să efectueze o expertiză, a conchis în
raportul său din 29 martie 1993 că nivelul zgomotului produs de staţie în timpul func-
ţionării nu a depăşit cel măsurat în alte părţi ale oraşului.
19. Dosarul anchetei conţine câteva certificate medicale şi expertize medico-
legale privind efectele asupra sănătăţii locuitorilor din vecinătatea staţiei. Într-un cer-
tificat din 12 decembrie 1991, medicul pediatru de Ayala Sánchez, a notat că fiica
dnei López Ostra, Cristina, prezenta un tablou clinic de greaţă, vomă, reacţii alergice,
anorexie etc., care putea fi explicat numai de faptul că ea locuia într-o regiune extrem
de poluată. El a recomandat transferarea copilului din această zonă.

668
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Într-un raport de expertiză din 16 aprilie 1993 Institutul medico-legal al Minis-


terului justiţiei din Cartagena a indicat că concentraţiile de gaz în locuinţele din veci-
nătatea staţiei de epurare depăşesc limita permisă. El a notat că fiica reclamantei şi
nepotul ei, Fernando López Gómez, prezentau simptome tipice de absorbire a gazului
în litigiu, care se manifestau periodic în formă de infecţii bronhopulmonare acute.
Institutul a considerat că exista o legătură de cauzalitate între acest tablou clinic şi
nivelurile de gaz.
20. În plus, este evident din declaraţiile a trei ofiţeri de poliţie chemaţi la 9 ianu-
arie 1992 în vecinătatea staţiei de către una din cumnatele reclamantei că mirosurile
emanate, erau la momentul sosirii lor, foarte puternice şi provocau greaţă.
21. La 1 februarie 1992, dna López Ostra şi familia sa a fost mutată într-un apar-
tament din centrul oraşului Lorca, arenda căruia era achitată de către municipalitate.
Inconvenienţele cauzate de aceast transfer şi de situaţia locativă precară i-au
determinat pe reclamantă şi soţul acesteia să-şi procure o altă locuinţă într-o regiune
diferită a oraşului la 23 februarie 1993.
22. La 27 octombrie 1993, judecătorul a confirmat ordonanţa din 15 noiembrie
1991 şi staţia a fost temporar închisă.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

A. Constituţia
23. Articolele relevante din Constituţie prevăd:
Articolul 15
„Fiecare persoană are dreptul la viaţă şi la integritate psihică şi morală, fără a fi supus torturii sau
pedepsei sau tratamentului inuman sau degradant în orice circumstanţe. Pedeapsa cu moartea va
fi abolită cu excepţia cazurilor prevăzute de dreptul militar penal pe timp de război.”
Articolul 17 paragraful 1
„Fiecare persoană are dreptul la libertate şi securitate...”
Articolul 18
„1. Dreptul la onoare şi la viaţa privată şi de familie, precum şi la propria imagine este garantat.
2.Domiciliul este inviolabil. Nimeni nu poate pătrunde sau percheziţiona reşedinţa unei persoane
fără consimţământul ei sau o hotărâre judecătoreacă, cu excepţia cazului unui flagrant delict.
...”
Articolul 19
Cetăţenii spanioli vor beneficia de dreptul de a alege în mod liber locul de reşedinţă şi de a se
deplasa pe teritoriul naţional...”
Articolul 45
„1. Fiecare persoană are dreptul să locuiască într-un mediu favorabil dezvoltării personale şi are
obligaţia de a-l păstra.
2. Autorităţile publice, bazându-se pe necesitatea solidarităţii publice, vor asigura utilizarea raţio-
nală a ansamblului resurselor naturale în scopul protejării şi ameliorării calităţii vieţii şi protejării şi
restabilirii mediului înconjurător.

669
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________

3. Orice persoană care încalcă dispoziţiile sus menţionate va fi supus pedepselor penale, sau, dacă
e cazul, pedepselor administrative prevăzute de lege şi va fi solicitată să repare prejudiciul cauzat.”

B. Legea din 1979 cu privire la protecţia drepturilor fundamentale

24. Legea 62/1978 prevede garantarea anumitor drepturi fundamentale de


către tribunalele ordinare. Drepturile protejate în acest fel includ dreptul la inviolabilita-
tea domiciliului şi libertatea de a-şi alege locul de reşedinţă (articolul 1 paragraful 2).
Totuşi, în conformitate cu dispoziţia tranzitorie 2 paragraful 2 a legii cu privire la Cur-
tea Constituţională din 3 octombrie 1979, aplicarea acesteia se extinde asupra altor
drepturi garantate de articolele 14 – 29 din Constituţie (articolul 53 din Constituţie).
25. Plângerile împotriva deciziilor emise de autorităţile administrative care afec-
tează drepturile unei persoane pot fi formulate la camera admiistrativă a jurisdicţiei
ordinare competente (articolul 6), fără a fi necesară epuizarea remediilor administrative
(articolul 7 paragraful 1). Procedura care urmează are un caracter urgent cu termene
limită mai scurte şi este dispensată de anumite acte de procedură (articolele 8 şi 10).
Decizia unei astfel de jurisdicţii poate constitui obiectul unui apel în faţa Curţii Su-
preme (articolul 9), care examinează astfel de apeluri în cadrul unei proceduri urgente.

C. Regulile privind protecţia mediului

26. În domeniul protecţiei mediului statul şi comunităţile autonome au adoptat


numeroase dispoziţii de diferite categorii normative: articolul 45 din Constituţie (pa-
ragraful 23); decretul legislativ 1302/1986 din 28 iunie 1986 cu privire la evalurarea
impactului mediului şi legea 38/1972 din 22 decembrie 1972 cu privire la controlul
poluării atmosferice.
27. Dispoziţiile cel mai frecvent invocate în speţă sunt cele ale regulamentului
din 1961 privind activităţile clasificate ca fiind jenante, insalubre, nocive şi periculoase
aprobat prin decretul 2414/1961 din 30 noiembrie.
Scopul acestui decret este de a împiedica instalaţiile, fabricile, activităţile, in-
dustriile sau magazinele, atât publice cât şi private, de a cauza daune, deteriorând
condiţiile normale de salubritate şi igienă a mediului ambiant sau cauzând prejudicii
proprietăţii publice sau private sau expunând unor riscuri grave persoanele sau pro-
rietatea (articolul 1). Articolul 3 extinde aplicarea regulamentului asupra zgomotului,
vibraţiilor, fumului, gazelor, mirosurilor, etc.
Cât priveşte amplasarea activităţilor în litigiu, ele sunt reglementate prin ordo-
nanţele municipale şi planurile de dezvoltare locală. În orice caz, uzinele considerate
a prezenta un pericol pentru sănătate nu pot fi în principiu construite la o distanţă mai
mică de 2, 000 metri de la cel mai apropiat cartier de locuinţe (articolul 4).
28. Primarul local este împuternicit să elibereze licenţe pentru desfăşurarea
acestor activităţi, să controleze aplicarea dispoziţiilor citate anterior şi să impună
sancţiuni în caz de necesitate (articolul 6).
Procedura pentru obţinerea unor astfel de licenţe are câteva etape, înclusiv con-
sultarea obligatorie a unui comitet provincial cu privire la utilitatea sistemelor de securi-

670
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

tate propuse de către reclamant în descrierea proiectului. Înainte a fi utilizate, localurile


trebuie să fie inspectate în mod obligatoriu de către un tehnician local (articolul 42).
Un apel împotriva acestor decizii de a acorda sau refuza eliberarea licenţilor
poate fi depus la instanţele de judecată ordinare.
Când sunt cauzate anumite daune, primarul poate ordona părţii responsabile
de a adopta măsuri adecvate pentru eliminarea lor. Dacă astfel de măsuri nu sunt lu-
ate în intervalul de timp prevăzut de regulament, primarul poate, în baza expertizelor
efectuate şi după audierea persoanei vizate, impune o amendă sau poate retrage
temporar sau definitiv licenţa (articolul 38).
D. Codul penal
29. Articolul 374 bis a fost introdus la 25 iunie 1983 prin legea reformei urgente
şi parţiale ale Codului penal (8/1983). El prevede:
„Orice persoană care, în contradicţie cu legislaţia şi regulamentul privind protecţia mediului ambi-
ant, provoacă sau practică, în mod direct sau indirect, emanaţii şi revărsări de orice gen în atmosfe-
ră, sol sau...ape, susceptibile de a afecta în mod grav sănătatea oamenilor sau de a prejudicia grav
condiţiile de viaţă a animalelor, pădurilor, spaţiilor naturale şi suprafeţelor cultivate, este pasibilă de
o pedeapsă cu închisoare pentru o periodă de la şase luni la un an (arresto mayor) şi de o amendă
în mărime de la 50, 000 până la 1,000,000 pesete.
O pedeapsa mai severă (de la şase şuni până la şase ani de inchisoare) se impune în cazul în
care o instalaţie industrială funcţionează în mod ilegal, fără a fi obţinut autorizaţiile administrative
necesare, sau în contradicţie cu deciziile exprese ale autorităţilor administrative prin care s-a dis-
pus modificarea sau suspendarea activităţilor poluante, sau dacă informaţia furnizată cu privire la
impactul activităţilor asupra mediului ambiant nu este adevărată, precum şi în cazul împiedicării
efectuării unei inspecţii de către autorităţile administrative.
...
În toate cazurile prevăzute de prezentul articol poate fi dispusă închiderea temporară sau definitivă
a instalaţiei...”

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

30. Dna López Ostra a sesizat Comisia la 14 mai 1990. Ea s-a plâns de pasivi-
tatea autorităţilor municipiului Lorca cu privire la daunele cauzate de staţia de epurare
a apei situată la câţiva metri depărtare de domiciliul ei. Invocând dispoziţiile articolelor
8, paragraful 1, şi 3 din Convenţie, ea a pretins a fi victima unei încălcări a dreptului
la respectarea domiciliului făcând imposibilă viaţa ei privată şi de familie, precum şi
victima tratamentului degradant.
31. La 8 iulie 1992, Comisia a declarat cererea (nr. 16798/90) admisibilă. În
raportul său din 31 august 1993 (articolul 31), ea şi-a exprimat opinia unanimă că
a existat o încălcare a articolului 8, dar nu şi a articolului 3. Textul integral al opiniei
Comisiei este anexat la prezenta hotărâre1.

Nota grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 303-C din Seria A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

671
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

32. Guvernul a solicitat Curţii să accepte obiecţiile preliminare sau, în caz contrar,
să constate că Regatul Spaniei nu şi-a încălcat obligaţiunile prevăzute de Convenţie.
33. La audiere, avocatul reclamantei a invitat Curtea să declare că în speţă
Spania nu şi-a onorat obligaţiile impuse de articolele 8 şi 3 din Convenţie.

ÎN DREPT

34. Reclamanta a pretins că a avut loc o încălcare a articolellor 8 şi 3 din Con-


venţie din cauza mirosurilor, zgomotului şi fumului poluant provocate de o staţie de
epurare a deşeurilor lichide şi solide amplasată la câţiva metri depărtare de domiciliul
ei. Ea a declarat autorităţile spaniole responsabile de această încălcare, învocând
atitudinea lor pasivă.

I. CU PRIVIRE LA EXCEPŢIILE PRELIMINARE


ALE GUVERNULUI

A. Obiecţia de neepuizare a căilor de recurs interne


35. Guvernul a susţinut, la fel ca şi Comisia, că dna López Ostra nu a epuizat
căile de recurs interne. Recursul special în protecţia drepturilor fundamentale ales de
către ea (paragrafele 10-15 şi 24-25 supra) nu a constituit mijlocul adecvat de abor-
dare a problemei respectării dreptului ordinar sau a controverselor de ordin ştiinţific cu
privire la efectele cauzate de staţia de epurare a apei. Prin urmare, această procedură
a fost scurtă şi rapidă pentru a remedia încălcările evidente ale drepturilor fundamen-
tale, iar administrarea probelor a fost redusă.
Reclamanta trebuia, pe de altă parte, să fi intentat atât o acţiune penală cât şi o
acţiune administrativă ordinară, care s-ar fi dovedit eficiente în circumstanţe similare.
Cu privire la fapte similare, spre exemplu, cumnata ei a intentat o procedură adminis-
trativă ordinară în aprilie 1990 şi, ulterior, a depus o plângere penală la 13 noiembrie
1991. Autorităţile judiciare competente au ordonat închiderea staţiei la 18 septembrie
şi, respectiv, la 15 noimebrie 1991, dar executarea acestor ordine a fost suspendată
din cauza apelurilor depuse de către autorităţile municipale şi de procurorul general
(paragrafele 16 şi 17 supra). La 27 octombrie 1993, staţia a fost închisă printr-o ordo-
nanţă emisă de judecătorul penal, dar ambele proceduri erau încă în curs de exami-
nare în instanţele spaniole. Dacă Curtea s-ar fi pronunţat în cazul de faţă, bazându-
se pe documentele prezentate de către părţi referitoare la aceste proceduri, la fel ca
şi Comisia în raportul său, decizia sa ar fi fost prejudiciată de rezultatul acestora.
36. Din contra, Curtea consideră, la fel ca Comisia şi reclamanta, că cererea
specială pentru protecţia drepturilor fundamentale depusă la Audencia Territorial din
Murcia (paragraful 10 supra) a constituit o modalitate eficientă şi rapidă de obţinere
a reparaţiei în cazul plângerilor ei privind încălcarea dreptului la respectarea domici-
liului şi integrităţii fizice, în special din moment ce cererea în cauză ar fi putut atinge

672
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

rezultatul scontat, şi anume închiderea staţiei de epurare a apei. Mai mult ca atât, pro-
curorul general a susţinut în timpul procedurilor în faţa ambelor instanţe de judecată
(Audencia Territorial din Murcia şi Curtea Supremă - paragrafele 11 şi 13 supra) care
au examinat fondul cauzei că cererea reclamantei trebuia admisă.
37. Cât priveşte necesitatea de a aştepta rezultatul ambelor proceduri intentate
de cumnatele dnei López Ostra în instanţele ordinare (administrative şi penale), Cur-
tea constată, la fel ca şi Comisia, că reclamanata nu este parte la aceste proceduri.
Mai mult ca atât, obiectul acestor proceduri nu coincide cu cel al recursului în protecţia
drepturilor fundamentale, şi, respectiv, al cererii înaintate la Strasbourg, chiar dacă ele ar
putea atinge rezultatul scontat. Procedura administrativă ordinară vizează, în special, o
altă întrebare, şi anume absenţa autorizaţiei municipale pentru instalarea şi funcţionarea
staţiei. Problema responsabilităţii penale eventuale a companiei SACURSA pentru o in-
fracţiune ecologică posibilă este diferită de cea a pasivităţii autorităţilor municipale sau a
altor autorităţi naţionale competente vizavi de problemele cauzate de staţie.
38. În cele din urmă, rămâne a se constata dacă, pentru epuizarea căilor de
recurs interne, a fost necesar ca însăşi reclamanta să instituie oricare din cele două
feluri de procedură în cauză. În cazul dat, Curtea de asemenea a fost de acord cu
Comisia. Utilizând o cale de recurs eficientă şi adecvată, reclamanta, de asemenea,
nu era obligată să intenteze alte proceduri, mai puţin rapide.
Prin urmare, reclamanta a oferit instanţelor naţionale posibilitatea care, în
principiu, este oferită Statelor Contractante de articolul 26 din Convenţie, şi anume
posibilitatea de a redresa încălcările pretinse (a se vedea, printre altele, hotărârea
fin 18 iunie 1971 în cauza De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei, Seria A nr. 12, p. 29,
paragraful 50 şi hotărârea din 6 noiembrie 1980 în cauza Guzzardi c. Italiei, Seria A
nr. 39, p. 27, paragraful 72).
39. Prin urmare, această obiecţie trebuie respinsă.
B. Obiecţia privind lipsa calităţii de victimă
40. Guvernul a introdus a doua obiecţie deja avansată în faţa Comisiei. El a
admis faptul că dna López Ostra, la fel ca şi alţi locuitori ai oraşului Lorca, a suferit de
daune cauzate de staţie până la 9 septembrie 1988, când o parte din activităţile staţi-
ei în cauză a fost sistată (paragraful 9 supra). Cu toate acestea, chiar şi dacă se pre-
supune că mirosurile şi zgomotul provocate, care nu au fost excesive, ar fi persistat şi
după această dată, reclamanta a încetat între timp să fie victimă. Din februarie 1992,
familiei dnei López Ostra i s-a acordat un spaţiu locativ în centrul oraşului, plata pen-
tru arendă fiind achitată de municipiu, iar în februarie 1993 ei s-au mutat în casa pe
care au achiziţionat-o între timp (paragraful 21 supra). În orice caz, închiderea staţiei
în octombrie 1993 a pus sfârşit provocării tuturor daunelor, astfel încât nici reclamanta
şi nici familia ei nu mai suferea de efectele nedorite rezultate din funcţionarea staţiei.
41. În timpul audierii, delegatul Comisiei a subliniat că decizia judecătorului de
instrucţie din 27 octombrie 1993 (paragraful 22) nu a însemnat că orice persoană,
care este forţată de condiţiile mediului ambiant să abandoneze domiciliul său şi, ulte-
rior, să procure o altă locuinţă, îşi pierde calitatea de victimă.

673
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________

42. Curtea împărtăşeşte această opinie. Nici plecarea dnei López Ostra şi nici
închiderea staţiei de epurare a apei, care era, de fapt, temporară, nu schimbă realita-
tea că reclamanta şi familia ei au locuit pe parcursul a mai multor ani la o distanţă de
numai doisprezece metri de la o sursă de mirosuri, zgomot şi fum.
În orice caz, dacă reclamnata s-ar putea acum întoarce în fosta locuinţă în re-
zultatul deciziei de a închide staţia, aceasta ar fi un factor de care trebuie să se ţină
cont la evaluarea prejudiciului cauzat, dar nicidecum nu ar însemna pierderea calităţii
ei de victimă ( a se vedea, printre altele, hotărârea din 13 iunie 1979 în cauza Marckx
c. Belgiei, Seria A nr. 31, p. 13-14, paragraful 27 şi hotărârea din 28 octombrie 1987
în cauza Inze c. Austriei, Seria A nr. 126, p. 16, paragraful 32).
43. În consecinţă, obiecţia este neîntemeiată.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8


DIN CONVENŢIE

44. În primul rând, dna López Ostra a susţinut că a avut loc o încălcare a arti-
colului 8 din Convenţie, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-
mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.”

Comisia s-a subscris acestei opinii, în timp ce Guvernul a contestat-o.


45. Guvernul a afirmat că plângerea înaintată Comisiei, fiind declarată de
aceasta admisibilă (paragrafele 30 şi 31 supra), nu a fost identică cu cea examinată
de instanţele spaniole în cererea pentru protecţia drepturilor fundamentale, din mo-
ment ce ea se baza în mod evident pe declaraţiile, rapoartele medicale şi expertizele
tehnice datate posterior cererii şi fără a avea vreo legătură cu aceasta.
46. Acest argument nu a fost convingător pentru Curte. Reclamanta s-a plâns
de o situaţie continuă tolerată prin inacţiunea autorităţilor municipale şi a celor com-
petente. Această inacţiune a constituit punctul fundamental al plângerilor prezentate
Comisiei şi al cererii înaintate Audencia Territorial din Murcia (paragraful 10 supra).
Faptul că ea a continuat şi după sesizarea Comisiei şi adoptarea deciziei privind ad-
misibilitatea acesteia nu poate fi considerat a fi împotriva reclamantei. În cazul în care
o situaţie similară cu cea examinată persistă, Curtea trebuie să ţină cont de faptele
posterioare introducerii cererii şi chiar după adoptarea deciziei asupra admisibilităţii
(a se vedea, în primul rând, hotărârea din 27 iunie 1968 Neumeister c. Austriei, Seria
A nr. 8, p. 21, paragraful 28 şi p. 38, paragraful 7).
47. Dna López Ostra a pretins că, în pofida suspendării parţiale a activităţii
staţiei la 9 septembrie 1988, ea a continuat să emită fum, zgomot continuu şi mirosuri
puternice, care au făcut condiţiile de viaţă a familiei ei insuportabile şi i-a provocat ei

674
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

şi membrilor familiei ei probleme de sănătate. În acest context, ea a pretins încălcarea


dreptului ei la respectarea domiciliului.
48. Guvernul a contestat realitatea şi gravitatea situaţiei descrise (paragraful
40 supra).
49. Pe baza rapoartelor medicale elaborate şi expertizelor efectuate de Gu-
vern sau reclamantă (paragrafele 18-19 supra), Comisia a constatat, printre altele, că
emanaţiile sulfurii de hidrogen produse de staţie au depăşit limita permisă şi putea
pune în pericol sănătatea locuitorilor din vecinătate şi că putea să există o legătură de
cauzalitate între aceste emanaţii şi afecţiunea suferită de fiica ei.
50. În opinia Curţii, aceste constatări doar confirmă concluziile primului raport
de expertiză prezentat Audencia Territorial de către agenţia regională pentru mediul
ambiant şi natură la 19 ianuarie 1989 în legătură cu cererea dnei López Ostra privind
protecţia drepturilor fundamentale. Procurorul general a spijinit această cerere atât în
prima înstanţă cât şi în cea de a doua (paragrafele 11 şi 13 supra). Audiencia Territo-
rial a acceptat faptul că, fără a constitui un pericol grav pentru sănătate, problemele
în cauză au condus la deteriorarea calitatea vieţii a locuitorilor din vecinătatea staţiei,
dar a declarat că această deteriorare nu a fost suficient de gravă pentru a încălca
drepturile fundamentale protejate de Convenţie (paragraful 11 supra).
51. Desigur, poluarea gravă a mediului poate afecta bunăstarea persoanelor
şi-i poate priva de folosinţa domiciliului lor de o manieră care să afecteze viaţa lor
privată şi de familie, dar fără a prejudicia grav sănătatea lor.
În cazul în care chestiunea este analizată în termenii unei obligaţii pozitive im-
pusă statului - de a lua măsuri rezonabile şi adecvate în vederea protejării drepturilor
reclamantei garantate de paragraful 1 al articolului 8 – după cum pretinde reclamanta,
sau în termenii unei „ingerinţe de către o autoritate publică” justificată în conformitate
cu paragraful 2 al articolului 8, principiile aplicabile sunt în mare măsură similare. În
ambele contexte, trebuie să se ţină cont de echilibrul echitabil care trebuie stabilit între
interesele concurente ale individului şi cele ale comunităţii, în orice caz statul se bucură
de o anumită marjă de apreciere. În plus, chiar şi în relaţie cu obligaţiile pozitive impuse
de primul paragraf al articolului 8, la stabilirea echilibrului cerut scopurile menţionate în
al doilea paragraf pot avea o anumită relevanţă (a se vedea, în special, hotărârea din 17
octombrie 1986 Rees c. Reagtului Unit, Seria A nr. 106, p. 15, paragraful 37 şi hotărârea
din 21 februarie 1990 Rayner c. Reagtului Unit, Seria A nr. 172, p. 18, paragraful 41).
52. Potrivit dosarului, staţia de epurare a apei în cauză a fost construită de
compania SACURSA în iulie 1988 în scopul soluţionării unei probleme grave de polu-
are în oraşul Lorca provocate de o concentraţie mare de tăbăcării. Cu toate acestea,
după demararea activităţii, staţia a cauzat daune şi probleme de sănătate multor lo-
cuitori din vecinătate (paragrafele 7 şi 8 supra).
În mod evident, autorităţile spaniole şi în special autorităţile municipiului Lorca, nu
erau din punct de vedere teoretic direct responsabile pentru emanaţiile în cauză. Cu toate
acestea, după cum a subliniat Comisia, oraşul a acceptat construirea staţiei pe unul din
terenurile sale, iar statul a subvenţionat construcţia staţiei (paragraful 7 supra).

