Professional Documents
Culture Documents
____________________________________________________________________________________
Culegere selectivă
Volumul I
Chişinău
2006
1
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
CZU 341.231.14(094)
C 95
Colegiul redacţional:
Lilia Snegureac, Svetlana Ungureanu, Natalia Trepăduş, Rodica Secrieru;
Diana Sârcu (red. juridică);
Anton Stogu (lector)
341.231.14(094)
2
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
CUPRINS
Prefaţă ....................................................................................................................... 4
Lawless contra Irlandei (nr. 3) (art. 17; 5; 5-1-b; 5-1-c; 5-3; 6; 7-1; 15) .................. 5
Neumeister contra Austriei (art. 5-3; 6-1; 5-4) ..................................................... 39
Minelli contra Elveţiei (art. 6-2; 41) ....................................................................... 77
Van der Mussele contra Regatului Belgiei
(art. 4-2; 14+4; P1-1; 14+P1-1) ................................................................................ 95
Luberti contra Italiei (art. 5; 5-1-c; 5-4; 41) ......................................................... 115
Goddi contra Italiei (art. 6-3-c; 41) ...................................................................... 131
Duinhof şi Duijf contra Olandei (art. 35-1; 5-3; 41) ............................................ 141
Ozturk contra Germaniei (art. 6-3-e)................................................................... 155
Feldbrugge contra Olandei (art. 6-1) .................................................................. 185
Lithgow contra Regatului Unit (art. 6-1; 13; P1-1; P1-1+14) ............................. 207
Johnston şi alţii contra Irlandei (art. 25-1; 35-1; 12; 8; 14+8; 9; 41) ................. 277
Leander contra Regatului Suediei (art. 8; 10; 13) .............................................. 307
Pudas contra Suediei (art. 6-1; 13; P1-1; 41)...................................................... 335
F. contra Elveţiei (art. 12; 41)............................................................................... 351
Müller şi alţii contra Elveţiei (art. 10).................................................................. 365
Hauschildt contra Danemarcei (art. 35-1; 6-1; 41) ............................................. 389
Eriksson contra Suediei (art. 8; 6-1; P1-2; 13; 13+P1-2; 13+6-1; 41) ................ 409
Gaskin contra Regatului Unit (art. 8; 10; 41)...................................................... 435
Fox, Campbell şi Hartley contra Regatului Unit (art. 5; 13; 41) .......................455
Observer şi Guardian contra Regatului Unit (art. 10; 14+10; 13; 41) ............... 473
Vermeire contra Belgiei (art. 14+8; 46-1)............................................................ 529
X. contra Franţei (art. 6-1; 41) ............................................................................. 541
Hadjianastassiou contra Greciei (art. 6-1; 6-3-b; 10; 41)................................... 555
Dombo Beheer B. V. contra Olandei (art. 6-1; 41) ............................................. 569
Fredin (Nr. 2) contra Suediei (nr. 2) (art. 6-1; 41) ............................................... 589
Jacubowski contra Germaniei (art. 10) .............................................................. 597
Karlheinz Schmidt contra Germaniei (art. 14+4-3-d; 41; P1-1) ......................... 609
Hokkanen contra Finlandei (art. 6-1; 8; 13; 41; P7-5) ........................................ 623
Poitrimol contra Franţei (art. 6-1; 6-3-c; 41) ....................................................... 645
López Ostra contra Spaniei (art. 3; 8; 35-1; 41) ................................................. 663
Sfintele Mănăstiri contra Greciei (art. 6-1; 9; 11; 13; 35-1;
P1-1; 14+6; 14+9; 14+11; 14+P1) .......................................................................... 681
Vereinigung Demolratisher Soldaten Österreichs şi Gubi
contra Austriei (art. 10; 13; 14+10; 41)................................................................713
3
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
Prefaţă
Apariţia culegerii în trei volume a jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului în varianta moldovenească este un eveniment extrem
de aşteptat şi binevenit. Îmi exprim recunoştinţa faţă de partenerii naţio-
nali (Lilia Snegureac, Diana Sârcu, Svetlana Ungureanu, Rodica Secrieru,
Natalia Trepăduş, Anton Stogu) care au contribuit la finalizarea acestui
proiect în vederea asigurării accesului şi disponibilităţii jurisprudenţei tot
mai abundente a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Convenţia având
un efect direct asupra dreptului intern.
Publicaţia, fiind o valoroasă sursă de referinţă, va servi profesioniştilor
sistemului judiciar, judecătorilor, avocaţilor, procurorilor în vederea asigu-
rării unui sistem juridic echitabil şi eficient. În egală măsură, culegerea va
prezenta un interes pentru un public mai larg, inclusiv poliţia şi serviciul
penitenciar, precum şi pentru funcţionarii publici de la toate nivelurile ad-
ministrării naţionale. Astfel, ţinând cont de caracterul subsidiar al Curţii de
la Strasbourg, protecţia drepturilor prevăzute în Convenţie ar putea fi asigu-
rată, în prumul rând, la nivelul naţional, unde sunt protejate cel mai bine.
În calitate de sursă educaţională, această publicaţie va fi în mod speci-
al utilă pentru profesorii şi studenţii în drept, precum şi în alte domenii aca-
demice, din moment ce o bună cunoaştere a principiilor drepturilor omului
şi a protecţiei lor internaţionale are o importanţă fundamentală pentru cei
care vor modela şi vor conduce viitoarea societate moldovenească.
În afară de valoarea profesională şi educaţională, aceste trei volume
vor servi în calitate de manual indispensabil cu privire la valorile democra-
tice fundamentale împărtăşite de Statele membre ale Consiliului Europei.
Toţi cei care participă la viaţa politică şi publică din Moldova, fie că sunt
demnitari aleşi sau funcţionari numiţi în Guvern, reprezetanţi ai societăţii
civile şi analişti mass-media, se vor inspira din această publicaţie şi îşi vor
realiza în deplină măsură rolul în consolidarea unei culturi a drepturilor
omului care-şi trage rădăcinile din solul fertil al celui mai reuşit sistem
actual al drepturilor omului din lume.
4
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
1 iulie 1961
În cauza „Lawless”,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită potrivit dispoziţiilor artico-
lului 43 (art. 43) al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale (în continuare „Convenţia”) şi ale articolelor 21 şi 22 din Regulamentul
Curţii, într-o Cameră compusă din:
Dl. R. Cassin, Preşedinte
şi dnii G. Marikiadis
E. Rodenbourg
R. McGonigal, membru ex officio
G. Balladore Pallieri
E. Arnalds
K.F. Arik, Judecători
P. Modinos, Grefier,
pronunţă următoarea hotărâre:
PROCEDURA
5
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
Procedura, aşa precum s-a desfăşurat până la această dată, este expusă în
hotărârea precitată.
3. Urmare a hotărârii precitate, Preşedintele Camerei, printr-o ordonanţă din 14
noiembrie 1960, a fixat data de 16 decembrie 1960 drept termen limită pentru prezen-
tarea memoriului delegaţilor Comisiei şi data de 5 februarie 1961 drept termen limită
pentru prezentarea contra-memoriului Guvernului irlandez.
Conformându-se acestei ordonanţe, Comisia a prezentat la 16 decembrie 1960
o „Expunere cu privire la contra-memoriu (fondul cauzei)”, care la 19 decembrie 1960
a fost notificată Guvernului irlandez, Parte în această cauză. La 3 februarie 1961,
înainte de expirarea termenului acordat, Guvernul irlandez de asemenea a prezentat
un document intitulat „Observaţiile Guvernului irlandez cu privire la Expunerea Comi-
siei Europene a Drepturilor Omului din 16 decembrie 1960”. Acest document a fost
comunicat delegaţilor Comisiei la 7 februarie 1961, dată de la care cauza putea fi prin
urmare examinată în fond.
Înainte de deschiderea procedurii orale, delegatul principal al Comisiei a adus
la cunoştinţa Curţii, printr-o scrisoare adresată Grefierului la 14 martie 1961, opinia
delegaţilor Comisiei cu privire la unele chestiuni ridicate de Guvernul irlandez în do-
cumentul său din 3 februarie 1961, copia căreia fiind transmisă Guvernului irlandez şi
vărsată, de asemenea, la dosarul cauzei.
4. La 7, 8, 10 şi 11 aprilie 1961, la Strasbourg, au avut loc audieri în şedinţă
publică, la care au participat:
6
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
7
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
II
5. Potrivit tratatului cu privire la crearea Statului Liber al Irlandei, semnat la 6
decembrie 1921 între Regatul Unit şi Statul Liber al Irlandei, şase comitate situate în
nordul Insulei irlandeze au rămas sub suveranitatea britanică.
6. După crearea Statului Liber al Irlandei, cu diferite ocazii, s-au constituit gru-
puri armate autoproclamate „Armata republicană irlandeză” (I.R.A.), având ca obiectiv
evident desfăşurarea activităţilor teroriste ce ar pune capăt suveranităţii exercitate de
Regatul Unit asupra Irlandei de Nord. Activităţile acestor grupuri au luat uneori pro-
porţii atât de mari, încât legislaţia ordinară nu mai putea asigura o reprimare eficientă.
Astfel, legislatorul i-a acordat cu diferite ocazii Guvernului împuterniciri speciale, de
natură să-i permită acestuia să facă faţă situaţiei create prin aceste activităţi ilegale;
printre aceste împuterniciri a figurat uneori dreptul de detenţie fără judecată.
La 29 decembrie 1937 a fost promulgată Constituţia Republicii Irlanda, în vi-
goare în prezent. În luna mai a anului 1938, toate persoanele deţinute pentru delicte
politice au fost eliberate.
8
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
III
Titlul IV al legii din 1939 conţine diverse dispoziţii cu privire la reprimarea acti-
vităţilor ilegale, printre care, articolul 30 prevede următoarea dispoziţie referitoare la
arestarea şi detenţia persoanelor bănuite de implicare în activităţi ilegale:
Articolul 30:
„(1) Orice membru al Gárda Síochána (dacă nu este îmbrăcat în uniformă, la prezentarea legiti-
maţiei, dacă i se cere) poate fără mandat să oprească, să percheziţioneze, să interogheze şi să
aresteze orice persoana sau să efectueze una sau mai multe dintre aceste măsuri în privinţa orică-
rei persoane pe care o bănuieşte de a fi comis o încălcare sau este pe cale să comită o încălcare
a oricărui articol sau paragraf din prezenta lege, sau un act calificat drept delict în sensul Titlului
V din prezenta lege, sau pe care o bănuieşte de a fi posesorul unui document având legătură cu
comiterea sau tentativa de comitere a oricărei dintre încălcările sus-menţionate.
(2) Orice membru al Gárda Síochána (dacă nu este îmbrăcat în uniformă, la prezentarea legitima-
ţiei, dacă i se cere) poate, în scopul exercitării oricărei dintre împuternicirile acordate de paragraful
precedent al acestui articol, să oprească şi să percheziţioneze (făcând uz de forţă, în caz de
necesitate) orice vehicul sau navă, corabie sau alt vas pe care îl bănuieşte de transportarea unei
persoane pe care este autorizat, potrivit paragrafului sus-menţionat, să o reţină fără mandat.
(3) Orice persoană reţinută în temeiul prezentului articol poate fi condusă şi deţinută la un post al
Gárda Síochána, o închisoare sau orice alt loc corespunzător acestui scop, timp de 24 de ore din
momentul reţinerii şi oricărei persoane i se poate, la ordinul unui ofiţer din Gárda Síochána, având
cel puţin rangul de Comisar principal, prelungi detenţia pentru încă 24 de ore.
9
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
(4) Orice persoană deţinută ca urmare a aplicării paragrafului precedent poate, în orice moment pe
parcursul detenţiei sale, să fie inculpată de săvârşirea unei infracţiuni şi tradusă în faţa Tribunalului
de District sau în faţa unei Curţi Penale Speciale, sau eliberată la ordinul unui ofiţer din Gárda
Síochána, şi trebuie, în cazul în care nu este inculpată sau eliberată, să fie eliberată la expirarea
perioadei de detenţie autorizate de paragraful precitat.
(5) Orice membru al Gárda Síochána poate lua, cu privire la o persoană deţinută în temeiul prezen-
tului articol, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
(a) să noteze numele şi adresa unei astfel de persoane;
(b) să percheziţioneze o astfel de persoana sau să dispună percheziţia;
(c) să fotografieze o astfel de persoana sau să dispună fotografierea;
(d) să-i ia sau să dispună luarea amprentelor digitale unei astfel de persoane;
(6) Orice persoană care va opune rezistenţă exercitării de către un membru al Gárda Síochána a
oricărei dintre împuternicirile acordate de paragraful precedent, sau care nu-şi va declara numele
sau va refuza să-şi declare numele sau adresa şi va furniza la orice întrebare de această natură un
nume sau o adresă falsă sau înşelătoare, se va face vinovat de încălcarea prezentului articol şi va
fi, după constatarea vinovăţiei, pasibil de pedeapsa cu închisoarea de până la şase luni”.
Titlul V al legii din 1939 are drept obiect crearea unei „Curţi Penale Speciale”,
având competenţa de judecare a persoanelor acuzate de delicte în temeiul acestei legi.
În cele din urmă, Titlul VI al legii din 1939 conţine dispoziţii care autorizează orice
Ministru de Stat – din momentul în care Guvernul a pus în vigoare această parte a legii
– să ordone, în anumite circumstanţe, arestarea sau detenţia oricărei persoane în pri-
vinţa căreia are convingerea că se dedică unor activităţi declarate ilegale prin lege.
9. La 23 iunie 1939, adică după nouă zile de la intrarea în vigoare a legii cu
privire la atentatele contra securităţii statului, Guvernul a promulgat, în temeiul artico-
lului 19 al acestei legi, o ordonanţă prin care I.R.A., declarată „Organizaţie ilegală”, a
fost dizolvată.
10. Ulterior, circa 70 de persoane au fost arestate şi deţinute în temeiul Titlului VI
al legii; una dintre acele persoane a înaintat o acţiune în faţa Înaltei Curţi a Irlandei, con-
testând legalitatea detenţiei sale. Înalta Curte a Irlandei a declarat atunci această deten-
ţie ca fiind ilegală şi a dispus eliberarea persoanei printr-o hotărâre de habeas corpus.
Guvernul a ordonat atunci eliberarea tuturor persoanelor deţinute în baza ace-
loraşi dispoziţii.
11. Luând în consideraţie hotărârea Înaltei Curţi, Guvernul a prezentat Parla-
mentului un proiect de lege de modificare a Titlului VI al legii din 1939 contra securităţii
statului. La 9 februarie 1940, după ce a fost declarat constituţional de către Curtea
Supremă, acest proiect a fost adoptat de către Parlament, devenind legea nr. 2 din
1940, „Offences against the State (Amendment) Act 1940”.
Această lege nr. 2 din 1940 conferă Miniştrilor de Stat împuterniciri speciale
de detenţie fără judecată, „dacă şi din momentul în care Guvernul va face şi va pu-
blica o declaraţie prin care să declare că împuternicirile atribuite prin prezentul Titlu
al legii sunt necesare pentru a asigura menţinerea păcii şi ordinii publice şi că este
oportun ca prezentul Titlu al legii să intre imediat în vigoare” (articolul 3, paragraful
(2) al legii).
10
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
13. În temeiul articolului 8 al legii nr. 2 din 1940, Guvernul trebuie să instituie,
cât de curând posibil după intrarea în vigoare a împuternicirilor de detenţie fără jude-
cată, o Comisie (numită în continuare: „Comisia de detenţie”) care să poate fi sesizată
de către orice persoană arestată sau deţinută în temeiul legii, prin intermediul Guver-
nului, în vederea examinării cauzei sale. Această Comisie trebuie să fie alcătuită din
trei membri numiţi de Guvern, printre care un ofiţer al Forţelor Apărării, având cel puţin
şapte ani de serviciu, şi alţi doi membri, care trebuie să fie un avocat sau jurisconsult
având o experienţă de cel puţin şapte ani, fie judecători sau foşti judecători ai tribuna-
lelor ordinare. În cele din urmă, articolul 8 al legii prevede ca, în cazul în care Comisia
conchide că nu există temeiuri pentru menţinerea persoanei în detenţie, aceasta este
eliberată în cei mai scurţi termeni.
IV
14. După o perioadă de mai mulţi ani în care activităţile I.R.A. nu au fost atât de
pronunţate, în 1954 şi apoi începând cu al doilea semestru al anului 1956 s-a produs
o recrudescenţă.
În cea de-a doua jumătate a lunii decembrie 1956, au fost comise atacuri ar-
mate împotriva mai multor unităţi ale poliţiei Irlandei de Nord, iar la sfârşitul lunii a fost
ucis un poliţist. În aceeaşi lună, o patrulă a poliţiei circulând pe drumuri frontaliere a
fost ţinta unor focuri de armă, au fost doborâţi arbori de-a curmezişul drumurilor, au
fost tăiate fire telefonice etc. În ianuarie 1957, incidentele au devenit şi mai frecven-
11
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
te. La începutul lunii, împotriva unităţilor poliţiei din Brookeborough a fost declanşat
un atac armat, în cursul căruia doi dintre atacatori au fost ucişi, ambii provenind din
teritoriul comitatului 26. Alţi doisprezece, dintre care patru răniţi, au trecut frontiera
şi au fost arestaţi de poliţia Republicii Irlanda. În aceste circumstanţe, Prim-ministrul
Republicii Irlanda a adresat publicului, în cadrul unui mesaj radiofonic din 6 ianuarie
1957, un apel insistent de a pune capăt acestor atacuri.
La şase zile după acest mesaj radiofonic, adică pe 12 ianuarie 1957, I.R.A.
săvârşeşte pe teritoriul Republicii Irlanda un atac armat împotriva unui magazin de
explozibile, situat în Moortown, comitatul Dublin, în scopul de a sustrage explozibile.
La 6 mai 1957, grupuri armate au pătruns în magazinul de explozibile din Swan Laois,
au imobilizat paznicul şi au sustras o mare cantitate de explozibile.
Pe 18 aprilie 1957, printr-o explozie care cauzează serioase prejudicii podului
de cale ferată din Ayallogue, în comitatul Armagh, la circa 5 mile în partea de nord a
frontierei, a fost întreruptă linia de cale ferată Dublin-Belfast.
În noaptea din 25 spre 26 aprilie, trei explozii între Lurgan şi Portadown, în
Irlanda de Nord, au cauzat daune aceleiaşi linii de cale ferată.
În noaptea din 3 spre 4 iulie 1957, o patrulă a poliţiei Irlandei de Nord, în timpul
serviciului în imediată apropiere de frontieră, a căzut într-o ambuscadă. Un poliţist a
fost împuşcat mortal, iar altul a fost rănit. La locul ambuscadei au fost descoperite 87 de
batoane de gelinită plasate pe drum, acoperite cu pietre şi conectate la un detonator.
Acest incident s-a produs cu doar 8 zile înainte de Orange Processions, care se
desfăşoară anual în numeroase localităţi ale Irlandei de Nord la data de 12 iulie. În tre-
cut, această dată a fost deosebit de critică pentru menţinerea păcii şi ordinii publice.
17. Prin scrisoarea din 20 iulie 1957, Ministrul irlandez al Afacerilor Externe a
informat Secretarul General al Consiliului Europei că Titlul II al legii nr. 2 din 1940 cu
privire la atentatele contra securităţii statului a intrat în vigoare la 8 iulie 1957.
12
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
VI
19. La 21 septembrie 1936 G.R. Lawless a fost arestat pentru prima dată
împreuna cu alţi trei bărbaţi într-un hambar dezafectat la Keshcarrigan, comitatul
Leitrim. În acest hambar poliţia a descoperit o mitralieră Thompson, 6 arme de
război, 6 arme de vânătoare, un revolver, un pistol automat şi 400 încărcătoare.
Lawless a recunoscut că era membru al I.R.A. şi că a luat parte la un atac armat în
cadrul căruia au fost furate arme şi revolvere. La 18 octombrie, el a fost acuzat de
deţinere ilegală de arme de foc, în temeiul legii din 1925 cu privire la armele de foc
(The Firearms Act, 1925) şi a articolului 21 din legea din 1939 cu privire la atentatele
contra securităţii statului (The Offences against the State Act, 1939) (în continuare
„legea din 1939”).
13
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
„În numele camarazilor mei şi al meu personal, ţin să declar că armele şi muniţiile găsite asupra
noastră urmau să fie utilizate împotriva forţelor britanice de ocupaţie, în scopul realizării reunificării
ţării noastre şi irlandezii şi irlandezele, indiferent de opinie politică, nu trebuie să se teamă de noi.
Noi reafirmăm că posesia armelor este legală şi credem, de asemenea, că orice irlandez are dato-
ria de a lua arma în mână pentru a-şi apăra ţara”.
14
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Dlui G. R. Lawless nu i-a fost prezentat nici un text scris al angajamentului propus.
Condiţiile acestuia nu au putut fi stabilite cu exactitate.
La 12 iulie 1957, Şeful Comisariatului de poliţie, acţionând în temeiul paragrafu-
lui 3 al articolului 30 din legea din 1939, a dispus prelungirea detenţiei dlui G. R. Lawless
cu 24 de ore, până la data de 13 iulie 1957, ora 19.45.
La 13 iulie 1957, la ora 6 dimineaţa, înainte de expirarea termenului detenţiei
sale în temeiul articolului 30 din legea din 1939, G. R. Lawless a fost transferat de la
Comisariatul de poliţie Bridewell la închisoarea militară din Curragh, comitatul Kildare
(cunoscută sub numele de „Glass House”). El a ajuns acolo în aceeaşi zi la orele 8
dimineaţa şi, din acel moment, a fost deţinut în această instituţie în temeiul unui ordin
de detenţie emis la 12 iulie 1957, potrivit articolului 4 din legea nr.2 din 1940, de către
Ministrul justiţiei. La momentul sosirii la „Glass House”, Lawless a primit copia ordinu-
lui de detenţie precitat, în care Ministrul Justiţiei a declarat că, în opinia sa, G. R. Lawless
era implicat în activităţi prejudiciabile securităţii statului şi a dispus arestarea şi deten-
ţia sa în temeiul articolului 4 din legea din 1940.
La 17 iulie 1957, G. R. Lawless a fost transferat de la „Glass House” într-o
unitate cunoscută sub numele de „Curragh Internment Camp”, care face parte din
unitatea militară şi cazarmele din Curragh, comitatul Kildare, loc unde a fost deţinut,
împreuna cu alte circa 120 de persoane, fără a fi tradus în faţa unui judecător, până
la eliberarea sa la 11 decembrie 1957.
21. La 16 august 1957, G. R. Lawless a fost informat că va fi eliberat dacă îşi
va lua în scris angajamentul de „a respecta Constituţia şi legile Irlandei” şi de „a nu
adera, nici susţine vreo organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu pri-
vire la atentatele contra securităţii statului”. G. R. Lawless a refuzat să-şi asume un
asemenea angajament.
22. La 8 septembrie 1957, G. R. Lawless şi-a exercitat dreptul, recunoscut de
articolul 8 al legii din 1940, de a cere ca chestiunea menţinerii sale în detenţie să fie
examinată de către Comisia de detenţie, creată potrivit aceluiaşi articol din legea
precitată. El s-a prezentat în faţa acestei Comisii la 17 septembrie 1957, fiind asistat
de un consilier şi de avocaţi. Comisia de detenţie, la prima şedinţă a adoptat câteva
reguli de procedură şi a amânat audierile până la data de 20 septembrie.
23. Cu toate acestea, la 18 septembrie 1957, consilierul lui G. R. Lawless, înte-
meindu-se pe articolul 40 din Constituţia Irlandei, a adresat, de asemenea, Înaltei Curţi
a Irlandei o cerere prin care solicita pronunţarea unei ordonanţe condiţionate de habeas
corpus ad subjiciendum. Obiectul cererii consta în obţinerea unei ordonanţe a Curţii de
obligare a Comandantului Unităţii de detenţie să-l aducă pe G. R. Lawless în faţa Curţii
în vederea examinării legalităţii detenţiei sale şi adoptării unei decizii în această privinţă.
Pronunţarea unei ordonanţe condiţionate de habeas corpus l-ar fi obligat pe Coman-
dant să-şi motiveze refuzul de a se conforma ordonanţei în faţa Înaltei Curţi.
Ordonanţa condiţionată a fost acordată în aceeaşi zi şi notificată Comandan-
tului care trebuia să-şi motiveze refuzul într-un termen de patru zile. Ea a fost de
asemenea notificată Comisiei de detenţie. Comisia de detenţie s-a întrunit la 20 sep-
15
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
tembrie 1957 şi a decis să amâne şedinţa sine diem în aşteptarea rezultatului cererii
de habeas corpus.
24. Atunci G. R. Lawless a adresat o cerere Înaltei Curţi, solicitând, în pofida
motivelor Comandantului unităţii de detenţie de a nu da curs cererii, ca ordonanţa
condiţionată de habeas corpus să devină necondiţionată. În acest context, Coman-
dantul s-a bazat pe ordinul de detenţie emis pe numele reclamantului de către Minis-
trul justiţiei.
Înalta Curte s-a întrunit la 8 şi la 11 octombrie 1957 şi a audiat argumentele
legale prezentate de către consilierii celor două părţi. La 11 octombrie, ea a pronunţat
o hotărâre prin care a admis motivele invocate de către Comandantul unităţii întru
justificarea detenţiei. Prin urmare, cererea de habeas corpus a fost respinsă.
25. La 14 octombrie 1957, G. R. Lawless a declarat apel în faţa Curţii Supreme,
invocând nu numai Constituţia şi legislaţia Irlandei, dar şi prevederile Convenţiei euro-
pene a drepturilor omului. La 6 noiembrie 1957, Curtea Supremă a respins apelul dlui
G. R. Lawless. Ea şi-a emis hotărârea motivată la 3 decembrie 1957.
Principalele concluzii ale hotărârii Curţii Supreme au fost următoarele:
(a) legea din 1940 a fost prezentată, în faza de proiect, Curţii Supreme în ve-
derea examinării constituţionalităţii sale. Curtea Supremă a decis că aceasta nu era
contrară Constituţiei, iar în temeiul articolului 34 (3) 3 al Constituţiei, nici un tribunal
nu poate aprecia constituţionalitatea unei legi a cărei proiect a fost aprobat de către
Curtea Supremă.
(b) Oireachtas (adică Parlamentul), singura autoritate legislativă, nu adoptase
nici o lege prin care sa încorporeze Convenţia europeană a drepturilor omului în drep-
tul intern al Irlandei. În consecinţă, Curtea Supremă nu putea să aplice Convenţia, în
măsura în care aceasta acorda cetăţenilor drepturi suplimentare sau diferite de cele
prevăzute de dreptul intern irlandez.
(c) Detenţia reclamantului în temeiul articolului 30 din legea din 1939 trebuia
să ia sfârşit la 13 iulie 1957, ora 19.45. În acel moment, el era deja deţinut potrivit
unui alt ordin emis de către Ministrul justiţiei, iar menţinerea sa în detenţie era absolut
justificată prin acest al doilea ordin.
(d) Reclamantul nu a adus nici o probă prima facie în sprijinul alegaţiei sale,
potrivit căreia nu ar fi fost informat cu privire la motivele arestării sale în baza ordinului
ministerial. În orice caz, chiar dacă ar fi fost constatată o neregularitate la arestare,
aceasta nu ar fi făcut detenţia ulterioară ilegală, oricare ar fi, de altfel, drepturile pe
care i le-ar fi putut acorda reclamantului dreptul irlandez.
(e) Curtea a statuat deja odată cu examinarea proiectului legii din 1940 că
aceasta nu era împuternicită să examineze temeinicia opiniei unui ministru care emite
un ordin de detenţie în temeiul articolului 4 din legea precitată.
(f) În cadrul procedurii de habeas corpus în faţa Înaltei Curţi, reclamantul a
contestat legalitatea constituirii Comisiei de detenţie. Chiar daca s-ar demonstra că
deciziile Comisiei de detenţie cu privire la anumite chestiuni procedurale ar fi fost ero-
16
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
nate, acest fapt nu ar avea drept efect ilegalitatea detenţiei reclamantului, nici nu ar
constitui temei al unei cereri de habeas corpus. Din conţinutul articolului 8 din legea
din 1940 rezultă că această Comisie nu este o instanţă judecătorească şi că o cerere
formulată în faţa acesteia nu constituie o procedură jurisdicţională, ci o simplă cerere
cu caracter administrativ.
26. Între timp, la 8 noiembrie 1957 – adică după două zile de la notificarea
respingerii cererii de către Curtea Supremă – G. R. Lawless a adresat cererea în faţa
Comisiei Europene a Drepturilor Omului, în care afirma că arestarea şi detenţia sa,
potrivit articolului 8 din legea din 1940, fără acuzaţie şi judecată, a constituit o încăl-
care a Convenţiei şi solicita:
(a) eliberarea sa imediată;
(b) plata unei reparaţii şi a despăgubirilor pentru privarea de libertate; şi
(c) plata tuturor costurilor şi cheltuielilor decurgând, direct sau indirect, din ac-
ţiunile intentate de el în faţa jurisdicţiilor irlandeze şi a Comisiei în vederea obţinerii
eliberării sale.
27. Puţin mai târziu, Comisia de detenţie a reluat, în temeiul articolului 8 din
legea din 1940, examinarea cauzei dlui G. R. Lawless şi şi-a ţinut şedinţele în acest
scop la 6 şi 10 decembrie 1957. La 10 decembrie, la invitaţia Procurorului General al
Republicii Irlanda, G. R. Lawless, prezentându-se personal în faţa Comisiei de deten-
ţie, s-a angajat verbal de a nu „se implica în nici o activitate ilegală în sensul legilor
din 1939 şi 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului”. A doua zi, Ministrul
justiţiei, bazându-se pe articolul 6 din legea nr. 2 din 1940, a emis un ordin prin care
a dispus eliberarea dlui G. R. Lawless.
28. Avocatul dlui G. R. Lawless a adus la cunoştinţa Comisiei Europene a Drep-
turilor Omului faptul eliberării acestuia printr-o scrisoare datată cu 16 decembrie 1957.
În scrisoare, el preciza că Lawless intenţiona să-şi continue acţiunea în faţa Comisiei
în ceea ce priveşte (a) cererea sa de recuperare a despăgubirilor pentru privarea de
libertate şi (b) cererea de recuperare a tuturor costurilor şi cheltuielilor decurgând din
acţiunile intentate în vederea obţinerii eliberării sale.
VII
29. În cadrul procedurii scrise şi orale în faţa Curţii, Comisia Europeană a Drep-
turilor Omului şi Guvernul irlandez au făcut următoarele concluzii finale:
Comisia, în memoriul său din 27 iunie 1960:
“Invită Curtea să ia în considerare concluziile Comisiei din raportul său cu privire la cauza Gerard
Richard Lawless şi
(1) să decidă:
(a) dacă detenţia fără judecată a reclamantului de la 13 iulie până la 11 decembrie 1957, în temeiul
articolului 4 din legea din 1940 de modificare a legii cu privire la atentatele împotriva securităţii
statului, era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului reclamat potrivit articolelor 5 şi 6 (art. 5 şi 6)
din Convenţie;
17
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
(b) dacă această detenţie era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului reclamat potrivit articolului 7
(art. 7) din Convenţie;
(2) în cazul în care această detenţie ar fi contrară obligaţiilor Guvernului reclamat potrivit articolelor
5 şi 6 (art. 5 şi 6) din Convenţie, să decidă:
(a) dacă scrisoarea adresată de Guvern Secretarului General la 20 iulie 1957 constituia sau nu o
notificare suficientă în sensul articolului 15, paragraful (3) (art. 15-3) din Convenţie;
(b) dacă, a existat sau nu în perioada de 13 iulie până la 11 decembrie 1957, un pericol public ame-
ninţând viaţa naţiunii în sensul articolului 15, paragraful (1) (art. 15-1) din Convenţie;
(c) în cazul în care un astfel de pericol a existat în acea perioadă, dacă detenţia persoanelor fără
judecată în temeiul articolului 4 din legea din 1940, aşa cum a fost aplicată de către Guvern, era o
măsură strictă cerută de circumstanţe;
(3) să decidă, în orice caz, dacă, articolul 17 (art. 17) din Convenţie interzice sau nu reclamantului
să invoce dispoziţiile articolelor 5, 6 şi 7 (art. 5, art. 6, art. 7);
(4) în lumina deciziilor sale asupra chestiunilor enumerate la paragrafele 1 - 3 ale concluziilor, să
decidă şi să declare:
(a) dacă faptele constatate constituie sau nu o încălcare din partea Guvernului reclamat a obliga-
ţiilor sale potrivit Convenţiei;
(b) în caz afirmativ, dacă reclamantul are dreptul la compensaţie ca rezultat al constatării încălcării
şi în ce cuantum.”
30. Agentul Guvernului irlandez, în cadrul audierilor publice din 10 aprilie 1961:
”Invită Curtea să decidă şi să declare că răspunsurile la întrebările formulate la paragraful 58 al
memoriului Comisiei din 27 iunie 1960 sunt următoarele:
1. (a) Că detenţia reclamantului nu a fost contrară obligaţiilor Guvernului potrivit articolelor 5 şi 6
(art.5, art. 6) din Convenţie.
(b) Că această detenţie nu a fost contrară obligaţiilor Guvernului potrivit articolului 7 (art. 7) din
Convenţie.
2. (a) Că scrisoarea Guvernului din 20 iulie 1957 a constituit o notificare suficientă în sensul arti-
colului 15, paragraful (3), (art. 15-3) din Convenţie; sau, alternativ, că în prezenta cauza, nici o dis-
poziţie a paragrafului (3) precitat (art. 15-3) nu împiedica Guvernul să se întemeieze pe dispoziţiile
paragrafului (1) al articolului 15 (art.15-1).
(b) Că în perioada de 13 iulie până la 11 decembrie 1957, exista un pericol public, ameninţând viaţa
naţiunii în sensul paragrafului (1) al articolului 15 (art.15-1) din Convenţie.
(c) Că detenţia persoanelor fără judecată, aşa cum a fost aplicată de către Guvern, era o măsura
strictă cerută de circumstanţe.
3. Că, în orice caz, articolul 17 (art. 17) din Convenţie îi interzice reclamantului să invoce dispoziţiile
articolelor 5, 6 şi 7 (art. 5, art. 6, art. 7) din Convenţie.
4. (a) Că faptele constatate nu constituie vreo încălcare din partea Guvernului reclamat a obligaţi-
ilor sale potrivit Convenţiei.
(b) Că, în lumina celor expuse supra, reclamantul nu are dreptul la compensaţie.”
ÎN DREPT
18
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
nată o copie a unui ordin de detenţie emis de către Ministrul justiţiei la 12 iulie 1957
în temeiul prevederilor articolului 4 din legea nr. 2 din 1940 cu privire la atentatele
contra securităţii statului (Offences aigainst the State (Amendment) Act, 1940); şi că,
în consecinţă, acesta a fost deţinut, iniţial în închisoarea militară din Curragh, iar apoi
în Unitatea de detenţie din Curragh, până la eliberarea sa la 11 decembrie 1957, fără
a fi, în această perioadă, tradus în faţa unui judecător;
2. Considerând că această Curte nu este chemată să statueze în privinţa ares-
tării dlui G.R. Lawless operată la 11 iulie 1957, dar numai, în lumina concluziilor pre-
zentate atât de Comisie, cât şi de Guvernul irlandez, dacă detenţia dlui G. R. Lawless
în perioada de la 13 iulie până la 11 decembrie 1957, în temeiul articolului 4 din legea
nr. 2 din 1940 cu privire la atentatele contra securităţii statului, a fost sau nu conformă
prevederilor Convenţiei;
3. Considerând că, în legătură cu aceasta, Guvernul irlandez a invocat împo-
triva cererii dlui G. R. Lawless o excepţie de inadmisibilitate de fond, în temeiul arti-
colului 17 (art. 17) din Convenţie; că trebuie examinată în prealabil această excepţie
de inadmisibilitate;
Cu privire la excepţia de inadmisibilitate în temeiul articolului 17 (art. 17) al
Convenţiei.
4. Luând în consideraţie că articolul 17 (art. 17) al Convenţiei are următorul
conţinut:
„Nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un
grup, sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura o activitate sau de a îndeplini un act ce
urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie sau de a
aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât cele prevăzute de această Convenţie.”
19
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
cauzei; considerând că, în această privinţă, concluziile Comisiei pot fi rezumate după
cum urmează: că scopul general al articolului 17 (art. 17) este de a împiedica ca gru-
pările totalitare să poată exploata în propriile interese principiile enunţate de Conven-
ţie; dar că, pentru a atinge acest scop, nu este necesar ca persoanele recunoscute
vinovate de implicare în activităţi îndreptate spre distrugerea unuia dintre drepturile şi
libertăţile garantate de Convenţie să fie private de orice drept sau libertate; că articolul
17 (art. 17) se referă în esenţă la drepturile care ar permite, dacă ar fi fost invocate, de
a încerca excluderea dreptului de a se implica în activităţi îndreptate spre distrugerea
„unor drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie”; că Decizia cu privire la admisi-
bilitatea cererii prezentate de către Partidul comunist german (cererea nr. 250/57) se
încadra perfect în sensul atribuit de articolul 17 (art. 17); că, în legătură cu această
cerere, nu putea fi vorba de drepturile recunoscute de articolele 9, 10 şi 11 (art. 9, art.
10, art. 11) din Convenţie, drepturi care, în cazul în care ar fi fost recunoscute Parti-
dului comunist, i-ar fi permis acestuia din urmă să se dedice anume activităţilor vizate
de articolul 17 (art. 17);
Că, în speţă, Comisia a apreciat că, chiar dacă G. R. Lawless participa într-
adevăr, la momentul arestării sale, la activităţile I.R.A., articolul 17 (art. 17) nu-l îm-
piedica să revendice protecţia articolelor 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie, nici nu
elibera Guvernul irlandez de obligaţia de a respecta dispoziţiile acestor articole, care
protejează orice persoană împotriva arestării arbitrare şi detenţiei fără judecată;
7. Considerând că din opinia Curţii rezultă că articolul 17 (art. 17) vizează
grupuri sau indivizi şi are drept scop de a-i pune în imposibilitatea de a deduce din
Convenţie un drept care le-ar permite să se implice în activităţi sau să îndeplinească
acte îndreptate spre distrugerea unor drepturi şi libertăţi recunoscute în Convenţie;
considerând, prin urmare, că, nici o persoană nu poate să se prevaleze de dispozi-
ţiile Convenţiei pentru a se dedica unor activităţi îndreptate spre distrugerea drep-
turilor şi libertăţilor precitate; că deşi această dispoziţie are un conţinut negativ, nu
poate fi interpretată a contrario ca privând o persoană fizică de drepturile individuale
fundamentale garantate de articolele 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie; că în speţă
G. R. Lawless nu s-a prevalat de Convenţie pentru a justifica sau a săvârşi acte
contrare drepturilor şi libertăţilor recunoscute de aceasta, ci s-a plâns de faptul că
a fost privat de garanţiile acordate de articolele 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie;
că, în consecinţă, nu poate reţine concluziile prezentate în această privinţă de către
Guvernul irlandez.
Cu privire la chestiunea dacă detenţia lui G. R. Lawless de la 13 iulie până la
11 decembrie 1957, în temeiul articolului 4 din legea din 1940 cu privire la atentatele
contra securităţii statului (Offences against the State (Amendment) Act, 1940), fără
prezentarea în faţa unui judecător era sau nu contrară obligaţiilor Guvernului irlandez
în temeiul articolelor 5 şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie.
8. Considerând că articolul 5 (art. 5) al Convenţiei are următorul conţinut:
„(1) Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa,
cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
20
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
(b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre
pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii
prevăzute de lege;
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci
când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice
de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea
acesteia;
(d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere
sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
(e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală con-
tagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
(f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să
pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare
ori de extrădare.
(2) Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care
o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
(3) Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit c) din prezentul
articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege
cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eli-
berată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure
prezentarea persoanei în cauză la audiere.
(4) Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
(5) Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor
acestui articol are dreptul la reparaţii.”
9. Considerând că, în Raportul său, Comisia şi-a exprimat opinia potrivit căreia
detenţia dlui G. R. Lawless nu se referă la nici una dintre categoriile de cazuri enume-
rate la articolul 5 paragraful 1 (art.5-1) din Convenţie şi, prin urmare, nu a constituit o
măsură privativă de libertate autorizată de dispoziţia precitată; că în aceasta opinie se
subliniază că paragraful 1 al articolului 5 (art. 5) autorizează privarea de libertate doar
în şase categorii distincte de cazuri, dintre care doar cele vizate de dispoziţiile litere-
lor (b) (art. 5-1-b) in fine („în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de
lege”) şi (c) (art. 5-1-c) ale paragrafului menţionat pot fi luate în consideraţie în speţă,
Guvernul irlandez invocându-le ambele în faţa Comisiei pentru a justifica detenţia dlui
G. R. Lawless; că, în ceea ce priveşte articolul 5, paragraful 1 litera (b) (art. 5-1-b) in
fine, detenţia lui Lawless potrivit ordinului unui Ministru de Stat întemeiată pe bănuiala
că acesta era implicat în activităţi prejudiciabile menţinerii păcii şi ordinii publice sau
securităţii statului, nu poate fi considerată drept o măsură luată „în vederea garantării
executării unei obligaţii prevăzute de lege”, această dispoziţie vizând arestarea sau
detenţia nu în vederea împiedicării săvârşirii infracţiunilor contra păcii şi ordinii publi-
ce sau securităţii statului, dar în vederea garantării executării unor obligaţii specifice
prevăzute de lege;
Considerând, că potrivit Comisiei, detenţia dlui G. R. Lawless nu cade cu atât
mai mult, sub incidenţa paragrafului 1 litera (c) (art. 5-1-c) a articolului 5, dat fiind
faptul că acesta nu a fost, în perioada examinată, adus în faţa autorităţii judiciare
competente; că paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c) nu autorizează arestarea sau de-
21
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
tenţia unei persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni penale decât în cazul în
care aceasta are loc în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente; că,
în această privinţa, Comisia a relevat, în special, că atât din versiunea engleză, cât
şi din versiunea franceză a dispoziţiei menţionate, rezultă cu claritate că sintagma „în
vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” nu se aplică numai în cazul
unei persoane arestate sau deţinute „atunci când există motive verosimile de a bănui
că a săvârşit o infracţiune”, dar şi în cazul unei persoane arestate sau deţinute atunci
„când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvâr-
şească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia”; că, în afară de aceasta,
prezenţa virgulei în versiunea franceză, după cuvintele „s’il a été arrêté en vue d’être
conduit devant l’autorité judiciaire compétente” înseamnă că acest text se refera la
toate ipotezele arestării şi detenţiei vizate de cuvintele care urmează după virgulă; că,
în plus, dispoziţia articolului 5 paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), trebuie să fie înţeleasă
în contextul paragrafului 3 al aceluiaşi articol (art. 5-3), potrivit căruia orice persoană
arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 litera (c) din articolul
menţionat (art. 5-1-c), trebuie tradusă de îndată înaintea unui judecător; că, astfel,
se confirmă că articolul 5 paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), nu permite arestarea sau
detenţia unei persoane decât în vederea aducerii sale înaintea unui judecător;
Luând în consideraţie faptul că Comisia nu a exprimat nici o opinie cu privire
la chestiunea dacă detenţia dlui G. R. Lawless era sau nu conformă articolului 6 (art.
6) al Convenţiei;
10. Considerând că Guvernul irlandez a afirmat în faţa Curţii:
- că detenţia lui G. R. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decembrie 1957
– al cărui comportament general şi o serie de fapte precise îl determinau, inclusiv po-
trivit opiniei Comisiei (paragraful 138 din Raportul său), „să bănuiască foarte serios că
ar fi fost implicat în activităţile I.R.A.” la momentul arestării sale în iulie 1957 – nu con-
stituie o încălcare a articolelor 5 şi 6 (art.5, art. 6) din Convenţie; că Guvernul irlandez
a susţinut că Convenţia nu cere ca persoana arestată sau deţinută cu titlu preventiv să
fie adusă în faţa unei autorităţi judiciare; şi că, în consecinţă, detenţia dlui G. R. Lawless
nu a fost contrară cerinţelor Convenţiei; că, în această privinţă, Guvernul irlandez, fără
a face referinţă în faţa Curţii, precum a făcut-o în faţa Comisiei, la dispoziţiile articolelor
5 paragraful 1 litera (b) (art. 5-1-b), a prezentat următoarele concluzii: că articolul 5 pa-
ragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c), vizează două categorii de cazuri de privare de libertate
complet distincte: situaţia persoanei arestate sau deţinute „atunci când există motive
verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune” şi cea a persoanei arestate sau deţi-
nute atunci „când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să
săvârşească o infracţiune, etc.”; că din conţinutul dispoziţiei respective rezultă că obli-
gaţia de a aduce individul arestat sau deţinut în faţa autorităţii judiciare competente nu
se referă decât la prima categorie din situaţiile sus-menţionate; că anume acesta este
sensul acestei dispoziţii, în special în versiunea sa engleză;
- că lucrările pregătitoare asupra articolului 5 (art. 5) confirmă sensul astfel atri-
buit dispoziţiei menţionate; că trebuie să se ţină cont de faptul că articolul menţionat de-
rivă dintr-o propunere supusă Comitetului de Experţi, în martie 1950, de către delegaţia
22
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
23
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
devenit ulterior articolul 18 (art. 18) al Convenţiei; şi că, prin urmare, articolul 5 (art.
5) nu a suferit decât modificări de ordin redacţional, care, însă, nu au făcut sensul
acestui text absolut clar, de natură să elimine orice interpretare eronată;
11. Considerând că Comisia, atât în Raportul său, cât şi Delegatul său prin-
cipal în cursul pledoariilor verbale, au respins interpretarea articolului 5 (art. 5) fă-
cută de Guvernul irlandez, bazată, în parte, pe lucrările pregătitoare; că Comisia a
menţionat, înainte de toate, că, potrivit unei reguli bine stabilite cu privire la inter-
pretarea tratatelor internaţionale, nu se permite recurgerea la materialele lucrărilor
pregătitoare, atunci când sensul dispoziţiilor care urmează a fi interpretate este clar
şi neechivoc; că şi atunci când s-ar recurge la materialele lucrărilor pregătitoare, nici
un element nu permite infirmarea interpretării date dispoziţiilor articolului 5 (art. 5)
de către Comisie; că, în sprijinul interpretării sale, aceasta a avansat argumentele
care pot fi rezumate după cum urmează: că este adevărat că, în cadrul Consiliului
Europei, articolul 5 (art. 5) derivă dintr-o propunere adresată Comitetului de Experţi,
în martie 1950, de delegaţia Regatului Unit, dar că această propunere se baza pe
un text elaborat în cadrul O.N.U. de către un grup de state, din care făcea parte nu
numai Marea Britanie, dar şi Franţa; că acest text a fost elaborat în cadrul O.N.U.
în mai multe limbi, inclusiv engleză şi franceză; că delegaţia britanică, adresân-
du-şi propunerea Comitetului de Experţi ai Consiliului Europei, a remis ambele ver-
siuni, franceză şi engleză, a textului în cauză; că versiunea engleză nu poate fi
considerată drept text de bază; că, dimpotrivă, totul indică că toate modificările din
versiunea engleză, şi în special, cele referitoare la articolul 5 paragraful 1 litera (c)
(art. 5-1-c), au fost operate, în cadrul lucrărilor pregătitoare desfăşurate în incinta
Consiliului Europei, în vederea adaptării acesteia la versiunea franceză, care, în
afara unor modificări redacţionale nesemnificative pentru necesităţile cauzei, este
în mod esenţial aceeaşi ca şi cea reţinută în mod definitiv la articolul 5 (art. 5) din
Convenţie; că aceasta este mai ales adevărat în ceea ce priveşte virgula după cu-
vintele „autoritate judiciară competentă”, care confirmă în mod formal interpretarea
articolului 5 paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c) operată de către Comisie; că lucrările
pregătitoare ale articolului 5, paragraful 3 (art. 5-3) exclud orice echivoc în ceea
ce priveşte intenţia redactorilor Convenţiei de a cere ca orice persoană arestată
sau deţinută în condiţiile vizate de una sau cealaltă din ipotezele de la paragraful
1, litera (c) al aceluiaşi articolul (art. 5-1-c) să fie adusă de îndată în faţa unui ju-
decător; că acest text îşi are, de asemenea, originea în ambele versiuni lingvistice
ale proiectelor Pactelor O.N.U.; că este adevărat că cuvintele „on the charge of
having commited a crime” au fost suprimate de însuşi Comitetul de Miniştri, la 7
august 1950, dar numai în scopul de a pune versiunea engleză în concordanţă cu
versiunea franceză, care, deja la faza lucrărilor pregătitoare ale Conferinţei Înalţilor
Funcţionari, avea următorul conţinut: „Toute personne arrêtée ou détenue, dans les
conditions prévues au paragraphe 1 (c) etc. ...”; că concluziile Guvernului irlandez
nu-şi găsesc suportul în materialele lucrărilor pregătitoare;
24
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
12. Considerând că, în primul rând, Curtea trebuie să ţină cont că regulile enun-
ţate la articolul 5, paragraful 1 litera (b) şi articolul 6 (art. 5-1-b, art. 6) nu sunt relevan-
te speţei, primul pentru că dl G. R. Lawless nu a fost deţinut „pentru nesupunerea unei
hotărâri pronunţate, potrivit legii, de către un tribunal”, iar al doilea pentru ca acesta
nu a făcut obiectul unei acuzaţii în materie penală; considerând că, în acest context,
Curtea este chemată să examineze dacă detenţia dlui G. R. Lawless de la data de 13
iulie până la 11 decembrie 1957, în temeiul legii nr. 2 din 1940, era sau nu conformă
dispoziţiilor articolului 5, paragrafele 1, litera (c), şi 3 (art. 5-1-c, art. 5-3);
13. Considerând că referitor la această chestiune, Curtea urmează să exa-
mineze dacă dispoziţiile paragrafelor 1 litera (c) şi 3 ale articolului 5 (art. 5-1-c, art.
5-3) prescriu sau nu că o persoană arestată sau deţinută atunci „când există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune”
trebuie să fie adusă în faţa judecătorului, cu alte cuvinte, dacă, la paragraful 1 litera (c)
al articolul 5 (art. 5-1-c), cuvintele „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare com-
petente” se referă numai la cuvintele „atunci când există motive verosimile de a bănui
că a săvârşit o infracţiune” sau şi la cuvintele „atunci când există motive temeinice de
a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune”;
14. Considerând că conţinutul articolului 5, paragraful 1 litera (c) (art. 5-1-c)
este suficient de clar pentru a răspunde la această întrebare; că este evident că sin-
tagma „în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente” se referă la toate
categoriile de cazuri de arestare sau detenţie vizate la acest paragraf; că, în conse-
cinţă, dispoziţia menţionată nu permite luarea unei măsuri privative de libertate decât
în vederea aducerii persoanei arestate sau deţinute în faţa autorităţii judiciare com-
petente, fie că este vorba de o persoană în privinţa căreia există motive verosimile
de a bănui că a săvârşit o infracţiune, fie o persoană în privinţa căreia există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune
sau o persoană în privinţa căreia există motive temeinice de a crede în necesitatea
de a o împiedica să se ascundă după săvârşirea unei infracţiuni;
Considerând, între altele, că paragraful 1 litera (c) al articolului 5 (art. 5-1-c) tre-
buie înţeles în contextul paragrafului 3 al aceluiaşi articol (art. 5-3) cu care formează
un tot întreg; că paragraful 3 menţionat (art. 5-3) prevede expres că „orice persoană
arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul arti-
col, trebuie tradusă de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit
prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare ...” şi „are dreptul de a fi judecată într-un
termen rezonabil”; că din aceasta rezultă cu claritate obligaţia de a aduce în faţa unui
judecător, fie în vederea examinării problemei privării de libertate, fie în vederea exa-
minării fondului, orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile vizate la paragraful
1 litera (c) (art. 5-1-c) în toate ipotezele acestuia; consideră că acesta este sensul clar
şi firesc al conţinutului paragrafului 1 litera (c) (art. 5-1-c), precum şi al paragrafului 3
al articolului 5 (art. 5-3);
Considerând că sensul textului astfel degajat din analiza gramaticală este în
perfectă armonie cu scopul Convenţiei, şi anume, de a proteja libertatea şi siguranţa
persoanei împotriva arestărilor şi detenţiilor arbitrare; menţionând, în această pri-
vinţă, că, în cazul interpretării incorecte de către Curte a dispoziţiilor precitate, orice
25
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
26
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune
sau de o omisiune care, la momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor
generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”
27
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
22. Considerând că din aceste dispoziţii, fără a fi detaşate din ansamblul an-
gajamentelor asumate în temeiul Convenţiei, rezultă că Guvernul oricărei Înalte Părţi
Contractante are dreptul, în caz de război sau pericol public ameninţând viaţa naţiunii,
să ia măsuri derogatorii de la obligaţiile prevăzute de Convenţie, cu excepţia celor
vizate de articolul 15, paragraful 2 (art.15-2) şi cu condiţia ca acestea să fie strict limi-
tate la exigenţele situaţiei şi, de asemenea, să nu fie contrare altor obligaţii decurgând
din dreptul internaţional; că ţine de competenţa Curţii să verifice dacă condiţiile enu-
merate la articolul 15 (art. 15) pentru exercitarea dreptului excepţional de derogare
erau întrunite în cauza;
(a) Cu privire la pericolul public ameninţând viaţa naţiunii.
23. Considerând că Guvernul irlandez, prin Declaraţia din 5 iulie 1957, publi-
cată în Jurnalul Oficial la 8 iulie 1957, a pus în vigoare împuternicirile excepţionale ce
i-au fost acordate prin legea din 1940 (Offences against the State (Amendment) Act,
1940 – Part II) în vederea asigurării menţinerii păcii şi ordinii publice („to secure the
preservation of public peace and order”);
24. Considerând că, printr-o scrisoare din data de 20 iulie 1957 adresată Se-
cretarului General al Consiliului Europei, Guvernul irlandez a declarat expres că „de-
tenţia persoanelor în temeiul prezentei legi a devenit necesară pentru a împiedica
săvârşirea infracţiunilor contra păcii şi ordinii publice şi pentru a împiedica menţinerea
unor forţe militare sau armate, altele decât cele autorizate prin Constituţie”;
25. Considerând că, drept răspuns la cererea introdusă de G. R. Lawless în
faţa Comisiei, Guvernul irlandez a expus o serie de fapte din care el deduce existenţa,
pe parcursul perioadei examinate, a unui „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” în
sensul articolului 15 (art. 15);
26. Considerând că, în faţa Comisiei, G. R. Lawless a invocat în susţinerea
cererii sale că faptele sus-menţionate, chiar daca ar fi existat, nu ar fi constituit „un pe-
ricol public ameninţând viaţa naţiunii”, în sensul articolului 15 (art. 15); considerând, în
plus, că acesta a contestat realitatea anumitor fapte invocate de Guvernul irlandez;
27. Considerând că Comisia, în urma instrucţiunii întreprinse în conformitate cu
articolul 28 (art. 28) din Convenţie, a exprimat, în Raportul său, opinia majoritară, po-
trivit căreia în „iulie 1957, în Irlanda exista un pericol public ameninţând viaţa naţiunii
în sensul articolului 15, paragraful 1 (art. 15-1) din Convenţie”;
28
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
28. Considerând că, în contextul general al articolului 15 (art. 15) din Con-
venţie, sensul normal şi obişnuit al cuvintelor „în caz de război sau în caz de pericol
public ameninţând viaţa naţiunii” este suficient de clar; că ele desemnează o situaţie
de criză sau de pericol excepţional şi iminent ce afectează ansamblul populaţiei
şi constituie o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii dintr-un stat; că,
degajând astfel sensul normal şi obişnuit al acestei noţiuni, Curtea urmează să ve-
rifice dacă faptele şi circumstanţele care au determinat Guvernul irlandez să adopte
Declaraţia din 5 iulie 1957 cad sub incidenţa acestei noţiuni; că, după examinare,
Curtea consideră că faptele şi circumstanţele ce au determinat Guvernul irlandez să
adopte Proclamaţia din 5 iulie 1957 cad sub incidenţa acestei noţiuni; că existenţa
la acel moment a unui „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” a putut fi dedusă
în mod rezonabil de către Guvernul irlandez, reieşind din conjunctura mai multor
elemente constitutive, şi anume: în primul rând, existenţa, pe teritoriul Republicii
Irlanda, a unei armate secrete acţionând în afara ordinii constituţionale şi făcând uz
de violenţă pentru a-şi atinge scopurile; în al doilea rând, faptul că această armată
opera, de asemenea, în afara teritoriului statului, compromiţând astfel grav relaţi-
ile Republicii Irlanda cu ţara învecinată; în al treilea rând, agravarea progresivă şi
alarmantă a activităţilor teroriste în toamna anului 1956 şi pe tot parcursul primului
semestru al anului 1957;
29. Considerând că, în pofida gravităţii situaţiei, Guvernul a reuşit să menţină,
prin mijloacele rezultate din legislaţia ordinară, funcţionarea aproape normală a insti-
tuţiilor publice, dar că ambuscada ucigaşă survenită în noaptea din 3 spre 4 iulie 1957
pe teritoriul Irlandei de Nord în proximitatea frontierei a pus în evidenţă în ajunul zilei
de 12 iulie – dată, care, din motive istorice, este deosebit de critică pentru menţinerea
păcii şi ordinii publice – pericolul iminent de ameninţare a naţiunii din cauza persis-
tenţei în Irlanda de Nord a activităţilor ilegale ale I.R.A. şi ale diferitor grupări asociate,
acţionând de pe teritoriul Republicii Irlanda;
30. Considerând, în concluzie, că Guvernul irlandez avea temeiuri să declare
că în Republica Irlanda exista un pericol public ameninţând viaţa naţiunii şi că, în
consecinţă, acesta avea dreptul să adopte, în aplicarea dispoziţiilor articolului 15,
paragraful 1 (art. 15-1) din Convenţie şi în scopul în care aceste dispoziţii au fost pre-
văzute, măsuri derogatorii de la obligaţiile decurgând din Convenţie;
(b) Cu privire la chestiunea dacă măsurile derogatorii de la obligaţiile decur-
gând din Convenţie au fost luate „în măsura strictă în care situaţia o cere”.
31. Considerând că, potrivit articolului 15 paragraful 1 (art. 15-1), o Înaltă Parte
Contractantă nu poate deroga de la obligaţiile decurgând din Convenţie decât „în mă-
sura strictă în care situaţia o cere”; că, în consecinţă, Curtea trebuie să examineze în
speţă dacă punerea în vigoare a Titlului II al legii din 1940 constituia o măsură strictă
dictată de pericolul public existent în 1957;
32. Considerând că G. R. Lawless a susţinut în faţa Comisiei că, chiar dacă în
1957 ar fi existat o situaţie justificând o derogare de la obligaţiile decurgând din Con-
venţie, punerea în aplicare a Titlului II al legii din 1940 cu privire la atentatele contra
securităţii statului nu era proporţională exigenţelor stricte impuse de situaţie;
29
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
30
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ofiţer al Forţelor apărării şi doi magistraţi; că orice persoană deţinută în temeiul legii
din 1940 se putea plânge în faţa acestei Comisii, avizul căreia, în cazul în care era
favorabil eliberării persoanei interesate, avea caracter obligatoriu pentru Guvern; că,
plus la aceasta, jurisdicţiile ordinare puteau, la rândul lor, obliga Comisia de Detenţie
să-şi exercite activitate;
Că în cele din urmă, imediat după declaraţia cu privire la punerea în vigoare a
împuternicirilor de detenţie, Guvernul a anunţat public că va elibera orice persoană
deţinută care îşi va lua angajamentul de a respecta Constituţia şi legea şi de a nu se
implica în activităţi ilegale; că conţinutul acestui angajament a fost ulterior modificat
astfel încât persoana deţinută nu trebuia decât să-şi ia angajamentul de a respecta
legea şi de a se abţine de la desfăşurarea activităţilor contrare legii din 1940; că, ime-
diat după arestare, persoanele arestate erau informate că vor fi eliberate după ce îşi
vor lua angajamentul în cauză; că, într-o ţară democratică precum este Irlanda, exis-
tenţa acestei garanţii de eliberare, acordată în mod public de către Guvern, constituia,
pentru acesta din urmă, o obligaţie juridică de a elibera toate persoanele care şi-ar fi
asumat angajamentul în cauză;
Că, în consecinţă, detenţia fără judecată astfel precum a fost instituită prin
legea din 1940, însoţită de garanţiile menţionate mai sus, apare ca o măsura strict
limitată la exigenţele situaţiei, în sensul articolului 15 (art. 15) din Convenţie;
38. Considerând că, în ceea ce priveşte cazul particular al dlui G. R. Lawless,
nimic nu indică că împuternicirile de detenţie acordate Guvernului irlandez prin legea
nr.2 din 1940 ar fi fost utilizate împotriva acestuia, fie, în sensul articolului 18 (art. 18)
din Convenţie, în alt scop decât cel pentru care au fost prevăzute, fie, în sensul artico-
lului 15 (art. 15) din Convenţie, în virtutea unei măsuri depăşind necesităţile situaţiei
la acea dată; că, dimpotrivă, Comisia, constatând în decizia sa din 30 august 1958
cu privire la admisibilitatea cererii că reclamantul epuizase căile interne de recurs, a
menţionat în Raportul său că conduita generală al dlui G. R. Lawless, „relaţiile cu per-
soane - membri activi notorii ai I.R.A., condamnarea sa pentru portul de documente
compromiţătoare, precum şi alte fapte, erau de natură a-l face pe reclamant să fie
foarte serios bănuit de implicare în continuare în activităţile I.R.A. la momentul ares-
tării sale în iulie 1957, fie că era sau nu, la acea dată, membru al acestei organizaţii;
că din dosar rezultă, de asemenea, că, la începutul detenţiei sale în temeiul legii
nr. 2 din 1940, Guvernul irlandez l-a informat pe G. R. Lawless că va fi eliberat dacă
îşi va lua în scris angajamentul de a „respecta Constituţia şi legile Irlandei” şi de „a nu
adera, nici sprijini vreo organizaţie declarată ilegală în temeiul legii din 1939 cu privire
la atentatele contra securităţii statului”; că, în luna decembrie 1957, Guvernul şi-a
reînnoit, într-o altă formă, propunerea, pe care G. R. Lawless a acceptat-o, luându-şi
în faţa Comisiei de detenţie angajamentul verbal de a nu „participa la nici o activitate
ilegala în sensul legilor din 1939 şi 1940 cu privire la atentatele contra securităţii sta-
tului” şi că, în consecinţă, a fost eliberat;
(c) Cu privire la chestiunea dacă măsurile derogatorii de la obligaţiile decur-
gând din Convenţie nu erau „în contradicţie cu celelalte obligaţii decurgând din dreptul
internaţional”.
31
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
32
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
sub jurisdicţia Republicii Irlanda, în măsura în care această derogare era invocată de
Guvernul irlandez pentru perioada anterioară datei de 23 octombrie 1957, dată la care
aceasta ar fi fost publicată pentru prima oară în Irlanda;
45. Considerând că Comisia şi-a exprimat opinia precum că Guvernul irlandez
nu a înregistrat nici o întârziere de a informa Secretarul General al Consiliului Euro-
pei despre punerea în vigoare a măsurilor speciale referindu-se explicit la articolul
15, paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţie; că termenii scrisorii din 20 iulie 1957 şi ai
declaraţiei cu privire la punerea ei în vigoare, erau suficienţi pentru a informa Secre-
tarul General cu privire la natura măsurilor luate şi că, pentru aceste, constatând că
scrisoarea din 20 iulie nu conţinea o expunere detaliată cu privire la motivele care au
determinat Guvernul irlandez să ia masurile derogatorii, ea nu consideră că dispozi-
ţiile articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3) nu au fost suficient respectate în speţă; că,
în ceea ce priveşte, în special al treilea argument invocat de G. R. Lawless, Delegaţii
Comisiei au adăugat, în cadrul procedurii în faţa Curţii, că articolul 15, paragraful 3
(art. 15-3) din Convenţie cere doar ca Secretarul General al Consiliului Europei să fie
informat cu privire la măsurile derogatorii luate, fără a obliga statul interesat să pro-
mulge avizul de derogare în dreptul său intern;
46. Considerând că, în concluziile sale finale, Guvernul irlandez a invitat Cur-
tea să declare, în corespundere cu opinia Comisiei, că scrisoarea din 20 iulie 1957
constituia o informare suficientă în sensul articolului 15, paragraful 3 (art. 15-3) din
Convenţie sau, cu titlu subsidiar, să declare că, în prezenta cauză, nici o dispoziţie
a paragrafului 3 menţionat (art. 15-3) nu privează Guvernul irlandez de dreptul de a
invoca în mod valabil paragraful 1 al aceluiaşi articol 15 (art. 15-1);
47. Considerând că Curtea este chemată să examineze, în primul rând, dacă,
potrivit paragrafului 3 al articolului 15 (art. 15-3) din Convenţie, Secretarul General al
Consiliului Europei a fost informat în modul corespunzător atât cu privire la măsurile
luate, cât şi cu privire la motivele care le-au determinat; că Curtea reţine, în această
privinţă, că la scrisoarea din 20 iulie era anexat textul legii nr. 2 din 1940 (Offences
against the State (Amendment) Act) şi cel al declaraţiei emise la 5 iulie şi publicată la
8 iulie 1957 cu privire la punerea în vigoare a Titlului II al legii precitate; că, în plus, în
scrisoarea din 20 iulie s-a precizat că măsurile au fost luate „pentru a împiedica săvâr-
şirea infracţiunilor contra păcii şi ordinii publice şi menţinerea de forţe militare sau ar-
mate, altele decât cele autorizate de Constituţie”; că, astfel Guvernul irlandez a informat
suficient Secretarul General al Consiliului Europei despre măsurile luate şi motivele
care le-au determinat; că, în al doilea rând, Guvernul irlandez a adus aceste informaţii
la cunoştinţa Secretarului General la doar douăsprezece zile de la punerea în vigoare
a măsurilor derogatorii de la obligaţiile decurgând din Convenţie; că notificarea a fost
făcută astfel fără întârziere; că, în concluzie, Convenţia nu conţine nici o dispoziţie spe-
cială care ar obliga Statul Contractant interesat să promulge pe teritoriul său avizul de
derogare pe care l-a adresat Secretarului General al Consiliului Europei;
Că în consecinţă, Curtea constată că în prezentul caz, Guvernul irlandez şi-a
îndeplinit obligaţiile în calitate de Parte la Convenţie, în sensul paragrafului 3 al arti-
colului 15 (art. 15-3) din Convenţie;
48. Din aceste considerente,
33
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
CURTEA,
în unanimitate,
(i) Respinge excepţia de inadmisibilitate ridicată de Guvernul irlandez în baza
articolului 17 (art. 17) din Convenţie;
(ii) Decide că detenţia dlui G. R. Lawless fără judecata de la data de 13 iulie
până la 11 decembrie 1957, în temeiul articolului 4 al legii nr. 2 din 1940 (Offences
against the State (Amendment) Act, 1940), nu-şi găseşte temeiul juridic în articolele 5
şi 6 (art. 5, art. 6) din Convenţie;
(iii) Decide că articolul 7 (art. 7) din Convenţie nu a fost încălcat;
(iv) Decide că detenţia dlui G. R. Lawless de la data de 13 iulie până la 11 decem-
brie 1957 a fost întemeiată pe dreptul de derogare exercitat în mod corespunzător de
către Guvernul irlandez, potrivit articolului 15 (art. 15) din Convenţie, în iulie 1957;
(v) Decide că comunicarea adresată de Guvernul irlandez Secretarului General
al Consiliului Europei la 20 iulie 1957 a constituit o notificare suficientă în sensul arti-
colului 15, paragraful 3 (art. 15-3) din Convenţie;
Decide, în consecinţă, că faptele constatate în prezenta cauză nu relevă o
încălcare din partea Guvernului irlandez a dispoziţiilor Convenţiei pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;
Decide, prin urmare, că G. R. Lawless nu are dreptul la reparaţie.