675
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________

53. Consiliul municipal a reacţionat prompt oferind rezidenţilor afectaţi spaţii


locative în centrul oraşului pentru lunile iulie, august şi septemrbie 1988 şi, ulterior,
sistând una din activităţile staţiei la 9 septembrie (paragrafele 8 şi 9 supra). Cu toate
acestea, membrii consiliului nu puteau să nu fie conştienţi de faptul că problemele
ecologice au continuat şi după această închidere parţială (paragrafele 11 supra). Mai
mult ca atât, acest fapt a fost confirmat nu mai târziu de 19 ianuarie 1989 printr-un
raport elaborat de agenţia regională pentru mediul ambiant şi natură şi, ulterior, de
expertizele din 1991, 1992 şi 1993 ( paragrafele 11 şi 18 supra).
54. Dna López Ostra a afirmat că în temeiul competenţelor generale de control
atribuite autorităţilor municipale de regulamentul din 1961, administraţia municipiului era
obligată să acţioneze. În plus, staţia nu satisfăcea exigenţele legale, în special în ceea ce
priveşte amplasarea ei şi lipsa autorizaţiilor municipale (paragrafele 8, 27 şi 28 supra).
55. Cu privire la acest subiect, Curtea subliniază că chestiunea legalităţii con-
struirii şi funcţionării staţiei era în curs de examinare la Curtea Supremă din 1991
(paragraful 16 supra). Curtea a declarat în mod constant că sarcina de a interpreta şi
aplica dispoziţiile dreptului intern îi revine autorităţilor naţionale, în special instanţelor
de judecată (a se vedea, printre altele, hotărârea din 24 februarie 1994 Casado Coca
c. Spaniei, Seria A nr. 285-A, p. 18. paragraful 43).
În orice caz, Curtea consideră că în speţă chiar dacă se presupune că autorită-
ţile municipale nu şi-au îndeplinit funcţiile atribuite de dreptul intern (paragrafele 27 şi
28 supra), este necesar numai de a stabili dacă autorităţile naţionale au luat măsurile
necesare pentru protecţia dreptului reclamantei la respectarea domiciliului şi a vieţii pri-
vate şi de familie garantate de articolul 8 (a se vedea, printre altele şi mutatis mutandi,
hotărârea din 26 martie 1985 X şi Y c. Olandei, Seria A nr. 91, p. 11. paragraful 23).
56. Este de remarcat faptul că autorităţile municipale nu numai că au fost in-
capabile de a lua măsuri în acest scop după 9 septembrie 1988, dar de asemenea
au contracarat deciziile judiciare în acest sens. În cadrul procedurii administrative
ordinare instituite de către cumnatele dnei López Ostra autorităţile au atacat decizia
Curţii Supreme din Murcia din 18 septembrie 1991 prin care se dispunea închiderea
temporară a staţiei, şi că măsura a fost suspendată în rezultat (paragraful 16 supra).
Alte autorităţi de stat de asemenea au contribuit la prelungirea situaţiei. La 19
noimebrie 1991, procurorul general a depus recurs împotriva deciziei judecătorului de
instrucţie din 15 noiembrie de a închide temporar staţia în cadrul procedurii de urmă-
rire pentru infracţiune ecologică (paragraful 17 supra). Ordonanţa nu a fost executată
până la 27 octombrie 1993 (paragraful 22 supra).
57. Guvernul a subliniat faptul că oraşul a suportat cheltuielile de arendă a unui
apartament în centrul oraşului Lorca, în care reclamanta şi familia ei au locuit în peri-
oada 1 februarie 1992 - februarie 1993 (paragraful 21 supra).
Cu toate acestea, Curtea notează că familia trebuia să suporte daunele cau-
zate de staţie pe parcursul a trei ani înainte de a-şi schimba locuinţa. Ei s-au mutat
numai când a devenit evident că situaţia nu putea continua la infinit şi când pediatrul
care o trata pe fiica dnei López Ostra i-a recomandat schimbarea domiciliului (pa-

676
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ragrafele 16, 17 şi 19 supra). În aceste circumstanţe, oferta municipiului nu putea


acorda o reparare integrală pentru neliniştea şi inconvenienţa la care au fost supuşi
membrii familiei López Ostra.
58. În această ordine de idei şi în pofida marjei de apreciere conferite statului
reclamat, Curtea consideră că statul nu a reuşit să stabilească un echilibru între in-
teresul prosperităţii economice a oraşului, cel de a avea o staţie de epurare a apei,
şi exercitarea eficientă a dreptului la respectarea domiciliului şi a vieţii private şi de
familie de către reclamantă.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 8.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3


DIN CONVENŢIE

59. Dna López Ostra a afirmat că chestiunile pentru care statul reclamat a fost
criticat erau atât de grave şi i-au cauzat atâta suferinţă încât acestea ar putea constitui
tratament degradant înterzis de articolul 3 din Convenţie, care prevede:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”.

Guvernul şi Comisia au consiedrat că nu a avut loc nici o încălcare a dispoziţiei


în cauză.
60. Curtea se subscrie acestei opinii. Condiţiile în care reclamanta şi familia ei
au locuit pentru câţiva ani erau cu certitudine foarte dificile, dar nu constituiau trata-
ment degradant în sensul articolului 3.

IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50


DIN CONVENŢIE

61. Articolul 50 prevede:


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

Dna López Ostra a reclamat o compensaţie pentru prejudiciul suportat şi ram-


bursarea costurilor şi cheltuielilor.
A. Prejudiciu
62. Reclamanta a afirmat că construcţia şi funcţionarea unei staţii de prelucrare
a deşeurilor în apropierea domiciliului ei a forţat-o să facă schimbări radicale în viaţa ei.
Respectiv, ea a solicitat următoarele sume cu titlu de reparaţii pentru prejudiciul cauzat:
(a) 12, 180, 000 pesete (ESP) pentru suferinţele suportate începând cu 1 oc-
tombrie 1988 până la 21 ianuarie 1992, perioada în care a locuit în fosta locuinţă;
(b) 3, 000, 000 ESP pentru anxietatea cauzată de maladia gravă a fiicei sale;

677
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________

(c) 2, 535, 000 ESP pentru inconvenienţele cauzate începând cu 1 februarie


1992 de transferul ei nedorit în altă locuinţă;
(d) 7, 000, 000 ESP pentru costul de procurare a locuinţei noi pe care a fost
obligată să o cumpere în luna februarie din cauza situaţiei nesigure privind locuinţa
oferită de autorităţile municipiului Lorca;
(e) 295, 000 ESP cu titlu de cheltuileli suportate în timpul instalării în noua
locuinţă.
63. Guvernul a considerat că sumele revendicate erau exagerate. El a subliniat
că municipiul Lorca a achitat arenda pentru locuinţa din centrul oraşului în care a
locuit dna López Ostra şi familia ei începând cu 1 februarie 1992 până când s-a mutat
în noua locuinţă.
64. Delegatul Comisiei a constat că suma totală reclamată era excesivă. Cât
priveşte prejudiciul moral, el a considerat că, deşi reclamanta avea din punct de vede-
re teoretic dreptul de a reclama o nouă locuinţă, ea era obligată s-o cedeze în schimb
pe cea veche, ţinându-se cont de diferenţele de mărime şi caracteristici.
65. Curtea acceptă faptul că dna López Ostra a suportat un anumit prejudiciu
în rezultatul încălcării articolului 8 (paragraful 58 supra). Valoarea apartamentului ei
vechi s-a depreciat şi obligaţiunea de a se muta impunea şi anumite cheltuieli şi in-
convenienţe. Pe de altă parte, nu există nici un motiv de a rambursa reclamantei cos-
tul locuinţei noi din moment ce ea a păstrat şi apartamentul vechi. Trebuie să se ţină
cont de faptul că pe parcursul unui an autorităţile municipale au achitat plata pentru
chiria apartamentului din centrul oraşului Lorca ocupat de către reclamantă şi familia
ei şi că activitatea staţiei de prelucrare a deşeurilor a fost temporar suspendată la 27
octombrie 1993 prin decizia judecătorului de instrucţie (paragraful 22 supra).
Mai mult ca atât, reclamanta a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Supli-
mentar la daunele provocate de emanaţiile de gaz, zgomot şi mirosuri, ea a suportat
un sentiment de neputinţă şi anxietate, văzând că situaţia în cauză continua şi sănă-
tatea fiicei sale se deteriora.
Mărimea prejudiciului acceptat nu poate fi supus unui calcul exact. Efectuând
evaluarea pe o bază echitabilă în conformitate cu articolul 50, Curtea acordă dnei
López Ostra o compensaţie în cuantum de 4, 000, 000 pesete.
B. Costuri şi cheltuieli
1. În faţa instanţelor naţionale
66. Reclamanta a pretins o sumă totală de 850, 000 ESP pentru costurile şi
cheltuielile suportate în timpul procedurilor în faţa instanţelor naţionale.
67. Guvernul şi delegatul Comisiei a subliniat că dna López Ostra a beneficiat
de asistenţă juridică gratuită în Spania, prin urmare ea nu a trebuit să achite onorariile
avocatului care a reprezentat-o, dat fiind că această obligaţie îi revine statului.
68. De asemenea, Curtea a constatat că reclamanta nu a suportat cheltuieli
în această privinţă şi respinge, respectiv, această revendicare. Dl Mazón Costa nu

678
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

poate invoca dispoziţiile articolului 50 pentru a reclama satisfacţia echitabilă pentru


motivul că el a acceptat condiţiile asistenţei juridice acordate clientei lui (a se vedea,
printre altele, hotărârea din 19 decembrie 1990 Delta c. Franţei, Seria A nr. 191-A, p.
18, paragraful 47).
2. În faţa organelor Convenţiei
69. Dna López Ostra a pretins suma de 2, 250, 000 ESP pentru onorariul avo-
catului suportată în timpul procedurii în faţa Comisiei şi Curţii, minus sumele achitate
cu titlu de asistenţă juridică de către Consiliul Europei.
70. Guvernul şi delegatul Comisiei au considerat această sumă excesivă.
71. În lumina criteriilor enunţate în jurisprundenţa sa constantă, Curtea consideră
echitabil de a acorda reclamantei o sumă de 1, 500, 000 ESP cu privire la acest capăt
de cerere, minus suma de 9, 700 franci francezi achitată de către Consiliul Europei.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

1. Respinge obiecţiile preliminare ale Guvernului;


2. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie
3. Susţine că nu a existat nici o încălcare a articoului 3 din Convenţie;
4. Susţine că statul reclamat trebuie să achite reclamanatei, în termen de trei luni,
suma de 4, 000, 000 (patru milioane) pesete cu titlu de prejudiciu şi 1, 500, 000 (un
milion cinci sute) pesete, minus 9, 700 (nouă mii şapte sute) franci francezi cu titlu
de cheltuileli de judecată, care urmează a fi converite în pesete la rata de schimb
în ziua pronunţării acestei hotărâri;
5. Respinge restul cererii de satisfacţie echitabilă.

Redactată în limbile engleză şi franceză, apoi pronunţată în şedinţă publică la


Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 9 decembrie 1994.

Semnat: Rolv Ryssdal


Preşedinte

Herbert Petzold
grefier

679
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

680
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

SFINTELE MĂNĂSTIRI contra GRECIEI


(Cererile nr. 13092/87 şi 13984/88)

HOTĂRÂRE

9 decembrie 1994

În cauza Sfintelor Mănăstiri contra Greciei1,


Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul
43 (art. 43) din Convenţia privind Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Funda-
mentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul A2 al Curţii (2), într-o
cameră compusă din următorul complet:
Dnii R. Ryssdal, preşedinte,
B. Walsh,
A. Spielmann,
N. Valticos,
Dna E. Palm,
Dnii I. Foighel,
A.N. Loizou,
dl A.B. Baka,
L. Wildhaber,
precum şi dl M.-A. Eissen, grefier, şi dl H. Petzold, grefier-adjunct,
după ce a deliberat cu uşile închise 28 ianuarie, 24 martie, 24 august şi 21
noiembrie 1994,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

Notele grefei
1
Cauza poartă numărul 10/1993/405/483-484. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introduce-
rii, iar ultimele trei - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9)
şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El
corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

681
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omu-


lui („Comisia”) la 7 aprilie 1993, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 para-
graful 1 şi articolul 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţie. La origine se află două cereri
(nr. 13092/87 şi 13984/88) introduse contra Republicii Elene, cu care opt mănăstiri
ortodoxe greceşti, Ano Xenia, Ossios Loukas, Agia Lavra Kalavriton, Metamorpho-
sis Sotiros, Asomaton Petraki, Chryssoleontissa Eginis, Phlamourion Volou şi Mega
Spiloe Kalavrition, au sesizat Comisia la 16 iulie 1987 şi 15 mai 1988 în temeiul
articolului 25 (art. 25).
Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 (art. 44, art.
48) şi la declaraţia Greciei de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul
46) (art. 46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă faptele
expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor sale în
temeiul articolelor 6, 9, 11, 13 şi 14 (art. 6, art. 9, art. 11, art. 13, art. 14 din Convenţie
şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1).
2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 alineatul 3 (d) din
regulamentul A al Curţii, mănăstirile reclamante şi-au manifestat dorinţa de a participa
la proces şi şi-au desemnat reprezentanţii (articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din dl N. Valticos, judecătorul ales din
partea Greciei (articolul 43 din Convenţie) (art. 43), dl R. Ryssdal, preşedintele Cur-
ţii (articolul 21 paragraful 3(d) din regulament). La 23 aprilie 1993, acesta din urmă
i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi şapte membri şi
anume dl B. Walsh, dl R. Macdonald, dl A. Spielamann, dl I. Foighel, dl A.N. Loizou,
dl A.B. Baka şi dl L. Wildhaber (articolul 43 din Convenţie şi articolul 21 paragraful
4 din regulament) (art. 43). Respectiv, dl Macdonald, care a fost împiedicat de a
participa, a fost înlocuit cu dna E. Palm, judecător supleant (articolele 22, paragraful
1 şi 24 paragraful 1).
4. Domnul Ryssdal, în calitate de Preşedinte al Camerei (articolul 21 § 6 din
regulamentul A), i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental
(Guvernul), pe delegatul Comisiei şi pe avocatul reclamanţilor cu privire la organi-
zarea procedurii (articolele 37, par. 1 şi 38). În conformitate cu ordinanţa emisă în
consecinţă, grefierul a primit memoriile Guvernului la 11 octombrie 1993, iar cele ale
mănăstirilor reclamante la 23 noiembrie. La această din urmă dată, secretarul Comi-
siei a informat grefierul că delegatul se va exprima la audieri.
5. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 26 ianuarie 1994 a avut loc au-
dierea publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a
întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului
dl P. Georgakopoulos, Consilier Superior,
delegatul agentului; Consiliul Juridic de Stat,

682
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

dl K. Grigoriu, Asistent juridic


Consiliul Juridic de Stat, consilier;
– din partea Comisiei

dl J.-C. Geus, delegat;


– din partea mănăstirilor reclamante

dl P. Bernitsas, dikigoros (avocat),


dl D. Mirasyesi, dikigoros (avocat), consilieri.

Curtea a audiat declaraţiile lor, precum şi răspunsurile lor la întrebările sale.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

A. Contextul istoric general


1. Achiziţionarea proprietăţii mănăstirilor
6. Mănăstirile reclamante, care au fost fondate în perioada dintre secolele nouă
şi treisprezece, au acumulat un patrimoniu considerabil, în particular prin intermediul
donaţiilor făcute înainte de crearea statului grec în 1829, dar marea majoritate a aces-
tor proprietăţi a fost expropriată pe parcursul primilor ani ai existenţei statului. Însăşi
mănăstirile au transmis loturi considerabile de pământ către stat sau persoane care
nu avuseseră pământ în proprietate. În perioada Bizanţului şi Imperiului Otoman mă-
năstirile şi instituţiile religioase în general constituiau aproape singurele instituţii care
puteau exercita importante funcţii culturale, sociale şi educaţionale; chiar şi în secolul
nouăsprezece, după crearea statului grec, ele încă exercitau asemenea funcţii.
Statul niciodată nu a contestat drepturile lor de proprietate, mănăstirile bucu-
rându-se de diversele lor posesii chiar dacă titlurile de proprietate din timpul Bizanţului
sau Imperiului Otoman au dispărut sau au fost distruse. În repetate rânduri, statul a
publicat decrete, prin care se recunoştea proprietatea mănăstirilor (decretele din 25
ianuarie, 28 şi 31 martie, 14 iunie, 4 şi 18 august 1933, etc.).
7. Separat de proprietatea acumulată de-a lungul secolelor, mănăstirile au
achiziţionat mai recent numeroase loturi de pământ şi clădiri, majoritatea prin donaţii,
testamente sau procurări.
8. În conformitate cu legea nr. 4684/1930, terenurile şi clădirile lor au fost clasi-
ficate în două categorii: „proprietate destinată realizării” (ekpiitea perioussia) şi „pro-
prietate destinată conservării” (diatiritea perioussia).
Cea de-a doua categorie includea proprietatea considerată necesară pentru
necesităţile mănăstirii respective, fiind luat în calcul, inter alia, numărul membrilor şi
valoarea istorică ca loc de pelerinaj şi a cărei listă figura de fiecare dată într-un decret

683
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

adoptat la propunerea Ministerului educaţiei şi afacerilor religioase. Responsabilita-


tea pentru gestionarea proprietăţilor destinate realizării a fost transmisă Sfintelor Mă-
năstiri, exercitarea căreia fiind reglementată prin decretul din 5 martie 1932. Acesta
prevedea, printre altele, că beneficiile obţinute din acest management urmau să fie
utilizate în vederea diminuării deficitului financiar al mănăstirilor, reparaţiei şi menţine-
rii clădirilor şi promovării scopurilor educaţionale şi caritabile.
Responsabilitatea pentru gestionarea proprietăţii destinată realizării a fost
transmisă Oficiului pentru managementul proprietăţii bisericeşti (Organismos diikisis
ekklisiastikis perioussias).
9. Constituţia din 1952 a autorizat Guvernul să exproprieze terenurile în favoa-
rea fermierilor nevoiaşi şi viticultorilor într-o o perioadă de trei ani de la intrarea sa
în vigoare. În corespundere cu această prevedere provizorie (articolul 104), Biserica
Ortodoxă Greacă şi statul au semnat un acord, care a fost ratificat de către stat prin
decretul (nr. 2185) din 8 octombrie 1952, articolul 36, alineatul 5 al căruia prevedea
expres că statul se va abţine de la drepturile sale, oferite de articolul 104 din Consti-
tuţie, privind exproprierea sau arendarea proprietăţii Bisericii Greceşti.
Potrivit acordului, care prevedea că „ pentru primirea de către stat a terenurilor
Bisericii Ortodoxe Greceşti în vederea cedării acestora fermierilor şi viticultorilor nevo-
iaşi”, Biserica şi mănăstirile vor transfera în favoarea statului patru cincimi din terenurile
sale agricole şi două treimi din păşuni şi vor primi în schimb o treime din valoarea reală
a acelei proprietăţi. Au fost anexate listele, indicând tipul, locaţia şi aria terenurilor trans-
mise statului şi celor conservate de mănăstiri. Potrivit articolului 8 (a), terenurile agricole
şi păşunile care era parte a „proprietăţii destinate conservării” a mănăstirilor Agia Lavra
şi Mega Spileo Kalavriton nu au fost acoperite de către acord.
2. Oficiul pentru gestionarea proprietăţii bisericeşti
10. Oficiul pentru gestionarea proprietăţii bisericeşti („ODEP”), o persoană juri-
dică de drept public subordonată Ministerului educaţiei şi afacerilor religioase, a fost
constituit prin legea nr. 4684/1930 şi a substituit fostul Fond eclesiastic general, ce
activa din anul 1909.
Potrivit articoului 7 al acelei legi, Oficiul era responsabil pentru gestionarea tutu-
ror proprietăţilor mobile şi imobile aparţinând Sfintelor Mănăstiri, dar responsabilitatea
pentru proprietatea destinată conservării a fost exclusă ulterior din gestionarea sa.
Funcţia ODEP, potrivit prevederilor articolului 2, a fost (1) a realiza proprietatea
mănăstirilor, (2) a gestiona proprietatea ecleziastică alta decât cea aparţinând biseri-
cilor şi (3) a folosi veniturile.
11. ODEP era condusă de un organ al guvernatorilor, printre membrii căruia din
start figura şi Arhiepiscopul de Atena, doi înalţi demnitari bisericeşti, un membru supe-
rior al Curţii Supreme Administrative, un consilier juridic, şeful Trezoreriei, un reprezen-
tant al Băncii Greciei şi un reprezentant al băncii comerciale. Decretul nr. 2631/1953
reducea numărul membrilor la şapte, trei din care erau persoane laice, desemnate de
către Ministerul educaţiei şi afacerilor religioase. Potrivit regulamentelor, elaborate în
1981 şi în vigoare astăzi, numărul membrilor laici a fost majorat la patru.

684
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Potrivit articolului 12, veniturile ODEP urmau a fi utilizate în scopuri bisericeşti,


în particular la finanţarea evenimentelor misionare şi educaţionale, precum şi pentru
remunerarea anumitor membri clerici.

3. Statutul legal al Bisericii Ortodoxe Greceşti şi Sfintelor Mănăstiri

12. Legăturile care au unit naţiunea elenă – iar ulterior statul grec – de Biserica
Ortodoxă sunt de o vechime seculară. Interdependenţa statului şi bisericii se pronun-
ţa deja în reorganizarea administrativă a bisericii care a urmat după restructurarea
statului bizantin.
Rolul istoric al bisericii a devenit şi mai important după colapsul Imperiului Bi-
zantin. Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului a fost recunoscut ca as millet basi,
fiind în acelaşi timp lider spiritual şi responsabil faţă de Poartă, de comunitatea orto-
doxă, care a devenit integrată în maşinăria administrativă a Imperiului Otoman prin
intermediul bisericii.
13. Proclamată „autocefală” printr-un decret regal din 23 iulie 1833, Biserica
Ortodoxă Greacă a fost în acelaşi timp dotată cu prima sa cartă statutară, impregnată
de un spirit etatic foarte pronunţat; Biserica era independentă de stat doar în materie
de dogmă.
Articolul 3 din Constituţia din 11 iunie 1975, prin dubla sa referinţă la Volumul
Patriarhal din 1850 şi Actul Sinodal din 1928, pe de o parte, şi la Sfântul Sinod al
Ierarhilor (Sinodul metropolelor deservite) ca autoritate bisericească supremă, pe de
altă parte, manifesta intenţia detaşării de la vechile tradiţii ale controlului de stat. Inde-
pendenţa proclamată a bisericii nu este, totodată, nelimitată, precum este demonstrat
de faptul că Biserica Ortodoxă Greacă este biserica „religiei dominante” şi reprezintă
însăşi religia statului.
14. Legea din 27/31 mai 1977 (legea nr. 590/1977) cu ptrivire la caracterul Bi-
sericii Greceşti prevede, de asemenea, interdependenţa dintre biserică şi stat.
Articolul 1 par. 4 atribuie Bisericii şi unui număr al instituţiilor sale, incluzând
mănăstirile, statutul de persoană juridică de drept public „în ceea ce priveşte raportu-
rile lor juridice”.
Potrivit articolului 2, Biserica urmează să coopereze cu statul în domenii de
interes comun, precum educaţia creştină a tinerilor, ridicarea valorii instituţiei familiei
şi căsătoriei, îngrijirea celor nevoiaşi, protecţia şi menţinerea relicvelor şi monumen-
telor ecleziastice. Rolul bisericii în viaţa publică este reflectată mai mult prin prezenţa
Ministerului educaţiei şi afacerilor religioase în cadrul şedinţelor pentru alegerea Arhi-
episcopului de Atena şi prin participarea autorităţilor bisericeşti la toate evenimentele
oficiale ale statului.
Prevederile privind aspectele financiare şi de personal ale bisericii demonstrea-
ză mult mai elocvent această interdependenţă. În ceea ce priveşte finanţele, legea
prevede că statul trebuie să contribuie la cheltuielile bisericeşti (articolul 46 (1)), că
resursele urmează a fi gestionate într-o manieră determinată prin decizia Sfântului
Sinod Permanent, aprobată de Sfântul Sinod al Ierarhilor (articolul 46 (2)), şi că actele

685
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

de gestiune sunt plasate sub controlul financiar al statului (articolul 46 (4)). În ceea
ce priveşte politica de personal, prevederile ce-i vizează pe funcţionarii publici sunt
aplicate şi faţă de funcţionarii unităţilor de drept public ale bisericilor.
15. Articolul 39 (1) al legii descrie Sfintele Mănăstiri drept instituţii religioase
ascetice, membrii cărora trăiesc în corespundere cu principiile călugăreşti, regulile
sacre ale ascetismului şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe Creştine. Sfintele mănăstiri se
subordonează spiritual arhiepiscopului local (articolul 39 (2)). Organizarea şi funcţio-
narea vieţii spirituale în mănăstiri şi gestionarea lor ţine de responsabilitatea consiliilor
călugăreşti în conformitate cu sfintele reguli şi tradiţiile monastice (articolul 39 (4)).
Sfintele Mănăstiri sunt persoane juridice de drept public (articolul 1 (4)). Ele pot
fi fondate, comasate sau dizolvate prin decret prezidenţial, adoptat la propunerea Mi-
nisterului educaţiei şi afacerilor religioase în urma consultărilor cu arhiepiscopii locali
şi cu aprobarea Sfântului Sinod Permanent (articolul 39 (3)).
Deciziile consiliilor mănăstirilor au un caracter preparatoriu în realitate, având
efect doar după aprobarea lor de către o autoritate bisericească superioară. Doar
actele acesteia din urmă pot constitui obiectului unui recurs în anulare.
Sfântul Sinod al Ierarhilor, autoritatea supremă bisericească, are puterea de a
gestiona organizarea şi administrarea internă a bisericii şi mănăstirilor; examinează
deciziile Sfântului Sinod Permanent, a arhiepiscopilor şi a altor entităţi legale biseri-
ceşti, incluzând mănăstirile (articolul 4 (e) şi (g)), asupra cărora statul nu exercită nici
o putere de control. Persoanele juridice ecleziastice, care formează Biserica Greacă,
în sensul larg al cuvântului constituie o entitate distinctă de administraţie şi se bucură
de o autonomie completă.