Făcut în limbile franceză şi engleză, textul francez fiind autentic, la sediul Con-
siliului Europei la Strasbourg, la întâi iulie o mie nouă sute şaizeci şi unu.
Semnat: R. Cassin
Preşedinte
P. Modinos
Grefier
Parafat: R.C.
Parafat: P.M.
34
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
35
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
Fără îndoială, reclamantul era membru al I.R.A. Este, de asemenea, cert faptul
că I.R.A era o organizaţie ilegală şi clandestină împotriva căreia Guvernul irlandez nu
a încetat niciodată să lupte.
Arestarea reclamantului, în iulie 1957, face parte din campania generală pe
care Guvernul irlandez o declanşase pentru a reprima activitatea acestei organizaţii
ilegale şi clandestine. Este adevărat că în iulie 1957 activitatea I.R.A era în regres,
dar acest declin al activităţii nu era decât un act deliberat al organizaţiei. Pentru a
aprecia acest fapt la justa sa valoare, este important ca el să nu fie interpretat izolat,
ci în corelaţie cu activitatea anterioară a I.R.A, din care rezultă perspectiva activităţii
pe care aceasta ar putea-o eventual desfăşura pe viitor.
În plus, dacă ţinem cont de faptul că reclamantul era un fost membru al I.R.A,
Guvernul irlandez, bănuind, chiar şi în ipoteza în care reclamantul menţionat ar fi
încetat să fie membru al I.R.A, că el ar fi putut să participe în continuare la acte favo-
rizând obiectivele acestei organizaţii, a aplicat în mod legal legea din 1940 în privinţa
reclamantului.
Mai mult, din respect pentru persoană, Guvernul irlandez se limitează la a-i cere
reclamantului, pentru a-i reda libertatea, simpla asigurare că acesta va recunoaşte de
acum înainte „Constituţia şi legile Irlandei”. Nu am putea considera drept contrară
Convenţiei condiţia pusă de Guvernul irlandez pentru eliberarea reclamantului.
Această condiţie nu ar aduce cu nimic atingere demnităţii persoanei umane
şi nu ar putea fi considerată drept o încălcare a obligaţiilor ce le revin statelor pot-
rivit Convenţiei. De fapt, ceea ce ar trebui să fie considerat drept incompatibil cu
Convenţia, ar fi eventual puterea statului de a-i cere reclamantului o repudiere a
convingerilor sale politice pentru realizarea cărora acesta s-a angajat să lupte în
calitate de membru al I.R.A. O astfel de cerinţă ar fi cu siguranţă contrară articolului
10 (art. 10), potrivit căruia orice persoană are dreptul la libera exprimare, la liberta-
tea opiniei şi la libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei. Dar, din textul
aceluiaşi articol (art. 10), rezultă că angajamentul pe care Guvernul îl cerea recla-
mantului înainte de a-i reda libertatea, anume angajamentul de a respecta de acum
înainte Constituţia şi legile Irlandei, face parte din însuşi spiritul Convenţiei. Aceasta
rezultă cu claritate din enumerarea cazurilor în care, în termenii majorităţii articole-
lor, statul este autorizat să limiteze exerciţiul unor drepturi individuale sau chiar să
priveze persoana de acest exerciţiu. Şi aceste cazuri sunt anume cele de apărare
a securităţii publice, a securităţii naţionale, a integrităţii teritoriale şi de asigurare a
garanţiei ordinii (articolul 2 paragraful 2 (c), articolul 4 paragraful 3 (c), articolele 5,
6, 8 paragraful 2, articolul 9 paragraful 2, articolul 11 paragraful 2) (art. 2-2-c, art.
4-3-c, art. 5, art. 6, art. 8-2, art. 9-2, art. 11-2).
Astfel, dacă fiecare stat recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa
drepturile şi libertăţile definite în titlul I al Convenţiei (articolul 1) (art. 1), dacă îşi
asumă, în plus, obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile recunoscute persoanei
(articolul 13) (art.13), persoana are şi ea obligaţia reciprocă, indiferent de convingerile
sale intime sau chiar declarate, de a se comporta loial în privinţa statului şi nu poate
fi considerată ca fiind absolvită de această obligaţie. Anume din acest principiu se in-
36
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
37
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
Semnat: G. Maridakis
38
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
27 iunie 1968
În cauza „Neumeister”,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită, potrivit prevederilor arti-
colului 43 (art. 43) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (în continuare „Convenţia”) şi ale articolelor 21 şi 23 din Regulamentul
Curţii, dintr-o cameră compusă din următorul complet:
PROCEDURA
39
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
trei luni oferit de articolele 32 § 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47). Ele făceau trimitere la artico-
lele 44 şi 48 (art. 44, art. 48), precum şi la declaraţia prin care Guvernul a recunoscut
jurisdicţia obligatorie a Curţii în temeiul articolului 46 (art. 46) din Convenţie.
2. La 7 noiembrie 1966, dl René Cassin, preşedintele Curţii, a desemnat prin
tragere la sorţi, în prezenţa grefierului adjunct, şase din cei şapte judecători din Ca-
mera menţionată, dl Alfred Verdross, judecător ales din partea Austriei, făcea parte
din oficiu, potrivit articolului 43 (art. 43) din Convenţie; în egală măsură preşedintele a
desemnat prin tragere la sorţi trei judecători supleanţi.
3. Preşedintele Camerei a consultat, la 22 noiembrie 1966, opinia agentului
guvernamental, precum şi cea a delegaţilor Comisiei cu privire la procedura ce va
urma. În aceeaşi zi el a decis printr-o ordonanţă că Guvernul trebuie să prezinte un
memoriu până la 25 martie 1967 şi că după ce va primi acest memoriu, Comisia va
putea depune un contra-memoriu într-un termen care va fi specificat ulterior.
La 10 martie 1967, preşedintele Camerei a prelungit termenul acordat Guver-
nului până la 1 mai 1967. În acelaşi timp, el a precizat, că depunerea memoriului ca
răspuns al Comisiei va fi cel târziu până la 1 septembrie 1967.
Memoriul Guvernului a parvenit la Grefă la 27 aprilie 1967, iar cel al Comisiei
la 3 august 1967.
4. Printr-o ordonanţă din 12 octombrie 1967, preşedintele Camerei a fixat pen-
tru 4 ianuarie 1968 data deschiderii procedurii orale. La 24 noiembrie 1967, Camera,
urmare a unei cereri din partea Guvernului, a autorizat agentul, reprezentanţii şi avo-
caţii acestuia să utilizeze limba germană în timpul acestei proceduri, cu condiţia ca
acesta să asigure interpretarea în franceză sau în engleză a pledoariilor şi declaraţii-
lor lor (articolul 27 § 2 din Regulament).
La 18 decembrie 1967, Guvernul a prezentat o cerere de amânare a audierilor.
Preşedintele Camerei a refuzat această cerere, dar îmbolnăvirea bruscă a doi jude-
cători l-a motivat să amâne dezbaterile pentru 12 februarie 1968 printr-o ordonanţă
din 4 ianuarie 1968.
5. La 13 ianuarie 1968, preşedintele Camerei a împuternicit grefierul să invite
Guvernul şi Comisia să prezinte anumite acte care au fost anexate la dosar respectiv
la 23 ianuarie şi la 5 februarie 1968.
6. Un judecător şi un judecător supleant au informat preşedintele Camerei că
nu puteau să participe la audiere şi preşedintele Curţii la 17 ianuarie 1968 a desemnat
prin tragere la sorţi doi judecători supleanţi.
În legătură cu faptul că judecătorul Verdross nu putea participa, Guvernul a
desemnat la 12 februarie 1968, pentru a judeca această cauză pe dl Hans Schima,
profesor emerit la Facultatea de Drept a Universităţii din Viena şi membru al Acade-
miei de Ştiinţe din Austria, în calitate de judecător ad-hoc.
7. Potrivit ordonanţei menţionate din 4 ianuarie 1968, şedinţele publice
s-au desfăşurat la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg la 12, 13 şi 14 februarie
1968.
40
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
41
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
42
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
43
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
cedez sentimentului pe care-l aveam că Neumeister va reveni. Eu ştiu ce i-am spus la acel moment
dlui Neumeister: ”Personal, am sentimentul că veţi reveni, însă nu pot, fără aprobarea procuraturii,
să vă dau nici o autorizare.” Această aprobare a fost refuzată atunci de procuratură.”
44
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
45
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
46
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
47
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
17. La 16 septembrie 1963, fiica mai mare a lui Neumeister a adresat Ministe-
rului justiţiei o petiţie prin care cerea eliberarea tatălui său; ea propunea o cauţiune
de un milion de şilingi.
Poliţia economică din Viena a adresat Tribunalului penal regional, la 13 noiem-
brie 1963, un raport confidenţial de unde reieşea că Maria Neumeister încercase în
zadar să obţină o parte din această sumă de la un vechi client al firmelor ITEKA şi
Scherzinger.
18. Câteva zile mai devreme – la 6 noiembrie 1963, peste o zi de la terminarea
anchetei preliminare (paragrafele 19 şi 20 infra) – dl Michael Stern, avocat, a depus
din numele lui Neumeister cea de-a patra cerere de liberare provizorie. El relua aici pe
scurt argumentele dezvoltate în cererile precedente, sublinia că detenţia preventivă
a reclamantului dura de aproape douăzeci de luni şi propunea o garanţie bancară de
un milion de şilingi.
În timpul procedurii în faţa Comisiei, Neumeister a declarat că această propu-
nere fusese prezentată contrar voinţei sale, deoarece el nu era atunci în măsură să
depună o garanţie cu o sumă atât de mare. Printr-o scrisoare din 14 aprilie 1964,
dl Stern a confirmat că a acţionat în această privinţă din propria sa iniţiativă. Repre-
zentanţii Guvernului au pledat în faţa Comisiei că această propunere îl obliga pe
Neumeister şi că jurisdicţiile competente nu aveau nici un motiv să gândească că ea
nu reflecta voinţa sa.
Judecătorul de instrucţie a respins cererea din 5 decembrie 1963. Referindu-se
la deciziile din 31 iulie 1962, 10 septembrie 1962, 27 decembrie 1962, 19 februarie
1963 şi 8 august 1963, el a considerat că reclamantul nu aducea nici un element de
natură să justifice eliberarea sa.
Neumeister a atacat această decizie la 13 decembrie 1963. El a contestat încă
o dată existenţa unui pericol de fugă; susţinând că Tribunalul penal regional şi Curtea
de Apel din Viena nu a apreciat niciodată bine faptele pertinente în această privinţă,
se bazau pe presupuneri vagi şi nu pe probe concrete şi i-a acordat pe nedrept o im-
portanţă determinantă mărimei pagubei pretinse ca fiind cauzată statului. În special,
el se plângea că Tribunalul penal nu a luat în considerare, în decizia sa din 5 decem-
brie, de durata detenţiei preventive deja suportată. În concluzie, în recurs se reitera
despre propunerea depunerii unei garanţii bancare de un milion de şilingi.
Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena a primit recursul la 8
ianuarie 1964. Aceasta a recunoscut că argumentarea reclamantului avea o anumită
valoare: reamintind că Neumeister risca o pedeapsă de la cinci la zece ani de închi-
soare cu regim sever, ea releva că nu se putea şti dacă el ar fi beneficiat de „dreptul
de atenuare extraordinară” (ausserordentliches Milderungsrecht, articolul 265 a) din
Codul de procedură penală), însă că durata detenţiei preventive ar fi, potrivit oricărei
probabilităţi, adăugată la cea a pedepsei în caz de condamnare (articolul 55 a) din
Codul penal) şi că tentativa de a fugi era foarte mult minimalizată (vesentluch ver-
ringert). Totuşi, aceasta considera că o garanţie de un milion de şilingi nu ar fi fost
suficientă pentru a evita pericolul de fugă. În această privinţă, ea a subliniat că în
48
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
termenii articolului 192 din Codul de procedură penală, mărimea cauţiunii depinde nu
numai de situaţia deţinutului şi de averea garantului eventual, dar şi de consecinţele
infracţiunii. Din aceste motive, Camera Consiliului a dispus liberarea provizorie a lui
Neumeister pe cauţiune, cuantumul căreia era de două milioane de şilingi (bani lichizi
sau în formă de garanţie bancară) şi depunerea voluntară (freiwillige Hinterlegung) a
paşaportului persoanei în cauză la Tribunal.
La 21 ianuarie 1964, dl Stern a depus din numele lui Neumeister, un recurs în
scopul de a micşora suma cauţiunii la un milion de şilingi. În particular, el înainta faptul
că potrivit articolului 192 din Codul de procedură penală, consecinţele infracţiunii nu
au fost luate în considerare, dar numai situaţia deţinutului şi averea garantului. El a
conchis că tribunalele nu trebuie nici într-un caz să ceară o garanţie care să depă-
şească posibilităţile solicitantului (Gesuchssteller), fără de care ei puteau după dorin-
ţa lor, în ipoteza unui prejudiciu important, să refuze orice liberare provizorie.
Decizia litigioasă a fost parţial schimbată la 4 februarie 1964. După ce a consta-
tat că recursul viza în exclusivitate cuantumul cauţiunii care trebuia depus, Curtea de
Apel din Viena a considerat, de comun cu Camera Consiliului, că o sumă de un milion
de şilingi părea foarte mică faţă de paguba cauzată de faptele de care Neumeister
trebuia să răspundă. Ea a adăugat că reclamantul dispunea, dupa toate aparenţe-
le, datorită câştigurilor pe care le realizase chiar prin aceste fapte, de mijloace cu
mult mai mari decât propunea. De asemenea, ea a notat că el nu pretindea, în mod
categoric, că o garanţie de un milion de şilingi ar fi epuizat resursele sale. Curtea a
relevat totuşi că ea nu era în măsură să se pronunţe asupra cuantumului cauţiunii
cerute de Camera Consiliului, pentru că ea nu dispunea de elementele necesare de
apreciere. Prin urmare, ea a trimis cauza la Camera Consiliului subliniind că acesteia
i-ar fi revenit sarcina de a determina, în lumina unei examinări profunde a situaţiei lui
Neumeister şi a averii garanţiilor pe care el ar fi putut să le desemneze, cuantumul
cauţiunii cuprinse între unul şi două milioane de şilingi.
Într-un raport din 16 martie 1964, întocmit la solicitarea Camerei Consiliului,
poliţia economică din Viena a exprimat opinia că Neumeister nu era în stare să obţină
două milioane de şilingi. Ea se sprijinea pe o serie de acte din care rezulta că firma
Scherzinger nu era prosperă şi că Maria Neumeister se declarase capabilă de a de-
pune o garanţie de cinci sute de mii de şilingi.
Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena a statuat la 31 martie
1964, la două săptămâni după întocmirea rechizitoriului (paragrafele 19 şi 21 infra).
În afară de raportul poliţiei economice, ea a menţionat o scrisoare a lui Neumeister,
datată din 25 februarie 1964, potrivit căreia o persoană care vroia să păstreze ano-
nimatul a acceptat să depună o cauţiune de un milion două sute cincizeci de mii de
şilingi. Adăugând această sumă la cele cinci sute de mii de şilingi propuşi de Maria
Neumeister, Camera Consiliului a redus la un milion şapte sute cincizeci de mii de
şilingi cuantumul cauţiunii cerute de la reclamant.
Printr-un recurs din 20 aprilie 1964, Neumeister a solicitat ca suma să fie dimi-
nuată la un milion două sute cincizeci de mii de şilingi; după părerea lui, propunerea
fiicei sale era inclusă în cea a garantului care nu vroia să-şi dezvăluie identitatea.
49
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
Curtea de Apel din Viena a respins recursul din 20 mai 1964. Ea a considerat
de fapt că Camera Consiliului s-a conformat deciziei din 4 februarie şi că consecinţele
infracţiunii aveau o importanţă primordială în scopul aplicării articolului 192 din Codul
de procedură penală.
19. Între timp, judecătorul Leon Hard a pronunţat, la 4 noiembrie 1963, termina-
rea anchetei preliminare şi a comunicat procuraturii dosarul care cuprindea 21 de vo-
lume, aproximativ cu 500 pagini fiecare, plus o cantitate apreciabilă de alte documente
(articolele 111 şi 112 din Codul de procedură penală). La 17 martie 1964, procuratura
din Viena din partea sa a definitivat rechizitoriul (Anclageschrift) care i-a fost notificat lui
Neumeister la 26 martie (articolele 207 şi 208 din Codul de procedură penală).
20. La îndeplinirea obligaţiilor sale, judecătorul de instrucţie a fost consultat
de poliţia economică din Viena, de serviciul fiscal (inspectorul Besau), de căile fera-
te austriece şi de administraţia poştelor; cu toate acestea el a întâmpinat obstacole
considerabile.
Astfel, patru din principalii inculpaţi, şi anume Lothar Rafael, Herbert Huber,
Franz Schmuckerschlag şi Walter Vollmann, au fugit în străinătate, primii trei de la
intentarea urmăririi penale, al patrulea după ce a beneficiat de o măsură de liberare
provizorie pe cuvânt. La sfârşitul acestei lungi proceduri, autorităţile austriece au obţi-
nut extradarea lui Rafael (21 decembrie 1961) din Republica Federativă a Germaniei
şi cea a lui Huber (27 septembrie 1962) din Elveţia. Republica Federativă a Germaniei
a refuzat să-l extradeze pe Schmuckerschlag, deoarece el avea cetăţenia germană
pe lângă cea austriacă. În ceea ce priveşte Vollmann, nu a fost găsit până în prezent.
La aceasta se adăugase o serie de dificultăţi inerente caracterului, amplorii şi com-
plexităţii actelor incriminate. Ancheta viza la început douăzeci şi două de persoane
şi se avea douăzeci şi două de capete de acuzare. În special, acuzării îi revenea să
dovedească că actele referitoare la cumpărarea mărfurilor au fost falsificate, că va-
loarea exporturilor a fost majorată în mod fraudulos, că întreprinderile destinatare din
străinătate nu existau sau nu ştiau nimic de afacere şi că dacă exportatorii au plasat
în vânzare în Elveţia sau în Liechtenstein produsul lor. În acest scop au trebuit să fie
reconstituite multiple operaţii comerciale efectuate pe parcursul a multor ani, au trebuit
verificate itinerariile urmate de o sută cincizeci sau o sută şaizeci vagoane de cale
ferată, a trebuit studiat un mare număr de dosare ale serviciului fiscal, să fie audiaţi
zeci de martori dintre care unii au trebuit să fie interogaţi din nou după extrădarea lui
Rafael, etc. Mulţi martori trăiau în străinătate, de exemplu în Olanda, Italia, Canada,
America Latină, Africa şi Orientul Apropiat. Prin urmare, Republica Austria a fost obli-
gată să recurgă la serviciile interpolului şi să invoce tratate de asistenţă juridică reci-
procă pe care ea le-a încheiat cu Olanda, Republica Federativă a Germaniei, Italia,
Elveţia şi Liechtenstein. Anchetele din Olanda, Republica Federativă a Germaniei şi
Elveţia s-au desfăşurat, o parte, în prezenţa funcţionarilor austrieci şi, în principal, în
ceea ce priveşte Elveţia, în prezenţa judecătorului de instrucţie Leonhard. Termeni de
la şase la şaisprezece luni s-au scurs între trimiterea cererii de asistenţă judiciară şi
primirea rezultatului cercetărilor care s-au desfăşurat în Olanda, Republica Federa-
tivă a Germaniei, Italia, şi în Elveţia. La momentul terminării anchetei, cererea adre-
sată Elveţiei rămânea în instanţă cu privire la un moment care, de altfel, nu aducea
50
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
51
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
22. La 3 iunie 1964, procuratura din Viena a informat Camera Consiliului a Tri-
bunalului penal regional că ea a sistat provizoriu urmărirea penală intentată în privinţa
lui Neumeister în cazul „Kreisverkehr der Textilien der Firma Benistex” (articolul 34
paragraful 2, alineatul 1, din Codul de procedură penală), cu rezerva de a o reiniţia
la o dată ulterioară, Cu ocazia depunerii rechizitoriului, procuratura a obţinut de la
Tribunal disjungerea acestor urmăriri penale care au constituit obiectul unei proceduri
separate (26 d VR 2407/64).
În aceeaşi zi, Camera Consiliului, constatând că prejudiciul total de învinuire a
lui Neumeister era diminuat la mai mult de patru milioane de şilingi, a decis să micşo-
reze la un milion de şilingi – bani lichizi sau sub formă de garanţie bancară – cuantu-
mul cauţiunii stabilite pentru eliberarea reclamantului.
La 13 august 1964, Neumeister a informat Camera Consiliului că fiica sa Maria
Neumeister şi o altă persoană în special desemnată consimţeau să-i servească drept
garanţi (Bürgen), prima pentru 850 000 de şilingi, cea de-a doua pentru 150 000. Per-
soanele în cauză au confirmat acest lucru a doua zi. După ce a verificat solvabilitatea
acestora (Tauglichkeit), Camera Consiliului a acceptat propunerea lor la 16 septem-
brie 1964. Câteva ore mai târziu, reclamantul a depus jurământul prevăzut în articolul
191 din Codul de procedură penală, a depus paşaportul său la tribunal potrivit deciziei
din 8 ianuarie 1964, rămasă neschimbată în acest sens, şi a obţinut liberarea sa.
23. Toate deciziile cu privire la detenţia preventivă a lui Neumeister au fost pro-
nunţate potrivit articolelor 113 paragraful 2 (prima instanţă) şi 114 paragraful 2 (apel)
din Codul de procedură penală în şedinţe închise, în cadrul cărora procurorul a fost
audiat în absenţa reclamantului şi a avocatului său (in nichtöffentlicher Sitzung nach
Anhörung der Staatsanwaltschaft bzw. der Oberstaatsanwaltschaft).
24. La 9 octombrie 1964 a fost fixată data începerii procedurii de judecată
(Hauptverhandlung) pentru 9 noiembrie.
La 18 iunie 1965, după o sută două zile de audiere, Tribunalul penal regional
din Viena, constituit ca Tribunal de magistraţi (Schöffengericht), a amânat dezbaterile
pentru o dată nedeterminată pentru a completa ancheta. Fiind sesizat de o serie de
cereri, atât din partea procuraturii, cât şi din partea diferitor acuzaţi, inclusiv şi Neu-
meister, acesta a dat curs mai multor dintre ele şi a prescris din oficiu unele măsuri
de anchetă suplimentare. Se pare că poziţia lui Herbert Huber a determinat Tribunalul
de a dispune efectuarea unor măsuri de anchetă suplimentară: în timp ce el păstra
tăcerea în timpul anchetei preliminare, Huber explica judecătorilor în detalii; potrivit lui
Neumeister, declaraţiile acestuia au fost favorabile pentru cel din urmă şi insuportabi-
le pentru Rafael. Tribunalul a indicat totuşi că ar fi trebuit, după părerea lui, ca o parte
din noile anchete şi audieri ale martorilor, dispuse de el, să se înceapă mai devreme,
în timpul anchetei preliminare.
25. În februarie şi iulie 1965, Neumeister a plecat la Strasbourg, cu acordul Tribu-
nalului, în legătură cu cererea sa depusă în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omu-
lui. Paşaportul său i-a fost restituit cu câteva zile înainte de cea de-a doua călătorie.
26. Ancheta suplimentară nu a putut fi asigurată de judecătorul Leonhard care a
depus mărturii în faţa Tribunalului în calitate de martor (articolul 68 din Codul de proce-
52
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
dură penală); ancheta a fost preluată de supleantul său permanent. Ancheta a durat mai
bine de doi ani şi s-a terminat numai după adoptarea raportului Comisiei la 27 mai 1966.
Judecătorul de instrucţie a interogat mulţi martori, inclusiv şi pe Alfred Neumeister, fratele
reclamantului (13 decembrie 1966), au fost întocmite rapoarte de expertiză, a apelat la
serviciile fiscului, ale poliţiei economice din Viena, ale jandarmeriei, ale poştei, Interpolu-
lui, autorităţilor elveţiene şi germane, etc. Acuzaţii se pare că nu au mai fost audiaţi.
La 8 martie 1966, Tribunalul penal regional din Viena l-a informat pe Neumeister
că printr-o decizie, din aceeaşi zi, a fost hotărât (eingestellt), în temeiul articolului 109
din Codul de procedură penală, să fie încetată urmărirea penală intentată în privinţa lui
referitoare la două din capetele de acuzare. Suma prejudiciului pentru care reclamantul
trebuie să răspundă a fost diminuată până la aproximativ 370 000 şilingi.
27. Procedura de judecată în faţa Tribunalului penal regional din Viena a fost
reluată la 4 decembrie 1967. Potrivit datelor prezentate Curţii de Guvern, ea trebuia
să dureze de la patru la şase luni.
28. În cererea introdusă în iulie 1963, (nr. 1936/63), al cărei text a fost prezentat
de Comisie la solicitarea Curţii, Neumeister pretindea:
- că a fost arestat şi deţinut fără „motive plauzibile” fiind bănuit de comiterea
unei infracţiuni şi fără „motive rezonabile” considerată necesară pentru a împiedica
fuga (articolul 5 § 1 c) din Convenţie) (art. 5-1-c);
- că avea temei să pună la îndoială imparţialitatea persoanelor competente de
a se pronunţa în privinţa menţinerii sale în detenţie şi de a dirija ancheta (articolul 6
§ 1) (art.6-1);
- că procedura utilizată pentru examinarea cererilor sale de liberare provizorie
nu era în conformitate cu exigenţele articolului 5 § 4 şi ale articolului 6 § 1 şi 3 b) şi c)
(art. 5-4, art. 6-1, art. 6-3-b, art.6-3-c) „egalitatea armelor”, Waffengleichkeit);
- că nu a fost judecat într-un „termen rezonabil”, nici eliberat în timpul proce-
durii. În această privinţă, reclamantul afirma în special că judecătorul de instrucţie,
responsabil să se ocupe în acelaşi timp de mai multe cazuri mari, nu mai era în stare
să-şi îndeplinească obligaţiile sale „într-un termen rezonabil” în sensul articolelor 5
§ 3 şi 6 § 1 (art. 5-3, art. 6-1) din Convenţie.
În special, Neumeister se plângea de deciziile pronunţate câteva luni mai devre-
me de Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena şi de Curtea de Apel.
În timpul audierii în faţa Comisiei, avocatul reclamantului a invocat printre altele
articolul 5 § 2 (art. 5-2) din Convenţie, şi a afirmat că clientul său nu a fost informat în
detalii şi în scris despre acuzaţiile aduse în privinţa lui.
La 6 iulie 1964 Comisia a statuat asupra admisibilităţii cauzei. Ea a respins, ca
vădit nefondate, plângerile cu privire la paragrafele 1 c) şi 2 ale articolului 5 (art. 5-1-c,
art. 5-2) din Convenţie, însă a declarat cererea admisibilă în partea ce ţine de articolele
5 § 3, 5 § 4 şi 6 § 1 (art. 5-3, art. 5-4, art. 6-1) („termen rezonabil” şi „egalitatea armelor”);
ea nu a considerat necesar să se pronunţe asupra încălcării invocate a paragrafului 3
din articolul 6 (art.6-3), deoarece reclamantul nu a insistat în privinţa aceasta.
53
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
54
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
55
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
detenţiei se apropie prea mult de cea a pedepsei posibile în cazul unei condamnări,
principiul prezumpţiei nevinovăţiei nu ar fi pe deplin respectat.
(iii) Consecinţele de ordin material, moral sau altele pe care detenţia le cauzează
asupra deţinutului, în cazul în care ele depăşesc efectele normale ale unei detenţii.
(iv) Conduita inculpatului:
(a) a contribuit el oare la tergiversarea sau accelerarea anchetei sau a dezba-
terilor?
(b) a fost oare procedura tergiversată ca urmare a introducerii cererilor de libe-
rare provizorie, de apel sau a altor recursuri?
(c) a cerut el oare liberarea sa provizorie pe cauţiune sau a prezentat alte ga-
ranţii care să asigure înfăţişarea sa la audiere?
În această privinţă, Comisia consideră că un inculpat care refuză să coopereze
cu organele de anchetă, sau care exercită recursurile de care dispune, nu face decât
să-şi apere drepturile sale şi nu ar trebui să fie sancţionat din acest motiv, în afara
cazurilor când el acţionează abuziv sau insultător.
În ceea ce priveşte conduita coinculpaţilor, Comisia nu crede că ea este de
natură să poată justifica, în cazul dat, prelungirea detenţiei unui individ.
(v) Dificultăţile anchetei cazului (complexitatea sa în ceea ce priveşte faptele sau
numărul martorilor şi inculpaţilor, necesitatea de a colecta probe în străinătate, etc.).
(vi) Modul în care este dirijată ancheta;
(a) sistemul de care se conduce ancheta;
(b) dirijarea anchetei din partea autorităţilor (atenţia pe care ele au acordat-o
cazului şi modul în care au organizat ancheta);
(vii) Conduita autorităţilor judiciare;
(a) în examinarea cererilor de liberare provizorie în timpul anchetei;
(b) în judecarea cazului.
3. Comisia consideră că un astfel de plan raţional permite o interpretare „coe-
rentă” lipsită de orice aparenţă arbitrară”. De altfel, ea subliniază că avizul care trebuie
formulat într-un litigiu dat ar rezulta din aprecierea elementelor în ansamblul lor. De
fapt, se poate întâmpla ca aprecierea anumitor criterii să ducă la stabilirea caracteru-
lui rezonabil al duratei unei detenţii preventive, iar cea a altor criterii să aibă un sens
opus sau să nu prezinte nici o motivare clară. Prin urmare, concluzia finală ar depinde
de valoarea şi de importanţa diverselor elemente; aceasta nu ar exclude faptul ca
unul dintre acestea să aibă eventual de unu singur o pondere decisivă.
Comisia adaugă că a încercat să întrunească, prin aceste criterii, toate situa-
ţiile de fapt, care se prezintă de obicei în cazurile de detenţie preventivă, însă lista
alcătuită de ea nu are caracterul limitativ al situaţiilor excepţionale care pot justifica
examinarea altor criterii.
56
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
57
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
7. Este vorba de acelaşi lucru în privinţa celui de-al treilea criteriu, deoarece
Neumeister ar fi suferit, într-o măsură excepţională, din cauza detenţiei sale pe plan
profesional şi financiar.
8. În ceea ce priveşte cel de-al patrulea criteriu, Comisia constată că reclamantul
nu pare să fi tergiversat ancheta prin comportamentul său inadecvat. Fără îndoilă, el
nu a contribuit la reducerea ei, deoarece el n-a încetat să susţină nevinovăţia sa, dar
acesta era cel mai strict drept al său. Comisia nu consideră că faptul de a introduce o
serie de cereri şi recursuri, în condiţiile definite de lege, ar arăta o intenţie din partea
lui Neumeister, de a tergiversa în mod abuziv durata procedurii. Este cert că iniţiativele
interesatului au putut să stopeze sau să tergiverseze lucrul judecătorului de instrucţie
şi al procuraturii, obligându-i să transmită dosarele la jurisdicţiile competente, însă Co-
misia a notat că există mijloace tehnice – de exemplu efectuarea copiilor documentelor
necesare – care pot să asigure în asemenea caz derularea continuă a anchetei.
9. După părerea Comisiei, cauza este de o complexitate foarte mare din cauza
caracterului infracţiunii, amploarei şi a numărului mare de tranzacţii litigioase, a ramifi-
cării lor în străinătate şi a numărului inculpaţilor şi al martorilor. Examinarea celui de-al
cincilea criteriu ar putea deci să justifice durata lungă a detenţiei. Comisia estimează
totuşi că menţinerea lui Neumeister în detenţie preventivă nu s-ar putea explica prin
dificultăţile anchetei preliminare după încheierea acesteia, la 4 noiembrie 1963.
10. În ceea ce priveşte cel de-al şaselea criteriu, Comisia începe prin analiza-
rea prevederilor de dirijare a anchetei preliminare în Austria şi anume distribuirea ca-
zurilor între judecătorii de instrucţie (articolele 83 § 2 şi 87 § 3 din Convenţie, articolul
18 din Codul de procedură penală; articolele 4 § 2 din „Gerichtsverfassungsnovelle”,
articolele 17 – 19 din „Geschäftsordnung für die Gerichtshöfe Zveiter Instanz”); apoi
ea studiază derularea anchetei intentate în privinţa reclamantului. Organele compe-
tente în această privinţă nu par să fi încălcat datoria lor şi nici să fi prelungit detenţia
lui Neumeister printr-un alt mod comparabil, dar funţionarea sistemului în vigoare
pare să fi implicat unele tergiversări în speţă, dat fiind faptul că judecătorul de instruc-
ţie trebuia să se ocupe simultan de mai multe cazuri foarte grele şi complexe. Comisia
semnalează că a întâmpinat dificultăţi pentru a determina dacă distribuirea cazurilor
poate fi modificată, în dreptul austriac, după stabilirea importanţei anuale. Ea relevă
că dacă Guvernul contestă existenţa unei asemenea posibilităţi, judecătorul respon-
sabil de investigarea cazului Matznetter, care este de asemenea pendinte la Curte,
a fost temporar eliberat de la examinarea altor cazuri. Comisia nu este de părere,
de altfel, că trebuia de aprofundat chestiunea: potrivit unui principiu general de drept
internaţional, un stat nu trebuie să invoce propria sa legislaţie pentru a justifica neîn-
deplinirea obligaţiunilor convenţionale. Deci, comisia nu intenţionează să cerceteze
dacă tergiversările constatate de ea decurg dintr-un obstacol legal sau mai degrabă
din neaplicarea clauzelor care ar fi permis evitarea lor.
În consecinţă, examinarea faptelor sub aspectul celui de-al şaselea criteriu
ne-ar face să concluzionăm că reţinerea lui Neumeister a fost excesivă. Fără îndoială
reprezentanţii Guvernului au comunicat Curţii, la audierea din februarie 1968, noi pre-
cizări în ce priveşte măsurile luate pentru a facilita sarcina judecătorului de instrucţie
(cf. infra). Comisia răspunde că aceste informaţii i-ar fi permis să completeze raportul
58
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
său dacă ea ar fi dispus de acestea mai înainte; dar totuşi nu consideră că ele ar
permite o concluzie inversă.
11. După părerea Comisiei, conduita autorităţilor judiciare în ceea ce priveşte
cererile de liberare provizorie a lui Neumeister (prima parte al celui de-al şaptelea cri-
teriu) poate permite aprecieri diferite. Comisia estimează că este dificil de a determina
dacă examinarea acestui element permite de a bănui că durata detenţiei litigioase a
depăşit sau nu limitele rezonabile.
Comisia nu admite în orice caz argumentul înaintat de Guvern (cf. infra), potrivit
căruia Neumeister a pierdut dreptul său „de a fi judecat într-un termen rezonabil” în
ziua când Camera Consiliului a Tribunalului penal regional din Viena, a acceptat, pen-
tru prima dată, în principiu să-l elibereze pe cauţiune (8 ianuarie 1964). A doua frază
a articolului 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie oferă statelor contractante o soluţie inter-
mediară între prelungirea detenţiei şi eliberare, însă recurgerea la o astfel de soluţie
nu ar trebui, după părerea Comisiei, să servească drept scuză pentru un Guvern de a
prelungi durata detenţiei la nesfârşit a unei persoane care refuză să prezinte garanţia
cerută, în special dacă ea nu este în stare s-o depună; dacă ar fi fost altfel, acest Gu-
vern ar putea uşor să se eschiveze de la obligaţiile sale cerând garanţii excesive.
Comisia adaugă că a doua parte a celui de-al şaptelea criteriu (conduita au-
torităţilor judiciare în judecarea cauzei) nu este în speţă de domeniul articolului 5 § 3
(art.5-3), Neumeister şi-a recăpătat libertatea înainte de începerea procesului.
12. În lumina unei aprecieri generale ale acestor diverse elemente, Comisia a
ajuns, cu unsprezece voturi contra unu, la concluzia că a avut loc o încălcare a arti-
colului 5 § 3 (art. 5-3). Ea nu indică la ce dată precisă a început această încălcare;
după părerea ei, ea trebuia doar să se pronunţe asupra faptului de a şti dacă durata
detenţiei lui Neumeister a fost rezonabilă sau nu.
13. După părerea Comisiei, problema „termenului” prevăzută în articolul 6 § 1 (art.
6-1) din Convenţie nu se pune în acelaşi fel ca şi pentru articolul 5 § 3 (art. 5-3), deoarece
aplicabilitatea primei dintre aceste clauze nu depinde de existenţa unei detenţii.
În materie penală, termenul despre care e vorba ar începe de la momentul
când bănuielile asupra persoanei vizate au avut repercusiuni importante asupra situ-
aţiei sale. În prezenta cauză, Comisia reţine cu şapte voturi contra cinci, ziua primului
interogatoriu al lui Neumeister de către judecătorul de instrucţie (21 ianuarie 1960) şi
nu, de exemplu, data întocmirii rechizitoriului (17 martie 1964).
Pe de altă parte, Comisia consideră cu o majoritate de nouă voturi contra trei,
că termenul vizat de articolul 6 (art . 6) nu se finisează odată cu intentarea procesului,
nici odată cu audierea acuzatului de instanţa de judecată (cuvintele „entendue” şi
„hearing”), însă cel puţin odată cu „decizia” tribunalului de primă instanţă cu privire la
„temeinicia acuzaţiei înaintate” (determination of any criminal charge”), decizie care
încă nu a fost pronunţată în cazul dat. Ea nu crede că ar trebui de cercetat în speţă
dacă el ar include de asemenea şi procedurile de recurs.
În ceea ce priveşte caracterul „rezonabil” al termenului, mai multe criterii utiliza-
te de Comisie în domeniul articolului 5 § 3 (art. 5-3) ar avea de asemenea importanţă,
59
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
60
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
61
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
62
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
23. După părerea Guvernului, Comisia s-a mulţumit să prezinte, din punctul de
vedere al celui de-al patrulea criteriu o parte din rezultatele investigaţiilor sale, fără a
descoperi în mod special unele fapte pe care le cunoştea şi, care apreciate la justa lor
valoare, ar fi prezentat în mod diferit comportamentul reclamantului.
Comisia nu ar fi avut dreptate la aplicarea cel de-al patrulea criteriu în sensul
subiectiv, uitând că poziţia unui inculpat în timpul procesului constituie un element
obiectiv. Desigur, Neumeister nu a intenţionat să tergiverseze procesul prin recursu-
rile pe care le-a făcut. Ele nu au provocat întârzieri, dosarul trebuind să fie de fiecare
dată trimis autorităţilor competente. De altfel, Neumeister nu a făcut nimic pentru a
accelera mersul procesului. Din contra, el nu a făcut o dare de seamă exactă a rolului
său în tranzacţiile în cauză.
Guvernul subliniază, în fine că Comisia, cu toate că criteriul său nr. 4 vizează
în egală măsură comportamentul altor inculpaţi, a examinat în mod izolat comporta-
mentul reclamantului. Or, el consideră că dacă urmăririle au fost începute simultan
împotriva a mai multor inculpaţi bănuiţi de complicitate, fiecare dintre ei trebuie să
suporte consecinţele iniţiativelor celorlalţi. În acest fel el reproşează Comisiei că ar
fi separat din ansamblul cauzei urmăririle intentate în privinţa reclamantului, pe când
totuşi judecătorul de instrucţie, care a depus în faţa ei depoziţii, declarase că nu a
anchetat separat cauza lui Neumeister, doar pentru că unele din infracţiunile imputate
erau într-un mod de nerezolvat legate de activităţile inculpaţilor săi. După părerea
Guvernului, o stabilire completă şi corectă a faptelor şi o aplicare din punct de vedere
juridic exactă a acestui criteriu ar fi făcut negreşit Comisia să exprime părerea că du-
rata detenţiei preventive fusese rezonabilă.
24. Referitor la cel de-al cincilea criteriu, Guvernul aprobă concluzia Comisiei.
Aceasta totuşi nu ar fi ţinut cont de dificultăţile procedurii penale despre care este
vorba (expunerea faptelor, paragraful 20). Guvernul reaminteşte că a trebuit, în spe-
ţă, să recurgă la ajutorul judiciar din străinătate şi să ceară extrădarea a mai multor
inculpaţi. Din cauza amplorii şi complexităţii tranzacţiilor incriminate, anchetele şi in-
terogările efectuate în afara Austriei ar fi cerut mult timp şi, uneori, participarea perso-
nală a judecătorului de instrucţie. Mai mult ca atât, cereririle de asistenţă judiciară ar
fi ridicat, în anumite ţări, în special în Elveţia, probleme de drept a căror soluţionare
ar fi implicat de asemenea o pierdere de timp. Raportul Comisiei nu ar fi menţionat
aceste fapte fără de care nu s-ar fi putut cum trebuie aprecia complexitatea cauzei şi
nici obstacolele întâlnite de judecătorul de instrucţie. Guvernul regretă în fine faptul că
Comisia nu a luat în considerare comportamentul coinculpaţilor în timpul procedurii,
dar a luat în considerare doar numărul lor.
25. În ceea ce priveşte cel de-al şaselea criteriu, faptele constatate de Comisie
nu ar fi suficiente pentru a justifica concluzia pe care a făcut-o.
În primul rând, Comisia subapreciase rolul anchetei preliminare în procedura
penală austriacă. Guvernul subliniază că „Voruntersuchung” are drept scop stabilirea
materialităţii faptelor. Reiese că în hotărârile penale complexe şi dificile, o anchetă
preliminară atât de lungă şi, prin urmare, o atât de îndelungată detenţie preventivă
sunt deseori inevitabile.
63
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
Comisia nu a apreciat cu atât mai mult faptele cauzei la justa lor valoare. Ea a
pornit de la ipoteza că ar fi fost posibil să-l elibereze pe judecătorul de instrucţie de
orice alt lucru pentru a îi permite să se consacre doar anchetei deschise în privinţa re-
clamantului. Or, legislaţia austriacă (articolul 87 paragraful 3 din Constituţie, articolul
18 din Codul de procedură penală, articolul 34 paragraful 5 din regulamentul interior
adoptat de Ministerul justiţiei pentru tribunalele de prima şi a doua instanţă) ar fi îm-
piedicat de a modifica, în cursul anului, repartizarea cauzelor penale din simplul motiv
că un judecător este extrem de ocupat. Guvernul semnalează totuşi că preşedintele
şi „Camera Personalului” (Personalsenat) al Tribunalului regional din Viena, având
în grija sa facilitarea sarcinii judecătorului de instrucţie, au atribuit de mai multe ori
altor magistraţi cazurile care i-ar fi nimerit în mod normal, în măsura în care textele în
vigoare acordă atenţie acestui fapt (de la 1 la 30 iunie 1959, de la 1 decembrie 1960
la 31 mai 1961, de la 18 septembrie 1961 la 31 iulie 1962, de la 1 octombrie la 31
decembrie 1962 şi de la 15 mai la 30 septembrie 1963). Fiind ascultat de Comisie în
calitate de martor, judecătorul de instrucţie a declarat de altfel, că dacă nu ar fi trebuit
să se ocupe simultan de mai multe cazuri, durata anchetei cazului lui Neumeister ar
fi fost micşorată însă timpul câştigat ar fi fost atât de minim că nici nu ar merita să se
vorbească despre el.
Examinând comportamentul autorităţilor responsabile de anchetă, pe de altă
parte, Comisia nu şi-ar fi fondat constatările sale pe depoziţiile judecătorului de in-
strucţie, fără a le aprecia apoi din punct de vedere juridic. După părerea Guvernului,
o astfel de apreciere ar fi arătat că judecătorul de instrucţie şi asistenţii săi au acţionat
cu grijă şi promptitudine necesară, cu atât mai mult că o animită tergiversare ar fi fost
inevitabilă datorită faptului că doi din participanţii inculpaţi erau în străinătate şi că ar
fi trebuit, pentru a-i descoperi, de făcut anunţuri internaţionale de căutare.
Cu toate acestea, Guvernul consideră că nu s-a cruţat nici un efort pentru a
accelera durata anchetei. El relevă, la acest subiect, că urmăririle cu privire la anu-
mite acte sau anumiţi inculpaţi au fost disjunse sau sistate în temeiul articolelor 57
paragraful 1 şi 34 paragraful 2 din Codul de procedură penală. El consideră că nu se
putea merge mai departe pe această cale decât atât cât s-a mers. După părerea sa,
diferitele infracţiuni incriminate erau atât de strâns legate între ele încât nu permiteau
disjungerea cazului lui Neumeister de cea a coinculpaţilor. O asemenea disjungere,
contrară principiului legal al conexării (articolul 56 paragraful 1 din Codul de procedu-
ră penală), s-ar fi terminat de altfel în realitate cu tergiversarea duratei anchetei, de-
oarece Tribunalul ar fi trebuit să compare alegaţiile tuturor acuzaţilor pentru a verifica
veridicitatea lor.
26. În ceea ce priveşte cel de-al şaptelea criteriu, Guvernul se declară a nu fi în
stare să prezinte observaţii critice: el reproşează Comisiei că nu a precizat deloc con-
cluziile pe care le trage din faptele pe care le crede că le-a constatat în raportul său.
În special, Guvernul susţine că decizia din 8 ianuarie 1964, care condiţiona
eliberarea reclamantului după depunerea unei garanţii de două milioane de şilingi, era
pe deplin compatibilă cu articolul 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie, ţinând cont de exis-
tenţa unui pericol de fugă şi faptul că Neumeister se îmbogăţise fără îndoială datorită
infracţiunilor de care este învinuit.
64
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
65
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
1. Curtea este chemată să decidă dacă Neumeister a fost victimă, din partea
organelor judiciare austriece, a încălcării Convenţiei în faptele vizate de cererea sa
din 12 iulie 1963 pe care Comisia a declarat-o admisibilă la 6 iulie 1964. Aceste fapte
se referă la durata detenţiei lui Neumeister care, la data depunerii cererii sale, era de-
ţinut fără întrerupere timp de un an, la durata urmăririi penale în privinţa învinuirii sale
şi la condiţiile ce au determinat înaintarea diverselor cereri de eliberare.
2. Dispoziţiile Convenţiei de care trebuie să se ţină cont pentru această exami-
nare sunt:
(a) în ceea ce priveşte durata detenţiei provizorii a lui Neumeister, articolul 5
§ 3 (art. 5-3);
(b) în ceea ce priveşte durata de urmărire penală în privinţa învinuirii sale, ar-
ticolul 6 § 1 (art. 6-1);
(c) în ceea ce priveşte nerespectarea principiului egalităţii armelor la examina-
rea cererilor de liberare provizorie, articolele 5 § 4 şi 6 § 1 (art. 5-4, art. 6-1), eventual
combinate între ele.
A. Cu privire la chestiunea de a şti dacă menţinerea în detenţie a lui Ne-
umeister a depăşit limitele termenului rezonabil prevăzut de articolul 5 § 3 (art.
5-3) din Convenţie.
66
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
67
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
7. Guvernul austriac din contra a susţinut teza potrivit căreia Curtea nu ar putea
recunoaşte detenţia suportată de Neumeister la o dată posterioară celei din 12 iulie
1963, ziua când el a introdus cererea sa, având în vedere că ea putea să se refere
doar la fapte anterioare acestei date.
Curtea consideră că nu poate accepta o asemenea apreciere. În cererea sa din 12
iulie 1963, Neumeister se plângea de fapt nu de un act instantaneu, dar de o situaţie în
care el se afla de un anumit timp şi care trebuia să dureze până când o decizie de liberare
provizorie va pune capăt acesteea, pe care el mult timp în zadar s-a străduit să o obţină.
Ar fi excesiv de formal să i se ceară unui reclamant care denunţă o astfel de situaţie să
introducă o cerere în faţa Comisiei ori de câte ori este adoptată o decizie finală privind res-
pingerea cererii de liberare provizorie. Aceasta ar antrena inutil, pentru Comisie şi Curte, o
multiplicare şi o complicare a procedurilor care vor paraliza funcţionarea lor.
Curtea a considerat din aceste motive că trebuie să fie supusă examinării peri-
oada menţinerii în detenţie preventivă a lui Neumeister până la liberarea sa provizorie
la 16 septembrie 1964.
8. Ceea ce frapează mai întâi în examinarea circumstanţelor celei de-a doua
detenţii a lui Neumeister este faptul că, în timp ce arestarea sa din 12 iulie 1962 fuse-
se provocată de recentele depoziţii ale coinculpatului Rafael, interesatul, care fusese
deja subiectul unei îndelungate anchete, nu a mai fost interogat timp de cincisprezece
luni care s-au scurs între cel de-al doilea arest (12 iulie 1962) şi terminarea anchetei
(4 noiembrie 1963). Este adevărat, că la 21 ianuarie 1963, el s-a confruntat cu Rafael
dar această confruntare, care a fost întreruptă peste câteva minute, nu a fost reluată,
contrar procesului-verbal. O astfel de stare a lucrurilor cerea, din partea organelor
judiciare, o atenţie specială în examinarea cererilor pe care Neumeister le-a adresat
în scopul liberării sale provizorii.
9. Motivul invocat de ele pentru a justifica respingerea acestor cereri a fost cel
menţionat în mandatul de arest din 12 iulie 1962, adică pericolul ca Neumeister să
fugă şi să nu se înfăţişeze în instanţa care trebuia să-l judece.
După părerea organelor judiciare, acest pericol rezulta din frica pe care trebuia
să o inspire depoziţiile coinculpatului Rafael lui Neumeister în interogările din ianuarie
1962 şi confruntările sale cu Neumeister din 10 şi 11 iulie 1962; acestea ar fi agravat la
moment învinuirea care exista în privinţa prevenitului şi ar fi sporit mărimea pedepsei la
care putea să se aştepte în cazul condamnării, precum şi cuantumul prejudiciului care
putea fi stabilit pentru recuperare, ele trebuiau să-i genereze o tentaţie considerabilă de
a se sustrage prin fugă de la această dublă responsabilitate civilă şi penală.
Primele decizii austriece aveau o confirmare a acestui pericol de fugă în faptul
că Neumeister ar fi continuat pregătirile sale de călătorie în Finlanda după ce aflase
de agravarea cazului său şi după ce fusese informat de judecătorul de instrucţie des-
pre refuzul de a autoriza această călătorie.
10. Curtea înţelege că organele judiciare austriece au considerat că pericolul
de fugă crescuse mult, în iulie 1962, prin gravitatea mai mare a sancţiunilor penale şi
civile a noilor depoziţii ale lui Rafael care puteau inspira frică lui Neumeister.
68
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Pericolul de fugă nu poate fi totuşi apreciat doar pe baza unor asemenea con-
sideraţii. Alte citrcumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la
moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele, legăturile familiale, alte legături cu
ţara în care este urmărit, pot confirma existenţa pericolului de fugă sau la acest mo-
ment că nu pot justifica o detenţie provizorie.
De asemenea, urmează să fie luat în considerare faptul că pericolul de fugă
descreşte negreşit odată cu timpul petrecut în detenţie pentru că învinuirea probabilă
a duratei detenţiei preventive asupra celei a privaţiunii de libertate la care persoana în
cauză se poate aştepta este de natură să-i creeze această eventualitate ca fiind mai
puţin periculoasă şi este de natură să reducă tentaţia de a fugi.
11. În speţă, răspunsurile lui Neumeister la motivele date de organele judiciare
austriece pentru a justifica detenţia sa provizorie au fost reamintite succint mai sus
(expunerea faptelor, paragraful 13, 14, 16 şi 18). Reclamantul a cerut şi a reamintit în
recursurile sale în faţa Comisiei, diverse circumstanţe cu privire la aflarea sa la Viena şi
că era de natură să contracareze în el orice tentativă de fugă. Explicaţiile cu privire la
pretinsa continuare a pregătirilor de călătorie în Finlanda sunt confirmate de examina-
rea documentelor din dosar şi nu au fost contrazise de judecătorul de instrucţie în timpul
interogării sale de către Comisie (expunerea faptelor, paragrafele 11, 12 şi 14).
Judecătorul de instrucţie a recunoscut pe de altă parte în faţa Comisiei că per-
sonal nu credea că Neumeister ar fi avut intenţia să se sustragă prin fugă de la înfăţi-
şarea la audieri (expunerea faptelor, paragraful 11). O astfel de declaraţie, care venea
din partea unui magistrat care, pe parcursul unei anchete desfăşurate în 1959, trebuia
să-l facă cunoscut pe reclamant la justa sa valoare.
12. Curtea este de părere că în asemenea condiţii pericolul ca Neumeister
să fugă şi să nu se înfăţişeze la audieri în judecată nu era în orice caz, în octombrie
1962, mai considerabil încât să fie înlăturată, în mod inevitabil ca fiind ineficientă, ob-
ţinerea garanţiilor care, potrivit articolului 5 § 3 (art.5-3), pot însoţi liberarea provizorie
pentru a diminua riscurile pe care le prezintă.
Aceasta a fost atitudinea organelor judiciare austriece când pentru prima oară,
la 26 octombrie 1962, Neumeister a propus o garanţie bancară de 200 000 sau în
cel mai rău caz 250 000 şilingi (expunerea motivelor, paragraful 14) şi când această
propunere a fost reiterată la 12 iulie 1963 (expunerea faptelor, paragraful 16) şi chiar
când propunerea de cauţiune a fost majorată de avocatul său, la 6 noiembrie 1963, la
un milion de şilingi (expunerea faptelor, paragraful 18).
13. Curtea nu este în măsură să emită un aviz în ceea ce priveşte importanţa
cauţiunii care în mod rezonabil să fie stabilită lui Neumeister, şi ea nu exclude că
primele propuneri ar fi putut fi respinse ca fiind nesatisfăcătoare. Ea a constatat că
jurisdicţiile austriece au fondat aprecierea lor în principal pe amploarea prejudiciului
care a rezultat din infracţiunile incriminate lui Neumeister şi că el putea fi chemat să le
repare. Prejudiciul era astfel, încât în rezultatul deciziilor pronunţate, propunerea unei
garanţii bancare nu putea fi luată în considerare („indiskutabel”, expunerea faptelor,
paragrafele 14 şi 16). Acest refuz al autorităţilor judiciare de a ţine cont câtuşi de puţin
de ofertele succesive de cauţiune făcute de Neumeister se justificau din ce în ce mai
69
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
puţin pe măsură ce aceste oferte se apropiau de suma care putea fi în mod rezonabil
considerată suficientă pentru a asigura înfăţişarea reclamantului la audiere.
14. Dacă principiul punerii în libertate subordonat unei garanţii a putut fi admis,
în exclusivitate în funcţie de importanţa prejudiciului pe care această cauţiune cerută
a fost l-a stabilit succesiv la 2 milioane şilingi, 1 750 000 şilingi, pentru a fi în final dimi-
nuat, la 3 iunie 1964, la o cauţiune de un milion de şilingi pe care de altfel interesatul
a fost în stare să o depună doar la 16 septembrie.
Această preocupare de a determina mărimea garanţiei care trebuie depusă
de deţinut în exclusivitate în funcţie de suma prejudiciului de care este învinuit nu
pare a fi în conformitate cu articolul 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie. Garanţia pre-
văzută de această dispoziţie are obiectul de a asigura nu repararea prejudiciului,
însă prezenţa învinuitului la audiere. Importanţa sa trebuie deci să fie apreciată în
principal în raport cu persoana în cauză, cu resursele sale, cu legăturile, cu per-
soanele chemate să servească drept cauţiune şi într-un cuvânt drept încredere că
perspectiva pierderii de cauţiune sau de executare a cauţiunilor în cazul în care el
nu se va înfăţişa la audiere va acţiona asupra lui ca o stopare suficientă pentru a
înlătura orice încercare de fugă.
15. Pentru aceste motive, Curtea constată că menţinerea în detenţie provizorie
a lui Neumeister până la 16 septembrie 1964 a constituit o încălcare a articolului 5
§ 3 (art. 5-3) din Convenţie.
B. Cu privire la chestiunea dacă procedura de anchetă în privinţa lui Ne-
umeister a depăşit limita termenului rezonabil prevăzut de articolul 6 § 1 (art.
6-1) din Convenţie.
16. Comisia a exprimat părerea că ea este în drept de a cerceta, chiar din
oficiu, dacă faptele de care ea este sesizată cu o cerere nu scoate în evidenţă alte
încălcări ale Convenţiei decât cele denunţate în cerere. Desigur că este aşa, şi va fi
la fel pentru Curte precum s-a constatat deja în hotărârea „Lawless” din 1 iulie 1961
(Publicaţiile Curţii, Seria A, 1960-61, pag. 60, paragraful 40). Este totuşi suspicios fap-
tul că chestiunea a fost discutată în speţă. Articolul 6 § 1 (art. 6-1) fiind în mod expres
vizat în documentul depus de reclamant în iulie 1963 (expunerea faptelor, paragrafele
28 şi 30). În orice caz, Curtea, fiind sesizată de ansamblul procedurii desfăşurate în
privinţa învinuirii lui Neumeister din momentul învinuirii lui, consideră că trebuie să
examineze, la fel ca şi Comisia, dacă faptele cauzei scot sau nu în evidenţă o încăl-
care a articolului 6 § 1 (art. 6-1).
17. Articolul 6 prevede, în paragraful 1 (art. 6-1), că „orice persoană are dreptul la
judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă... care va hotă-
rî... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa”.
18. Perioada care trebuie luată în considerare pentru a verifica respectarea
prevederilor menţionate începe din ziua când o persoană este acuzată, în caz contrar
nu ar fi posibil de statuat asupra temeiniciei acuzăţiei, acest termen fiind inclus în
sensul Convenţiei.
Curtea notează că învinuirea lui Neumeister a avut loc la 23 februarie 1961.
70
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
19. Articolul 6 § 1 (art. 6-1) indică pe de altă parte drept termen final judecata
care va statua asupra temeiniciei acuzaţiei, ceea ce înseamnă că o jurisdicţie de re-
curs va lua o decizie prin care se va pronunţa asupra temeiniciei acuzaţiei. În speţă
nu a fost judecat cazul în fond. Neumeister s-a înfăţişat în faţa judecătorului care
examina cazul în fond la 9 noiembrie 1964, însă o decizie din 18 iunie 1965 a dispus
acţiuni suplimentare de anchetă şi procesul s-a reluat la 4 decembrie 1967. Este de
la sine înţeles că nici aceste date nu pot fi admise ca fiind termenul final al perioadei
căreea i se aplică articolul 6 § 1 (art. 6-1).
20. Faptul că mai mult de şapte ani s-au scurs deja de la învinuire fără să se fi
statuat asupra temeiniciei acuzaţiei printr-o sentinţă de condamnare sau de achitare
este cert o durată excepţională care va trebui, în majoritatea cazurilor, să fie conside-
rată că a depăşit termenul rezonabil prevăzut de articolul 6 § 1 (art. 6-1).
Pe de altă parte, examinarea notei stabilite de Guvernul austriac cu privire la
activităţile judecătorului de instrucţie de la 12 iulie 1962 până la 4 noiembrie 1963,
data terminării anchetei (Anexa IV la raportul Comisiei), provoacă nelinişti serioase.
Nu numai că pe parcursul acestor cincisprezece luni, după cum a menţionat deja
Curtea (paragraful 8), nu au avut loc nici interogări, nici confruntări serioase cu coin-
culpatul ale cărui depoziţii ar fi provocat cea de-a doua arestare a sa, dar în perioada
cuprinsă între 24 iunie 1963 şi 18 septembrie a aceluiaşi an, judecătorul nu a interogat
nici unul dintre numeroşii coinculpaţi, nici un martor şi nu a îndeplinit nici o oarecare
altă obligaţiune.
În fine, este cu siguranţă dezamăgitor faptul că procesul s-a deschis doar la 9
noiembrie 1964, adică la un an după terminarea anchetei, şi mai mult ca atât după o
anchetă atât de îndelungată jurisdicţia de judecată a trebuit, după ce s-a întrunit mai
multe luni, să dispună acţiuni suplimentare de anchetă care nu au fost toate provocate
de depoziţiile învinuitului Huber, care a rămas liniştit până la proces.
21. Curtea nu consideră totuşi ca aceşti diverşi indici sunt suficienţi pentru a
face concluzia în speţă cu privire la o depăşire a termenului rezonabil prevăzut de
articolul 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.
Este cert, de fapt, că dosarul lui Neumeister prezenta o complexitate cu totul
specială din cauza circumstanţelor menţionate anterior (expunerea faptelor, para-
graful 20). Nu s-ar putea, în special imputa organelor judiciare austriece dificultăţile
întâmpinate de ele în străinătate pentru a obţine executarea numeroaselor comisii
rogatorii (argumentele Guvernului, paragraful 24). Aşteptarea lor explică fără îndoială
amânarea terminării anchetei în timp ce în Austria nu mai erau acţiuni de anchetă
care trebuiau îndeplinite.
Desfăşurarea anchetei ar fi fost probabil accelerată dacă cazul reclamantului
ar fi fost disjungată de cea a coinculpaţilor săi, însă nimic nu indica că o astfel de dis-
jungere ar fi fost compatibilă în speţă cu o bună administrare a justiţiei (argumentele
Guvernului, paragraful 25 in fine).
Curtea nu crede, pe de altă parte, că desfăşurarea anchetei ar fi fost mai rapidă
dacă, să presupunem că aceasta era posibil din punct de vedere legal, anchetarea
71
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
72
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
§ 4 (art. 5-4) care, impunând deschiderea unor astfel de recursuri, cere ca ele să fie
aduse în faţa unei „instanţe”. Acest termen implică doar faptul ca autorităţile chemate
să statueze trebuie să aibă un caracter judiciar, adică să fie independente de puterea
executivă la fel ca şi părţile în cauză; el nu se raportează în nici un fel la procedura
care trebuie urmată. Mai mult ca atât, dispoziţia litigioasă prevede de asemenea că
trebuie să se statueze într-un termen scurt cu privire la astfel de recursuri (în textul en-
glez găsim un termen încă mai expresiv „speedily”). Aceasta indică clar care trebuie
să fie în speţă preocuparea dominantă. O procedură scrisă completă sau dezbaterile
contradictorii pentru examinarea recursurilor ar fi o sursă de întârzieri care este impor-
tant să fie evitate în această materie.
25. Curtea constată, pentru aceste motive, că procedura aplicată de jurisdicţiile
austriece la examinarea cererilor de liberare provizorie ale reclamantului nu a contra-
venit nici articolului 5 § 4 (art.5-4), nici articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.
Semnat: H.Rolin
Preşedinte
Parafat: H.R.
Parafat: M.-A.E
73
NEUMEISTER
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
Astfel precum a constatat Curtea în hotărârea sa, perioada care trebuie luată în
considerare pentru a verifica dacă termenul rezonabil vizat în articolul 6 § 1 (art. 6-1)
a fost respectat sau nu în cauza Neumeister a început la 23 februarie 1961. Dezbate-
rile s-au început în speţă la 9 noiembrie 1964, această peroadă a durat deci mai mult
de trei ani şi opt luni. Această perioadă a fost prea lungă după părerea mea şi, prin
urmare eu împărtăşesc avizul Comisiei (raportul din 27 mai 1966; şase voturi, inclusiv
votul preponderent al preşedintelui, contra şase) potrivit căruia a fost o încălcare a
articolului 6 § 1 (art. 6-1). La 18 iunie 1965, procesul a fost amânat iar cauza a fost
retrimisă judecătorului de instrucţiune. Procesul a fost reluat în faţa instanţei la 4 de-
cembrie 1967. După părerea mea, informaţiile prezentate Curţii nu permit formularea
unei opinii cu privire la punctul de a şti dacă această întârziere suplimentară implică
şi ea o încălcare a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.
Imi este imposibil să urmez eminenţii mei colegi când ei fac concluzia că în
cauza Neumeister nu a fost, din partea autorităţilor austriece, încălcat articolul 6 § 1
(art. 6-1) din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.
Eu îmi propun să estimez pe scurt motivele dezacordului meu. Faptele, argu-
mentele şi concluziile, inclusiv cele care au legătură cu articolul 6 § 1 (art. 6-1) din
Convenţie, sunt expuse în hotărârea deja făcută de Curte. Nu voi reveni la aceasta.