B. Proprietatea mănăstirilor reclamante

1. Sfânta Mănăstire Ano Xenia

16. Mănăstirea Ano Xenia a fost fondată în secolul IX pe Muntele Othris din
Saloni. Posesiile sale includ 278,70 ha de păduri ce împrejmuiesc clădirile mănăstirii,
livezi de măslini, podgorii şi alte terenuri agricole cu clădiri aferente şi o casă şi apar-
tamente în Volos. Mănăstirea şi-a estimat valoarea reală a proprietăţii la mai mult de
180 milioane drahme (GRD).
2. Sfânta Mănăstire Ossios Loukas
17. Fondată în anul 947 în provincia Boeotia, mănăstirea Ossios Loukas a fost
un important centru cultural pe parcursul perioadei bizantine. Complexul mănăstirii şi
mozaica sa sunt considerate opere importante ale artei bizantine. Proprietatea imo-
biliară a mănăstirii include un hotel în Atena, o fermă şi câteva parcele de păşune în
jurul mănăstirii. Un decret ministerial din 25 ianuarie 1933 conţinea o listă detaliată a
acestor proprietăţi. Mănăstirea şi-a estimat valoarea proprietăţii exploatate comercial
la mai mult de 130 milioane GRD, excluzând toate clădirile ce-i aparţin şi tezaurul,
precum şi terenul agricol aferent.
3. Sfânta Mănăstire Agia Lavra Kalavriton

686
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

18. Mănăstirea Agia Lavra Kalavriton, fondată în provincia Achea în a. 961, a


fost, se pare, un important centru cultural în Pelopones. A fost distrusă în timpul revo-
luţiei din 1826 şi reconstruită în 1830. Adiţional la complexul monastic, proprietatea
ei include un număr de biserici şi clădiri şi terenuri aferente, câteva parcele de teren
arabil, o pădure, o fabrică de ulei şi numeroase apartamente, oficii şi magazine în Ate-
na şi Patras. Valoarea acestora depăşeşte 485 milioane GRD, excluzând complexul
monastic şi bisericile.
4. Sfânta Mănăstire Metamorphosis Sotiros
19. Mănăstirea Metamorphosis Sotiros a fost ridicată în Meteora în a. 1344
şi s-a bucurat de un imens prestigiu atât pentru locul unde este amplasată, cât şi ca
centru artistic. Proprietatea sa reală cuprinde arii extinse de păduri, o fermă, un apar-
tament şi magazine în Trikkala şi Kalambaka. Un decret ministerial din 16 octombrie
1933 conţinea o listă a terenurilor agricole ale mănăstirii. Proprietatea mănăstirii atin-
ge cifra valorică de circa 465 milioane GRD.
5. Sfânta Mănăstire Asomaton Petraki
20. Mănăstirea Asomaton Petraki a fost creată în a. 1000. Dezvoltarea sa a
fost remarcată în secolele XVII şi XVIII. Ea posedă un patrimoniu important, printre
care câteva clădiri în Atena, arii extinse a terenurilor agricole şi păduri, infrastructură
turistică şi terenuri urbane, valoarea cărora depăşeşte cifra de 43 230 milioane GRD;
deţine în proprietate o carieră de marmură pe Muntele Parnassus. Un decret ministe-
rial din 4 februarie 1933 conţinea o listă cu proprietăţile mănăstirii.
6. Sfânta Mănăstire Chryssoleontissa Eginis
21. Fondată pe insula Aegina în secolul XIII, Mănăstirea Chryssoleontissa sem-
nalează că multe dintre bunurile sale funciare, în special insulele nepopulate, au fost
expropriate la începutul secolului XX. În afară de complexul monastic, proprietatea
imobiliară a mănăstirii cuprinde terenuri agricole, livezi de măslini, case şi apartamen-
te în Aegina, diverse magazine, oficii şi apartamente în Atena. Valoarea estimativă a
proprietăţii este de circa 880 milioane GRD.
7. Sfânta Mănăstire Phlamourion Volou
22. Mănăstirea Phlamourion Volou este amplasată pe povârnişul de Vest al
muntelui Pelion în provincia Magnesia. Proprietatea sa include două păduri cu o arie
de 8.241 ha şi 1.049 ha de terenuri agricole, blocuri şi apartamente în Volos.
8. Sfânta Mănăstire Mega Spileo Kalavriton
23. Mănăstirea Mega Spileo Kalavriton în Achaea a fost distrusă în 840 şi re-
construită în 1280. Pe lângă complexul monastic şi pădurile din împrejurimi, propri-
etatea sa include câteva terenuri agricole, păduri şi oficii în Atena; valoarea cărora
constituie mai mult de 950 milioane GRD.

687
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

A. Legea din 5 mai 1987, ce reglementează subiectele proprietăţii biseri-


ceşti („legea nr. 1700/1987”)
24. Legea 1700/1987 a fost publicată în Monitorul Oficial la 6 mai 1987 şi a
modificat regulile de gestionare şi reprezentare a proprietăţii sub responsabilitatea
ODEP, majoritatea membrilor căruia sunt în prezent desemnaţi de către stat. Această
lege prevedea că în termen de şase luni de la publicarea sa statul va deveni propri-
etarul tuturor proprietăţilor mănăstirilor, indiferent dacă acestea deţin sau nu titluri de
proprietate, acte de înregistrare sau prevederi statutare ce ar demonstra dreptul lor
asupra acestor proprietăţi.
În acest context, trebuie de remarcat faptul că doar tranzacţiile de proprietate,
întocmite legal începând cu anul 1856 urmau a fi recunoscute şi luate în consideraţie
(articolul 9 din legea din 30 octombrie 1856 despre înregistrarea proprietăţii imobiliare
şi a dreptului asupra acesteia); de asemenea Codul civil nu cerea înregistrarea succe-
siunii şi actelor legate de ea, decât începând din anul 1946. Cu excepţia Dobecanese,
Grecia nu a avut nici un plan cadastral.
Factorii care au determinat statul să modifice regulile vizavi de proprietatea
bisericească sunt enunţaţi în expunerea de motive la legea respectivă. Următoarele
pasaje ar putea fi menţionate:
„Această lege se referă la proprietatea imobiliară a posesiilor bisericeşti contemporane, o întrebare
care odată cu constituirea statului grec modern a cauzat fricţiuni nu doar între stat şi biserică, ci şi
dintre ultima şi … popor; în contextul sistemului prezent, multe tezaure naţionale rămân neexplo-
rate …
Posesiile bisericeşti curente constituie într-o mare parte reminiscenţe ale perioadei când existenţa
bisericii depindea exclusiv de proprietatea sa şi chiar de forţa sa de muncă. De atunci s-au schim-
bat radical condiţiile sale de operare. Statul acoperă practic toate necesităţile bisericii. În paralel cu
dispoziţiile acestui proiect de lege, au fost instituite pentru prima dată subvenţii din bugetul de stat
pentru Sfintele Mănăstiri şi biserică în general, astfel fiind posibilă extinderea misiunii lor spirituale,
care este atât de necesară pentru naţiune şi pentru spiritul ortodox în Grecia şi în afara ei…
O cantitate impresionantă a acestor proprietăţi imobiliare a fost obţinută prin acţiuni ilegale şi tran-
zacţii dezavantajoase sau uzurpate de către exploatatori, în timp ce restul proprietăţii a fost aban-
donată sau fiind utilizată inadecvat de către terţe persoane. Acest patrimoniu naţional este în per-
manentă uzură, fiind pe cale de dispariţie ca sursă productivă pentru binele agriculturii, viticulturii
şi silviculturii ţării.
Mai mult ca atât, majoritatea pământului din proprietatea actuală a bisericii aparţine statului. Acesta
este ocupat fără titluri legale şi cu tolerare din partea statului. Această proprietate naţională este
constant diminuată prin vânzări ilegale şi fragmentări ce conduc spre uzurpare a terenurilor şi dez-
voltare necontrolată; este o situaţie ce subminează autoritatea bisericii.
Ar trebui de amintit că începând cu anul 1952 statul a legiferat transmiterea a patru cincimi din
proprietatea mănăstirilor în folosul statului, pentru beneficiul celor care nu au pământ (Decretul nr.
2185/1952). Această obligaţie legislativă nu a fost executată până în prezent.”

25. În continuare sunt relevante următoarele prevederi:


„Articolul 1
1. Odată cu intrarea acestei legi în vigoare, Oficiul pentru gestionarea proprietăţii bisericeşti (ODEP)
urmează să fie mandatat de plin drept cu administrarea, gestionarea şi reprezentarea exclusivă a
întregii proprietăţi imobiliare a Sfintelor Mănăstiri, faţă de care el posedă începând cu această dată

688
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

o legitimare activă şi pasivă, fie că aceste bunuri se referă, potrivit legislaţiei în vigoare, la categoria
„proprietate destinată conservării” sau „proprietate destinată realizării”.

3. … condiţiile şi procedurile ce determină vânzarea, arendarea, acordarea dreptului de folosinţă şi uti-
lizarea de către ODEP … a proprietăţii mobile şi imobile a mănăstirilor, precum şi orice altă chestiune
legată de administrarea şi gestionarea acestor bunuri, vor fi reglementate printr-un decret prezidenţial,
adoptat la propunerea Ministerului educaţiei şi afacerilor religioase, Ministerului economiei şi Minis-
terului agriculturii. Acelaşi decret ar putea autoriza alte structuri administrative să determine detaliile
implementării sale printr-o decizie reglementativă. În cazul specific de vânzare a proprietăţii imobile ur-
bane, aparţinând mănăstirilor, sau acordarea oricăror drepturi asupra acestor proprietăţi, este necesar
acordul prealabil al mănăstirii respective, lipsa acestuia implicând nulitatea contractului.
Articolul 2
1. Dreptul de folosinţă asupra oricărei proprietăţi imobiliare a mănăstirilor care, odată cu intrarea în
vigoare a prezentei legi, este în proprietatea sau în posesia [ODEP], sau a Sfintelor Mănăstiri sau
terţilor poate fi cedat doar de către ODEP …, în scopul utilizării şi exploatării…, preferabil fermieri-
lor care deja sunt membri ai cooperativelor agricole sau vor deveni membri ai acestor cooperative
graţie pământului oferit, sau cooperativelor agricole şi structurilor publice. În schimbul unei astfel
de concesiuni, ODEP va achita respectivei mănăstiri 5% din venitul brut al concesiunii, pentru
necesităţile mănăstirii.
În sensul prezentei dispoziţii, sunt considerate drept proprietăţi imobile: terenurile agricole şi terenuri-
le ce pot fi prelucrate agricol, zonele forestiere, păşunile, carierele, minele şi gospodăriile piscicole.
2. În termen de şase luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, ODEP … poate, transfera statului
grec, prin contractul semnat de către acesta ca reprezentant al Sfintelor Mănăstiri, pe de o parte, şi
de către Ministerul educaţiei şi afacerilor religioase, Ministerul economiei şi ministerul agriculturii ca
reprezentanţi ai statului grec, pe de altă parte, dreptul de proprietate asupra imobilelor mănăstirilor,
împreună cu terenurile aferente, precum era inclus în planul de dezvoltare urbană de după 1952.
Astfel de transfer al proprietăţii în favoarea statului nu va aduce atingere validităţii unei concesiuni
de folosire, făcută în corespundere cu condiţiile enunţate la paragraful precedent, exceptând nece-
sitatea plăţii procentuale a beneficiului, care va fi transferată persoanei juridice în conformitate cu
prevederile articolului 9 din prezenta lege şi va fi utilizată în scopuri educaţionale. Până la crearea
persoanei juridice respective, procentul urmează a fi transferat pe un cont special al Băncii greceşti
pe numele Ministerului educaţiei şi afacerilor religioase.
3. Proprietatea imobiliară, aparţinând Sfintelor Mănăstiri şi destinată exclusiv pentru cultivarea de
către călugări, constituie o excepţie a acestui articol; proprietatea respectivă trebuie să fie delimita-
tă pentru fiecare mănăstire în parte, în corespundere cu numărul călugărilor rezidenţi şi în contextul
cerinţelor protecţiei mediului ambiant. Terenurile prevăzute pentru taberele de odihnă a copiilor sau
pentru a satisface necesităţile altor instituţii bisericeşti trebuie, de asemenea, să fie subiectul unor
astfel de excepţii.
Această proprietate trebuie să fie delimitată printr-o decizie a Ministerului educaţiei şi afacerilor
religioase, Ministerul agriculturii şi Ministerului activităţii publice şi mediului, în urma consultărilor
cu ODEP … în corespundere cu necesităţile fiecărei mănăstiri în parte, fiecărei tabere de odihnă a
copiilor şi fiecărei instituţii bisericeşti.
Articolul 3
1. În cazul în care timp de şase luni, prevăzute de paragraful (2) al articolului 2, nu s-a înregistrat
nimic în acest sens, dreptul de proprietate asupra patrimoniului mănăstirilor trebuie să fie regle-
mentat în corespundere cu următoarele prevederi:
A. Proprietatea imobiliară, a cărei folosinţă sau posesie aparţine Sfintelor Mănăstiri la momentul
intrării în vigoare a prezentei legi va fi considerată drept proprietatea statului grec, indiferent de ma-
niera în care este administrată, gestionată sau exploatată, cu excepţia dacă dreptul de proprietate
a mănăstirii (a) va fi confirmat prin prezentarea titlurilor de proprietate înregistrate înaintea intrării în
vigoare a prezentei legi sau va fi înregistrat în termenul-limită de şase luni de la intrarea în vigoare
a prezentei legi sau (b) a fost recunoscut printr-o dispoziţie legală sau printr-o decizie judiciară defi-
nitivă în privinţa statului. Aceleaşi condiţii trebuie să fie aplicate şi faţă de clădirile, aflate în posesia
mănăstirilor, dar ocupate de către terţi.

689
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

B. Sfintele Mănăstiri şi „terţii” care utilizează şi se află în posesia proprietăţii imobile care a fost
declarată drept proprietatea statului în corespundere cu prevederile paragrafului anterior şi pro-
prietatea cărora nu a fost transmisă în favoarea statului conform dispoziţiilor articolului 2, trebuie
considerată ca fiind transferată din oficiu către statul grec. Toate formele de administrare, gesti-
onare şi exploatare asupra acestor imobile încetează, indiferent de categoria din care face parte
bunul potrivit legislaţiei în vigoare. Începând cu această dată statul trebuie să-şi exercite drepturile
derivate din dreptul de proprietate, folosirea şi posesia acestor bunuri, faţă de terţi, Sfintele Mă-
năstiri şi organismele împuternicite de gestionarea proprietăţii mănăstirilor. Ministerul agriculturii
urmează să recurgă la gestionarea proprietăţii respective în conformitate cu prevederile legale deja
în vigoare ale prezentei legi. Aceste modificări nu trebuie să afecteze valabilitatea unei concesiuni
a dreptului de folosinţă, acordate în temeiul prevederilor paragrafului (1) al articolului 2, exceptând
condiţia privind procentajul din veniturile care urmeză a fi transferate persoanei juridice prevăzute
la articolul 9, care vor orientate în scopul serviciului educaţiei naţionale…
2. În sensul prezentului articol, sunt considerate bunuri imobile terenurile agricole şi cele suscep-
tibile pentru prelucrare şi utilizare agricolă, zonele forestiere şi tufiş în general, păşunile şi carie-
rele, minele şi gospodăriile piscicole. Terenurile pentru construcţii la fel urmează a fi considerate
proprietate imobilă, chiar dacă intră în cadrul planului dezvoltării urbane cu condiţia că includerea
respectivă a avut loc după anul 1952.
3. Sfintelor Mănăstiri, care nu dispun de imobile suficiente, li se pot oferi fără contraechivalent
terenurile aflate deja în posesia lor în temeiul paragrafului (1) al prezentului articolul, dar exclu-
siv în scopuri agricole şi pentru prelucrare nemijlocită de către călugări. Astfel de terenuri trebuie
delimitate în conformitate cu numărul călugărilor rezidenţi şi prin prisma necesităţilor protecţiei
mediului ambiant. Această concesiune are loc într-un termen peremtoriu de un an de la expirarea
termenului prevăzut în paragraful (1) al prezentului articol ptrintr-un contract încheiat între stat …
pe de o parte, şi o persoană juridică împuternicită … de gestionarea proprietăţii mănăstirilor, pe
de altă parte.”

26. Articolul 4 prevede că timp de două luni de la expirarea termenului de


şase luni la care se face referinţă în articolul 3 (1) (A) orice persoană juridică sau
fizică, care se află în posesia unul din imobilele „declarate drept aparţinând statului”,
trebuie să-l transfere conducătorului apropiatului departament agricol sau forestier,
în caz contrar cel din urmă având dreptul de a recurge la un ordin de expulzare
administrativă, intrat în vigoare în termen de cincisprezece zile de la data prezen-
tării lui. Persoana expulzată poate ataca cu recurs în anulare în instanţă ordinul
respectiv, fără efect suspensiv (paragraful (4)); mai mult ca atât, persoana îşi poate
apăra drepturile reale asupra imobilului în temeiul articolelor 1094-1112 din Codul
civil (paragraful (7)).
27. Aranjamentele privind aplicarea articolelor 3 şi 4 de mai sus urmează a fi
specificate printr-un decret prezidenţial, fiind adoptat la propunerea ministrului edu-
caţiei şi afacerilor religioase, ministrului economiei şi ministrului agriculturii. Pentru
informarea Curţii, acesta încă nu a fost promulgat.
28. Articolul 8 prevede că consiliul de administrare a ODEP se compune din
preşedinte şi vicepreşedinte, desemnaţi de către Cabinetul miniştrilor la propunerea
ministrului educaţiei şi afacerilor religioase, şi alţi şase membri şi supleanţii lor, ju-
mătate din care vor fi propuşi de Sfântul Sinod Permanent şi jumătate de Ministerul
educaţiei şi afacerilor religioase.
Articolul 9 prevede crearea, la propunerea ministrului educaţiei şi afacerilor
religioase şi ministrului economiei, a unei persoane juridice de drept privat pentru
implementarea programelor educaţionale elaborate de către Ministerul educaţiei şi
afacerilor religioase.