Neumeister a fost învinuit, la 23 februarie 1961, de escrocherie în sensul artico-
lelor pertinente din Codul penal austriac. Escrocheria se referea la mai multe milioane
de şilingi. Reclamantul a fost menţinut în detenţie în două reprize timp de doi ani, patru
luni şi douăzeci şi unu de zile în total. Prima perioadă a început la 24 februarie 1961,
adică a doua zi după învinuire, şi s-a terminat la 12 mai a aceluiaşi an. Cea de-a doua
a durat de la 12 iulie 1962 până la 16 septembrie 1964, dată la care reclamantul a fost
eliberat pe cauţiune. Procesul de judecată a început la 9 noiembrie 1964, faptele repro-
şate învinuitului fiind în principal aceleaşi ca şi cele care motivase învinuirea iniţială, şi
a fost dispus sine die pentru anchetă suplimentară după mai multe luni de şedinţe. El a
fost reluat la 4 noiembrie 1967, însă dezbaterile nu s-au terminat încă.
Mai mult de şapte ani s-au scurs de la învinuirea iniţială a lui Neumeister iar el
nu a fost încă condamnat sau achitat.
În pofida faptului că ancheta s-a terminat la 4 noiembrie 1963, procesul a în-
ceput doar la 9 noiembrie 1964, iar organele responsabile de anchetă se pare că au
lăsat lucrurile în voia lor timp de cincisprezece luni până la 1 noiembrie 1963.
74
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
75
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
76
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
25 martie 1983
În cauza Minelli,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită, în conformitate cu artico-
lul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul Curţii1, într-o
cameră compusă din următorul complet:
Dl G. Wiarda, preşedinte,
dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii G. Lagergren,
F. Gölcüklü,
F. Matscher,
R. Macdonald,
C. Russo,
şi, de asemenea dl M.-A. Eissen, grefier şi dl Pertzold, grefier adjunct,
după ce au deliberat cu uşile închise, la 19 octombrie 1982 şi la 21 februarie 1983,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
77
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
dl J. Frowein, delegat
78
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
79
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
80
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
81
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
trimise fără plicuri până la sfârşitul anului 1971 şi, în mod sporadic, pe parcursul anului 1972 i-ar fi pu-
tut provoca acuzatului impresia că reclamanţii în acţiune civilă urmăreau scopul de a crea o stare de
confuzie sau cel puţin au neglijat acest aspect. Combinarea ofertei cu factura în formularul distribuit
trebuie, de asemenea, considerată inadecvată, fapt care a fost deja subliniat de Tribunalul suprem în
hotărârea sa. Practicile comerciale ale reclamanţilor în acţiunea civilă, care deja fusese denunţate în
public, într-adevăr constituiau cauza publicării articolului în cauză. Respectiv, reacţia acuzatului a fost
provocată de reclamanţii în acţiunea civilă. Chiar dacă acuzatul a acţionat cu un scop specific, atacul
lui a fost excesiv, depăşind în mod evident limitele permise.
Prin urmare, trebuie să se presupună că dacă procedura nu ar fi fost încheiată din cauza prescrip-
ţiei, articolul care a constituit obiectul plângerii ar fi cauzat probabil condamnarea acuzatului. Pe de
altă parte, comportamentul reclamanţilor în acţiunea civilă a constituit motivul pentru care acuzatul
a notificat autorităţile publice şi cele competente despre practicile lor comerciale condamnabile.
Respectiv, dispunerea achitării de către reclamant a două treimi din costurile de judecată şi de re-
clamanţii în acţiunea civilă a unei treimi este justificată. Cheltuielile suportate de părţi trebuie fixate
în aceleiaşi proporţii, pornind de la suma totală de 3 600 franci (...).”
82
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
83
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
17. Infracţiunile împotriva onoarei unei persoane (délits contre l’honneur) sunt
prevăzute de articolele 173 -178 din Codul elveţian federal penal din 21 decembrie
1973. O simplă defăimare (diffamation) poate fi sancţionată cu privaţiune de libertate
pentru o perioadă de nu mai mare de şase luni (articolul 173) şi defăimarea gravă (ca-
lomnie), cu privaţiune de libertate pentru o perioadă nu mai mare de trei ani (articolul
174 combinat cu articolul 36).
Potrivit articolului 178, termenul de prescripţie pentru acţiunea penală este doi
ani. Totuşi, această perioadă va fi întreruptă şi reîncepută de fiecare dată când se
efectuează o anchetă. Cu toate acestea, pentru infracţiunile împotriva onoarei unei
persoane există o prescripţie “absolută” după patru ani, ceea ce corespunde la două
perioade tradiţionale de prescripţie (articolul 72 § 2 din Codul penal).
18. În Elveţia, procedura penală pentru comiterea a astfel de infracţiuni este
iniţiată prin intermediul unei “plângeri” private (Strafantrag). În cantonul Zürich, la fel
ca şi în câteva alte cantoane, procedura este cunoscută sub denumirea de Privatstra-
fklageverfahren (articolul 287 din Codul de procedură penală în vigoare în Zürich):
iniţiativa trebuie să-i aparţină părţii vătămate şi nu autorităţilor de stat. Procurorul
general nu participă la procedură.
Cauzele sunt în principiu audiate de tribunalul districtului (Bezirksgericht), dar
acuzatul poate solicita transmiterea cauzei la Curtea de juraţi în cazul în care pretinsa
infracţiune de defăimare a fost comisă prin intermediul presei (articolul 294 din Codul
de procedură penală şi articolul 56 din legea cu privire la organizarea judiciară în vi-
goare în Zürich). În acest caz, mai curând camera de acuzare a Tribunalului suprem al
cantonului Zürich decât preşedintele tribunalului districtului se pronunţă asupra admi-
sibilităţii plângerii (articolul 305 din Codul de procedură penală în vigoare în Zürich).
În cazul neadmiterii plângerii, acuzatorul privat poate depune recurs (articolul
169 din acelaşi cod), dar în caz contrar inculpatul nu se poate plânge decât de incom-
petenţa tribunalului.
În termenii articolului 160 § 8 din legea privind organizarea judiciară, hotărârile în
materie penală trebuie să includă deciziile cu privire la vinovăţie şi consecinţele acestei
decizii - achitarea, sentinţa, impunerea măsurilor de prevenire sau asistenţă - şi cu pri-
vire la prejudiciu (Schadenersatz), cheltuieli şi compensaţie (Entschädigungen).
Detalii cu privire la repartizarea costurilor şi cheltuielilor sunt incluse numai în
registrul cazurilor penale ale tribunalului spre deosebire de cele impuse de sentinţa
pronunţată care figurează în cazierul judiciar.
84
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
85
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
El a afirmat că încălcarea a fost cauzată de decizia din 12 mai 1976, prin care
camera Curţii de juraţi a cantonului Zürich, în timp ce încetase urmărirea din cau-
za prescripţiei, i-a ordonat să achite o parte din costurile procedurii, împreună cu o
compensaţie companiei Télé-Répertoire S.A. şi dlui Vass pentru cheltuielile suportate
(paragrafele 12-13 supra).
24. Potrivit principalei teze înaintate de Guvern, cauza în litigiu nu cade sub
incidenţa dispoziţiei precitate atât ratione materiae cât şi ratione temporis.
86
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
87
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
31. Potrivit Guvernului, decizia reclamată nu s-a încadrat cel puţin în limitele
sferei de aplicare temporale a articolului 6 § 2 (art. 6-2). El a susţinut că dl Minelli a
beneficiat de prezumţia nevinovăţiei cel mult până la 27 ianuarie 1976, data când a
survenit prescripţia (paragraful 12 supra) şi că camera Curţii de juraţi s-a limitat la
înregistrarea efectelor juridice ale prescripţiei şi apoi la repartizarea costurilor.
Comisia nu a subscris acestui argument. În opinia ei, procedura judiciară poate
fi încheiată în mod formal mai curând la câteva etape decât concomitent la toate. În
speţă, decizia din 12 mai 1976, motivată în mod extensiv, a constituit etapa finală.
32. Curtea împărtăşeşte opinia Comisiei. În mod evident, prescripţia a înce-
tat acţiunea penală pornită în privinţa reclamantului, dar un act procedural oficial al
camerei Curţii de juraţi era necesar pentru a stabili acest fapt (a se vedea, mutatis
mutandis, hotărârea din 13 mai 1980 în cauza Artico, Seria A nr. 37, p. 6-7 şi 15-18,
§§ 8-11 şi 31-37). Anume o astfel de constatare se conţine în decizia în cauză. În
primul rând ea declară că “acuzaţia nu poate fi admisă” şi apoi că “acuzatul” trebuia
să suporte două treimi din costurile de judecată şi să plătească fiecărui din acuzato-
rii reclamanţi o compensaţie pentru cheltuielile suportate (punctele 1, 3 şi patru din
dispozitivul deciziei). Această formulare demonstrează în termeni clari că la etapa
finală a procedurii camera Curţii de juraţi considera în continuare reclamantul ca fiind
“acuzat de o infracţiune penală” în sensul articolului 6 (art. 6).
C. Recapitulare
88
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
89
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
18, § 39), camera Curţii de juraţi a conchis că, în absenţa prescripţiei, articolul recla-
mat din “National Zeitung” ar fi “probabil condus la condamnarea” reclamantului. La
definirea acestor motive, camera a tratat comportamentul denunţat de reclamanţii în
acţiune civilă ca fiind stabilit. În continuare, motivele se bazau pe deciziile adoptate în
alte două cauze la care dl Minelli nu a fost parte, chiar dacă ele vizau fapte similare,
însă în drept erau distincte de speţă.
Astfel, camera Curţii de juraţi a demonstrat că era convinsă de culpabilitatea
acuzatului care, după cum a recunoscut Guvernul, nu a beneficiat de garanţiile prevă-
zute în paragrafele 1 şi 3 din articolul 6 (art. 6-1, art. 6-3). Fără a ţine cont de absenţa
unei constatări formale şi în pofida utilizării unei frazeologii precaute (“cu toată proba-
bilitatea”, “foarte probabil”), camera a procedat la efectuarea unor evaluări incompati-
bile cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei.
90
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
91
MINELLI contra
LAWLESS contra
ELVEŢIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
92
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Marc-André Eissen,
grefier
93
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
94
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
23 noiembrie 1983
1
Nota Grefei:
În versiunea regulamentului aplicabil la instituirea procedurii. Versiune revizuită a regulamentului Curţii a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, dar numai pentru cauzele deferite Curţii după această dată.
95
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
96
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
dl M. Melchior,
dl J.-C. Soyer, delegaţi.
dl A.-L. Fettweis, avocat
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
97
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________
98
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
În mod normal, un stagiu care durează trei ani este o condiţie necesară pentru
înscrierea pe lista avocaţilor (articolul 434 şi paragraful doi din articolele 435 şi 436).
Sub rezerva atribuţiilor consiliului general al Ordinului naţional, consiliul Ordinului dis-
trictual stabileşte obligaţiile stagiarului (articolele 435 şi 439). În general aceste obli-
gaţii presupun frecventarea birourilor conducătorului stagiului, asistarea la audieri,
frecventarea cursurilor cu privire la regulile de conduită profesională şi arta pledoariei
(articolul 456, paragraful 3) şi acţionarea în calitate de avocat al inculpaţilor în cau-
zele repartizate de biroul pentru consultaţii juridice şi apărare (articolul 455). Consi-
liul Ordinului asigură respectarea acestor obligaţii şi poate, în caz de necesitate, să
prelungească stagiul fără a aduce prejudicii dreptului de a refuza admiterea pe listă”;
toţi stagiarii care, după completarea unui stagiu de cinci ani cel mult, nu reuşesc să
demonstreze că au satisfăcut obligaţiile menţionate anterior “pot fi radiaţi de pe lista”
stagiarilor (articolul 456, paragrafele 2 şi 4).
În principiu, stagiarii se bucură de aceleaşi drepturi ca şi colegii lor care deja
au fost înscrişi pe listă. Cu toate acestea, ei nu au dreptul să pledeze în faţa Curţii
de Casare sau a Consiliului de Stat (Conseil d’Etat) (articolul 439), să participe la
alegerile preşedintelui sau a altor membri a Consiliului Ordinului (articolul 450) sau să
înlocuiască judecătorii şi ofiţerii procuraturii.
16. Prin depunerea jurământului la sfârşitul stagiului, avocatul îşi asumă în
special obligaţia de a nu consulta sau apăra cauzele pe care le consideră nefondate
(articolul 429). Sub rezerva excepţiilor prevăzute de lege, spre exemplu de articolul
728 din Codul de procedură judiciară şi articolul 295 din Codul de procedură penală,
avocaţii, inclusiv avocaţii stagiari, se bucură de un drept exclusiv la audiere în faţa
instanţelor de judecată (articolul 440 din Codul de procedură judiciară). Ei plătesc
cotizaţii Ordinului (articolul 443) şi achită impozite pentru securitatea socială.
17. Consiliul Ordinului sancţionează sau pedepseşte, în materie disciplinară, in-
fracţiunile şi comportamentul neprofesional, fără a prejudicia acţiunea tribunalelor, dacă
e cazul (articolul 456, paragraful 1). Consiliul audiază cazurile disciplinare la solicitarea
preşedintelui său, din propria iniţiativă sau ca urmare a unei plângeri sau a unei notifi-
cări scrise din partea procurorului general (articolul 457). În dependenţă de circumstan-
ţe, Consiliul poate avertiza, cenzura, mustra, suspenda pentru un interval maxim de un
an sau radia un nume de pe lista avocaţilor sau a stagiarilor (articolul 460).
Atât avocatul vizat cât şi procurorul general pot ataca o astfel de sentinţă - de
condamnare sau de achitare- sesizând consiliul de apel disciplinar competent (ar-
ticolele 468 şi 472). Consiliul are următoare componenţă: un preşedinte (care este
primul preşedinte al Curţii de Apel sau un preşedinte al unei camere delegat de către
acesta), patru asesori (care sunt avocaţi) şi un secretar (care este membru sau fost
membru al Consiliului Ordinului de avocaţi); procurorul general sau un magistrat de-
semnat din procuratura lui îndeplineşte funcţiile de procuror (articolul 473).
Avocatul în cauză sau procurorul general poate deferi Curţii de Casare decizia
consiliului de apel în materie disciplinară (articolul 477).
B. Avocaţii desemnaţi din oficiu
99
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________
100
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
21. Situaţia descrisă în paragraful precedent s-a schimbat după ce s-a sfârşit
stagiului reclamantului: o lege adoptată la 9 aprilie 1980 “destinată să furnizeze o so-
luţie parţială pentru problema acordării asistenţei juridice şi reglementării remunerării
avocaţilor stagiari desemnaţi să acorde asistenţă juridică” a amendat articolul 455
intercalând, inter alia, următoarele prevederi:
“Statul trebuie să acorde avocatului stagiar desemnat de către biroul de consultaţii juridice şi apă-
rare o compensaţie pentru serviciile acordate în calitate de avocat din oficiu”.
22. Desemnarea din oficiu a unui avocat nu trebuie confundată cu alte două
posibilităţi care sunt frecvent incluse în noţiunea de asistenţă juridică, şi anume
- “atribuirea sarcinilor din oficiu”, este prevăzută de lege în diferite circumstanţe
în care intervenţia unui avocat este obligatorie, indiferent de mijloacele de care
dispune persoana în cauză (articolele 446, al doilea paragraf, şi 480 din Codul de
procedură judiciară, articolul 290 din Codul de procedură penală, etc.);
- “asistenţă judiciară” în sens strict, “constă în dispensarea, integral şi parţial, a
persoanelor al căror venit este insuficient pentru a acoperi cheltuielile de judeca-
tă, inclusiv a celor ce ţin de procedurile extrajudiciare, de plata taxei de timbru,
cheltuielile de înregistrare, de grefă şi multiplicare şi pentru oricare alte cheltuieli
implicate”, şi în furnizarea “cu titlu gratuit a serviciilor de ofiţerii publici sau func-
ţionarii ministerelor” pentru astfel de persoane (articolul 664 şi 669 din Codul de
procedură judiciară).
101
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
27. Dl Van der Mussele s-a plâns în special de faptul că a fost solicitat să-l
apere pe dl Ebrima fără a fi ulterior remunerat sau fără a i se rambursa cheltuielile
suportate. În opinia lui, acest exemplu tipic a fost invocat cu scopul de a pune în dis-
cuţie obligaţiile impuse avocaţilor belgieni şi, în special, avocaţilor stagiari, în legătură
cu cazurile pro Deo. El a menţionat alte cincizeci de cazuri de desemnări similare, dar
formal revendicările lui nu vizau aceste numeroase desemnări.
În procedura declanşată în baza unei cereri “individuale” (articolul 25 din Con-
venţie) (art. 25), Curtea trebuie să acorde pe cât e posibil o atenţie sporită examinării
102
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
problemelor ridicate de un caz concret cu care fusese sesizată. Cu toate acestea, ele-
mentele dosarului prezentat Curţii nu confirmă faptul că desemnarea în litigiu ar putea
fi analizată sub aspectul Convenţiei fără a o plasa în contextul general al legislaţiei
belgiene relevante aplicabile la momentul faptelor examinate şi al practicilor aplicate
ulterior. Delegaţii Comisiei au atras o atenţie cuvenită acestui subiect.
103
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________
32. Textul precitat nu defineşte semnificaţia expresiei “muncă forţată sau obli-
gatorie” şi nici un indiciu cu privire la acest subiect nu poate fi găsit în diversele docu-
mente ale Consiliului Europei din care a rezultat acest text.
După cum au subliniat Comisia şi Guvernul, este evident că redactorii Conven-
ţiei europene - urmând exemplul celor ai articolului 8 din proiectul Pactului Internaţio-
nal cu privire la Drepturile Civile şi Politice - s-au inspirat, în mare măsură, de un tratat
anterior al Organizaţiei Internaţionale de Muncă, şi anume Convenţia 29 cu privire la
munca forţată sau obligatorie.
În conformitate cu dispoziţiile celei din urmă convenţii, care a fost adoptată
la 28 iunie 1930 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1932, ulterior modificată - în ceea ce
priveşte clauzele finale - în 1946, statele şi-au asumat răspunderea de a “suprima
utilizarea muncii forţate sau obligatorii în orice formă în termenul cel mai scurt posibil”
(articolul 1 § 1). Cu scopul de a “suprima” orice muncă de acest gen, statelor li se
104
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
105
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________
106
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
paginile 327-329), reafirmată ulterior, Comisia şi-a exprimat opinia că pentru a stabili
dacă munca este forţată sau obligatorie, în sensul articolului 4 § 2 (art. 4-2) din Convenţia
europeană, trebuie satisfăcute două condiţii cumulative: este necesar ca munca nu nu-
mai să fie efectuată de o persoană împotriva voinţei sale, dar şi obligaţia de a o executa
trebuie să aibă un caracter “injust” sau “opresiv” sau executarea ei trebuie să constituie
“o nedreptate evitabilă”, cu alte cuvinte să fie “inutil de dureros” sau “oarecum deranjant”.
După ce a examinat problema “ca o supra abunţenţă a dreptului”, Comisia a constatat cu
majoritate că cea de-a doua condiţie nu a fost satisfăcută mai mult decât prima.
Curtea a observat că cel de-al doilea criteriu aplicat nu este enunţat în articolul
2 § 1 (art. 2-1) din Convenţia OIM 29. Mai curând acest criteriu rezultă din articolul 4
şi următoarele articole ale acestei Convenţii, care nu vizează noţiunea de muncă for-
ţată sau obligatorie, dar stabilesc exigenţele care trebuie satisfăcute pentru a pretinde
muncă forţată sau obligatorie pe parcursul perioadei de tranziţie prevăzută de articolul
1 § 2 (a se vedea “OIM - internal minute -January 1966”, paragraful 2).
Indiferent de aceasta, Curtea preferă să adopte o abordare diferită. Stabilind
că a existat un risc comparabil cu “pericolul unei penalizări” (paragraful 34 supra) şi
ulterior, că o pondere relativă trebuie atribuită argumentului privind “consimţământul
prealabil” al reclamantului (paragraful 36 supra), Curtea va examina toate circum-
stanţele cauzei în lumina obiectivelor fundamentale ale articolului 4 din Convenţia
europeană cu scopul de a determina dacă serviciile solicitate dlui Van der Mussele
cad sub incidenţa interdicţiei muncii obligatorii. Aceasta ar putea fi adevărat în cazul
unui serviciu solicitat pentru a obţine acces la o profesie dată, dacă serviciul a impus
o povară care a fost atât de excesivă sau disproporţionată în raport cu avantajele
comportate de viitorul exerciţiu al acestei profesii, că serviciul nu putea fi tratat ca fiind
acceptat anterior în mod voluntar. Aceasta s-ar putea aplica spre exemplu şi în cazul
serviciului care nu are nici o legătură cu profesia în cauză.
38. Structura articolului 4 (art. 4) este informativă cu privire la acest punct.
Paragraful 3 (art. 4-3) nu autorizează “limitarea” exercitării dreptului garantat de para-
graful 2 (art. 4-2), dar “delimitează” conţinutul acestui drept, dat fiind că el este parte
componentă a paragrafului 2 (art. 4-2) şi indică ceea ce expresia “muncă forţată şi
obligatorie” nu trebuie să includă”. Astfel, paragraful 3 (art. 4-3) contribuie la interpre-
tarea paragrafului 2 (art. 4-2).
Cele patru alineate ale paragrafului 3 (art. 4-3-a, art. 4-3-b, art. 4-3-c, art. 4-3-
d), indiferent de caracterul lor divers, sunt justificate de ideile fundamentale de inte-
res general, solidaritate socială şi ordinea normală şi tradiţională a lucrurilor. Ultimul
dintre acestea, şi anume alineatul (d) (art. 4-3-d) care exclude din noţiunea de “orice
muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale” munca forţată sau
obligatorie, are o semnificaţie specială în contextul speţei.
39. Examinate în lumina consideraţiunilor precedente, circumstanţele reclamate
pot fi caracterizate prin câteva aspecte, fiecare furnizând un standard de evaluare.
Serviciile care trebuiau acordate se încadrau în domeniul activităţilor normale
desfăşurate de un avocat; ele nu erau diferite de lucrul tradiţional al membrilor barou-
lui nici prin natura lor şi nici prin restricţiile libertăţii în tratarea dosarului.
107
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________
108
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
109
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________
43. Articolul 14 (art. 14) completează alte prevederi fundamentale din Conven-
ţie şi din Protocoale. El poate fi aplicat într-o manieră autonomă deoarece încălcarea
articolului 14 nu presupune încălcarea celorlaltor prevederi. Pe de altă parte, el nu
există în mod independent din moment ce are efect numai în raport cu “exercitarea
drepturilor şi libertăţilor” garantate de alte prevederi fundamentale (a se vedea, în
special, hotărârea din 13 iunie 1979 în cauza Marckx, Seria A nr. 31, p. 15-16, § 32).
După cum a constatat Curtea că nu a existat muncă forţată sau obligatorie în sen-
sul articolului 4 (art. 4), apare întrebarea dacă faptele în cauză nu se încadrează în
domeniul de aplicare a acestui articol şi, respectiv, a articolului 14 (art. 14). Totuşi, o
astfel de justificare va fi satisfăcută de o obiecţie majoră. Criteriul care serveşte pentru
delimitarea conceptului de muncă obligatorie include şi noţiunea de stare normală a
lucrurilor (paragraful 18 supra). Lucrul sau munca normală poate fi de fapt executată
în mod anormal dacă alegerea grupurilor sau a indivizilor obligaţi să-l îndeplinească
este guvernată de factori cu caracter discriminatoriu, ceea ce afirmă reclamantul.
În consecinţă, nu este cazul de a exclude aplicarea acestui articol speţei. De
altfel, Guvernul nu a contestat acest fapt.
44. În memoriul din 27 octombrie 1980 prezentat în faţa Comisiei, dl Van der
Mussele a declarat că el nu se plângea de discriminare între avocaţii stagiari şi avo-
caţii înscrişi pe listă. El nu şi-a schimbat atitudinea în faţa Curţii şi Curtea nu vede nici
un motiv pentru a examina cauza din oficiu.
45. Pe de altă parte, potrivit afirmaţiilor reclamantului, avocaţii belgieni sunt su-
puşi, în ceea ce priveşte domeniul examinat, unui tratament mai puţin favorabil decât
cel de care beneficiază membrii unei serii de alte profesii. În cazurile de acordare a
asistenţei juridice, statul acordă remunerare judecătorilor şi grefierilor, remunerează
interpreţii (articolul 184 bis din Codul de procedură penală şi articolul 691 din Codul
de procedură judiciară) şi, “în loc de persoană asistată legal”, înaintează “cheltuielile
de transport şi de şedere ale magistraţilor, funcţionarilor publici sau ai ministerelor,
costurile şi onorariile experţilor, taxele martorilor, plăţi în avans şi o pătrime din salariu
judecătorilor precum şi plăţi în avans funcţionarilor publici sau ai ministerelor” (arti-
colul 692 din Codul de procedură judiciară şi paragraful 23 supra). Medicii, chirurgii
veterinari, farmaciştii şi medicii stomatologi, din partea lor, nu sunt obligaţi să acorde
servicii gratuite persoanelor cu resurse limitate. Potrivit reclamantului, toate aceste
sunt exemple de inegalitate arbitrară, fiind lipsite de orice “justificare obiectivă şi rezo-
nabilă” (a se vedea hotărârea din 23 iulie 1968 în cauza “Belgian Linguistic”, Seria A
nr. 6, p. 34, § 10), prin urmare ele au contravenit prevederilor articolului 14 combinat
110
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
cu articolul 4 (art. 14+4). Minoritatea Comisiei a acceptat acest punct de vedere, cel
puţin în mare măsură.
46. Articolul 14 protejează împotriva discriminării indivizii plasaţi în situaţii si-
milare (a se vedea hotărârea în cauza Marckx precitată, Seria A nr. 31, p. 15, § 32).
Totuşi între barou şi numeroasele profesii enumerate de reclamant, inclusiv şi profe-
siile judiciare şi parajudiciare există diferenţe fundamentale asupra cărora Guvernul
şi majoritatea Comisiei au atras atenţia, şi anume diferenţele ce ţin de statutul legal,
condiţiile de admitere în barou, natura funcţiilor implicate, maniera exercitării acestor
funcţii, etc. Elementele prezentate în faţa Curţii nu demonstrează vreo asemănare în-
tre situaţiile disperate în cauză: fiecare este caracterizată de un ansamblu de drepturi
şi obligaţiuni de la care în mod natural nu poate fi izolat un aspect special.
Pe baza plângerilor reclamantului, Curtea, respectiv, nu constată nici o încălca-
re a articolului 14 combinat cu articolul 4 (art. 14+4).
47. În cele din urmă, dl Van der Mussele a invocat articolul 1 din Protocolul 1
(P1-1), care prevede:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor”.
48. Argumentele lui nu rezistă unui examen în măsura în care ele vizează ab-
senţa remunerării. Textul precitat este limitat să consacre dreptul fiecărei persoane
la respectarea “bunurilor sale”; astfel el se aplică numai la bunurile existente (a se
vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Marckx precitată, Seria A nr. 31, p. 23,
§ 50). Cu toate acestea, în speţă, biroul de consultaţii juridice şi apărare al baroului
din Antwerp a decis la 18 decembrie 1979 că nu poate fi efectuată o evaluare a ono-
rariilor, din cauza situaţiei financiare delicate a dlui Ebrima (paragraful 12 supra). Prin
urmare, potrivit concluziei unanim adoptate de către Comisie, nici o creanţă în favoa-
rea reclamantului nu a existat vreo dată la acest capitol.
Respectiv, articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1) nu poate fi aplicat la această rubri-
că, atât separat cât şi combinat cu articolul 14 (art. 14+P1-1) din Convenţie. În plus,
dl Van der Mussele a invocat cel din urmă articol numai în combinaţie cu articolul 4
(art. 14+4).
49. Problema nu poate fi pusă în termeni similari pentru nerambursarea cheltu-
ielilor, din moment ce dlui Van der Mussele i s-a cerut să plătească anumite sume din
propriul buzunar în această legătură (paragraful 12 supra).
Totuşi, acest lucru nu este suficient pentru a justifica concluzia precum că arti-
colul 1 din Protocolul 1 este aplicabil.
111
VAN DER MUSSELE
LAWLESS contra IRLANDEI
contra REGATULUI BELGIEI
____________________________________________________________________________________
Marc-André Eissen
Grefier
Parafat: G.W.
Parafat: M.-A. E.
112
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
În opinia mea, dl Van der Mussele se poate plânge de o ingerinţă din partea
autorităţilor publice în exercitarea dreptului său la proprietate, dar numai în partea ce
ţine de nerambursarea cheltuielilor suportate. Cu această ocazie, este evident că el a
fost forţat să suporte cheltuielile în cauză ca rezultat al obligaţiei legale impuse lui de
stat. Prin urmare, în opinia mea, articolul 1 din Protocolul 1 este aplicabil cu privire la
acest capăt de acuzare.
Cu toate acestea, eu nu constat nici o încălcare a dreptului la “respectarea
bunurilor sale” aşa cum este garantat de prima frază a primului paragraf. Există două
motive pentru a adopta această concluzie. În primul rând, sumele în cauză, fără a
merita epitetul “derizoriu” atribuit de către Guvern, nu erau excesive. În al doilea rând,
reclamantul activa în calitate de avocat stagiar urmărind scopul de a fi admis în ba-
rou. El trebuia să fi cunoscut sistemul de stagiere înainte de a îmbrăţişa această
profesie. Din moment ce sistemul de stagiere conferea reclamantului în mod indiscu-
tabil avantaje şi dezavantaje, în prezentul context el trebuie examinat în ansamblu.
În opinia mea, dezavantajele nu au prevalat asupra avantajelor în aşa măsură încât
să se constate o încălcare. Respectiv, am votat pentru neîncălcarea articolului 1 din
Protocolul 1.
113
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
114
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
23 februarie 1984
În cauza Luberti,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Funda-
mentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul Curţii1, într-o cameră
compusă din următorul complet:
PROCEDURA
115
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
116
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
A. Circumstanţele cauzei
8. Dl Luberti, născut în 1924, este cetăţean italian şi domiciliază în prezent într-
un ospiciu ecleziastic. La 20 ianuarie 1970, la Roma, el şi-a omorât amanta cu câteva
focuri de armă. Apoi, el a plecat din apartament, abandonând cadavrul.
La 25 martie 1970, poliţia, acţionând în baza unei scrisori trimise de către recla-
mant în care acesta mărturisea comiterea unui omor, a descoperit cadavrul. Potrivit
raportului poliţiei, circumstanţele faptei creau impresia că autorul crimei nu era în
deplină posesie a facultăţilor sale mintale.
O procedură penală a fost intentată împotriva dlui Luberti; el nu a fost pus sub
arest până la 10 iulie 1972. Către această dată a fost terminată ancheta preliminară a
cauzei şi reclamantul a fost trimis în judecată sub acuzaţia de omor.
9. La 17 ianuarie 1976, Curtea de juraţi din Roma l-a condamnat pe dl Luberti,
care a pledat nevinovat, la douăzeci şi unu ani de privaţiune de libertate pentru omor
şi la un an de privaţiune şi la plata unei amenzi în sumă de 500, 000 lire pentru deţi-
nerea armelor de foc.
10. Reclamantul a depus recurs, învocând pentru prima dată, printre alte moti-
ve, starea sa de demenţă la momentul comiterii faptei de care fusese acuzat.
La 24 noiembrie 1976, Curtea de Apel de juraţi a ordonat efectuarea unei ex-
pertize psihiatrice. Doi experţi desemnaţi în acest scop şi-au prezentat raportul la 11
noiembrie 1977; ei au conchis că în ziua omorului dl Luberti suferea de un sindrom
paranoic (sindrome paranoica) care-l priva de capacitatea sa de a dori (capacità di
volere) şi că la momentul expertizei el s-a manifestat, în termeni psihiatrici, ca o per-
soană periculoasă.
Dat fiind că această concluzie a fost contestată de către un expert invitat de
partea civilă (consulente tecnico), Curtea de Apel a dispus la 17 noiembrie 1978 efec-
tuarea unei expertize suplimentare. Curtea de Apel dorea să afle, dacă la momentul
comiterii crimei starea de demenţă a reclamantului era parţială sau totală şi dacă el
prezenta în continuare un pericol pentru societate. Trei experţi noi l-au examinat pe
dl Luberti cu diferite ocazii. Ultima lor întâlnire cu inculpatul a avut loc la 14 mai 1979.
Acest raport confirma în mare măsură concluziile adoptate în raportul precedent, cu
excepţia definiţiei exacte a maladiei. De asemenea, potrivit raportului s-a constatat
faptul că la momentul crimei dl Luberti era lipsit de capacitatea de a înţelege şi nu
doar de capacitatea de a dori (capacità d’ intendere e di volere). În plus, raportul
conţinea observaţii asupra comportamentului reclamantului în timpul întâlnirilor cu
experţii. În raport se menţionau anumite forme de manifestare a bolii cu care a fost
diagnosticat reclamantul: grandomania care se manifesta prin supraestimarea pro-
priei persoane, complexul de superioritate în raport cu experţii, convingerea de a fi
nemuritor şi prin atitudinea ostilă faţă de lumea din jurul lui. În continuare, pretenţiile
reclamantului că ar fi victima unui complot internaţional de proporţii au demonstrat în
mod clar că el suferea de mania persecutării. În final, raportul a afirmat că psihoza
117
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
118
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
14. El s-a adresat în primul rând – la 19 noiembrie 1979, adică aproape la trei zile
după adoptarea hotărârii de Curtea de Apel de juraţi – la secţiunea de supraveghere din
Roma (sezione di sorveglianza – paragraful 21 infra). Reclamantul a invocat articolul
207 din Codul penal şi articolul 71 din legea nr. 354 din 26 iulie 1975 privind administra-
ţia penitenciarelor şi executarea măsurilor de privare sau restricţie a libertăţii.
Secţiunea de supraveghere a efectuat în primul rând o serie de investigări. Ea
a obţinut, printre altele, un raport medical de la spital, o copie a „fişei clinice” a dlui
Luberti şi câteva documente prezentate de către acesta.
La 5 mai 1980, un psiholog care l-a consultat pe reclamant în mod privat i-a
eliberat un certificat care atesta însănătoşirea reclamantului şi necesitatea punerii lui
în libertate pentru a preîntâmpina reducerea ireversibilă a progresului clinic atins.
La 5 august 1980, secţiunea de supraveghere din Roma a ţinut o audiere în
timpul căreia procuratura generală a susţinut, învocând articolul 635 din Codul de
procedură penală (paragraful 21 infra), că această secţiune nu dispunea de compe-
tenţă din moment ce recursurile în casare împotriva hotărârii din 16 noiembrie 1979
(paragraful 11 supra) erau încă în curs de examinare. Prin ordinul emis în aceeaşi zi,
depus la grefă următoarea zi, secţiunea de supraveghere a decis să-şi decline com-
petenţa. Acest ordin se baza, printre altele, pe o hotărâre a Curţii de Casare, în care
se declara că cererea de a suspenda executarea unei măsuri de securitate impuse
ca urmare a unei decizii de achitare, care încă nu a devenit definitivă, trebuie să fie
înaintată primei instanţe şi nu judecătorului care controlează executarea sentinţelor,
dacă este vorba de o procedură incidentă (procedimento incidentale) (prima Cameră,
12 iunie 1962, „Giustiyia Penale” 1965, III, p. 152).
La 16 august 1980, dl Luberti a sesizat Curtea de Casare, care a decis la 3
decembrie 1980, în temeiul articolului 640 din Codul de procedură penală, că exami-
narea recursului ţine de Curtea de Apel din Roma. Hotărârea (decreto) a fost depusă
la grefă la 4 februarie, iar dosarul a fost transmis Curţii de Apel la 26 februarie 1981.
Prin hotărârea (decreto) din 4 mai 1981, depusă la grefă la 29 mai, Curtea de Apel a
confirmat ordonanţa din 5 august 1980.
15. La 16 august 1980, data depunerii recursului la Curtea de Casare împo-
triva ordonanţei anterior menţionate, dl Luberti a înaintat alte două cereri: una a fost
adresată Curţii de Apel de juraţi din Roma şi cealaltă secţiunii de supraveghere din
Naples, regiune unde era localizat spitalul în care a fost internat reclamantul.
16. La 4 septembrie 1980, procedura în faţa Curţii de Apel cu juraţi a fost sus-
pendată pentru un termen nelimitat deoarece la 22 august reclamantul nu s-a întors
la spital la expirarea învoirii de opt ore acordată de către judecătorul supraveghetor
de la tribunalul Santa Maria Capua Vetere. Ulterior Curtea de Apel a clasat procedura
la data pe care Guvernul nu a putut să o indice. Reclamantul a fost din nou pus sub
arest la 17 martie 1981 şi internat din nou la spital cu două zile mai târziu.
17. La rândul său, secţiunea de supraveghere din Naples a suspendat decizia
sa în aşteptarea rezultatului final al procedurii instituite în faţa secţiunii de suprave-
ghere din Roma (paragraful 14 supra). Ea a reluat examinarea cererii suspendate
119
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
imediat după ce Curtea de Apel din Roma a respins la 4 mai 1981 recursul împotriva
ordonanţei din 5 august 1980 (ibid.). Dezbaterile au avut loc la 12 mai, înainte de
depunerea hotărârii Curţii de Apel la grefă (29 mai). Dosarul prezentat secţiunii de
supraveghere din Naples conţinea un raport medical din 16 aprilie 1981 - la un interval
de mai puţin de o lună după reîntoarcerea dlui Luberti la spitalul psihiatric - care a fost
întocmit pentru scopurile anchetei. Potrivit opiniei medicului-şef al spitalului (Directto-
re capo sanitario) inclusă în acest raport „din punct de vedere clinic, nu exista nici un
motiv pentru a menţine măsura de securitate”.
La 4 iunie 1981, secţiunea de supraveghere din Naples a decis să anuleze interna-
rea, constatând, în special în baza raportului menţionat mai sus, că din punct de vedere
psihiatric şi criminologic, dl Luberti nu mai prezenta vreun pericol. Înainte de a-şi pronunţa
decizia asupra fondului cauzei, secţiunea de supraveghere s-a declarat competentă de
a statua asupra cererii, cu toate că recursul în casare depus de procurorul general împo-
triva hotărârii Curţii de Apel de juraţi din Roma era încă în curs de examinare (paragraful
11 supra); ea nu a fost de acord cu interpretarea articolului 635 din Codul de procedură
penală dată de secţiunea de supraveghere din Roma (paragraful 14 supra).
Ordonanţa a fost depusă la 10 iunie, iar dl Luberti a fost pus în libertate la 15
iunie, la un interval de două zile înaintea respingerii celor două recursuri în casare
(paragraful 11 supra).
18. În conformitate cu articolul 222 din Codul penal italian în vigoare la mo-
mentul procesului dlui Luberti, un acuzat achitat pentru motivul stării de demenţă era
supus unei măsuri de securitate în formă de înternare într-un spital psihiatric (ospe-
dale psihiatrico guidiziario). Perioada minimă de detenţie era prevăzută de lege în
dependenţă de gravitatea infracţiunii. În speţă, perioada minimă era de doi ani.
Articolul 202, primul alineat, prevedea că măsurile de securitate puteau fi impu-
se numai persoanelor care prezentau un pericol pentru societate şi au comis o faptă
care constituia o infracţiune în conformitate cu legislaţia în vigoare. În termenii primu-
lui alineat al articolului 204, astfel de măsuri trebuiau să fie dispuse în cazul în care se
stabilea că persoana vizată prezenta un pericol pentru societate. Cu toate acestea, al
doilea alineat prevedea:
„În cazurile prevăzute în mod expres” – înclusiv cele acoperite de articolul 222 -, „trebuie să existe
o prezumţie legală că persoana vizată prezintă un pericol pentru societate. Cu toate acestea, chiar
şi în astfel de cazuri aplicarea măsurilor de securitate va fi condiţionată de constatarea existenţei
unui astfel de pericol, dacă condamnarea sau achitarea a fost pronunţată:
(1) la un interval de mai mult de zece ani de la data comiterii faptelor, în cazul în care persoanele aliena-
te mintal sunt implicate în cazurile prevăzute de cel de-al doilea alineat al articolelor 219 şi 222; ...”
120
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
„... în măsura în care ele nu subordonau decizia de internare într-un spital psihiatric a unui individ
achitat pentru motivul alienării mintale unui control prealabil efectuat de jurisdicţia de fond sau cea
care controlează executarea sentinţei cu privire la existenţa unui pericol social persistent din cau-
za.... bolii la momentul aplicării măsurii..”
20. În termenii articolului 207, aşa cum a fost modificat printr-o altă hotărâre a Curţii
Constituţionale (nr. 110 din 23 aprilie 1974), suspendarea unei măsuri de securitate, astfel
ca internarea dlui Luberti, poate fi dispusă chiar şi înaintea expirării termenului minim,
spre exemplu la solicitarea persoanei vizate, în cazul în care aceasta nu mai prezintă nici
un pericol pentru societate. Articolul 208 specifică că judecătorul trebuie în orice caz să re-
examineze situaţia la sfârşitul perioadei pentru a stabili dacă persoana internată continuă
să prezinte un pericol şi va fixa, în caz de necesitate, data următoarei examinări.
21. În conformitate cu articolul 206 din Codul penal, executarea unei măsuri
de securitate poate în anumite cazuri, înclusiv cazul unei persoane alienate mintal,
începe pe parcursul anchetei sau a procesului, reieşind din apreciarea dată de jude-
cător, care dispune de această facultate. La această etapă, măsura este considerată
provizorie şi numai jurisdicţia de fond este competentă să examineze întrebările pe
care le ridică, înclusiv cea privind suspendarea măsurii.
În cazul măsurilor de securitate dispuse ulterior anchetei sau procesului, articolul
653 din Codul de procedură penală conferă puterea de control şi de decizie judecăto-
rului care controlează executarea sentinţelor (guidice di sorveglinza). Această instituţie
este compusă din două organe: judecătorul de supraveghere (magistrato di sorveglian-
za) şi secţiunea de supraveghere (sezione di sorveglianza). Respectiv, competenţele
lor, care se exclud reciproc, sunt prevăzute în articolele 69 şi 70 din legea nr. 354 din 26
iulie 1975 privind administrarea penitenciarelor şi executarea măsurilor care implică pri-
varea de libertate sau restricţia libertăţii. În special, anume secţiunea de supraveghere
se ocupă de cererile de suspendare a măsurilor de securitate.
Judecătorii şi secţiunile de supraveghere adoptă decizii în prima instanţă. Per-
soana vizată şi procuratura au dreptul de a face recurs împotriva unor astfel de decizii
atât în faţa Curţii de Apel (articolul 640 din Codul de procedură penală) cât şi în faţa
Curţii de Casare (articolul 71 ter din legea nr. 354 din 1975), în cazul în care motivul
recursului este pretinsa încălcare a prevederilor legislaţiei în vigoare. De asemenea,
ei pot contesta o hotărâre (decreto) pronunţată de către Curtea de Apel în astfel de
proceduri prin depunerea unui recurs de revizuire (ricorso per revisione) la Curtea de
Casare. În acest caz, Curtea de Casare are de asemenea dreptul de a se pronunţa
asupra fondului cauzei (articolul 641 din Codul de procedură penală).
22. În cererea adresată Comisiei la data de 19 mai 1980 (nr. 9019/80), dl Luber-
ti s-a plâns de internarea sa în spitalul psihiatric, deşi nu mai suferea de boală psihică.
De asemenea, el a reproşat instanţelor italiene că nu au adoptat în termen scurt o
decizie cu privire la cererile lui de a anula ordonanţa de internare. Cu privire la primul
aspect al cererii, reclamantul a invocat dispoziţiile primului paragraf al articolului 5 din
Convenţie şi paragraful 4 în privinţa celui de-al doilea aspect.
121
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
Guvernul şi-a exprimat dezacordul. În opinia lui, sănătatea mintală a dlui Luber-
ti justifica internarea lui într-un spital psihiatric. În continuare, el a afirmat că Curtea
de Apel de juraţi din Roma a verificat nu numai calitatea de alienat a reclamantului la
momentul comiterii omorului, dar şi faptul dacă acesta prezenta un pericol pentru so-
cietate la momentul adoptării hotărârii (paragraful 10 supra), şi a ţinut cont de această
informaţie la adoptarea deciziei sale bazată pe concluziile expertizei.
Comisia a observat că ea nu este competentă să se pronunţe într-un mod
general asupra compatibilităţii prezumţiei instituite prin articolul 204 din Codul penal
122
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
123
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
din 16 noimebrie 1979: în motivele hotărârii se face trimitere, printre altele, la rapoar-
tele psihiatrice, care au fost elaborate la un interval mare de timp după consumarea
evenimentului şi se bazau, în mare măsură, pe comportamentul şi declaraţiile dlui
Luberti din timpul procedurii (paragraful 10 supra).
Mai mult decât atât, Curtea de Apel de juraţi a reuşit să demonstreze că carac-
terul şi gravitatea tulburării mintale de care suferea reclamantul la momentul adoptării
hotărârii în cauza lui justifica internarea obligatorie: ea a constatat că la acea perioadă
reclamantul prezenta un pericol real, fapt care a determinat-o să considere necesar
de a ordona executarea provizorie a deciziei sale (paragrafele 10 şi 12 supra).
29. Rămâne de a stabili dacă „detenţia” invocată, care iniţial era compatibilă
cu articolul 5 paragraful 1 din Convenţie, a fost menţinută şi după expirarea perioadei
justificate de starea psihică a dlui Luberti.
Potrivit informaţiilor prezentate Curţii, au fost elaborate două rapoarte privind
starea sănătăţii psihice a dlui Luberti în perioada între 16 noiembrie 1979, data la care
Curtea de Apel de juraţi şi-a pronunţat hotărârea, şi 10 iunie 1981, data suspendării
măsurii de securitate (paragrafele 10 şi 17 supra).
Primul raport – certificatul din 5 martie 1980 – a conchis că dl Luberti s-a în-
sănătoşit şi urma a fi pus în libertate pentru a preîntâmpina reducerea ireversibilă a
progresului clinic atins (paragraful 14 supra). Cu toate acestea, acest raport a fost
elaborat nu de un psihiatru, dar de un psiholog care l-a examinat pe reclamant cu
titlu privat. Afară de aceasta, numai acest raport nu era suficient pentru a solicita
dispunerea eliberării dlui Luberti, în special ţinând cont de faptul că el a contrazis atât
constatările făcute doar cu câteva luni mai înainte şi incluse în hotărârea Curţii de
Apel de juraţi (16 noiembrie 1979), cât şi concluziile expertizei în baza cărora a fost
adoptată această hotărâre. Prin urmare, secţiunea de supraveghere din Roma trebuia
să acţioneze cu prudenţă şi să verifice starea psihică a dlui Luberti.
În fapt, această secţiune a ordonat depunerea dosarului medical a reclamantu-
lui şi a început studiul cazului. Cu toate acestea, ea nu s-a pronunţat asupra fondului
din moment ce la 5 august a declarat ca nu dispune de competenţă (articolul 14). La
16 august, dl Luberti a depus un recurs în casare şi a introdus noi cereri la Curtea de
Apel de juraţi din Roma de a fi pus în libertate. Cu toate acestea, la scurt timp - 22 au-
gust – el a fugit şi în rezultat nu putea fi supus unui examen psihiatric până la arestul
lui în martie 1981.
Cel de-al doilea raport a fost elaborat la 16 aprilie 1981 pentru scopurile anche-
telor referitoare la cererea adresată secţiunii de supraveghere din Naples. Acest ra-
port conţine opinia medicului-şef de la spitalul din Aversa potrivit căreia nu exista nici
un motiv pentru a menţine în continuare măsura de securitate (paragraful 17 supra).
Bineînţeles, raportul medicului-şef nu a constituit ultimul act în procedură; el nu
avea nici caracterul şi nici efectele juridice ale unei decizii. Fiind comunicat secţiunii
de supraveghere din Naples, acest raport nu o obliga în nici un fel. Secţiunea mai
trebuia să stabilească dacă starea psihică a dlui Luberti a justificat punerea lui în
libertate. Suspendarea internării unei persoane care anterior fusese recunoscută „ali-
124
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Potrivit dlui Luberti, tribunalele italiene nu au statuat „într-un termen scurt” asu-
pra cererilor de ridicare a măsurii de internare. Guvernul a contestat această teză în
faţa Comisiei, care a acceptat-o în esenţă, dar în memoriul său adresat Curţii (para-
graful 4 supra) el a recunoscut că procedura desfăşurată în faţa secţiunii de supra-
veghere din Roma, cu singurul scop de a stabili incompetenţa autorităţii sesizate, a
depăşit limita de timp.
31. Curtea trebuie să stabilească această problemă îndiferent de absenţa în-
călcării articolului 5 paragraful 1; la acest subiect, ea face trimitere la jurisprudenţa sa
constantă (a se vedea, în special, hotărârea în cauza Van Droogenbroeck, Seria A nr.
50, p. 23, paragraful 43).
Anumite distincţii care sunt relevante în speţă sunt furnizate de hotărârile ante-
rior pronunţate de Curte cu privire la articolul 5 paragraful 4.
În cazul în care decizia de a priva o persoană de libertatea sa este adoptată
de un organ administrativ, această persoană are dreptul să solicite controlul legalităţii
125
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
deciziei de către un tribunal, ceea ce nu se aplică când este vorba de o decizie adop-
tată de către un tribunal la sfârşitul procedurii judiciare, în acest caz controlul impus
de articolul 5 paragraful 4 fiind incorporat în această decizie (a se vedea, în special,
hotărârea în cauza Van Droogenbroeck, ibid., p. 23, paragrafele 44-45).
De asemenea, Curtea a declarat, vizavi de internarea persoanelor alienate,
că trebuie să fie prevăzută posibilitatea de a efectua un control ulterior la intervale
rezonabile de timp, deoarece motivele care iniţial justificau internarea pot dispărea (a
se vedea, în special hotărârea precitată X. c. Regatului Unit, Seria A nr. 46, p. 22-23,
paragraful 52).
33. Internarea dlui Luberti s-a bazat pe hotărârea Curţii de Apel de juraţi, pro-
nunţată la 16 noiembrie 1979 la sfârşitul procedurii care a fost însoţită de garanţiile
judiciare necesare. Respectiv, ceea ce trebuia să fie stabilit este dacă reclamantul a
beneficiat ulterior de dreptul, după un „interval rezonabil de timp” de a introduce „un
recurs” pentru ca tribunalul să statueze „într-un termen scurt” asupra „legalităţii” con-
tinuării „deţinerii sale”.
34. Dl Luberti a formulat trei cereri privind suspendarea internării sale. Prima a
fost înaintată secţiunii de supraveghere din Roma la 19 noiembrie 1980, a doua Curţii
de Apel de juraţi din Roma la 16 august 1980 şi a treia a fost adresată secţiunii de
supraveghere din Naples la 16 august 1980 (paragrafele 14-17 supra). Prima cerere
a condus la constatarea incompetenţei secţiunii de supraveghere din Roma, adop-
tată la 5 august 1980 şi depusă la grefă a doua zi, constatare confirmată, în urma
recursului introdus de dl Luberti, prin decizia Curţii de Apel din Roma din 4 mai 1981,
depusă la grefă la 29 mai 1981. Rezultatul celei de-a doua cereri a fost o ordonanţă
de clasare, emisă de Curtea de Apel de juraţi din Roma, Guvernul neputând identifica
data emiterii acesteia; cea de-a treia cerere a condus la punerea în libertate a dlui Lu-
berti la 15 iunie 1981 în conformiate cu decizia secţiunii de supraveghere din Naples,
pronunţată la 4 iunie 1981 şi depusă la grefă la 10 iunie 1981.
Deşi o decizie asupra „legalităţii deţinerii dlui Luberti” în sensul articolului 5 pa-
ragraful 4 a fost pronunţată numai de secţiunea de supraveghere din Naples, aceas-
ta nu înseamnă că trebuie să se ţină cont numai de procedura desfăşurată în faţa
acestei secţiuni. Ceea ce, de fapt, trebuie să se stabilească este dacă reclamantul a
beneficiat sau nu de dreptul său ca această chestiune să fie tranşată „într-un termen
scurt” de jurisdicţia italiană, de funcţionarea căreia statul reclamat răspunde în faţa
organelor Convenţiei. Pentru acest motiv, fiecare dintre etapele procedurilor implicate
în speţă trebuie să fie, în primul rând, examinate în mod separat şi ulterior să fie efec-
tuată o evaluare generală.
35. Procedura intentată la 19 noiembrie 1979 în faţa secţiunii de supraveghere
din Roma s-a încheiat în apel la 29 mai 1981, ceea ce înseamnă că ea a durat optspre-
zece luni şi zece zile. Un astfel de interval pare a fi, la prima vedere, excesiv de lung.
Cu toate acestea, trebuie de remarcat faptul că procedura a fost iniţiată la trei
zile după pronunţarea hotărârii de achitare a dlui Luberti şi de privare a acestuia de
libertate. Deşi, în conformitate cu dispoziţiile dreptului italian el nu era obligat să aş-
tepte un interval mai mare de timp înainte de a adresa cererea sa secţiunii de supra-
126
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
veghere din Roma, în sensul Convenţiei controlul iniţial al „legalităţii” „detenţiei lui” a
fost inclus în această hotărâre şi dreptul la examinrea într-un „termen scurt” a primei
cereri de eliberare a apărut numai după „un interval rezonabil de timp” (paragraful 31
supra). La fel, nu poate fi neglijat faptul că deja la 17 noiembrie 1979 dl Luberti a intro-
dus un recurs în apel la Curtea de Casare (paragraful 11 supra). Contestând motivele
invocate de Curtea de Apel de juraţi pentru a justifica respingerea tezei de sinucidere,
el încerca în mod evident să evite măsura de securitate pronunţată la 16 noiembrie. El
a atacat măsura în cauză la 19 noimebrie în faţa secţiunii de supraveghere din Roma.
Cu toate că el în mod cert avea dreptul de a utiliza ansamblul mijloacelor juridice de
apărare disponibile în conformitate cu dreptul în vigoare, utilizarea simultană a două
recursuri legale, chiar dacă distincte, urmărea acelaşi scop fundamental cauzând fără
îndoială o pierdere de timp care nu poate fi atribuită autorităţilor (cf., în contextul „in-
tervalului rezonabil” enunţat în articolul 6 paragraful 1, hotărârea din 15 iulie 1982 în
cauza Eckle, Seria A nr. 51, p. 36, paragraful 82). Ulterior, dl Luberti, de asemenea,
a cauzat o întârziere contestând decizia secţiunii de supraveghere din Roma în faţa
Curţii de Casare şi nu în faţa Curţii de Apel (paragraful 14 supra).
Cu toate acestea, din moment ce era vorba de un caz urgent, care implica
privarea de libertate, aceşti factori diferiţi nu justificau deschiderea procedurii în faţa
secţiunii de supraveghere din Roma, care s-a încheiat cu pronunţarea a unei decizii
privind incompetenţa instanţei şi a durat mai mult de un an şi jumătate. Într-adevăr,
Guvernul a recunoscut că procedura a depăşit „intervalul scurt” prevăzut de articolul
5 paragraful 4 din Convenţie.
35. Cât priveşte cea de-a doua cerere, introdusă la 16 august 1980, examina-
rea ei a fost suspendată pentru o perioadă nelimitată de către Curtea de Apel de juraţi
la 4 septembrie 1980 din cauza absenţei neautorizate a dlui Luberti (paragraful 16
supra). Este destul de evident că această măsură era adecvată din moment ce penrtu
a efectua un examen psihiatric era necesară prezenţa reclamantului. Suplimentar,
elementele dosarului nu demonstrează că decizia Curţii de a clasa procedura în faţa
ei a fost adoptată după 17 martie 1981, data arestului repetat al dlui Luberti.
36. Procedura referitoare la cea de-a treia cerere, formulată la 16 august 1980,
a durat nouă luni şi douăzei şi cinci zile (pargraful 17). În pofida duratei sale îndelun-
gate, acest interval de timp nu poate fi considerat exagerat în circumstanţele cauzei.
În primul rând, faptul că dl Luberti a evadat a exclus posibilitatea supunerii lui unui
examen psihiatric pâna la internarea lui repetată în spital în martie 1981. În al doilea
rând, secţiunea de supraveghere din Naples era obligată, la început, să-şi suspen-
deze decizia până la încheiere procedurii în faţa Curţii de Apel de juraţi din Roma în
privinţa primei cereri, adresată la 19 noiembrie 1979 secţiunii de supraveghere din
Roma. În cazul dat, reclamantul din nou nu a putut să se plângă de consecinţele multi-
plicităţii măsurilor luate de el (paragraful 34 supra). Imediat după pronunţarea deciziei
de către Curtea de Apel din Roma (4 mai 1981) şi fără a aştepta depunerea hotărârii
la grefă (29 mai 1981), secţiunea de supraveghere din Naples a început examinarea
fondului cauzei şi a acţionat cu promptitudinea impusă de articolul 5 paragraful 4 din
Convenţie. Ordonanţa secţiunii de supraveghere, adoptată la 4 iunie 1981 şi depusă
la 10 iunie, a condus la eliberarea dlui Luberti. În această privinţă, Curtea face trimi-
127
LUBERTI contra
LAWLESS contraITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
39. Reclamantul a solicitat o compensaţie în mărime de 20, 000, 000 lire pen-
tru prejudiciul material şi moral suferit. El considera această sumă a fi justificată de
prejudiciul cauzat de internarea lui pe parcursul unui an în spitalul de psihiatrie şi de
cheltuielile suportate în scopul „satisfacerii necesităţilor” internării. De asemenea, el a
revendicat suma de 1, 000, 000 lire inclusiv taxa pe valoare adăugată de 18 % pentru
cheltuielile de judecată suportate în timpul procedurilor în faţa secţiunii de suprave-
ghere din Roma şi a Curţii de Apel din Roma. Cu privire la ambele revendicări, el a
solicitat Curţii să ţină cont de deprecierea monedei.
Atât Guvernul cât şi Comisia şi-au exprimat poziţia cu privire la această ches-
tiune şi Curtea consideră că este gata pentru a fi decisă (articolul 50 paragraful 3 din
regulamentul Curţii).
40. Din moment ce prin prezenta hotărâre nu s-a stabilit încălcarea exigen-
ţelor paragrafului 1 al articolului 5, nici un prejudiciu cauzat de privarea de libertate
reclamată nu poate fi luat în consideraţie. Cât priveşte încălcarea paragrafului 4, nu
a fost stabilit dacă dl Luberti ar fi fost pus în libertate mai devreme în cazul în care
exigenţa adoptării unei decizii într-un „termen scurt” ar fi fost respectată. Prin urmare,
orice revendicare a daunelor materiale trebuie să fie respinsă din cauza absenţei
unei legături cauzale (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea din 25 aprilie 1983 în
cauza Van Droogenbroeck, Seria a nr. 63, p. 6, paragrafele 11-12); Curtea se alătură
la acest subiect Guvernului şi Comisiei.
41. Pe de altă parte, după cum a constatat Comisia, fapt care nu a fost con-
testat de către Guvern, reclamantul trebuie să fi suferit anumite prejudicii de natură
morală din cauza duratei procedurii care a fost intentată în scopul ridicării măsurii de
internare a lui. Cu toate acestea, trebuie să se ţină cont de faptul că el a inaintat, une-
ori simultan, o serie de cereri dintre care câteva erau adresate unei autorităţi judiciare
128
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Marc-André Eissen,
grefier
129
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
130
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
9 aprilie 1984
În cauza Goddi,
Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul
43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale
(„Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său1*, într-o cameră alcătuită
din următorul complet:
PROCEDURA
131
GODDI contra
LAWLESS contra
ITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
132
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
dl S. Trechsel, delegat;
- din partea reclamantului
FAPTELE
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
10. Cetăţean italian născut în 1951, dl Francesco Goddi este un cioban care
locuieşte în San Venanzo (provincie din Terni).
11. La 6 iunie 1975, tribunalul din Forli l-a judecat, împreună cu un anumit dl
F., pentru diferite delicte. El a fost condamnat la un an şi şase luni de închisoare (re-
clusione) şi la o amendă corecţională de 300.000 lire (multa) pentru unele capete de
acuzare (ameninţare cu arma, deţinere şi purtare ilegală de arme şi muniţii); pentru
alte acuzaţii (deţinere şi port ilegal de arme de război, prejudicierea bunurilor, explozii
periculoase într-un loc public) el fusese achitat din lipsă de probe.
12. Condamnaţii, procurorul republicii şi procurorul general au făcut apel la
Curtea de apel din Bologne. Motivele apelului dlui Goddi au fost formulate de către dl
Monteleone, unul din cei doi avocaţi care l-au apărat în prima instanţă.
Curtea de Apel din Bologne a fixat şedinţa pentru 30 noiembrie 1976 dar dl
Monteleone, cu toate că fusese anunţat, nu s-a prezentat. După ce a numit-o în ca-
litate de avocat din oficiu pe dl Maio pentru reclamant, ea a amânat dezbaterile sine
die din alte motive de procedură. Preşedintele Curţii a decis ulterior desfăşurarea dez-
baterilor pentru 9 iulie 1977. În această zi, şedinţa a fost din nou amânată, deoarece
dl F. nu fusese anunţat. Din procesul verbal reiese că dl Goddi s-a prezentat în faţa
Curţii de Apel asistat de un nou avocat la alegerea sa, dl Bezicheri, dar nici acesta nu
era la acel moment unicul său consilier.
13. La 20 septembrie 1977, preşedintele Curţii de apel a ordonat reluarea audi-
erilor pentru 3 decembrie. Peste trei zile, procurorul general din Bologne a cerut procu-
133
GODDI contra
LAWLESS contra
ITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
rorului republicii Orvieto, în jurisdicţia căreia locuia reclamantul, să-l anunţe pe acesta şi
să asigure transferul lui la Bologne, în cazul în care acesta va fi în stare de arest.
Din cauză că executorul judecătoresc nu a putut înmâna citaţia personal dlui
Goddi, nici altei persoane autorizate de lege s-o primească, el a depus-o la primărie;
în acelaşi timp el a informat despre aceasta reclamantul printr-un aviz lăsat la do-
miciliul lui şi printr-o scrisoare recomandată cu înştiinţare. Scrisoarea, expediată la 5
octombrie 1977, a fost primită la 7 octombrie personal de reclamant.
La 29 octombrie, dl Goddi fusese reţinut şi pus sub arest la Orvieto, în baza
unui mandat al procurorului republicii din Forli, pentru ispăşirea unei pedepse priva-
tive de libertate pe un termen de şase luni pronunţată de către tribunalul din Forli la
3 mai 1976.
14. Audierile din 3 decembrie 1977 s-au desfăşurat atât în lipsa reclamantului
şi a avocatului său cât şi a părţii civile, precum şi a co-acuzatului, a propriului său
apărător şi a altor trei martori citaţi. Curtea a ignorat de altfel recenta arestare a dlui
Goddi, absenţa căruia o declarase neîntemeiată.
Acesta din urmă a afirmat, dar fără a prezenta vreo probă, că a anunţat autori-
tăţile, care au negat acest lucru, despre faptul că era pus sub urmărire şi despre data
dezbaterilor; cu toate acestea ele nu ar fi întrepris nici o măsură pentru a-i acorda
posibilitatea să se înfăţişeze la audiere.
Dl Bezicheri nu s-a prezentat, din cauză că nu a primit citaţia: ea fusese adre-
sată dlui Monteleone şi posibil dlui Ronconi, un alt avocat care a apărat reclamantul
în prima instanţă. Potrivit spuselor lor, dl Bezicheri a aflat despre audieri doar la 5
decembrie, peste două zile după eveniment, când părinţii clientului său au dorit să
afle de la el date despre desfăşurarea procesului.
15. La şedinţa din 3 decembrie, Curtea i-a oferit dlui Goddi un nou apărător din
oficiu, dl Straziani. Procuratura a cerut amânarea audierii pentru a permite înfăţişarea
martorilor care au trebuit să se prezinte în această zi (paragraful 14 supra). După ce a
deliberat cu uşile închise, Curtea a respins această cerere şi a continuat dezbaterile.
Referitor la dl Goddi, procuratura a ajuns la concluzia de condamnare a aces-
tuia pentru acuzaţiile, pe care tribunalul din Forli le-a respins din cauza lipsei probelor
suficiente, şi de confirmare a hotărârii primei instanţe în fond pentru restul capetelor
de acuzare. Dl Straziani s-a limitat la faptul de a face trimitere la motivele apelului,
formulate de dl Monteleone.
Audierile s-au încheiat în aceeaşi zi. Curtea, acceptând concluziile procuroru-
lui general, i-a aplicat reclamantului pedepse mai severe: patru ani de închisoare şi
500 000 lire drept amendă corecţională, cu trei luni de „arest” (arresto) şi 30.000 lire
amendă contravenţională (ammenda).
16. Reclamantul a înaintat recurs în casare; două din motivele recursului său
se refereau la absenţa sa şi a avocatului său la şedinţa din 3 decembrie 1977.
Curtea de casare a respins recursul la 8 noiembrie 1979. În opinia ei, notifica-
rea adresată dlui Monteleone corespundea exigenţelor articolului 410 din Codul de
134
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
procedură penală (paragraful 19 infra). Cât priveşte absenţa, dlui Goddi, Curtea a
menţionat că jurisdicţia de apel nu era în cunoştinţă de cauză despre împiedimentul
invocat de reclamant.
135
GODDI contra
LAWLESS contra
ITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
23. Prin cererea sa adresată Comisiei la 1 mai 1980 (nr. 8966/80), dl Goddi a
pretins că cauza sa nu a fost examinată în mod echitabil, deoarece el nu a beneficiat
de asistenţa unui apărător la alegerea sa şi că Curtea de apel din Bologne a declarat
apelul, în mod greşit din punctul său de vedere, că fiind neîntemeiat. El a invocat ar-
ticolul 6 §§ 1 şi 3 c) din Convenţie.
24. La 5 martie 1992, Comisia a declarat cererea admisibilă după ce a exami-
nat-o doar în lumina paragrafului 3 c).
În raportul său din 14 iulie 1982 (articolul 31 din Convenţie), ea şi-a exprimat în
unanimitate opinia că a avut loc o încălcare. Textul integral al avizului său figurează
în anexă la prezenta hotărâre.
136
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
137
GODDI contra
LAWLESS contra
ITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
138
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
34. Reclamantul a pretins în calitate de prejudiciu „20 milioane de lire (102.000 FF)”;
el şi-a bazat cererea pe condamnarea pronunţată împotriva sa la 3 decembrie 1977.
Comisia a subliniat că încălcarea articolului 6 § 3 c) a avut loc pe parcursul pro-
cesului propriu-zis şi nu, ca în cauza Artico precitată, cu ocazia examinării recursului în
casare; ea a considerat că efectele încălcării au putut fi resimţite efectiv de dl Goddi.
Guvernul, din partea sa, a considerat pretenţiile reclamantului prea excesive.
În pofida celor precedente, părţile au fost de acord în privinţa unei chestiuni:
toate trei au lăsat întrebarea la discreţia Curţii.
Chestiunea era astfel pregătită pentru decizie (articolul 53 § 1 din regulament).
35. Reclamantul susţinea, că dacă ar fi beneficiat de o apărare corespunzătoa-
re, el cu siguranţă ar fi fost supus unei condamnări mai uşoare şi Curtea de apel avea
probabil să confirme, fără vreo modificare, hotărârea tribunalului din Forli.
Curtea nu ar putea accepta o alegaţie atât de categorică. Totuşi ar fi trebuit să
fie luat în considerare faptul că Curtea de apel din Bologne a agravat mult pedeap-
sa aplicată de prima instanţă; rezultatul probabil putea fi diferit, dacă dl Goddi ar fi
beneficiat de o apărare concretă şi efectivă. O asemenea pierdere a şanselor reale
139
GODDI contra
LAWLESS contra
ITALIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
Pentru Preşedinte
Herbert Petzold
Grefier
140
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
22 mai 1984
PROCEDURA
Nota grefei:
1
Se are în vedere noul regulament, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi aplicabil în speţă.
141
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
142
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Dl J. Frowein, delegat,
- din partea reclamanţilor
FAPTELE
10. Născuţi respectiv în 1962 şi 1958, dnii Duinhof şi Duijf locuiau în Olanda.
În 1981 şi 1982, după înrolarea lor forţată în armata olandeză, ambii au refuzat, din
cauza obiecţiilor de conştiinţă, să îndeplinească unele ordine care rezultau din obli-
gaţiile lor militare. Fiind puşi sub arest de către ofiţerii competenţi care îi bănuiau de
încălcarea Codului penal militar (Wetboek van Militair Strafrecht), ei fusese plasaţi în
detenţie, apoi trimişi pentru judecare în faţa Curţii militare.
A. Obiecţia de conştiinţă
143
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
13. Orice ofiţer sau subofiţer este abilitat să aresteze un militar de grad inferi-
or bănuit de o infracţiune gravă dacă circumstanţele dictează o privare imediată de
libertate (articolul 4 din cod); detenţia în rezultatul acestui arest nu poate depăşi 24
de ore (articolul 5).
Şeful unităţii poate ordona plasarea sau menţinerea suspectului în detenţie
provizorie a) dacă există un pericol sporit al evadării, b) dacă motive importante de
securitate dictează o privare imediată de libertate sau c) dacă asemenea măsuri sunt
necesare pentru păstrarea disciplinei în armată (articolul 7, cel de-al doilea alineat).
Într-o modalitate similară se poate acţiona împotriva unui militar bănuit de una dintre
infracţiunile enumerate în Codul penal militar sau pentru care Codul de procedură pe-
nală de drept comun autorizează detenţia provizorie, cu excepţia celor pe care Curtea
militară nu le poate examina (articolul 7, cel de-al patrulea alineat). Nu poate fi ordo-
nată o asemenea măsură dacă suspectul riscă doar o condamnare la închisoare fără
suspendarea executării pedepsei, sau o altă măsură restrictivă de libertate, sau dacă
pedeapsa eventuală va fi de o durată mai scurtă decât detenţia provizorie (ibidem).
Detenţia trebuie să înceteze odată cu dispariţia motivelor (articolul 7, cel de-al cincilea
alineat). Şeful unităţii raportează generalului orice caz de detenţie care depăşeşte
patru zile (articolul 7, alineatul şase).
Dacă detenţia a durat paisprezece zile, suspectul poate invita Curtea militară
competentă să fixeze un termen (susceptibil de prelungire) în care generalul va trebui
să se pronunţe fie asupra trimiterii în judecată fie asupra încetării detenţiei. Curtea se
pronunţă fără întârziere, după ce audiază autoritatea abilitată să o sesizeze, auditorul
militar (auditeur militair, paragraful 18 infra) şi suspectul, care poate beneficia de asis-
tenţa unui consilier (articolul 13).
14. Dacă, după ce a primit avizul auditorului militar şi, în măsura posibilităţii („zo
mogelijk”), a audiat suspectul, generalul sau un ofiţer superior (hoofd officier) delegat
de el consideră că cauza trebuie să fie transmisă Curţii militare, soldatul este trimis
pentu judecare în faţa ei (articolul 11). Generalul sau ofiţerul desemnat de el poate
totuşi, în anumite circumstanţe, că lase cauza să fie soluţionată pe cale disciplinară
(articolul 12). Directiva nr. 27/7 a Ministerului apărării explică efectul acestor dispoziţii
în felul următor (traducere din olandeză):
„Procedura penală militară diferă de procedura aplicabilă persoanelor civile prin faptul că decizia
de urmărire nu emană de la o autoritate de urmărire – auditorul militar – dar de la o autoritate mili-
tară: generalul sau ofiţerul superior desemnat de el pentru a acţiona în numele său (...). Auditorul
militar la această etapă este deci un simplu organ consultativ, deşi el trebuie să-l consulte şi este
obligat să-şi dea avizul”.
144
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
145
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
146
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Preşedintele este un civil titular al unei diplome militare în drept; Coroana îl nu-
meşte pe viaţă, la recomandarea comună a miniştrilor justiţiei şi apărării (articolul 121).
Curtea deliberează în secret şi membrii săi nu-şi pot divulga opinia personală,
nici pe cea a colegilor lor (articolul 135).
A. Dl Duinhof
21. Pentru că nu s-a prezentat la încorporare în timp util (articolul 150 din Codul
penal militar), dl Duinhof a fost arestat la 18 noiembrie 1981. Transferat într-o cazar-
mă, el a refuzat să se expună unui examen medical, fapt pentru care a fost acuzat
şi de nesubordonare persistentă (articolul 114). Şeful unităţii a confirmat a doua zi
detenţia; motivul invocat consta în necesitatea de a păstra disciplina printre alţi recruţi
(articolul 7 din codul, paragraful 13 supra).
La 20 noiembrie, reclamantul s-a înfăţişat în faţa auditorului militar. La 23, potri-
vit avizului conformat al acestuia, ofiţerul superior desemnat l-a trimis spre judecare în
faţa Curţii militare şi a decis să-l lase în detenţie pentru acelaşi motiv invocat anterior
(articolele 11, 14 şi 7, alineatul doi din cod; paragraful 14 supra).
22. La 24 noiembrie, ofiţerul comisar a audiat reclamantul (articolul 33, primul
alineat, din cod; paragraful 15 supra).
La 26, Curtea militară a examinat o cerere de eliberare prezentată de acesta din
urmă la 24 (articolul 34 din cod, paragraful 15 supra). La audiere, dl Duinhof a pretins în
special încălcara exigenţelor articolului 5 § 3 din Convenţie. Curtea militară a considerat
că termenul scurs între arest şi înfăţişarea în faţa unui „magistrat”, în circumstanţele
speţei - ofiţerul comisar, era „considerabil”, dar cu toate acestea „acceptabil” din cauza
unui sfârşit de săptămână pe care îl includea şi a distanţei care separa diverse autorităţi
implicate. El a respins deci cererea, considerând că detenţia era justificată.
Prin urmare, el a prelungit perioada acesteia.
23. La 28 ianuarie 1982, Curtea militară a declarat reclamantul vinovat de ne-
subordonare şi i-a aplicat optsprezece luni de închisoare, cu deducerea timpului pe-
trecut în detenţie provizorie.
24. Condamnatul a atacat apelul în faţa Înaltei Curţi militare.
La 29 ianuarie, în timpul procesului, el a reclamat în faţa ei punerea sa în liber-
tate, având în vedere în particular articolele 5 § 3 din Convenţie, sau, cu titlu subsidiar,
suspendarea detenţiei sale (articolul 219 din cod, paragraful 17 supra).
La 17 martie, Înalta Curte militară a respins prima parte a plângerii, în schimb,
ea a acceptat-o pe a doua, cu efect imediat, cu condiţia ca reclamantul să accepte
– ceea ce a şi făcut – să-şi îndeplinească serviciul civil de alternativă timp de cel puţin
cincisprezece luni şi de a se supune unui examen medical. De asemenea, cu aceleaşi
condiţii, ea a suspendat urmăririle.
147
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
B. Dl Duijf
25. Pentru că nu s-a prezentat la încorporare în timp util (articolul 150 din Codul
penal militar), dl Duijf a fost arestat la 15 ianuarie 1982. Transferat într-o casă militară
de detenţie, el a refuzat să preia uniforma militară şi arma, pentru ce a fost acuzat
şi de nesubordonare persistentă (articolul 114). Şeful unităţii a confirmat detenţia;
motivele invocate constau în pericolul serios de evadare şi în necesitatea de a păstra
disciplina printre alţi recruţi (articolul 7 din cod, paragraful 13 supra).
La 18 ianuarie, în conformitate cu avizul verbal conform al auditorului militar,
ofiţerul superior desemnat a trimis reclamantul spre judecare în faţa Curţii militare şi a
decis de a-l lăsa în detenţie pentru aceleaşi motive invicate anterior (articolele 11, 14
şi 7, al doilea alineat, din cod; paragraful 14 supra).
26. În ziua următoare, reclamantul fusese audiat atât de către un ofiţer comisar
(articolul 33, primul alineat, din cod; paragraful 15 supra) cât şi de un auditor militar.
La 27 ianuarie, Curtea militară a examinat o cerere de menţinere a detenţiei
prezentată la 22 de către auditorul militar (articolul 31 din cod, paragraful 15 supra).
La audiere, reclamantul a pledat în special pentru nerespectarea articolului 5 § 3 din
Convenţie. Curtea a respins diversele sale argumente şi a prelungit detenţia pe un
termen de treizeci de zile, considerând că ea este justificată.
Ulterior, detenţia era prelungită periodic de Curtea militară.
27. La 15 aprilie, Curtea militară a recunoscut reclamantul vinovat de nesubor-
donare şi i-a aplicat optsprezece luni de închisoare, cu deducerea timpului petrecut
în detenţie provizorie.
28. Condamnatul a introdus un apel în faţa Înaltei Curţi militare.
La 16 aprilie şi 2 iunie, el reclama în faţa acesteia punerea sa în libertate; el
pretindea, printre aletele, încălcarea articolului 5 §§ 3 şi 4 din Convenţie (articolul 219
din cod, paragraful 17 supra).
Înalta Curte militară a respins cererile sale la 23 iunie.
La 7 septembrie, modificând hotărârea atacată, ea a confirmat-o în ceea ce
priveşte declaraţia de culpabilitate şi pedeapsa pronunţată.
148
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
I. EXCEPŢIA PRELIMINARĂ
30. După cum a confirmat în faţa Curţii la audierea din 22 noiembrie 1983,
Guvernul nu ridica în speţă nici o excepţie preliminară. El consideră totuşi că Comisia
trebuie să se convingă din oficiu de epuizarea căilor interne de recurs şi că, prin ur-
mare, Curtea de asemenea este obligată să examineze această chestiune în cauza
dlor Duinhof şi Duijf.
Curtea a respins acest argument, fără a examina orice consideraţiune referi-
toare la decăderea din drepturi sau nerespectarea articolului 47 din regulamentul său
(hotărârea Deweer din 27 februarie 1980, Seria A, pag. 15, § 26 in fine; hotărârea Foti
şi alţii din 10 decembrie 1982, Seria A nr. 56, pag. 16 şi 17, §§ 46 şi 48; hotărârea De
Jong, Baljet şi van den Brink din aceeaşi dată, Seria A nr. 77, § 36 ).
II. FONDUL
Nota Grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 79 al Seriei A a publicaţiilor Curţii),
dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
149
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
150
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
151
DUINHOF ŞI
LAWLESS contra
DUIJFIRLANDEI
contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
152
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
La audierea din 22 noiembrie 1983 din faţa Curţii, avocatul reclamanţilor a in-
dicat, fără a furniza detalii, că cererile de satisfacţie echitabilă a clienţilor săi erau
similare cu cele ale dlor van der Sluis, Zuiderveld şi Klappe (hotărârea de la această
dată, Seria A nr. 78, § 50). În această ultimă cauză, el afirmase că reclamanţii au su-
ferit, pe parcursul şi din cauza detenţiei litigioase, un prejudiciu care lua forme diferite:
tulburări emotive şi psihologice, acces insuficient la cultură şi educaţie, atingeri aduse
vieţii private, pierderea perspectivelor de angajare şi a reputaţiei. El a precizat totuşi,
că şi în acest caz, dnii Duinhof şi Duijf niciodată nu au considerat indemnizaţia lor ca
o prioritate şi că ei doar invitau Curtea să le acorde o satisfacţie corespunzătoare.
În opinia Guvernului, prejudiciul care l-au putut suferi dl Duinhof sau dl Duijf a
fost reparat prin deducerea termenului de detenţie provizorie din pedeapsa aplicată
(paragrafele 24 şi 27-28 supra); această măsură constituie o satisfacţie adecvată
pentru orice încălcare a Convenţiei.
Unica încălcare pretinsă şi relevată în speţă se referă la prima parte a artico-
lului 5 § 3. Documentele dosarului nu permit să se înţeleagă că detenţia provizorie a
reclamanţilor avea probabil să înceteze dacă ei ar fi beneficiat de garanţiile acestei
dispoziţii (a se vedea de asemenea hotărârea Artico din 13 mai 1980, Seria A nr. 37,
pag. 20, § 42). Cu toate acestea, fiecare dintre ei a fost cel puţin privat de un control
judiciar rapid („imediat”) al detenţiei sale. Ei probabil au suferit, datorită lipsei acestor
garanţii, un anumit prejudiciu moral care nu se compensează în întregime prin con-
statarea încălcării şi chiar prin deducerea detenţiei provizorii şi pedeapsa finală (a se
vedea, mutatis mutandis, hotărârea van Droogenbroeck din 25 aprilie 1983, Seria A
nr. 63, pag. 7, § 13). Având în vedere modestia pretenţiilor lor, Curtea a acordat fiecă-
ruia dintre ei o sumă globală de 300 forinţi olandezi în calitate de satisfacţie echitabilă
în sensul articolului 50.
Marc-André Eissen
Grefier
153
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
154
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE1
21 februarie 1984
În cauza Öztürk,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrunită în şedinţă plenară în confor-
mitate cu Regula 48 din Regulamentul Curţii2-3, într-o cameră alcătuită din următorul
complet:
Nota grefei:
1
Această hotărâre poate fi citată după cum urmează: Curt. Eur. D.O., hotărârea în cauza Öztürk din 21
februarie 1984, Seria A nr. 73.
2-3
În versiunea Regulamentului aplicabil la instituirea procedurii. Versiune revizuită a Regulamentului Curţii
a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, dar numai pentru cauzele diferite Curţii după această dată.
155
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
C. Russo
R. Bernhardt,
precum şi dl M.-A. Eissen, grefier şi dl H. Pertzold, grefier adjunct,
după ce a deliberat cu uşile închise, la 21 septembrie1983 şi 25 ianuarie 1984,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
156
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
dl S. Treschel,
dl G. Sperduti, delegaţi;
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
157
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
158
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
venţie şi a făcut trimitere la raportul Comisiei din 18 mai 1977 în cauza Ludicke, Be-
lkacem şi Koç. În acea perioadă, cauză dată era în curs de examinare în faţa Curţii,
care şi-a pronunţat hotărârea asupra fondului la 28 noiembrie 1978 (Seria A nr. 29).
Tribunalul de district a respins recursul la 25 octombrie. El a subliniat că obli-
gaţiunea de a suporta cheltuielile pentru interpret era prevăzută de articolul 464 (a)
din codul de procedură penală (Strafprozessordnung) şi articolul 46 din legea din
1968/1975 (a se vedea paragrafele 21 şi 35). Bazându-se pe o decizie din 1975 adop-
tată de Curtea de Apel din Cologne, tribunalul a declarat această obligaţiune ca fiind
compatibilă cu dispoziţiile articolului 6 §3 din Convenţie. Potrivit tribunalului de district,
opinia precitată a Comisiei nu a schimbat situaţia, din moment ce, spre deosebire de
o hotărâre a Curţii, ea nu avea un caracter obligatoriu pentru state.
16. Conform probelor incontestabile furnizate de către guvern, costurile de ju-
decată, inclusiv onorariul interpretului, erau achitate de către o companie de asigurare
cu care reclamantul avea semnat un contract.
159
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
2. Autorităţile de urmărire
3. Procedura în general
160
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
4. Procedura preliminară
24. Anchetarea (Erforschung) „infracţiunilor administrative” este obligaţiunea
autorităţilor de poliţie. Autorităţile de poliţie se bucură în materie de o putere discreţio-
nară (pflichtgemässes Ermessen); decât dacă legea din 1968/1975 nu prevede altfel,
ele dispun de aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca şi la urmărirea în justiţie a infracţiunilor
penale (articolul 53 paragraful 1).
25. Anterior adoptării oricărei decizii, persoana vizată (Betroffener) trebuie să
beneficieze de posibilitatea de a se pronunţa, în faţa autorităţilor competente, asupra
acuzaţiilor aduse împotriva sa (articolul 55).
În cazul unei infracţiuni minore (geringfügig), autorităţile administrative pot emi-
te persoanei vizate o avertizare (Verwarnung) şi pot impune o amendă de avertisment
(Verwarnungsgeld) care, decât dacă există vreo excepţie prevăzută de legislaţia apli-
cabilă, poate varia de la 2 DM până la 10 DM (articolul 56 paragraful 1). Oricum, apli-
carea unor sancţiuni de acest gen este posibilă numai dacă persoana vizată acceptă
şi achită amenda imediat sau în termen de o săptămână (articolul 56 paragraful 2).
26. În caz de necesitate, autorităţile administrative desemnează un avocat din
oficiu pentru a reprezenta persoana vizată (articolul 60).
Măsurile luate de către autorităţile administrative în timpul procedurii prelimina-
re pot fi, în principiu, contestate în instanţele de judecată.
5. Decizia administrativă prin care se impune o amendă
27. Cu excepţia dacă legea din 1968/1975 nu prevede altfel – ca în cazul re-
zolvării unei chestiuni prin achitarea unei amenzi de avertisment -, „infracţiunile ad-
ministrative” sunt sancţionate printr-o decizie administrativă care impune o amendă
(Bussgeldbescheid; articolul 65).
Pesoana vizată are dreptul să introducă un recurs (Einsprunch) în intervalul de
o săptămână (articolul 67). În cazul în care nu-şi retrag decizia (articolul 69 paragraful
1 şi 68), autorităţile administrative transmit dosarul parchetului care îl va prezenta
tribunalului cantonal competent şi-şi asumă funcţia de autoritate de urmărire (articolul
69 paragraful 2).
28. În termenii articolului 71, dacă tribunalul de district consideră recursul admisibil
(articolul 70), el urmează să examinze recursul în conformitate cu dispoziţiile aplicabile
unei „Einsprunch” împotriva unei ordonanţe penale (Strafbefehl), decât dacă legea din
1968/1975 nu prevede altfel: în principiu, el va ţine audieri şi va pronunţa o hotărâre (Ur-
teil) care poate impune o sentinţă mai gravă (articolul 41 din codul de procedură penală).
Oricum, tribunalul poate statua prin ordonanţă (Beschluss), în cazul în care nu
consideră necesar de a ţine o audiere şi în lipsa unui recurs din partea parchetului
sau a persoanei vizate (articolul 72 paragraful 1). În acest caz, el poate, printre altele,
să achite persoana vizată, să fixeze suma unei amenzi sau să oprească urmărirea în
justiţie, dar nu şi să amplifice pedeapsa (articolul 72 paragraful 2).
161
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
32. O decizie prin care se impune o amendă poate fi executată după ce devine
definitivă (articolele 89 şi 84). Executarea unei decizii adoptate de către autorităţile
administrative este reglementată de legea federală sau legea Land privind executa-
rea în materie administrativă (Verwaltungs-Vollstreckungsgesetze) (articolul 90 pa-
ragraful 1), decât dacă legea din 1968/1975 nu prevede altfel. În cazul unei decizii
adoptate de către un tribunal, anumite dispoziţii relevante, printre altele, din codul de
procedură penală pot fi aplicate (articolul 91).
33. Dacă, fără a demonstra (Dargetan) incapacitatea sa de a plăti, persoana
vizată nu a achitat amenda la timp, tribunalul poate ordona, la cererea autorităţilor
administrative sau, în cazul în care amenda fusese impusă printr-o decizie judiciară,
din propria iniţiativă privarea de libertate coercitivă (Erzwingungshaft- articolul 96 pa-
ragraful 1). Detenţia care rezultă nu substituie în dreptul penal plata amenzii în mani-
era unei Ersatzfreihtsstrafe, dar are ca scop forţarea plăţii. Durata detenţiei nu poate
depăşi limita de şase săptămâni pentru o amendă şi de trei luni pentru câteva amenzi
(articolul 96 paragraful 3). Executarea ordinului de detenţie este reglementată, printre
altele, de codul de procedură penală (articolul 97).
162
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
163
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
Articolul 26 (a) din legea privind circulaţia rutieră, care a fost inserat în legea din
28 decembrie 1982, dar nu şi pus în aplicare, prevede că Ministerul Transporturilor
trebuie să emită astfel de reguli cu acordul Bundesrat şi în formă de decret (Recht-
sverordnung).
39. În termenii articolului 28 din legea privind circulaţia rutieră, o amendă impu-
să pentru încălcarea regulilor de circulaţie rutieră poate fi, în anumite cazuri, înclusă
într-un registru central de circulaţie (Verkehrszentralregister) în cazul în care depă-
şeşte un anumit nivel (39 DM la epoca faptelor în litigiu, 79 DM începând cu 1 iulie
1982); pe de altă parte, nici o înscriere nu este făcută în cazierul judiciar (Bundeszen-
tralregister). Înscrierea trebuie să fie radiată după cel mult doi ani, cu excepţia dacă,
între timp au fost făcute alte înscrieri (articolul 29).
Numai anumite autorităţi au acces la acest registru, în special în scopul unei
urmăriri penale în sau a unei acţiuni în judecată pentru o „infracţiune administrativă”
în materie de circulaţie rutieră (articolul 30).
40. În conformitate cu probele incontestabile furnizate de către guvern, legea
din 1968/1975 joacă, în practică, un rol deosebit de important în domeniul circulaţiei
rutiere; astfel, 90 de procente din amenzile impuse în 1982 vizau infracţiunile rutiere.
Guvernul a declarat că în fiecare an, în Republica Federală Germană se adoptau
de la 4, 700, 000 până la 5, 200, 000 decizii prin care se impunea o amendă (Gelus-
se) şi de la 15,500, 000 la 16, 000, 000 de avertismente însoţite de o amendă (Ver-
warnungsgelder). Conform statisticii Länder cu privire la infracţiunile în materie de
circulaţie rutieră în 1982 amenzile care depăşeau suma de 200 DM şi suma de 500
DM constituiau 1,5 procente şi 0,1 procente respectiv din numărul total, în comparaţie
cu 10,8 procente a amenzilor în sumă de 101-200 DM, 39,4 procente pentru cele de
41-100 DM şi 48,2 procente pentru cele de 40 DM sau mai puţin.
43,4 procente din infracţiunile rutiere cuprindeau încălcări ale interdicţiei de
oprire sau parcare, aproximativ 17.1 procente a celei de viteză, 6.5 pentru nerespec-
tarea indicaţiilor semafoarelor şi 5,9 procente pentru depăşiri ilegale. Alte infracţiuni
vizate de articolul 1§ 2 din regulamentul privind circulaţia rutieră, dispoziţie aplicată în
cauza Öztürk (a se vedea paragraful 11), au constituit aproximativ 2.8 procente.
41. În pofida absenţei unei statistici în această privinţă, guvernul a estimat că
de la 10 la 13 procente din cinci milioane de amenzi impuse în fiecare an vizau stră-
inii. Din numărul total de 4, 670, 000 de străini care locuiesc în Republica Federală,
aproximativ 2, 000,000 erau posesori ai unui automobil.
164
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
În raportul său din 12 mai 1982 (articolul 31 din Convenţie), Comisia şi-a ex-
primat opinia, cu opt voturi contra patru, că articolul 6 § 3 (e)1 din Convenţie a fost
încălcat. Raportul conţine două opinii dizidente.
44. La încheierea audierii din 25 mai 1983, guvernul a invitat Curtea „să decidă
că Republica Federală Germană nu a încălcat dispoziţiile Convenţiei”.
ÎN DREPT
165
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
166
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
51. În dreptul german, faptele invocate împotriva dlui Öztürk – încălcarea arti-
colului 1 § 2 din regulamentul relativ la circulaţia rutieră – au constituit o „infracţiune
administrativă” (articolul 49 § 1, nr. 1 din acelaşi regulament). Ele nu s-au încadrat
în câmpul dreptului penal, dar al articolului 17 din Ordnungswidrigkeitengesetz şi al
articolului 24 paragraful 2 din legea privind circulaţia rutieră (a se vedea paragraful
11). Legislaţia din 1968/1975 marchează un pas important în procesul de „decrimina-
lizare” a infracţiunilor minore în Republica Federală Germană. Deşi doctrina germană
nu pare a fi unanimă la considerarea faptului că legislaţia privind „infracţiunile admi-
nistrative”, în realitate, nu mai aparţine dreptului penal, lucrările preparatoare a legii
din 1968/1975 evidenţiază în mod clar că infracţiunile în litigiu au fost transferate din
sfera dreptului penal graţie acestei legi (a se vedea Deutscher Bundestag, Druckache
V/1269 şi, printre altele, hotărârea din 16 iulie 1969 adoptată de Curtea Constituţio-
nală, Entscheidungen des Bundesverfassungsgerichts, vol. 27, p. 18-36). Deşi Cur-
tea acceptă argumentele guvernului, ea nu neglijează faptul că nu există o divizare
absolută între dreptul german penal şi cel cu privire la „contravenţiile administrative”,
în special acolo unde există o legătură mai strânsă între o infracţiune penală şi o
„infracţiune administrativă” (a se vedea paragraful 20). De asemenea, Curtea a ţinut
cont şi de faptul că dispoziţiile dreptului comun care reglementează procedura penală
se aplică prin analogie la procedura „administrativă” (a se vedea paragraful 21), în
special la faza sa judiciară.
52. În orice caz, indicaţiile furnizate de dreptul intern al statului respondent au
o valoare relativă. Cel de-al doilea criteriu precitat – natura infracţiunii, examinată de
asemenea în raport cu natura sancţiunii corespunzătoare – reprezintă un factor de
apreciere al unei ponderi mai mari.
În opinia Comisiei – cu excepţia a cinci dintre membrii săi- şi a dlui Öztürk,
infracţiunea comisă de cel din urmă avea caracter penal.
Pentru guvern, din contra, infracţiunea în litigiu făcea parte din contravenţiile
de importanţă minoră – numărând în fiecare an aproximativ cinci milioane – care
au fost incluse într-o categorie de ordin destul de diferit de cea a infracţiunilor pe-
nale. Argumentele guvernului pot fi rezumate după cum urmează. Prin intermediul
dreptului penal, societatea lupta să-şi protejeze fundamentul, precum şi drepturile şi
interesele esenţiale pentru viaţa comunităţii. Pe de altă parte, legislaţia privind Or-
dnungswidrigkeit avea ca scop menţinerea ordinii publice. În mod general şi în orice
caz în speţă, comiterea unei „infracţiuni administrative” nu implica un caracter ethic
nedemn încât autorul ei să merite o judecată defavorabilă (Unwerturteil) caracteris-
tică pentru sancţiunea penală (Strafe). Direfenţa între infracţiunile „administrative” şi
cele penale se manifestă atât în domeniul procedural cât şi în domeniul sancţiunilor
şi al altor consecinţe.
În primul rând, potrivit argumentului guvernului, transferând „infracţiunile admi-
nistrative” din dreptul penal, organul legislativ german a introdus o procedură simpli-
ficată a urmăririi şi sancţionării derulată în faţa autorităţilor administrative în cazul
introducerii unui recurs ulterior la tribunal. Cu toate că legislaţia de ordin general pri-
vind procedura penală era, în principiu, aplicabilă prin analogie, procedura prevăzută
de legea din 1968/1975 se deosebeşte în mai multe privinţe de procedura penală.
167
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
168
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
finalităţi nu se exclud reciproc. Mai mult decât atât, caracterul general al regulii şi sco-
pul sancţiunii, având caracter de intimidare şi punitiv, este suficient pentru a demon-
stra, în sensul articolului 6 din Convenţie, natura penală a infracţiunii în litigiu.
Faptul că ea era în mod evident o infracţiune minoră care nu putea prejudicia
grav reputaţia autorului nu o scoate din domeniul articolului 6. Nimic nu sugerează
că infracţiunea penală, în sensul Convenţiei, implică în mod necesar un anumit grad
de gravitate. În această privinţă, un număr de state contractante continuă să facă
distincţie, ca şi Republica Federală la momentul deschiderii spre semnare a Conven-
ţiei, între crime, delicte şi contravenţii, cu toate că le califică ca infracţiuni penale. În
continuare, permiterea statelor de a transfera din câmpul de aplicare al articolului 6 o
categorie de infracţiuni numai pentru motivul de a fi mai legere ar contraveni obiectului
şi scopului acestui articol, care garantează „ acuzaţiilor” dreptul la judecată şi la un
proces echitabil. De asemenea, Republica Federală nu privează infractorii prezumaţi
de Ordnungswidrigkeit de acest drept din moment ce le conferă facultatea – de care
reclamantul s-a folosit – de a ataca în tribunal decizia administrativă.
54. Deoarece contravenţia comisă de dl Öztürk era penală în sensul articolului
6 din Convenţie, nu este necesar de a o examina în lumina ultimului criteriu precitat
(paragraful 50). Lipsa relativă a gravităţii penale (a se vedea paragraful 18) nu poate
priva o infracţiune de caracterul său penal inerent.
55. În continuare, guvernul a considerat că reclamantul nu avea statutul de per-
soană „acuzată de comiterea unei infracţiuni penale” deoarece legea din 1968/1975
nu prevede nici o „Beschuldigung” (acuzaţie) şi nu utilizează termenii „Angeschuldi-
gter” (persoană acuzată) sau „Angeklagter” (acuzat). La acest punct, Curtea ar face
referinţă la jurisprudenţa sa constantă declarând că „acuzaţia”, în sensul articolului 6,
poate fi definită în general ca „notificarea oficială a unui individ de către o autoritate
competentă că acesta a comis o infracţiune penală”, deşi, „în unele cazuri, ea poate
lua forma altor măsuri care implică o astfel de învinuire şi care este pasibilă de a
afecta în mod substanţial situaţia suspectului” (a se vedea, în special, hotărârea din
10 decembrie 1982 în cauza Foti şi alţii, Seria A nr. 56, p. 18, § 52 şi hotărârea din
aceeaşi dată în cauza Corigliano, Seria A nr. 57, p. 13, § 34). În cauza în litigiu, recla-
mantul a fost „acuzat” cel târziu la începutul lunii aprilie 1978 când decizia autorităţilor
administrative din Heilbronn i-a fost comunicată (a se vedea paragraful 11).
56. Prin urmare, articolul 6 §3 (e) era aplicabil în cauza în litigiu. Curtea ar dori
să sublinieze că din aceasta nu rezultă faptul că principiul sistemului adoptat în mate-
rie de către legislaţia germană este pus în dezbatere. Ţinând cont de numărul mare
de infracţiuni minore, în special în sfera circulaţiei rutiere, un stat contractant poate
avea motive solide de a scuti tribunalele de datoria de a le urmări şi sancţiona. Con-
ferirea puterii urmărire şi sancţionare a infracţiunilor minore autorităţilor administrative
nu este în acord cu Convenţia, dat fiind că persoana vizată are dreptul să atace orice
decizie adoptată împotriva sa în faţa unui tribunal care oferă garanţiile articolului 6 (a
se vedea, mutatis mutandis, hotărârea precitată în cauza Deweer, Seria A nr. 35, p. 25,
§ 49 şi hotărârea din 23 iunie 1981 în cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere,
Seria A nr. 43, p. 23, primul alineat).
169
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
1. Susţine, cu treisprezece voturi contra cinci, că articolul 6 paragraful 3(e) din Con-
venţie se aplica în speţă;
2. Susţine, cu douăsprezece voturi contra şase, că articolul citat a fost încălcat;
3. Susţine, în unanimitate, că întrebarea aplicării articolului 50 nu este gata pentru
decizie;
respectiv,
(a) rezervă ansamblul întrebării;
(b) deleghează Preşedintelui Curţii puterea de a fixa procedura ulterioară.
170
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Marc-André Eissen,
grefier
171
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
172
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
173
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
174
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
175
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
A. Interpretarea autonomă
1. Nu cred că autorii Convenţiei au prevăzut, la redactarea articolului 6, pro-
blemele de interpretare cauzate de această dispoziţie şi schimbările suferite pe par-
cursul deceniilor. Mai mult decât atât, când utilizau sintagma „ judecarea asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiunilor civile sau a acuzaţiei în materie penală îndreptate
împotriva sa”, se pare că ei se gândeau numai la chestiunile care, în baza concepţiilor
care predominau în epoca de atunci, se încadrau în câmpul „dreptului civil - sau privat
şi a dreptului „penal” şi competenţa era atribuită, în principiu, tribunalelor ordinare.
De fapt, garanţiile procedurale incluse în articolul 6 din Convenţie sunt cele care se
aplică în cazurile, care pentru motivul importanţei lor pentru indivizi şi societate, sunt
examinate de tribunale.
2. După o perioadă iniţială de ezitare, instituţiile Convenţiei au depăşit con-
ceptele formale de „drepturi civile” şi „acuzaţii în materie penală”, optând în schimb
pentru o abordare mai materială. În acelaşi timp, ei tot mai mult se orientau spre o
interpretare autonomă a acestor concepte. Este cert faptul că interpretarea autonomă
este o metodă optimă pentru convenţiile multilaterale şi, în special, instrumentele cu
caracter normativ, aşa cum este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cu toate
acestea, utilizarea acestei metode de interpretare cauzează probleme de hermeneuti-
că juridică care sunt cu mult mai complexe decât se poate presupune. Aceste proble-
me vizează „valoarea” care trebuie atribuită legislaşiei statului în litigiu şi sistemelor
juridice ale altor state contractante în efortul lor de a ajunge, ţinând cont de obiectul şi
scopul Convenţiei- la o interpretare comună a conceptelor inserate în text.
Spre exemplu, prezenta hotărâre pare a se baza la interpretarea conceptului
de „infracţiune penală” (în care caută să includă în dreptul german infracţiunile „admi-
nistrative”), printre altele, pe rezultatele unei analize a legislaţiei respective a statelor
contractante (a se vedea paragraful 50 in fine). Oricum, o examinare minuţioasă a
dreptului comparativ ar demonstra că în prezent nu există un „numitor comun” în
sensul examinat de hotărâre: în dreptul Republicii Federale Germane – statul vizat
- infracţiunile „administrative” (Ordnungswidrigkeiten) nu se încadrează în mod clar
în câmpul dreptului penal, fapt care este relevant şi pentru legislaţia austriacă (Ver-
waltungsstraftaten); legislaţia franceză şi cea olandeză (şi posibil sistemele juridice
ale altor state europene) se dezvoltă în aceeaşi direcţie. În opinia mea, interpretarea
autonomă ar implica studii comparative mai detaliate decât cele efectuate până în
prezent de către instituţiile Convenţiei (am menţionat pe scurt problema metodologi-
176
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
177
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
178
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
fapt acceptat că „cantitatea” poate deveni „calitate”, ceea ce este în special adevărat
în domeniul juridic.
Rezumat: diferenţele în concepţiile care definesc infracţiunile penale şi „admi-
nistrative” în legislaţia germană şi diferenţele relative la efectele lor juridice (de fond şi
de procedură) afectează natura lor - un punct care nu este examinat în mod adecvat
în hotărâre când se declară că diferenţele în litigiu se referă în special la chestiunile
procedurale şi la varietatea sancţiunilor (a se vedea paragraful 53). Dacă infracţiu-
nile „administrative” urmează diferite proceduri şi presupun diferite sancţiuni, aceasta
se datorează naturii lor care este diferită de cea a infracţiunilor penale.
Analiza precedentă nu este în nici un fel invalidată de faptul că încă există
anumite legături între infracţiunile „administrative şi cele penale. Aceste legături, fiind
descrise în detaliu în hotărâre, nu afectează esenţialul; de fapt, ele vizează în special
procedura – cu alte cuvinte, ele vizează aspecte formale esenţiale care, după cum
a declarat în repetate rânduri Curtea, nu trebuie să determine modul în care „natura”
unei instituţii juridice trebuie să fie calificată. Mai mult decât atât, aplicarea comple-
mentară prin analogie a anumitor norme procedurale (în acest exemplu, după cum
subliniază hotărârea, aplicarea regulilor procedurii penale la infracţiunile „administra-
tive” nu este suficientă pentru a justifica concluziile privind natura juridică a litigiului
dat; multe exemple din dreptul comparativ pot fi citate în sprijinul acestei teze. Prin ur-
mare, aceste legături nu sunt de genul să radieze diferenţele fundamentale care exis-
tă în legislaţia germană între infracţiunile „administrative” şi cele penale. Respectiv,
datorită naturii sale, infracţiunile „administrative” în general şi infracţiunile de circulaţie
în special – cele din urmă fiind în litigiu în prezentul caz - trebuie să nu fie considerate
drept infracţiuni penale în sensul Convenţiei.
4. Concluzia diferită la care a ajuns Curtea în hotărâre privind natura infracţi-
unilor „administrative” reduce relevanţa celui de-al treilea criteriu – gravitatea sanc-
ţiunilor comportate. Oricum, trebuie de subliniat faptul că aici de asemenea există
diferenţe majore între sancţiunile penale şi cele administrative (a se vedea paragraful
precedent). În cauza în litigiu obiectul căreia este o infracţiune de circulaţie rutieră, re-
clamantului i s-a impus o amendă administrativă, teroretic, în sumă de până la 1,000
DM. De fapt, el a fost sancţionat cu o amendă de 60 DM şi nu este puţin probabil ca,
examinând recursul lui, tribunalul cantonal i-ar fi putut impune o amendă mai mare de
200 DM. Toate acestea sunt cu mult mai jos de nivelul de gravitate care a determinat
Curtea să conchidă că anumite sancţiuni disciplinare impuse în cauza Engel aveau
un caracter penal.
C. Concluzii
179
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
180
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
181
ÖZTÜRK contra
LAWLESS contraGERMANIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
182
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
pentru transferarea unor infracţiuni minore din domeniul dreptului penal şi pentru pre-
vederea unor sancţiuni şi proceduri speciale pentru acestea, nu poate fi considerată
neîntemeiată sau ascunsă. Şi se poate oare spune că obiectul şi scopul articolului 6
din Convenţie necesită aceleaşi garanţii (inclusiv asistenţa gratuită a unui interpret)
pentru infracţiuni rutiere neînsemnate sau infracţiuni minore similare, garanţii care
sunt absolut necesare în cauze penale reale? Răspunsul meu este negativ.
Din aceste considerente, „natura infracţiunii” în dezbatere în prezenta cauză –
cel de-al doilea criteriu privind existenţa unei acuzaţii în materie penală – nu exclude
sau înlocuieşte calificarea naţională şi nu justifică concluzia că articolul 6 §3 (e) din
Convenţie este aplicabil şi încălcat.
(3) Nu există nici un dubiu că „gradul de severitate al sancţiunii” era minim în
cauza în litigiu, fapt care nu alterează concluziile precedente.
183
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
184
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
29 mai 1986
În cauza Feldbrugge1,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând într-o sesiune plenară potrivit
articolului 50 din regulamentul său şi fiind constituită din următorii judecători:
185
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
186
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
FAPTELE
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
11. Dna Geziena Hendrika Maria Feldbrugge, cetăţeancă olandeză, s-a născut
în 1945 şi locuieşte în Anna Paulowna.
Către anul 1978, ea era şomeră de ceva timp şi încetase să se mai înscrie în
calitate de solicitant pentru angajare pe lângă Oficiul regional al muncii (Gewestelijk
187
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________
188
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1. Generalităţi
15. În Olanda, în materie de asigurare a sănătăţii gestionarea protecţiei sociale
revine de comun statului – care se reduce în general la fixarea regimului juridic şi la
rolul de coordonator - patronilor şi salariaţilor.
Ramurile economiei, inclusiv cele ale profesiilor liberale, se repartizează pe
sectoare dintre care fiecare posedă o asociaţie profesională (bedrijfsvereniging), îm-
puternicită să supravegheze aplicarea legislaţiei cu privire la asigurarea sănătăţii.
Este vorba de persoane juridice în sensul articolului 1 din Cartea II a codului
civil; modalitatea lor de creare, precum şi structurile şi atribuţiile lor sunt definite de
legea din 1952 cu privire la organizarea protecţiei sociale (organisatiewet Sociale
Verzekeringen). Ele sunt acceptate de ministrul pentru afaceri sociale şi angajare în
funcţie de caracterul lor reprezentativ. Ministrul de asemenea poate decide singur
asupra constituirii lor; în acest caz, el fixează şi modifică după necesitate statutul şi
denumirea lor, suspendează şi revocă membrii consiliului lor administrativ. În plus,
el determină garanţiile îndeplinirii corecte a obligaţiilor asociaţiilor profesionale şi pri-
meşte în fiecare an din partea fiecăreia dintre ele câte două rapoarte, un raport anual
şi unul financiar.
Instituţiile semi-publice, asociaţiile profesionale activează în calitate de compa-
nii private de asigurare.
Ele pot încredinţa unui birou comun (Gemeenschappelijk Administratiekanto-
or), recunoscut de minister, sarcini administrative care rezultă din punerea în aplicare
a dreptului protecţiei sociale.
Un consiliul de asigurare socială (Sociale Verzeringsraad), creat de guvern şi
alcătuit din reprezentanţii statului şi din parteneri sociali, supraveghează aplicarea
corectă a legislaţiei în cauză.
2. Legea din 1913 cu privire la asigurarea sănătăţii
16. Potrivit legii din 1913 cu privire la asigurarea sănătăţii (Ziektewet), modifi-
cată în 1967, sunt obligatoriu asigurate persoanele cu o vârstă de până la 65 de ani şi
legate printr-un contract de muncă cu un patron – privat sau public – sau care poate fi
asimilat acestei categorii (articolele 3 şi 20). De asemenea sunt consideraţi în calitate
de salariaţi cei care, fiind legaţi printr-un asemenea contract, sunt şomeri şi primesc
în această calitate alocaţii. Lucrătorii independenţi, personal, pot obţine poliţe la una
din companiile private.
Boala include accidentele, care au vreo legătură sau nu cu angajarea.
În caz de incapacitate de muncă datorate unei asemenea cauze, salariatul pri-
meşte 80 % din remunerarea sa zilnică. El prezintă cererea la asociaţia profesională
de care aparţine patronul său.
Dreptul la alocaţii reiese direct din lege (articolul 19).
189
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________
18. Litigiile apărute prin aplicarea legii din 1913 cu privire la asigurarea sănătăţii
sunt reglementate de legea din 1955 cu privire la recursuri (amendată ultima dată la
17 octombrie 1978). Pentru disputele privind capacitatea sau incapacitatea de muncă,
există o procedură simplificată, cunoscută ca procedură a unui expert medical perma-
nent (vaste deskundige procedure, articolele 131-144). Expertul – un medic specialist
sau generalist – este numit pentru un an de ministrul justiţiei şi depune jurământul.
Fiind sesizat cu o plângere de acest fel, preşedintele unei comisii de recurs – în
Olanda există douăsprezece – poate imediat împuternici expertul medical permanent
de pe lângă această instituţie să examineze problema (onderzoek, articolul 135).
În trei zile de la notificarea cererii, organismul care a luat decizia contestată
trebuie să transmită întregul dosar al cazului (articolul 136).
Expertul medical permanent consultă medicul care a tratat persoana interesată
şi medicul din domeniul profesional vizat, cu excepţia în care la dosar este anexat
avizul său (articolul 137 § 2); El convoacă şi examinează plângerea (articolul 137
§ 3); el poate obţine opinia unui alt practician (articolul 138). În sfârşit, el adresează
un raport scris preşedintelui comisiei de recurs (articolul 140).
Ultimul – judecător numit pe viaţă – pronunţă o decizie (beschikking) motivată
în care sunt menţionate concluziile expertizei.
19. Decizia preşedintelui poate fi atacată în faţa comisiei de recurs, dar nu-
mai pentru cel puţin unul din următoarele patru motive (articolul 142 § 1): expertul
cunoştea pacientul într-o altă calitate, sau nu a îndeplinit prevederile articolului 137
(paragraful 18 supra); decizia preşedintelui nu se referă la litigiu, sau nu corespunde
cu avizul expertului.
Dacă comisia de recurs nu a declarat recursul inadmisibil sau neîntemeiat, se
aplică procedura obişnuită. Părţile au astfel posibilitatea de a studia dosarul în incinta
localului comisiei de recurs la o dată fixată de grefier sau de a primi o copie. Preşedin-
tele poate totuşi decide, în interesul moral sau fizic al reclamantului, ca acesta să nu
aibă acces la rapoartele medicale dar să fie informat despre conţinutul lor şi să poată
desemna o persoană competentă care să-l consulte la faţa locului, cum ar fi medicul
sau avocatul său (articolul 142 § 2 combinat cu articolul 114 §§ 4 şi 5).
Comisia de recurs adoptă decizia după depunerea memoriilor şi audierea ple-
doariilor.
20. Decizia sa nu este susceptibilă de apel în faţa comisiei centrale de recurs
(articolul 75 § 2 din legea cu privire la asigurarea sănătăţii). Jurisprudenţa constantă
a acesteia permite totodată o excepţie în caz de încălcare a regulilor de formă.
190
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
21. În cererea sa din 16 februarie 1979 adresată Comisiei (nr. 8562/79), dna
Feldbrugge invocă articolul 6 § 1 din Convenţie: ea nu a beneficiat, în faţa preşedin-
telui comisiei de recurs din Haarlem, de un proces echitabil pentru a-şi determina
dreptul la alocaţii de asigurare a sănătăţii.
22. Comisia a acceptat cererea la 15 noiembrie 1983. În raportul său din 9
mai 1984 (articolul 31) (art. 31), ea a ajuns la concluzia că articolul 6 § 1 (art. 6-1) nu
se aplică în cazul acestei speţe, că nu este necesar de a determina dacă procedura
litigioasă l-a respectat şi, cu opt voturi contra la şase, că această dispoziţie nu a fost
încălcată.
Textul integral al avizului său şi celor două opinii separate sunt anexate la pre-
zenta hotărâre.
23. În memoriul său, Guvernul a rugat Curtea „să decidă că în speţă nu a avut
loc o încălare a Convenţiei”.
ÎN DREPT
191
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________
a) Introducere
26. Potrivit jurisprudenţei Curţii, „noţiunea de „drepturi şi obligaţii cu caracter
civil” nu poate fi interpretată” printr-o simplă „referinţă la dreptul intern al statului pârât”
(hotărârea König din 28 iunie 1978, seria A nr. 27, pag. 29-30, §§ 88-89).
În plus, articolul 6 nu vizează doar „contestaţiile de drept privat în sensul clasic,
cu alte cuvinte între persoane particulare, sau între o persoană particulară şi statul
în măsura în care ultimul a acţionat ca persoană privată, supusă dreptului privat”, şi
nu ca „deţinătorul puterii publice” (aceeaşi hotărâre, loc. Cit., pag. 30, § 90). Puţin
importă atât „natura legii potrivit căreia trebuie să fie tranşată contestarea” cât şi „cea
a autorităţii competente în materie”; poate fi vorba de o „jurisdicţie de drept comun”,
de un „organ administrativ, etc.” (hotărârea Ringeisen din 16 iulie 1971, seria A nr. 13,
pag. 39, § 94). „Contează doar caracterul dreptului” în cauză (hotărârea König preci-
tată, seria A, nr. 27, pag. 30, § 90).
27. Ca şi în hotărârile precedente, Curtea nu crede că în speţă ar trebui să dea
o definiţie abstractă noţiunii de „drepturi şi obligaţii cu caracter civil”.
Examinând pentru prima dată domeniul protecţiei sociale şi, în special regimul
de asigurare a sănătăţii în Olanda, Curtea trebuia să separe elementele care ar pre-
ciza sau completa principiile amintite mai sus.
b) Elemente suplimentare degajate din materia litigioasă
28. Legislaţia olandeză atribuie dreptului în cauză un caracter public (paragra-
fele 16-17 supra). O asemenea calificare nu oferă totuşi decât un punct de plecare (a
se vedea în special, mutatis mutandis, hotărârea Engel şi alţii din 8 iunie 1976, seria A
nr. 22, pag. 35, § 82); ea ar trebui să fie impusă Curţii doar dacă era susţinută de alte
elemente. În hotărârea König din 28 iunie 1978, Curtea în special a indicat:
„Dacă un drept să fie sau nu considerat ca având (...) caracter civil (...) trebuie să se determine
referindu-se nu la calificarea juridică, dar din punct de vedere material şi al efectelor pe care i le
conferă dreptul intern al statului în cauză. În exercitarea funcţiilor sale de control, Curtea trebuie de
asemenea să ţină cont şi de obiectul şi scopul Convenţiei, precum şi de sistemele de drept intern
ale altor state contractante (...)” (seria A nr. 27, pag. 30, § 89).
29. Între statele membre ale Consiliului Europei există o mare diversitate în
ceea ce priveşte modalitatea în care legislaţia şi jurisprudenţa lor creează natura
192
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
193
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________
le. Acesta este cazul speţei, pentru asigurarea sănătăţii de asociaţia profesională a băn-
cilor şi asigurărilor, a comerţului cu ridicata şi a muncitorilor independenţi din Amster-
dam. Considerat ca un punct culminant sau ca o etapă a unei evoluţii a rolului statului, o
asemenea situaţie implică în primul rând o extindere a domeniului dreptului public.
Pe de altă parte – Curtea va reveni (paragraful 39 infra) -, este vorba în pre-
zenta speţă de o materie care prezintă afinităţi cu asigurarea de drept comun, în mod
tradiţional reglementată de dreptul privat. Pare deci a fi dificil de a exprima o opinie
categorică cu privire la consecinţele amplorii intervenţiei statului cât priveşte natura
dreptului litigios.
35. În concluzie, chiar cumularea acestor trei elemente astfel analizate nu este
suficientă pentru a stabili inaplicabilitatea articolului 6 (art. 6).
36. Din contra, diferite consideraţiuni militează în favoarea unei concluzii opuse.
37. Mai întâi de toate, dna Feldbrugge nu a fost afectată în relaţiile sale cu au-
torităţile publice ca atare, utilizând prerogative discreţionare, dar în capacitatea sa de
simplă persoană particulară. Suportând o atingere adusă mijloacelor sale de existen-
ţă, ea revendica un drept ce rezulta din normele precise ale legislaţiei în vigoare.
Un asemenea drept are pentru persoana interesată o importanţă deseori ca-
pitală; aceasta se referă mai ales la alocaţiile de asigurare a sănătăţii, atunci când
salariatul, incapabil să lucreze din motive de sănătate, nu dispune de nici o altă sursă
de venit. Pe scurt, dreptul în cauză poartă un caracter personal, patrimonial şi obiectiv
care îl apropie mult de materia civilă.
38. Într-al doilea rând, situaţia dnei Feldbrugge avea o corelaţie strânsă cu
calitatea sa de muncitoare, altfel spus salariată a unei întreprinderi. Reclamanta cu
siguranţă era şomeră la momentul faptelor, dar statutul său referitor la prestaţiile so-
ciale era fixat în funcţie de termenii vechiului său contract de muncă, precum şi de
legislaţia aplicabilă acesteia din urmă.
Or, funcţia pe care ea o acceptase se baza din punct de vedere juridic pe un
contract de muncă reglementat de dreptul privat. Fără îndoială asigurarea reieşea
direct din lege şi nu dintr-o clauză expres prevăzută în contract, dar ea se baza într-un
fel pe el. Ea figura deci printre modalităţile de relaţie dintre patron şi angajat.
În afară de aceasta, alocaţiile reclamate de dna Feldbrugge substituiau remu-
nerarea – al cărei caracter civil este în afara oricărui dubiu – pentru lucrul ce urma să
fie plătit în temeiul contractului. Alocaţiile aveau aceeaşi natură ca şi contractul şi de
asemenea aveau un caracter civil în termenii Convenţiei.
194
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
195
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________
196
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1. Susţine, cu zece voturi contra şapte, că articolul 6 § 1 (art. 6-1) este aplicabil speţei;
2. Susţine, cu zece voturi contra şapte, că această dispoziţie a fost încălcată;
3. Susţine, în unanimitate, că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 50 (art. 50)
nu este tranşată;
prin urmare,
a) o rezervă în totalitate;
b) invită Guvernul şi reclamanta să-i adreseze, într-un termen de două luni în-
cepând cu această dată, observaţiile lor scrise asupra acestei chestiuni şi în special
să-i comunice orice acord la care au ajuns părţile;
197
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________
Marc-André Eissen
Grefier
Parafat: R. R.
Parafat: M. -A. E.
198
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
199
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________
200
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
201
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________
202
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
203
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________
and obligations in a suit of law” [„drepturi şi obligaţii potrivit legislaţiei”] (ibidem, vol.
V, pag. 148).
Aceste două expresii au fost introduse pentru prima dată în cadrul unei reuniuni
(martie 1950) a Comitetului de experţi ai drepturilor omului al Consiliului Europei; evi-
dent, ele erau direct reluate din articolul care corespundea proiectului Pactului inter-
naţional al Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice în varianta existentă
la acea etapă (ibidem, vol. II, pag. 297; vol. III, pag. 31, 161, 285, 291, 317; vol. IV,
pag. 61). Prin urmare, ar fi cazul să ne amintim de istoria lor în lucrările de pregătire
ale acestui Pact.
21. Discuţia crucială asupra proiectului Pactului internaţional avuse loc la 1
iunie 1949 în timpul celei de-a cincizecea sesiuni a Comisiei pentru Drepturile Omu-
lui a Naţiunilor Unite. Delegaţiile franceză şi egipteană au prezentat un amenda-
ment care se referea la „drepturi şi obligaţii” / „rights and obligations”, fără restricţii.
Reacţia reprezentantului danez (dl Sørensen) la acest amendament era raportată
în felul următor:
„Reprezentanţii Franţei şi Egiptului propun ca orice persoană să aibă dreptul ca o instanţă să deci-
dă asupra drepturilor şi obligaţiilor. Dl Sørensen a considerat că această dispoziţie are un conţinut
prea vast; ea tinde să supună unei decizii judiciare orice măsură luată de organele administrative
care exercită o putere discreţională care le este oferită prin lege. El recunoaşte că s-ar cuveni de a
asigura protecţia individului împotriva oricărui abuz de putere din partea organelor administrative,
dar problema este extrem de delicată şi este puţin probabil ca Comisia să fie în măsură să o re-
zolve acum. Mai târziu ar putea fi abordată studierea problemei referitoare la repartizarea puterilor
între organele administartive şi organele judiciare. (...) Dl Sørensen cere reprezentanţilor Franţei şi
Egiptului dacă nu este posibil să se restrângă înţelesul dispoziţiei în cauză astfel încât să fie indicat
că nu este vorba de soluţionarea cazului între individ şi stat, dar pur şi simplu între indivizi.” (proces
verbal analitic al celei de-a 109-a şedinţe, doc. E/CN.4/SR.109, pag. 3-4).
Reprezentantul francez (dl Cassin), exprimându-se în franceză, a răspuns că „declaraţia repre-
zentantului Danemarcei l-a convins că este foarte dificil de a reglementa, în acest articol, toate
chestiunile de exercitare a justiţiei în raporturile între particulari şi guverne” (ibidem, pag. 9). El era
deci dispus să accepte ca expresia „fie a drepturilor şi obligaţiilor sale” care figurează în prima frază
din amendamentul franco-egiptean să fie înlocuit cu formula „fie contestaţiile cu privire la drepturile
şi obligaţiile sale cu caracter civil”. El a recunoscut că problema „nu era bine chibzuită şi ar trebui
să fie studiată mai profundat”.
204
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
9. Concluzie
25. Având în vedere textul articolului 6 § 1 (art. 6-1), obiectul şi scopul său
precum şi lucrările pregătitoare, noi am ajuns la următoarea concluzie de princi-
piu: există domenii relevante ale administraţiei şi supuse regimurilor instituţionale
particulare, după cum sunt cele cu privire la protecţia socială, unde drepturile şi
obligaţiile individului care nu sunt de natură privată pot în mod legitim, din diferite
considerente (paragraful 15 precitat), să fie determinate de proceduri speciale de
reglementare mai curând decât de jurisdicţiile care corespund întru totul exigenţelor
articolului 6 § 1 (art. 6-1). În opinia noastră, garanţiile impuse de acesta din urmă în
caz de „contestaţie” cu privire la „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” nu se aplică la
205
FELDBRUGGE
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
OLANDEI
____________________________________________________________________________________
206
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
8 iulie 1986
207
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
1
PLC - Companie cu Răspundere Publică
208
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
R. Alexander, Q. C.,
Dna R. Higgins, profesoară şi avocat,
209
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
Dl R. Southwell, Q. C.,
Dra M. Simmons, avocat,
Profesorul I. Delupis, Q.C., consilieri;
- din partea English Electric:
210
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
9. Reclamanţilor le-au fost naţionalizate unele bunuri potrivit legii din 1977 cu
privire la industriile aeronautice şi navale (“legea din 1977”). Fără a contesta princi-
piul naţionalizării în sine, ei susţin că compensaţiile pe care le-au primit erau vădit
insuficiente şi discriminatorii; reclamanţii se pretind victime ale încălcărilor articolului
1 al Protocolului 1 (P1-1) la Convenţie examinat separat şi combinat cu articolul 14
(art. 14+P1-1) din Convenţie. De asemenea ei invocă articolul 6 (art. 6) şi, într-un caz,
articolul 13 (art. 13) din Convenţie. Pretenţiile invocate în faţa Comisiei în temeiul arti-
colelor 17 şi 18 (art. 17, art. 18) din Convenţie nu au fost repetate în faţa Curţii.
I. DREPTUL PERTINENT
211
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
212
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
213
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
ţine cont de cotarea acţiunilor unei companii fondatoare doar în ipoteza în care activele
filialei naţionalizate constituiau o parte “semnificativă” din ansamblul consorţiului. Prin-
tre altele, Guvernul a recunoscut că achitarea compensaţiei necesită ceva timp, dar şi-a
exprimat intenţia de a plăti sumele în acont cât de curând şi complet posibil în decursul
a şase luni de la transferarea companiilor în proprietate publică.
17. În mai 1979 - în timp ce negocierile asupra compensaţiei erau în plină
desfăşurare (a se vedea §§ 33-35 infra) - au avut loc alte alegeri legislative, care
au readus la conducere Partidul conservator. În lumina observaţiilor prezentate, noul
Guvern a reexaminat modalităţile compensaţiei prevăzute de legea din 1977, însă a
decis să nu le modifice. Noul Ministru al Industriei a informat despre acest lucru Ca-
mera Comunilor la 7 august 1980 printr-un răspuns în scris, în următorii termeni:
“Suntem în cunoştinţă de cauză că anumiţi foşti proprietari, numeroşi membri ai Camerei date pre-
cum şi publicul consideră că modalităţile compensaţiei impuse prin legea din 1977 au fost extrem
de injuste faţă de unele companii şi noi împărtăşim această opinie. Am studiat orice posibilitate de
reparare a nedreptăţii comise de către Guvernul precedent, dar spre marele nostru regret am ajuns
la concluzia că modificarea legislaţiei în mod retroactiv, în vederea stabilirii unor noi modalităţi de
compensaţie, ar fi incorectă faţă de numeroasele persoane ce şi-au vândut acţiunile în temeiul
condiţiilor anterioare”.
214
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
215
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
216
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
un mod previzibil, pierderi pentru companie (articolele 30 şi 31). Dacă tranzacţia s-a
petrecut între 28 februarie 1974 şi data salvgardării - sau în anumite cazuri “data iniţi-
ală” (data de 31 iulie 1974 pentru industria de construcţie navală sau de 4 noiembrie
1974 pentru industria aeronautică) - pierderea netă provocată de aceasta respectivei
corporaţii publice trebuia, potrivit articolului 39, să fie dedusă din compensaţia plătită
acţionarilor potrivit articolului 35; dacă tranzacţia s-a petrecut ulterior datei salvgardă-
rii sau a datei iniţiale şi anterior zilei transferului, corporaţia menţionată putea sesiza
Tribunalul Arbitral (a se vedea §§ 29-32 infra) în vederea recuperării de la consiliul de
administrare sau de la părţile interesate în tranzacţie suma prejudiciului suportat, iar
în cazul “tranzacţiei oneroase”, pentru a o anula (articolele 30 şi 31).
25. Printre altele, exista o interdicţie generală de a transfera anumite active ale
companiei naţionalizate, împreună cu facultatea respectivei corporaţii publice de a
cita în Tribunalul Arbitral membrii consiliului de administrare sau părţile interesate în
repararea prejudiciului rezultat din tranzacţie (articolul 28). Dacă transferul s-a efectu-
at ulterior datei iniţiale, corporaţia publică putea recupera activele sau prin achiziţiona-
re de companii noi, sau prin nemijlocită achiziţionare de active (articolele 26 şi 29).
26. Ministrul putea, în anumite circumstanţe (în special precum falimentul), ra-
dia compania de pe lista companiilor ce urmau a fi naţionalizate (articolul 27).
27. Chestiunile cu privire la suma ce urma a fi dedusă din compensaţie potrivit
articolului 39 trebuiau să fie reglementate prin acordul încheiat între ministru şi repre-
zentantul acţionarilor (a se vedea § 28 infra) sau, în absenţa acestuia, prin decizia
Tribunalului Arbitral. De asemenea, cel din urmă dispunea de o competenţa de a exa-
mina şi alte diferite probleme apărute în legătură cu clauzele de salvgardare.
3. Reprezentantul acţionarilor
28. Potrivit articolului 41 § 1 din legea din 1977 pentru fiecare companie na-
ţionalizată trebuia să fie desemnat câte un reprezentant al acţionarilor “în vederea
reprezentării intereselor deţinătorilor titlurilor de valoare ale companiei în legătură cu
determinarea valorii de bază a acestor titluri”. Desemnat de către deţinătorii titlurilor
de valoare în cadrul unei reuniuni desfăşurate în decursul termenului prescris, iar în
caz contrar de către ministru, el putea fi revocat printr-o rezoluţie votată de adunarea
deţinătorilor titlurilor de valoare (anexa 6). Remunerarea şi cheltuielile acestuia erau
puse în sarcina ministrului.
Raţiunea existenţei instituţiei reprezentantului acţionarilor se fundamenta pe
ideea necesităţii conferirii unui delegat al foştilor proprietari, care le-ar reprezenta in-
teresele colective, sarcina exclusivă de a purta în numele lor negocierile şi procedurile
arbitrale, în scopul evitării unei paralizii a acestora, generată de o abundenţă de cereri
individuale. În consecinţă, cu toate că acţionarii individual beneficiau de anumite
drepturi la vot în cadrul întrunirilor acestora, ei nu participau direct la negocierile cu
privire la compensaţie.
Potrivit celor relatate de Sir William Lithgow, reprezentantul nu era obligat să
obţină acordul acţionarilor înainte de a accepta o ofertă de compensaţie în cadrul
negocierilor, nici să sesizeze Tribunalul Arbitral la solicitarea acestora; astfel potrivit
217
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
218
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
219
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
A. Introducere
37. Prezentele proceduri sunt rezultatul naţionalizării, în temeiul legii din 1977,
a şapte companii descrise mai jos. Cu excepţia acţiunilor privilegiate ale companiei
Kincaid (a se vedea § 40 infra), nici o acţiune ale companiilor vizate nu era cotată la
Bursa de la Londra, astfel încât, sub acea rezervă, compensaţia trebuie să se facă în
baza unei cotări ipotetice la bursă (a se vedea § 19 supra).
38. Descrierile acestor şapte companii includ precizări vizavi de veniturile şi
activele, care, sub rezerva unei alte prevederi, sunt provenite din bilanţurile contabile
ale companiei. Veniturile pre-impozitate au fost indicate din considerentul că Curtea
nu deţine cifrele post-impozitare în fiecare caz. Cifrele pentru activele nete nu includ
sumele relatate la impozitarea amânată şi din acest considerent se disting de cifrele
ce apar în raportul Comisiei. Referinţele la lichidităţi sau quasi-lichidităţi sunt în sume
brute, făcând abstracţie de orice creanţe în acest sens.
39. De asemenea, mai jos se face referinţă la diverse evaluări, comunicate de
către reclamanţi Comisiei iar apoi Curţii, cu privire la valoarea bunurilor lor naţiona-
220
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
lizate. În general, acest material nu a fost contestat sau comentat de către Guvern.
Astfel, s-a procedat nu din considerentul că Guvernul l-ar fi acceptat ca fiind corect,
ci deoarece a considerat inoportună referinţa, din moment ce evaluările nu reflectau
formula legală, care după părerea lor era compatibilă cu exigenţele Convenţiei.
B. Cauza Kincaid
1. Compania naţionalizată
40. La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile privilegi-
ate şi ordinare John G. Kincaid & Company Ltd. “Kincaid”), care fabrica la Greenock
motoare diesel pentru marină. Acţiunile privilegiate erau cotate la bursă şi nu motivau,
în speţă, înaintarea vreunei pretenţii legate de compensaţie. Sir William Lithgow, care
este constructor naval (armator) de meserie şi unicul acţionar majoritar al companiei,
deţinea 186 320 - puţin mai mult de 28 % - din 662 500 acţiuni ordinare emise.
41. (a) Veniturile pre-impozitate ale lui Kincaid pentru următorii ani, finisându-
se la 31 decembrie, erau:
1971 - 860 000 £
1972 - 595 000 £
1973 - 387 000 £
1974 - 1 258 000 £
1975 - 1 740 000 £
1976 - 1 356 000 £.