690
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Articolul 10 prevede includerea în bugetul de stat a suportului necesar pen-


tru menţinerea mănăstirilor şi consolidării activităţii culturale a bisericilor. Ministerul
educaţiei şi afacerilor religioase va aloca fonduri disponibile pentru implementarea
programelor speciale care vor fi elaborate în fiecare an în temeiul recomandărilor
Sfântului Sinod Permanent.
29. Legea nr. 1700/1987 prevede că prevederile acesteia nu vor fi aplicate în
raport cu proprietăţile Sfintelor Mănăstiri care intră în subordine directă a Patriarhiei
Ecumenice a Constantinopolului sau a Patriarhiei de Alexandria, Antioch şi Ierusalim,
sau a Sfântului Mormânt al Sfintei Mănăstiri de Sinai.
B. Decizia Curţii Administrative Supreme din 7 decembrie 1987
30. Preşedintele şi alţi membri ai administraţiei ODEP au fost desemnaţi de
ministrul educaţiei şi afacerilor religioase la 10 şi 16 iulie 1987 (în conformitate cu
articolul 8 din legea 1700/1987).
La 20 iulie Biserica Greacă a atacat la Curtea Administrativă Supremă lega-
litatea desemnării membrilor ODEP, prin intermediul unui recurs în anulare dublat
de cererea de suspendare a executării. La 19 august 1987 Comisia pentru exami-
narea plângerilor a Curţii Administrative Supreme a constatat că orice tentativă din
partea consiliului de administrare a ODEP de a-şi exercita mandatul oferit de legea
1700/1987 riscă să compromită relaţiile dintre stat şi biserică; totodată, comisia a
acceptat plângerea şi a decis suspendarea executării deciziei respective până la exa-
minarea dosarului de către Curtea Administrativă Supremă.
La 11 septembrie 1987 unele mănăstiri, incluzând trei dintre cele reclamante şi
arhimandriţii săi, de asemenea au înaintat plângeri împotriva deciziei, invocând, prin-
tre altele, că legea 1700/1987 încalcă Constituţia greacă (articolul 3, alin. 1, 13 alin. 1
şi 17) şi Convenţia Europeană.
31. Curtea Administrativă Supremă şi-a dat hotărârea la 7 decembrie 1987
(hotărârea nr. 5057/1987), afirmând:
„…
Prevederile articolului 3, alin. 1 din Constituţie prevăd păstrarea canoanelor sfinte şi tradiţiilor Bise-
ricii Ortodoxe. Totodată, această protecţie constituţională … nu poate fi interpretată ca acoperind
canoanele şi tradiţiile referitoare la subiecte pur administrative. Astfel de chestiuni, care sunt afec-
tate de trecerea timpului şi influenţa noilor idei, sunt supuse automodificărilor în interesul promo-
vării intereselor comune ale bisericii şi statului. Cadrul legal le-a reglementat în conformitate cu
necesităţile sociale, în corespundere cu prevederile articolului 72, alin. 1 din Constituţie. Acest fapt
nu poate, totodată, … prin intermediul Cartei statutare a Bisericii sau altor prevederi legislative, să
demareze reforme administrative radicale ale structurilor administrative, care au fost solid formate
cu mult timp înainte de către Biserica Ortodoxă … Mai mult ca atât, aceleaşi prevederi garantează
şi autonomia bisericii, care include puterea de a determina propriile afaceri prin propriile structuri,
constituite în conformitate cu prevederile legale şi conduse de către Sfântul Sinod al Ierarhilor şi
Sfântul Sinod Permanent, create în baza Tomului Patriarhal din 29 iunie 1850 şi Actului Sinodal din
4 septembrie 1929 privind componenţa acestor instituţii.
În opinia majorităţii Curţii, dispoziţiile legii 1700/1987, care prevăd administrarea, gestionarea
şi reprezentarea de către ODEP a proprietăţii Sfintelor Mănăstiri, o persoană juridică de drept
public integrată în cadrul administrativ al Bisericii şi majoritatea membrilor administraţiei căreia
este desemnată de către stat, nu intră în conflict cu autonomia bisericească – garantată de
Constituţie – sau cu libertatea religioasă, sau cu articolul 9 şi 11 din Convenţia de la Roma …

691
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

sau cu Carta Naţiunilor Unite … sau cu Actul Final de la Helsinki …, în condiţiile în care aceste
chestiuni nefiind legate de dogmă sau cult, sunt pur administrative şi nu se referă la instituţiile
de bază bisericeşti; astfel, acestea trebuie să fie reglementate de către legislaţia ordinară… În
plus, prevederile legii 1700/1987 nu afectează din punct de vedere material acele instituţii din
moment ce gestionarea proprietăţii mănăstirilor şi bisericii a fost deja transmisă către ODEP, a
cărei administraţie – constituit în prima sa componenţă potrivit legii 4684/1930 – a fost compusă,
în mare parte, din membri laici desemnaţi de către stat … Temeiul pentru invalidare a fost găsit
drept nevalabil şi va fi respins.
Totodată, unul din membrii Curţii şi-a exprimat următoarea opinie, la care s-a raliat unul dintre
asesori. Articolul 3 din Constituţie, care prevede că Biserica greacă va fi condusă de Sinodul Me-
tropolelor aservite, garantând nu doar autonomia bisericii în sensul că aceasta este gestionată de
către aleşii metropolelor, dar şi că aceasta are dreptul de a gestiona şi dispune, la propria discreţie
…, de proprietăţile mobile şi imobile care-i aparţin în ideea atingerii scopurilor sale non-profit, în
special stabilirea şi promovarea spiritului ortodox al membrilor săi. Viaţa monastică în comunităţile
călugăreşti, care este o parte esenţială a Bisericii … şi care, indiferent de statutul său de subiect
de drept public, derivă, precum însuşi Biserica, dintr-un domeniu din afara jurisdicţiei statului, con-
stituind un mod fundamental de cult al divinităţii sacre. Privarea tuturor mănăstirilor de gestionarea
şi reprezentarea tuturor proprietăţilor curente şi viitoare … şi transmiterea acestor drepturi către
ODEP fără acordul mănăstirilor … este, prin urmare, o constrângere inacceptabilă a autonomiei lor
şi a celei bisericeşti … Aceste prevederi presupun, în primul rând, o încălcare a articolului precitat
din Constituţie, care nu permite modificarea instituţiilor administrative a Bisericii în măsura în care
să fie afectată autonomia sa, şi, în al doilea rând, împiedică serios exercitarea cultului în cadrul
mănăstirilor, din moment ce împiedică exercitarea „fără restricţii” al cultului monastic, precum este
garantată în articolul 13, alin. 2 din Constituţie. În cele din urmă, trebuie remarcat că din anul 1953
ODEP a fost condus de o administraţie, majoritatea membrilor căreia erau desemnaţi de către
Arhiepiscopul de Atena…; jurisprudenţa contrară invocată de opinia majoritară se referă la cazuri
izolate şi specifice şi nu la ansamblul patrimoniului monastic. Minoritatea consideră, respectiv,
temeiurile pentru declararea nulităţii actelor examinate drept bine argumentate.
Reclamanţii susţineau, de asemenea, că prevederile legii 1700/1987, prin care ODEP a fost man-
datat cu administrarea, gestionarea şi reprezentarea patrimoniului monastic, o entitate separată
de biserică şi necontrolată de aceasta, şi prin care se autorizează transferul acestui patrimoniu
către stat fără careva compensaţii, este în contradicţie cu articolul 17 şi 7 alin. 3 (a) din Constituţie,
deoarece ele impun o înstrăinare inacceptabilă a acestui patrimoniu, privează Sfintele Mănăstiri de
proprietăţile sale şi introduc limitări neconstituţionale acestor drepturi de proprietate.
Articolul 7 alin. 3 (a) din Constituţie interzice orice confiscare generală. Articolul 17 … prevede că pro-
prietatea se află sub protecţia statului, dar drepturile ce derivă din aceasta nu trebuie să fie exercitate
în detrimentul interesului public… Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât pentru o cauză
de utilitate publică, probată în mod corespunzător, în cazurile şi potrivit procedurii prevăzute de lege
şi contra unei compensaţii prealabile şi complete… Această ultimă prevedere constituţională interzice
orice privare de proprietate care nu satisface condiţiile precitate; cu toate acestea nimic nu împiedică
legislatorul să prevadă restricţii aduse dreptului de proprietate în temeiul unor criterii obiective şi în
interesul general, cu condiţia că astfel de restricţii nu-l vor anula sau face inoperant…
În opinia majorităţii Curţii, dispoziţiile legii 1700/1987, … care prevăd transferul către statul grec a
proprietăţii asupra şi altor bunuri imobile posedate de Sfintele Mănăstiri fără titlu legal de propri-
etate, nu contravin prevederilor articolului 17 din Constituţie şi nu privează Sfintele Mănăstiri de
proprietatea lor; legea, de fapt, presupune că aceste proprietăţi imobile nu le aparţine. Mai mult
ca atât, prevederile referitoare la vânzarea proprietăţilor imobile urbane ale Sfintelor Mănăstiri sau
acordarea dreptului de folosinţă asupra acestora prin deciziile ODEP … nu încalcă dreptul mă-
năstirilor la proprietate, pornind de la faptul că implementarea acestor prevederi legale constituie
subiectul unui acord al Sfintelor Mănăstiri care deţin proprietate imobilă, în caz contrar contractul
nu este valabil. În cele din urmă, prevederile referitoare la … utilizarea de către ODEP a proprietăţii
imobile urbane şi a minelor, carierelor şi gospodăriilor piscicole ce aparţin Sfintelor Mănăstiri sau al-
tor instituţii bisericeşti şi cele referitoare la gestionarea şi reprezentarea … proprietăţii agricole … şi
utilizarea actuală sau viitoare a proprietăţii imobile urbane nu presupune privare de proprietate din
moment ce această proprietate rămâne în mâinile Sfintelor Mănăstiri şi, în orice caz, beneficiile din
urma gestionării de către ODEP a acestor proprietăţi sunt utilizate în scopuri eclesiastice…; preve-
derile ce limitează drepturile constituţionale la proprietate sunt elaborate pentru a servi în acelaşi
timp intereselor mănăstirilor şi interesul public. În consecinţă, motivul nulităţii, precum şi plângerile

692
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

privind articolele 12 alin. 5 şi 6 şi articolul 20 alin. 1 din Constituţie şi articolul 1 din Protocolul de la
Paris din 20 martie 1952 (P1-1) …, sunt considerate neîntemeiate şi urmează a fi respinse…
Doi membri ai Curţii, la care s-a raliat unul dintre asesori, au formulat următoarea opinie. Transferul
către ODEP a dreptului de administrare, gestionare şi reprezentare a totalităţii proprietăţii mănăstirilor
în termenii sus-menţionaţi, precum şi în conformitate cu prevederile legii în vigoare (articolul 1 (3) din
legea 1700/1987), nu presupune careva limitare a dreptului la proprietate, garantat de Constituţie,
dar aduce atingere inacceptabilă şi fără compensaţii complete substanţei dreptului de proprietate.
Aceasta este cu atât mai evident, cu cât unica posibilitate oferită mănăstirilor reprezintă manifestarea
îngrijorării sau obiectării privind vinderea proprietăţii lor urbane sau oferirii dreptului la folosinţă asupra
acestora de către ODEP, fără puterea de a decide acest subiect ele însele: o astfel de decizie apar-
ţine în exclusivitate ODEP, care se pronunţă independent, fără a se consulta cu mănăstirile, asupra
vânzării terenurilor agricole şi „utilizării prezente şi viitoare” a proprietăţilor lor imobile, prevăzute de
articolul 7 din legea 1700/1987. În ceea ce priveşte bunurile mobile ale mănăstirilor, unele dintre care
sunt foarte scumpe (icoane din muzeele mănăstirilor, relicve preţioase, acţiuni etc.), acestea sunt
gestionate de ODEP fără oricare restricţie în general. În plus, trebuie de remarcat faptul că legea
1700/1987 nu specifică cum vor fi repartizate veniturile de la utilizarea proprietăţilor mănăstirilor; pe
de altă parte, după cum reiese din articolul 2 (2), 3 (1) (B) şi 9 din legea 1700/1987 beneficiile statului
în urma „utilizării sau concesionării proprietăţii bisericeşti” va fi transferată către o entitate de drept
privat, constituită în temeiul articolului 9 care nu are careva obiective ecleziastice. Prevederile legii
1700/1987 sunt, prin urmare, în totalitate contrare nu doar articolului 17 din Constituţie, dar şi …
prevederilor Convenţiei de la Roma (articolul 1 din Protocol) şi tratatului de constituire a Comunităţii
Economice Europene, care-i incumbă statului grec responsabilităţi internaţionale. Prin urmare, mino-
ritatea consideră acest temei al nulităţii ca fiind perfect valabil.

În ceea ce priveşte plângerea potrivit căreia prevederile legii 1700/1987 vine în contradicţie cu artico-
lul 4 alin. 1 din Constituţie, deoarece stabilesc discriminarea dintre Biserica Ortodoxă Greacă şi Sfin-
tele Mănăstiri ce cad sub incidenţa Patriarhatului Ecumenic şi chiar a Patriarhului Ecumenic însuşi, a
Patriarhatului Alexandriei, Ierusalimului, a Sfântului Mormânt al Mănăstirii din Sinai şi a mănăstirilor
altor patriarhii şi religii, ea nu este suficient de argumentată din moment ce Biserica Ortodoxă Greacă,
ca instrument şi expresie a religiei dominante în corespundere cu articolul 3 alin. 1 din Constituţie, nu
se situează pe aceeaşi poziţie cu alte biserici ortodoxe şi alte patriarhii sau religii, astfel precum este
prevăzut în principiile constituţionale de tratament echitabil în situaţii juridice comparabile.

În plus, se consideră că prevederile Legii 1700/1987 vin în contradicţie cu articolul 5 alin. 1 din
Constituţie prin care cetăţenii ortodocşi, care doresc să susţină financiar mănăstirile, nu-şi pot
exercita voinţa atât timp cât, contrar voinţe lor, gestionarea donaţiilor intră nu în competenţa directă
a mănăstirilor, ci în cea a ODEP.
Pe de altă parte, considerăm că aceste prevederi încalcă libertatea individuală a religiei a călugări-
lor comunităţilor monastice şi a celor care ar fi dorit la finalul vieţii lor să-şi doneze economiile mă-
năstirilor. Prima parte a plângerii este nefondată din moment ce dreptul individual a liberei dezvol-
tări a personalităţii, garantat de articolul 5 alin. 1 din Constituţie, nu reprezintă un drept absolut; el
constituie subiectul restricţiilor prevăzute în Constituţie şi în legislaţia în vigoare. În speţă restricţiile
ce derivă din prevederile sus-menţionate ale legii 1700/1987 … nu vin în contradicţie cu articolul 5
alin. 1 din Constituţie. Motivul, prin urmare, nu este întemeiat nici în ceea ce priveşte cea de-a doua
parte a plângerii, referindu-se, în mod vag, la un prejudiciu eventual şi viitor al reclamanţilor.
…”

Cu toate acestea, Curtea Administrativă Supremă a declarat nulă decizia mi-


nistrului educaţiei şi afacerilor religioase din 16 iulie 1987 (paragraful 30 supra), pe
motiv că componenţa consiliului de administrare al ODEP nu satisface cerinţele arti-
colului 8 din legea 1700/1987.
C. Legea din 6 octombrie 1988 privind „ratificarea acordului de transfer
către stat a proprietăţii forestiere şi agricole a Sfintelor Mănăstiri ale Bisericii
Greceşti care sunt parte ale acesteia” („legea 1811/1988”)

693
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

32. Promulgarea legii 1700/1987 a provocat o reacţie imediată din partea Bise-
ricii Greceşti. În ideea aplanării situaţiei create, Guvernul şi Sfântul Sinod al Ierarhilor
s-au întrunit într-o serie de şedinţe şi au ajuns la un acord, prin care, prin intermediul
unui acord ulterior, se va transfera o parte din proprietatea lor către stat. O condiţie
esenţială a acordului preliminar a constituit faptul că Biserica Greacă va căuta să ob-
ţină de la consiliile mănăstirilor depline puteri pentru a semna acordul ulterior.
33. La 11 mai 1988 Sfântul Sinod Permanent a semnat următorul acord cu
statul, prin care 149 de mănăstiri, inclusiv cele reclamante precum Asomaton Petraki,
Ossios Loukas şi Phlamourion Volou, au transferat proprietăţile lor agricole şi fores-
tiere către stat; 47 de mănăstiri au declarat că ele nu sunt afectate de acel acord,
deoarece nu dispun de careva proprietate substanţială de acest gen. Parlamentul a
ratificat acest acord prin articolul 1 din legea 1811/1988, articolul 2 (3) al căruia pre-
vede: „La publicarea acestei legi, gestionarea proprietăţii urbane a Sfintelor Mănăstiri,
care nu sunt parte la acord, urmează a fi transmisă la Sfântul Sinod Permanent al Bi-
sericii Greceşti. Prevederile legii 1700/1987 urmează a fi aplicate faţă de proprietăţile
rămase ale mănăstirilor”.
Articolul 2 (1) prevede că mănăstirile care nu sunt parte la acord pot adera la
acesta în termen de un an, care poate fi prelungit, de la data intrării în vigoare a legii;
totuşi, acest termen nu suspendă aplicarea legii 1700/1987.
34. Potrivit articolului 2 al acordului, mănăstirile ce sunt parte la acesta vor ceda
statului toate proprietăţile lor agricole şi forestiere, cu excepţia terenurilor ce încon-
joară mănăstirile în raza de 200 metri; urmează a fi cerută opinia mănăstirilor înainte
de a instala şi opera careva construcţii în vecinătatea lor de genul restaurante sau
oficii de business. În plus, mănăstirile sunt autorizate să menţină proporţia proprietăţii
lor real-originare, indicându-se că aria totală a terenului menţinut nu trebuie să depă-
şească limita de 500.000 m2 de păduri sau 200.000 m2 de pământ agricol, şi 20% din
terenurile „utilizat în scopuri turistice”; Bisericii Greceşti i s-a alocat 40% din terenurile
incluse în planul dezvoltării urbane de după 1952. În cele din urmă, terenurile deţinute
de mănăstiri, în temeiul unui titlu legal de proprietate sau succesoral şi testamentar,
sau de donaţie, fac excepţie de la transferul către stat.
Au fost constituite comisii speciale în cadrul fiecărei prefecturi printr-o decizie a
Prefectului pentru a determina care teren va fi transferat la stat şi care va fi menţinut
de mănăstiri.
În schimbul transferurilor către stat a proprietăţilor, statul s-a angajat să achite
salariul pentru 85 de preoţi şi să aloce pentru susţinerea financiară a mănăstirilor
contractante 1% din creditele bugetare destinate Bisericii (articolul 4).
35. Potrivit articolului 3 al acordului, ODEP va fi dizolvat odată cu definitivarea
operaţiunilor de transfer al proprietăţii; de fapt, ODEP a fost dizolvat imediat după ra-
tificarea de către Parlament a acordului respectiv, iar membrii ODEP au fost reparti-
zaţi în alte structuri administrative în conformitate cu prevederile articolului 3 din le-
gea 1811/1988. Gestionarea proprietăţii urbane şi a unei părţi a proprietăţii forestiere
şi agricole, rămase în proprietatea mănăstirilor parte la acord, rămăsese în gestiunea
nemijlocită a mănăstirilor proprietare, deoarece Biserica Greacă, preluând drepturile şi

694
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

responsabilităţile ODEP şi având autoritatea exclusivă de a acţiona, era responsabilă


pentru proprietatea ce trebuia utilizată corespunzător. Sfântul Sinod Permanent a adop-
tat decizii canonice, publicate în Monitorul Oficial, potrivit cărora proprietatea transferată
de la ODEP, în urma dizolvării acesteia, către Biserica Greacă urmează a fi gestionată
şi utilizată. În cele din urmă, mănăstirile părţi la acord au capacitatea de a acţiona în
instanţă asupra oricărei dispute privind proprietăţile pe care le deţin (articolul 5).
36. Unele mănăstiri, incluzând Phlamourion Volou, care au autorizat Biserica
Greacă să negocieze şi să semneze acordul cu statul s-au adresat în instanţă, invo-
când nulitatea acestuia.
Ele au argumentat, printre altele, că: (1) acordul a fost semnat de către Sfântul
Sinod Permanent, o structură pur administrativă a Bisericii Greceşti fără personali-
tate juridică şi fără careva capacitate juridică; (2) arhiepiscopii şi metropolitanii care
au participat la elaborarea acordului nu erau reprezentanţii legali ai Sfântului Sinod
Permanent; (3) parcelele de teren care urmau a fi transferate nu au fost delimitate cu
exactitate şi că acordul nu făcea nici o trimitere la locaţia lor, aria sau valoarea lor; (4)
statul grec nu a acţionat prin intermediul reprezentatului său legal; (5) la momentul
semnării acordului, ODEP era responsabil de gestionarea şi reprezentarea proprie-
tăţii mănăstirilor, deşi dreptul asupra acestor proprietăţi era deja transferat statului în
temeiul articolului 3 din legea 1700; (6) procurile eliberate de mănăstiri în favoarea
Sfântului Sinod Permanent nu erau perfectate notarial potrivit legii; şi (7) condiţiile
care au fost înaintate de către mănăstiri pentru semnarea acordului nu şi-au găsit
reflectarea în textul acordului.
37. La 27 ianuarie 1990 Tribunalul de mare instanţă din Atena a respins plân-
gerea mănăstirii Phlamourion Volou.
38. La 4 decembrie 1990 Curtea de Apel din Atena a respins recursul mănăstirii
contra acelei decizii. Curtea a notat că, în particular, precum a decis instanţa anteri-
oară, potrivit legii 1811/1988 cadrul legal prevedea în mod expres intenţia ratificării
acordului în totalitatea sa, chiar dacă acesta conţinea vicii formale sau substanţiale,
care ar fi putut conduce la ineficienţa lui şi la declararea acestuia nul.
Plângerea nr. 5 a fost respinsă de către Curtea de Apel pe motiv că mănăs-
tirea Phlamourion Volou nu dispune de locus standi, din moment ce odată cu sem-
narea acordului acest teren a fost cedat şi că mănăstirea nu mai este proprietara
terenului discutat. În ceea ce priveşte plângerile nr. 3 şi 7, Curtea a concluzionat că,
luând în consideraţie numărul mare al mănăstirilor implicate, acordul poate distinge
doar într-o manieră generală care este terenul a fi transferabil şi terenul a fi menţi-
nut, delegând sarcina determinării exacte a spaţiilor respective comisiilor constituite
în fiecare prefectură.
În plus, singurul conţinut al articolului 2 a acordului nu este suficient pentru a
demonstra depăşirea limitelor deplinelor puteri oferite Sfântului Sinod Permanent sau
vreun abuz din partea arhiepiscopii, care au semnat acordul respectiv; dacă astfel va
fi cazul şi dacă terenurile neincluse în procură au fost transferate statului, atunci s-ar
constata o privare de proprietate incompatibilă cu articolul 17 din Constituţie, viciu
care nu poate fi acoperit de ratificare. Cu toate acestea, era imposibil de a determina

695
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

dacă deplinele puteri au fost depăşite, din moment ce reclamantul nu a precizat dacă
comitetul competent şi-a îndeplinit misiunea.
În cele din urmă, acordul în cauză a fost un acord oneros, deoarece statul se anga-
ja să susţină financiar mănăstirile părţi la acord prin transferul în folosul lor a unui procent
din creditele bugetare destinate Bisericii şi să suporte remunerarea a 85 de preoţi.
D. Implementarea legilor nrr. 1700/1987 şi 1811/1988

39. Într-o circulară din 5 ianuarie 1989 Ministerul agriculturii a cerut prefectu-
rilor să recurgă la constituirea comitetelor, prevăzute în articolul 2 al acordului din 11
mai 1988 (paragraful 34 supra). Nu au fost întreprinse acţiuni în vederea definitivării
acestei indicaţii.
O altă circulară, din 20 februarie 1989, atrage atenţia autorităţilor asupra fap-
tului că dreptul de proprietate asupra proprietăţilor imobile ale mănăstirilor parte la
acord a fost transferat la stat în temeiul prevederilor legii 1700/1987. Circulara de
asemenea reaminteşte autorităţilor despre posibilitatea transferului acestei proprietăţi
cooperativelor agricole şi aplicarea procedurilor prevăzute de articolul 4 din legea
1700/1987 (paragraful 26 supra).
40. În practică, operaţiunile de transfer – în special cele ce urmau să determi-
ne care proprietate trebuia transferată la stat în temeiul legii 1811/1988 – nu au fost
definitivate.
41. În faţa Comisiei şi Curţii, mănăstirile reclamante s-au referit la o serie de
hotărâri ale instanţelor naţionale care suspendau procedura angajată de mănăstirile
nereclamante (deciziile nr. 455/1987 a Tribunalului de mare instanţă din Ioannina şi
nr. 175/1988 a Tribunalului de mare instanţă din Chalcis) şi declara inadmisibil recur-
sul unei alteia (decizia nr. 335/1987 a Tribunalului de mare instanţă din Lasithi) pe
motiv că aceste mănăstiri nu mai aveau calitatea de a acţiona începând cu intrarea
în vigoare a legii 1700/1987. În particular, procedurile în cadrul cărora au fost decla-
rate inadmisibile acţiunile mănăstirilor nereclamante de recunoaştere a proprietăţii, în
opinia lor, se bazau pe faptul că acestea dispuneau de posesii neînsemnate şi con-
flictuale; Tribunalul de mare instanţă din Patras (decizia nr. 35/1991) de asemenea
a concluzionat că dreptul asupra proprietăţii, posesia şi utilizarea terenului discutat,
a fost transferat automat către stat în temeiul articolului 3 (1) (A) şi (B) din legea
1700/1987 şi a subliniat că mănăstirea respectivă nu era una dintre cele semnatare
ale acordului din 11 mai 1988.
42. Într-o scrisoare din 7 februarie 1992, Ministerul agriculturii a răspuns la so-
licitarea Agentului Guvernamental de a obţine informaţia cu privire la aplicarea legilor
nr. 1700/1987 şi nr. 1811/1988 în următorii termeni:
„… Legile nr. 1700/1987 şi nr. 1811/1988, care reglementează chestiunea proprietăţii bisericeşti,
nu au putut fi aplicate, deoarece procedurile stabilite în ele privind transferul către stat a terenurilor
care nu aparţineau mănăstirilor, precum şi delimitarea celora care urmează să rămână în posesia
mănăstirilor, nu au devenit executorii … Problema a apărut odată cu gestionarea terenurilor fores-
tiere ale mănăstirilor…, deoarece procedurile prin care statul prelua dreptul de proprietate nu au
fost reglementate în lege … şi de asemenea din cauza dezacordului dintre stat şi Sfintele Mănăstiri
privind interpretarea legilor discutate …. Din documentul nr. 147224/21.12.1991 al Departamentu-

696
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

lui dezvoltării regionale al Ministerului nostru … şi din faptul că Ministerul educaţiei şi afacerilor reli-
gioase a creat o echipă pentru a studia problema proprietăţii bisericeşti, rezultă că statul intenţiona
să reexamineze chestiune în scopul de a o soluţiona”.