În prima jumătate a anului până la 30 iunie 1977, veniturile înainte de impozita-
re erau, potrivit raportului Comisiei, aproximativ de 700 000 £.
Kincaid nu primea comenzi publice şi nu avea nevoie de subvenţii speciale din
partea Guvernului.
Din 1974 până la ziua transferului, o sumă totală de 513 000 £ cu titlu de dividen-
de au fost plătite pentru acţiunile ordinare; potrivit lui Sir William Lithgow, limitele impuse
dividendelor de către Guvern au avut ca efect sporirea fondurilor companiei în perioada
cuprinsă între perioada de referinţă şi ziua transferului la o sumă de 1 953 000 £.
(b) Activele nete Kincaid se ridicau la:
31 decembrie 1972 la 3 679 530 £
31 decembrie 1973 la 3 723 528 £
30 iunie 1977 la 5 988 096 £.
Sir William Lithgow a declarat în faţa Curţii că Kincaid dispunea la 30 iunie 1977
de un efectiv în bani lichizi de 5 058 000 £.
42. Cu toate acestea, Sir William Lithgow a indicat că în perioada de referinţă
Kincaid avea active nete în valoare de aproximativ 9 500 000 £ şi a prezentat o eva-
luare, elaborată după procedurile în faţa Comisiei, potrivit căreia valoarea companiei
la 28 februarie 1974, calculată în conformitate cu legea din 1977 în baza unei ipote-
221
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
tice cote bursiere, se situa între 8 750 000 £ şi 10 250 000 £. Acesta, în continuare,
a estimat că activele nete ale acţionarilor ordinari la ziua transferului valorau cel
puţin £ 18 000 000. Toate aceste cifre ţineau cont de reevaluările localurilor şi echipa-
mentelor companiei, efectuate de către o firmă de experţi, dând cifre net superioare
sumelor ce apăreau în bilanţ. Potrivit lui Sir William Lithgow efectivul lichid la 30 iunie
1977 depăşea necesităţile companiei Kincaid.
2. Negocierile compensaţiei
222
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1. Compania naţionalizată
Potrivit raportului Comisiei, în cele opt luni ale anului până la 30 iunie 1977,
veniturile pre-impozitate constituiau 5 236 000 £, constituind o cotă anuală a profitului
pre-impozitat la ziua transferului de 7 850 000 £.
Între 1972 şi 1974, Vosper Thornycroft a primit din partea Guvernului cu titlu de
subvenţii în construcţie navală suma de 2 108 000 £.
Vosper Thornycroft a primit importante comenzi din partea Ministerului Apărării
al Regatului Unit; totuşi, potrivit raportului de evaluare menţionat la paragraful de mai
jos, pe parcursul perioadei 1971-1976 contractele Guvernului Regatului Unit nu repre-
zentau decât 17 % din profituri, 83 % provenind din exporturi şi alte afaceri, exporturile
constituind 64 % din circuitul afacerilor.
(b) Potrivit raportului Comisiei, activele nete Vosper Thornycroft, aşa precum
rezulta din registrele contabile, constituiau 5 857 000 £ la 31 octombrie 1972 şi 25 633 000
la 30 iunie 1977. Vosper a declarat în faţa Curţii că activele nete Vosper Thornycroft
includeau la ziua transferului 5 500 000 £ bani cash (lichidităţi).
223
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
224
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
formulat o ofertă revăzută de 4 500 000 £. Aceasta antrena alte noi observaţii şi
pregătirea recurgerii la arbitraj. La o întrunire din august 1980, Secretarul de Stat a
majorat oferta la 4 800 000 £, fără careva deduceri, şi a indicat posibilitatea unei sub-
secvente sporiri de 10 %.
În cadrul unei întruniri ulterioare din 17 septembrie 1980, reprezentantul acţiona-
rilor, care aparent iniţial şi-a fundamentat cazul în primul rând pe faptul că compensaţia
trebuia să se bazeze pe valoarea la ziua transferului, şi-a formulat pentru prima dată
părerea sa vizavi de evaluarea perioadei de referinţă, în cadrul formulei prevăzute de
lege. El a indicat o cifră de 10 000 000 £ şi a adăugat că se aşteaptă că Tribunalul Ar-
bitral va acorda o sumă în jur de 6 000 000 £. La această întrunire Secretarul de Stat in
fine a acceptat să majoreze oferta Guvernului cel mult la 5 300 000 £.
52. La 19 septembrie 1980, reprezentantul acţionarilor i-a adresat o scrisoare
Secretarului de Stat, prin care îşi exprima regretul faţă de decizia Guvernului de a
nu oferi mai mult sau de a nu modifica modalităţile legale ale compensaţiei în pofida
faptului recunoaşterii acestora ca fiind inechitabile, dar recunoscând că oferta finală
corespundea la maximum celei aşteptate a fi acordată pe cale arbitrală. Pentru a ate-
nua efectele unei ulterioare amânări, el era gata să recomande acceptarea ofertei. La
7 octombrie 1980, Vosper l-a autorizat să o accepte.
53. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile Vosper Thornycroft s-au făcut
după cum urmează:
- în aprilie 1978, un prim acont de 650 000 £;
- în noiembrie 1978, un al doilea acont de 700 000 £;
- puţin mai târziu după încheierea acordului în noiembrie 1980, soldul final de
3950000 £.
Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri tre-
zorierale, cu un spor per annum de 10 % şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a
10% bonuri trezorierale, cu un spor per annum nu mai mic de 11 %.
D. Cauza BAC
1. Compania naţionalizată
54. La 29 аprilie 1977 au fost transferate în British Aerospace acţiunile Aircraft
Corporation (Holdings) Ltd. (“BAC”), principalul constructor aeronautic din Regatul
Unit. Jumătate din acţiunile acesteia erau deţinute de compania English Electric, o
filială 100 % aflată în proprietatea companiei General Electric Company PLC (“GEC”),
iar cealaltă jumătate de compania Vickers. Acţiunile GEC şi Vickers sunt cotate la
bursă, însă BAC nu juca un rol important în afacerile celei din urmă. Însăşi BAC, în
legea din 1977, nu figura pe lista companiilor ce urmau a fi naţionalizate, însă a trecut
în proprietate publică în contul filialei British Aircraft Corporation Ltd., care se găsea
pe lista menţionată, pe motiv că deţinea anumite uzine posedate anterior de către
această filială (articolele 26 şi 27; a se vedea §§ 25 şi 26 supra).
55. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei BAC, pentru următorii ani, la
date de 31 decembrie, erau în:
225
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
226
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
227
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
că chiar dacă s-ar opera o reducere a evaluării în perioada de referinţă până la extreme,
totuşi suma ar fi de 175 000 000 £. Ministerul a recunoscut că profiturile din anul 1973
puteau servi ca bază a estimării profiturilor viitoare pe parcursul perioadei de referinţă.
61. La 16 noiembrie 1978, Ministerul Industriei a lansat o ofertă preliminară în
sumă de 51 000 000 £ după deducerea, potrivit articolului 39 din legea din 1977, a
sumei de 19 700 000 £ pentru dividende, în total 31 810 000 £ plătite de BAC pentru
anii 1973 - 1976, în principal un dividend special de 15 000 000 £ plătit în februarie
1974 din rezerve şi considerat ca fiind o “tranzacţie materială” potrivit articolului 30
(a se vedea § 24 infra). Acesta a indicat că, în cazul în care chestiunea va fi deferită
arbitrajului, se va pleda pentru suma de 51 000 000 £ ca constituind o evaluare adec-
vată. Cu toate acestea, în decembrie 1978 acesta a propus suma de 81 000 000 £;
în martie 1979, reprezentantul acţionarilor a declarat că suma de 127 000 000 £ ar fi
acceptată ca un compromis.
62. După alegerile electorale din mai 1979 (a se vedea § 17 supra), au urmat
noi discuţii. În septembrie 1979, ministerul a indicat că, în contextul unei reglementări
amiabile, ar fi posibil să se reducă deducerea, efectuată potrivit articolului 39, la
15 000 000 £ şi că ar putea majora oferta sa la 85 000 000 £. Reprezentantul acţiona-
rilor a sugerat o sumă de 115 000 000 £ ca fiind un rezultat al compromisului.
În noiembrie 1979, totuşi, el prezintă memoriul în care se reîntorcea la “con-
cepţia discreţionară”. El a adăugat că consilierii financiari (merchant bankers) ai acţi-
onarilor au exprimat o opinie categorică, potrivit căreia “valoarea de bază” a titlurilor
de valoare BAC pe parcursul perioadei “de referinţă”, calculată astfel de un arbitru
potrivit legii ar fi de cel puţin 140 000 000 £. El afirma printre altele că ministerul, în
limitarea distribuirii dividendelor în perioada din 1974 şi până la ziua transferului, a
depăşit limitele necesarului şi rezonabilului; aprobarea retroactivă de către Secretarul
de Stat a dividendului special din 1974 se justifica prin faptul că acesta nu era dedus
din compensaţie (a se vedea §§ 22-24 supra). Această cerere nu a avut un rezultat
favorabil, în final suma de 19 700 000 £ a fost dedusă potrivit articolului 39.
63. După o corespondenţă suplimentară şi noi discuţii, ministerul în august
1980 a formulat o ofertă finală de 95 000 000 £, în afara oricăror deduceri. La 18
august 1980, reprezentantul acţionarilor a declarat că este gata să recomande accep-
tarea şi a fost încheiat un acord în privinţa cifrei în discuţie.
64. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile BAC s-au efectuat după cum
urmează:
- la 10 februarie 1978, un prim acont de 6 100 000 £;
- la 2 august 1978, un al doilea acont de 3 550 000 £;
- la 5 decembrie 1978, un al treilea acont de 30 350 000 £;
- la 28 august 1980, soldul final de 55 000 000 £.
Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri tre-
zorierale, cu un spor per annum de 10 % şi pentru soldul final prin emisia în 1983 a
10% bonuri trezorierale, cu un spor per annum în jur de 11 %.
228
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
229
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
suma de 1 000 000 £. Această ofertă a fost substanţial majorată până la 1 500 000 £,
iar acordul în privinţa acestei sume a fost încheiat în noiembrie 1980.
69. Plăţile compensaţiilor referitoare la acţiunile Hall Russell s-au făcut după
cum urmează:
- la 7 februarie 1978, un prim acont de 300 000 £;
- la 1 august 1978, un al doilea acont de 100 000 £;
- la 5 decembrie 1978, un al treilea acont de 250 000 £;
- la 21 noiembrie 1980, soldul final de 850 000 £.
Aceste plăţi în acont au fost efectuate prin emisia în 1981 a 9 ¾ % bonuri trezo-
rierale, cu un spor anual de 10 % per annum şi pentru soldul final prin emisia în 1983
a 10 % bonuri trezorierale, cu un spor anual puţin mai mic de 11 %.
F. Cauza Yarrow Shipbuilders
1. Compania naţionalizată
70. La 1 iulie 1977 au fost transferate în British Shipbuilders acţiunile Yarrow
(Shipbuilders) Ltd. (“Yarrow Shipbuilders”), companie ce se ocupa la Glasgow de
construcţia navelor de război şi a altor vase specializate. Această companie era o
filială în volum de 100 % deţinută de către compania Yarrow, ale cărei acţiuni erau
cotate la bursă, activele acesteia reprezentau o importantă parte din afacerile celei
din urmă.
În 1968, Yarrow, care anterior a deţinut toate acţiunile Yarrow Shipbuilders,
în ipoteza unei presiuni din partea Guvernului, a vândut 51 % din acţiuni unei alte
companii pentru o sumă de 1 800 000 £. În continuare Yarrow Shipbuilders înre-
gistrează pierderi şi în 1971 răscumpără pachetul de acţiunii la preţul de 1 £, un
împrumut în sumă de 4 500 000 £ fiind negociat de la Ministerul Apărării pentru a
acoperi capitalul circulant erodat de deficit. Acest împrumut era însoţit de condiţia
că odată redevenită rentabilă, Yarrow Shipbuilders nu putea distribui profiturile sale
companiei fondatoare sub formă de dividende doar cu acordul prealabil al Minis-
trului Apărării. În perioada 1973-1974 împrumutul putea fi rambursat, dar Yarrow a
hotărât să nu o facă; restricţiile referitoare la dividende aplicându-se astfel pe tot
parcursul perioadei de referinţă.
71. (a) Veniturile pre-impozitate ale companiei Yarrow Shipbuilders, pentru ur-
mătorii ani, la data de 30 iunie, erau în:
1971 de 308 000 £
1972 de 607 000 £
1973 de 3 025 000 £
1974 de 7 088 000 £
1975 de 5 619 000 £
1976 de 4 887 000 £
1977 de 3 123 000 £.
230
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
231
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
232
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
233
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
234
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
235
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
236
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
237
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
la cifrele medii lunare ale indicelui acţiunii ordinare industriale Financial Times. În
februarie 1974, cifra medie pentru indicele respectiv era de 316.5. Indicele s-a micşo-
rat constant pe parcursul anului 1974, până la cifra medie de 160.1 în decembrie. În
ianuarie 1975, indicele a sporit puţin până la 183.7; apoi, a urmat o sporire rapidă la
262.6 în februarie, la 292.6 în martie (când modalităţile compensaţiei au fost pentru
prima anunţate; a se vedea 12 supra), la 314.9 în aprilie şi la 339.0 în mai. După de-
clinul ce a durat până în august, a avut loc o sporire relativ stabilă, până la atingerea
unei medii de 406.6 în mai 1976. A urmat apoi un declin general până în octombrie
1976, când media lunară era de 293.6. În continuare preţurile au crescut din nou, cifra
medie în noiembrie 1976 (depunerea celui de-al treilea proiect al legii în Parlament),
era de 301, în aprilie 1977 (luna transferului industriei aeronautice) era de 415.1 şi în
iulie 1977 (luna transferului industriei construcţiei navale) era de 443.1.
Situaţia economică în Regatul Unit pe parcursul perioadei până la alegerile
generale din februarie 1974 a fost afectată de numeroase evenimente, inclusiv o creş-
tere substanţială a preţului la petrol şi conflictul industrial din noiembrie-decembrie
1973, precum şi din februarie 1974. Preţurile şi dividendele făceau obiectul unei regle-
mentări în temeiul legii din 1973 contra inflaţiei (the Counter-Inflation Act 1973).
94. Nivelul general al ratei dobânzilor a crescut în perioada dintre datele tran-
sferului potrivit legii din 1977 şi achitării compensaţiei. La ambele date ale transferului
rata minimă a preţului la Banca Engleză era de 8 %; a culminat la 17 % din noiembrie
1979 până în iunie 1980. Rata medie din iulie 1977 şi până în decembrie 1979 era de
10.4 %, iar din iulie şi până în decembrie 1980 era de 12.1 %.
B. Metodele evaluării acţiunilor
95. Pe parcursul procedurilor în faţa Comisiei şi a Curţii s-a făcut referinţă la
diverse metode de evaluare a bunurilor naţionalizate sau expropriate, precum şi a
compensaţiei proprietarilor acestora. În cele ce urmează este prezentată o schemă
sumară a acelor metode:
1. Metodele de evaluare ale acţiunilor
96. Evaluarea bursieră a acţiunilor cotate implică consultarea cursului acestora
la data sau datele specificate.
97. Metoda definită prin legea din 1977 pentru evaluarea acţiunilor necotate
(ipotetica evaluare bursieră) implica estimarea preţului pe care l-ar fi avut la bursă
dacă ar fi fost cotate pe parcursul perioadei de referinţă. Estimarea se făcea în legă-
tură cu preţul oricăror acţiuni cotate comparabile şi se ţinea cont de toată informaţia
despre companie de care ar fi dispus investitorii bursieri pe parcursul perioadei re-
spective. Astfel, Dnii Whinney Murray şi Co. şi-au întemeiat în principal evaluarea pe
datele rezultate din ultimul bilanţ contabil al companiilor, care acoperea perioadele
anterioare perioadei de referinţă, însă aceştia de asemenea au înaintat anumite ipo-
teze cu privire la documentele interimare, mai recente, care ar fi fost comunicate de
bursă în cazul cotării acţiunilor companiei. Totuşi, întrebări puteau apărea în legătură
cu informaţia precisă care ar fi fost accesibilă investitorilor şi cu privire la gradul de
previzibilitate, pentru cei din urmă, în legătură cu performanţele viitoare ale companiei
238
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
239
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
102. Sir William Lithgow a sesizat Comisia (cererea nr. 9006/80) la 30 mai
1980, Vosper (nr. 9262/81) la 16 septembrie 1977, English Electric şi Vickers (nr.
9263/81) la 5 februarie 1981, Banstonian şi Northern Shipbuilding (nr. 9265/81) la 3
februarie 1981, Yarrow, Sir Eric Yarrow, M & G Securities Ltd. şi dna Augustin-Nor-
mand (nr. 9266/81) la 6 februarie 1981, Vickers (nr. 9313/81) la 25 martie 1981 şi
Dowsett, Investors şi Prudential (nr. 9405/81) la 4 iunie 1981.
Toţi reclamanţii se plângeau de faptul că compensaţia pe care au primit-o pen-
tru bunurile lor naţionalizate potrivit legii din 1977, era vădit insuficientă şi discrimina-
torie şi că în felul următor ei sunt victime ale încălcărilor articolului 1 al Protocolului 1
(P1-1), considerat separat şi combinat cu articolul 14 (art. 14+P1-1) din Convenţie. În
plus, fiecare dintre reclamanţi au mai invocat articolul 6 (art. 6) din Convenţie şi unii
dintre ei au invocat încălcarea articolelor 13, 17 şi 18 (art. 17, art. 18).
La 28 ianuarie 1983, Comisia a declarat cererile admisibile, cu excepţia plân-
gerilor lui Sir Eric Yarrow, M & G. Securities Ltd. şi a dnei Augustin-Normand (cererea
nr. 9266/81). La 10 octombrie 1983, Comisia a dispus conexarea cererilor potrivit
articolului 29 din Regulamentul Curţii.
103. În raportul său adoptat la 7 martie 1984 (articolul 31) (art. 31), Comisia şi-a
formulat opinia potrivit căreia nu a avut loc încălcarea:
- articolului 1 al Protocolului 1 (P1-1) (treisprezece voturi contra trei);
- articolului 14 (art. 14) din Convenţie (cincisprezece voturi, cu o abţinere);
- articolelor 6, 13, 17 sau 18 din Convenţie (art. 6, art. 13, art. 17, art. 18) (în unani-
mitate).
240
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
104. În cadrul audierilor din 24-26 iunie 1985, Guvernul a invitat Curtea să
decidă şi să declare:
“1. că nu a avut loc încălcarea drepturilor nici unuia dintre reclamanţi potrivit articolului 1 al Proto-
colului 1 (P1-1) la Convenţie;
2. că nu a avut loc încălcarea drepturilor nici unuia dintre reclamanţi potrivit articolului 14 din Con-
venţie combinat cu articolul 1 al Protocolului 1 (art. 14+P1-1) pentru nici unul din motivele invocate
de reclamanţi;
3. că nu a avut loc încălcarea drepturilor nici unuia dintre reclamanţi potrivit articolului 6 (art. 6) din
Convenţie pentru motivele ce mai pot fi invocate de reclamanţi; şi
4. că nu a avut loc nici o încălcare a drepturilor reclamantului potrivit articolului 13 (art. 13) din
Convenţie în “cauza Kincaid”.
ÎN DREPT
A. Introducere
241
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
242
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
243
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile garantate şi articolul 14 (art.
14) din Convenţie, care consacră principiul nediscriminării.
Cât priveşte articolul 1 (art. 1) din Convenţie, este adevărat că majoritatea pre-
vederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale acordă aceeaşi protecţie atât naţionalilor
cât şi străinilor, dar aceasta nu exclude excepţiile ce pot fi degajate printr-un text spe-
cial (a se vedea, de exemplu, articolele 5 § 1 (f) şi 16 (art. 5-1-f, art. 16) din Convenţie,
precum şi articolele 3 şi 4 din Protocolul 4 (P4-3, P4-4)).
Cât priveşte articolul 14 (art. 14) din Convenţie, potrivit jurisprudenţei constan-
te ale Curţii diferenţele de tratament nu constituie o discriminare, dacă acestea au
o “justificare obiectivă şi rezonabilă” (a se vedea sursa cea mai recentă, hotărârea
Abdulaziz, Cabales şi Balkandali din 28 mai 1985, Seria A nr. 94, p. 35-36, § 72).
În special, în cazul unei privări de proprietate realizate în contextul unei reforme
sociale sau a unei reconstrucţii economice, pot exista motive suficient de bune pen-
tru a se face o distincţie, în materie de compensare, între naţionali şi străini. Pentru
început, străinii sunt mult mai vulnerabili faţă de legislaţia internă: spre deosebire de
naţionali, aceştia nu vor juca în general vreun rol în alegerea sau desemnarea autori-
lor legislaţiei şi nu sunt consultaţi înainte de adoptarea acesteia. În al doilea rând, cu
toate că o expropriere trebuie să se efectueze întotdeauna pentru o cauză de utilitate
publică, consideraţiuni diferite pot fi aplicate naţionalilor în raport cu străinii; poate
exista un motiv pe deplin legitim pentru a le cere naţionalilor să suporte, pentru o cau-
ză de utilitate publică, un sacrificiu mai mare decât străinii (a se vedea § 120 infra).
117. În faţa unui text, interpretarea căruia a suscitat controverse atât de mari,
Curtea estimă potrivit de a se recurge la materialele lucrărilor pregătitoare ca mijloc
suplimentar de interpretare (a se vedea articolul 32 din Convenţie de la Viena cu pri-
vire la tratate din 1969).
Examinarea acestora din urmă relevă că referinţa expresă la un drept de com-
pensare conţinută în anumite versiuni anterioare ale articolului 1 (P1-1) a fost exclusă,
în special la insistenţa Regatului Unit şi a altor state. Menţiunea principiilor generale
de drept internaţional a fost ulterior inclusă şi a făcut obiectul unor declaraţii ce pre-
cizau că acestea protejează doar străinii. Astfel, când Guvernul german a declarat
că ar putea accepta textul cu condiţia că s-a recunoscut explicit că acele principii
implicau obligaţia de a plăti compensaţia în cazul unei exproprieri, delegaţia suedeză
sublinia că acele principii se adresau doar la relaţiile dintre un stat şi străini. Şi atunci
s-a convenit, la solicitarea delegaţiilor germane şi suedeze, că “principiile generale de
drept internaţional, în conotaţia lor actuală, presupun obligaţia de a plăti compensaţie
străinilor în cazurile de expropriere” (subliniat de Curte).
În special, prin Rezoluţia sa (52) 1 din 19 martie 1952, de acceptare a textului
Protocolului 1 (P1) şi de deschidere a acestuia pentru semnare, Comitetul de Miniştri
a specificat că, “în ceea ce priveşte articolul 1 (P1-1), principiile generale de drept
internaţional, în conotaţia lor actuală, cuprind obligaţia de a plăti străinilor o compen-
saţie în caz de expropriere” (subliniat de Curte). În contextul evoluţiei negocierilor în
ansamblu, această Rezoluţie indică faptul că referinţa la principiile generale de drept
internaţional nu era destinată pentru naţionali.
244
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
245
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
246
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
124. Într-o speţă care îşi are originea într-o cerere individuală (articolul 25) (art.
25), Curtea se limitează în măsura posibilului la examinarea cauzei concrete cu care
a fost sesizată (a se vedea, printre multe alte, hotărârea Ashingdane din 28 mai 1985,
Seria A nr. 93, p. 25, § 59). În cauza dată, reclamanţii se plâng de faptul că legea din
1977 a antrenat plata compensaţiei fără a o raporta rezonabil la valoarea bunurilor
acestora la data transferului. De asemenea, aceştia ridicau întrebări cu privire la cla-
uzele legislaţiei şi la efectele acesteia. Prin urmare, Curtea îşi va concentra în primul
rând atenţia asupra textelor incriminate; iar efectele legislaţiei, vor fi examinate de
Curte în contextul modalităţilor şi condiţiilor determinate de Parlament în prealabil şi
care trebuiau să fie aplicate companiilor naţionalizate în ansamblu.
(b) Sistemul stabilit prin legea din 1977
(i) Compensaţia calculată în temeiul valorii acţiunilor
125. Parlamentul a reţinut valoarea acţiunilor companiilor naţionalizate ca te-
mei de calculare a compensaţiilor. Decizia sa, neatacată ca atare de reclamanţi, este
justificată în opinia Curţii, deoarece potrivit legii din 1977, anume acţiunile propriu-zise
au trecut în proprietate publică. În plus, există metode verificate de evaluare a acţiu-
nilor, în special în scopuri fiscale.
Principala alternativă de evaluare a compensaţiei trebuia să consiste în funda-
mentarea acesteia pe valoarea activelor, dar, după cum Guvernul a subliniat, aceasta
ar fi necesitat, din motivul existenţei diferitor practici observate în materie de valori
contabile, o lungă şi costisitoare reevaluare a activelor. Mai mult, în evaluarea unei
companii destinate de a-şi continua activitatea beneficiilor pot deseori fi un element
mai important decât bunurile. În orice caz metoda aleasă permitea referirea la valoa-
rea activelor de rând cu alte elemente pertinente (a se vedea § 36 supra).
126. Astfel, Curtea concluzionează că decizia Parlamentului nu era, în princi-
piu, incompatibilă cu exigenţele articolului 1 (P1-1).
(ii) Metoda ipotetică de evaluare bursieră
Potrivit legii din 1977, “valoarea de bază” a titlurilor de valoare cotate la bursa
de la Londra, trebuia, pentru scopurile compensării, să corespundă cotării medii săptă-
mânale ale acestora în timpul perioadei de referinţă. “Valoarea de bază” pentru titlurile
de valoare necotate trebuia să fie, în general, valoarea pe care ar fi avut-o în situaţia
în care ar fi fost cotate la bursă pe parcursul perioadei de referinţă (a se vedea § 19).
Reclamanţii, plângerile cărora toate erau în legătură cu acţiunile din cea de a doua ca-
tegorie, calificau metoda prescrisă ca fiind o bază denaturată şi neexactă de evaluare.
127. În pofida complexităţii unui sistem care ar permite calificarea, în scopul
evaluării lor, a acţiunilor necotate la bursă ca şi cum ar fi fost, Curtea subliniază că
metoda aleasă prezenta un avantaj net. Întemeiată pe impresia pe care un investitor
la bursă putea să şi-o formeze cu privire la compania examinată, ea permitea să
se ţină cont, într-un mod obiectiv, de ansamblul elementelor pertinente, printre care
profiturile trecute şi viitoare, acoperirea activelor, sporul la dividende şi preţul oricăror
comparabile acţiuni cotate (a se vedea §§ 36 şi 97 supra). Aceasta este, de aseme-
247
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
nea, o metodă care a fost anterior utilizată în special în legile britanice din 1949 şi
1967 cu privire la siderurgie.
Bazându-se pe datele la care se prezumă că au avut acces investitorii, sistemul
implica într-adevăr, după cum au subliniat reclamanţii, referirea la materialele deja
publicate, dintre care unele se puteau referi sau s-au referit la perioade anterioare pe-
rioadei de referinţă. Totuşi, în practică s-au înaintat de asemenea ipoteze cu privire la
o altă informaţie mai recentă, care ar fi fost furnizată pieţei bursiere în situaţia în care
acţiunile în cauză ar fi fost cotate (a se vedea § 97 supra). În plus, utilizarea metodei
alese nu împiedica referirea, în timpul negocierilor asupra compensării, la profiturile
viitoare ale companiei după finele perioadei de referinţă.
128. Reclamanţii au propus ca fiind cel mai indicat să se evalueze preţul pe
care acţiunile lor l-ar fi atins în cazul unei vânzări consensuale între particulari. To-
tuşi, Curtea asemeni Comisiei, notează că însăşi rapoartele de evaluare elaborate pe
această bază şi care i-au fost comunicate de către reclamanţi utilizau comparaţii cu
acţiunile cotate analogice, îndeosebi la determinarea ratei adecvate de capitalizare
bursieră a beneficiului net (raportul preţ/profit).
În afară de faptul că compensaţia calculată prin metoda ipotetică de evaluare
bursieră nu conţinea nici un element conţinând preţul special al unui pachet majoritar
sau dominant de acţiuni, asupra cărora Curtea va reveni la §§ 148-150 infra, prin-
cipala deosebire dintre metode pare a fi în legătură cu faptul că un cumpărător în
cazul unui contract consensual dispune probabil de o informaţie mai completă despre
companie, decât un investitor bursier (a se vedea § 98 supra). Cu toate acestea,
Curtea nu consideră că această deosebire este atât de mare încât să concluzioneze
că Regatul Unit a procedat nerezonabil şi a depăşit marja de apreciere la alegerea
metodei ipotetice de evaluare bursieră. De altfel, nu trebuie de uitat, că ar fi fost puţin
nenatural a se imagina un achizitor dispus să cumpere un pachet mare de acţiuni a
unei întreprinderi din sectorul industrial în cauză.
129. Curtea, astfel, conchide că recurgerea la această metodă nu era în princi-
piu contrară articolului 1 (P1-1).
(iii) Perioada de referinţă
130. Compensaţia pe care au primit-o reclamanţii, a fost calculată în baza valo-
rii acţiunilor lor în timpul perioadei de referinţă stabilită prin legea din 1977, şi anume,
începând cu 1 septembrie 1973 şi până la 28 februarie 1974 (a se vedea § 19 supra).
Acestei perioade i-au precedat mai mult de trei ani de transfer formal al acţiunilor (a
se vedea § 18 supra), în timp ce reclamanţii susţineau că pentru a fi “în mod rezonabil
proporţional” valorii proprietăţii în cauză compensaţiile trebuiau să se calculeze în
baza valorii acţiunilor la ziua transferului.
La alegerea perioadei de referinţă, Guvernul a dorit să aleagă o perioadă cât mai
recentă posibilă şi fără a fi atipică, dispunând întotdeauna că aceasta nu era perioada
în care valoarea acţiunilor putea fi denaturată de anunţarea naţionalizării sau a moda-
lităţilor compensării: practica a arătat că un astfel de anunţ poate să afecteze valoarea
bunurilor doar în situaţia în care data sau perioada de referinţă precedau anunţul.
248
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
131. Curtea constată în primul rând, că perioada de referinţă s-a finisat în ziua
alegerii Guvernului Laborist (a se vedea §§ 10 şi 19 supra). Aceasta a fost ziua în
care perspectiva naţionalizării a devenit realitate, chiar dacă, potrivit celor relatate de
reclamanţi, identitatea exactă a companiilor ce vor trece în proprietate publică nu a
fost cunoscută până la data când legea din 1977 a primit sancţionarea regală.
Reclamanţii susţineau că unica justificare a alegerii unei perioade de referinţă
anterioare transferului era de a sustrage valoarea proprietăţii de sub influenţa ar-
tificială a naţionalizării sau a ameninţării cu aceasta. Ei afirmau, că în speţa dată,
perspectiva naţionalizării nu a afectat profiturile sau activele unei companii şi că orice
impact pe care posibil l-ar fi avut asupra valorii acţiunilor lor, potrivit metodei ipotetice
de evaluare, ar fi putut să nu fie luat în consideraţie.
Curtea relevă că posibilitatea unor distorsiuni nu poate fi apreciată după eve-
niment, cu avantajul unui regres. În viziunea sa, Guvernul nu a acţionat neînteme-
iat prezumând, în decursul elaborării şi examinării proiectului legii, că programul de
naţionalizare va avea ca efect denaturarea valorii acţiunilor ce vor fi naţionalizate.
Într-adevăr, în circumstanţele din acea perioadă, în special după declinul general din
februarie 1974 al valorii acţiunilor relevat de indicele acţiunii ordinare industriale Fi-
nancial Times (a se vedea § 93 supra), alegerea unor anumite perioade de evaluare
ulterioare puteau să nu fie universal acceptate.
132. Curtea de asemenea notează existenţa multiplelor precedente în care
perioada de referinţă utilizată se situa înainte de ziua transferului.
Astfel, un sistem similar se găsea deja consacrat în legile britanice de naţionali-
zare precitate de către reclamanţi şi care - ei admiteau - asigurau o compensaţie justă
şi echitabilă. În plus, potrivit celor remarcate de către Guvern, în nici o lege precitată
nu se găsea dovada unei denaturări de fapt a preţurilor sau a valorilor ca condiţie
ulterioară aplicării sistemului respectiv.
133. De asemenea, reclamanţii îndeosebi insistau asupra referinţelor, în juris-
prudenţa dreptului internaţional, la evaluarea la ziua transferului. Curtea, totuşi, nu
le consideră pe acestea ca fiind convingătoare. Anumite cazuri precitate nu ridicau
întrebări comparabile celor din cauza dată; în plus, în multe litigii internaţionale ziua
anunţării naţionalizării şi ziua preluării proprietăţii coincideau de fapt, astfel încât în
final nu exista nici o perioadă în decursul căreia pericolul naţionalizării putea să cau-
zeze denaturarea cursurile sau valorile. În orice caz, practica internaţională nu indică
că doar ziua transferului poate servi ca bază pentru evaluare.
134. Din aceste considerente, alegerea perioadei de referinţă nu a fost, în opi-
nia Curţii, incompatibilă în principiu cu articolul 1 (P1-1).
(iv) Concluzia cu privire la sistemul stabilit prin legea din 1977
135. Curtea astfel a conchis că însăşi sistemul de compensare stabilit prin
legea din 1977 nu conţinea nici un element ce putea fi calificat ca inacceptabil în con-
diţiile Protocolului 1 (P1).
c) Efectele sistemului stabilit prin legea din 1977
(i) Introducere
249
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
250
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
251
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
143. Reclamanţii s-au referit la faptele că legea din 1977 lega suma compensa-
ţiei de valoarea acţiunilor în perioada de referinţă şi că plăţile acesteia s-au făcut abia
după câţiva ani. Combinarea acestor elemente i-a împiedicat să primească o com-
pensaţie echitabilă, deoarece nu s-a ţinut cont de dezaprecierea monedei din 1974 şi
până la ziua primei plăţi, perioadă a unei puternice inflaţii (a se vedea § 92 supra).
144. Cu referire la elementele ce stau la baza acestei pretenţii, Curtea relevă
că compensaţia comporta un spor - la o rată rezonabil apropriată de rata medie mi-
nimală a Băncii Engleze (a se vedea §§ 21 litera (a) şi 94 supra) - cu efect din ziua
transferului proprietăţii, ceea ce limita consecinţele inflaţiei până în ziua plăţii. În afară
de aceasta, după transfer toţi reclamanţii au primit plăţile în acont a compensaţiei fără
a aştepta stabilirea definitivă a sumei compensaţiei (a se vedea §§ 45, 53, 64, 69, 75,
82 şi 91 supra).
Pe de altă parte, reclamanţii nu au fost privaţi de venitul ce a urmat investiţiile
acestora din intervalul cuprins între perioada de referinţă şi ziua transferului, datorită
faptului că ei şi-au conservat pentru această perioadă dreptul la dividendele de pe
titlurile de valoare achiziţionate. Este adevărat că clauzele asigurătorii, conţinute în
legea din 1977, au impus în acest sens restricţii, dar, la general vorbind, acestea nu
au făcut decât să limiteze suma unor astfel de dividende la suma plătită în acest sens
în perioada imediat anterioară perioadei de referinţă (a se vedea § 23 supra). În plus,
o rată mai înaltă se plătea doar cu acordul Ministrului Industriei.
145. Informaţia prezentată Curţii relevă că între perioada de referinţă şi ziua tran-
sferului proprietăţii preţul acţiunilor nu s-a majorat asemeni indicelui preţului cu amă-
nuntul (a se vedea §§ 92-93 supra). Ajustarea compensaţiei la acest indice le-a acordat
reclamanţilor un avantaj de care nu au putut beneficia purtători de titluri de valoare.
Pentru Comisie, maximum ce s-ar fi putut solicita era ca compensaţia să fie
legată de nivelul general al preţului acţiunilor. Desigur, indicele acţiunii ordinare in-
dustriale Financial Times demonstrează într-o manieră generală că s-a petrecut o
anumită majorare a valorii acţiunilor între perioada de referinţă şi diferitele date ale
transferului (a se vedea § 93 supra). Cu toate acestea, astfel de chestiuni nu trebuie
judecate la o dată anterioară: prin blocarea în practică a valorii acţiunilor naţionalizate
la cifra atinsă în perioada de referinţă, legea din 1977 nu excludea doar considerarea
majorării indicelui preţului acţiunilor ci proteja de asemenea reclamanţii de orice efec-
te defavorabile urmare a fluctuaţiilor ulterioare ale acelui indice.
252
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
253
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
254
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
255
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
tate: după cum Comisia a subliniat, preţul la bursă a acţiunilor companiei fondatoare
constituia unul dintre “elementele pertinente” de care trebuia să se ţină cont (a se
vedea § 19 supra). Prin urmare, reprezentantul acţionarilor Yarrow Shipbuilders putea
susţine în timpul negocierilor că prea mare atenţie i s-a acordat acestui element şi
prea puţină - beneficiilor filialei, perspectivelor şi profiturilor nedistribuite. Într-adevăr,
Curtea notează că în cadrul dezbaterilor parlamentare, s-a precizat din partea Guver-
nului, că efectele condiţiilor împrumutului din partea Ministerului Apărării la evalua-
rea companiei naţionalizate vor fi acoperite de expresia “toate elementele pertinente”
(Official Report, 16 martie 1976, col. 1789-1792, 25 octombrie 1976, col. 198-199, şi
5 noiembrie 1976, col. 1659-1664). Pe de altă parte, reprezentantul acţionarilor putea
supune, în ultimă instanţă, chestiunea respectivă arbitrajului. Cu toate acestea, repre-
zentantul acţionarilor nu a procedat astfel, acceptând, după consultarea prealabilă a
acţionarilor, oferta Guvernului (a se vedea § 44 supra).
În final, cu referire la consecinţele unei astfel de metode de evaluare, se pare că
Guvernul s-a bazat nu doar pe preţul la bursă a acţiunilor Yarrow ci, de asemenea,
într-o anumită măsură, şi pe beneficiile, perspectivele şi profiturile nedistribuite ale fi-
lialei propriu-zise: compensaţia de 6 000 000 £ în final plătită depăşea capitalizarea
globală a Yarrow în perioada de referinţă, care de fapt nu era mai mare de 4 800 000 £
(a se vedea §§ 71 litera (c) şi 74 supra). Faptul că nu s-a putut ţine cont de toate aceste
elemente se justifică, în opinia Curţii, printr-o o singură circumstanţă: Yarrow Shipbuil-
ders depindea în special de ajutorul public în formă de împrumut din partea Ministerului
Apărării sau de subvenţii în construcţie navală (a se vedea § 71 litera (a) supra).
162. Prin urmare, Curtea nu poate accepta această plângere.
(e) Acţiunea clauzelor asiguratorii (cauza BAC)
163. English Electric şi Vickers se plângeau de faptul că, potrivit clauzelor asi-
guratorii conţinute în legea din 1977, suma de 19 700 000 £ cu titlu de dividende legal
distribuite a fost scăzută din “valoarea de bază” a acţiunilor lor în BAC (a se vedea §§
22-24 şi 61-62 supra). Aceştia susţineau că o astfel de reducere era inechitabilă şi,
în special, îi priva de o mare parte din dobânda produsă de acţiunile acestora pentru
anii 1973-1976.
164. Curtea notează că aceste dividende au fost plătite în temeiul rezoluţiilor,
toate posterioare datei de 28 februarie 1974, zi în care clauzele asiguratorii au început
a produce efecte. Scăderea nu s-ar fi făcut dacă dividendele ar fi fost autorizate de Mi-
nistrul Industriei (a se vedea § 22 supra). Totuşi, rezultă, cu mici excepţii, că un astfel de
autorizare nu a fost niciodată solicitată până la momentul abordării chestiunii respective
de către reprezentantul acţionarilor BAC în carul negocierilor (a se vedea § 62 supra).
Mai mult ca atât, nimic nu ne sugerează faptul că reducerea nu se încadra în
prevederile legii din 1977: în caz contrar, reprezentantul acţionarilor ar fi putut sesiza
Tribunalul Arbitral în privinţa acestei chestiuni (a se vedea § 27 supra), ceea ce acesta
nu a făcut-o.
În cele din urmă, clauzele nu erau nerezonabile în sine: era vădită necesitatea
prevenirii oricărei delapidări din activele companiilor naţionalizate între finele perioadei
256
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
257
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
258
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
A. Introducere
175. Mai mulţi reclamanţi au afirmat că, din considerente specifice cauzei fiecăruia,
au fost victime ale discriminării contrare articolului 14 din Convenţie, combinat cu articolul
1 din Protocolul 1 (art. 14+P1-1). Primul articol (art. 14) prevede după cum urmează:
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată
fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie.”
259
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
260
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
că dacă calculele se făceau luând ca bază cifrele perioadei de referinţă sau cele din
ziua transferului, compensaţia reprezenta cea mai mică cifră sau procentaj posibil din
veniturile sau activele companiei naţionalizate, decât în situaţia compensaţiei plătite
altor foşti proprietari.
184. Din considerentele indicate în alineatul 1 al § 181 supra, Curtea concordă
cu Comisia asupra faptului că nu a avut loc vreo diferenţă de tratament între Yarrow
şi alţi acţionari vizaţi, în sensul că în toate cazurile s-a aplicat aceeaşi metodă globală
şi era deschisă aceeaşi posibilitate de a recurge la arbitraj.
De asemenea, Curtea consideră că deosebirile stabilite între Yarrow şi alţi pro-
prietari, în aplicarea metodei globale aveau o justificare obiectivă şi rezonabilă. La apli-
carea metodei ipotetice de evaluare bursieră, este evident faptul că dacă activele unei
filiale la evaluare constitui un element important în afacerile companiei fondatoare ale
cărei titluri de valoare sunt cotate pe piaţă, preţul acestora din urmă poate pune la dis-
poziţie o bază de evaluare mai adecvată şi mai puţin artificială decât alte elemente.
261
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
190. Unii reclamanţi susţineau că, din diferite motive, au fost victime ale în-
călcării articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie, care, în măsura în care acesta este
pertinent, prevede după cum urmează:
“Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil
a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (…)
asupra circumstanţelor cu privire la drepturile şi obligaţiile civile ale acesteia (...).”
Aceste alegaţii au fost contestate de către Guvern. Comisia şi-a exprimat opi-
nia unanimă că această prevedere nu a fost încălcată.
262
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
sau reduc accesul oferit individului într-o astfel de manieră sau până la un astfel de
punct în care însăşi substanţa dreptului este afectată.
(c) Mai mult ca atât, o astfel de limitare nu este compatibilă cu articolul 6 § 1
(art. 6-1) dacă nu urmăreşte un scop legitim şi nu există un raport de proporţionalitate
între mijloacele aplicate şi scopul urmărit.
194. Măsura în care Sir William Lithgow a avut acces la Tribunalul Arbitral a
constituit o controversă între Guvern şi acesta (a se vedea § 30 supra). Curtea nu
consideră ca fiind necesară soluţionarea acestei chestiuni. Ca argumentare ea pleacă
de la ipoteza că reclamantul n-a putut niciodată sesiza acest Tribunal sau vreun alt
tribunal pentru a determina dreptul său la compensaţie.
195. În pofida acestui obstacol de acces personal, Curtea nu consideră că în
circumstanţele cauzei s-a afectat însăşi substanţa dreptului lui Sir William Lithgow la
o instanţă de judecată.
Pentru litigiile referitoare la compensaţie, legea din 1977 stabilea un sistem co-
lectiv de reglementare: în faţa Tribunalului Arbitral, părţile fiind pe de o parte Ministrul
Industriei iar pe de altă parte reprezentantul acţionarilor. Cel din urmă era desemnat
şi reprezenta interesele tuturor deţinătorilor de titluri de valoare ale companiei vizate
(a se vedea § 28 supra) şi prin urmare, deşi indirect, interesele fiecăruia dintre aceştia
erau apărate. Acest lucru este confirmat prin faptul că legea prevedea desfăşurarea
întrunirilor în cadrul cărora acţionarii puteau da instrucţii reprezentantului sau să-i
indice opinia lor (ibidem). Mai mult ca atât, adiţional la atribuţia de revocare acordată
prin anexa 6 a legii din 1977, pentru orice persoană, ce susţinea neîndeplinirea de
către reprezentant a obligaţiilor legale sau a celor impuse de common law în calitatea
sa de mandatar, era disponibil un recurs împotriva acestuia (ibidem).
196. În plus, Curtea împărtăşeşte opinia Comisiei precum că această limitare
a dreptului la un acces direct pentru fiecare acţionar la Tribunalul Arbitral urmărea
un scop legitim: cel de a evita, în contextul unei măsuri de naţionalizare de o mare
anvergură, a unei multitudini de pretenţii şi proceduri introduse de acţionari particulari
(ibidem). Ţinând cont de atribuţiile şi responsabilităţile reprezentantului acţionarilor şi
de marja de apreciere a Guvernului, ea nu mai atestă o lipsă a unui raport rezonabil
de proporţionalitate între mijloacele aplicate şi scopul urmărit.
197. Toţi reclamanţii, cu excepţia lui Sir William Lithgow, susţineau că contesta-
ţia cu privire la compensaţie nu a fost examinată într-un “termen rezonabil” în sensul
articolului 6 § 1 (art. 6-1). Cu toate acestea, foştii proprietari ai companiilor Vosper
Thornycroft, BAC, Vickers Shipbuilding şi Brooke Marine precizau că această pre-
tenţie se urmărea doar în cazul în care Curtea subscria avizului exprimat de Comisie
în raportul acesteia, potrivit căruia companiile naţionalizate treceau într-o anumită
măsură în “domeniul public” înainte de ziua transferului proprietăţii.
198. Curtea constată că, în orice caz, această pretenţie nu trebuie examinată.
263
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
264
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
stabilite de comun acord (ibidem) şi pare să nu fi fost contestată vreo numire. Plus la
acestea, ofertele formulate de către Guvern în timpul negocierilor nu angajau în nici o
măsură Tribunalul Arbitral (a se vedea § 19 supra), după cum o demonstrează copiile
hotărârilor prezentate Curţii (cauza Scott Lithgow Drydocks Ltd, 29 septembrie 1981;
cauza Cammell Laird Shipbuilders Ltd, 23 octombrie 1981). În aceste circumstanţe,
nu există vreun temei de constatare a lipsei condiţiei de independenţă.
Reclamanţii nu au contestat imparţialitatea subiectivă a membrilor vizaţi. Ţi-
nând cont de maniera în care s-a petrecut de fapt procedura de numire (a se vedea
§ 29 supra), Curtea consideră că imparţialitatea obiectivă a acestora nu putea fi supu-
să unui dubiu (a se vedea, printre altele, hotărârea De Cubber din 26 octombrie 1984,
Seria A nr. 86, p. 13-16, §§ 24-30).
C. Concluzia cu privire la articolul 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie
202. Ţinând cont de cele exprimate, Curtea concluzionează că nici o încălcare
a articolului 6 § 1 (art. 6-1) al Convenţiei nu a avut loc în speţă.
265
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
bertăţile fundamentale. Prin urmare, nici un recurs intern nu exista şi nici nu putea
exista pentru Sir William Lithgow pentru a se plânge de faptul că însăşi legislaţia
incriminată nu atingea standardele Convenţiei şi Protocolului 1 (P1). Totuşi, Curtea
estimă împreună cu Comisia că articolul 13 (art. 13) nu garantează un recurs, prin
intermediul căruia s-ar putea contesta, în faţa unei autorităţi naţionale, legile unui
Stat Contractant ca fiind contrare Convenţiei sau normelor juridice naţionale echi-
valente (a se vedea hotărârea James şi alţii precitată, ibidem, p. 47, § 85). Astfel,
Curtea nu ar putea accepta alegaţia reclamantului, deoarece acesta se poate referi
la însăşi legea din 1977.
206. În măsura în care alegaţia reclamantului vizează aplicarea legislaţiei,
Curtea notează că reprezentantul acţionarilor putea în orice moment sesiza Tribu-
nalul Arbitral în privinţa chestiunii compensaţiei sau să invite o jurisdicţie ordinară
să se pronunţe asupra faptului dacă ministrul nu a comis vreo eroare de drept prin
interpretarea sau aplicarea neadecvată a legii din 1977 (a se vedea §§ 30 şi 32 su-
pra). Chiar dacă aceste recursuri nu erau disponibile direct lui Sir William Lithgow,
(a se vedea §§ 30 şi 95 supra), acesta beneficia de sistemul colectiv stabilit prin
lege. Curtea a constatat că acest sistem nu contravine cerinţelor articolului 6 § 1
(art. 6-1) (a se vedea §§ 193-197 supra), mai restrictive decât cele ale articolului
13 (art. 13) (a se vedea hotărârea Sporrong et Lönnroth precitată, Seria A nr. 52, p.
32, § 88). Adiţional, reclamantul ar fi putut să-l citeze pe reprezentantul acţionari-
lor companiei Kincaid în faţa jurisdicţiilor naţionale pentru neîndeplinirea obligaţiilor
sale potrivit legii din 1977 sau a celor de common law în calitate de mandatar (a se
vedea § 28 supra).
În aceste circumstanţe, Curtea concluzionează că ansamblul recursurilor inter-
ne oferite lui Sir William Lithgow a constituit un remediu naţional prin intermediul căru-
ia acesta ar fi putut la un nivel suficient să asigure respectarea legislaţiei pertinente.
207. Prin urmare, nu a avut loc o încălcare a articolului 13 (art. 13).
266
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Parafat: R.R.
Parafat: J.L.S.
267
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
268
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
269
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
onală, chiar dacă se ţine cont de această marjă de apreciere permisă şi recunoscută
statului în domeniul naţionalizărilor.
În acest sens, jurisprudenţa Curţii noastre conţine criterii suficiente de referinţă
ce permit analiza componentelor legii în cauză în raport cu Convenţia sau Protocolul
1 (P1) al acesteia şi conduc la concluzia, în absenţa oricărui mecanism de ajustare a
decalajului perioadei de referinţă, unei încălcări efective.
270
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
În opinia mea, din cele expuse rezultă că a avut loc o încălcare a articolului 6 §
1 (art. 6-1) din Convenţie în măsura în care reclamanţii au fost privaţi de orice acces la
instanţele judecătoreşti în vederea contestării, în temeiul Convenţiei şi a Protocolului
1 (P1) sau a normelor juridice naţionale echivalente, naţionalizarea acţiunilor acestora
în condiţiile prevăzute de legea din 1977. Cu toate acestea, în lumina recentei hotărâri
a Curţii în cauza James şi alţii (21 februarie 1986, Seria A nr. 98, §§ 79-82), mă alătur
majorităţii şi în prezenta chestiune.
Noi concluzionăm asupra unei încălcări a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din urmă-
toarele considerente:
Începând cu 17 martie 1977, data adoptării celui de-al treilea proiect, recla-
manţii nu mai erau împuterniciţi să-şi exercite acţiunile procesuale în vederea apărării
drepturilor lor de proprietate împotriva ingerinţelor nejustificate din partea statului,
atentând la aceste drepturi. Urmare a adoptării legii din 1977, instanţele judecătoreşti
ordinare nu mai erau competente pentru a statua asupra pretenţiilor de compensare
sau asupra compatibilităţii prevederilor de naţionalizare cu dreptul naţional.
Foştii proprietari trebuiau să aibă acces la instanţele judecătoreşti cel puţin până
la momentul în care toate drepturile lor au fost stinse, în vederea iniţierii acţiunilor de
contestare şi de reparare. Accesul la Tribunalul Arbitral prin intermediul reprezentanţilor
nu poate fi considerat ca fiind echivalent accesului la instanţele judecătoreşti.
271
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
272
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
273
LITHGOW contra REGATULUI
LAWLESS IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
274
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Într-un mod general, împărtăşim opinia majoritară cu privire la absenţa unei în-
călcări a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie, însă nu suntem de acord cu aceasta
în privinţa lui Sir William Lithgow (§§ 193-197 din hotărâre). De fapt noi estimăm că în
calitate de acţionar majoritar al companiei Kincaid, acesta nu a beneficiat de dreptul
de acces la o instanţă judecătorească precum este garantat de precitatul articol 6
§ 1 (art. 6-1).
Curtea a concluzionat despre neîncălcarea acestei prevederi, bazându-se pe
două argumente care nu sunt convingătoare în opinia noastră.
În primul rând, Curtea a considerat că limitarea dreptului de acces direct la
Tribunalul Arbitral - acces posibil doar pentru reprezentantul acţionarilor, însă nu şi
pentru un acţionar - urmărea un scop legitim, şi anume, de a evita proliferarea cereri-
lor individuale. Chiar dacă am presupune că un astfel de scop poate fi privit ca rezo-
nabil, acesta nu va fi considerat ca fiind suficient să justifice suprimarea - şi, în opinia
noastră, nu era vorba de o simplă restricţie în special datorită faptului că Sir William
Lithgow deţinea o majoritate relativă (“minoritatea de blocaj”) din acţiuni - unui drept
fundamental şi, prin urmare, denaturarea însăşi a substanţei dreptului examinat.
În al doilea rând, Curtea a notat că acţionarii aveau posibilitatea introducerii
unui recurs împotriva reprezentantului pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale sau a
celor de drept comun în calitate de mandatar. Acest raţionament, de asemenea, nu ne
pare, cu atât mai mult, ca fiind probant, deoarece pe această cale se putea demonstra
doar comportamentul fraudulos sau neglijent al reprezentantului fără vreun beneficiu
pentru acţionar. În orice caz, chiar dacă el ar fi exersat un astfel de recurs, Sir William
Lithgow cel mult ar fi obţinut o constatare cu privire la responsabilitatea reprezentan-
tului, ceea ce evident nu constituia scopul urmărit de acesta.
275
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
276
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
13 iunie 1979
Nota grefei
1
Cauza poartă numărul /1985/92/139. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar
ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
277
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
278
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Curtea a audiat declaraţiile dlui Gleeson şi ale dlui O’Reilly, din partea guver-
nului, ale dlui Gaukur Jörundsson, din partea Comisiei, şi ale senatorului Robinson
şi ale doctorului Duncan, reprezentanţii reclamanţilor, precum şi răspunsurile lor la
întrebările Curţii şi ale unuia din membrii săi.
9. Guvernul a prezentat diferite documente în timpul audierii şi Comisia - la
solicitarea preşedintelui Curţii - la 16 iunie şi 30 iulie 1986.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
279
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
având studii pedagogice, dar a devenit şomeră în 1985. Cel de-al treilea reclamant
este fiica lor, Nessa Doreen Williams-Johnston, născută în 1978.
11. Primul reclamant s-a căsătorit cu o domnişoară M. în 1952 potrivit unui ritual
religios irlandez. Din această căsătorie s-au născut trei copii, în 1956, 1959 şi 1965.
În 1965, ambele părţi au realizat faptul că mariajul lor nu mai poate continua
şi au decis să locuiască separat în casa lor comună la diferite niveluri. Cu câţiva ani
mai târziu ambii, cu asentimentul reciproc, s-au angajat în alte relaţii şi au început să
locuiască cu părţile terţe. Potrivit unui acord reciporc, cele două cupluri au locuit în
apartamente separate în incita casei lor comune până în 1976, când soţia dlui Roy
Johnston şi-a schimbat domiciliul.
În 1978, ce-a de-a doua reclamantă, care locuia cu Roy Johnston din 1978, a
născut-o pe Nessa. Roy Johnston a acceptat să fie înscris în registrul de naştere ca
tatăl copilului (paragraful 26 infra).
12. Potrivit prevederilor Constituţiei Irlandei (paragrafele 16-17 infra), primul
reclamant nu poate obţine în Irlanda desfacerea căsătoriei pentru a se căsători cu
a doua reclamantă. El a luat următoarele măsuri pentru a reglementa relaţia sa cu
cea de-a doua reclamantă şi soţia sa şi pentru a asigura în mod adecvat întreţinerea
persoanelor dependente.
(a) Cu acordul soţiei sale el a consultat avocaţii din Dublin şi din Londra cu privire
la posibilitatea de a obţine desfacerea căsătoriei în afara Irlandei. Avocaţii din
Londra l-au informat că, în absenţa reşedinţei în cadrul jurisdicţiei tribunalelor
engleze, el nu va fi capabil să obţină desfacerea căsătoriei în Anglia. Prin urmare,
problema a rămas nesoluţionată (paragrafele 19-21 infra).
(b) La 19 septembrie 1982, el a încheiat cu soţia sa un acord formal de separare,
reamintind un acord implementat cu câţiva ani mai devreme. Ea a primit o sumă
totală de 8, 800 ₤ irlandeze plus o pensie alimentară pentru copilul născut în
căsătorie şi aflat la întreţinerea sa. Părţile, de asemenea, au renunţat reciproc la
drepturile lor de succesiune asupra proprietăţii fiecăruia.
(c) Potrivit testamentului reclamantului, el lăsa casa celei de-a doua reclamante pe
viaţă cu drept de moştenire a titlului celor patru copii în calitate de arendaşi în
comun, o jumătate din restul proprietăţii sale celei de-a doua reclamante şi altă
jumătate celor patru copii în părţi egale.
(d) El a întreţinut cea de-a treia reclamantă pe parcursul vieţii ei şi s-a manifestat în
toate privinţele ca un tată atent.
(e) El a contribuit la întreţinerea soţiei lui până la încheierea acordului de separare şi
a întreţinut cei trei copii din prima căsătorie până la atingerea majoratului.
(f) A doua reclamantă a fost numită în calitate de beneficiar al regimului lui de pensie.
(g) El a obţinut asigurarea medicală pentru a doua reclamantă şi fiica lor, ca membri
de familie.
13. A doua reclamantă, care depinde în mare măsură de primul reclamant în
plan financiar, este preocupată de instabilitatea statutului său juridic actual, în spe-
cial de absenţa oricărui drept legal de a fi întreţinută financiar de către reclamant
şi a drepturilor potenţiale de moştenire în cazul succesiunii „ab intestat” (paragraful
280
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
281
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
17. Articolului 41.3.2 din Constituţie interzice în Irlanda divorţul în sensul desfa-
cerii căsătoriei (divorce a vinculo matrimonii). În schimb, soţii pot fi eliberaţi de datoria
de conveţuire atât printr-un acord de separare încheiat între ei, având forţă juridică
obligatorie, cât şi prin intermediul unei hotărâri de separare judiciară (de asemenea
cunoscută ca divorţ a mensa et thoro). O astfel de hotărâre, care poate fi obţinută
numai pe baza probelor de adulter, cruzime sau ofense împotriva naturii, nu desface
căsătoria. În sensul unei asemenea hotărâri, cuvântul „divorţ” semnifică un divorce a
vinculo matrimonii.
De asemenea, este posibil de a obţine pentru diferite motive o decizie de anu-
lare, care este o declaraţie a Curţii Supreme că o căsătorie nu este valabilă şi, prin
urmare, nulă sau fără efect ab initio. O căsătorie poate fi, de asemenea, „anulată” de
către un tribunal ecleziastic, decizia dată nu afectează statutul civil al părţilor.
18. Tribunalele irlandeze au declarat în mod constant că „familia” protejată de
articolul 41 din Constituţie este familia fondată pe căsătorie. Astfel, în cauza statul (Ni-
colau c. An Bord Uchtala) Comisia de adopţie 1966 Rapoartele irlandeze 567, Curtea
Supremă a declarat:
„Este destul de evident din dispoziţiile articolului 41 şi, în special, din articolul 3 că termenul de
familie învocat în acest articol presupune o familie fondată pe insituţia căsătoriei şi, în contextul
acestui articol, căsătoria înseamnă căsătoria validă în temeiul legislaţiei în vigoare. Deşi este ade-
vărat că persoanele necăsătorite care locuiesc împreună şi copii născuţi în rezultatul acestei relaţii
pot fi deseori consideraţi membrii unei familii, manifestând multe, dacă nu toate, aparenţe ale unei
familii şi în temeiul unei legi speciale pot fi cu siguranţă consideraţi o familie, cu toate că garanţiile
conţinute în articolul 41 vizează familiile fondate pe căsătorie.”
282
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
283
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
(c) cât priveşte transferurile proprietăţii între ei, acestea sunt tratate mai puţin favo-
rabil în scopul impozitului pe achiziţionare a capitalului;
(d) se bucură de diferite drepturi, în conformitate cu Codul protecţiei sociale, în spe-
cial de beneficiile disponibile soţiilor abandonate;
(e) nu sunt capabili să adopte un copil (paragraful 29 infra).
1. Filierea
25. Dreptul irlandez consacră principiul mater sempre certa este: afilierea ma-
ternă a unui copil nelegitim, aşa cum este cea de-a treia reclamantă, este stabilită prin
faptul naşterii, fără cerinţa de recunoaştere voluntară şi judiciară.
Legea cu privire la copiii născuţi în afara căsătoriei din 1930, amendată de
legea cu privire la întreţinerea soţiei şi a copiilor din 1976 şi cu privire la tribunale din
1983, prevede proceduri prin intermediul cărora tribunalul de circumscripţie sau tri-
bunalul „circuit” poate emite un ordin de afiliere împotriva tatălui putativ al unui copil,
ordonându-i să achite periodic întreţinerea celui din urmă şi, de asemnea, tribunalul
poate apoba suma totală a acordului de întreţinere între o persoană care admite
că este tatăl unui copil nelegitim şi mama acestuia. Nici una din aceste proceduri
nu stabileşte afiliere paternă a copilului erga omnes; orice constatare a paternităţii
este efectivă numai pentru scopul procedurii în cauză şi are forţă obligatorie numai
asupra părţilor.
26. În termenii legii cu privire la înregistrarea naşterilor, căsătoriilor şi decesu-
rilor în Irlanda din 1963, amendată de legea cu privire la naşteri şi decesuri din 1980,
ofiţerul de stare civilă poate introduce în registru numele unei persoane în calitate de
tată al unui copil nelegitim, dacă este solicitat de către această persoană şi mama
copilului. Cu toate acestea, actul de înregistrare nu stabileşte afilierea paternă.
2. Tutela
27. Mama unui copil nelegitim este unicul lui tutore din momentul naşterii (arti-
colul 6 (4) din legea privind tutela minorilor din 1964) şi se bucură de aceleaşi drepturi
de tutore care sunt exercitate în comun de către părinţii unui copil legitim. Tatăl natural
poate sesiza tribunalul în temeiul articolului 11 (4) din aceeaşi lege privind custodia
copilului şi dreptul la vizite al ambilor părinţi. Cu toate acestea, el nu poate solicita
tribunalelor să se pronunţe asupra altor subiecte care afectează bunăstarea copilului.
La fel nu există modalităţi prin intermediul cărora el poate fi numit tutorele copilului
împreună cu mama, chiar şi cu consimţământul celei din urmă.
3. Legitimarea
28. Un copil nelegitim poate fi legitimizat prin căsătoria ulterioară a părinţilor
săi, cu condiţia, neîntrunită de către primii doi reclamanţi, ca la momentul naşterii
copilului sau în decursul a zece luni precedente să fi putut fi legal căsătoriţi (articolul
1 paragrafele 1 şi 2 din legea cu privire la copii legitimi din 1931).
284
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
4. Adopţia
29. În conformitate cu legea pivind adopţia din 1952, amendată, o ordonanţă de
adopţie poate fi emisă numai în favoarea unui cuplu căsătorit care locuieşte împreu-
nă, unei văduvi sau văduv, mamei sau tatălui natural sau unei rude a copilului.
5. Întreţinerea
30. Efectul legii cu privire la ordonanţele de afiliere a copiilor nelegitimi din
1976 este de a impune părinţilor unui copil nelegitim o obligaţie egală de a-l întreţine.
Această obligaţie nu poate fi exercitată împotriva tatălui până la „emiterea ordinului
de afiliere” în favoarea lui.
6. Succesiunea
31. Transmiterea bunurilor în cazul succesiunii „ab intestat” este reglementată
de legea privind succesiunea din 1965 care prevede, în fond, că proprietatea trebuie să
fie repartizată în cote părţi speciale între soţi sau „descendentul” care supravieţuieşte
decedatului. În cauza O.B. c. S 1984 Irish Reports 316, Curtea Supremă a declarat că
cuvântul „ descendent” nu include copiii care nu constituie obiectul unei căsătorii legale
şi că, respectiv, un copil nelegitim nu are nici un drept la moştenire, garantat de lege, în
cazul decesului tatălui natural. De asemenea, declarând că discriminarea în favoarea
copiilor legitimi era justificată în temeiul articolelor 1 şi 3 din Constituţie (paragraful 16
supra), Curtea Supremă a declarat că decizia de a schimba normele în vigoare privind
succesiunea „ab intestat” şi decizia de a schimba normele în vigoare cu privire la succe-
siune şi măsura în care ele trebuie să fie schimbate aparţine în primul rând legislativului.
Normele relevante din lege constituie parte a unui statut destinat să consolideze pro-
tecţia familiei în conformitate cu articolul 41, un articol care a creat nu numai un interes
de stat, dar, de asemenea, şi o obligaţie de a proteja familia. Respectiv, discriminarea
invocată nu a fost în mod necesar inechitabilă, nerezonabilă sau arbitrară, iar normele
menţionate erau valide sub aspectul prevederilor Constituţiei.
Pe de altă parte, un copil nelegitim poate avea, în anumite circumstanţe, drep-
tul de moştenire în caz de deces fără testament al mamei sale. O regulă specială (ar-
ticolul 9 (1) din legea cu privire la copiii legitimi din 1931) prevede că în cazul în care
mama unui copil nelegitim moare fără a lăsa testament, copilul are dreptul la acea
parte la care ar pretinde în cazul în care ar fi copil legitim.
32. Cât priveşte succesiunea, articolul 117 din legea privind succesiunea din
1965 abilitează tribunalul să i-a măsuri în favoarea unui copil, în cazul în care con-
sideră că testatorul a fost incapabil să facă dispoziţiile adecvate în exerciţiul datoriei
sale morale. Un copil nelegitim nu are nici un drept asupra proprietăţii tatălului său în
temeiul acestui articol, dar poate pretinde la proprietatea mamei sale, în cazul în care
ea nu lasă un descendent legitim.
33. Un copil nelegitim care moşteneşte proprietate de la părinţii săi este pasibil
unei anumite taxe de achiziţionare a capitalului cu condiţii mai puţin favorabile decât
un copil legitim.
E. Propunerile de reformă legislativă
285
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
1. Divorţul
34. În 1993, un Comitet comun al Dáil (Camera Deputaţilor) şi al Seanad (Senatul)
au fost create, printre altele, în scopul examinării problemelor care rezultă din destrăma-
rea căsătoriei. În raportul său din 1985, el a făcut trimitere la cifrele care sugerau că apro-
ximativ 6 procente din căsătoriile încheiate în Irlanda s-au destrămat pănă la acea dată,
subliniind, totuşi, absenţa unei statistici exacte. Comitetul considera că părţile într-o relaţie
stabilă creată după destrămarea căsătoriei şi copiii din astfel de relaţii nu aveau un statut
juridic adecvat şi nu beneficiau de protecţie; cu toate acestea, el nu s-a pronunţat asupra
necesităţii sau posibilităţii în prezent a unei legislaţii cu privire la divorţ.
Într-un referendum naţional organizat la 26 iunie 1986, majoritatea au votat
împotriva unui amendament la Constituţie, care ar fi permis elaborarea unor dispoziţii
în legislaţia privind divorţul.
286
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
(d) Dispoziţiile legale care reglementează obligaţia ambilor părinţi ai unui copil năs-
cut în afara căsătoriei de a-l întreţine este similară cu cea care reglementează
obligaţia respectivă a părinţilor căsătoriţi.
(e) În materie de succesiune, nici o diferenţă nu va fi făcută între persoanele născute
din părinţi căsătoriţi şi cele din părinţi necăsătoriţi. Astfel, un copil născut în afara
căsătoriei are dreptul la o parte de moştenire a unuia din părinţi şi se bucură de
aceleaşi drepturi cu privire la proprietatea unui părinte care a lăsat după moarte
un testament în aceeaşi măsură ca şi copilul născut în căsătorie.
Nota explicativă la proiectul de lege precizează că orice schimbări fiscale im-
puse de noile măsuri propuse ar constitui obiectul unei legislaţii separate promovate
de Ministerul de finanţe.
3. Adopţia
37. Este în proces de elaborare şi o reformă a legii cu privire la adopţie, ca urmare
a publicării în iulie 1984 a raportului Comisiei de revizuire a serviciilor de adopţie. Această
Comisie a recomandat ca, la fel ca în prezent (paragraful 29 supra), cuplurile necăsătorite
să nu beneficieze de dreptul de a adopta în comun chiar şi copiii lor naturali.
38. Cererea dlui Roy Johnston, dnei Janice Williams- Johnston şi a fiicei lor,
Nessa Williams-Johnston (nr 9697/82) a fost adresată Comisiei la 16 februarie 1982.
Reclamanţii s-au plâns de absenţa în Irlanda a unei prevederi legale privind divorţul şi
recunoaşterea vieţii de familie a persoanelor care, după destrămarea căsătoriei, sunt
angajaţi într-o relaţie extraconjugală. Învocând acest motiv, ei au pretins a fi vicitimele
încălcărilor articolelor 8, 9, 12 şi 13 din Convenţie şi, de asemenea, a articolului 14
(combinat cu articolele 8 şi 12).
39. Comisia a declarat cererea admisibilă la 7 octombrie 1983.
În raportul său din 5 martie 1985 (articolul 31 din Convenţie), Comisia a con-
statat că:
- nu a avut loc nici o încălcare a articolelor 8 şi 12, prin aceea că dreptul la divorţ şi,
ulterior la recăsătorie nu este garantat de dispoziţiile Convenţiei (în unanimitate);
- nu a avut loc nici o încălcare a articolului 8 prin aceea că dreptul irlandez nu confe-
ră un statut de familie recunoscut primilor doi reclamanţi (cu douăsprezece voturi
contra unu);
- a avut loc o încălcare a articolelor 8 prin aceea că regimul juridic privind statutul
celui de al treilea reclamant potrivit dreptului irlandez nu a respectat viaţa de fami-
lie a celor trei reclamanţi (în unanimitate);
- nu a avut loc nici o încălcare a drepturilor primului reclamant garantate de articolul
9 (în unanimitate);
- nu a avut loc nici o încălcare a articolului 14 combinat cu articolele 8 şi 12, prin
aceea că primii doi reclamanţi nu au fost victimele discriminării potrivit dreptului
irlandez (douăsprezece voturi contra unu);
287
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
288
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
„Comisia poate fi sesizată printr-o cerere ... de orice persoană fizică, organizaţie neguvernamen-
tală sau grup de particulari care pretind a fi victime ale unei încălcări a drepturilor garantate de
Convenţie de către una din Părţile Contractante...”
44. Potrivit Guvernului - care deja a avansat un argument similar la timpul rele-
vant în faţa Comisiei- caracterul constituţional al fiecărei dispoziţii a dreptului irlandez
reclamate de către reclamanţi putea fi controlat de tribunalele irlandeze. Din moment
ce ei nu au epuizat astfel de remedii interne, Comisia a greşit declarând cererea lor
admisibilă.
45. Căile de recurs cerute de a fi epuizate de articolul 26 din Convenţie sunt
cele care vizează încălcările pretinse; ele trebuie să existe cu un grad suficient de
certitudine, atât în teorie cât şi în practică, în caz contrar ele nu vor fi suficient de ac-
cesibile şi efective. Statul reclamant trebuie, dacă el pledează pentru neepuizare, să
demonstreze satisfacerea acestor condiţii diferite (a se vedea, hotărârea în cauza de
Jong, Baljet şi van der Brink, Seria A nr. 77, p. 19, paragraful 39).
46. În măsura în care plângerile reclamanţilor vizează interzicerea divorţului
în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei irlandeze, nu este disponibilă nici o cale de
recurs efectiv.
289
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
1. Articolele 12 şi 8.
290
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Articolul 8
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-
mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.
291
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
„Menţionând articolul dat al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, am utilizat numai o parte
din paragrfaul articolului care recunoaşte dreptul la căsătorie şi la întemeierea familiei, dar nu şi
dispoziţiile ulterioare ale articolului privind egalitatea drepturilor după căsătorie, din moment ce ga-
rantăm numai dreptul la căsătorie.” (Collected Edition of the Travaux preparatoires, vol 1. p. 268).
(b) Articolul 8
55. Principiul care derivă din jurisprudenţa Curţii cu privire la articolul 8 este
după cum urmează.
(a) Garantând dreptul la respectarea vieţii de familie, articolul 8 presupune
existenţa unei familii (a se vedea hotărârea Marckx, precitată, Seria A nr. 31, p. 14,
paragraful 31).
(b) Articolul 8 se aplică „vieţii de familie” a familiei „nelegitime”, precum şi celei
„legitime” (ibid.)
(c) Deşi obiectivul esenţial al articolului 8 este de a proteja individul de inge-
rinţe arbitrare de către autorităţile publice, suplimentar, respectarea efectivă a vieţii
de familie poate comporta obligaţii pozitive. Cu toate acestea, în special în ceea ce
priveşte aceste obligaţii pozitive, noţiunea de „respectare” nu este clar definită: ţinând
cont de diversitatea practicilor respectate şi situaţiile din Statele Contractante, exigen-
ţele noţiunii vor varia considerabil de la caz la caz. Respectiv, acesta este un domeniu
în care Părţile Contractante se bucură de o largă marjă de apreciere la determinarea
măsurilor care trebuie adoptate pentru a asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei,
ţinând cont de necesităţile şi resursele comunităţii şi a individului (a se vedea hotă-
292
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
rârea din 28 mai 1985 în cauza Abdulazisi, Cabales şi Balkandali, Seria A nr. 94, p.
33-34, paragraful 67).
56. În speţă, este clar că reclamanţii, dintre care primii doi au locuit împreună
pe parcursul a cincisprezece ani (paragraful 11 supra), constituie o „familie” în sensul
articolului 8. Astfel, ei au dreptul la protecţia conferită de acest articol, indiferent de
faptul că relaţia lor nu este una de căsătorie.
Cu privire la această parte a cererii, apare întrebarea dacă o „respectare” efici-
entă a vieţii de familie a reclamanţilor impune asupra Irlandei o obligaţie pozitivă de a
introduce măsuri care ar permite divorţul.
57. Este adevărat că la acest capitol, articolul 8, conţinând o noţiune vagă de
„respectare” a vieţii de familie, se poate supune mai uşor unei interpretări evolutive de-
cât articolul 12. Totuşi, Convenţia trebuie să fie interpretată în ansamblul său şi Curtea
nu consideră că un drept la divorţ, care este exclus din articolul 12 (paragraful 54 supra),
poate fi dedus din articolul 8. Curtea nu neglijează dificultăţile primilor doi reclamanţi.
Totuşi, în opinia ei, deşi protecţia vieţii private sau de familie poate uneori necesita mij-
loace prin care soţii pot fi eliberaţi de datoria de a locui împreună (a se vedea hotărârea
în cauza Airey, Seria A nr. 32, p. 17, paragraful 33), angajamentele asumate de Irlanda
în lumina articolului 8 nu pot fi considerate de a impune o obligaţie de a introduce mă-
suri care ar permite divorţul şi recăsătoria solicitate de către reclamanţi.
58. Prin urmare, viaţa de familie a primilor doi reclamanţi a fost respectată.
59. Primii doi reclamanţi s-au plâns de faptul că în timp ce dl Roy Johnston nu
a fost capabil să obţină divorţ cu scopul de a se recăsători ulterior cu Janice Williams-
Johnston, alte persoane care domiciliau în Irlanda şi dispuneau de mijloace necesare
puteau obţine un divorţ în străinătate, care putea fi recunoscut de jure sau de facto
în Irlanda (paragrafele 19-21). Ei au afirmat că din această cauză ei au fost victime
ale discriminării, motivul fiind mijloacele financiare limitate, în exercitarea drepturilor
enunţate în articolul 8, în contradicţie cu articolul 14, care prevede:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată
fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau ori-
care alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere
sau orice altă situaţie.”
293
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
principii. În opinia ei, situaţiile a unor astfel de persoane şi a primilor doi reclamanţi nu
pot fi considerate similare.
61. Prin urmare, nu a avut loc o discriminare în sensul articolului 14.
4. Articolul 9
5. Concluzie
294
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
66. În opinia Curţii, nu a avut loc nici o ingerinţă a autorităţilor publice în viaţa
de familie a primului şi al doilea reclamanţi; Irlanda nu i-a impiedcat în nici un fel să
locuiască împreună în continuare şi, ei dispuneau de mai multe posibilităţi de a-şi
reglementa situaţia în modul optimal (paragraful 12 supra). Respectiv, unica întrebare
care este ridicată este dacă respectarea eficientă a vieţii lor de familie impune asupra
Irlandei o obligaţie pozitivă de a ameliora statutul lor (paragraful 55 (c) supra)
67. Curtea nu consideră necesar de a examina diferite aspecte ale dreptului
irlandez invocate de către reclamanţi şi enumerate în paragraful 65 supra. Ele au fost
prezentate în calitate de suport ilustrativ al plângerii generale care viza statutul lor (a
se vedea paragraful 48 supra) şi, ţinând cont de ele, Curtea se va concentra asupra
unor întrebări mai ample.
68. Este adevărat că anumite prevederi legislative elaborate în suportul vieţii de
familie nu sunt disponibile reclamanţilor. Cu toate acestea, la fel ca şi Comisia, Curtea
nu consideră posibil de a deduce din articolul 8 o obligaţie pentru Irlanda de a stabili
un statut pentru persoanele necăsătorite similar cu cel al persoanelor căsătorite.
Reclamanţii, de fapt, au evidenţiat că plângerile lor vizau numai cuplurile care
doreau să se căsătorească, dar erau legal incapabile de a o face şi nu acele cu-
pluri care au ales să locuiască împreună fără a se căsători. Oricum, chiar dacă este
circumscris în acest fel, revendicarea reclamanţilor nu poate în opinia Curţii, să fie
acceptată. Un număr de chestiuni reclamate sunt doar consecinţele incapacităţii de
a obţine desfacerea căsătoriei dlui Roy Johnston care să-i ofere posibilitatea de a se
căsători cu Janice Williams-Johnston, o situaţie, care nu este considerată de Curte in-
compatibilă cu prevederile Convenţiei. Cât priveşte alte întrebări, articolul 8 nu poate
fi interpretat ca impunând o obligaţie de a stabili un regim special pentru o categorie
specială de cupluri necăsătorite.
69. În consecinţă, nu a avut loc nici o încălcare a articolului 8 cu privire la acest
punct.
A. Articolul 8
70. Reclamanţii au pretins că, prin încălcarea articolului 8, a avut loc o ingerinţă
în respectarea vieţii lor de familie, ţinând cont de situaţia celei de-a treia reclamante
în conformitate cu dreptul irlandez. Suplimentar la punctele menţionate în paragrafele
(d) şi (e) din paragraful 65 supra, ei au citat următoarele chestiuni:
(a) poziţia referitoare la afiliere paternă a celei de-a treia reclamante (paragrafele 25
şi 26 supra);
(b) imposibilitatea pentru primul reclamant de a fi desemnat în calitate de cotutore
comun al celei de-a treia reclamante şi lipsa drepturilor paterne cu privire la copi-
lul său (paragraful 27 supra);
(c) imposibilitatea celei de-a treia reclamante de a fi legitimizată chiar şi de căsătoria
subsecventă a părinţilor ei (paragraful 28 supra);
295
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
După cum a subliniat Guvernul, cauza Marckx viza, în special, relaţia dintre
mamă şi copil. Totuşi, Curtea consideră că observaţiile sale cu privire la integrarea
copilului în cadrul familiei sale este aplicabilă în egală măsură la o situaţie similară cu
cea în speţă referitoare la părinţii care au constituit împreună cu fiica lor o familie pen-
tru mai mulţi ani, dar nu erau capabili să se căsătorească pentru motivul imposibilităţii
desfacerii căsătoriei anterioare a unuia dintre părinţi.
73. De asemenea, în acest context, Curtea va examina în mod special plân-
gerea generală cu privire la situaţia juridică a celei de-a treia reclamantă (a se vedea
mutatis mutandis, paragraful 67 supra): ea va lua în consideraţie, dar nu va examina
în mod separat, diferite aspecte ale dreptului irlandez enumerate în paragraful 70
supra. În orice caz, ea notează faptul că multe aspecte în cauză sunt în astfel de co-
relaţie încât modificarea legii cu privire la unul din reclamanţi poate avea repercusiuni
asupra celuilalt.
296
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
297
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
298
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ţii- ele ar putea constitui obiectul unei astfel de indemnizaţii. Cu toate acestea, Curtea
consideră că, în circumstanţele speciale ale cauzei, constatările încălcării cu privire la
acest punct constituie o satisfacţie echitabilă.
Prin urmare, revendicarea reclamanţilor nu poate fi acceptată.
C. Costuri şi cheltuieli de judecată
84. Reclamanţii au solicitat rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în
timpul procedurii în faţa Comisiei şi a Curţii. Ei nu au furnizat suficiente detaliile cu
privire la revendicărilor lor în anumite privinţe, dar au indicat la audierile în faţa Curţii
că ar putea să furnizeze informaţii în scris în caz de solicitare. Guvernul a prezentat
detaliile calculării onorariilor care trebuiau acoperite iniţial.
Cu toate acesea, Curtea consideră că acest aspect al aplicării articolului 50
poate fi, de asemnea, considerat gata pentru decizie.
85. Reclamanţii au beneficiat de asistenţă juridică în timpul procedurii în faţa
instituţiilor Convenţiei. Cu toate acestea, Curtea nu are nici un motiv de a pune la du-
bii că ei ar fi putut suporta costuri suplimentare la cele acoperite de asistenţa juridică
acordată sau că detaliile cantitative ale revendicărilor lor satisfac criteriile Curţii în
materie (a se vedea, printre altele, hotărârea în cauza Zimmermann şi Steiner din 13
iulie 1983, Seria A nr. 66, p. 14, paragraful 36).
Cu toate acestea, deşi procedura derulată la Strasbourg a condus la constata-
rea încălcării în ceea ce priveşte situaţia juridică a acelui de-al treilea reclamant, restul
plângerilor reclamanţilor au fost respinse. În aceste circumstanţe, Curtea consideră
că nu este adecvat de a acorda reclamanţilor suma integrală solicitată (20, 000 lire
irlandeze) (a se vedea hotărârea din 16 octombrie 1982 în cauza Le Compte, Van
Leuven şi de Meyer, Seria A nr. 54, p. 10, paragraful 21). Statuând pe o bază echita-
bilă, potrivit articolului 50, Curtea constată că reclamanţilor trebuie să li se acorde
12, 000 lire irlandeze cu titlul de costuri şi cheltuieli de judecată. La această sumă
trebuie să fie adăugată taxa pe valoare adăugată.
299
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
Marc-André Eissen
grefier
Parafat: R.R.
Parafat: M.-A. E.
300
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1
Raportul Comisiei, paragraful 34.
2
Ibidem, paragraful 38 (b).
3
Ibidem, paragraful 34.
4
Ibidem, paragraful 38 (e).
5
Ibidem, paragraful 35.
6
Ibidem, paragrafele 35 şi 36.
7
Ibidem, paragraful 38 (a).
301
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
1
Observaţiile dlui Gleeson la audierile din 23-24 iunie 1986.
2
“Prin urmare, se poate afirma că prevederea constituţională în vigoare este coercitivă cu privire la toate
persoanele, catolici şi necatolici, ale căror percepţii religioase nu interzic în mod absolut divorţul în toate
circumstanţele. Interdicţia este severă şi rigidă în mod inutil şi poate fi, în opinia noastră, considerată ca
fiind în contradicţie cu principiile acceptate ale libertăţii religioase aşa cum sunt declarate de Consiliul
Vaticanului şi oriunde” (Raportul Comisiei Neformale cu privire la Constituţie, 1967, paragraful 126, citat în
Raportul Comisiei Comune privind Destrămarea Căsătoriei, 1985, paragraful 7.8.8., document anexat la
memoriul Guvernului reclamat din 28 noiembrie 1985).
302
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1
A se vedea hotărârea din 7 decembrie 1976 în cauza Handyside, A 24, paragraful 49 şi hotărârea din 8
iulie 1986 în cauza Lingens, A 103, paragraful 41.
2
A se vedea hotărârea în cauza Young, James şi Webster din 13 august 1981, A 44, paragraful 63.
3
Ibid., loc. cit.
4
A se vedea paragrafele 19-21 ale hotărârii
303
JOHNSTONcontra
LAWLESS ŞI ALŢII
IRLANDEI
contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
304
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
situaţia juridică a părinţilor lui/ei şi a familiilor lor care depinde de faptul dacă el sau ea
este un copil al unui cuplu căsătorit sau este născut în afara căsătoriei.
De asemenea, notez faptul că în calitate de fiică a primului reclamant, care este
în continuare căsătorit din 1952, cea de-a treia reclamantă este un copil născut în
rezultatul unei relaţii de adulter: aceasta nu exclude aplicabilitatea în cazul ei, precum
şi în cazul oricărui copil născut în afara căsătoriei, a principiilor enunţate în speţă şi în
hotărârea în cauza Marckx.
2.Consider că în speţă Curtea trebuia să constate, la fel ca în cauza Marckx, nu
numai încălcarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, dar şi încălcarea
principiului nediscriminării.
În opinia mea, ultima încălcare este evidentă din faptul că situaţia juridică celui
de-al treilea reclamant, în calitate de copil născut în afara căsătoriei este diferită de
cea a unui copil legitim şi că situaţia juridică a primilor doi reclamanţi angajaţi în raport
cu sau cu privire la cel de-al treilea reclamant este diferită de cea a părinţilor unui copil
născut în căsătorie.
În acest context, faptele cauzei evidenţiază nu numai o încălcare a dreptului
la respectarea vieţii private şi de familie, dar, de asemenea, o încălcare a principiului
nedescriminării.
Aş dori să subliniez că principiul nedescriminării pare să fi fost încălcat cu privi-
re la primii doi reclamanţi, precum şi în raport cu cel de-al treilea reclamant, şi în ceea
ce priveşte acele aspecte ale situaţiei juridice al persoanelor vizate care nu se referă
la drepturile lor de succesiune şi la acele aspecte care nu sunt relevante.
IV. Satisfacţia echitabilă solicitată de către reclamanţi
1. Deşi, nu sunt de acord cu opinia majorităţii cu privire la punctele 2, 3, 4 şi
7 din dispozitivul hotărârii, sunt de acord, în principiu, cu decizia Curţii cu privire la
revendicarea reclamanţilor a satisfacţiei echitabile. Cu toate acestea, motivele mele
sunt într-o oarecare măsură diferite.
Reclamanţii nu sunt unicele victime ale situaţiei reclamate, care afectează într-
o manieră generală şi impersonală, fiecare persoană aflată în situaţii similare cu cea
în cauză.
În opinia mea, staisfacţia echitabilă care urmează a fi acordată reclamanţilor
în speţă trebuie în mod normal să constituie o rambursare a costurilor şi cheltuielilor
suportate în timpul procedurii în faţa Comisiei şi a Curţii şi nu trebuie să includă com-
pensaţia pentru prejudiciul material sau moral.
Oricum, o astfel de compensaţie poate fi justificată dacă există măsuri sau
decizii care, sub formă de dispoziţii de aplicare generală sau impersonală, ar afecta
reclamanţii în mod direct şi individual, ceea ce nu este relevant în cazul de faţă.
2. Cât priveşte cuantumul rambursării şi ţinând cont de decizia majorităţii cu
privire la fondul cauzei, sunt de acord cu punctul 8 din dispozitivul hotărârii.
305
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
306
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
26 martie 1987
Nota Grefei
1
Cauza poartă numărul 55/1994/502/584. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespuzătoare.
307
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
308
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
309
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
310
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
311
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
312
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
313
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
25. Articolul 3 (amendat prin ordonanţa nr. 110 din 1976) enumeră anumite
autorităţi, inclusiv comandantul suprem al forţelor armate, împuternicite să solicite
efectuarea unui control al personalului.
26. Potrivit articolului 4, controlul personalului nu poate fi exercitat decât cu pri-
vire la anumite posturi de importanţă majoră pentru securitatea naţională. Posturile în
cauză sunt divizate în două categorii (skyddsklaser), în funcţie de importanţa lor vitală
pentru securitatea naţională. Decizia de a clasifica un post în categoria de securitate I
este luată de Guvern, pe când dreptul de a atribui un post la cea de-a doua categorie
de securitate este delegat autorităţii în cauză.
27. În conformitate cu articolul 6, solicitările de comunicare a informaţiilor pen-
tru scopurile unui control al personalului trebuie să fie adresate Consiliului naţional
de poliţie şi trebuie să vizeze numai persoana pe care intenţionează s-o numească
în această funcţie.
28. Articolele 8 şi 9 precizează care informaţii pot fi furnizate autorităţii respon-
sabile de desemnare.
Dacă postul în cauză face parte din prima categorie de securitate, Consiliul na-
ţional de poliţie poate, în temeiul articolului 8, furniza ansamblul informaţiilor cu privire
la persoana vizată disponibile în registrul secret sau în orice alt fişier al poliţiei. Dacă
postul face parte din cea de-a doua categorie, Consiliul poate, în temeiul articolului 9
(amendat prin ordonanţa nr. 505 din 1972), furniza numai anumite informaţii specifice
cu privire la persoana vizată, şi anume:
“1. dacă aceasta a fost condamnată sau suspectată de a fi comis infracţiunile penale menţionate
în paragraful 1 din legea din 21 martie 1952 (nr. 98) care enunţă dispoziţii speciale cu privire la
măsurile de anchetare dispuse în anumite cauze penale (lag med särskilda bestämmelser om
tvängsmedel i vissa brottmäl) sau cele menţionate în capitolul 12, paragraful 7 sau 8 din Codul
penal - în special crimele împotriva ordinii publice, securităţii naţionale sau guvernului - “sau dacă
a fost condamnată sau suspectată de tentativa sau conspiraţia de a comite astfel de crime;
2. dacă a fost condamnată sau suspectată de comiterea unor astfel de acte care constituie crime
împotriva securităţii statului sau care sunt destinate şi susceptibile de a cauza răsturnarea în mod
violent a guvernului democratic sau să compromită independenţa statului; precum şi dacă a fost
condamnată sau suspectată de o tentativă sau conspiraţie de a comite astfel de crime;
3. dacă este suspectată în aceste activităţi sau pentru orice alte motive, de a fi pregătită să partici-
pe în acţiunile vizate de paragrafele 1 şi 2.”
314
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
315
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
D. Garanţii
1. Ministerul Justiţiei
35. Pe parcursul anilor, Ministerul Justiţiei a exercitat o supraveghere asupra
poliţiei de securitate şi asupra măsurilor de control al personalului. Au fost efectuate
un anumit număr de investigaţii mai mult sau mai puţin aprofundate. În rezultatul
acestor investigaţii nu a fost elaborat nici un raport. Cu toate acestea, Guvernul a
declarat că deliberările care au avut loc între minister şi Consiliul naţional de poliţie au
condus la amendarea atât a instrucţiunilor publice cât şi a celor cu caracter secret.
2. Cancelarul Justiţiei
36. Mandatul Cancelarului Justiţiei are o tradiţie lungă şi, în prezent, este pre-
văzut în capitolul 11, articolul 6, din Constituţie. Funcţiile şi competenţele corespunză-
toare sunt definite în legea din 1975 privind controlul asigurat de Cancelarul Justiţiei
(lag 1975:1339 om justitiekanslerns tillsyn) şi în instrucţiunea Guvernului cu privire la
acesta (förorodning 1975:1345 med instruktion för justitiekanslern).
Obligaţiile Cancelarului Justiţiei, aşa cum sunt atribuite de Parlament (riksdag),
includ controlul autorităţilor publice şi a angajaţilor acestora în scopul asigurării exer-
citării puterilor lor în conformitate cu legea şi regulamentul aplicabil. În această ca-
pacitate, el frecvent primeşte şi examinează plângerile cetăţenilor. De asemenea, el
trebuie să acţioneze din numele Guvernului în vederea garantării drepturilor statului şi
trebuie să asiste Guvernul prin consultaţii şi cercetări în materii juridice.
El este numit de Guvern şi este inamovibil. Potrivit capitolului 11, articolul 6, din
Constituţie, Cancelarul Justiţiei se subordonează Guvernului. Cu toate acestea, artico-
lul 7 din acelaşi capitol prevede: “Nici o autoritate publică,”- inclusiv Guvernul - “Parla-
mentul sau organul de decizie al unui municipiu nu poate determina modul în care o
autoritate administrativă”- inclusiv Cancelarul Justiţiei - “trebuie să decidă într-o cauză
particulară care vizează exerciţiul autorităţii publice împotriva unui subiect privat sau
împotriva unui municipiu, sau care vizează aplicarea dispoziţiilor legislaţiei în vigoare.”
Cancelarul are dreptul să participe la toate deliberările ţinute de către instanţele
de judecată sau autorităţile administrative, dar fără a-şi exprima opinia. De asemenea,
el are dreptul de acces la toate dosarele şi alte documente ţinute de către autorităţi.
Toate autorităţile publice, precum şi angajaţii lor sunt obligate să furnizeze in-
formaţii şi rapoarte la solicitarea acestuia (paragraful 41 infra).
În capacitatea sa de control, el poate institui proceduri penale împotriva funcţio-
narilor publici sau poate reclama dispunerea unor măsuri disciplinare împotriva lor.
Cancelarul poate deferi ombudsmanului parlamentar, în baza unui acord reci-
proc, cauzele care implică plângerile individuale, precum şi vice-versa. Astfel, plânge-
rile identice vor fi examinate în practică de către cancelar sau de către ombudsman
şi nici într-un caz de ambii.
37. Consiliul naţional de poliţie, fiind o autoritate publică, activităţile acesteia,
inclusiv controlul asupra personalului se supun controlului din partea Cancelarului.
316
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
3. Ombudsmanul parlamentar
317
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
Ombudsmanul îşi exercita funcţia de control atât ca urmare a unei plângeri in-
dividuale cât şi prin efectuarea inspecţiilor sau a altor investigaţii pe care le consideră
necesare.
Examinarea unei chestiuni este concluzionată de un raport în care ombud-
smanul indică dacă măsura contravine legii sau este inadecvată în altă privinţă. Om-
budsmanul poate, de asemenea, enunţa propuneri care au drept scop promovarea
aplicării uniforme şi adecvate a legislaţiei.
Rapoartele ombudsmanului exprimă opiniile lui personale. Eficacitatea practi-
că a declaraţiilor sale depinde de abilitatea lui de a convinge organul de decizie sau
autorităţile în cauză. Cele din urmă frecvent, dar nu în mod constant, menţin opinia
ombudsmanului (a se vedea Gustaf Petrén/Hans Rgnemalm, Sveriges Grundlagar,
Stockholm 1980, p. 327).
Ombudsmanul poate intenta o urmărire penală sau o procedură disciplinară
împotriva unui funcţionar care a comis o infracţiune, neonorând obligaţiile în exercita-
rea funcţiei lui oficiale.
Ombudsmanul poate asista la deliberările unei instanţe de judecată sau a unei
autorităţi administrative şi poate beneficia de acces la procesele lor verbale şi alte
documente. Instanţele de judecată, autorităţile administrative şi funcţionarii civili în
administraţia locală şi centrală sunt obligaţi să furnizeze ombudsmanului informaţiile
şi rapoartele pe care le solicită. În exerciţiul funcţiilor sale, ombudsmanul poate solici-
ta asistenţa oricărui procuror.
39. În contextul celor menţionate anterior, Consiliul naţional de poliţie şi ac-
tivităţile desfăşurate de acesta sunt supuse controlului din partea ombudsmanului
parlamentar.
Potrivit informaţiei furnizate de grefier ombudsmanului parlamentar, procedura
respectată în cazul plângerilor individuale este după cum urmează. După depunerea
plângerii, ombudsmanul responsabil contactează Consiliul sau autoritatea solicitantă
(paragraful 25 supra). Ulterior, ombudsmanului îi vor fi furnizate informaţii orale cu privi-
re la circumstanţele cauzei şi i se va acorda posibilitatea de a examina documentele şi
dosarele relevante. Această informaţie nu este inclusă în nici unul din registrele ţinute
de ombudsman, pentru a evita problema păstrării caracterului secret al informaţiei. Om-
budsmanul îşi adoptă opinia bazându-se pe ancheta menţionată anterior şi pe rezultate-
le oricăror alte investigaţii derulate. Raportul lui este totdeauna prezentat în scris şi este
accesibil publicului. Prin urmare, el nu conţine nici o informaţiei cu caracter secret.
Începând cu 1969 au fost depuse cel puţin opt plângeri individuale referitoare la
sistemul de control al personalului. Patru din ele erau plângeri de natură generală şi
au fost depuse de reclamanţi notorii. După investigarea circumstanţelor de fapt care
stăteau la baza altor patru plângeri, ombudsmanul a clasat două din ele numai după
formularea unor criticii speciale în privinţa anumitor aspecte (rapoartele din 20 fe-
bruarie 1984 în cauza 684-1983 şi din 15 februarie 1985 în cazul 2316-1984). Critica
exprimată de ombudsman în raportul din 20 februarie 1984 a influenţat comandantul
suprem, potrivit unei hotărâri recente emise de Curtea pentru soluţionarea litigiilor de
318
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
muncă (nr. 28 din 12 martie 1986), să schimbe practica precedentă privind aplicarea
articolului 19 din ordonanţă.
4. Comisia parlamentară pentru justiţie (riksdagens justitieutskott)
40. Comisia parlamentară permanentă pentru justiţie este compusă din cinci-
sprezece membri ai Parlamentului desemnaţi pe o bază proporţională. Începând cu
anul 1971, ea examinează sumele alocate pentru Departamentul de securitate a poli-
ţiei şi, aproape în fiecare an, cheltuielile acestui departament, organizarea şi activită-
ţile lui. Potrivit Guvernului, un interes major a fost manifestat faţă de problemele care
vizează ordonanţa privind controlul personalului şi aplicarea ei, precum şi evaluarea
influenţei pe care o au membrii nespecializaţi al Consiliului naţional de poliţie asupra
activităţii Departamentului de securitate. În mod normal, Comisia face un schimb re-
ciproc de informaţii în timpul audierilor purtătorilor de cuvânt ai Consiliului naţional de
poliţie şi ai Departamentului de securitate, precum şi în timpul vizitelor efectuate în
mod regulat. Astfel de vizite au fost efectuate în primăvara anului 1977, toamna anului
1979 şi primăvara anului 1983. În primăvara anului 1983, au avut loc discuţii speciale
între membrii Comisiei parlamentare şi parlamentarii membri ai Comisiei naţionale de
poliţie. În primăvara anului 1981, Comisia a solicitat şi a primit un raport special. În
primăvara anului 1982, Comisia a organizat o audiere împreună cu comisarul poliţiei
naţionale şi şeful Departamentului de securitate.
Potrivit Guvernului, secretarul principal al Comisiei a confirmat faptul că mem-
brii comisiei, în timpul vizitelor efectuate, au beneficiat de acces deplin la registre şi
că ei, de asemenea, au examinat registrul ţinut de către Departamentul de securitate.
De asemenea, membrii au discutat diferite aspecte referitoare la ţinerea registrului cu
funcţionarii responsabili pentru înscrieri şi comunicarea informaţiilor Comisiei în cazul
efectuării unui control al personalului.
5. Principiul accesului liber la documentele publice
41. Potrivit capitolului 2, articolul 2, din legea cu privire la libertatea presei
(tryckfrihetsförordningen), care este parte componentă a Constituţiei suedeze, fieca-
re persoană are dreptul de a avea acces la un document public, cu excepţia dacă, în
anumite domenii definite, astfel de acces este limitat de lege.
La momentul faptelor, prevederile principale care reglementau aceste limitări
se conţineau în legea privind restricţiile asupra dreptului la acces la documente pu-
blice (lag om inskränkningar i rätten att utbekomma allmänna handlingar 1937:249,
“legea din 1937”), în vigoare până la 1 ianuarie 1981.
În termenii articolului 11 din legea din 1937 (amendată), “informaţii detaliate
înscrise în aceste registre menţionate în legea cu privire la registrul penal general (lag
om allmänt kriminalregister 1963:197) sau în legea cu privire la registrul poliţiei (lag
om polisregister m.m 1956:94) pot să nu fie divulgate decât în cazurile sau în modul
prevăzute de aceste legi”. Potrivit articolului 3 din legea cu privire la registrul poliţiei
(amendat prin legea 1977:1032, în vigoare până la 1 martie 1985):
“Extrasele din registrele poliţiei sau informaţiile cu privire la conţinutul acestora pot fi comunicate
la solicitarea:
319
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
La 1 ianuarie 1981, legea din 1937 a fost înlocuită cu legea privind informaţiile
cu caracter secret din 1980 (sekretesslagen, 1980:100), iar clauze similare se conţin
în capitolul 7, articolul 17 din această lege.
Curtea nu cunoaşte nici o ordonanţă specială care să autorizeze persoanele în
situaţia reclamantului să obţină extrase din registrele ţinute de poliţie.
42. Decizia adoptată de o autoritate, diferită de Parlament sau Guvern, de a
refuza accesul la un document poate constitui obiectul unui recurs judiciar (capitolul
2, articolul 15, din legea cu privire la libertatea presei).
În câteva cauze recent judecate de Curtea Administrativă Supremă, persoane-
lor li s-a refuzat accesul la informaţiile conţinute în registrul secret al poliţiei, deoarece
ei nu au obţinut sau nu au solicitat în prealabil o autorizare din partea Guvernului, exi-
genţă impusă de articolul 3 din legea cu privire la registrele poliţiei precitată (Anuarul
Curţii Administrative Supreme -1981:Ab 100 şi Ab 1982:Ad 85).
Faptele cauzei sunt compatibile cu cele precedente, deoarece Guvernul s-a de-
clarat competent de a examina cererea dlui Leander de a avea acces la informaţiile cu
privire la persoana lui comunicate de Consiliul naţional de poliţie (paragraful 16 supra).
Cu toate acestea, persoana vizat nu beneficiază nici de un recurs - atât în
faţa Guvernului cât şi în faţa tribunalelor administrative - împotriva deciziei Consiliului
naţional de poliţie de a comunica informaţii autorităţii solicitante, din moment ce ea
nu este considerată parte la procedura de comunicare în faţa Consiliului naţional de
poliţie (a se vedea decizia Curţii Administrative Supreme din 20 iunie 1984 în cauza
1509-1984).
43. Chiar dacă un anumit document are un caracter secret, Guvernul dispune
în mod constant de o putere discreţionară de a-l divulga şi orice persoană care este
parte la o procedură judiciară sau administrativă în care documentul este relevant
poate în continuare beneficia de accesul la acesta. Dispoziţiile fundamentale în acest
context se conţineau, până la 30 decembrie 1980, în articolul 38 din legea din 1937
(amendată prin legea 1974: 567) care prevedea:
“În cazul în care se consideră necesar în scopul garantării securităţii publice sau a drepturilor
persoanelor, Guvernul poate, fără a fi supus restricţiilor prevăzute de prezenta lege, să autorizeze
comunicarea documentelor.
320
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Dacă un document cu acces limitat este considerat de a fi important în calitate de probă într-un
proces sau anchetă desfăşurată de poliţie într-o materie penală, tribunalul care examinează cauza
sau care este competent să se pronunţe asupra chestiunilor referitoare la o anchetă a poliţiei poate
ordona comunicarea documentului în cauză pentru a fi utilizat în timpul procesului, cât şi ofiţerului
responsabil pentru anchetă. Oricum, precedenta dispoziţie nu vizează documentele menţionate în
articolele 1- 4, 31 şi 33. Dacă conţinutul documentului este de aşa natură încât persoana care l-a
redactat nu poate, în temeiul capitolului 36, articolul 5 paragrafele 2, 3 sau 4, din Codul de proce-
dură judiciară, să fie audiată în calitate de martor la acest subiect, el nu poate fi prezentat în cadrul
procedurii judiciare sau pe parcursul unei anchete a poliţiei; de asemenea, el nu poate fi prezentat
în cadrul procedurii judiciare sau pe parcursul anchetei poliţiei, cu excepţia unor circumstanţe spe-
ciale, dacă, în consecinţă va fi divulgat un secret profesional.
Începând cu data de 1 ianuarie 1981, dispoziţii corespondente se conţin în capitolul 14, articolele 5
şi 8 din legea cu privire la secret din 1980.
6. Indemnizaţia
321
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
1. Scopul legitim
322
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
323
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
324
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
În mod evident, ingerinţa în cauză a afectat negativ interesele legitime ale dlui
Leander prin consecinţele pe care le-a avut asupra posibilităţilor lui de acces la anumite
posturi sensibile în cadrul serviciului public. Pe de altă parte, dreptul de acces la servi-
ciul public nu este garantat de Convenţie (a se vedea, inter alia, hotărârea din 28 august
1986 în cauza Kosiek, Seria A, nr. 105, p. 20, paragrafele 34-35), şi indiferent de aceste
consecinţe, ingerinţa nu-l împiedică pe reclamant să se bucure de viaţa lui privată.
În aceste circumstanţe, Curtea acceptă că statul reclamat a beneficiat de o
largă marja de apreciere la evaluarea necesităţii sociale imperioase în speţă şi, în
particular, la alegerea modalităţilor de realizare a scopului legitim de protecţie a se-
curităţii naţionale.
59. Cu toate acestea, Curtea trebuie să fie convinsă de existenţa garanţiilor
adecvate şi eficiente împotriva abuzului, ţinând cont de faptul că pentru scopul pro-
tecţiei securităţii naţionale sistemul securităţii secrete destinat s-o protejeze poate
crea riscul de a submina sau chiar distruge democraţia (a se vedea hotărârea din 6
septembrie 1978 în cauza Klass şi alţii, Seria A nr. 28, p. 23-24, paragrafele 49-50).
Reclamantul a susţinut că sistemul suedez de control al personalului nu i-a
asigurat astfel de garanţii, dat fiindcă el nu a beneficiat de posibilitatea de a contesta
caracterul exact al informaţiei înregistrate cu privire la propria persoană.
60. Guvernul a invocat douăsprezece garanţii diferite, care, în opinia lui, acor-
dau în ansamblu o protecţie suficientă:
(i) existenţa controlului personalului este făcută publică prin ordonanţa privind con-
trolul personalului;
(ii) există o clasificare a posturilor sensibile de diferite categorii de securitate (para-
graful 26 supra);
(iii) numai informaţiile relevante pot fi colectate şi comunicate (paragrafele 18-20, 28
şi 30 supra);
(iv) pot fi solicitate numai informaţiile cu privire la persoana candidat la desemnare
(paragraful 27 supra);
(v) în componenţa Consiliului naţional de poliţie intră şi parlamentari (paragraful 29
supra);
(vi) informaţiile pot fi comunicate persoanei în cauză; cu toate acestea, Guvernul a
afirmat că nu există antecedente de acest gen, cel puţin în termenii dispoziţiilor
în vigoare înainte de 1 octombrie 1983 (paragraful 31);
(vii) decizia de a desemna sau nu persoana în cauză trebuie să fie adoptată de auto-
ritatea solicitantă şi nu de Consiliul naţional de poliţie (paragraful 34 supra);
(viii) un apel împotriva acestei decizii poate fi adresat Guvernului (paragraful 16 supra);
(ix) controlul este efectuat de Cancelarul Justiţiei (paragraful 35 supra);
(x) de asemenea, controlul este efectuat de Cancelarul Justiţiei (paragraful 36-37
supra);
(xi) controlul este efectuat de ombudsmanul parlamentar (paragraful 38-39 supra);
325
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
326
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
327
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
73. În cele din urmă, reclamantul a pretins încălcarea articolului 13 care prevede:
“Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate,
are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar da-
tora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
În primul rând, el s-a plâns de faptul că nici el şi nici avocatul lui nu au beneficiat
de dreptul de a primi şi de a comenta dosarul pe baza căruia autorităţile au adoptat
decizia lor (paragraful 62, nr. (vi) supra). De asemenea, el a obiectat că nu a benefici-
at de dreptul de a se adresa unei autorităţi independente competentă să emită o deci-
zie obligatorie cu privire la exactitatea şi modul de comunicare a informaţiei colectate
cu privire la propria persoană (paragraful 42 supra).
Atât Guvernul, cât şi Comisia şi-au exprimat dezacordul vizavi de aceste punc-
te litigioase.
74. Pentru a interpreta articolul 13, sunt relevante următoarele principii generale:
(a) în cazul în care o persoană, în mod plauzibil, pretinde a fi victima unei
încălcări a drepturilor enunţate în Convenţie, ea trebuie să beneficieze de o cale de
328
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
recurs în faţa unei autorităţi naţionale pentru a obţine o decizie şi, dacă este cazul, o
reparaţie (a se vedea, inter alia, hotărârea în cauza Silver şi alţii, Seria A, nr. 61, p.
42, paragraful 113);
(b) “instanţa” la care se face trimitere în articolul 13 (art. 13) nu trebuie să fie ne-
apărat o autoritate judiciară, dar puterea şi garanţiile pe care le acordă sunt relevante
la stabilirea faptului dacă calea de recurs disponibilă este suficientă;
(c) deşi, un recurs separat nu poate satisface integral exigenţele articolului 13
(art. 13), acest obiectiv este realizat de ansamblul remediilor prevăzute de dreptul
intern (ibid.);
(d) articolul 13 (art. 13) nu garantează un recurs care ar permite contestarea le-
gilor unui Stat Contractant în faţa unei autorităţi naţionale pentru motivul de a contra-
veni prevederilor Convenţie sau normelor interne echivalente (a se vedea hotărârea
din 21 februarie 1986 în cauza James şi alţii, Seria nr. 98, p. 47, paragraful 85).
75. Curtea a declarat că, în circumstanţele cauzei, articolul 8 nu cerea ca dlui
Leander să-i fie comunicată informaţia cu privire la propria persoană eliberată de
către Consiliul naţional de poliţie (paragraful 66 supra). Convenţia trebuie interpretată
în ansamblul său şi, respectiv, aşa cum a reamintit Comisia în raportul său, orice in-
terpretare a articolului 13 trebuie să fie în armonie cu spiritul Convenţiei. Prin urmare,
Curtea, ţinând cont de concluziile adoptate cu privire la articolul 8, declară că refuzul
de a comunica informaţiile în cauză nu constituie în sine şi în circumstanţele cauzei o
încălcare a articolului 13 (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Klass şi
alţii, Seria A, nr. 28, p. 30-32, paragraful 68).
În circumstanţele cauzei, “un recurs efectiv” în sensul articolului 13 este un
remediu care este eficient în măsura posibilă, ţinând cont de limitările inerente siste-
mului de verificări secrete a candidaturilor pentru ocuparea posturilor de importanţă
din perspectiva securităţii naţionale. Prin urmare, rămâne a fi examinate diferite căi de
recurs disponibile reclamantului în conformitate cu legislaţia suedeză pentru a stabili
dacă ele au fost “efective” în acest sens restrâns (ibid., p. 31, paragraful 69).
76. Este incontestabil faptul că reclamantul a formulat plângeri plauzibile în te-
meiul dispoziţiilor Convenţiei cel puţin în ceea ce priveşte articolul 8 şi că, respectiv, el
avea dreptul de a beneficia de un recurs efectiv pentru a-şi exercita drepturile garantate
de acest articol aşa cum ele sunt protejate de dreptul suedez (a se vedea hotărârea în
cauza James şi alţii, Seria A nr. 98, p. 47, paragraful 84 şi, de asemenea, hotărârea din
8 iulie 1986 în cauza Lithgow şi alţii, Seria A nr. 102, p. 74, paragraful 205).
77. Guvernul a afirmat că legislaţia suedeză oferă suficiente căi de recurs po-
trivit articolului 13, şi anume
(i) o cerere oficială de candidare la post şi în caz de eşec, un recurs care poate
fi depus la Guvern;
(ii) o cerere la Consiliul naţional de poliţie de a obţine accesul la registrul secret
al poliţiei în temeiul legii cu privire la libertatea presei şi, în caz de refuz, un recurs
care poate fi depus la tribunalele administrative;
329
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
330
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Marc-André Eissen
grefier
Parafat : R.R.
Parafat : M.-A. E.
331
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
332
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
333
LEANDER contra IRLANDEI
LAWLESS REGATULUI SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
334
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
27 octombrie 1987
PROCEDURA
1
Cauza poartă numărul 44/1993/439/518. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-
siei) corespunzătoare.
335
PUDAS contra
LAWLESS contra
SUEDIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
336
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
337
PUDAS contra
LAWLESS contra
SUEDIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
a pasagerilor şi bunurilor pe rutele indicate în cererea sa. Printr-o altă decizie emisă
în aceiaşi zi, prefectura a retras licenţele reclamantului şi a dlui Wälimaa pentru trans-
portul interurban, printre altele pentru următoarele motive:
„Perspectivele pentru viitorul serviciu de transport oferite de Compania comitetului, includ un serviciu
regulat de transportare cu autobuze care urmează a fi creat între localităţile în cauză. În opinia pre-
fecturii, un astfel de plan va facilita crearea în zonă a unei reţeli mai eficiente de rute şi coordonarea
trasnsportului pe o singură rută. Ţinând cont de aceasta, prefectura consideră că serviciile de trans-
port în zonă vor fi ameliorate în aşa fel încât licenţa solicitată de către Compania comitatului nu poate
fi refuzată. Prin urmare, licenţele eliberate anterior reclamantului şi dlui Wälimaa vor fi retrase”.
În temeiul unei ordonanţe emise ulterior, licenţa dlui Pudas expira în ziua în
care decizia de retragere din 17 august devinea definitivă. În scurt timp după aceasta,
Compania comitatului de transport a reziliat contractul cu compania dlui Wälimaa şi
a asociaţilor lui privind gestionarea unui serviciu de autobuze pe rutele acoperite de
noua sa licenţă.
C. Apelurile depuse de dl Pudas împotriva retragerii licenţei
13. Reclamantul a introdus un apel la Consiliul de transport (transportrådet),
reclamând printre altele următoarele. Cererea Companiei de transport a comitatului
pentru obţinerea unei licenţe pentru rutele acoperite de licenţa reclamantului a fost
motivată nu de un interes public de ameliorare a serviciului de transport, dar de un
acord între companie şi dl Wälimaa (paragrafele 11 şi 12 supra). Numai în baza unor
motive foarte serioase, aşa ca comportamentul inadecvat al deţinătorului licenţei, se
poate justifica retragerea licenţei. Dispunând retragerea licenţei reclamantului, pre-
fectura a făcut abstracţie de interesele lui. În cele din urmă, serviciile de transport pe
rutele vizate nu puteau fi îmbunătăţite numai dacă erau gestionate de dl Wälimaa şi
asociaţii lui şi nu de reclamant.
Consiliul de trasport a respins apelul la 14 mai 1982.
14. În continuare, dl Pudas a introdus un recurs la Guvern (Ministerului trans-
portului şi a comunicaţiilor), în care s-a referit la argumentele prezentate Consiliului
de transport.
15. Guvernul a respins apelul la 21 octombrie 1982. Ca răspuns la o cerere
ulterioară din partea reclamantului, Guvernul a refuzat la 13 ianuarie 1983 de a ree-
xamina decizia sa adoptată anterior.
338
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
339
PUDAS contra
LAWLESS contra
SUEDIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
340
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
26. În cererea sa din 30 martie 1983 adresată Comisiei (nr 10426/83), dl Pudas
s-a plâns că decizia de a retrage licenţa de transportare a pasagerilor pe anumite
rute interurbane a constituit o încălcare a prevederilor articolului 1 al protocolului 1.
De asemenea, el a pretins că a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1 din
Convenţie, invocând lipsa posibilităţii de a reexamina decizia de retragere de către
o instanţă de judecată. În plus, reclamantul a invocat articolul 13, susţinând că nu a
beneficiat de „un recurs efectiv” împotriva deciziei în cauză.
341
PUDAS contra
LAWLESS contra
SUEDIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
29. Având în vedere tezele prezentate, este necesar de a statua în primul rând
asupra aplicabilităţii acestui text şi, în mod special, dacă în speţă este vorba despre
o „decizie” asupra unui „drept cu caracter civil”.
342
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
343
PUDAS contra
LAWLESS contra
SUEDIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
344
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
38. Prin urmare, contestaţia dintre dl Pudas şi autorităţile suedeze vizează „un
drept cu caracter civil” şi, respectiv, articolul 6 paragraful 1 se aplică în speţă.
B. Cu privire la aplicarea articolului 6 paragraful 1
39. Guvernul a admis faptul că, în cazul în care Curtea ar fi constatat că articolul
6 paragraful 1 este aplicabil, reclamantul nu ar fi beneficiat de garanţiile instituite de
acest text. Cu toate acestea, Curtea trebuie să examineze dacă dl Pudas a beneficiat
de „dreptul la un tribunal”, garantat de articolul 6 paragraful 1 (a se vedea hotărârea
din 21 februarie 1975 Golder, Seria A nr. 18, p. 18, paragraful 36).
40. Contestaţia în cauză a fost soluţionată de Guvern (Ministerul transportului şi
a comunicaţiilor) în calitatea sa de autoritate de ultimă instanţă (paragraful 22 supra).
Decizia Guvernului de a respinge apelurile dlui Pudas împotriva retragerii licenţei lui
de către prefectură nu a fost susceptibilă unui control al legalităţii măsurii nici din par-
tea instanţelor ordinare de judecată şi nici de tribunalele administrative, sau de către
un alt organ care ar putea fi considerat „tribunal” în termenii articolului 6 paragraful 1
(paragraful 23 supra).
41. În mod evident, titularii unei licenţe de transport interurban pot contesta
legalitatea retragerii acesteia solicitând Curţii Administrative Supreme să redeschidă
procedura. Oricum, pentru motivele enunţate în hotărârea din 23 septembrie 1982
Sporrong şi Lönnroth (Seria A nr. 52, p. 31, paragraful 86), acest remediu extraordinar
nu satisface exigenţele impuse de articolul 6 paragraful 1.
C. Concluzie
42. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 paragraful 1.
3. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 13
43. Reclamantul a pretins că a fost privat de orice „recurs efectiv în faţa unei
instanţe naţionale” impotriva situaţiei de care se plânge.
Ţinând cont de decizia sa cu privire la articolul 6 paragraful 1, Curtea, la fel ca şi
Comisia, nu consideră necesar de a examina cauza sub aspectul articolului 13, deoa-
rece exigenţele lui sunt mai puţin restrictive şi în speţă sunt absorbite de cele impuse
de articolul 6 paragraful 1 (a se vedea hotărârea precitată W. c. Regatului Unit, Seria
A nr. 121, p. 37, paragraful 86).
4. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 1 al Protocolului Nr. 1
44. În faţa Comisiei, reclamantul a pretins că retragerea licenţei de transportare
interurbană şi modul în care această decizie a fost executată, a constituit o încălcare a
articolului 1 al Protocolului nr. 1, care în substanţă garantează dreptul la proprietate.
Deşi Comisia a declarat această cerere inadmisibilă, reclamantul a menţinut-o
în memoriul său prezentat Curţii. Cu toate acestea, el nu a revenit la acest subiect
pe parcursul audierii publice ulterioare. În aceste circumstanţe, Curtea consideră
că ea nu trebuie să examineze dacă este competentă de a examina plângerea sub
aspectul articolului 1 al Protocolului nr. 1 şi, prin urmare, dacă a avut loc o încălcare
a acestei prevederi.
345
PUDAS contra
LAWLESS contra
SUEDIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
346
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
347
PUDAS contra
LAWLESS contra
SUEDIEI
IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
Marc-André Eissen,
grefier
Parafat: R.R.
Parafat: M.-A. E.
348
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1
Hotărârea din 27 iunie 1968, Seria A , nr. 7, p. 23, paragraful 8.
349
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
350
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
F. contra ELVEŢIEI
(Cererea nr. 11329/85)
HOTĂRÂRE
18 decembrie 1987
351
F. contra ELVEŢIEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
352
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Curtea a audiat declaraţiile dlor Voyame şi Forni pentru Guvern, dlui Van-
denberghe pentru Comisie şi dlui Lob pentru reclamant, precum şi răspunsurile la
întrebările sale.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
353
F. contra ELVEŢIEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
354
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
În orice caz, potrivit articolului 113 al. 3, CST. [Constituţia federală], tribunalul federal trebuie să
aplice legile votate de Adunarea federală şi de hotărârile acestei Adunări care au o forţă generală.
Este deci obligatoriu de a se conforma fără a examina dacă ele derogă de la Constituţie. CEDO nu
a schimbat nimic în această privinţă. Ea nu modifică nici o separare a competenţelor, reglementată
de dreptul intern al ţării între legislator şi puterea judiciară supremă, şi nu conferă deci tribunalu-
lui federal alte competenţe decât cele care îi aparţin în temeiul Constituţiei şi a legii cu privire la
sistemul judiciar (hotărârea Curţii de drept public din 14 iunie 1983, în cauza Hofsteterr împotriva
procuraturii cantonului St-Gall, nepublicată). Astfel, problema dacă articolul 150 CC este compatibil
cu CEDO nu poate fi controlată de tribunalul federal; recursul fiind inadmisibil în această privinţă.”
355
F. contra ELVEŢIEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
A. Dispoziţii legale
21. În termenii articolului 54 din Constituţia federală elveţiană,
„Dreptul la căsătorie se află sub protecţia Confederaţiei. Nici un impediment în calea căsătoriei nu
poate fi întemeiat pe motive de confesie, origine a unuia sau altuia dintre soţi, conduita lor sau pe
oricare alt motiv. Va fi recunoscută ca fiind valabilă în toată Confederaţia căsătoria încheiată într-un
canton sau în stăinătate, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
(...).”
22. Dacă Codul civil recunoaşte dreptul la divorţ, dreptul la recăsătorire după
divorţ nu poate fi exercitat uneori decât după expirarea unui anumit termen. Articolul
150, intrat în vigoare în 1912, din Codul civil elveţian prevede următoarele:
„Pronunţând divorţul, judecătorul fixează un termen de un an cel puţin şi de doi ani cel mult, pe
parcursul căruia partea vinovată nu se poate recăsători; în caz de divorţ pronunţat din cauza adul-
terului, termenul poate fi extins la trei ani.
Durata sepapării efective pronunţată de judecător este inclusă în acest termen.”
B. Jurisprudenţa
23. Cu toate acestea jurisprudenţa a făcut flexibilă aplicarea acestei dispoziţii.
Astfel, într-o hotărâre din 16 decembrie 1981 în cauza X împotriva X, Tribunalul fe-
deral indica:
„[Interzicerea temporară de recăsătorie] este criticată de doctrină (vezi Bühler/Spühler, nr. 5 ad art.
150 CC şi referinţele), unii autori ajungând până la punctul de a propune renunţarea la dispoziţia
art. 150 CC, deoarece aplicarea sa este sursa numeroaselor inegalităţi şi deoarece este uşor de
a o eluda printr-o căsătorie în străinătate (Deschenaux/Tercier, Le mariage et le divorce, 2e ed.,
pag. 110).
Din 1912, Tribunalul federal menţiona că pedepsirea prin termenul de aşteptare implică o re-
stricţie considerabilă a libertăţii individuale şi a dreptului la căsătorie garantat de art. 54 al. 2 din
Consituţie: pentru ca ea să fie pronunţată, se menţiona, ar trebui ca să aibă loc o încălcare gravă
a obligaţiilor conjugale esenţiale, iar judecătorul ar trebui să fi dat dovadă de o anumită reţinere
în aplicarea art. 150 CC (ATF [Hotărârile Tribunalului federal elveţian] 38 II 62; vezi ATF 68 II 149
consid. 2, 69 II 353).
S-ar cuveni să se armonizeze interpretarea acestei dispoziţii legale cu întreaga jurisprudenţă
referitoare la divorţ, care tinde cel puţin spre o reglementare abstractă şi încearcă să evite sanc-
ţiunile prea dure ţinând cont de circumstanţele speţei: astfel adulterul nu este o cauză absolută a
divorţului (ATF 98 II 161 consid. 4b) şi noţiunea de concubin inocent în sensul art. 151 şi 152 CC
nu exclude orice greşeală (ATF 103 II 169 consid. 2 şi referinţele). În această viziune, reţinerea
în aplicarea art. 150 CC trebuie să fie mai sporită. Judecătorul nu va pronunţa o interdicţie de
recăsătorire decât cu dubla condiţie ca greşeala comisă să fie de o gravitate excepţională şi să
fi jucat un rol determinant în separarea cuplulului.” (Hotărârile Tribunalului federal elveţian, vol.
107, Iia parte, pag. 395).
356
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
„De câţiva ani, unii membri ai Parlamentului se îngrijorează de aplicarea, sau, mai bine zis, de ne-
aplicarea, articolului 150 (Petites questions Obrecht et Bourgknecht), interpellation Schaffer, REC
[Revues de l’etat civil] 31, 1963, 228, 32, 1964, 82/83). Şi presa, la rândul său, a abordat această
problemă (Beobachter din 15 iunie 1956 „Wer Geld hat, darf heiraten”).
Despre ce este vorba? Potrivit articolului 150, judecătorul trebuie să interzică soţilor vinovaţi dreptul
de a se recăsători o anumită perioadă. Dar încălcarea acestei interdicţii nu prejudiciază nici într-un
fel validitatea căsătoriei încheiate ignorând această interdicţie (Götz, nr. 10 şi 14 ad art. 104). O ase-
menea încălcare totuşi nu se poate produce în Elveţia, unde ea presupune din partea unul funcţionar
civil de stat o încălcare gravă a obligaţiilor sale de stat, mai exact complicitatea sa. S-ar putea întâm-
pla, pe de altă parte, ca un soţ căruia i-a fost interzis să se recăsătorească, să plece în străinătate,
preferabil în Regatul Unit, pentru a încheia acolo o căsătorie legitimă. La întoarcere în Elveţia, el va
solicita ca căsătoria lui să fie înscrisă în registrul stării civile. Având în vedere articolele 104 şi 130,
această inscripţie nu poate să-i fie refuzată. Mai mult decât atât, dispoziţiile cantonale ale poliţiei ar
putea prevedea chiar o sancţiune penală; este cazul cantoanelor Bâle-Ville şi Bâle-Campagne. Bine-
înţeles că o persoană de bună credinţă poate ajunge la concluzia că este sufieint de a avea bani şi a
pleca într-o călătorie în străinătate pentru a ocoli interzicerea de recăsătorire.
Ar trebui căutată modalitatea de remediere a acestei situaţii în aspecte sale şocante. În nici un
caz nu poate fi vorba despre convertirea interdicţiei de recăsătorire, care rezultă din termenul de
aşteptare, într-un obstacol al căsătoriei. În articolele 120 ss, legislatorul nu prevede nulitatea că-
sătoriei decât cu rare excepţii. Articolul 54, alineatul 3 din Constituţie se opune la rândul său unei
asemenea soluţii. Cu atât mai mult nu putem prevedea la modul serios o soluţie care ar introduce
în toată Elveţia sancţiuni penale grave. În scopul garantării egalităţii în faţa legii, nu există decât un
mijloc, acela de a anula articolul 150 CCE. Aceasta este soluţia propusă de Götz (REC 32, 1964,
84-88), care a motivat-o foarte convingător. Ea a fost susţinută de către Conferinţa autorităţilor
cantonale de supraveghere a stării civile în cadrul adunării sale din 15 octombrie 1964 (a se vedea
la acest subiect raportul de Heiz, REC 32, 164, 401-404ş 33, 1965, 4-8, 54-59, 92-98). Comisia în
unanimitate s-a alăturat acestei opinii.
S-ar cuveni să subliniem în mod expres că această propunere a comisiei nu intentionează să de-
monstreze vreo simpatie particulară pentru un comportament care ar contraveni spiritului căsătoriei.
Ea se bazează, pe de o parte, pe constatarea că articolele 140 şi 150 „nu corespund politicii consti-
tuţionale” (Knapp în RSD [Revue de droit suisse] 71, 1952, I, 293). Pe de altă parte, este cert faptul
că nu articolul 150 îi determină pe soţii vinovaţi să mediteze şi să-şi recunoască greşeala (Grisel în
JdT [Journal des tribunaux] 1943, I, 326; Picot în RDS 48, 1929, 62a). De asemenea, Comisia ţine să
menţioneze că inegalităţile semnalate nu apar doar în cazul unei eventuale căsătorii. Ele deja se pot
manifesta în timpul unui proces de divorţ, dacă el vizează aplicarea articolului 150, jurisprudenţa dife-
ră de la canton la canton; şi atunci când este vorba de divorţul prin acord, mulţi soţi, chiar vinovaţi, se
înţeleg să-şi prezinte punctul său de vedere astfel încât să nu fie impusă nici o perioadă de aşteptare
(Stocker, în RSJ [Revue suisse de jurisprudence] 47, 1951, 19).”
25. Aceeaşi propunere fusese reluată de către Comisia de experţi pentru revi-
zuirea dreptului de familie, care s-a ocupat de reforma divorţului pe parcursul anilor
1974-1976.
După revizuirea dreptului aplicabil în diverse materii, aceeaşi comisie s-a con-
centrat asupra prevederilor legale referitoare la divorţ. Ea trebuia să adopte în 1988
un proiect de lege care va fi prezentat pentru avizare organizaţiilor şi structurilor inte-
resate. Guvernul federal va elabora apoi un proiect de lege cu care va sesiza Parla-
mentul. Acesta din urmă nu va putea să-l pună în discuţie înainte de 1992, deoarece
noua lege cu privire la divorţ trebuie să intre în vigoare, în cel mai bun caz, nu mai
devreme de 1995.
357
F. contra ELVEŢIEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
dreptul său la căsătorie (articolul 12 din Convenţie), dreptul său la respectarea vieţii
private şi de familie (articolul 8) şi interzicerea pedepselor degradante (articolul 3).
27. La 12 decembrie 1985, Comisia a acceptat cererea în ceea ce priveşte
articolul 12.
În raportul său din 14 iulie 1986 (articolul 31), ea a constatat, cu zece voturi
contra şapte, în avizul său încălcarea articolului 12. Textul integral al avizului şi opinia
separată care îl însoţeşte figurează în anexă la prezenta hotărâre.
ÎN DREPT
În opinia sa, articolul 150 din Codul civil elveţian, pe care judecătorul care a
pronunţat divorţul şi-a întemeiat decizia (paragraful 13 şi 22 supra), încalcă în sine
Convenţia.
31. Referitor la acest punct, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă: într-o
cauză care rezultă dintr-o cerere individuală, ea trebuie să se limiteze pe cât este posibil
358
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
la examinarea problemelor impuse de acest caz concret cu care a fost sesizată. Sarcina
sa nu constă deci în examinarea in abstracto, în baza Convenţiei, a legislaţiei interne
incriminate, dar în aprecierea modalităţii în care ea a fost aplicată faţă de reclamant sau
l-a afectat (a se vedea în special, hotărârile Dudgeon din 22 octombrie 1981, Seria A
nr. 45, pag. 18, § 41, şi Bönisch din 6 mai 1985, Seria A nr. 92, pag. 14, § 27).
32. Prin articolul 12 este garantat dreptul fundamental, pentru un bărbat sau o
femeia, de a se căsători şi a întemeia o familie. Exercitarea sa antrenează consecinţe
de ordin personal, social şi juridic. El „este condiţionat de legile naţionale ale Statelor
Contractante”, dar „limitările ce rezultă nu trebuie (...) să restrângă sau să reducă” drep-
tul în cauză „într-o modalitate sau într-o proporţie care să prejudicieze însăşi substanţa
dreptului” (hotărârea Rees din 17 octombrie 1986, Seria A nr. 106, pag. 19, § 50).
În toate statele-membre ale Consiliului Europei, aceste „limitări” apar în calitate
de condiţii şi figurează fie în reguli de procedură sau de fond. Primele se referă în
special la publicitatea şi celebrarea căsătoriei; cele din urmă examinează în primul
rând capacitatea, consimţământul şi unele impedimente.
33. Interdicţia aplicată dlui F. se înscrie în cadrul reglementării exercitării drep-
tului la căsătorie, articolul 12 nefăcând vreo deosebire între căsătorie şi recăsătorire.