43. Reprezentantul mănăstirilor reclamante a declarat la data audierii în faţa


Curţii unul dintre terenurile discutate nu a fost transferat cooperativelor agricole ale
statului. El a susţinut, totodată, că din momentul intrării în vigoare a legii 1700/1987
autorităţile administrative au refuzat constant eliberarea autorizaţiilor necesare pentru
desfăşurarea anumitor acţiuni de exploatare curente.
În acest context, el s-a referit şi la corespondenţa efectuată dintre autoritatea fores-
tieră din Kalambaka, pe de o parte, şi cooperativa din Vlakhava şi mănăstirea Metamor-
phisis Sotiros, pe de altă parte; autoritatea forestieră a preîntâmpinat cooperativa agricolă
despre imposibilitatea tăierii pădurilor de pe terenurile forestiere aparţinând mănăstirii în
temeiul prevederilor Decretului nr. 2185 din 1952 (paragraful 9 supra), cooperativa re-
spectivă achitând deja în 1985 plata corespunzătoare pentru defrişarea terenului.
În mod similar, autorităţile forestiere din Almiros din provincia Magnesia au respins
aprobarea planului pentru patru ani de exploatare a pădurilor aparţinând mănăstirii Ano
Xenia, pe motivul unei incertitudini cu privire la statutul patrimonial al pădurii în cauză.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

44. Mănăstirile reclamante s-au adresat la 16 iulie 1987 Comisiei în următoa-


rea ordine: Ano Xenia, Ossios Loukas, Agia Lavra Kalavriton, Metamorphosis Soti-
ros şi Asomaton Petraki, împreună cu şase călugări ai acestor mănăstiri (cererea nr.
13092/87); iar la 15 mai 1988 mănăstirile Chryssoleontissa Eginis, Phlamourion Volou
şi Mega Spileo Kalavriton împreună cu patru călugări ai acestor mănăstiri şi un stareţ
(cererea nr. 13984/88). Ei au invocat încălcarea articolelor 6, 9, 11, 13 şi 14 (art. 6, 9,
11, 13, 14) din Convenţie şi a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1).
45. La data de 4 decembrie 1989, Comisia a ordonat comasarea ambelor do-
sare ale reclamanţilor. Le-a declarat admisibile la 5 iunie 1990, dar doar în măsura
în care ele emană din partea Sfintelor Mănăstiri; în rest le-a declarat inadmisibile. În
raportul său din 14 ianuarie 1993 (articolul 31) Comisia a constatat:
(a) cu privire la toate mănăstirile reclamante,
(i) că transferul titlului de proprietate prevăzut de legea nr. 1700/1987 nu a con-
stituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1) (în unanimitate);
(ii) că prevederile legii 1700/1987, astfel după cum a fost amendată de legea
1811/1988, nu a constituit o încălcare a aceluiaşi articol (P1-1) (în unanimitate);
(iii) că nu a avut loc o încălcare a articolelor 9, 11 şi 13 (art. 9, 11 şi 13) din Con-
venţie (în unanimitate) sau a dreptului mănăstirilor reclamante la un proces echitabil
în sensul articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) (în unaniminate), sau a articolului 14 combinat
cu articolele 6, 9 şi 11 din Convenţie (art. 14 + 6, art. 14+9, art. 14+11) şi articolul 1 din
Protocolul nr. 1 (art. 14+P1-1) (în unanimitate);
(b) cu privire la mănăstirile Ano Xenia, Agia Lavra Kalavriton, Metamorphosis
Sotiros, Chryssoleontissa Eginis şi Mega Spileo Kalavriton, nu a avut loc o încălcare

697
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

a dreptului de acces la un tribunal, garantat de articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) (unsprezece


voturi contra doi);
(c) cu privire la mănăstirile Asomaton Petraki, Phlamourion Volou şi Ossios Lo-
ukas, nu a avut loc o încălcare a dreptului de acces la un tribunal, garantat de articolul
6 alin. 1 (art. 6-1) (în unanimitate).
Textul integral al opiniei Comisiei şi a două opinii separate care îl însoţesc figu-
rează în anexă la prezenta hotărâre1.

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

46. În memoriile sale Guvernul solicita Curţii să „respingă ambele cereri ale
Sfintelor Mănăstiri in corpore”.
47. Mănăstirile reclamante solicitau Curţii
„ … să declare că prevederile legilor nr. 1700/1987 şi nr. 1811/1988 şi a actelor subsecvente ale
Republicii Elene sunt contrare articolului 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1), articolul 6 şi, cu titlu subsidiar,
articolelor 13, 14, 9 şi 11 din Convenţie;
… să declare că încălcările sus-menţionate au fost faţă de ansamblul reclamanţilor; şi
… să acorde o compensaţie …

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA EXCEPŢIILE PRELIMINARE


ALE GUVERNULUI

A. Competenţa ratione personae a Curţii


48. În primul rând, Guvernul a argumentat că mănăstirile reclamante nu erau
organizaţii neguvernamentale în sensul articolului 25 (art. 25) din Convenţie. El invo-
că legăturile istorice, juridice şi financiare ale Bisericii Ortodoxe şi a instituţiilor sale cu
naţiunea elenă şi statul grec, care au fost reflectate atât în Constituţia din 1975, cât şi
în legislaţia naţională, precum şi influenţa considerabilă pe care o exercită actualmen-
te Biserica Greacă asupra activităţilor statului. Atribuirea personalităţii juridice de drept
public Bisericii, incluzând mănăstirile, demonstrează în particular ataşamentul faţă de
subiectele eclesiastice. Mai mult ca atât, Biserica Ortodoxă Greacă şi instituţiile sale
joacă un rol direct, activ în administrarea publică; ele aplică deciziile administrative
ale căror legalitate a constituit subiectul revizuirii de către Curtea Administrativă Su-
premă, precum şi oricare alte decizii ale autorităţilor publice. Mănăstirile erau ierar-
hic integrate într-o structură organică a Bisericii Greceşti; au fost fondate, comasate
sau dizolvate prin decrete adoptate după consultări cu arhimandritul şi aprobate de
Sfântul Sinod Permanent, la propunerea Ministerului educaţiei şi afacerilor religioase.
Deciziile consiliilor mănăstirilor urmează a fi ratificate de către autoritatea bisericeas-

Nota Grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 301-A al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

698
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

că superioară înainte de a intra în vigoare. În cele din urmă, nu era decisiv faptul că
mănăstirile aveau personalitate juridică distinctă de cea a Bisericii; este recunoscută
posibilitatea de angajare a răspunderii internaţionale a unui stat pentru acţiunile comi-
se de entităţile juridice distincte de acesta.
49. După cum Comisia a constatat în decizia sa de admisibilitate, Curtea a
notat că mănăstirile reclamante nu exercită funcţii guvernamentale. Articolul 39 (1) a
Cartei statutare a Bisericii Greceşti descrie mănăstirile ca instituţii religioase ascetice
(paragraful 15 supra). Obiectivele lor – în mod esenţial eclesiastice şi spirituale, dar
totodată culturale şi sociale în unele cazuri – nu sunt de genul celor ce le-ar pune pe
picior de egalitate cu organizaţiile guvernamentale, constituite în scopurile adminis-
traţiei publice. Clasificarea lor ca entităţi de drept public poate fi interpretată doar prin
faptul că cadrul juridic naţional, luând în consideraţie relaţiile specifice dintre mănăs-
tiri şi stat, dorea să li se atribuie aceeaşi protecţie juridică în raporturile lor cu terţi,
acordată altor entităţi de drept public. În plus, puterea consiliilor mănăstirilor constă în
elaborarea regulilor referitoare la organizarea şi promovarea vieţii spirituale şi admi-
nistrarea internă a fiecărei mănăstiri (articolul 39 (4) – paragraful 15 supra).
Mănăstirile cad sub incidenţa supervizării spirituale din partea arhiepiscopului
(articolul 39 (2)) şi nu sub controlul statului, respectiv fiind entităţi distincte de cele ale
statului, de care sunt total independente.
Mănăstirile reclamante trebuie să fie tratate, prin urmare, ca organizaţii negu-
vernamentale în sensul articolului 25 (art. 25) din Convenţie.
B. Epuizarea căilor de recurs interne
50. În cel de-al doilea rând, Guvernul susţine că mănăstirile reclamante nu au
epuizat căile de recurs interne în câteva ocazii; nici o instanţă naţională nu a dat curs
procedurilor de examinare a plângerilor privind presupusele încălcări ale drepturilor lor.
Într-un mod general, Guvernul pretinde că imposibilitatea în dreptul grecesc de
a anula direct o dispoziţie care ar fi neconstituţională nu afectează deloc eficacitatea
protecţiei judiciare oferite reclamanţilor de sistemul juridic grecesc; controlul prealabil
pe care îl exercită din oficiu curţile şi tribunalele greceşti conduce la neaplicarea unei
legi considerate ca fiind neconstituţională. Raţiunile referitoare la constituţionalitatea
legii nr. 1700/1987 din 7 decembrie 1987 ce a fost concluzionată în decizia Curţii
Administrative Supreme (paragraful 31 supra) au fost combătute, neavând forţa res
judiciata şi nu au influenţat alte instanţe ce s-ar fi putut confrunta cu examinarea
dosarelor similare; doar Curtea Supremă Specială ar fi putut oferi o decizie finală în
acest sens în cazul în care ambele curţi supreme ale ţării ar fi ajuns la concluzii diferite
(articolul 100 alin. 1 (e) din Constituţie din 1975).
În special, Guvernul declarase că legea nr. 1700/1987 nu intra în vigoare până
la luarea deciziei concrete de către ODEP referitoare la gestionarea acelor proprietăţi
ale mănăstirilor sau privind reprezentarea mănăstirilor în chestiuni ce vizau proprie-
tăţile lor. Mănăstirile reclamante ar fi avut atunci o serie de remedii efective valabile:
posibilitatea depunerii cererilor pentru revizuirea judiciară a deciziilor administrative
ce urmau a fi luate în vederea implementării legii 1700/1987 (articolele 1 (3), 2 (3), 4

699
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

(9), 7 (2) şi 8 (1) şi (2)) – ceea ce mănăstirile au şi făcut combatând legalitatea decre-
tului prin care se desemna structura administrativă a ODEP (paragrafele 25, 27 şi 30
supra) – sau a deciziilor manageriale ale ODEP; o acţiune în faţa jurisdicţiilor civile
(articolul 72 din Codul de procedură civilă) pentru a obţine dreptul lor exclusiv asupra
gestionării şi reprezentării proprietăţii lor recunoscute juridic; şi recursurile oferite de
prevederile articolului 4 (4) din legea 1700/1987 (paragraful 26 supra).
51. Curtea a notat că şi subiectul abordat la Curtea Administrativă Supremă l-a
constituit lipsa împuternicirilor legale ale membrilor structurii administrative a ODEP şi
că Curtea respectivă a găsit prevederile legii 1700/1987 drept compatibile cu articolul
17 din Constituţie şi cu prevederile Convenţiei Europene (paragraful 31 supra). Au
fost făcute declaraţii ale judecătorilor uneia din cele mai înalte instanţe ale ţării; în con-
ţinutul său hotărârea din 7 decembrie 1987 o mare parte este consacrată motivaţiei.
Astfel de declaraţii, chiar şi prin prisma faptului că nu toate raţiunile invocate au fost
corespunzător examinate, limitează substanţial perspectivele de succes ale oricărui
alt apel eventual al mănăstirilor reclamante.
În ceea ce priveşte posibilităţile invocate de Guvern, Curtea a observat că une-
le dintre acestea se referă la prevederile ce urmau să fie materializate abia după
dizolvarea ODEP sau în cadrul aranjamentelor speciale pentru implementarea legii
1700/1987. În acest context, Curtea a remarcat că singurul remediu pe care-l solicită
articolul 26 (art. 26) din Convenţie constă în încălcarea propriu-zisă şi capacitatea de
redresare a pretenţiilor reclamanţilor (a se vedea în special hotărârea Airey contra
Irlandei din 9 octombrie 1979, Seria A, nr. 32, p. 11, alin. 19). În cele din urmă, ac-
ţiunile prevăzute de articolul 4 (4) şi (7) presupun că mănăstirile reclamante au fost
deposedate de proprietăţile lor sau că fusese emis un ordin de expulzare; după cum
acesta nu este cazul speţei la data adoptării prezentei hotărâri, ele nu sunt luate în
considerare.
Prin urmare, excepţia trebuie respinsă.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1


DIN PROTOCOLUL Nr. 1 (P1-1)

52. Mănăstirile reclamante s-au plâns de transferul unei părţi a proprietăţii lor
reale în folosul statului şi de gestionarea acesteia de către ODEP şi ulterior de către
Biserica Greacă în conformitate cu legea nrr. 1700/1987 şi 1811/1988. Ele au invocat
articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1) care prevede:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor potrivit interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”

53. Guvernul şi Comisia nu au acceptat acest argument.

A. Remarcile preliminare

700
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

54. Mănăstirile reclamante insistau esenţial asupra faptului că legile nrr.


1700/1987 şi 1811/1988 erau incompatibile cu Convenţia.
Guvernul subliniase că la data examinării prezentului caz nu au fost întreprinse
acţiuni concrete pentru aplicarea reală a legilor în raport cu mănăstirile.
55. În cauzele rezultate din cererile individuale (art. 25) sarcina Curţii nu con-
stă în a revizui legislaţia relevantă în mod abstract; ea trebuie pe cât este posibil să
examineze chestiunile ridicate în speţa examinată (a se vedea, printre altele, cazul
Padovani contra Italiei din 26 februarie 1993, Seria A, nr. 257-B, p. 20, alin. 24). În
acest scop, în speţă, Curtea trebuie să examineze legile sus-menţionate, în măsura în
care mănăstirile reclamante invocă repercusiunile acestora asupra proprietăţii lor.
Astfel de consecinţe au început deja să se facă simţite datorită naturii speciale
a unor prevederi ale legii nr. 1700/1987, în particular articolul 3 (paragraful 25 supra),
precum şi din faptul că legea a început să fie aplicată inclusiv prin intermediul circula-
relor ministeriale şi deciziilor administrative luate (paragrafele 39 şi 43 supra).
Curtea a notat că terenurile forestiere şi agricole ale mănăstirilor reclaman-
te sunt în prezent reglementate de două regimuri juridice paralele: prevederile legii
nr. 1700/1987, care stabilesc gestionarea proprietăţilor mănăstirilor Ano Xenia, Agia
Lavra Kalavriton, Metamorphosis Sotiros, Chryssoleontissa Eginis şi Mega Spileo
Kalavriton, precum şi prevederile din legea nr. 1811/988, care vizează mănăstirile
Asomaton Petraki, Ossios Loukas şi Phlamourion Volou. Prin urmare, Curtea a decis
necesar să facă o distincţie clară dintre trei mănăstiri, care au semnat acordul din 11
mai 1988 şi cele care nu au semnat acest document.
În ceea ce priveşte mănăstirile care nu au semnat acordul respectiv, Curtea a
decis cu atât mai mult să examineze poziţia lor doar prin prisma prevederilor legii nr.
1700/1987 care continuă a fi aplicate faţă de proprietatea în discuţie, precum şi prin
faptul că multe din alte prevederi ale legii respective au fost aplicate doar o perioadă
scurtă de timp, sau au devenit caduce din momentul abolirii ODEP (articolul 1 (1) şi 2
(1) şi (2) din legea nr. 1700/1987 – paragraful 25 supra).
Curtea a mai observat că proprietatea imobilă urbană a celor opt mănăstiri recla-
mante nu mai constituie subiect al discuţiilor în faţa Curţii, deoarece gestionarea acestora
a fost trecută în responsabilitatea Sfântului Sinod Permanent din momentul intrării în vi-
goare a legii nr. 1811/1988 (articolul 2 (3) din legea nr. 1811/1988 – paragraful 33 supra).
B. Poziţia mănăstirilor care nu sunt parte la acordul din 11 mai 1988
1. Existenţa unei ingerinţe în dreptul la proprietate şi determinarea regulilor
relevante în temeiul prevederilor articolului 1 (P1-1)
56. Potrivit jurisprudenţei Curţii, articolul 1 (P1-1), care garantează în substanţă
dreptul la proprietate, conţine trei reguli distincte (a se vedea decizia în cazul James
ş.a. contra Regatului Unit din 21 februarie 1986, Seria A, nr. 98-B, p. 29, alin. 37).
Prima, care este exprimată în prima propoziţie a primului alineat şi este de natură
generală, prevede principiul respectării proprietăţii. A doua regulă, din cea de-a doua
propoziţie al aceluiaşi alineat, se referă la privarea de proprietate şi o subordonează

701
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

unor condiţii. Cea de-a treilea, conţinută în al doilea alineat, recunoaşte că Statele
Contractante sunt abilitate, printre altele, să reglementeze folosinţa bunurilor potrivit
interesului general. A doua şi a treia regulă, care se referă în particular la ingerinţa
în dreptul de a beneficia liber de dreptul la proprietate, urmează a fi interpretate în
lumina principiului consacrat în prima regulă.
57. Guvernul susţine că plângerile mănăstirilor reclamante care nu sunt parte la
acordul din 11 mai 1988 – Ano Xenia, Agia Lavra Kalavriton, Metamorphosis Sotiros,
Chryssoleontissa Eginis şi Mega Spileo Kalavriton – se referă la încălcări iluzorii a
dreptului garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 (P1-1), din moment ce prevederile
legii nr. 1700/1987, în special articolul 3, nu au fost suficiente pentru privarea acestor
mănăstiri prin forţa legii de dreptul lor asupra proprietăţii discutate sau să transfere
către stat posesia sau folosinţa proprietăţii respective.
El se referă la articolul 3 (1) (A) şi, în particular, asupra termenului „urmează a
fi considerat drept proprietatea … statului”, care, potrivit lui, oferă articolului respectiv
un subînţeles special. El susţine că în realitate prevederea aceasta crea mai curând
o prezumţie a deţinerii proprietăţii, o ficţiune juridică care putea fi uşor combătută prin
demonstrarea contrariului. Expresia „considerată a fi proprietatea … statului” nu în-
seamnă că statul de fapt a preluat dreptul de proprietate asupra proprietăţii relevante;
această chestiune rămâne pendinte până la stabilirea satisfăcătoare în plan juridic
a drepturilor invocate de mănăstiri. Concluzia ce derivă dintr-o astfel de abordare
directă a fost confirmată de contextul prevederii, în special protecţia juridică oferită
mănăstirilor de articolul 4 (4) şi (7) din legea nr. 1700/1987, care le permite mănăsti-
rilor să-şi demonstreze dreptul la proprietate prin prezentarea dovezilor concludente
în faţa autorităţilor imparţiale, mai exact în faţa tribunalelor. În plus, statului îi aparţine
obligaţia de a căuta modalităţi şi metode relevante pentru determinarea situaţiilor juri-
dice dubioase în ceea ce priveşte dreptul asupra proprietăţii şi să stabilească proce-
dura în acest scop.
58. Curtea consideră că prin crearea prezumţiei dreptului statului asupra pro-
prietăţii discutate, articolul 3 (1) (A) operează o modificare a sarcinii probaţiunii care
este pusă în continuare în sarcina mănăstirilor reclamante, care pot să-şi apere
proprietatea asupra terenurilor în discuţie doar prin prezentarea actelor corespun-
zătoare adecvat înregistrate, a titlurilor de proprietate, a dispoziţiilor legale sau a
deciziilor finale ale instanţelor în acţiunile demarate împotriva statului. Articolul 3
(1) (A), combinat cu articolul 1 (1), privează mănăstirile reclamante de posibilitatea
de a invoca, în ideea aducerii probei contrare, toate mijloacele de achiziţionare a
proprietăţii prevăzute în legislaţia greacă, în temeiul cărora mănăstirile reclamante
şi-au dobândit patrimoniul, în special uzucapiunea şi chiar decizie judiciară definiti-
vă împotriva persoanelor private. Această concluzie este susţinută de Tribunalul de
mare instanţă din Patras în decizia sa în cauza nr. 35/1991 (paragraful 41 supra),
care se referea la mănăstirea nereclamantă, dar reflectă foarte bine consecinţele
intrării în vigoare a articolului 3.
59. Potrivit memoriilor prezentate de Guvern, unele loturi de pământ în realitate
aparţin statului, iar mănăstirile reclamante au ocupat terenurile respective. Curtea Ad-

702
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

ministrativă Supremă, prin decizia sa din 7 decembrie 1987 (paragraful 31 supra), a


conchis că prevederile legii nr. 1700/1987 nu privează mănăstirile de proprietatea lor,
deoarece rezultă faptul că proprietatea respectivă nu aparţine mănăstirilor.
60. Curtea nu este în măsură să cerceteze din propria iniţiativă care din terenu-
rile discutate pot fi apreciate prin prisma legislaţiei naţionale drept aparţinând statului
şi care nu. Curtea a notat, însă, că mănăstirile reclamante, care sunt primordial părţi
constituante ale Bisericii Greceşti şi au fost fondate cu mult înaintea statului grec, au
acumulat considerabile proprietăţi imobile de-a lungul secolelor. Indiscutabil, titlurile
de proprietate, obţinute pe parcursul Imperiului Bizantin sau a celui Otoman, au fost
pierdute sau distruse. În privinţa unor astfel de terenuri, ocupate deja de atât timp şi
chiar fără careva titlu juridic, perioada de posesie necesară pentru a se prevala de
prescripţia achizitivă faţă de stat şi terţi a expirat odată cu intrarea în vigoare a legii
nr. 1700/1987. Asupra acestui aspect Curtea a acordat o atenţie particulară dobândirii
proprietăţii prin uzucapiune, deoarece în Grecia nu existau planuri cadastrale şi era
imposibil de obţinut titluri de proprietate oficial înregistrate înainte de 1856, iar a suc-
cesiunilor înainte de anul 1946 (paragraful 24 supra).
61. Statului, considerându-se proprietar al unor astfel de proprietăţi agricole
şi forestiere în conformitate cu prevederile paragrafului (1) (A) a articolului 3, i se
oferă automat dreptul de folosinţă şi posesie al acestora potrivit paragrafului (1)
(B) al aceluiaşi articol (paragraful 25 supra). În opinia Curţii, este vorba aici nu de
o simplă normă procedurală referitoare la sarcina probaţiunii, ci de o prevedere de
fond al cărei efect constă în transferul întregii posesii asupra proprietăţii respective
în subordinea statului.
62. Guvernul subliniază că formularea articolului 3 (1) (B) nu presupunea altceva
decât indicarea abstractă a faptului că existau temeiuri juridice pentru o astfel de po-
sesie. Or, posesia, nu este o situaţie fictivă; atât timp cât statul nu-şi asumă autoritatea
fizică asupra terenurilor discutate (şi încă nu a făcut-o), nu-şi poate exercita drepturile
ce derivă din posesie şi folosinţă. Guvernul a citat în calitate de probă articolul 4 din
legea, care cerea oricărui titular al terenului să-l transmită în folosul statului.
Cu toate acestea, nu poate fi vorba de o pierdere a folosinţei sau posesiei îna-
inte de existenţa unui ordin de expulzare administrativă. Chiar şi în acest caz, articolul
4 acordă mănăstirilor reclamante o protecţie efectivă, mai curând prin procedurile
unei anulări judiciare ale unui asemenea ordin, pe parcursul cărora instanţa va verifi-
ca de asemenea drepturile mănăstirilor ce rezultă din uzucapiune, sau printr-o acţiune
în revendicare în temeiul articolelor 1094-1112 din Codul civil (paragraful 26 supra).
63. Curtea nu a putut accepta argumentele Guvernului la acest capitol. Ea a notat
că articolul 4 din legea nr. 1700/1987 se referă la prevederi tehnice, elaborate pentru a im-
plementa articolul 3 din lege. În primul său paragraf, articolul 4 permite mănăstirilor recla-
mante în termen de două luni transmiterea terenurilor discutate şefului departamentelor
forestiere sau agricole locale, în caz contrar acesta din urmă este abilitat să emită ordinul
de expulzare. În ceea ce priveşte remediile oferite paragrafele (4) şi (7), primul din ele nu
are efect suspensiv, iar al doilea implică faptul că reclamanţii au cedat benevol bunurile lor
sau că nu au exercitat primul recurs în termenii stabiliţi în acest scop.

703
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

64. Guvernul a reiterat în fapt că nici una din mănăstirile reclamante nu au


transferat proprietatea sa în favoarea statului şi nici un ordin de expulzare nu a
fost emis în acest context faţă de vreo mănăstire, iar decretul, care urma să pre-
vadă aranjamentele detaliate pentru aplicarea articolelor 3 şi 4 din lege, nu a fost
încă emis. Referindu-se la soluţionarea amiabilă a conflictului dintre stat şi Biserica
Greacă prin semnarea acordului de la 11 mai 1988 şi la intenţia declarată a statului
de a recurge la revizuirea întregului aspect al proprietăţii bisericeşti (paragraful 42
supra), Guvernul insista asupra faptului că prevederile legii nr. 1700/1987 a rămas
un text inaplicabil.
65. Curtea a observat, totodată, că nici una din cinci mănăstiri nu a devenit
parte la acordul din 11 mai 1988 pe parcursul unui an de la ratificarea acestuia de
către Parlament, potrivit articolului 2 (1) din legea nr. 1811/1988 (paragraful 33 supra).
Respectiv, prevederile legii 1700/1987 rămân aplicabile pentru acestea. Faptul că nu
a fost emis nici un ordin de expulzare administrativă nu constituie o garanţie că un
asemenea ordin nu va fi emis pe viitor, în special având în vedere circularele din 5 şi
20 februarie 1989 (paragraful 39 supra), care sunt încă valabile, şi atitudinea autorită-
ţilor administrative după semnarea acordului (paragraful 43 supra).
66. Prin urmare, a avut loc o ingerinţă în dreptul mănăstirilor reclamante de a
beneficia liber de dreptul la proprietate, care s-ar analiza într-o „privare” de proprietate
în sensul celei de-a doua propoziţie a primului alineat al articolului 1 (P1-1).
2. „Pentru o cauză de utilitate publică”
67. Curtea trebuie să determine dacă această privare de proprietate urmărea un
scop legitim de utilitate publică în sensul celei de-a doua normă a articolului 1 (P1-1).
68. Mănăstirile reclamante disputau legitimitatea scopurilor legii 1700/1987,
afirmând că această lege nu a fost elaborată pentru a transmite terenurile discutate
către fermierii care nu dispuneau de pământ, ci pentru a permite dezvoltarea profita-
bilă a acestora. Articolul 2 (1) din legea 1700/1987 oferă prevederi - într-o formă mai
curând a unei puteri opţionale - ce permit transferul folosinţei pământului în discuţie
către fermieri, care erau - sau urmau să devină în curând - membri ai cooperativelor
agricole şi fermieri nevoiaşi. Dacă legislaţia ar fi promovat anumite politici sociale,
s-ar fi putut atinge aceleaşi rezultate fără a atinge dreptul de proprietate a mănăs-
tirilor reclamante.
69. Curtea a remarcat că raportul explicativ la proiectul de lege, transmis spre
examinare Parlamentului, descrie raţionamentele pentru astfel de acţiuni: a pune
capăt vânzărilor ilegale a unor astfel de terenuri, fărâmiţării lor şi abandonării sau
dezvoltării necontrolate a acestora (paragraful 24 supra). Caracterul neobligatoriu al
cesiunii folosirii acestor terenuri către agricultori sau cooperative agricole (articolul 2
(1) din lege - paragrafele 25 şi 68 supra) şi includerea instituţiilor publice printre bene-
ficiarii acestor transferuri (articolul 2 (1) din lege) ar putea provoca unele dubii vizavi
de raţiunile unor astfel de acţiuni, dar ele nu sunt suficiente pentru a lipsi obiectivele
majore ale legii 1700/1987 de caracterul legitim „de utilitate publică”.
3. Proporţionalitatea ingerinţei

704
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

70. O ingerinţă în dreptul de a beneficia liber de proprietate trebuie să mena-


jeze „un just echilibru” dintre exigenţele interesului general al comunităţii şi cerinţele
protecţiei drepturilor fundamentale individuale (a se vedea, printre altele, hotărârea
Sporrong & Lonnroth contra Suediei din 23 septembrie 1982, Seria A, nr. 52, p. 26,
alin. 69). Grija asigurării unui astfel de echilibru este reflectată în structura articolului
1 (P1-1) în întregime (ibid.), incluzând cea de-a doua propoziţie, care urmează a fi
interpretată prin prisma principiului general enunţat în prima propoziţie (paragraful 56
supra). În particular, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate dintre
modalităţile utilizate şi scopurile urmărite de oricare acţiune ce privează persoana de
proprietatea sa (a se vedea hotărârea James ş.a. precitată, p. 34, alin. 50).
71. Pentru a aprecia dacă măsura contestată respectă justul echilibru şi în
special dacă ea nu impune reclamanţilor o sarcină neproporţională, este cazul de a
lua în considerare modalităţile de compensaţie în corespundere cu legislaţia internă.
În acest context, preluarea proprietăţii fără achitarea valorii rezonabile a acesteia va
constitui firesc o ingerinţă disproporţionată şi lipsa totală a compensaţiilor poate fi
considerată drept justificabilă în temeiul prevederilor articolului 1 (P1-1) doar în cir-
cumstanţe excepţionale. Articolul 1 (P1-1) nu garantează, totodată, dreptul la com-
pensarea completă în toate circumstanţele, din moment ce obiectivele legitime de
„utilitate publică” pot milita pentru o rambursare inferioară decât valoarea deplină de
piaţă (a se vedea hotărârea Lithgow ş.a. contra Regatului Unit din 8 iulie 1986, Seria
A, nr. 102, pp. 50-51, paragr. 121).
72. Mănăstirile reclamante susţineau că prevederile legii nr. 1700/1987 nu sa-
tisfăceau condiţia proporţionalităţii.
73. Comisia a considerat acele circumstanţe excepţionale - precum modalităţile
prin care a fost achiziţionată şi utilizată proprietatea, dependenţa mănăstirilor de Bise-
rica Greacă şi dependenţa Bisericii de stat - drept justificând absenţa compensaţiilor.
74. Curtea nu a fost de acord cu această concluzie.
În 1952 legislatorul grec a întreprins măsuri în vederea exproprierii unei mari
părţi a proprietăţii agricole a mănăstirilor. În 1952, precum şi în 1987, mănăstirile nu
mai exercitau aceleaşi funcţii sociale, educaţionale şi culturale pe care le aveau înain-
te de crearea statului grec (paragraful 6 supra). Legislaţia, însă, prevedea compensa-
rea unei treimi din valoarea reală a terenurilor expropriate (paragraful 9 supra).
Or, nu există prevederi similare în legea nr. 1700/1987.
Cele 5 procente, prevăzute drept rambursare pentru transmiterea fermierilor a
dreptului de folosinţă asupra terenului discutat, vor fi plătite, doar după transmiterea
către stat a dreptului de proprietate, persoanei juridice de drept privat, care urma a
fi constituită în temeiul prevederilor articolului 9 din lege, şi exclusiv în scopul nece-
sităţilor educaţionale (paragraful (1) (B) a articolului 3 - paragrafele 25 şi 28 supra).
Abilitarea dreptului de a oferi teren mănăstirilor ce nu dispun de suficientă proprietate
imobilă în scopul „prelucrării exclusiv de către însuşi călugări” (articolul 3 (3) din lege)
şi alocaţiile bugetare prevăzute în acest sens în articolul 10 (paragraful 28 supra) nu
pot fi considerate drept modalitate de compensare.

705
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

75. Prin aceasta, impunând o sarcină considerabilă asupra mănăstirilor reclaman-


te în vederea privării lor de proprietate, legea nr. 1700/1987 nu respectă un just echilibru
dintre diversele interese discutate potrivit articolului 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1).
Prin urmare, a avut loc o încălcare a acestui articol (P1-1) în cazul a cinci mă-
năstiri reclamante, care nu au semnat acordul din 11 mai 1988.

C. Poziţia a trei mănăstiri părţi la acordul din 11 mai 1988

76. Mănăstirile Asomaton Petraki, Ossios Loukas şi Phlamourion Volou susţin că


legea nr. 1811/1988 contravine prevederilor articolului 1 din Protocolul Nr. 1 (P1-1). Ele
declarau că au fost forţate să semneze acordul din 11 mai 1988. Totodată, ele afirmau
că au fost induse în eroare de către Biserica Greacă, pornind de la faptul că Biserica
respectivă şi-a depăşit atribuţiile prin neconformarea la condiţiile stipulate în acordul
preliminar (paragrafele 32 şi 36 supra). Ele nu au beneficiat de careva compensaţii
pentru cedarea în folosul statului a unei părţi din proprietatea lor agricolă şi forestieră,
cu atât mai mult că, de compensaţia prevăzută de prevederile articolului 4 din acord, a
beneficiat Biserica Greacă şi nu mănăstirile părţi la acord (paragraful 34 supra).
77. În raportul său Comisia considerase drept inutilă examinarea acestui su-
biect în contextul concluziilor sale referitoare la mănăstirile reclamante în ansamblu.
78. Curtea, a cărei poziţie este diferită în ceea ce priveşte chestiunea generală
(paragraful 55 supra), nu poate, totuşi, ignora faptul că trei dintre mănăstirile recla-
mante au semnat acordul din 11 mai 1988. Respectiv, una din acestea a apelat la
instanţele naţionale, invocând numeroase vicii de fond şi de formă. Curtea de Apel
din Atena a conchis că ratificarea acordului de către Parlament a avut efectul validării
acestuia în întreaga lui totalitate (paragrafele 36-38 supra).
Din probele, aduse în faţa Curţii, nu se poate concluziona că cele trei mănăstiri
în cauză au acţionat fiind forţate. Prin urmare, Curtea trebuie să constate că nu a avut
loc o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6


ALINEATUL 1 (art. 6-1) DIN CONVENŢIE

79. Mănăstirile reclamante au invocat încălcarea articolului 6, alineatul 1 (art.


6-1) din Convenţie care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) de către o instanţă (...) care va hotărî
(...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil (...)

În depoziţiile sale scrise ele susţineau că articolul 1 (1) din legea 1700/1987
i-a privat de dreptul de a sesiza o instanţă pentru a examina, pentru început, orice
contestare referitoare la gestionarea proprietăţii rămase în proprietatea lor şi, ul-
terior, orice litigiu privind fixarea compensaţiilor pentru exproprierea unei părţi din
proprietatea lor.
80. Precum concluzionase Curtea în hotărârea sa Golberg contra Regatului
Unit din 21 februarie 1975, articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) „prevede „dreptul la instanţă”,

706
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

din care dreptul de acces, nefiind altceva decât dreptul de a demara o procedură în
instanţă în cauze civile, reprezintă un aspect” (Seria A, nr. 18, p. 18, alin. 36). Artico-
lul 6 alin. 1 (art. 6-1) „poate [astfel] fi invocat de către oricine consideră drept ilegală
ingerinţa în exercitarea drepturilor sale (civile) şi se plânge de faptul că nu a fost în
posibilitatea de a apela la o instanţă în conformitate cu cerinţele prevăzute de articolul
6 alin. 1 (art. 6-1)” (a se vedea hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere con-
tra Belgiei din 23 iunie 1981, Seria A, nr. 43, p. 20, alin. 44). În acest context, dreptul
la proprietate este indubitabil un „drept civil” (a se vedea, printre altele, hotărârea
Sporrong şi Lonnroth precitată, p. 29, alin. 79). În acelaşi timp, „dreptul la instanţă”,
garantat de articolul 6 alin. 1 (art. 6-1), „se extinde doar asupra contestaţiilor privind
‚drepturile şi obligaţiile’ (civile) care pot fi considerate, cel puţin în baza temeiurilor so-
lide, drept recunoscute prin prisma legislaţiei naţionale; [articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) nu
asigură în sine „drepturilor şi obligaţiilor” (cu caracter civil) un conţinut material deter-
minat în ordinea juridică a Statelor Contractante” (a se vedea, printre altele, hotărârea
Lithgow ş.a. precitată, p. 70, alin. 192).
81. Prima plângere poate fi formulată doar de către mănăstirile care nu sunt
parte la acordul din 11 mai 1988. Mănăstirile contractante beneficiază în temeiul ar-
ticolului 5 al acordului (paragraful 35 supra), de calitatea de a acţiona orice litigiu
referitor la patrimoniul pe care îl păstrează.
Pe de altă parte, articolul 1 (1) din legea 1700/1987, potrivit căreia mănăstiri-
le, care nu sunt parte la acord, rămân sub gestionare şi în totalitate dependente de
Biserica Greacă în ceea ce priveşte apărarea proprietăţii lor, care nu sunt transferate
potrivit articolului 3.
82. Comisia considerase că sistemul adoptat fusese justificat; Biserica Greacă,
care a preluat după dizolvarea ODEP funcţiile de gestionare a respectivelor proprie-
tăţi, avea un interes evident ca ele să fie apărate în justiţie într-un mod adecvat.
Guvernul a fost de acord cu Comisia la acest subiect şi adăugase că remediile
prevăzute la paragrafele (4) şi (7) a articolului 4 - prevederile speciale ale cărora pre-
valează asupra clauzelor generale din articolul 1 (1) - oferă acestor mănăstiri cadrul
juridic necesar pentru apărarea dreptului lor la proprietate.
83. Curtea, de asemenea, a constatat că legislaţia greacă a investit mănăsti-
rile cu statutul de persoane juridice de drept public în ideea de a le oferi o protecţie
mai semnificativă (paragraful 49 supra). Curtea notase că la momentul când ODEP
- majoritatea membrilor consiliului de administrare al căruia erau desemnaţi de către
autorităţile bisericeşti - gestiona proprietatea mănăstirilor ce urma a fi realizată, mă-
năstirile aveau capacitatea de a întreprinde acţiuni judiciare.
Privind mănăstirile de orice posibilitate de a înainta în instanţă orice plângere
împotriva statului, terţilor părţi sau chiar Bisericii Greceşti privind dreptului său la pro-
prietate, sau intervenind în astfel de proceduri, articolul 1 (1) periclitează însuşi esen-
ţa „dreptului lor la un proces echitabil” (a se vedea hotărârea Philis contra Greciei din
27 august 1991, Seria A, nr. 209, p. 23, alin. 65; şi Fayed contra Regatului Unit din 21
septembrie 1994, Seria A, nr. 294-B, pp. 49-50, alin. 65).

707
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

84. Prin urmare, a avut loc o încălcare a prevederilor articolului 6 alin. 1 (art.
6-1) privind prima plângere a mănăstirilor reclamante, nesemnatare a acordului din
11 mai 1988.
85. În ceea ce priveşte cea de-a doua parte, Curtea, luând în consideraţie concluzi-
ile formulate la paragraful 78 supra, notează din nou că această acuzaţie poate fi înaintată
doar de către mănăstirile reclamante care nu sunt parte la acordul din 11 mai 1988.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, în principiu, articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) garantează
dreptul de acces la instanţă pentru obţinerea unei decizii asupra contestaţiilor prin
prisma legislaţiei naţionale cu privire la valoarea compensaţiilor pentru exproprie-
rea proprietăţii (a se vedea, inter alia, hotărârea Lithgow ş.a. precitată, p. 70, alin.
192). Reclamanţii nu pot obţine nici un titlu compensatoriu din prevederile legii nr.
1700/1987, potrivit cărora se consideră că proprietarul terenurilor discutate nu sunt
mănăstirile (paragraful 31 supra). În lumina concluziilor făcute în temeiul articolului 1
din Protocolul nr. 1 (P1-1) în ceea ce priveşte absenţa compensaţiilor în prevederile
legii nr. 1700/1987 (paragraful 74 supra) şi concluziilor formulate la paragraful 84
supra, Curtea nu consideră necesar a examina în continuare această plângere în
temeiul articolului 6 alin. 1 (art. 6-1).

IV. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI


ALE ARTICOLELOR 9 ŞI 11 (art. 9, art. 11) DIN CONVENŢIE

86. Mănăstirile reclamante au invocat încălcările dreptului la libertatea religiei


(articolul 9 din Convenţie) (art. 9) şi a dreptului lor la asociere (articolul 11 din Conven-
ţie) (art. 11) pe motiv că legea nr. 1700/1987 le-a privat de mijloacele necesare pentru
promovarea obiectivelor lor religioase şi de menţinerea tezaurelor creştinităţii.
Referindu-se la prevederile articolului 9 (art. 9), ele susţineau că dispoziţiile
legii respective vor împiedica desfăşurarea misiunii lor ascetice. În ceea ce priveşte
articolul 11 (art. 11), ele au subliniat că legea respectivă va împiedica sporirea numă-
rului călugărilor şi va obstrucţiona bunăvoinţa de a face donaţii mănăstirilor.
87. Curtea, împreună cu Guvernul şi Comisia, nu subscrie acestor alegaţii. În
ceea ce priveşte prima parte a acuzaţiei, Curtea a considerat că prevederile legii, deşi
contrare articolului 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1), nu vizează în nici un mod bunurile
reclamanţilor destinate practicării cultului şi, respectiv, nu aduc atingere exercitării
dreptului la libertatea religiei. Partea a doua a plângerii pare a fi mai mult ipotetică.
88. În consecinţă, nu a avut loc o încălcare a articolului 9 şi 11 (art. 9, art. 11)
din Convenţie.

V. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI


13 (art. 13) DIN CONVENŢIE

89. Mănăstirile reclamante au susţinut că, contrar articolului 13 (art. 13) din
Convenţie, ele nu au avut parte de un remediu efectiv în faţa autorităţilor naţionale,
pentru a se plânge de încălcarea drepturilor garantate de Convenţie.

708
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

90. Curtea, ca şi Comisia, a reiterat că articolul 13 (art. 13) nu merge atât de


departe încât să ceară un recurs prin care să se poată denunţa în faţa unei autorităţi
naţionale legile unui Stat Contractant ca fiind contrare Convenţiei (a se vedea hotărâ-
rea James ş.a. precitată, p. 47, alin. 85). Cererea mănăstirilor reclamante urmează,
astfel, a fi respinsă.

VI. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI


14 DIN CONVENŢIE, COMBINAT CU ARTICOLELE 6, 9 ŞI
11 DIN CONVENŢIE ŞI ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL
Nr. 1 (art. 14+6, art. 14+9, art. 14+11, art. 14+P1-1)

91. Mănăstirile reclamante au invocat în cele din urmă articolul 14 (art. 14) din
Convenţie, care prevede:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată
fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice, origine
naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”

În faţa Comisiei mănăstirile reclamante susţineau că sunt victime ale discri-


minării prin faptul că doar mănăstirile ortodoxe au fost vizate de prevederile legii
nr. 1700/1987.
92. Potrivit jurisprudenţei Curţii, articolul 14 (art. 14) nu interzice toate diferenţieri-
le de tratament în exercitarea drepturilor şi libertăţilor (a se vedea, în cele din urmă, ho-
tărârea Hoffmann contra Austriei din 23 iunie 1993, Seria A, nr. 255-C, p. 58, alin. 31).
Pornind de la strânsele legături între Biserica Greacă şi mănăstirile reclaman-
te, distincţia făcută între ultimele şi mănăstirile Patriarhiei Ecumenice a Constantino-
polului sau cele ale Patriarhatului de Alexandria, Antioch şi Ierusalim, sau celor ale
Sfântului Mormânt şi Sfântei Mănăstiri de Sinai, sau ale altor biserici, ordine şi religii,
nu constituie un motiv şi nu întruneşte justificarea rezonabilă. Prin urmare, nu a avut
loc o încălcare a prevederilor articolului 14 combinat cu articolele sus-menţionate din
Convenţie şi Protocolul nr. 1 (art. 14+6, art. 14+9, art. 14+11, art. 14+P1-1).
93. În memoriile sale prezentate Curţii, mănăstirile reclamante au invocat, de
asemenea, distincţia creată de legea 1811/1988 între mănăstirile care au semnat
acordul din 11 mai 1988 şi cele care nu l-au semnat.
94. În lumina celor formulate la paragrafele 75, 84 şi 88 supra, Curtea nu con-
sideră necesar a examina o plângere bazată pe articolul 14 combinat cu articolele 6
alin. 1, 9 şi 11 din Convenţie şi articolul 1 din Protocolul nr. 1 (art. 14+6-1, art. 14+9,
art. 14+11, art. 14+P1-1).

VII. APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50) DIN CONVENŢIE

95. Articolul 50 (art. 50) din Convenţie prevede:


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu

709
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________

permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

96. În temeiul acestui text, mănăstirile reclamante solicită repararea prejudiciu-


lui material şi rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
A. Prejudiciu material
97. Cu titlu de prejudiciu material, opt mănăstiri reclamante solicită
7.640.255.213.120 (şapte trilioane şase sute patruzeci miliarde două sute cincizeci şi
cinci milioane două sute treisprezece mii una sută douăzeci) drahme (GRD).
98. Potrivit Guvernului, mănăstirile nu au identificat patrimoniul vizat de pre-
vederile litigioase. Cererea lor de reparare, care acoperă totalitatea proprietăţii lor:
mănăstiri, biserici, clădiri urbane şi proprietăţi pentru care nu există titluri de proprie-
tate, ar fi mult prea vagă pentru a fi evaluată. Pentru a face o apreciere corectă este
necesar a identifica întreaga proprietate a mănăstirilor reclamante, care este întinsă
pe întreg teritoriul Greciei.
99. Delegatul Comisiei nu s-a pronunţat.
100. În circumstanţele speţei, Curtea consideră că chestiunea aplicării articolu-
lui 50 (art. 50) nu este tranşată pentru aprecierea prejudiciului material şi urmează a
fi rezervată, ţinând cont de eventualitatea unui acord încheiat între statul reclamat şi
mănăstirile reclamante (art. 54 alin. 1 şi 4 din regulamentul A al Curţii).
B. Costurile şi cheltuielile
101. Mănăstirile reclamante, de asemenea, au solicitat 8.400.000 GRD (opt
milioane patru sute mii drahme) pentru onorariile avocaţilor şi cheltuielile aferente
procedurilor în faţa instituţiilor Convenţiei.
102. Guvernul a considerat această pretenţie vagă şi exagerată; el consideră
că doar o pătrime din suma indicată va fi în corespundere cu criteriile stabilite de ju-
risprudenţa Curţii.
103. Delegatul Comisiei nu a exprimat vreo opinie.
104. Ţinând cont de constatarea încălcării a principalelor aspecte ale speţei,
Curtea a satisfăcut această cerere în întregime.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE

1. Respinge excepţiile preliminare ale Guvernului;


2. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1) în ceea
ce priveşte mănăstirile reclamante ce nu sunt parte la acordul din 11 mai 1988;
3. Susţine că nu a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1) în
ceea ce priveşte mănăstirile reclamante ce sunt parte la acordul din 11 mai 1988;
4. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 6 alin. 1 (art. 6-1) din Convenţie în
ceea ce priveşte prima plângere a mănăstirilor reclamante care nu sunt parte la
acordul din 11 mai 1988;

710
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

5. Susţine că nu este necesar a examina cea de-a doua parte a plângerii mănăstirilor
reclamante în conformitate cu articolul 6 alin. 1 (art. 6-1), care nu sunt parte la
acordul din 11 mai 1988;
6. Susţine că nu a avut loc o încălcare a articolelor 9, 11 şi 13 (art. 9, art. 11, art. 13)
din Convenţie;
7. Susţine că nu a avut loc o încălcare a prevederilor articolului 14, combinat cu arti-
colele 6 alin. 1, 9 şi 11 din Convenţie şi articolul 1 din Protocolul nr. 1 (art. 14+6-1,
art. 14+9, art. 14+11, art. 14+P1-1) privind distincţia între mănăstirile reclamante,
care se subordonează Bisericii Greceşti, şi mănăstirile care sunt subordonate pa-
triarhiilor menţionate la paragraful 92;
8. Susţine că nu este necesară examinarea plângerii în temeiul articolului 14 din
Convenţie, combinat cu aceleaşi articole (art. 14+6-1, art. 14+9, art. 14+11, art.
14+P1-1) privind distincţia între mănăstirile reclamante care au semnat acordul din
11 mai 1988 şi cele care nu l-au semnat;
9. Susţine că statul reclamat va achita mănăstirilor reclamante care nu sunt parte la
acord suma de 8.400.000 GRD (opt milioane patru sute mii drahme), în termenul
de trei luni, pentru costuri şi cheltuieli;
10.Susţine că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 50 nu este tranşată în ceea
ce priveşte prejudiciul material;

prin urmare, Curtea


(a) o rezervă asupra acestui punct;
(b) invită Guvernul şi mănăstirile reclamante, care nu sunt parte la acordul din
11 mai 1988, să transmită în următoarele şase luni observaţiile lor referitoare la acest
subiect şi, în particular, să notifice Curtea despre oricare acord încheiat;
(c) rezervă aplicarea procedurii ulterioare şi delegă Preşedintelui Curţii compe-
tenţa de a o fixa dacă va fi necesar.

Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică la Pa-


latul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 9 decembrie 1994.

Semnat: Rolv Ryssdal,


Preşedinte

Herbert Petzold
Grefier în funcţie

711
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________

712
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

VEREINIGUNG DEMOLRATISHER SOLDATEN


ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
(Cererea nr. 15153/89)

HOTĂRÂRE

19 decembrie 1994

În cauza Vereinigung Demokratisher Soldaten Österreichs şi Gubi c. Aus-


triei1,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului („Convenţia”) şi cu
clauzele pertinente din regulamentul A2 al Curţii (2), într-o cameră compusă din urmă-
torul complet:
Dnii R. Bernhardt, preşedinte,
Thor Vilhjalmsson,
F. Matscher,
C. Russo,
A. Spielmann,
S. K. Martens,
Dna E. Palm,
Dnii I. Foighel,
L. Wildhaber.
şi, de asemenea dl H. Pertzold, grefier în funcţie,
după ce au deliberat cu uşile închise la 23 iunie şi 23 noiembrie 1994,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

Nota Grefei:
1
Cauza poartă numărul 34/1993/429/508. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele trei - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9)
şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El
corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

713
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

PROCEDURA

1. Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului


(„Comisia”) la 9 septembrie 1993, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 § 1
şi articolul 47 din Convenţie. La origine se află cererea (nr. 15153/89) introdusă contra
Republicii Austria, cu care o asociaţie privată de drept austriac, Vereinigung demokra-
tischer Soldaten Österreichs („the VDSÖ”) şi un cetăţean austriac, dl Berthold Gubi, a
sesizat Comisia la 12 iunie 1989 în temeiul articolului 25.
Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia
Austriei de recunoaştere obligatorie a Curţii (articolul 46). Ea are drept scop obţinerea
unei decizii asupra chestiunii dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din par-
tea statului reclamat a obligaţiilor sale în temeiul articolelor 10, 13 şi 14 din Convenţie.
2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 paragraful 3 d)
din regulamentul A, reclamanţii şi-au manifestat dorinţa de a participa la proces şi
şi-au desemnat un reprezentant (articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din dl F.Matscher, judecător ales din par-
tea Austriei (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul
21§ 3 (b) din regulamentul A). La 24 septembrie 1993, acesta din urmă i-a desemnat,
prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi şapte membri şi anume, dl Thor
Vilhjalmsson, dl C. Russo, dl A. Spielmann, dl S.K. Martens, dna E. Palm, dl I. Foigel,
şi dl. L. Wildhaber (articolul 43 şi 21 §1 din regulamentul A). Ulterior, dl R. Bernhardt,
Vicepreşedinţele Curţii, l-a înlocuit pe dl Ryssdal, care nu a putut participa la dezba-
terea cazului (articolele 9 şi 24 paragraful 1 din regulamentul A).
4. Domnul Ryssdal, în calitate de Preşedinte al Camerei (articolul 21 § 6 din
regulamentul A), i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental
(Guvernul), pe delegatul Comisiei şi pe avocatul reclamanţilor cu privire la organi-
zarea procedurii (articolele 37 paragrafele 1 şi 38). În conformitate cu ordinul emis
în consecinţă, grefierul a primit memoriul reclamanţilor la 6 aprilie 1994 şi memoriul
Guvernului la 18 aprilie.
La 7 iunie, Comisia a furnizat documentele procedurii derulate în faţa ei, la
solicitarea grefierului potrivit instrucţiunii preşedintelui.
5. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 20 iunie 1994 a avut loc audierea
publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit
într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului

dl F. Cede, Şeful Departamentului Drept Internaţional,


Ministerul Federal al Afacerilor Externe agent;

dl S. Rosenmayr, Departamentul Constituţional,


Cancelaria Federală

714
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

dl E. Bertagnoli, Departamentul Drept Internaţional,


Ministerul Federal al Afacerilor Externe
dl G. Keller, colonel, Ministerul Federal al Apărării consilieri;
– din partea Comisiei
dl S. Trechsel, delegat;
– din partea reclamanţilor
dl G. Lansky, avocat consilier.

Curtea a audiat declaraţiile dlui Cede, dlui Trechsel şi a dlui Lansky.


6. La 19 iulie 1994, la solicitarea Curţii, Guvernul a prezentat observaţiile scrise
cu privire la o notă suplimentară de cheltuieli prezentată de către reclamanţi la sfâr-
şitul audierii.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

A. Primul reclamant

7. Primul reclamant, o asociaţie cu sediul la Vienna, publica o revistă lunară in-


titulată der Igel („Ariciul”), adresată soldaţilor care se aflau în serviciul militar în forţele
armate austriece. Această revistă conţinea informaţii şi articole, de obicei cu caracter
critic, cu privire la viaţa militară.
8. La 27 iulie 1987, asociaţia a solicitat Ministerului Federal al Apărării (Bundes-
minister für Landesverteidigung) distribuirea revistei der Igel în cazarmele militare, utili-
zând aceeaşi modalitate ca şi în cazul altor două reviste militare editate de către asoci-
aţiile private, Miliz-Impuls şi Visiter. De fapt, armata adoptase o practică de diseminare
a acestor reviste în mod alterinativ împreună cu un buletin oficial de informare distribuit
tuturor recrutaţilor (Miliz-information), acoperind cheltuielile din propriul buget.
Ministrul nu a răspuns la această solicitare. Interogat de membrii Parlamentu-
lui, el a explicat în scrisoarea din 10 mai 1983 că nu putea autoriza distribuirea revis-
tei der Igel în cazarmele militare. În opinia lui, articolul 46 paragraful 3 din Legea cu
privire la Forţele Armate (Wehrgesetz, a se vedea paragraful 18 infra) garanta tuturor
militarilor dreptul de a primi fără restricţii, prin intermediul unor surse accesibile pu-
blicului, informaţii cu privire la evenimentele politice. Oricum, pe teritoriul cazarmelor
militare unicele publicaţii care puteau fi distribuite erau cele care se identificau, cel
puţin într-o anumită măsură, cu sarcinile constituţionale ale armatei şi, respectiv, nu
aduceau atingere reputaţiei armatei şi nu acordau spaţiu de tipar partidelor politice.
Chiar şi revistele cu caracter critic, astfel ca revista Hallo editată de sindicatul tine-
rilor, nu ar fi fost interzise dacă s-ar fi respectat condiţiile în cauză. Revista der Igel,
pe de altă parte, nu le-a respectat. La adoptarea deciziei în chestiunea în litigiu,
ministrul şi-a întemeiat puterea de decizie pe dispoziţiile articolelor 79 din Consituţie

715
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

(Bundesverfassungsgesetz) şi 44 paragraful 1 şi 46 din Legea cu privire la forţele


armate, 116 din Codul penal (Strafgesetzbuch) şi articolul 3 paragraful 1 din Re-
gulamentul general al armatei (Allgemeine Dienstvorschriften für das Bundesheer,
paragrafele 17-20 infra).
B. Al doilea reclamant
9. Cel de-al doilea reclamant, un membru al VDSÖ-ului, şi-a început serviciul
militar la 1 iulie 1987 în cazarmele Schwarenberg din Salzbourg. La 29 iulie, cu oca-
zia depunerii jurământului, el a făcut o declaraţie împotriva Preşedintelui Republicii.
Pe parcursul următoarelor luni, el a înaintat câteva plângeri, publicate împreună cu o
scrisoare deschisă semnată de alţi douăzeci şi unu de recruţi care denunţa numărul
de corvoade impuse reclamantului şi a pus în circulaţie o petiţie în favoarea refuzului
de a face serviciul militar pe motiv că acesta este în contradicţie cu conştiinţa lui.
La 1, 9 şi 22 iulie, el a fost personal notificat de conţinutul dispoziţiilor dreptului
militar aplicabile situaţiei lui.
10. La 29 decembrie 1987, în timp ce reclamantul distribuia în cazarme numă-
rul 3/87 al revistei der Igel, un ofiţer i-a ordonat să înceteze.
În editorialul său, numărul în litigiu menţiona, afară de scopurile VDSO, despre
cooperarea între recrutaţi şi cadrele active ale unităţii bazată pe interesele comune
şi respectul reciproc. Unele articole adoptau un ton critic vizavi de instruirea militară,
procedura care rezulta din plângerea adresată de dl Gubi şi principiile care reglemen-
tau serviciul militar. Celelalte articole comentau diferite contribuţii apărute în presă,
congresul mişcării tinerilor sindicalişti, scopurile şi activităţile VDSÖ-lui şi plângerea
unui soldat care a fost penalizat cu reducerea în jumătate a soldei pentru pretinsa
pierdere a echipamentului.
11. La 12 ianuarie 1988 un alt ofiţer i-a comunicat dlui Gubi conţinutul circula-
relor din 1975 şi 1987 şi a regulamentului cazarmei Schwarzenberg, amendate la 4
ianuarie 1988, care interziceau expedierea sau distribuirea publicaţiilor în cazarme
fără autorizarea ofiţerului comandant (paragraful 20 infra).
12. La 22 ianuarie 1988, dl Gubi s-a plâns de această interdicţie şi de ordinul din 29
decembrie 1987 (paragraful 10 supra) Comisiei Militare pentru Plângeri (Beschwerdeko-
mission in militärischen Angelgenheiten) din cadrul Ministerului Federal al Apărării.
La 7 aprilie Departamentul pentru Plângeri (Beschwerdeabteilung) din cadrul
ministerului a respins plângerea reclamantului în conformitate cu recomandarea Co-
misiei pentru Plângeri. În opinia Comisiei, ordinul în litigiu se baza în mod evident
pe o circulară din 1987 a corpului 2 de armată (Korpskommando II), care conţinea
instricţiuni privind distribuirea materialelor publicate, bazate pe prevederile articolului
5 din Legea fundamentală din 1867 (Staatsgrundgesetz über die allgemeinen Rechte
der Staatsbürger), ordonanţa 19 din Regulamentul general şi articolul 13 din Legea
cu privire la forţele armate (paragrafele 15 şi 18-20 infra). Prima dispoziţie conferă
o protecţie proprietăţii persoanelor juridice de drept public identică cu cea garantată
persoanelor private. Respectiv, cazarmele din Schwarzenberg trebuiau considerate
proprietate a statului federal, drepturile căruia erau exercitate de ofiţerul comandant.

716
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

Libertatea de exprimare garantată de articolul 13 din Legea fundamentală din


1867 cădea sub rezerva „restricţiilor prevăzute de lege” (gesetzliche Schranken) care
erau similare cu cele derivate din obligaţia de discreţie şi supunere enunţată în arti-
colele 17 şi 44 din Legea cu privire la forţele armate şi deriva din natura acestei relaţii
de subordonare (besonderes Gewaltverhältnis). Prin urmare, măsurile contestate nu
au adus atingere în nici un fel libertăţii de exprimare.
13. Ulterior, dl Gubi a sesizat Curtea Constituţională (Verfassungsgerichtshof).
La 26 septembrie, Curtea a refuzat să examineze apelul reclamantului pe motiv că
acesta nu ridica întrebări constituţionale şi avea puţine şanse de succes.
14. Cu toate acestea, în acceaşi zi, Curtea Constituţională a casat decizia din
15 februarie 1988 prin care ofiţerul comandant al batalionului nr. 3 a confirmat pe-
deapsa de trei zile de arest impusă reclamantului cu titlu de sancţiune disciplinară
pentru distribuirea revistei der Igel soldaţilor în cazarme. Ea a constatat că prevederi-
le, de încălcarea cărora a fost acuzat dl Gubi, circularelor din 1975 şi 1987 (paragraful
20 infra), aveau un caracter obligatoriu pentru autorităţile militare şi nu pentru recla-
mant, ceea ce nu era relevant şi în cazul prevederilor regulamentului în vigoare în
cazarmele din Schwarzenberg, dar aceste reguli au fost introduse la 4 ianuarie 1988
şi, respectiv, nu intrase încă în vigoare la momentul faptelor.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

A. Drepturile garantate de Legea fundamentală


15. Articolul 5 din Legea fundamentală din 21 decembrie 1867 privind drepturile
generale ale cetăţenilor protejează proprietatea.
16. Articolul 13 prevede:
„Sub rezerva restricţiilor constituţionale, fiecare persoană are dreptul să-şi exprime liber opinia în
mod verbal, în scris, în variantă tipărită sau prin intermediul exprimării grafice. Presa nu poate să
fie cenzurată sau limitată de un sistem de autorizare...”

B. Dreptul militar
17. Articolul 79 din Constituţia federală prevede obligaţiile generale ale forţelor
armate austriece.
18. La momentul faptelor, drepturile şi obligaţiile cadrelor militare erau regle-
mentate de articolele 44 şi 46 din Legea cu privire la forţele armate din 1978. Potrivit
acestui statut, soldaţii sunt obligaţi să susţină armata în îndeplinirea sarcinilor sale şi
să se abţină de la comiterea unor fapte care ar putea prejudicia reputaţia ei (articolul
44 paragraful 1). Ei au dreptul de a formula cereri şi plângeri, precum şi de a introdu-
ce recursuri (articolul 44 paragraful 4). Ei se bucură de aceleaşi drepturi politice ca şi
civilii (articolul 46 paragraful 2). Cu toate acestea, armata nu trebuie să fie implicată
în activităţi de ordin politic şi nu poate fi utilizată pentru scopuri politice (articolul 46
paragraful 1). În consecinţă, desfăşurarea unor astfel de activităţi în exerciţiul servi-
ciului militar şi în sediile militare este interzisă, cu excepţia activităţilor care facilitează
obţinerea informaţiilor în mod individual despre evenimentele politice, făcând uz de
sursele accesibile publicului (articolul 46 paragraful 3).

717
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

19. Regulamentul general al armatei, emis de către Ministerul Federal al Apărării,


enunţă obligaţiile impuse serviciului naţional. Ele prevăd, printre altele, că o persoană
aflată în serviciu militar trebuie să fie întotdeauna pregătită să-şi îndeplinească obliga-
ţiunile în mod optimal şi să se abţină de la comiterea unor fapte care ar putea aduce
atingere reputaţiei armatei şi să submineze încrederea populaţiei în securitatea statului
(articolul 3 paragraful 1). Militarii au o relaţie specială de subordonare în raport cu Re-
publica Austriacă. Această relaţie le cere, în afară de apărarea instituţiilor democratice,
disciplina, camaraderie, supunere, vigilenţă, curaj şi discreţie (articolul 3 paragraful 2).
În conformitate cu articolul 19 paragraful 2 comandanţii cazarmelor sunt obligaţi să ia
toate măsurile necesare pentru a meţine ordinea şi securitatea militară în localurile în
litigiu. În acest scop, este de datoria lor să stabilească reguli (Kasernordnung) care să
reglementeze, printre altele, accesul la cazarme (articolul 19 paragraful 3).
20. Prin circulara din 14 martie 1975 a Ministerului Federal al Apărării statul
major general (Armeekommando) a ordonat ofiţerilor să adopte măsuri preventive în
ceea ce priveşte publicaţiile care ar denigra armata (negatives wehrpolitisches Ge-
dankengut). Ele vizau, printre altele, interzicerea distribuirii şi afisării publicaţiilor în
zonele militare.
O circulară emisă de statul major general al celui de al doilea corp de armată
din 17 decembrie 1987 ordona aceloraşi ofiţeri să introducă în regulamentul cazar-
melor dispoziţia privind interzicerea distribuirii sau afişării, fără autorizarea ofiţerului
superior, a publicaţiilor neoficiale. Regulamentul în vigoare în cazarmele din Schwar-
zenberg au fost respectiv amendate la 4 ianurie 1988.
C. Procedura în faţa Curţii Constituţionale
21. Curtea Constituţională examinează , fiind sesizată cu o cerere (Beschwer-
de), dacă o măsură administrativă (Bescheid) a încălcat un drept garantat reclaman-
tului prin Constituţie sau dacă a aplicat prevederile unui decret care contravine legii,
o lege care contravine Constituţiei sau un tratat internaţional incompatibil cu dreptul
austriac (articolul 144 paragraful 1 din Constituţia federală).

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

22. VDSÖ-ul şi dl Gubi au sesizat Comisia la 12 iunie 1989. Invocând prevede-


rile articolului 10 din Convenţie, primul reclamant s-a plâns de interdicţia impusă asu-
pra distribuirii revistei der Igel în cazarmele austriece, iar cel de-al doilea reclamant de
ordinul din 29 decembrie 1987 prin care s-a impus sistarea distribuirii numărului 3/87
în cazarmele din Schwarzenberg. De asemenea, ei au susţinut că nu au beneficiat de
un remediu efectiv în sensul articolului 13 şi că sunt victime ale discriminării pe motive
politice, ceea ce contravine dispoziţiilor articolului 14 în combinaţie cu articolul 10.
23. La 6 iulie 1992, Comisia a declarat cererea (nr. 15153/89) admisibilă. În ra-
portul său din 30 iunie 1993 (articolul 31), Comisia şi-a exprimat următoarea opinie:
(a) cu privire la primul reclamant:
(i) că a existat o încălcare a articolelor 10 şi 13 (cu douăsprezece voturi con-
tra nouă);

718
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

(ii) că nici o chestiune distinctă nu se impune în temeiul articolului 14 în combi-


naţie cu articolul 10 (în unanimitate);
(b) cu privire la cel de-al doilea reclamant:
(i) că a existat o încălcare a articolului 10 (cu douăsprezece voturi contra nouă),
dar nu şi a articolului 13 (în unanimitate);
(ii) că nici o chestiune distinctă nu se impune în temeiul articolului 14 în combi-
naţie cu articolul 10 (în unanimitate).
Textul integral al opiniei Comisiei şi al celor trei opinii disidente este anexat la
prezenta hotărâre1.

ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI
10 DIN CONVENŢIE
A. Primul reclamant
24. Primul reclamant s-a plâns de refuzul Ministerului Apărării de a include
revista der Igel în lista publicaţiilor periodice distribuite de armata austriacă. Asociaţia
reclamantă a considerat că aceasta a constituit o încălcare a dispoziţiilor articolului 10
din Convenţie, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi
fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radi-
odifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autiorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor forma-
lităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei
sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a ga-
ranta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

25. Potrivit Guvernului, asociaţia VDSÖ nu trebuia în nici un caz confundată


cu acei membri ai asociaţiei în litigiu care, la momentul faptelor, îşi executau serviciul
militar în forţele armate. Prin urmare, ministrul era justificat s-o considere ca fiind terţa
parte şi să exercite unul din drepturile conferite de Codul civil al statului federal în
calitate de proprietar al cazarmelor, şi anume dreptul de a decide liber asupra naturei
serviciilor care urmau a fi furnizate în aceste localuri şi de a alege furnizorii acestor
servicii, fără a da vreo explicaţie cu privire la decizia adoptată.
Asociaţia reclamantă a solicitat ca revista pe care o publica să fie distribuită
de către armată, utilizând aceeaşi modalitate ca şi în cazul celorlalte două publicaţii
periodice neoficiale. De fapt, solicitarea ei se baza în mod exclusiv pe aranjamentele
dreptului privat, aranjamente pe care editorii interesaţi nu puteau cere a fi încheiate.
Autorităţile armate nu erau obligate să faciliteze distrubuirea tuturor revistelor reco-
Note Grefei:
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 302 al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.