Curtea menţionează că termenul de aşteptare nu mai există în dreptul altor
State Contractante, Republica Federală Germană renunţând la el în 1976, iar Austria
în 1983. Ea reaminteşte în această privinţă jurisprudenţa sa potrivit căreia Convenţia
„trebuie să fie interpretată în lumina condiţiilor actuale de viaţă” (a se vedea în special
hotărârea Airey din 9 octombrie 1979, Seria A nr. 32, pag. 14-15, § 26). Totodată,
faptul că o ţară ocupă, la sfârşitul unei evoluţii progresive, o situaţie izolată în ceea
ce priveşte un aspect izolat al legislaţiei sale, nu implică în mod necesar faptul că un
asemenea aspect încalcă Convenţia, în special într-un domeniul – căsătoria – atât de
mult legat de tradiţiile culturale şi istorice ale fiecărei societăţi şi de concepţiile profun-
de ale acesteia referitoare la celula familială.
34. Măsura incriminată se analizează în fond ca o sancţiune civilă. Potrivit ju-
risprudenţei Tribunalului federal, este vorba de a arăta consecinţele unei greşeli de o
gravitate excepţională care a exercitat o influenţă determinantă în ruptură (paragraful
23 supra).
Aplicabilă din oficiu ca fiind o materie de ordine publică, articolul 150 din Codul
civil lasă totuşi judecătorului o anumită putere discreţionară: termenul care trebuie
aplicat părţii vinovate care, în caz de divorţ pronunţat pentru o cauză de adulter, poate
atinge trei ani (paragraful 22 supra). În speţă, tribunalul civil al districtului Lausanne a
ales durata maximală, considerând că prin atitudinea sa inadmisibilă dl F. purta întrea-
ga responsabilitate pentru desfacerea căsătoriei (paragraful 13 supra).
Judecătorul care a pronunţat divorţul nu s-a limitat deci la evaluarea conse-
cinţelor acestuia, aprobând acordul încheiat între soţi la 16 mai 1983 şi care preve-
dea plata unei indemnizaţii pentru prejudiciul moral (paragrafele 12-13 supra); el de
asemenea a apreciat comportamentul anterior al reclamantului pentru a ajunge la o
concluzie privind dreptul său de a se recăsători.
359
F. contra ELVEŢIEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
360
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
361
F. contra ELVEŢIEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
13 iunie 1979, Seria A nr. 31, pag. 25, § 58, şi hotărârea Albert şi Le Compte din 24
octombrie 1983, Seria A nr. 68, pag. 6-7, § 9).
B. Prejudiciul
44. Reclamantul recunoaşte că nu poate demonstra existenţa unui prejudiciu
material, dar obligaţia de a trăi mai mulţi ani în concubinaj cu persoana cu care dorea
să se căsătorească i-a cauzat „o suferinţă morală incontestabilă”, evaluată de el la
5.000 FS.
La rândul său, Guvernul consideră că dl F. va obţine prin constatarea încălcării
articolului 12 „o reparare adecvată” a prejudiciului moral.
Delegatul Comisiei a fost de acord cu plata unei indemnizaţii, dar nu a sugerat
mărimea ei.
45. În opinia Curţii, chiar dacă reclamantul a putut suferi un prejudiciu moral,
acesta a avut loc de la 22 mai 1986 (autorizaţia de recăsătorire acordată viitoarei sale
soţii) până la 23 ianuarie 1987 (recăsătorirea dlui F.), altfel spus o perioadă de opt luni
(paragrafele 18 şi 20 supra). În orice caz, această hotărâre îi oferă o satisfacţie echi-
tabilă suficientă (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Johnston şi alţii precitată,
Seria A nr. 112, pag. 32, §§ 81-84).
C. Costuri şi cheltuieli
46. Dl F. a reclamat rambursarea costurilor şi cheltuielilor pe care a fost obligat
să le achite pentru procesul în faţa camerei de recurs a Tribunalului cantonal din Vaud
şi în faţa Tribunalului federal (1.327 FS), precum şi onorariile şi cheltuielile pentru
avocat corespunzătoare pentru procedura desfăşurată în faţa acestor două jurisdicţii
(3.000 FS). El a mai revendicat 10.000 FS pentru onorarii şi cheltuieli pentru avocat
pentru procedurile desfăşurate în faţa organelor Convenţiei.
La audiere, Guvernul nu s-a pronunţat cu privire la sumele reclamate de către
reclamant în memoriul adresat Curţii. Totodată el a indicat în scris că pretenţiile care
figurează într-o scrisoare a dlui F. adresată Comisiei, din 23 decembrie 1985 (1.327
FS cheltuieli de judecată şi 6.000 FS onorariile avocatului), i se par a fi conforme cri-
teriilor care reies din jurisprudenţa Curţii.
Cât priveşte delegatul Comisiei, el nu a considerat cererea reclamantului irezo-
nabilă.
47. Curtea nu are motive de a pune la îndoială realitatea cheltuielilor suportate
de reclamant. Cât priveşte necesitatea lor, ea a constatat că dl F., pe de o parte, a în-
cercat să „corecteze” încălcarea articolului 12 „în ordinea juridică internă” (hotărârea
De Cubber din 14 septembrie 1987, Seria A nr. 124-B, pag. 19, § 299) şi, pe de altă
parte, nu a solicitat beneficierea de asistenţă juridică în faţa organelor Convenţiei. În
cele din urmă, ea consideră rezonabilă suma costurilor şi onorariilor solicitate. Recla-
mantului trebuie deci să i se ramburseze 14.327 FS.
362
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1. Susţine, cu nouă voturi contra opt, că a avut loc o încălcare a articolului 12 din
Convenţie;
2. Susţine, în unanimitate, că statul reclamat trebuie să plătească reclamantului
14.327 (paisprezece mii trei sute douăzeci şi şapte) franci elveţieni pentru costuri
şi cheltuieli;
3. Respinge, în unanimitae, restul cererii de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limba franceză şi limba engleză, apoi pronunţată în şedinţă publi-
că la Paris, la 18 decembrie 1987.
Pentru Preşedinte
363
F. contra ELVEŢIEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
care este vorba era justificată în scopul protejării nu doar a instituţiei căsătoriei, dar
şi a viitorilor soţi ai unei persoane care, după cum au constatat în speţă tribunalele
elveţiene, a încălcat foarte grav îndatoririle conjugale esenţiale.
Cât priveşte căsătoria, statul posedă împuterniciri mai largi decât în alte materii.
Aceasta este în special evident la compararea referirii foarte succinte şi nerestrictive,
făcută la „legile naţionale” în articolul 12 din Convenţie cu formulările circumstanţiale
şi restrictive din paragraful 2 al fiecăruia dintre articolele 8, 9, 10 şi 11.
În acest context, îndoielile, care pot apărarea în legătură cu faptul dacă o anu-
mită dispoziţie legală corespunde sau este oportună sau trebuie să fie aplicată într-un
caz particular, pot să nu fie suficiente pentru a constata o încălcare a dreptului garan-
tat de articolul 12 din Convenţie. Pentru ca să putem constata existenţa unei încălcări
a acestui drept, ar trebui să se demonstreze că statul a prejudiciat însăşi substanţa
lui sau că el a restrâns exercitarea lui într-o modalitate arbitrară sau irezonabilă. O
asemenea demonstrare nu a avut loc în speţă.
364
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
24 mai 1988
PROCEDURA
Nota grefei
1
Cauza poartă numărul 25/1986/123/174. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
365
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
25 februarie 1987, în termenul de trei luni prevăzut de art. 32 §1 şi art. 47 (art.32-1, art.
47) din Convenţie. La origine se află cererea (nr. 10737/84) introdusă contra Elveţiei,
cu care nouă cetăţeni elveţieni - dl Josef Felix Müller, dl Charles Descloux, dl Michel
Gremaud, dl Paul Jacquat, dl Jean Pythoud, dna Geneviève Renevey, dl Michel Ritter,
dl Jacques Sidler şi dl Walter Tschopp – şi un cetăţean canadian, dl Christophe von
Imhoff, au sesizat Comisia la 22 iulie 1983 în temeiul articolului 25 (art. 25).
Cererea Comisiei face trimitere la dispoziţiile art.44 şi 48 şi la declaraţia Elveţiei
de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (art. 46); iar a Guvernului la articole-
le 45, 47 şi 48. Ambele au drept scop obţinerea unei decizii asupra chestiunii dacă
faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea statului reclamat a obligaţiilor
sale în temeiul articolului10.
2. Răspunzând invitaţiei făcute în conformitate cu articolul 33 §3 (d) din regu-
lamentul Curţii, reclamanţii şi-au manifestat dorinţa de a participa la proces şi şi-au
desemnat un reprezentant (articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din dna D. Bindschedler-Robert, judecător
ales din partea Elveţiei (articolul 43 din Convenţie), dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii
(articolul 21§ 3 (b)). La 3 februarie 1987, acesta din urmă i-a desemnat, prin tragere
la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri, şi anume, dl J. Cremona, dl
J. Pinheiro Parinha, dl Vincent Evans, dl R. Bernhardt şi dl A. Spielmann (articolul 43
din Convenţie şi articolul 21 § 5 din regulament). Ulterior dl Pinheiro Farinha, care nu
a putut participa la dezbaterea cauzei a fost înlocuit de dl de Mezer, judecător supliant
(articolele 22 § 1 şi 24 § 1 din regulament).
4. Domnul Ryssdal, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 6 din
regulament), acţionând prin grefier, s-a consultat cu agentul guvernamental, delegatul
Comisiei şi avocatul reclamanţilor cu privire la necesitatea unei proceduri scrise (Re-
gula 37 § 1). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefierul a primit:
a) memoriul reclamanţilor, prezentat în limba germană cu permisiunea preşe-
dintelui (articolul 27 § 3 din regulament) la 1 iulie 1987
b) memoriul Guvernului la 30 iulie.
În scrisoare din 12 octombrie, Secretarul Comisiei l-a informat pe grefier des-
pre intenţia delegatului de a se exprima la audiere.
5. După ce s-a consultat, prin intermediul grefierului, cu delegatul Comisiei şi
avocatul reclamanţilor, preşedintele a decis la 23 octombrie 1987 că audierile în pu-
blic vor avea loc la 25 ianuarie 1988 (articolul 38 din regulament).
6. La 30 noiembrie, Curtea a hotărât, la sugestia Guvernului (articolul 40 § 1 din
regulament), să inspecteze picturile în cauză ale dlui Josef Felix Müller. Prezentarea
lor a avut loc cu uşile închise în prezenţa părţilor la proces la 25 ianuarie 1988, înainte
de începerea audierii.
Între timp, la 2 şi 4 decembrie 1987, grefierul a primit din partea Comisiei un
număr de documente solicitate de către preşedinte. Între 11 ianuarie şi 8 aprilie 1988,
Guvernul şi reclamanţii au mai furnizat altele.
366
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
7. Audierea a avut loc în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Stras-
bourg, la data stabilită. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului
Dl H. Vandenberghe, delegat;
– din partea reclamanţilor
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
367
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
368
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
369
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
370
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
371
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
19. La solicitarea dlui Müller, introdusă la 29 iunie 1987, tablourile au fost resti-
tuite prin hotărârea din 20 ianuarie 1988 a tribunalului corecţional Sarine.
Bazându-se pe solicitarea de a reexamina măsura de confiscare dispusă în 1982, tribunalul a
declarat că trebuie să decidă menţinerea măsurii „pentru un interval de opt ani”.
372
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Respectiv, trebuie să se ţină cont de faptul că confiscarea unei lucrări artistice poate fi, ulterior,
anulată sau modificată, în cazul în care obiectul confiscat nu mai prezintă vreun pericol şi nu este
necesară dispunerea unei anumite măsuri sau pentru motivul că gradul necesar de securitate
poate fi atins prin aplicarea unei măsuri mai puţin radicale (hotărârea Curţii de Apel Bâle - Urban
din 19 august 1980 adoptată în cauza Fahrner).
Hotărârile care vizează libertatea de exprimare şi domeniul de exprimare frecvent fac referinţe la
articolul 10 §§ 1 şi 2 din Convenţie.
La acest capitol, deciziile date de instanţele Convenţiei au o influenţă directă asupra sistemului
juridic elveţian, consolidând libertăţile individuale şi garanţiile judiciare...
În acest caz, din moment ce reclamantul a utilizat posibilitatea de a solicita restituirea tablourilor
sale, instanţa trebuie să examineze dacă motivele pentru dispunerea confiscării tablourilor, care a
limitat libertatea de exprimare a dlui Müller, sunt în continuare valabile.
În timp ce impunerea unei astfel de restricţii a fost necesară într-o societate democratică în 1982
şi a fost justificată de necesitatea de a garanta şi de a proteja morala şi drepturile altora, instanţa
consideră, în mod evident cu anumite rezerve, că ordinul poate fi anulat. Trebuie de notat faptul că
măsura de confiscare nu a fost de durată absolută, dar de durată nedeterminată, ceea ce a lăsat
spaţiu pentru o eventuală reexaminare.
Instanţa consideră că obiectivul măsurii asiguratorii a fost realizat, şi anume de a asigura ca astfel
de tablouri să nu mai fie expuse în public fără a lua măsuri necesare de precauţie. Însăşi con-
damnaţii au admis că tablourile pot şoca publicul larg. Din moment ce scopul urmărit prin emiterea
ordinului a fost atins, nu există nici un motiv pentru a-l menţine în vigoare. Respectiv, tablourile vor
fi restituite pictorului.
Nu este necesar de a atribui alte obligaţii acestei decizii. Dacă J.F. Müller va decide să-şi expună
aceste trei tablouri din nou într-un alt local, el ştie că va fi supus riscului de a fi urmărit din nou în
justiţie în conformitate cu prevederile articolului 204 din Codul penal.
În cele din urmă, rezultă că expunând cele trei tablouri cu caracter provocator în incinta fostului se-
minariu în 1982, J.F. Müller a intenţionat să atragă atenţia la propria persoană şi la organizatori. De
atunci, el a devenit cunocut pentru mai multe lucrări „provocatoare”, făcând uz de termenii utilizaţi de
criticul de artă care a depus mărturii în 1982. Dobândind o anumită reputaţie, nu mai există necesita-
tea de a şoca pe cei din jur făcând uz de vulgaritate. În orice caz, nu există motive de a crede că recla-
mantul va utiliza cele trei tablouri în viitor cu scopul de a ofensa sensibilitatea morală a persoanelor.
În martie 1988, tablourile i-au fost restituite pictorului.
Curtea Federală a declarat în mod constant că oricare lucrări sau obiecte care
ofensează, într-un mod dificil de acceptat, sensul de decenţă sexuală, sunt obscene;
efectul cauzat poate fi stimularea sexuală a unei personae normale sau provocarea
373
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
unui sentiment de dezgust sau repulsie (hotărârile Curţii Federale elveţiene (ATF),
vol. 83 (1957), partea VI, p. 19-25; vol.86 (1960), partea IV, p. 19-25; vol. 87 (1961),
partea IV, p. 73-85); accesul liber a unui număr nedeterminat de persoane la astfel de
obiecte se califică ca „publicarea” lor.
21. Curtea Federală a declarat în 1963 că în sensul paragrafului 3 al articolului
204, dacă un obiect obscen prezenta un interes cultural incontestabil, era suficient de
a-l scoate din circuitul public pentru a-l „distruge”.
În hotărârea din 10 mai 1963 adoptată în cauza Rey c. Attornez –general of
valais (ATF vol. 89 (1963), partea a IV-a, p. 133-140), curtea a declarat printre alte-
le „că, ordonând distrugerea, legislatorul avea în vedere numai cel mai comun caz:
publicarea obiectelor pur pornografice. Deoarece „distrugerea este o măsură şi nu o
pedeapsă”, „ea nu trebuie să depăşească scopul necesar”, cu alte cuvinte „protecţia
moralei publice”. În continuare curtea a declarat:
„Cu alte cuvinte, „distrugerea”, aşa cum este prevăzută de articolul 204 § 3 din Codul penal, trebuie
să protejeze morala publică fără a depăşi exigenţa care o justifică. În cazul cel mai comun, cel a
publicaţiilor pornografice lipsite de orice valoare artistică, literară sau ştiinţifică, distrugerea va fi
efectivă şi ireversibilă, nu numai datorită lipsei unor valori culturale, dar, de asemenea, deoarece,
în general, aceasta este unica modalitate adecvată de protejare a publicului de pericolul creat de
obiectele confiscate ....
Chestiunea este de o altă natură dacă un obiect constituie, ca şi în speţă, o operă de artă de neînlo-
cuit sau aproape de neînlocuit. În acest caz, apare o divergenţă între două înterese opuse, ambele
fiind împortante în funcţie de civilizaţia la care aparţine Elveţia: interesul moral şi cultural. În aceste
circumstanţe, legislatorul şi instanţele de judecată trebuie să găsească o modalitate de conciliere
a ambelor interese. Prin urmare, curtea a decis, în aplicarea articolului 204, că trebuie să se ţină
cont de faptul că creativitatea artistică cade sub incidenţa unor anumite limitări impuse de morala
publică, cu toate acestea libertatea artistică trebuie să existe.
În consecinţă, ţine de competenţa instanţelor de judecată să examineze în fiecare caz, ţinând cont
de ansamblul circumstanţelor, dacă distrugerea efectivă este indispensabilă sau poate fi înlocuită
cu o măsură mai puţin gravă. Prin urmare, cerinţa obligatorie impusă de articolul 204 § 3 va fi
respectată în cazul în care instanţele de judecată dispun distrugerea efectivă a unui obiect obscen
care este lipsit de orice valoare culturală, iar cu privire la obiectele de valoare culturală incontes-
tabilă, în cazul în care sunt luate măsurile necesare pentru scoaterea lor din circuitul public şi se
menţine posibilitatea examinării lor de către un număr limitaţi de experţi...
În cazul adoptării unor astfel de măsuri de precauţie, prevederile articolului 204 din Codul penal nu
se aplică obiectelor care sunt obscene în mod inerent, dar deţin o valoare culturală adevărată. De
asemenea, trebuie trasată distincţia între aceste obiecte şi pornografia pură. Valoarea culturală a
unui obiect în mod evident nu-l împiedică de a fi obscen, ceea ce nu impune înstanţelor de jude-
cată necesitatea de a determina cu o atenţie specială ce fel de măsuri de precauţie trebuie luate
pentru a împiedica accesul general la obiect, totodată punându-l la dispoziţia unui grup bine definit
de experţi; aceasta va satisface exigenţele articolului 204 paragraful 3 din Codul penal, care, după
cum s-a demonstrat deja, prevede distrugerea obligatorie, dar numai ca măsură a cărei consecinţe
trebuie să fie proporţionale scopului urmărit ...”
Acest caz particular viza şapte reliefuri din fildeş şi treizeci gravuri, aparţinând
artei antice japoneze. Curtea a hotărât că exigenţa de a le „distruge” a fost satisfă-
cută prin predarea lor spre conservare unui muzeu.
22. Anterior deciziei din 20 ianuarie 1988, adoptate de tribunalul corecţional al
circumscripţiei Sarine (paragraful 19 supra), Curtea de Apel Bâle-Urban a dispus deja
suspendarea măsurii de confiscare aplicată în conformitate cu prevederile Codului
penal. În hotărârea din 29 august 1980, la care s-a referit tribunalul corecţional, Cur-
374
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
tea de Apel a admis o cerere de restituire moştenitorilor pictorului Kurt Fahrner a unui
tablou confiscat în 1960, după condamnarea lui pentru încălcarea libertăţii de credinţă
religioasă şi cult (articolul 261 din Codul penal)
Curtea de Apel a declarat, printre altele, că deoarece confiscarea „mereu adu-
ce atingere drepturilor de proprietate ale unei persoane vizate, este necesar de aplicat
anumite restricţii şi în conformitate cu principiul proporţionalităţii, o astfel de măsură
nu trebuie să depăşească limita esenţială de asigurare a securităţii”. Curtea a adăgat
următoarele (traducere din limba germană):
„ Acest principiu se aplică, în special, în cazul în care obiectul supus confiscării este dificil sau
imposibil de a fi substituit. Prin urmare, principiul se aplică mai restrictiv cu privire la obiectele de
artă (spre exemplu, un tablou), decât la o armă utilizată pentru a comite o infracţiune.... În cele din
urmă, ţinând cont de caracterul preventiv, măsura trebuie să rămână în vigoare până la satisface-
rea exigenţelor juridice...”
Prin urmare, trebuie de luat în considerare faptul că „o dispoziţie de confiscare a unei opere de
artă poate fi ulterior anulată sau modificată, din motiv că obiectul confiscat nu mai este periculos şi
menţinerea măsurii nu mai este necesară, sau deoarece gradul necesar de securitate poate fi atins
aplicând o măsura mai puţin gravă”.
375
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
376
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
I. CONDAMNAREA RECLAMANŢILOR
1. “Prevăzută de lege”
29. În opinia reclamanţilor, textul articolului 204 § 1 din Codul penal elveţian, cu
precădere termenul “obscen” este vag formulat şi nu permite reglementarea conduitei
individuale în raport cu legea; respectiv, nici artistul şi nici organizatorii expoziţiei nu
puteau anticipa faptul că ar comite o infracţiune. Această opinie nu a fost susţinută de
Guvern şi Comisie.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, “previzibilitatea “este una din exigenţele
inerente în fraza “prevăzută de lege” în sensul articolului 10 § 2 din Convenţie. O nor-
mă nu poate fi calificată ca “lege” doar dacă ea este formulată cu o precizie suficientă
de a permite cetăţenilor, în caz de necesitate, cu un sfat adecvat, de a anticipa într-o
măsură rezonabilă în circumstanţele existente, consecinţele pe care le poate avea o
acţiune (a se vedea hotărârea Olsson din 24 martie 1988, Seria A nr. 130, p. 30, § 61
(a)). Cu toate acestea, Curtea deja subliniase imposibilitatea de a obţine o precizie
absolută în formularea legilor, în special în domeniile în care situaţia se schimbă în
funcţie de tendinţele dominante în societate (a se vedea hotărârea Barthold din 25
martie 1985, Seria A nr. 90, p. 22, § 47). Necesitatea de a evita rigiditatea excesivă şi
de a ţine pasul circumstanţelor în continuă schimbare înseamnă că majoritatea legilor
sunt în mod inevitabil redactate în termeni, într-o măsură mai mare sau mai mică, vagi
(a se vedea, spre exmplu, hotărârea Olsson precitată, ibid.). Prevederile dreptului
penal cu privire la obscenitate se încadrează în această categorie.
În speţă, este de asemenea relevant de a nota faptul că există o jurisprudenţă
constantă a Tribunalului Federal cu privire la “publicarea” obiectelor “obscene” (para-
graful 20 supra). Aceste decizii, care au devenit accesibile odată cu publicarea lor şi
au fost respectate de instanţele inferioare, au completat conţinutul artcolului 204 § 1
377
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
din Codul penal. Prin urmare, condamnarea reclamanţilor a fost “prevăzută de lege”
în sensul articolului 10 § 2 din Convenţie.
378
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
379
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
rile au fost prezentate în cadrul unei expoziţii care era deschisă fără restricţii marelui
public, pe care au căutat să-l atragă.
Curtea recunoaşte, susţinând argumentarea instanţelor elveţiene, că concep-
tele de moralitate sexuală s-au schimbat în decursul anilor recenţi . Cu toate acestea,
examinând tablourile, Curtea a confirmat argumentarea judecătorilor naţionali, care
au apreciat că imaginile pictate erau de natură să rănească în mod brutal decenţa
sexuală a persoanelor cu o sensibilitate normală, prin accentul pus pe sexualitatea în
formele sale cele mai exagerate” (paragraful 18 supra). În aceste circumstanţe, ţinând
cont de marja de apreciere conferită lor în conformitate cu articolul 10 § 2, instanţele
elveţiene au avut dreptul să considere amendarea reclamanţilor pentru publicarea
materialului cu caracter obscen ca o măsură necesară pentru protejarea moralei.
Reclamanţii au pretins că expoziţia de tablouri nu a provocat nici o mişcare
publică de protest şi că presa în general s-a pronunţat în favoarea lor. De asemenea,
ar putea fi adevărat faptul că Josef Felix Müller a avut posibilitatea de a-şi expune
lucrările pictate într-o manieră artistică similară în alte regiuni ale Elveţiei şi peste
hotare, atât înainte cât şi după ce a fost organizată expoziţia “Fri Art 81” (paragraful
9 supra). Oricum, aceasta nu înseamnă că condamnarea reclamanţilor în Fribourg,
având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei, nu a răspuns unei necesităţi so-
ciale reale, după cum s-a afirmat în fond de cele trei instanţe de judecată elveţiene
care au examinat cauza.
37. În concluzie, măsura în cauză nu a încălcat articolul 10 din Convenţie.
1. “ Prevăzută de lege”
38. În opinia reclamanţilor, confiscarea tablourilor nu a fost “prevăzută de lege”,
deoarece a contravenit condiţiilor clare şi precise prevăzute în articolul 204 din Codul
penal elveţian care prevede că obiectele considerate obscene trebuie distruse.
Guvernul şi Comisia au invocat în mod just evoluţia jurisprudenţei elveţiene cu
privire la această prevedere, începând cu hotărârea Curţii Federale din 10 mai 1963
adoptată în cauza Rez, de atunci, în cazul în care un obiect prezintă o valoare cultu-
rală şi nu poate fi substituit, aşa cum este un tablou, era suficient în scopul satisfacerii
exigenţilor articolului 204 § 3 din Codul penal, de a adopta oricare măsuri pe care
instanţa de judecată le consideră esenţiale pentru a-l scoate din circuitul public (para-
graful 21 supra). În 1982, confiscarea constituia măsura prevăzută în conformitate cu
jurisprudenţa relevantă şi era utilizată ca o normă generală în acest scop. Accesibilă
publicului larg şi respectată de instanţele inferioare, această jurisprudenţă a atenuat
rigiditatea articolului 204 § 3. În consecinţă, măsura incriminată a fost “prevăzută de
lege” în temeiul articolului 10 § 2 din Convenţie.
2. Legitimitatea scopului urmărit
39. Confiscarea tablourilor – participanţii la proces în faţa Curţii au ajuns la un
numitor comun asupra acestui punct – viza protejarea moralei publice, împiedicând
380
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
381
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
Marc-André Eissen,
grefier
La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu dispoziţiile articolelor 51
§ 1 din Convenţie şi articolul 52 § 2 din regulamentul Curţii textul următoarelor opinii:
(a) opinia disidentă a dlui Spielmann
(b) opinia parţial concordată şi parţial disidentă a dlui De Mezer.
382
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
2. Pot doar să accept această abordare a întrebării, aşa cum susţin totalmente
următoarea afirmaţie a dlui Danelius:
“Consider că amenda impusă domnului Muller cât şi amenzile impuse celorlaţi reclamanţi pentru
expunerea a trei tablouri la Fribourg constituie o chestiune mai complexă din moment ce apare în-
trebarea dacă există o necesitate reală, în societatea modernă, de a pedepsi o astfel de exprimare
a creativităţii artistice, chiar dacă cineva le poate considera ca având un caracter ofensator sau
provocând dezgust”.
383
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
384
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Mai mult, se poate oare afirma că toate exagerările sunt pasibile de a-şi pier-
de semnificaţia într-un interval de timp mai mare sau mai mic.
Potrivit celor dezvoltate în continuare, nu consider că noţiunea de “marjă de
apreciere” a justificat deciziile adoptate de autorităţile elveţiene deoarece aceste mă-
suri nu erau nici într-un fel necesare într-o societate democratică.
c) Criteriul “necesităţii”
Pentru a conchide că deciziile adoptate nu erau necesare într-o societate de-
mocratică, aş invoca următoarele două argumente:
1. Deşi au condamnat reclamanţii în proces penal, autorităţile elveţiene nu au
dispus distrugerea tablourilor în cauză, în pofida unei prevederi formale stipulate în
Codul penal elveţian.
2. Deşi ele au dispus confiscarea tablourilor în cauză, autorităţile au acceptat
restituirea lor în 1988.
Cu alte cuvinte, se poate oare afirma cu seriozitate că ceea ce a fost “necesar”
în 1982 încetează a fi “necesar” în 1988, sau, ceea ce cu certitudine nu mai este
“necesar” în 1988 a fost necesar în 1982?
Nu înţeleg acest raţionament.
11. În aceste circumstanţe, conchid că a avut loc o încălcare a articolului 10 din
Convenţie atât cu privire la condamnarea la plata de amenzi cât şi la măsura confis-
cării tablourilor, deşi ulterior acestea au fost restituite.
Anexă
Cauza “Baudelaire”: “Les Fleurs du Mal”
La 20 august 1857, cea de-a şasea Cameră Penală a tribunalului din Sarine a
pronunţat următourl verdict:
Tribunalul Regional,
Examinând dacă Baudelaire, Poulet-Mlassis şi de Broisse au comis înfracţiuni
împotriva moralei publice, decide impunerea unei amenzi de 300 franci dlui Baudelai-
re şi amenzilor în cuantum de 100 franci dlor Poulet –Malaissis şi de Broisse;
Ordinele de distrugere a documentelor cu nr. 20, 30, 39, 80 şi 87 din dosarul
de documente...
Această condamnare a urmat rechizitoriul formal a reprezentanţilor procuratu-
rii, care au invocat, printre altele, următoarele versuri:
“Je sucerai, pour noyer ma rancoer,
Le nepenthes et la onne cique
Aux bouts charmants de cette gorge aigue
Qui n a jamais emprisonne de coer...”
385
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
Şi, de asemenea,
“Moi, j’ ai la levre humide et je sais la science
De perdre au fond d’un lit l’antique conscience.
Je seche rire les vieux du rire des enfants.
Je remplace, pour qui me voit nue et sans voiles,
La lune, le soleil, le ciel et les etoiles!”
După titlul “Les Fleurs du Mal” urmează epigraful: el conţine esenţa gândirii au-
torului, spiritul general al cărţii, este într-un fel al doilea titlu, mai explicit decât primul,
explicându-l, comentându-l şi dezvoltându-l:
“On dit qu’il faut coupler les execrables choses
Dans le puits de l’oubli et au sepulchre encloses,
Et que par les escrits le mal resuscite
Infectera les moeurs de la posterite;
Mais le vice n’a point pour mere la science,
Et la vertu n’est pas mere de l’ignorance.”
(Th. Agripa d’Aubigne, les Tragiques, livre II)
386
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1
A se vedea paragraful 27 din hotărâre
2
A se vedea articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, articolul 19 din Pactul Internaţional
cu privire la Drepturile Politice şi Civile şi articolul 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
387
MÜLLER ŞIcontra
LAWLESS ALŢII IRLANDEI
contra ELVEŢIEI
____________________________________________________________________________________
1
A se vedea primul subparagraf al paragrafului 36 din hotărâre.
388
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
24 mai 1989
În cauza Hauschildt1,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând în şedinţă plenară în aplica-
rea articolului 50 din regulamentul său, este compusă din următorul complet:
1
Cauza poartă numărul 11/1987/134/188. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele trei - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
389
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
390
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Dl H. Danelius, delegat;
- din partea reclamantului
Curtea a audiat declaraţiile dlor Lehmann şi Foighel pentru Guvern, dlui Dane-
lius pentru Comisie, dlor Robertson şi Reindel pentru reclamant, precum şi răspunsul
lor la întrebările sale. Agentul guvernamental şi reprezentantul dlui Hauschildt au pre-
zentat mai multe documente la audiere.
7. La date diverse între 26 septembrie 1988 şi 27 ianuarie 1989, grefierul a pri-
mit cererile reclamantului în baza articolului 50 (art. 50) din Convenţie şi observaţiile
corespunzătoare ale Guvernului şi Comisiei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
391
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________
9. Pe parcursul anilor şi până la finele anului 1979, au intervenit mai multe difi-
cultăţi între SCE şi Banca Naţională Daneză, fiscul şi Ministerul comerţului cu privire
la transferurile de fonduri între SCE şi filialele sale din străinătate.
1. Ancheta
392
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
14. Pe parcursul celor peste 130 de şedinţe, tribunalul a audiat vreo 150 de
martori, precum şi acuzatul şi a examinat multe documente. El a primit în plus avizele
experţilor desemnaţi, în special contabili, şi a emis numeroase ordonanţe privind de-
tenţia provizorie şi recluziunea celulară a celui vizat, trimiterea comisiilor rogatorii şi
alte probleme procedurale (paragraful 24 infra).
15. Statuând sub preşedinţia dlui Larsen, tribunalul s-a pronunţat la 1 noiem-
brie 1982. El a declarat reclamantul vinovat cu privire la toate punctele şi l-a condam-
nat la şapte ani de închisoare.
3. Procedura de apel
16. Dl Hauschildt a atacat hotărârea în faţa Curţii de Apel din Danemarca orien-
tală (Östre Landsret). Alcătuită din trei judecători de profesie şi trei judecători neprofe-
sionişti, ea a beneficiat de plenitudinea jurisdicţiei, atât în fapt, cât şi în drept.
Audierile au început la 15 august 1983. În prealabil, reclamantul a înaintat pre-
şedintelui o obiecţie împotriva unuia dintre asesori, pe motiv că acesta participase,
în cadrul tribunalului din Copenhaga, la decizia de sechestrare a corespondenţei şi
bunurilor reclamantului. Avocatul apărării a refuzat totodată să pledeze această teză,
din cauza termenilor articolului 60 § 2 din lege şi dl Hauschild şi-a retras obiecţia.
17. La 2 martie 1984, Curtea de Apel a declarat reclamantul vinovat de şase
capete de acuzare din opt şi l-a condamnat la cinci ani de închisoare. Ea a considerat
ca o circumstanţă agravantă amploarea excrocheriei comise, dar ca o circumstanţă
atenuantă faptul că reclamantul s-a aflat în detenţie provizorie de la 31 ianuarie 1980,
regim potrivit ei mai sever decât o închisoare după condamnare. Dl Hauschildt a fost
eliberat în aceeaşi zi.
18. La 4 mai 1984, Ministerul justiţiei i-a refuzat autorizaţia de a înainta recurs
în faţa Curţii Supreme (Højesteret).
1. La etapa anchetei
19. La 2 februarie 1980, se cunoaşte (paragraful 11 supra), că judecătorul tri-
bunalului din Copenhaga a decis plasarea provizorie a inculpatului în recluziune ce-
lulară. Potrivit lui, el avea motive să creadă că acesta din urmă, dacă ar fi în libertate,
s-ar fi sustras sau ar fi împiedicat ancheta (articolele 762 § 1, alineatele 1 şi 3, şi 770
§ 3 din lege, paragrafele 33 şi 36 infra). Ca justificare a detenţiei el a menţionat urmă-
toarele elemente:
1) circumstanţa că reclamantul a locuit în afara Danemarcei până în 1976 şi la
momentul arestării intenţiona să se stabilească în Suedia;
2) interesele sale economice în străinătate;
3) importanţa cauzei;
4) riscul că el va împiedica ancheta influenţând terţele persoane din Danemar-
ca şi din străinătate.
393
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________
394
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
395
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________
alineatul 2 din articolul 762 § 1 (paragraful 33 infra). De fapt, unele infracţiuni de care
tribunalul din Copenhaga îl acuza pe reclamant fusese comise pe când el se afla în
detenţie. La 9 decembrie 1983, Curtea Supremă a ordonat prelungirea detenţiei, dar
sub unicul temei al paragrafului 1, alineatele 1 şi 2, din articolul 762 (paragraful 33 in-
fra); cu majoritatea voturilor, ea a considerat că interesul public nu necesita aplicarea
în continuare a paragrafului 2.
28. Recuzarea unui judecător este reglementată de articolele 60-63 din lege:
Articolul 60
„1. Nimeni nu poate exercita funcţiile de judecător într-o cauză:
1) dacă el personal este parte la cauză, dacă rezultatul litigiului prezintă interes pentru el sau, în
materie penală, dacă infracţiunea i-a cauzat un prejudiciu;
2) dacă are legături de rudenie sau căsătorie cu una dintre părţi în materie civilă sau cu acuzatul în
materie penală, fie pe linie directă fie, pe linie colaterală, până la şi inclusiv verii primari, sau dacă
el este unul dintre soţi, tutore, părinte adoptiv sau de întreţinere, sau copil adoptiv sau întreţinut al
uneia dintre părţi sau al acuzatului;
3) dacă este soţul, are legături de rudenie sau căsătorie pe linie directă sau colaterală, până la şi
inclusiv verii primari, fie al unuia dintre avocaţi sau al reprezentantului uneia dintre părţi în materie
civilă, fie, în materie penală, al părţii lezate sau al reprezentantului ei, al unui membru al procura-
turii sau unui agent de poliţie care s-au înfăţişat la proces sau al avocatului acuzatului;
4) dacă s-a înfăţişat la proces în calitate de martor sau expert (syn- og skønsmand) sau, în materie
civilă, exercitase funcţii de avocat sau alt reprezentant al uneia dintre părţi sau, în materie penală,
de agent de poliţie, membru al procuraturii, avocat sau alt reprezentant al părţii lezate;
5) dacă el a cunoscut cauza în calitate de judecător în cadrul jurisdicţiei inferioare sau, în materie
penală, de jurat sau magistrat neprofesionist.
2. Faptul că judecătorul putea să fi examinat cauza datorită exercitării mai multor funcţii oficiale nu
îl descalifică dacă nu există motive de a presupune, în circumstanţele cauzei, că el are un interes
particular în rezultatul cauzei.”
Articolul 61
„În situaţiile vizate în articolul precedent, judecătorul, dacă statuează ca unic judecător, este re-
cuzat prin propria decizie. Dacă statuează cu alţi judecători, el informează tribunalul despre cir-
cumstanţele care potrivit articolului precedent îl pot descalifica. De asemenea, alţi judecători, dacă
cunosc asemenea circumstanţe, au dreptul şi obligaţia de a aborda problema descalificării, după
care tribunalul o soluţionează fără ca judecătorul în cauză să fie exclus de la adoptarea deciziei.”
Articolul 62
„1. Părţile pot nu doar să ceară ca un judecător să fie recuzat în cazurile vizate de articolul 60, dar şi
să se opună faptului ca un judecător să examineze cauza dacă alte circumstanţe permit de a pune
la îndoială imparţialitatea sa absolută. În asemenea cazuri judecătorul, la rândul său, dacă are
temeri că părţile nu-i pot oferi încredere deplină, se poate recuza chiar în absenţa cererii în acest
sens. Dacă mai mulţi judecători examinează o cauză, fiecare dintre ei poate aborda chestiunea
dacă unul dintre ei trebuie să se retragă din cauza circumstanţelor indicate mai sus.
2. Chestiunile care ar putea să apară cu privire la prezentul articol sunt soluţionate potrivit modali-
tăţii indicate în articolul 61 pentru situaţiile care vizează articolul 60.”
Articolul 63
„Chestiunea dacă un judecător poate continua să participe la şedinţă – care în materie civilă, dacă
una din părţi o abordează, este tratată ca alte obiecţii de procedură – trebuie în măsura posibilităţii
396
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
să fie abordată înainte de începerea şedinţei. Ea poate fi soluţionată fără ca părţile să aibă posibi-
litatea de a prezenta observaţii.”
29. Potrivit Guvernului, la etapa când cauza reclamantului era pendinte în faţa
jurisdicţiilor daneze, Curtea Supremă nu elaborase nici o jurisprudenţă la subiectul ar-
ticolului 60 § 2. Cu toate acestea, printr-o hotărâre din 12 martie 1987 ea a considerat
că dacă un judecător a ordonat plasarea unui inculpat în detenţie provizorie, aceasta
nu-l împiedică în sine să participe la procesul ulterior şi la adoptarea hotărârii.
30. În favoarea unui amendament care extinde aplicarea articolului 762 § 2
(paragraful 35 infra), Parlamentul danez a modificat articolul 60 la 10 iunie 1987. În
termenii noului paragraf 2, „un judecător care a ordonat detenţia provizorie doar în
baza articolului 762 § 2 nu poate participa ulterior la proces, cu excepţia cazului dacă
acuzatul este recunoscut vinovat”.
Acest amendament a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
31. În Danemarca, desfăşurarea anchetei ţine de obligaţia procuraturii, asistată
de poliţie, şi nu de judecător. Funcţiile poliţiei în această materie sunt definite în arti-
colele 742 şi 743 din lege, care prevede următoarele:
Articolul 742
„1. Orice informaţie referitoare la o infracţiune penală este adresată poliţiei.
2. Poliţia deschide o anchetă fie în temeiul acestor informaţii, fie din proprie iniţiativă, dacă există
motive plauzibile de a crede că a fost comisă o infracţiune penală pasibilă de urmăriri din partea
procuraturii.”
Articolul 743
„Ancheta are drept scop de a cerceta dacă condiţiile unei responsabilităţi penale sau a pronunţării
unei alte sancţiuni în temeiul dreptului penal, sunt îndeplinite şi de a colecta informaţii utile pentru
decizia ce urmează a fi pronunţată şi pregătirea procesului.”
397
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________
34. Articolul 762 § 2 se aplică chiar dacă nici o condiţie a paragrafului 1 nu este
îndeplinită. El a fost inclus în lege în 1935, în rezultatul unei cauze de viol agravat.
Procesul-verbal al dezbaterilor parlamentare cuprinde următorul pasaj (Rigsdagsti-
dende 1934-35, Partea B, col. 2159):
„Când toţi presupun că acuzatul este vinovat şi aşteaptă deci că împotriva lui vor fi intentate ur-
măriri penale grave, ar putea fi extrem de şocant de a obliga oamenii să-l vadă, în activităţile sale
profesionale şi sociale, că este liber de a se deplasa. În pofida lipsei unei hotărâri definitive care
ar stabili culpabilitatea sa şi consecinţele acesteia, există riscul de a crea impresia unei lipse de
seriozităţi şi de coerenţă în aplicarea legii, ceea ce poate afecta imaginea justiţiei.”
35. Paragraful 2 din articolul 762 a fost modificat în 1987 pentru a include unele
acte de violenţă de natură să antreneze cel puţin şaizeci de zile de închisoare. Răs-
punzând unei critici dintr-un editorial al jurnalului Politiken, ministrul danez al justiţiei
la 30 decembrie 1986 a scris următoarele:
„Pentru unii (...) care au insinuat că proiectul meu de lege autorizează încarcerarea inocenţilor,
eu consider util să menţionez că el subordonează detenţia provizorie existenţei suspiciunilor în
particular consolidate [subliniat de ministru] că acuzatul a comis un act criminal. Această dispoziţie
nu poate fi deci aplicată decât dacă culpabilitatea este foarte evidentă; ea oferă doar mijlocul de a
evita detenţia persoanelor inocente.”
36. Recluziunea celulară este reglementată de către articolul 770 § 3 din lege,
care atunci prevedea următoarele:
„La cererea poliţiei, tribunalul poate decide izolarea totală sau parţială a deţinutului dacă scopul
detenţiei provizorii o cere.”
398
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
În raportul său din 16 iulie 1987 (articolul 31) (art. 31), ea a constatat cu nouă vo-
turi contra şapte neîncălcarea articolului 6 § 1 (art. 6-1). Textul integral al opiniei sale şi
a opiniei disidente colective care o însoţeşte figurează în anexă la prezenta hotărâre.
ÎN DREPT
39. În faţa Curţii după cum deja, fără succes, în faţa Comisiei, Guvernul a ple-
dat pentru inadmisibilitatea cererii din cauza neepuizării căilor interne de recurs (arti-
colul 26 din Convenţie) (art. 26). El susţinea că dl Hauschildt, în măsura în care avea
îndoieli de imparţialitatea judecătorului Larsen şi a altor judecători ai Curţii de Apel la
adoptarea mai multor decizii înaintea procesului său, putea să solicite recuzarea lor în
temeiul articolelor 60 § 2 şi 62 din lege (paragraful 29 supra), dar nu a făcut nimic.
40. În opinia reclamantului, avocatul său i-a declarat că legea nu-i permite com-
binarea articolului 62 cu articolul 60 § 2 şi a conchis că pentru a reuşi înlăturarea unui
judecător care a adoptat decizii până la proces, deci a exercitat o funcţie oficială di-
ferită de cea de judecător al fondulul, trebuie să fie demonstrată existenţa, din partea
sa, a unui interes particular în rezultatul cauzei (articolul 60 § 2), motiv care aici nu
poate fi luat în considerare.
Guvernul califică această interpretare ca „vădit greşită”. În opinia sa, reclaman-
tul avuse posibilitatea să ceară recuzarea judecătorului Larsen şi a magistraţilor de
apel pretinzând că rolul lor în adoptarea mai multor decizii înaintea procesului inspira
îndoieli în privinţa imparţialităţii lor complete. Prezentând drept dovadă o hotărâre a
Curţii Supreme din 12 martie 1987, în termenii căreia un judecător nu se află în împie-
dimentul de a participa la proces doar din motivul că s-a pronunţat asupra detenţiei
provizorii înainte de a cunoaşte temeiul urmăririlor (paragraful 29 supra).
399
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________
Fără a contesta în sine un sistem cum este cel al Danemarcei, în care jude-
cătorul îndeplineşte o sarcină de control la etapa de investigaţie (paragrafele 32-33
supra), reclamantul îl critică în măsura în care acelaşi magistrat se presupune că va
diriga în continuare procesul fără cea mai mică prejudecată. El pretinde nu doar că un
judecător în asemenea caz va dirija părtinitor procesul, dar că genul deciziei adoptate
de el înaintea procesului va duce, în drept, la aprecierea ponderii elementelor dosaru-
lui şi personalităţii acuzatului, ceea ce nu va întârzia să influenţeze asupra modalităţii
sale de a prevedea mijloacele de probă şi punctele litigioase în timpul procesului
ulterior. În opinia reclamantului, un acuzat ar trebui să aibă o încredere suficientă
în imparţialitatea tribunalului care-l va judeca. Or, după părerea sa, orice observator
raţional va considera că un judecător al fondului, care a exercitat o funcţie similară de
supraveghere va suscita în faţa inculpatului mari temeri şi nelinişte. Acelaşi raţiona-
ment se aplică, în principiu, pentru judecătorii apelului care s-au pronunţat cu privire
la detenţie până la audierile în apel sau cu privire la alte chestiuni de procedură.
Cât priveşte propriul caz, dl Hauschildt semnalează mai curând că judecătorul,
preşedinte al tribunalului din Copenhaga, dl Larsen, a participat la adoptarea nume-
roaselor decizii referitoare la detenţia sa provizorie şi referitoare la alte probleme de
procedură, în special înainte de proces. El se referă în special la aplicarea articolului
762 § 2 din lege (paragrafele 20 şi 33 supra). El exprimă obiecţii similare faţă de ju-
decătorii de apel, din cauza rolului lor dubios la nivelul apelului (paragraful 26 supra)
precum şi, pentru unii dintre ei, din cauza intervenţiei lor în primă instanţă (paragrafele
16 şi 25 supra).
44. Pentru Guvern şi majoritatea Comisiei, simpla circumstanţă că un judecător
al fondului sau al Curţii de Apel, ordonase mai înainte detenţia provizorie a unui individ
sau diverse măsuri procedurale care-l vizau, nu putea fi în mod rezonabil considerat ca
400
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
401
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________
402
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
403
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________
Seria A nr. 124-B, pag. 18, § 23). Reclamantul niciodată nu a încercat să susţină că
rezultatul putea fi mai favorabil pentru el şi în plus, în absenţa adeverită a parţialităţii
subiective, nimic în acest dosar nu justifică o asemenea concluzie.
După cum susţin Guvernul şi Comisia, între încălcarea constatată şi prejudiciul
pretins nu a fost deci stabilită nici o legătură de cauzalitate.
58. Dl Hauschildt reclamă de asemenea o reparare a prejudiciului moral care
decurge din pierderea posibilităţii de a fi judecat de către un tribunal imparţial. Delegatul
Comisiei s-a pronunţat pentru acordarea unei anumite sume pe care nu a precizat-o.
În opinia Curţii, totuşi, constatarea care figurează în prezenta hotărâre constituie
prin sine, în această privinţă, o satisfacţie echitabilă suficientă în circumstanţele litigiului.
B. Costuri şi cheltuieli
59. Delegatul Comisiei presupune cu bunăvoinţă o cerere referitoare la costuri
şi cheltuieli, dar nu precizează nici o sumă. Guvernul îşi rezervă dreptul de a formula,
după necesitate, o „contra-propunere”.
Curtea consideră totuşi că ea posedă elemente suficiente pentru a se pronunţa.
1. Procedura în afara oraşului Strasbourg
60. Dl Hauschildt solicită rambursarea costurilor pe care şi le-a asumat:
a) pentru anchetare şi procesul în prima instanţă în Danemarca (3.061.960 DKr);
b) pentru numeroase proceduri de faliment în curs în Danemarca (7.100.00 DKr);
c) în Elveţia şi în alte state europene, cu ocazia falimentării Hauschildt & Cie
(1.700.000 franci elveţieni).
61. Curtea nu poate accepta aceste pretenţii.
Prima se fondează pe ideea greşită că constatarea unei încălcări în speţă are
ca efect înlăturarea condamnării reclamantului. Cât priveşte celelalte două, nimic nu
a fost stabilit că există o legătură între încălcarea stabilită în această hotărâre şi pro-
cedurile de falimentare.
2. Procedurile la Strasbourg
62. Dl Hauschildt reclamă pe deasupra, referindu-se la procedurile în faţa orga-
nelor Convenţiei, rambursarea sumei de 26.463 £ în total, după cum urmează:
a) onorariile avocaţilor săi, dl Robertson (11.048 £) şi dl Reindel (5.770 £);
b) costul traducerii (1.725) £;
c) onorariile dnei Eva Smith, care a pregătit pentru el un raport cu privire la
legislaţia daneză pertinentă (420 £);
d) costuri personale (7.500 £).
63. Curtea nu are nici un motiv pentru a presupune că aceste cheltuieli nu ar
fi fost suportate în realitate, dar ea are îndoilei în ceea ce priveşte necesitatea unora
404
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
dintre ele – în special cheltuielile personale ale dlui Hauschildt – şi în ceea ce priveşte
dacă valoarea fiecăreia poate fi considerată rezonabilă.
Astfel, ea nu poate acorda totalitatea sumelor reclamate. Pronunţându-se în
mod echitabil, ea consideră că este necesar de a rambursa reclamantului 20.000 £.
Marc-André Eissen
Grefier
La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 51 § 2 din
Convenţie şi 52 § 2 din regulamentul B, textul următoarelor opinii separate:
- opinia concordantă a dlui Ryssdal;
- opinia disidentă a dlui Thór Vilhjálmsson, dnei Palm şi dlui Gomard;
- opinia disidentă a dlor Gölcüklü şi Matscher;
- opinia concordantă a dlui De Meyer.
405
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________
406
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
407
HAUSCHILDT
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
DANEMARCEI
____________________________________________________________________________________
408
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
22 iunie 1989
În cauza Eriksson1,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constituită în plen în conformitate cu
articolul 50 din regulamentul Curţii, compusă din judecătorii:
Dnii R. Ryssdal, preşedinte,
J. Cremona
Thór Vilhjálmsson,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii F. Gölcüklü,
F. Matscher,
J. Pinheiro Farinha,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii R. Macdonald,
C. Russo,
R. Bernhardt,
A. Spielman,
J. De Meyer,
J.A Carrillo Salcedo,
N. Valticos,
S. K. Matens,
I. Foighel,
Nota grefei:
1
Cauza poartă numărul 11/1988/144/209. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista a cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
409
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
410
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului
dl H. Corell, Ambasador, Sub-Secretar pentru afaceri juridice şi consulare,
Ministerul afacerilor externe agent;
Curtea a audiat declaraţiile dlui Corell din partea Guvernului, a dnei Thune, din
partea Comisiei şi a dnei Westerberg din partea reclamantelor, precum şi răspunsurile
la întrebările acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
7. Dna Cecilia Eriksson şi fiica ei, Lisa Eriksson, s-au născut respectiv în 1942
şi la 24 februarie 1978, şi sunt cetăţence ai Regatului Suediei. În ianuarie 1979, Ceci-
lia Eriksson s-a căsătorit cu tatăl Lisei, îar în anuarie 1981 cuplul a mai avut un baiat,
pe care l-au numit Jonas. Ei a divorţat în februarie 1986 şi Cecilia a primit custodia
asupra ambilor copii. Din luna martie 1978, Lisa locuia într-o familie temporară la
Oskaratröm. Mama ei, la început a locuit în Köttkulla, nu departe de Ulriceham, iar în
1987 ea a trecut cu traiul la Köping.
A. Plasarea Lisei Eriksson în custodia autorităţilor publice şi eforturile
depuse de mama ei în vederea ridicării custodiei.
8. La 23 martie 1978, Consiliul social al districtului sud (södra sociala distrikt-
snämden) din Ligingö („Consiliul social”) a decis în temeiul articolelor 25 (a) şi 29 din
legea din 1960 privind protecţia copilului (barnavårdslagen 1960:97- „legea din 1960”,
paragraful 36 infra) plasarea Lisei sub tutelă autorităţilor publice pentru motivul condi-
ţiilor nesatisfăcătoare de care beneficia copilul acasă. Ea a fost plasată într-o familie
temporară din Oskarström.
La acea perioadă, mama ei, Cecilia Eriksson, se confrunta cu probleme de
ordin personal. Ea fusese condamnată la paisprezece luni de privaţiune de libertate
411
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
pentru dosirea de obiecte furate şi păstrarea drogurilor. Mai târziu, în timp ce îşi exe-
cuta sentinţa în închisoare, Cecilia Eriksson s-a convertit în altă religie şi, în prezent,
este membru al congregaţiei din Philadelphia (mişcarea penticostală).
9. În mai 1980 Consiliul social a respins cererea introdusă de către Cecilia
Eriksson privind anularea tutelei fiicei sale. Ea a depus recurs la tribunalul adminis-
trativ din Stockholm (länsrätten), care a fost respins la 22 octombrie 1981, iar la 11
martie 1982 un alt recurs al ei la tribunalul administrativ de apel (kammarrätten) din
Stockholm.
10. La 1 ianuarie 1982, condiţiile de tutelă a autorităţilor publice asupra Lisei
prevăzute de legea din 1960 au fost modificate în temeiul articolului 1 paragrafului
1 din legea din 1980, care conţine prevederi speciale cu privire la protecţia copiilor
(lagen 1980:621 med särskilda bestämmelser om vård av unga – „legea din 1980”,
paragraful 36 infra).
11. În martie 1982, Cecilia Eriksson a sesizat din nou consiliul social, solicitând
ridicarea custodiei asupra fiicei ei. De asemenea, ea a solicitat autorizarea de a se
întâlni cu Lisa la căminul ei din Köttkulla. Ambele cereri au fost respinse şi Cecilia
Eriksoon a făcut recurs la tribunalul administrativ districtual.
La 3 noiembrie 1982, tribunalul a respins recursul cu privire la problema cus-
todiei, din moment ce nu au fost întreţinute suficiente contacte prealabile între Lisa
şi părinţii ei naturali; el a deferit întrebarea cu privire la vizite Consiliului social spre
reexaminare. Cecilia Eriksson a depus recurs la tribunalul administrativ de apel.
B. Ridicarea custodiei publice - interzicerea transferului copilului din fa-
milia temporară şi reglementarea vizitelor
12. Cu toate acestea, la 21 ianuarie 1983, Consiliul social a stabilit că nu mai
existau motive pentru a menţine custodia în conformitate cu legea din 1980 şi a decis:
(a) ca, începând cu data de 15 februarie 1983, custodia asupra Lisei să fie
ridicată în conformitate cu articolul 5 paragraful 1 din legea din 1980;
(b) să înterzică părinţilor naturali până la emiterea unui ordin, în temeiul arti-
colului 28 din legea din 1980 privind serviciile sociale (socialtjänstlagen 1980: 620,
paragraful 42 infra) să o transfere pe Lisa din familia temporară (flzttningsförbud);
(c) să invite clinica psihiatrică pentru copii şi adolescenţi din Halmstad (barn-
och ungdomspsykiatriska kliniken „clinica psihiatrică”) să prezinte recomandări cu
privire la contactele Lisei cu părinţii ei naturali, tinând cont de faptul că scopul final al
Consiliului era ca Lisa să se întoarcă la casa părinţilor ei.
(d) ca aceste recomandări să conţină de asemenea şi opinia clinicii de psihi-
atrie vizavi de propunerea de a permite Lisei să stea cu părinţii ei naturali în timpul
vacanţei de vară;
(e) ca contactele între părinţii naturali şi Lisa să înceapă cu o întâlnire până la 1
martie 1983, la care să participe cel puţin unul din părinţii temporari şi, de asemenea,
o altă persoană.
412
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Interdicţia retragerii s-a bazat, printre altele, pe cinci certificate medicale emi-
se de clinica de psihiatrie şi semnate de dna Essving-Levay, medic licenţiat, şi dna
Gulli Tärn, curator. Potrivit acestor certificate, Lisa era profund ataşată de familia sa
temporară şi transferul ei în casa părinţilor naturali ar pune în pericol dezvoltarea ei
mintală şi a sănătăţii.
13. În aceste circumstanţe, tribunalul administrativ de apel nu a depistat nici un
motiv pentru a continua examinarea cauzei (paragraful 11 supra).
14. La 24 februarie 1983, clinica de psihiatrie a emis un nou certificat, semnat
de aceleaşi persoane, care prescria o vizită trimestrială. De asemnea, în certificat se
atenţiona faptul că era prematur ca Lisa să stea împreună cu părinţii ei pe parcursul
verii. Recomandările s-au bazat pe evaluarea că copilul trebuie să stea cu părinţii lui
temporari şi să nu fie transferat la părinţii săi naturali în viitorul apropiat.
La 31 martie 1983, Consiliul social a decis că Cecilia Erikson trebuie să benefi-
cieze de dreptul de a-şi vizita fiica în casa părinţilor temporari o dată în trimestru.
C. Prima serie de proceduri împotriva interdicţiei de transferare
15. Cecilia Eriksson, reprezentată de un avocat, a făcut recurs la tribunalul ad-
ministrativ districtual din Stockholm împotriva deciziei Consiliului social de a dispune
o interdicţie asupra transferului copilului, revendicând anularea acesteia sau, cu titlu
subsidiar, limitarea ei în timp. În timpul audierii desfăşurate la 13 septembrie 1983,
tribunalul a audiat mărturiile dnei Essvinf-Leavay, tatălui natural al Lisei şi ale unui
expert din partea prefecturii (länsstyrelsen). Prefectura, de asemenea, a prezentat un
aviz scris, care conţinea următorul pasaj:
„Prefectura consideră că Lisa trebuie să rămână în casa părinţilor temporari. În opinina prefecturii,
această propunere corespunde prevederilor articolului 28 din legea privind serviciile sociale refe-
ritoare la interzicerea transferării. În prezent, Lisei îi este destul de dificil să-şi continue viaţa, fiind
conştientă de faptul că ea nu este propriul copil al părinţilor ei temporari şi de pericolul că ar putea
fi forţată în orice moment să părăsească unicul loc sigur pe care-l cunoaşte. Experienţa demon-
strează că, pe parcursul anilor, Lisa va deveni tot mai curioasă să afle despre părinţii ei naturali
şi despre propria origine. Numai atunci ea va fi suficient de matură pentru a face primii paşi spre
reunificarea familiei. Prefectura consideră că, până la acel moment, transferul la părinţii naturali ar
fi în conflict cu interesele copilului”.
413
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
ciliei Eriksson. Părinţii temporari şi, de asemenea, atitudinile altor persoane implicate în problema
transferului Lisei au avut probabil o influenţă importantă. În câteva opinii scrise şi în timpul audierii
în faţa tribunalului, dna Essving-Levay şi-a exprimat opinia că tratamentului psihiatric administrat
Lisei a urmărit scopul principal de ameliorare a contactelor între ea şi părinţii ei naturali şi nu de
promovare a transferului imediat al copilului. În acelaşi timp, a fost evidenţiat faptul că tratamentul
psihiatric al copilului se bazează pe avizul dnei Essving-Levay potrivit căruia Lisa trebuie să rămâ-
nă în casa părinţilor temporari. În cele din urmă, trebuie de menţionat faptul că adoptând decizia
în cauză, Consiliul social a declarat că transferul Lisei trebuie să constituie obiectivul său de lungă
durată în materie.
Lisa a început să locuiască în casa părinţilor temporari la puţin timp după naşterea sa. Evident,
acum, la vârsta de cinci ani, ea este profund ataşată de această casă şi de părinţii ei temporari. Ea
s-a întâlnit rar cu părinţii ei naturali. Prin urmare, se consideră că transferul Lisei la părinţii ei na-
turali ar supune unui pericol considerabil sănătatea ei. Cu toate acestea, s-a stabilit, printre altele,
datorită depoziţiilor dnei Essving-Leavy, că Lisa este un copil de cinci ani normal dezvoltată cu ca-
pacităţi intelectuale mai înalte de nivelul mediu. Aceasta şi alte circumstanţe crează o probabilitate
suficient de mare că transferul Lisei – în orice caz după anumite contacte preliminare cu părinţii
ei naturali - ar provoca numai o perturbare pasageră în dezvoltarea ei. În cele din urmă, tribunalul
districtual administrativ a concluzionat în speţă că decizia atacată trebuie să fie limitată în confor-
mitate cu cea de-a două cerere a Ceciliei Eriksson. În consecinţă, interzicerea transferului copilului
poate fi, în decursul unei perioade de timp clar delimitate, utilizată cu scopul de a consolida relaţiile
între Lisa şi părinţii ei”.
414
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Direcţia naţională a sănătăţii şi protecţiei sociale consideră că, ţinând cont de circumstanţele cau-
zei şi în cazul în care Lisa va fi transferată din casa părinţilor temporari, ea va fi supusă unui risc
considerabil de a prejudicia sănătatea mintală şi dezvoltarea ei. Prin urmare, este important ca ea
să rămână în casa părinţilor temporari. Direcţia stabileşte că dispoziţiile articolului 28 din legea
privind serviciile sociale sunt aplicabile. Cu toate acestea, ea consideră că securitatea Lisei trebuie
să fie reglementată pentru viitor din punct de vedere juridic. Respectiv, ţinând cont de schimba-
rea condiţiilor de viaţă a părinţilor naturali, Consiliul social trebuie să examineze dacă legea din
1980 este din nou aplicabilă. Consiliul social poate, de asemenea, examina posibilitatea solicitării
transferului custodiei la părinţii naturali în conformitate cu capitolul 6, articolul 8 din Codul parental
(föräldrabalken, paragraful 50 infra)”.
21. Atât Cecilia Eriksson, fiind asistată de un avocat, cât şi Consiliu social au
depus recurs la Curtea Administrativă Supremă (regeringsrätten). Mai târziu, dna
Eriksson şi-a retras rescursul.
22. La 11 octombrie 1984, Curtea Administrativă Supremă a dat câştig de cau-
ză Consiliului, confirmând decizia din 21 ianuarie 1983, potrivit căreia interdicţia urma
să fie valabilă pânâ la următorul ordin.
415
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
416
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
25. Potrivit Ceciliei Eriksson, motivul retragerii recursului a fost următorul. Con-
siliul social a notificat-o prin intermediul unei echipe de psihologi, la care Consiliul a
apelat în ianuarie 1985 pentru a soluţiona problema contactelor ei cu Lisa, că atât
timp cât ea va continua să intenteze acţiuni în materie, ea nu va beneficia de posi-
bilitatea de a se întâlni cu fiica sa individual, ceea ce ar deveni posibil de organizat
o dată în două săptămâni dacă ea va renunţa la acţiune. Fiind conştientă de faptul
că o condiţie importantă pentru reunirea ei cu Lisa era contactul frecvent, aceasta a
constituit motivul desistării.
Guvernul contestă aceste afirmaţii. Potrivit lui, Cecilia Erikson, în timpul unei
convorbiri telefonice cu un funcţionar al serviciului protecţiei sociale din 7 noiembrie
1985, a negat faptul că ar fi primit astfel de informaţii şi a declarat că avocatul ei „a
exagerat mult” când a comparat situaţia în cauză cu şantaj. Cu toate acestea, Guver-
nul recunoaşte că psihologii i-au explicat Ceciliei Eriksson că întâlnirile vor fi facilitate
în cazul în care Lisa nu va fi expusă pericolului de a fi forţată să se întoarcă la mama
ei în rezultatul procedurii suspendate.
26. La 6 august 1985, anterior retragerii recursului său, Cecilia Eriksson a îna-
intat Consiliului social o cerere, solicitând autorizarea de a-şi vizita fiica o dată la două
săptămâni. La 16 august, Consiliul a hotărât „ să nu adopte la moment nici o decizie
cu privire la autorizarea vizitelor şi frecvenţa vizitelor”. Consiliul a subliniat faptul că
nu poate furniza nici o indicaţie privind căile de recurs în absenţa unei dispoziţii legale
care i-ar permite să se pronunţe în materie.
417
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
418
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
A. Legea cu privire la servicile sociale din 1982 şi legea din 1980 care
conţinea dispoziţii speciale privind protecţia adolescenţilor.
36. Începând cu 1 ianuarie 1982, regulile fundamentale cu privire la responsa-
bilitatea autorităţilor publice faţă de adolescenţi sunt enunţate în legea cu privire la
serviciile sociale. Această lege conţine dispoziţii privind măsurile de încurajare şi pre-
ventive adoptate cu acordul persoanelor vizate. Deciziile adoptate în temeiul legislaţi-
ei anterioare, legea din 1960, şi care erau încă în vigoare către data de 31 decembrie
1981, au fost considerate a fi decizii adoptate în conformitate cu noua legislaţie, atât
legea cu privire la serviciile sociale cât şi legea din 1980.
1. Custodie obligatorie
37. În cazul în care părinţii nu acceptă măsurile necesare, legea din 1980 per-
mite dispunerea custodiei obligatorii.
Potrivit articolului 1, paragrafele 1 şi 2 din această lege:
„Orice persoană care încă nu au atins vârsta de 18 ani poate beneficia de asistenţa autorităţilor în
temeiul prezentei legi, dacă se poate presupune că îngrijirea necesară nu poate fi asigurată ado-
lescentului fără acordul persoanei sau a persoanelor în grijă cărora se află el, precum şi în cazul
unui adolescent de cincisprezece ani sau mai mult, cu acordul acestuia.
Un adolescent poate beneficia de protecţie dacă:
1. sănătatea sau dezvoltarea lui este expusă pericolului din cauza lipsei îngrijirii sau a unei alte
circumstanţe caracteristice familiei sale, sau
2. adolescentul îşi pune în pericol grav sănătatea şi dezvoltarea sa prin abuzul agenţilor de creare
a dependenţei, un comportament criminal sau oricare alt comportament comparabil.”