719
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

mandate. Pe scurt, ministrul şi-a exercitat o putere discreţionară şi nu a încălcat nici


un drept al asocietăţii reclamante.
26. În lumina ansamblului argumentelor avansate, Curtea trebuie în primul rând
să examineze dacă a avut loc o îngerinţă în exerciţiul de către asociaţia VDSÖ a drep-
tului ei de a comunica informaţii şi idei.
1. Existenţa unei ingerinţi
27. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, responsabilitatea unui Stat Con-
tractant este angajată în cazul în care încălcarea unuia din drepturile şi libertăţile
definite în Convenţie rezultă din neexecutarea de către statul vizat a obligaţiei impuse
de articolul 1 de a garanta aceste drepturi şi libertăţi fiecărei persoane aflate sub ju-
risdicţia sa (a se vedea în primul rând, hotărârea din 25 martie 1993 Costello-Roberts
c. Regatului Unit, Seria A nr. 247-C, p. 57, paragraful 26).
În speţă, însăşi autorităţile au asigurat şi au suportat cheltuielile pentru distri-
buirea în mod regulat a revistelor periodice cu tematică militară publicate de diferite
asociaţii, diseminându-le împreună cu publicaţiile oficiale. Indiferent de baza legală,
o astfel de practică trebuia să aibă efecte asupra nivelului de informaţii comunicate
membrilor forţelor armate şi, respectiv, a angajat responsabilitatea statului reclamat
impusă de articolului 10. Libertatea de exprimare trebuie să fie garantată în egală
măsură persoanelor aflate în serviciul militar şi celorlalte persoane aflate sub juris-
dicţia Statului Contractant (a se vedea, în special, hotărârea din 16 decembrie 1992
Hadjianastassiou c. Greciei, Seria A nr. 252, p. 17, paragraful 39).
În continuare, Curtea notează faptul că, potrivit dosarului cauzei, din ansamblul
publicaţiilor periodice adresate militarilor numai revista der Igel nu a fost acceptată
spre distribuire (paragraful 8 supra). Prin urmare, asociaţia VDSÖ putea pretinde în
mod rezonabil remedierea situaţiei create. În consecinţă, respingerea cererii asoci-
aţiei de către ministrul apărării a constituit o ingerinţă în exerciţiul dreptului ei de a
comunica informaţii şi idei.
2. Justificarea ingerinţei
28. Ingerinţa în litigiu ar încălca articolul 10 dacă n-ar fi „prevăzută de lege”,
dacă nu ar urmări unul sau mai multe scopuri legitime enunţate în paragraful 2 al ar-
ticolului 10 sau dacă nu ar fi „necesară într-o societate democratică” pentru a realiza
astfel de scopuri.
(a) A fost ingerinţa „prevăzută de lege”?
29. Potrivit asociaţiei reclamante, nici una din prevederile dreptului militar invoca-
te de ministrul apărării nu poate fi considerată „lege” în sensul Convenţiei. Aceasta ar fi
valabil, în primul rând, pentru articolele 44 şi 46 din Legea cu privire la forţele armate şi
articolul 3 din Regulamentul general al armatei, care au un caracter arbitrar fiind formu-
late în termeni destul de vagi, fapt de asemenea valabil pentru circularele din 1975 şi
1987, care, mai mult ca atât, nici nu erau accesibile asociaţiei reclamante.
30. Guvernul a subliniat că, departe de a adopta o măsură administrativă, mi-
nistrul doar a refuzat să dea un răspuns favorabil cererii societăţii reclamante. În caz

720
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

de necesitate, baza suficientă pentru decizia lui trebuie găsită în Codul civil şi această
bază satisfăcea exigenţele articolului 10. Dispoziţiile citate ale dreptului militar, în spe-
cial, circulara din 1975 au determinat în mare parte decizia ministrului.
31. Curtea notează că, deşi aceste dispoziţii nu pot servi stricto sensu, în lipsa
unei decizii formale a ministrului, conţinutul lor îi este aplicabil în speţă. Acesta rezul-
tă, în special, din răspunsul lui o chestionare parlamentară (paragraful 8 supra). Prin
urmare, este necesar de a examina dacă aceste dispoziţii pot fi privite ca „legi”.
Curtea recunoaşte că dispoziţiile în litigiu erau formulate în termeni generali.
Cu toate acestea, trebuie de reamintit faptul că nivelul de precizie impus legislaţi-
ei interne – care trebuie să excludă orice eventualitate – depinde în mare măsură
de conţinutul instrumentului examinat, domeniul care-l acoperă, numărul şi statutul
persoanelor vizate (a se vedea în special, hotărârea din 25 august 1993 Chorherr c.
Austriei, Seria A nr. 266-8, pp. 35-36, paragraful 25).
În materie de disciplină militară, redactarea unor reguli care ar descrie în detalii
diferite tipuri de comportament ar fi practic imposibilă. De aceea, ar putea fi necesar
ca autorităţile să formuleze astfel de reguli în mod detaliat. Dispoziţiile relevante tre-
buie, oricum, să acorde o protecţie suficientă împotriva arbitrarului şi să ofere posibi-
litatea de a prevedea consecinţele aplicării lor.
În opinia Curţii, dispoziţiile în litigiu, în special, circulara din 14 martie 1975, a
furnizat o bază juridică suficientă pentru respingerea cererii asociaţiei VDSÖ. Primul
reclamant se număra printre membrii săi militari care aveau acces la aceste reguli şi
puteau, prin urmare, prevedea posibilitatea invocării lor de către ministru la examina-
rea cererii reclamantului. În concluzie, ingerinţa în litigiu a fost „prevăzută de lege”.
(b) A urmărit ingerinţa un scop legitim?
32. Decizia contestată a fost în mod evident adoptată în scopul menţinerii ordinii
în forţele armate, un scop legitim prevăzut de articolul 10 paragraful 2 (a se vedea hotă-
rârea din 8 iunie 1976 Engel şi alţii c. Olandei, Seria A nr. 22, p. 41, paragraful 98).
(c) A fost ingerinţa „necesară într-o societate democratică”?
33. Asociaţia VDSÖ a negat faptul că respingerea cererii sale a fost necesară.
Ea a fost motivată numai de dorinţa de a împiedica difuzarea prin intermediul revistei
der Igel a unui curent de opinii în rândurile soldaţilor considerate ostile de autorităţile
armatei. Totuşi, asociaţia reclamantă a susţinut că Guvernul punea treptat în aplicare
majoritatea reformele propuse de revistă, astfel ca reducerea restricţiilor pe dura-
ta stărilor excepţionale, introducerea unui program de cinci zile de lucru, majorarea
salariilor şi transportul public gratis. Prin urmare, revista nu putea fi considerată ca
prezentând o ameninţare reală.
34. De fapt, Comisia a acceptat opinia primului reclamant. Ea a notat că revista
der Igel nu instiga la violenţă, nesupunere sau încălcarea regulilor; cel mult ea furniza
informaţii cu privire la procedura de adresare a plângerilor şi a recursurilor.
35. Potrivit Guvernului, revista urmărea scopul subminării eficacităţii armatei şi
ameninţa sistemul de apărare a ţării. Distribuirea ei era în special inacceptabilă deoare-

721
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

ce, la momentul faptelor, când războiul rece era încă în curs, în cazarmele din Schwar-
zenberg exista o anumită situaţie de tensiune. Această situaţie, similară cu cea existen-
tă în cauza Engel şi alţii (precitată, p.42, paragraful 101), a fost cauzată de tensiunea în
rândurile militarilor provocată de diferite acţiuni intenţionate de perturbare (paragraful 9
supra), desfăşurate de dl Gubi, în capacitatea sa de membru activ al VDSÖ-lui.
Confruntându-se cu această situaţie, ministrul apărării a dat dovadă de reţinere,
deoarece numai a refuzat să permită armatei să faciliteze distribuirea revistei der Igel.
Această măsură a fost necesară pentru a meţine disciplina, dar ea nu a împiedicat
diseminarea publicaţiei în cazarme prin alte mijloace. Spre exemplu, soldaţii puteau
primi publicaţia în litigiu prin poştă şi nimeni nu-i împiedica s-o citească în cazarme.
Pe scurt, autorităţile nu au depăşit marja admisibilă de apreciere, care în mod necesar
a fost mai mare în această materie, deoarece ei singuri erau în poziţia de a evalua în
cunoştinţă de cauză, într-o situaţie dată, obligaţiile şi responsabilităţile specifice ale
membrilor forţelor armate.
36. Curtea reiterează că libertatea de exprimare se aplică, de asemenea, „in-
formaţiilor” şi „ideilor” cu caracter ofensator, care şochează sau îngrijorează statul
sau oricare fracţiune a populaţiei. Acestea sunt cerinţele acelui pluralism, toleranţei şi
spiritului deschis fără de care nu există o „societate democratică” (a se vedea, printre
altele, hotărârea din 26 noiembrie 1991 Observer şi Guardian c. Regatului Unit, Seria
A nr. 216, p. 30, paragraful 59 şi hotărârea din 23 aprilie 1992, Seria A nr. 236, p. 22
paragraful 42 în cauza Castels c. Spania).
Aceasta este valabil şi în cazul în care beneficiarii sunt militari, deoarece
articolul 10 se aplică lor la fel ca şi altor persoane aflate sub jurisdicţia Statelor
Contractante. Totuşi, funcţionarea eficientă a unei armate este greu de imaginat
fără regulamente juridice destinate să împiedice militarii de a submina disciplina
militară, spre exemplu, prin materiale scrise (a se vedea hotărârea Engel şi alţii,
precitată, p. 41, paragraful 100 şi hotărârea în cazul Hadjianastassiou, precitată,
p. 17, paragraful 39).
37. Curtea observă că, la momentul faptelor, armata distribuia gratis în toate
cazarmele ţării propriile publicaţii şi cele produse de asociaţiile private de soldaţi.
Aparent, numai revista der Iger nu a fost inclusă în listă publicaţiilor pentru distribuire,
ceea ce a redus considerabil şansele ei de a spori numărul cititorilor în rândurile sol-
daţilor. Faptul că asociaţia VDSÖ a utilizat posibilitatea de a trimite revista abonaţilor
prin poştă nu putea să compenseze un astfel de handicap. Prin urmare, aceasta
putea fi justificat numai de necesităţi imperative din moment ce excepţiile la libertatea
de exprimare trebuie interpretate cu atenţie (a se vedea hotărârea din 26 aprilie 1979
Sunday Times c. Regatului Unit (nr.1), Seria A nr. 30, p. 41, paragraful 65).
38. Guvernul a invocat conţinutul revistei der Igel pentru a spirjini argumentul
avansat. Publicaţia, având un caracter critic şi satiric, prezenta o ameninţare pentru
disciplina şi eficacitatea armatei.
În opinia Curţii o astfel de afirmaţie trebuie ilustrată şi confirmată prin exemple
specifice. Nici unul din numerele revistei der Igel, examinate în calitate de probă, nu
recomandă nesupunere sau violenţă şi nu pune la îndoială utilitatea armatei. În mod

722
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

evident, majoritatea numerelor conţineau plângeri, înaintau propuneri pentru reforme


sau încurajau cititorii să intenteze procese judiciare de reclamare sau apel. Cu toate
acestea, în pofida unui conţinut adesea polemic, nu se creează impresia că reclaman-
ţii au depăşit limitele permisibile în contextul unei simple discuţii a ideilor, care trebuie
tolerată de forţele armate ale unui stat democratic, precum şi de societatea în serviciul
căreia se află această armată.
39. Guvernul, de asemenea, a citat existenţa unei tensiuni în cazarmele din
Schwarzenberg, care, după cum s-a pretins, a fost cauzată în mod special de publi-
caţiile asociaţiei reclamante şi de activităţile dlui Gubi (paragraful 9 supra). Această
situaţie a condus la adresarea unui număr mare de plângeri din partea recruţilor.
În opinia Curţii, această situaţie, caracteristică pentru o singură cazarmă, nu a
fost suficient de gravă pentru a justifica o decizie, efectele căreia s-au extins aspura
tuturor localurilor militare de pe teritoriul ţării. În acest aspect, situaţia de fapt în litigiu
se deosebeşte de cea din cauza Engel şi alţii. În cauza din urmă revista interzisă a
fost distribuită doar într-un loc unde a apărut neliniştea citată de către autorităţi (a se
vedea hotărârea precitată, p. 18, paragraful 43).
40. În concluzie, refuzul ministrului apărării de a include revista der Igel pe lista
revistelor distribuite de către armată a fost disproporţionată cu scopul legitim urmărit.
Prin urmare, primul reclamant a fost victima unei încălcări a articolului 10.

B. Al doilea reclamant

41. Dl Gubi, de asemenea, a pretins a fi victima unei încălcări a articolului 10,


prin aceea că i s-a interzis să distribuie numărul 3/87 al revistei der Igel (paragraful
10 supra).
1. Existenţa unei ingerinţe
42. Este incontestabil faptul că a existat o ingerinţă în exerciţiul dreptului de a
comunica informaţii şi idei de către dl Gubi.
2. Justificarea ingerinţei
43. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă ingerinţa a fost „prevăzută de
lege”, dacă ea a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime enunţate în paragraful 2
al articolului 10 şi dacă ea a fost „necesară într-o societate democratică” în vederea
realizării acestor scopuri.
(a) A fost oare ingerinţa „prevăzută de lege”?
44. Reclamantul s-a plâns că nu a existat o bază juridică pentru emiterea ordi-
nului din 29 decembrie 1987, prin care se solicita oprirea distribuirii revistei der Igel.
Nici circularele din 1975 şi 1987 şi nici regulamentul în vigoare în cazarmele din Sch-
warzenberg nu puteau fi considerate ca constituind „legi” în sensul Convenţiei; ele nu
au fost publicate în monitorul oficial şi nu erau formulate în termeni suficient de clari.
Numai regulamentul cazarmelor conţinea o prevedere relevantă, care a fost introdusă
numai la 4 ianuarie 1988, cu alte cuvinte după consumarea evenimentelor care au
constituit obiectul acestei cauze.

723
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

45. Guvernul a afirmat că măsura în litigiu s-a bazat pe articolele 44 para-


graful 1 din Legea cu privire la forţele armate, exigenţele căreia erau definite mai
detaliat în articolele 3 şi 19 ale Regulamentului general al armatei şi în diferite re-
gulamente ale cazarmelor. Dl Gubi ar fi fost personal notificat de conţinutul acestor
dispoziţii şi de modul în care acestea au fost aplicate în practică la 1, 9 şi 22 iulie
1987 (paragraful 9 supra).
46. Cât priveşte formularea acestor prevederi, Curtea face trimitere la consi-
deraţiunile dezvoltate în paragraful 31 supra. Ţinând cont, în special, de informaţia
furnizată cu privire la regulile în vigoare (paragraful 9 supra), Curtea consideră că,
reclamantul era în măsură să prevadă, într-un mod rezonabil în circumstanţele cre-
ate, posibilitatea dispunerii unei astfel de interdicţii (a se vedea mutatis mutandis,
hotărârea Sunday Times (nr.1) precitată, p. 31, paragraful 49 şi hotărârea din 29
octombrie 1992 Open Door şi Dublin Well Woman c. Irlandei, Seria A nr. 246-A,
p. 27, paragraful 60).
(b) A urmărit ingerinţa un scop legitim?
47. Curtea consideră că măsura în litigiu a fost impusă, la fel ca refuzul recla-
mat de către primul reclamant, în scopul menţinerii ordinii în cadrul forţelor armate
(paragraful 32 supra).
(c) A fost ingerinţa „necesară într-o societate democratică”?
48. Guvernul a argumentat ordinul în litigiu referindu-se la comportamentul dlui
Gubi. Pe lângă faptul că acesta a făcut un protest împotriva Preşedintelui Republicii,
în timpul ceremoniei de depunere a jurământului, el, de asemenea, a adresat şi plân-
geri şi a pus în circulaţie o petiţie şi o scrisoare deschisă (paragraful 9 supra). Astfel,
reclamantul a contribuit în mare măsură la sporirea tensiunii care deja exista în acel
moment în cazarme. Mai mult ca atât, el era membru al partidului comunist austriac,
al cărui manifest chema la suprimarea armatei. Ordonând oprirea distribuirii revistei
der Igel, ofiţerul vizat urmărea scopul de a-l împiedica pe reclamant să amplifice şi
mai mult situaţia şi aşa tensionată.
49. Curtea face trimitere, în primul rând, la considerentele enunţate în paragra-
fele 36 şi 37 supra. Ea se subscrie opiniei Guvernului că un incident particular trebuie
examinat în contextul general. Această abordare nu diminuează necesitatea de a
examina, în primul rând, conţinutul publicaţiei în litigiu. La fel ca şi Comisia, Curtea
subliniază faptul că numărul 3/87 al revistei der Igel conţinea articole cu privire la
condiţiile de exercitare a serviciului în armata naţională (paragraful 10 supra). Aceste
articole erau redactate într-un stil critic sau chiar satiric şi conţineau cereri sau înain-
tau propuneri pentru reforme, totuşi ele nu puneau la îndoială datoria de a se supune
sau scopul serviciului în forţele armate. Respectiv, este puţin probabil că revista ar
prezenta o ameninţare serioasă pentru disciplina militară. Prin urmare, măsura în
discuţie a fost disproporţionată cu scopul urmărit şi a încălcat articolul 10.

724
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE


A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE

A. Primul reclamant
50. Suplimentar, asociaţia VDSÖ s-a plâns că nu a beneficiat de un recurs
efectiv în faţa instanţelor naţionale în ceea ce priveşte plângerea înaintată în temeiul
articolului 10. Ea a invocat artciolul 13 din Convenţie, care prevede:
„Orice prsoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate,
are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar da-
tora unor persoane care au acţionat în exerciţiul atribuţiilor lor oficiale.”

51. Comisia, în fond, se subscrie acestei opinii.


52. Guvernul a negat, în primul rând, că plângerile asociaţiei reclamante erau
„argumentabile” sub aspectul dispoziţiilor Convenţiei. Cu titlu subsidiar, el a susţi-
nut că asociaţia ar fi putut sesiza instanţele civile privind distribuirea revistei der Igel
prin intermediul unei acţiuni în executare (Leistungskalage), unei acţiuni în acceptare
(Duldungsklage), sau a unei acţiuni în constatare (Feststellungsklage).
53. În lumina concluziei adoptate în paragraful 40, condiţia ca plângerea să fie
„argumentabilă” este satisfăcută cu privire la afirmaţia în litigiu (a se vedea, printre
altele, hotărârea din 27 aprilie 1988 Boyle şi Rice c. Regatului Unit, Seria A nr. 131,
p.23, paragraful 52).
Cât priveşte căile posibile de recurs citate de către Guvern, el nu au furnizat nici
un exemplu care ar demonstra aplicarea lor într-un caz similar cu cel în dezbatere.
Prin urmare, el nu a reuşit să demonstreze eficacitatea acestor căi de recurs.
Respectiv, primul reclamant a fost victima unei încălcări a articolului 13.
B. Al doilea reclamant
54. Dl Gubi s-a plâns de încălcarea articolului 13. În circumstanţele cauzei, atât
Departamentul pentru Plângeri cât şi Curtea Constituţională nu pot fi considerate ca fiind
o „autoritate naţională” în sensul acestei dispoziţii. Departamentul pentru Plângeri era su-
bordonat Ministerului Apărării şi, respectiv, nu acorda garanţii necesare de independenţă;
Curtea Constituţională nu a examinat fondul plângerii introduse de reclamant.
55. La fel ca Comisia şi Guvernul, Curtea a notat că, în conformitate cu articolul
144 din Constituţie, Curtea Constituţională este competentă să audieze plângerile milita-
rilor care pretind încălcarea dreptului lor la libertatea de exprimare (paragraful 21 supra).
Este adevărat că în speţă, Curtea Constituţională a refuzat să examineze plân-
gerea dlui Gubi (paragraful 13 supra). Cu toate acestea, eficacitatea unui recurs în
temeiul articolului 13 nu depinde de ceritudinea unui rezultat favorabil (a se vedea ho-
tărârea Costello-Roberts, precitată, p. 62, paragraful 40). Cel de-al doilea reclamant
putea beneficia de un recurs care satisfăcea exigenţele acestei prevederi.
Prin urmare, nu este necesar ca Curtea să examineze dacă Departamentul
pentru Plângeri constituie „o autoritate naţională” în sensul articolului 13.

725
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE


A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE ÎN COMBINAŢIE
CU ARTICOLUL 10

56. În cele din urmă, reclamanţii s-au plâns că fiecare din ei au fost victimele
unei încălcări a articolului 14 din Convenţie în combinaţie cu articolul 10. Încălcarea
dreptului lor la libertatea de exprimare a constat în discriminarea pe motive politice.
Ţinând cont de concluziile sale cu privire la articolul 10, Curtea nu consideră
necesar de a se pronunţa cu privire la această plângere.

IV. APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

57. Potrivit articolului 50 din Convenţie,


„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate
judecătorească sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante încalcă în totalitate sau în parte
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciu
1. Prejudiciul material
58. Asociaţia VDSÖ a cerut 14, 800, 000 şilingi austrieci (ATS) cu titlu de pre-
judiciu material. Aceasta constituie suma pe care Ministerul Apărării ar fi trebuit s-o
achite asociaţiei în eventualitatea adoptării decizie de a cumpăra şi distribui revista
der Igel din 27 iulie 1987, data introducerii cererii asociaţiei (paragraful 8 supra).
59. Curtea a acceptat opinia delegatului Comisiei că încălcarea articolului 10
nu rezultă din incapacitatea ministerului de a achita suma solicitată de asociaţie, dar
din refuzul autorităţilor militare de a distribui revista în litigiu. Prin urmare, pretenţia nu
este întemeiată.
2. Prejudiciul moral
60. Asociaţia VDSÖ şi dl Gubi au solicitat suplimentar despăgubiri pentru pre-
judiciul moral, lăsând fixarea cuantumului la discreţia Curţii.
61. Delegatul Comisiei a susţinut această revendicare.
62. La fel ca şi Guvernul, care a subliniat faptul că revista der Igel a încetat
a fi publicată în 1988, Curtea consideră că prezenta hotărâre oferă o compensaţie
suficientă în acest sens.
B. Costuri şi cheltuieli
63. Reclamanţii au solicitat o sumă totală de 360, 952.34 ATS cu titlu de costuri
şi cheltuieli suportate în timpul procedurilor în faţa autorităţilor naţionale şi 247, 684.78
pentru cele în faţa organelor Convenţiei.
64. Guvernul a acceptat să plătească 110,000 ATS.

726
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________

65. Ţinând cont de criteriul enunţat în jurisprudenţa constantă a Curţii şi făcând


o evaluare pe o bază echitabilă, Curtea acordă reclamanţilor o sumă totală de
180, 000 ATS pentru cheltuieli de reprezentare suportate în faţa instanţelor naţionale
şi a organelor Convenţiei.

DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA

1. Susţine, cu şase voturi contra trei, că a avut loc o încălcare a articolului 10 din
Convenţie cu privire la primul reclamant;
2. Susţine, cu opt voturi contra unu, că a avut loc o încălcare a articolului 10 în ceea
ce priveşte cel de-al doilea reclamant;
3. Susţine cu şase voturi contra trei că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Con-
venţie cu privire la primul reclamant;
4. Susţine în unanimitate că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenţie cu
privire la cel de-al doilea reclamant;
5. Susţine în unanimitate că nu era necesar de a examina dacă a existat o încălcare
a articolului 14 din Convenţie în combinaţie cu articolul 10;
6. Susţine în unanimitate că prezenta hotărâre constituie o satisfacţie echitabilă sufi-
cientă pentru prejudiciul moral revendicat;
7. Susţine în unanimitate că statul reclamat trebuie să achite reclamanţilor, în termen
de trei luni, 180000 (una sută optzeci mii) de şilingi austrieci pentru cheltuieli de
reprezentare;
8. Respinge în unanimitate restul cererii de satisfacţie echitabilă.

Redactată în engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţa publică din 19 de-


cembrie 1994, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

Semnat: Rudolf Bernhardt


Preşedinte

Herbert Petzold
Grefier în funcţie

În conformitate cu articolul 51 paragraful 2 din Convenţie şi articolul 53 paragra-


ful 2 din regulamentul A al Curţii, următoarele opinii separate sunt anexate la această
hotărâre:
(a) opinia disidentă a dlui Thor Vilhjalmsson;
(b) opinia parţial disidentă a dlui Matscher, împărtăşită de dl Bernhardt.

727
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI THOR VILHJALMSON

În speţă, nu am constatat nici o încălcare a articolului 10 din Convenţie sau a


articolului 13.
În ceea ce priveşte primul reclamant, sunt de acord cu opinia dlui Matscher la
care s-a alăturat şi dl Bernhardt.
Cu privire la cel de-al doilea reclamant, dl Gubi, aş dori să remarc următoarele:
În paragraful 36 al hotărârii Curtea enunţă un punct de vedere care mi se pare
evident că „funcţionarea eficientă a armatei este greu imaginabilă fără regulamente
juridice destinate să împiedice militarii de la subminarea disciplinei militare ...” Anu-
mite restricţii erau în mod incontestabil impuse asupra dlui Gubi când i s-a ordonat
de către un ofiţer de a opri distribuirea revistei der Igel în cazarme. Cu toate acestea,
aceste restricţii au fost limitate la comportamentul lui în incinta cazarmelor. Ele nu au
afectat distribuirea publicaţiei în oricare alt fel. Aplicând principiul proporţionalităţii, am
constatat, spre deosebire de Curte, că ofiţerul austriac a acţionat în limitele admisibile
ale articolului 10 dispunând ordinul în cauză.

OPINIA PARŢIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI MATSCHER,


LA CARE S-A ALĂTURAT JUDECĂTORUL BERNHARDT
(Traducere)

Sunt de acord cu constatarea unei încălcări în ceea ce priveşte cel de-al doilea
reclamant, dar nu şi în cazul primului reclamant.
Cel din urmă s-a plâns că a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenţie
pentru motivul refuzului Ministerului Apărării de a include revista der Igel pe lista pu-
blicaţiilor periodice distribuite de către armată. Articolul 10 protejează libertatea de
exprimare şi de informare, dar nu garantează publicaţiilor dreptul de a fi distribuite de
către autorităţile publice. Distribuirea „oficială” a revistei în litigiu a ajuns într-un fel să
se identifice, cel puţin implicit, cu conţinutul revistei, ceea ce, în opinia mea, nu era de
competenţa autorităţilor militare.
Mai mult ca atât, această publicaţie era accesibilă soldaţilor care erau interesaţi
să se aboneze la această revistă, s-o primească prin poştă în mod privat sau să o
cumpere în afara cazarmelor, cu ocazia ieşirilor cvazi cotidiene. În plus, primul recla-
mant putea să trimită revista gratis soldaţilor în cazarme şi pe adresele lor personale.
În acest fel, exigenţele articolului 10 au fost pe deplin respectate în ceea ce priveşte
asociaţia reclamantă.
În aceste circumstanţe, cât priveşte primul reclamant nu a existat nici o ingerin-
ţă în exercitarea dreptului protejat de articolul 10; prin urmare, articolul 13 nu a putut
fi de asemenea încălcat în această privinţă.

728

You might also like