419
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
un Consiliul social, compus din membri nespecialişti care sunt asistaţi de un grup de
lucrători calificaţi ai serviciului protecţiei sociale.
39. Dacă Consiliul social consideră necesar a lua un copil în custodie, în confor-
mitate cu dispoziţiile legii din 1980, el trebuie să solicite tribunalul administrativ districtu-
al să se pronunţe asupra măsurii în cauză. Deciziile adoptate de tribunalul administrativ
districtual pot fi atacate în tribunale administrative atât de părinţi cât şi de copil.
40. După emiterea ordonanţei privind custodia publică, Consiliul social trebuie
să o execute şi să se ocupe de detaliile de ordin practic: locul unde urmează a fi plasat
copilul, educaţia şi tratamentul de care urmează să beneficieze copilul, etc. Legea
prevede ca copii aflaţi în custodie să beneficieze de contacte regulate cu rudele lor şi
de posibilitatea de a-i vizita acasă. Această exigenţă poate însemna că după o anu-
mită perioadă de timp copilul se va întoarce acasă să locuiască, deşi ofcial aflându-se
în custodia autorităţilor publice.
Potrivit articolului 16 din legea din 1980, Consiliul social este abilitat să regle-
menteze vizitele părinţilor la copii şi vice versa şi, de asemenea, poate decide să nu
divulge părinţilor locul unde se află copilul. Atât părinţii cât şi copilul pot depune recurs
împotriva acestor decizii la tribunalele administrative.
41. Potrivit articolului 5 din legea din 1980, Consiliul social este obligat să mo-
nitorizeze riguros asistenţa acordată adolescenţilor aflaţi în custodie şi „trebuie să
decidă terminarea ei în cazul în care acordarea unei astfel de asistenţe nu mai este
necesară”.
2. Interzicerea transferării copilului
42. Articolul 28 din legea cu privire la serviciile sociale abilitează Consiliul social
de a interzice transferarea copilului:
„Consiliul social poate intrerzice, pentru o anumită perioadă de timp sau până la următorul ordin,
tutorelui unui minor să-l ia din casa unde el a fost plasat în conformitate cu articolul 25, cu alte
cuvinte casa familiei adoptive, dacă există un risc considerabil de a prejudicia sănătatea mintală şi
fizică a copilului la separarea lui de familia temporară.
În cazul în care sunt motive rezonabile de a presupune că un astfel de pericol există, cu toate că
ancheta necesară nu au fost finalizată, poate fi dispusă o interdicţie temporară pentru o perioadă
maximă de patru săptămâni, până la adoptarea deciziei definitive în materie.
Interdicţia dispusă în temeiul acestui articol nu împiedică transferul copilului pe baza unei decizii
adoptate în conformitate cu capitolul 21 din Codul parental.”
420
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
B. Codul parental
421
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
În afară de adopţie, un astfel de transfer al custodiei este cea mai severă măsură
disponibilă împotriva părinţilor naturali. Cu toate că ei menţin anumite drepturi şi obliga-
ţii, aşa cum este dreptul la vizite şi obligaţia de a plăti întreţinerea copilului, calitatea lor
juridică de titulari ai custodiei este transferată în mod definitiv părinţilor temporari.
51. În raportul (SOU 1986:20) elaborat de comisia socială (socialberedningen),
creată de către Guvern, s-a propus stabilirea unei coordonări între asistenţa din oficiu
şi interdicţia transferării în scopul evitării dublării procedurii. O propunere similară a
fost avansată în raportul (Ds S 1987:3) prezentat în aprilie 1987 de către un ancheta-
tor ad-hoc desemnat de către Guvern.
52. În cererea lor din 7 decembrie 1984 înaintată Comisiei (nr 11373/85), dna
Eriksson şi fiica ei au pretins încălcarea articolului 6 paragraful 1, 8 şi 13 din Conven-
ţie şi a articolului 2 din Protocolul nr. 1. Ele, de asemenea, s-au plâns că, încălcând
dispoziţiile articolului 25 din Convenţie, exercitarea dreptului lor de a sesiza Comisia
a fost împiedicată de decizia autorităţilor naţionale de a nu le acorda asistenţă juridică
pentru introducerea cererii în faţa Comisiei.
53. La 11 mai 1987, Comisia a declarat cererea admisibilă, cu toate că a decis
să nu adopte nici o măsură vizavi de plângerea înaintată în conformitate cu prevede-
rile articolului 25.
În raportul său din 14 iulie 1988 (articolul 31), Comisia şi-a exprimat opinia:
(a) că a existat o încălcare a articolului 6 paragraful 1 în ceea ce priveşte reven-
dicarea dreptului de a vizita copilul (paragraful 26 supra), (cu opt voturi contra două);
422
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
423
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
424
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
gerat. În plus, pentru a interpreta şi aplica dispoziţiile acestui articol, lucrul preparator
relevant (paragraful 42 supra) furnizează indicaţii cu privire la exercitarea libertăţii de
apreciere pe care o conferă şi tribunalele administrative dispun de competenţa de a
revizui la anumite niveluri deciziile adoptate în conformitate cu aceste articol.
Ţinând cont de aceste garanţii împotriva ingerinţelor arbitrare, întinderea liber-
tăţii de apreciere acordată autorităţilor de către articolul în cauză este estimată de
către Curte ca fiind rezonabilă şi acceptabilă în sensul articolului 8.
61. Dna Eriksson, de asemenea, a susţinut că interdicţia transferării nu a fost dis-
pusă în conformitate cu legislaţia suedeză în vigoare, dat fiind că nu a fost demonstrată
existenţa unui pericol pentru sănătatea Lisei în cazul unui eventual transfer. În plus, ea
a pretins că instanţele naţionale au aplicat, de fapt, în mod incorect dispoziţiile articolului
28: confirmând interdicţia, ei s-au bazat pe soluţia pe care o considerau „cea mai adec-
vată şi reuşită” pentru Lisa, fără a comporta vreun risc pentru sănătatea ei.
62. În primul rând, Curtea reaminteşte că competenţa ei de a controla respecta-
rea dreptului intern este limitată; ţine de competenţa autorităţilor naţionale, în special
a instanţelor de judecată, de a interpreta şi aplica legislaţia internă (a se vedea, spre
exemplu, hotărârea din 30 martie 1989 în cauza Chappell, Seria A nr. 152, pag. 23,
paragraful 54).
La fel ca şi Comisia, Curtea observă că interdicţia transferării a fost examinată
de către tribunalele administrative (paragrafele 15-22 şi 27-32 supra) şi că nici una din
hotărârile adoptate nu sugerează incompatibilitatea măsurii cu dreptul intern.
63. Prin urmare, ingerinţa cauzată de interdicţia în cauză a fost „prevăzută de
lege”.
(b) „Restricţiile impuse asupra vizitelor”
64. Dna Eriksson a afirmat în faţa Curţii că restricţiile impuse asupra întâlnirilor
cu fiica ei (paragrafele 14, 26 şi 34-35 supra) nu erau justificate în conformitate cu
dreptul intern. Această afirmaţie a fost acceptată de către delegatul Comisiei. Guvernul
şi-a exprimat dezacordul: el a susţinut că restricţiile în cauză au fost impuse în scopul
protejării bunăstării fiicei, scop care a corespuns unei norme „prevăzute de lege”, chiar
dacă aceasta nu a fost enunţată în mod explicit într-o prevedere specială.
65. După cum a subliniat delegatul Comisiei, impunerea restricţiilor asupra vizi-
telor în timp ce interdicţia transferării este încă în vigoare a fost considerată de către
Curtea Administrativă Supremă de a fi lipsită de orice efect juridic, dat fiind că nu
există prevederi juridice care ar servi ca temei pentru impunerea unor astfel de re-
stricţii (paragraful 45 supra). Ţinând cont de această interpretare autoritară a dreptului
suedez, Curtea conchide că ingerinţa în dreptul dnei Eriksson la respectarea vieţii de
familie nu dispune de o bază necesară în dreptul intern şi, respectiv, nu a fost „prevă-
zută de lege” în sensul articolului 8.
3. Scopul legitim
66. Comisia a acceptat faptul că scopurile măsurilor contestate, astfel cum a
declarat Guvernul, includeau „protecţia sănătăţii” şi „protecţia drepturilor şi libertăţilor
425
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
altora”, în speţă, cele ale Lisei. Dna Eriksson a contestat caracterul legitim al scopuri-
lor urmărite prin ingerinţă. Ea a susţinut că interesele copilului au fost totalmente ne-
glijate de la început şi că nici un pericol pentru sănătatea copilului nu a fost vreodată
stabilit care ar justifica dispunerea interdicţiei în cauză.
67. În mod evident, scopul articolul 28 este de a proteja intersele legitime ale
copiilor la suspendarea ordinului de plasare în custodie. Curtea a constatat de ase-
menea (paragraful 62 supra) că nu există nici o probă care ar sugera că interdicţia
transferării nu a fost impusă în conformitate cu prezentul articol. Prin urmare, ea con-
chide că măsura în cauză a urmărit scopurile invocate de către Guvern.
Deşi Curtea a stabilit că restricţiile asupra vizitelor nu aveau o bază în dreptul
intern (paragraful 65 supra), ea nu pune la îndoială că ele au fost impuse pentru a
proteja sănătatea şi drepturile Lisei.
426
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
nea cu privire la viitorul Lisei a persistat pe parcursul a şase ani, cauzând suferinţe
profunde reclamantelor.
Guvernul a recunoscut eşecul sistemul aşa cum a fost implementat în cazul de
faţă, dar a afirmat că situaţiile similare cu cea în discuţie nu pot fi prevenite indiferent
de sistemul aplicat sau de persoanele implicate. Curtea recunoaşte că în rezultatul
suspendării ordinului privind plasarea în custodia autorităţilor publice a adolescenţilor
pot apărea anumite dificultăţi, în special în cazul în care copilul este luat în custodie la
o vârstă fragedă şi a petrecut mulţi ani separat de părinţii lui naturali. Cu toate acestea,
situaţia nesatisfăcătoare observată în speţă pare în mare măsură să se datoreze inca-
pacităţii de a organiza întâlniri semnificative a mamei cu fiica ei în scopul reunirii lor.
Ţinând cont de cele precitate şi în pofida marjei de apreciere de care dispune
Suedia, Curtea constată că restricţiile grave şi de lungă durată asupra vizitelor com-
binate cu durata excesivă a interdicţiei transferării nu sunt proporţionale cu scopurile
legitime urmărite.
72. În consecinţă, a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie.
B. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 6 paragraful 1 din Convenţie
73. Dna Eriksson de asemenea s-a plâns de numeroasele încălcări ale artico-
lului 6 paragraful 1 din Convenţie, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale,
de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege ....care va hotărî asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiunilor sale cu caracter civil. ...”
Guvernul a susţinut că nu a existat nici o înălcare de aşa natură, deşi şi-a retras
argumentul iniţial că acest articol nu era aplicabil în speţă.
1. Procedurile referitoare la interdicţia transferării copilului
(a) Echitatea procedurii
74. Dna Eriksson a pretins în esenţă că nu a beneficiat de o procedură echi-
tabilă în faţa tribunalelor administrative, după depunerea primului recurs împotriva
interdicţiei în cauză (paragrafele 15-22 supra) din moment ce ea era într-o poziţie
dezavantajată în comparaţie cu autorităţile sociale şi părinţii temporari, care o aveau
pe Lisa sub controlul lor şi puteau, prin urmare, să-i influenţeze comportamentul.
De asemenea, ea s-a plâns că tribunalele administrative au adoptat deciziile fără a
solicita avizul unui expert medical independent şi că ea însăşi nu a fost capabilă să con-
testeze evaluările efectuate de către experţii Consiliului social deoarece, după cum pretin-
de nu a fost autorizată de a supune fiica unui examen de către un expert ales de ea.
75. Prima din plângerile de mai sus nu se referă la echitatea procedurii, dar la
situaţia de fapt în speţă. Cât priveşte cea de-a doua plângere, Curtea este satisfăcută
de informaţiile furnizate potrivit cărora au fost adoptate măsuri adecvate în vederea
obţinerii expertizei medicale suficiente pentru scopul procedurii.
Examinând procedurile în ansamblu, Curtea adoptă aceeaşi concluzie ca şi
Comsia că ele nu erau incompatibile cu articolul 6 paragraful 1.
427
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
428
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
88. Dna Eriksson, acţionând în calitate de tutore legal al fiicei sale şi de părinte
natural, a pretins de asemenea că fiica ei era victima unor încălcări similare cu cele
revendicate de ea însăşi.
Guvernul a întrebat dacă dna Eriksson era capabilă de a-şi reprezenta adecvat
fiica, ţinând cont de interesele lor contradictorii. Cu toate acestea, în lipsa unor obiec-
ţii formale Curtea nu consideră că acest punct o împiedică să examineze plângerile
avansate în numele Lisei.
429
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
430
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
96. În temeiul acestui articol, reclamantele au cerut 5, 000, 000 crone suedeze
(SEK) fiecare cu titlu de prejudiciu moral, revendicări considerate excesive atât de
Guvern cât şi de delegatul Comisiei.
97. În opinia Curţii nu există nici un dubiu că ambele reclamante au suferit pe
parcursul unei perioade îndelungate de timp un sentiment de nelinişte şi suferinţă pro-
fundă cauzate de încălcările stabilite în speţă. În plus, Cecilia Eriksson s-a confruntat cu
dificultăţi grave şi a fost nevoită să dedice prea mult timp şi eforturi încercând să obţină
în privinţa contactelor sale cu fiica astfel de condiţii care ar promova reunirea lor.
98. Aceşti factori diverşi nu se supun unui calcul exact. Efectuând pe o bază
echitabilă o evaluare, în conformitate cu exigenţa articolului 50, Curtea acordă dnei
Eriksson 200, 000 SEK şi 100, 000 SEK fiicei ei cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
99. De asemenea, dna Eriksson a solicitat suma de 270, 000 SEK cu titlu de
onorariu pentru 300 ore de lucru a avocatului său, dna Westerberg, care a reprezen-
tat-o în faţa Comisiei şi Curţii.
Guvernul a pus la îndoială necesitatea unui număr de 300 de ore de lucru,
din moment ce dna Westerberg era destul de bine familiarizată cu speţa în rezultatul
procedurilor interne. În ceea ce priveşte tariful pe oră, Guvernul a acceptat ca fiind
rezonabilă suma de 700 SEK în locul sumei pretinse de 900 SEK. Delegatul Comisiei
nu a formulat nici o observaţie.
100. Luând în consideraţie sumele deja alocate de Consiliul Europei cu titlu de
asistenţă judiciară şi efectuând o estimare pe o bază echitabilă, Curtea consideră că
dna Eriksson are dreptul la rambursarea sumei de 100, 000 SEK cu titlu de cheltuieli
de judecată.
431
ERIKSSONcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
Parafat: R.R.
Parafat: M.-A. E.
432
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
433
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
434
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
7 iulie 1989
În cauza Gaskin1,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând în şedinţă plenară, potrivit
articolului 50 din Regulamentul Curţii, compusă din judecătorii:
Dnii R. Ryssdal, preşedinte,
J. Cremona,
Thór Vilhjálmsson,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dnii F. Gölcüklü,
F. Matscher,
L.-E. Pettiti,
B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
Dnii R. Macdonald,
C. Russo,
R. Bernhardt,
A. Spielmann,
J. De Meyer,
J.A. Carrillo Salcedo,
N. Valticos,
S.K. Martens,
precum şi dnii M.-A. Eissen, grefier, şi H. Petzold, grefier adjunct,
Nota Grefei:
1
Cauza poartă nr. 2/1988/146/200. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul de introducere, ulti-
mele două - locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare
435
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
436
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului:
ÎN FAPT
10. Reclamantul este cetăţean britanic, născut la 2 decembrie 1959. După de-
cesul mamei sale, la 1 septembrie 1960, el a fost luat în grija comunităţii din Liverpool,
potrivit articolului 1 din legea cu privire la copii din 1984 (Children Act, “legea din 1948”).
Cu excepţia a cinci perioade, variind de la o săptămână la cinci luni, pe parcursul că-
rora el a fost încredinţat în grija tatălui său, reclamantul a rămas instituţionalizat, cu
acordul său, până în 18 iunie 1974. La această dată, el s-a prezentat în faţa tribunalului
pentru copii (Juvenile Court) din Liverpool şi a pledat vinovat de comiterea mai multor
infracţiuni, printre care o spargere şi un furt. Curtea a emis în privinţa lui o ordonanţă de
îngrijire potrivit articolului 7 din legea din 1969 cu privire la copii şi adolescenţi (Children
and Young Persons Act). Reclamantul a încetat să se mai afle în grija comunităţii la 2
decembrie 1977, ziua în care dl Gaskin a atins vârsta majoratului (optsprezece ani).
În cea mai mare parte a perioadei în care s-a aflat în îngrijire, reclamantul a
stat la diferiţi părinţi adoptivi, în baza dispoziţiilor regulamentului din 1955 cu privire
la plasarea copiilor (Boarding-Out of Children regulations, “regulamentul din 1955”).
Dispoziţiile cereau autorităţii locale evidenţa unui dosar confidenţial cu privire la recla-
mant (a se vedea § 13 infra).
11. Reclamantul pretinde că a fost maltratat în perioada aflării sale în îngrijire;
de la atingerea majoratului său el a încercat să afle de către cine şi în ce condiţii a fost
îngrijit, pentru a-şi putea soluţiona problemele şi pentru a-şi cunoaşte trecutul.
437
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
I. DOSARUL RECLAMANTULUI
ŞI CEREREA DE COMUNICARE
438
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
17. Judecătorul nu a citit dosarul litigios, însă a pus pe cântar interesul general
de a menţine un sistem eficient de asistenţă al copiilor şi interesul particular al dlui
Gaskin de a putea consulta dosarul său în vederea procesului preconizat. După ce
s-a referit la cauza în care Lord Denning, preşedintele Curţii de Apel (Master of the
Rolls), a afirmat caracterul confidenţial şi privat al dosarelor stabilite potrivit articolului
10 din regulamentul din 1955 (Re D (Infants), Weekly Law Reports (“WLR”) 1970, vol.
1, p. 599), el a concluzionat în următorii termeni:
“Necesitatea, pentru buna funcţionare a serviciului de asistenţă al copiilor, de a păstra caracterul
confidenţial al documentelor pertinente nu-mi provoacă nici o îndoială. Este vorba de un serviciu
foarte important în faţa căruia interesele individului - de asemenea foarte importante - trebuie, în
opinia mea, să prevaleze. Fără nici o îndoială, consider că interesul general va fi mai bine servit
dacă refuz comunicarea, ceea ce şi fac.”
18. Reclamantul a atacat această decizie în faţa Court of Appeal, care a confir-
mat-o în unanimitate la 27 iunie 1980. Potrivit acesteia, High Court a cântărit bine inte-
resele concurente. Ea a adăugat că examinarea unui document trebuie întreprinsă de
curte în anumite situaţii, de exemplu, atunci când apare un dubiu rezonabil şi aceasta
nu poate lua o hotărâre în favoarea interesului general sau a interesului particular fără a
studia ea însăşi documentele. Speţa în cauză nu vizează un astfel de dubiu rezonabil şi
prin urmare examinarea documentelor din partea curţii nu este necesară. În consecinţă,
Court of Appeal a respins recursul şi nu l-a autorizat pe dl Gaskin să sesizeze Camera
Lorzilor (Gaskin contra Consiliului Municipal din Liverpool, WLR 1980, vol. 1, p.1549).
439
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
440
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
29. La 1 aprilie 1989 a intrat în vigoare regulamentul din 1989 cu privire la ac-
cesul la dosarele personale ale serviciilor sociale (Access to Personal Files (Social
Services) Regulations). Acest regulament, publicat în vederea aplicării legii din 1987
cu privire la accesul la dosarele personale (Access to Personal Files Act) şi precizat
prin circulara LAC (89) 2 adresată autorităţilor locale, obligă departamentele servici-
ilor sociale să permită fiecăruia accesul la informaţia personală deţinută în privinţa
acestuia, cu excepţia datelor sanitare provenite de la membrii corpului medical şi sub
rezerva excepţiilor vizate în articolul 9. Acesta din urmă se referă, în special, la toate
informaţiile de natură să dezvăluie sau să indice interesatului, sau unei alte persoane
care poate avea acces, identitatea unui terţ - altul decât un angajat al serviciilor soci-
ale - care nu au consimţit comunicarea.
În opinia Guvernului, prin aplicarea articolului 9 § 3 din regulament dosarele
personale vor fi constituite pe viitor în baza principiului potrivit căruia informaţiile care
figurează în ele pot fi comunicate, cu excepţia cazurilor când acestea riscă să dezvă-
luie identitatea informatorului sau a terţilor. Potrivit articolului 2 § 4 din legea din 1987
cu privire la accesul la dosarele personale, regulamentul din 1989 nu se aplică decât
în cazul informaţiei colectate după data intrării sale în vigoare, şi anume, după 1 apri-
lie 1989. Asemeni circularei LAC (83) 14, care reglementa adoptarea rezoluţiei men-
ţionate în § 25 supra şi comunicarea parţială ulterioară a documentelor dlui Gaskin,
441
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
regulamentul din 1989 cu privire la accesul la dosarele personale ale serviciilor soci-
ale (Access to Personal Files (Social Services) nu are efect retroactiv.
32. La audierea din 28 martie 1989, Guvernul a confirmat concluziile din memo-
riul său, care invita Curtea să decidă şi să declare:
“i. că faptele nu relevă nici o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 8 (art. 8)
din Convenţie;
ii. că faptele nu relevă nici o încălcare a drepturilor reclamantului garantate de articolul 10 (art. 10)
din Convenţie.”
ÎN DREPT
33. Unica plângere care a fost declarată admisibilă de Curte a fost: lipsa con-
tinuă a accesului reclamantului la întregul său dosar personal păstrat de Consiliul
Municipal din Liverpool (§ 31 supra). Cu toate că chestiunea accesului la dosar a fost
ridicată pentru prima dată în contextul solicitării dlui Gaskin de comunicare a docu-
mentelor în legătură cu înaintarea acţiunii legale contra autorităţii locale (§§ 14-18
supra), Curtea a fost sesizată doar în privinţa chestiunilor ridicate potrivit articolelor 8
şi 10 (art. 8, art. 10) în legătură cu procedurile şi deciziile potrivit cărora reclamantului
i s-a refuzat accesul posterior respingerii cererii menţionate (a se vedea §§ 93 şi 104
din raportul Comisiei).
442
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
A. Cu privire la aplicabilitate
34. Reclamantul pretinde încălcarea articolului 8 (art. 8) din Convenţie, potrivit
căruia:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-
mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora”.
443
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
39. Potrivit Comisiei, “respectarea vieţii private cere ca fiecare să poată stabili
detaliile identităţii sale ca fiinţă umană şi ca în principiu autorităţile să nu le împiedice
să obţină aceste informaţii fundamentale fără o justificare specifică”.
Ea citează în raportul său hotărârea Leander din 26 martie 1987, în care Curtea
a constatat:
“Atât păstrarea, cât şi comunicarea informaţiei, însoţite de refuzul de a-i acorda dlui Leander posibi-
litatea de (...) a combate [informaţiile în cauză], aduc o atingere dreptului la respectarea vieţii sale
private, garantat de articolul 8 § 1 (art. 8-1)” (Seria A nr. 116, p. 22, § 48).
444
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Astfel, trebuie determinat faptul dacă Regatul Unit a tratat cererile reclamantu-
lui într-un mod incompatibil cu obligaţia pozitivă ce reiese din articolul 8 (art. 8).
C. Respectarea articolului 8 (art. 8)
42. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, pentru a şti dacă a existat o ase-
menea obligaţie pozitivă se va ţine cont de “justul echilibru care trebuie stabilit între
interesul general şi cel al individului”; “în căutarea unui asemenea echilibru, obiective-
le enumerate în § 2 din articolul 8 (art. 8-2) pot jucă un anumit rol, cu atât mai mult că
această dispoziţie vorbeşte doar de “ingerinţele” în exercitarea dreptului protejat de
paragraful întâi şi vizează în consecinţă obligaţiile negative ce se degajă” (a se vedea
hotărârea Rees din 17 octombrie 1986, Seria A nr. 106, p. 15, § 37).
43. Împreună cu Comisia, Curtea estimă că caracterul confidenţial al documen-
telor din dosar contribuia la buna funcţionare a sistemului de asistenţă al copiilor şi, în
această măsură, urmărea un scop legitim: el proteja nu doar drepturile persoanelor
aflate la originea informaţiilor (“informatorii”), ci şi ale copiilor care necesitau asistenţa.
44. Cât priveşte politica generală în materie de divulgare a informaţiilor ce fi-
gurează în dosare, Guvernul a invocat circulara din 24 august 1983 către autorităţile
locale (a se vedea § 23 supra). Guvernul a atras atenţia la articolul 3 potrivit căruia,
cu anumite excepţii, persoanelor care doresc să aibă acces la dosarele de asistenţă
a copilului trebuie să li se permită. Circulara a fost reluată în esenţă în rezoluţia Co-
misiei Serviciilor Sociale a Consiliului Municipal din Liverpool din 18 octombrie 1983
(a se vedea § 25 supra) .
Potrivit Guvernului, atât circulara, cât şi rezoluţia recunoşteau importanţa ac-
cesul la dosarele de asistenţă al copilului pentru cei ce sunt vizaţi de dosarele respec-
tive, precum şi importanţa respectării anonimatului informatorilor. Nu ar fi vorba de
o simplă protejare a intereselor private ale informatorilor, însă de un interes general
mult mai larg. Funcţionarea adecvată a serviciului de asistenţă al copilului depindea
de aptitudinea responsabililor de a se documenta nu doar de la organisme profesio-
nale şi de la membrii acestora, de exemplu de la medici, psihiatri şi profesori, dar şi de
la persoane particulare precum părinţi adoptivi, prieteni, vecini, etc. Guvernul a menţi-
onat că, dacă confidenţialitatea acestor informatori nu s-ar fi respectat, cooperarea lor
ar fi fost pierdută şi fluxul informaţiei considerabil redus. Acest lucru ar fi afectat grav
serviciul de asistenţă al copiilor.
În legătură cu aceasta, Guvernul a atribuit o importanţa particulară articolului 5
din circulară, care consacra expres drepturile persoanelor care au furnizat informaţia
cu condiţia explicită că nu va fi dezvăluită şi articolul 7, potrivit căruia “se interzice a
comunica persoanei interesate informaţii confidenţiale provenite de la terţi fără con-
simţământul acestora”. De asemenea, el a atras atenţia asupra articolului 9, care
statua că dosarele anterioare introducerii noii politici au fost în general stabilite pe o
bază potrivit căreia conţinutul lor nu va fi niciodată dezvăluit clienţilor şi, de aceea, nu
trebuie să fie dezvăluită fără consimţământul informatorului.
În acest sens, el estimă ca fiind corect, raţional, rezonabil şi compatibil cu obli-
gaţiile sale, în sensul articolului 8, echilibrul pe care circulara şi rezoluţia caută să-l
445
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
446
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
447
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
“1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi
fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radi-
odifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor forma-
lităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei
sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a ga-
ranta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.
A. Prejudiciu material
55. În primul rând, dl Gaskin a solicitat, pentru pierderea unor câştiguri trecute
şi viitoare, în total peste 380 000 £. El a pretins că pierderile respective au dăunat
perspectivelor sale de angajare.
Potrivit Guvernul, nu există nici o legătură de cauzalitate între pierderile pretin-
se a fi suferite şi pretinsele încălcări ale Convenţiei.
56. Curtea a notat că chiar dacă interesatul a beneficiat de o procedură simi-
lară celei descrise în § 49 supra, nu există nici o dovadă a faptului că documentele
litigioase i-au fost comunicate nici, în afirmativ, că acestea ar avea un efect favorabil
asupra resurselor sale în viitor.
B. Prejudiciu moral
57. De asemenea, reclamantul a solicitat compensarea prejudiciilor morale ur-
mare a mizeriei, umilirii şi anxietăţii pe care le-a suferit. Lacunele din educaţia sa au
afectat într-un mod ireparabil situaţia şi demnitatea sa.
448
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
449
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
450
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
451
GASKIN contra
LAWLESS contra
REGATULUI
IRLANDEI UNIT
____________________________________________________________________________________
452
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
liber să-şi exercite drepturile sale garantate de articolul 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.
Reclamantul poate furniza probe directe cu privire la leziunile corporale pretinse a fi
suferite de el şi să interogheze sau să contra-interogheze martori potrivit regulilor de
drept procesual englez. Faptul că jurisdicţiile engleze ar fi putut la discreţia lor să-i
permită accesul la documentele solicitate nu modifică interpretarea articolului 10 § 2
(art. 10-2). Chestiunea a fost soluţionată potrivit dreptului englez din motive care, în
viziunea mea, în circumstanţele cauzei pot fi justificate ca fiind necesare într-o soci-
etate democratică pentru prevenirea divulgării informaţiei confidenţiale referitoare la
un domeniu sensibil al protecţiei sociale.
3. În opinia mea nu a fost încălcată Convenţia.
453
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
454
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
30 august 1990
PROCEDURA
1. Cauza a fost deferită Curţii de Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Co-
misia”) la 13 iulie 1989 în termen de trei luni oferit de articolele 32 §1 şi 47 (art. 32-1,
Nota grefei:
1
Cauza poartă nr. 18/1989/178/234-236. Prima cifră indică numărul de ordin în anul introducerii, iar ul-
timele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
Nota grefei
2
Amendamentele aduse regulamentului intrat în vigoare la 1 aprilie 1989 se aplică prezentei cauze.
455
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
art. 47) din Convenţie. La originea sa se găsesc trei cereri (nr. 12244/86, 12245/86 şi
12383/86) introduse contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, cu care
cei trei cetăţeni irlandezi, dl Bernard Fox, dna Maire Mambell şi dl Samuel Hatley, au
sesizat Comisia – primele două la 16 iunie 1986, a treia la 2 septembrie 1986 – potrivit
articolului 25 (art. 25).
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48), precum
şi la declaraţia britanică de recunoaştere a jurisdicţiei obligatorii a Curţii (articolul 46)
(art.46). Ea are ca obiect obţinerea unei decizii care ar stabili dacă faptele cauzei
denunţă o omisiune a statului reclamat potrivit exigenţelor prevăzute de articolele 5
şi 13 (art.5, art. 13).
2. Ca răspuns la invitaţia prevăzută la articolul 33 §3 d) al regulamentului, recla-
manţii şi-au manifestat intenţia de a participa în instanţă, desemnându-şi consilierul
(articolul 30).
3. Camera se constituie de plin drept din Sir Vincent Evans, judecător ales, din
partea Regatului Unit (articolul 43 din Convenţie) (art. 43), şi dl R. Ryssdal, preşedin-
tele Curţii (articolul 21 § 3 b) al regulamentului). La 23 august 1989, acesta din urmă
i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi cinci membri şi
anume dnii J. Cremona, J. Pinheiro Farinha, R. Macdonald, S.K. Martens şi dna
E. Palm (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 §4 din regulament) (art. 43). Ulteri-
or, dl R. Bernhardt, supleant, l-a înlocuit pe dl Macdonald, împiedicat în exercitarea
funcţiilor (articolul 24 §1 din regulament).
4. Asumându-şi preşedinţia camerei (articolul 21 §5), dl Ryssdal i-a consultat,
prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental britanic („Guvernul”), pe de-
legatul Comisiei şi pe reprezentantul reclamanţilor referitor la chestiunea necesităţii
unei proceduri scrise (articolul 37 § 1). În conformitate cu ordonanţele şi directivele
sale, grefierul a primit memoriul Guvernului la 19 decembrie 1989, cel al reclamanţilor
la 10 ianuarie 1990, anexele la acest document – două zile mai târziu şi pretenţiile
celor interesaţi în temeiul articolului 50 (art. 50) din Convenţie la 9 martie 1990.
Printr-o scrisoare sosită la 8 februarie 1990, secretarul Comisiei l-a informat că
delegatul şi-a exprimat dorinţa de a se exprima în audiere.
5. La 21 decembrie 1989, preşedintele a fixat pentru 26 martie 1990 data des-
chiderii procedurii orale după consultarea opiniei participanţilor prin intermediul grefi-
erului (articolul 38 din regulament).
6. Dezbaterile s-au desfăşurat în şedinţă publică în ziua menţionată la Palatul
Drepturilor Omului din Strasbourg. În prealabil Curtea s-a întrunit într-o reuniune pre-
gătitoare.
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului
456
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
B. Kerr, Q. C.,
N. Bratza, Q. C., consilieri
- din partea Comisiei
Dl C. Rozakis, delegat,
- din partea reclamanţilor
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
457
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
lua în calcul timpul aducerii lor la comisariat, ei au fost deţinuţi, prin urmare, respectiv
44 ore şi 5 minute.
11. La momentul arestării, li s-a arătat nota destinată persoanelor reţinute cu
descrierea drepturilor de care beneficiază. Ei nu au fost aduşi în faţa instanţei de
judecată şi nu au avut ocazia de a solicita eliberarea sub cauţiune. La 6 februarie
ambii angajaseră o procedură de habeas corpus, dar au fost eliberaţi înainte ca vreun
judecător să le examineze cauza.
12. În 1979 dl Fox fusese condamnat pentru mai multe infracţiuni prevăzute de
legislaţia referitoare la explozive şi apartenenţa la I.R.A. la privaţiune de libertate (ne-
cumulativ) pentru 12 şi 5 ani, respectiv dna Campbell – pentru 18 luni cu amânarea
executării pedepsei, în calitate de complice la comiterea infracţiunilor prevăzute de
aceeaşi legislaţie.
B. Referitoare la dl Hartley
13. Cel de-al treilea reclamant, dl Samuel Hartley, locuieşte în Waterfoot, în
comitatul Antrim din Irlanda de Nord. La 18 august 1986 la ora 07.55 poliţia l-a luat
de la domiciliu în prezenţa părinţilor săi; ea l-a informat pe loc că este arestat potrivit
articolului 11 § 1 din legea din 1978, fiind suspectat de terorism. Poliţia l-a adus la
comisariatul din Antrim, unde i-a fost imediat înmânată copia notei în atenţia persoa-
nelor reţinute. Ea l-a interogat începând cu ora 11.05 până la ora 12.15.
14. Reclamantul era bănuit de implicare într-o răpire care a avut loc la Bally-
mena mai devreme în aceiaşi lună, în cursul căreia persoane mascate şi înarmate,
bănuite a avea legături cu I.R.A. provizorie, răpise un tânăr şi o tânără. Răpirea părea
să aibă ca scop de a o constrânge pe tânără să-şi retragă acuzaţiile de viol aduse cu
un an înainte şi care pe o persoană o costase condamnarea la trei ani de închisoare.
Guvernul a declarat într-o audiere în faţa Comisiei că potrivit procesului-verbal al
primului interogatoriu al dlui Hartley, acesta din urmă a fost chestionat pe marginea
activităţilor teroriste desfăşurate într-un spaţiu geografic restrâns şi bine definit, pre-
cum şi pe marginea legăturilor sale cu I.R.A. provizorie. Procesul-verbal nu oferă alte
detalii, dar zona despre care este vorba corespunde celei a răpirii. Dl Hartley a negat
orice participare la aceasta, dar el nu a dezminţit afirmaţia Guvernului precum că a
fost interogat în această privinţă.
El nu a constituit obiectul vreunei inculpări şi a fost eliberat la 19 august 1986
la ora 14.10 după 30 de ore şi 15 minute. El nu a intentat nici o acţiune cu privire la
arestarea şi detenţia sa.
A. Introducere
15. Populaţia Irlandei de Nord – un milion şi jumătate de persoane – a suportat
ultimii douăzeci de ani o campanie de terorism (hotărârea Irlanda c. Regatului Unit din
18 ianuarie 1978, Seria A, nr. 25, pp. 9-31, §§ 11-77, şi hotărârea Brogan şi alţii din
29 noiembrie 1988, Seria A, nr.145-B, p. 21, § 25). Peste 2.750 de persoane, dintre
458
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
care cca 800 membri ai forţelor de ordine, au fost omorâte, iar peste 31.900 oameni
au fost mutilaţi sau răniţi. Campania de teroare a ajuns să se extindă asupra restului
teritoriului Regatului Unit şi al continentului european.
O legislaţie specială a căutat să remedieze situaţia. În special au fost promul-
gate legea din 1978 şi predecesoarele sale şi anume legea din 1973 asupra stării
de urgenţă în Irlanda de Nord (Northern Ireland (Emergency Provisions) Act, „legea
din 1973”) şi cea din 1975 de modificare (Northern Ireland (Emergency Provisions)
(Amendment) Act, „legea din 1975”), menite să acorde ajutor forţelor de securitate în
combaterea mai eficientă a ameninţării teroriste.
B. Articolul 11 al legii din 1978
16. Abrogat în 1970, articolul 11 din legea din 1978 instituia, între altele, o îm-
puternicire de arestare. Clauzele sale pertinente erau redactate astfel:
„1. Orice agent de poliţie poate aresta fără mandat orice persoană pe care o bănuieşte de tero-
rism.
(…)
3. O persoană arestată în temeiul prezentului articol nu poate rămâne în arest preventiv mai mult
de 72 ore; articolele 132 din legea din 1964 asupra Magistrates’ Courts din Irlanda de Nord şi 50
§ 3 din legea din 1968 cu privire la copii şi tineri din Irlanda de Nord (obligaţia de a aduce în faţa
Magistrates Courts’ orice persoană în timp de 48 ore de la arestare) nu se aplică faţă de o atare
persoană.”
459
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
33 din legea din 1978 dispoziţiile în cauză expirau la fiecare 6 luni, ele fiind reînnoite
de fiecare dată până la abrogarea lor în 1987.
19. În 1983, Secretarul de Stat pentru Irlanda de Nord l-a invitat pe Sir George
Baker, înalt magistrat la pensie, să studieze mecanismele legii din 1978 pentru a
determina dacă ea menaja un just echilibru între menţinerea libertăţilor individuale
în modul cel mai larg posibil şi conferirea în competenţa forţelor de securitate şi tri-
bunalelor a împuternicirilor suficiente pentru protecţia populaţiei contra ameninţărilor
teroriste. Rezultatul a fost constatat într-o serie de recomandări, enumărate într-un
raport publicat în aprilie 1984 (Command Paper, Cmnd. 9222), în care Sir George
Baker enunţa următoarele remarce:
„263. În general, îmi pare inutil, făcând recomandări în 1984, de a mă referi la o perioadă anterioară
anului 1973, dar pentru a înţelege clauzele [legii din 1978] în materie de arestare şi de detenţie se
cuvine de a aminti că decretul nr. 10 adoptat în temeiul legii din 1922 cu privire la împuternicirile
speciale în Irlanda de Nord (Special Powers Act (Northern Ireland)) preciza:
„Pentru a păstra pacea şi ordinea orice membru al RUC poate autoriza arestarea fără mandat şi
reţinerea timp de cel mult 48 ore a oricărei persoane în scopul efectuării unui interogatoriu.” (sub-
liniat de mine)
Această împuternicire generală de arestare în scopul interogării nu a dispărut complet atunci când
Westminster a abrogat legea cu privire la împuternicirile speciale. Ea a fost redefinită şi parţial reinsti-
tuită prin [legea din 1978] şi P.T.A. [legile din 1974 şi 1976 referitoare la dispoziţiile provizorii cu privire
la prevenirea terorismului], dar cuvintele „în scopul efectuării unui interogatoriu” nu figurează deloc
în aceste texte; ele nu pot fi decât deduse. Numeroase critice sunt ridicate contra pretinsei recurgeri
ilegale la arestare pentru „a colecta informaţii”, pentru a dobândi date de importanţă secundă sau
pentru a proceda la diverse forme de hărţuire. Poate-că ar fi fost mai bine de a consacra explicit în
lege împuternicirea R.U.C., supusă desigur unor controale apropriate. În speţa R. c. Houghton exami-
nată în faţa camerei penale a Curţii de Apel engleze, judecătorul Lawton a estimat că poliţia beneficia
de o asemenea împuternicire potrivit P.T.A. (Criminal Appeal Reports 1987, p. 197).
264. Contrar dispoziţiilor [legii din 1978] care reglementează procedura de examinare a infracţiu-
nilor cu caracter terorist şi nu implică o derogare de la articolul 6 (art.6) din Convenţia europeană,
cele referitoare la împuternicirile de arestare par să nu corespundă regulilor minime impuse de
articolul 5 (art.5). Prin urmare, Regatul Unit a formulat o declaraţie de derogare potrivit articolului
15 (art. 15). Articolul 5 § 1 c) (art. 5-1-c) cere prezenţa unor suspiciuni rezonabile că un individ a
comis o infracţiune şi o arestare operată în vederea aducerii infractorului în faţa autorităţii judiciare
competente. Articolul 11 [din legea din 1978] nu prevede nimic dintre acestea şi chiar nu necesită
prezenţa unei infracţiuni. (…) Este dezirabilă orice acţiune susceptibilă să evite invocarea de către
Marea Britanie a clauzei de derogare ca scuză pentru încălcările Convenţiei.
(...)
Suspiciuni sau suspiciuni rezonabile
280. Numai un jurist sau un legislator ar bănui (sau ar bănui în mod rezonabil) existenţa unei deo-
sebiri, dar există una, deoarece potrivit jurisprudenţei, cu care sunt de acord, Parlamentul trebuia
să acţioneze în cunoştinţă de cauză, utilizând ambele expresii. Articolul 11 se mulţumeşte cu un
criteriu subiectiv: avea poliţistul suspiciuni? Dacă suspiciunile sale sunt sincere şi autentice că per-
soana arestată este terorist, nu ţine de competenţa tribunalului să examineze în continuare exerci-
tarea atribuţiei în cauză. În schimb, acolo unde legea cere suspiciuni rezonabile, controlul asupra
rezonabilităţii ţine de competenţa tribunalului. Este prezent aici un criteriu obiectiv. Tribunalul poate
să examineze faptele care au generat suspiciunile, pentru a determina dacă sunt de natură a
produce motive rezonabile. Suspiciunile rezonabile nu sunt în sine suficiente pentru a constitui un
început de probă („prima facie case”). Dovezile din auzite (hearsay) pot justifica suspiciunile rezo-
nabile, dar nu sunt suficiente pentru a întemeia o inculpare.
281. Întrevăd un singur pericol din exigenţa rezonabilităţii suspiciunii: faptele care le motivează pot
fi semnalate de o sursă confidenţială care nu poate fi dezvăluită în faţa unui tribunal într-o instanţă
460
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
civilă pentru arestare arbitrare. Cu toate acestea, articolul 12 al P.T.A. la care a recurs R.U.C. cel
mai frecvent în 1982 şi 1983 enunţă această condiţie de rezonabilitate. Cifrele referitoare la arestări
sunt următoarele:
(...) Criteriul utilizat pentru a alege dintre cele două posibilităţi într-un caz concret a fost durata
reţinerii persoanei arestate.
(...)
283. Nu mi-a fost dat nici un indice de natură să-mi sugereze că existenţa unor simple suspiciuni
şi nu a suspiciunilor rezonabile a jucat vreodată un rol în decizia de a opta în favoarea articolului
11 în comparaţie cu articolul 12; mai mulţi ofiţeri superiori de poliţie mi-au confirmat chiar că acest
element nu i-ar influenţa. În plus, dacă înţeleg bine, astăzi poliţiştii sunt instruiţi ca, la arestarea
unui terorist prezumat, să aibă aceleaşi suspiciuni cerute pentru orice altă infracţiune. În consecinţă
concluzionez că nu se admite o arestare fără mandat în absenţa suspiciunilor rezonabile; aceasta
va trebui de specificat în textele referitoare la noile împuterniciri de arestare, pe care le propun în
locul articolului 11 § 1 şi articolului 13 § 1.
(...)
285. Poliţistul care efectuează o arestare potrivit articolului 11 nu este obligat să indice o infracţiune
concretă nici să informeze suspectul despre motivele arestării precum cere common law, potrivit
căreia „orice cetăţean are dreptul să ştie în temeiul cărei acuzări sau suspectări de a fi comis in-
fracţiunea este reţinut”. Lui îi este suficient să-i comunice celui interesat că este reţinut în virtutea
acestui articol, deoarece este bănuit de terorism. (...)”
461
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
22. Articolul 6 din legea din 1987 asupra stării de urgenţă în Irlanda de Nord
(Norhern Ireland (Emergency Provisions) Act), în vigoare din 15 iunie 1987 şi poste-
rioară faptelor prezentei cauze, a înlocuit articolul 11 § 1 din legea din 1978. Acest
articol se limitează în a conferi împuternicirea de a pătrunde în anumite localuri şi
de a le percheziţiona cu scopul de a aresta persoane în temeiul articolului 12 din
legea din 1984 referitoare la dispoziţiile provizorii în materie de prevenire a teroris-
mului (Prevention of Terrorism (Temporary Provisions) Act – hotărârea Brogan şi
alţii precitată, Seria A, nr. 145-B, p. 22, § 30) şi, la ora actuală, în temeiul articolului
14 din legea din 1989 având acelaşi obiect. Aceste două ultime articole limitează
explicit autorizarea arestării fără mandat la cazuri în care există „motive rezonabile”
de a suspecta.
C. Căi de recurs
23. Oricine consideră arestarea sau detenţia sa ilegală potrivit articolului 11 dis-
pune de două căi de recurs: să angajeze o acţiune de habeas corpus (procedură prin
care o persoană privată de libertate poate cere de urgenţă eliberarea sa); să reclame
în procedura civilă a despăgubirilor pentru detenţia ilegală (hotărârea Brogan şi alţii
precitată, Seria A, nr. 145-B, p. 25, §§ 39-41). În ambele ipoteze controlul legalităţii se
referea la chestiuni procedurale de genul dacă persoana interesată a fost bine infor-
mată asupra motivelor reale ale arestării sale (Christie c. Leachinsky, loc. cit.) şi dacă
condiţiile articolului 11 § 1 sunt întrunite. Astfel după cum s-a stabilit deja, tribunalul a
examinat nu rezonabilitatea suspiciunilor care au motivat arestarea, dar onestitatea
suspiciunilor poliţistului (McKee c. Cheif Constable, loc. cit.).
24. Dl Fox şi dna Campbell au sesizat Comisia la 16 iunie 1986 (cererile nr.
12244/86 şi 12245/86), iar dl Hartley la 2 septembrie 1986 (cererea nr. 12383/86).
Ei afirmau, toţi trei, că arestarea şi detenţia lor era contrară paragrafului 1 al artico-
lului 5 (art. 5-1) din Convenţie şi că au mai fost încălcate paragrafele 2, 4 şi 5 (art.
5-2, art. 5-5, art. 5-5). În plus, ei au mai invocat că nu au dispus de nici un recurs
efectiv în faţa unei „instanţe” naţionale care ar fi examinat pretenţiile lor astfel cum
cere articolul 13 (art.13).
La 11 decembrie 1986 Comisia a ordonat joncţiunea cererilor potrivit articolului
29 din Regulamentul său interior, iar la 10 mai 1988 ea le-a declarat admisibile.
25. În raportul său din 4 mai 1989 (articolul 31) (art. 31), ea a constatat că
există în privinţa fiecărui reclamant o încălcare a paragrafelor 1, 2 şi 5 ale articolului
5 (art. 5-1, art. 5-2, art. 5-5) (7 voturi contra 3), dar nu şi a paragrafului 4 (art.5-4) (9
voturi contra 3). În plus ea a estimat că nici o chestiune distinctă nu se ridică în temeiul
articolului 13 (art. 13) (unanimitate).
Textul integral al avizului său, precum şi opiniile separate care îl însoţesc, figu-
rează în anexă la prezenta hotărâre1.
1
Pentru raţiuni de ordin practic el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 182 al Seriei A a publica-
ţiilor Curţii), dar oricine îl poate obţine la grefă.
462
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
27. La rândul lor, reclamanţii şi-au menţinut în substanţă concluziile din memo-
riul lor, care solicitau Curţii
„să decidă şi să declare, în privinţa fiecăruia [dintre ei],
1. că faptele relevă o încălcare a paragrafelor 1, 2, 4 sau 5 ale articolului 5 (art. 5-1, art. 5-2, art.
5-4, art. 5-5) din Convenţie;
2. că ele relevă o încălcare a articolului 13 (art. 13)”.
ÎN DREPT
1. CONSIDERAŢII GENERALE
463
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
464
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
465
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
466
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
faptice ale privării sale de libertate, pentru ca ea să-i poată contesta legalitatea în
faţa unui tribunal în virtutea paragrafului 4 (art. 5-4) (hotărârea van der Leer din 21
februarie 1990, Seria A, nr. 170, p. 13, § 28). În timp ce aceste informaţii trebuie să fie
furnizate „în cei mai scurţi termeni” (în engleză: „promptly”), poliţistul care a efectuat
arestarea poate să nu i-o furnizeze integral pe loc. Particularităţile cauzei vor determi-
na dacă persoanei i s-a furnizat informaţia în volum suficient şi în timp util.
41. La momentul arestării reclamanţilor, poliţia le-a adus la cunoştinţă doar fap-
tul că sunt arestaţi în temeiul articolului 11 § 1 din legea din 1978 pe motivul că sunt
suspectaţi de terorism (paragraful 9 şi 13 supra). Această simplă menţiune despre
baza legală a arestării nu este suficientă pentru a răspunde exigenţilor articolului 5
§ 2 (art. 5-2) după cum a admis şi Guvernul.
Cu toate acestea, după arestare reclamanţii au fost interogaţi de poliţie în ra-
port cu implicarea lor suspectată în actele criminale concrete şi apartenenţa presu-
pusă la organizaţii interzise (paragrafele 9, 10 şi 14 supra). Nu există motive de a
se presupune că aceste interogatorii nu le puteau da posibilitatea reclamanţilor să
înţeleagă motivele privării lor de libertate. Prin urmare, lor li s-au adus la cunoştinţă
motivele suspectării de terorism în timpul interogatoriului.
42. Arestaţi la 5 februarie 1986 la ora 15.40 la comisariatul R.U.C. din Woodbo-
urne, dl Fox şi dna Campbell au fost interogaţi separat la comisariatul din Castlereagh
în aceeaşi zi între orele 20.15 şi 22.00 (paragraful 9 supra). În ceea ce îl priveşte pe
dl Hartley, arestat la domiciliu la 18 august 1986 la ora 07.55, acesta a fost dus la comi-
sariatul din Antrim, unde a fost interogat între orele 11.05 şi 12.15 (paragraful 13 supra).
În circumstanţele date, aceste intervale de câteva ore nu ar putea fi considerate ca fiind
incompatibile cu exigenţa de promptitudine potrivit articolului 5 § 2 (art. 5-2).
43. În concluzie, nu a existat o încălcare a articolului 5 § 2 (art. 5-2) în privinţa
nici unuia dintre reclamanţi.
467
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
47. În cele din urmă, reclamanţii invocă încălcarea articolului 13 (art. 13), care
prevede:
468
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate,
are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar da-
tora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
469
FOX, CAMPBELL
LAWLESS contra IRLANDEI
şi HARTLEY contra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
Parafat: R.R.
Parafat: M.-A.E.
470
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
471
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
472
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
26 noiembrie 1991
Notele grefei:
1
Cauza poartă numărul 51/1990/242/313. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista a cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Regulamentul modificat al Curţii a intrat în vigoare la 01 aprilie 1989 şi este aplicabil prezentei cauze.
473
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
N. Valticos,
S.K. Martens,
Dna E. Palm,
Dnii I. Foighel,
R. Pekkanen,
A.N. Loizou,
J.M. Morenilla,
F. Bigi,
A. Baka,
precum şi dl M.-A. Eissen, grefier, şi dl H. Petzold, grefier-adjunct,
după ce a deliberat cu uşile închise la 28 iunie şi 24 octombrie 1991,
a adoptat următoarea decizie, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
Notele Grefei:
1
Cauza nr. 50/1990/241/312.
474
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Astfel, camera se constituie de plin drept din Sir Vincent Evans, judecător ales
din partea Regatului Unit (articolul 43 din Convenţie) (art. 43), şi dl R. Ryssdal, preşe-
dintele Curţii (articolul 21 paragraf 3(d) din regulament). La 26 octombrie 1990, acesta
din urmă i-a desemnat, prin tragere la sorţi, în prezenţa grefierului, pe ceilalţi şapte
membri şi anume dl J. Cremona, dna D. Bindschedler-Robert, dl F. Matscher, dl R. Mac-
donald, dl C. Russo, dl R. Bernhardt şi dl R. Pekkanen (articolul 43 din Convenţie1 şi
articolul 21 alineatul 4 al regulamentului) (art. 43).
4. Dl Ryssdal, în calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 §5 din regula-
ment), i-a consultat, prin intermediul grefierului, pe agentul guvernamental, pe dele-
gatul Comisiei şi pe reprezentanţii reclamanţilor cu privire la necesitatea procedurii
scrise (articolul 37 paragraful 1) şi la data audierii (articolul 38).
În conformitate cu ordonanţele şi indicaţiile sale, grefierul a primit la 15 aprilie
1991 memoriile reclamanţilor şi, la 18 aprilie 1991, cele ale Guvernului. Prin scrisoa-
rea sa din 31 mai 1991 secretarul Comisiei l-a informat pe grefier că delegatul Comi-
siei va prezenta observaţiile sale în cadrul audierilor.
5. La 21 martie 1991 camera a decis, în conformitate cu prevederile articolului
51 din regulament de a se desesiza cu efect imediat în favoarea Curţii plenare.
6. La 25 martie Preşedintele a autorizat, în temeiul articolului 37 din regula-
ment, „Articolul 19” (Centrul Internaţional împotriva Cenzurii), să prezinte observaţii
scrise pe marginea unui aspect specific al cauzei. Ele au parvenit la 15 mai, la expi-
rarea termenului limită fixat de preşedinte.
7. În conformitate cu decizia preşedintelui, la 25 iunie 1991 a avut loc audierea
publică a prezentei cauze şi a cauzei Sunday Times (nr. 2) la Palatul Drepturilor Omu-
lui din Strasbourg. În prealabil, Curtea s-a întrunit într-o reuniune pregătitoare.
S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului
dl N. Bratza, Q.C.,
dl P. Havers, avocat, consilieri
dl E. Busuttil, delegat;
1
Astfel după cum a fost modificat prin articolul 11 din Protocolul Nr.8 (P8-11), care a intrat în vigoare la 01
ianuarie 1990.
475
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
dl M. Kramer,
dl K. Rimmel, solicitor
Curtea a audiat declaraţiile dlui Bratza pentru Guvern, dlui Busuttil pentru Co-
misie şi dlor Browne şi Lester pentru reclamanţi, precum şi răspunsurile la întrebările
formulate de către preşedintele Curţii.
8. Reclamanţii au furnizat mai multe în ziua audierii.
La 23 iulie, 5 august şi 2 septembrie 1991 respectiv, grefierul a primit unele
precizări asupra cererii reclamanţilor în temeiul articolului 50 (art. 50) din Convenţie,
observaţiile Guvernului referitoare la aceasta, precum şi răspunsul reclamanţilor la
observaţiile Guvernului. Prin scrisoarea din 17 septembrie, secretarul-adjunct al Co-
misiei l-a informat pe grefier că delegatul Comisiei a lăsat examinarea acestei ches-
tiuni la discreţia Curţii.
ÎN FAPT
I. INTRODUCERE
A. Reclamanţii
9. Reclamanţii în speţă (în continuare - „O. şi G.”) sunt (a) The Observer Ltd,
proprietarii şi editorii săptămânalului duminical naţional britanic Observer, dl Donald
Trelford, editorul săptămânalului, şi dl David Leigh şi dl Paul Lashmar, doi dintre re-
porteri; şi (b) Guardian Newspaper Ltd, proprietarii şi editorii cotidianului naţional The
Guardian, dl Peter Preston, editorul cotidianului, şi dl Richard Norton-Taylor, unul din-
tre reporteri. Ei au atacat deciziile curţilor engleze interzicere provizorie a publicării
fragmentelor din cartea Spycatcher (Vânător de spioni - n.t.) şi a informaţiei obţinute
de la autor, dl Peter Wright.
10. În cadrul unui proces, atunci când reclamantul solicită pronunţarea unei in-
joncţiuni permanente împotriva reclamantului, tribunalele engleze se bucură de pute-
476
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
C. Spycatcher
477
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
12. O parte din materialele Spycatcher au fost deja publicate într-o serie de
cărţi despre serviciul de securitate‚ scrise de dl Chapman Pincher. Mai mult ca atât,
în iulie 1984 dl Wright a dat un lung interviu Televiziunii Granada (companie indepen-
dentă de televiziune, operaţională în Marea Britanie) despre activitatea serviciilor şi
programul a fost difuzat în reluare în decembrie 1986. Alte cărţi şi alte programe de
televiziune despre activitatea şi secretele serviciului au fost produse în acelaşi timp,
dar Guvernul a reacţionat doar cu acţiuni neînsemnate vizavi de autori sau media.
D. Procedura angajată în Australia
13. În septembrie 1985 Procurorul General al Angliei şi Ţării Galilor („Procuror
General”) a cerut din numele Guvernului Regatului Unit de la Secţia Judiciară a Cur-
ţii Supreme din New South Wales, Australia, să împiedice publicarea Spycatcher şi
a oricăror informaţii legate de activitatea dlui Wright pentru Serviciul de Securitate.
Cererea nu a fost bazată pe secrete oficiale, ci pe faptul că divulgarea unor astfel de
informaţii constituie o încălcare a obligaţiei lui de a păstra confidenţialitatea în temeiul
condiţiilor de angajare. La 17 septembrie el şi editorii lui, Heinemann Publishers Aus-
tralia Pty Ltd, s-au obligat să nu publice informaţiile respective pe durata examinării
cererii respective.
În conformitate cu procedura australiană, Guvernul a obiectat împotriva cărţii
în fond, refuzând să indice care anume capitole ale cărţii provoacă nemulţumiri şi
periclitează securitatea naţională.
478
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
(d) MI5 a complotat împotriva lui Harold Wilson în timpul exercitării mandatului de
premier 1974-1976;
(e) MI5 (contrar mandatului) a reorientat resursele sale pentru investigarea grupă-
rilor britanice de stânga.
Articolele din Observer şi Guardian, care au fost scrise de dl Leigh şi dl Lashmar şi
respectiv de dl Norton-Taylor, au fost bazate pe investigaţiile şi cercetările acestor jurnalişti
din surse confidenţiale şi nu din comunicatele de presă internaţionale, sau materiale simi-
lare. În acelaşi timp, o bună parte din informaţia publicată în articole a fost deja dată pu-
blicităţii în alte părţi (paragraful 12 supra). Curţile engleze au decis în mod subsecvent că,
potrivit balanţei probatorii, sursele jurnaliştilor emanau din partea editurilor care au publicat
cartea Spycatcher sau din acţiunile avocaţilor ce activează pentru ei şi autor (a se vedea
decizia din 21 decembrie 1987 în cauza dlui judecătorul Scott; paragraful 40 infra).
15. Procurorul General a angajat o acţiune pentru încălcarea confidenţialităţii
la Curtea Supremă de Justiţie a Angliei şi Ţării Galilor împotriva O. Şi G., solicitând
interdicţia permanentă pentru publicarea materialului Spycatcher. El şi-a bazat cere-
rea pe principiul că informaţia din memorii a fost confidenţială; or dacă un terţ va intra
în posesia informaţiei, cunoscând că îşi are originea în încălcarea confidenţialităţii
deţinută în baza serviciului atât al sursei primare, cât şi al beneficiarului original. Pen-
tru Procurorul General ar fi fost un remediu insuficient şi inadecvat o despăgubire a
prejudiciilor aduse, ci doar interdicţia deplină putând satisface scopurile sale.
16. Temeiul evident al cererii Procurorului General l-au constituit două declaraţii
sub jurământ ale lui Sir Robert Armstrong, Secretarul Cabinetului britanic, în audierile
din Australia din 9 şi 27 septembrie 1985. Astfel, el a declarat printre altele că publica-
rea oricărui text, bazat pe informaţiile deţinute de dl Wright, în calitatea lui de membru
al Serviciului de Securitate, vor cauza prejudicii imense, atât pentru Serviciu însuşi şi
ofiţerilor lui, cât şi altor persoane identificate, acestea putând fi lejer recunoscute prin
prisma eventualelor dezvăluiri. Acest lucru ar submina şi încrederea statelor sateliţi,
altor organizaţii şi persoane în Serviciul de Securitate şi ar crea un risc pentru ca alţi
angajaţi, sau foşti angajaţi ai serviciului, să fie tentaţi a publica informaţii similare.
17. La 27 iunie 1986 decizia de interdicţie provizorie a fost oferită Procurorului
General, interzicând orice publicare a subiectului din cazul cercetat până la exami-
narea lui definitivă. La examinarea din 11 iulie a recursului înaintat de O. şi G., ju-
decătorul Millett a decis ca această interdicţie să rămână în vigoare, dar cu diverse
modificări. Reclamaţilor li s-a oferit permisiunea recursului timp de 24 ore.
18. Temeiurile pentru decizia judecătorului Millett pot fi sumar descrise în modul
următor.
(a) Dezvăluirea de către dl Wright a informaţiei obţinute în calitate de membru al
Serviciului de Securitate ar fi constituit o încălcare a obligaţiilor sale funcţionale
de confidenţialitate.
(b) O. şi G. doreau să fie liberi în publicarea informaţiilor derivate direct sau indi-
rect de la dl Wright şi dezvăluirea activităţii ilegale a unei părţi a Serviciului de
Securitate, indiferent dacă a fost sau nu anterior publicată.
479
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
480
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
„1. dezvăluirea sau publicarea, sau instigarea, sau permisiunea de a fi dezvăluite sau publicate de
către oricare altă persoană a oricărei informaţii obţinute de către Peter Maurice Wright în calitatea
lui de membru al Serviciului britanic de Securitate şi despre care cunosc sau au motive serioase de
a considera că au fost obţinute, direct sau indirect, de la Peter Maurice Wright;
2. atribuirea celui interesat, nominal sau nu, în oricare dezvăluire sau publicare făcută a oricărei
informaţii referitoare la Serviciul britanic de Securitate.”
481
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
27. La 12 iulie 1987 săptămânalul naţional duminical al Regatului Unit The Sun-
day Times, care a obţinut dreptul exclusiv pentru publicarea episoadelor din carte pe te-
ritoriul britanic de la editorii australieni ai dlui Wright şi a intrat în posesia copiei manus-
crisului de la Viking Penguin Incorporated din Statele Unite, a tipărit în ultima sa ediţie,
pentru a evita riscul unei eventuale acţiuni judiciare, o primă compilaţie a extraselor din
Spycatcher. Săptămânalul a explicat că acest eveniment a fost planificat să coincidă cu
scoaterea cărţii de sub tipar în Statele Unite, prevăzută pentru 14 iulie.
La 13 iulie, Procurorul General a cerut urmărirea în instanţă a Times Newspaper
Ltd, editorul The Sunday Times şi a dl Andrew Neil, directorul săptămânalului (în continu-
are „S.T.”), în temeiul faptului că ziarul a desconsiderat prevederile interdicţiei Millett.
482
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
483
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
484
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
(b) În contextul publicării în America a cărţii Spycatcher, nu mai exista temei pentru
continuarea interdicţiei Millett în forma sa iniţială;
(c) Exista, în acelaşi timp, oportunitatea menţinerii acestei interdicţii în ceea ce
priveşte compartimentele ce se referă la activitatea profesională a dlui Wright
sau a unor declaraţii ale lui, sau atribuite lui, dar a permite publicarea „sumară
într-o formă foarte generală” a acuzaţiilor lui.
Membrii Curţii de Apel au considerat că menţinerea interdicţiei ar: servi la resta-
bilirea încrederii în Serviciul de Securitate prin demonstrarea că memoriile nu trebuie
să fie publicate fără autorizare (Sir John Donaldson); serveşte la protejarea drepturilor
Procurorului General până la verdictul final (Lordul Justice Ralph Gibson); sau com-
pletarea funcţiilor curţii de a preveni distribuirea materialelor, scrise sub angajamentul
confidenţialităţii (Lord Justice Russell).
Curtea de Apel a decis deliberativ să permită părţilor implicate să apeleze la
Camera Lorzilor.
35. În urma audierilor argumentelor de la 27 până 29 iulie 1987 (în care o parte
considerabilă venea în sprijinul soluţiei de compromis a Curţii de Apel), comisia de re-
curs a Camerei Lorzilor a decis la 30 iulie, întrunind majoritatea de trei (Lordul Brandon
de Oakbrook, Lordul Templeman şi Lordul Ackner) contra doi (Lordul Bridge de Harwich
- numit recent Preşedinte al Comisiei de Securitate - şi Lordul Oliver de Aylmerton), că
interdicţia Millett ar trebui să fie menţinută. De fapt, aceasta a fost în vigoare până la
examinarea definitivă a procesului la 23 noiembrie 1987 (paragraful 39 infra).
Majoritatea a decis, de altfel să extindă această interdicţie până la suspenda-
rea permisiunii anterioare de a edita relatări despre procesul din Australia (paragraful
19 supra), în condiţiile în care ediţiile engleze vor recurge la reproducerea capitolelor
din Spycatcher, citite în cadrul unei audieri publice. În cazul în care se va întâmpla
aşa ceva, această suspendare, potrivit Guvernului, nu va avea incidenţe practice în
situaţia relatărilor simple despre procesul din Australia.
36. Membrii comisiei de recurs şi-au prezentat în scris consideraţiile la 13 au-
gust 1987; acestea pot fi descrise sumar după cum urmează:
(a) Lordul Brandon of Oakbrook
(i) Obiectul acţiunilor Procurorului General împotriva O. şi G. a fost protecţia im-
portantelor interese publice, în special menţinerea, pe cât posibil, a secretelor
Serviciului de Securitate; după cum articolul 10, alin. 2 (art.10-2) din Convenţie
recunoaşte dreptul la libertatea de exprimare este supus unor excepţii, printre
care protecţia securităţii naţionale.
(ii) Interdicţiile în cauză au fost doar provizorii, fiind instituite pentru asigurarea
status quo până la proces, iar menţinerea lor nu prejudicia decizia care urma
să fie luată asupra fondului cu privire la cererea de injoncţiune permanentă.
(iii) În realitate nu se putea contesta opinia, emisă de către instanţele inferioare,
înainte de publicarea în Statele Unite, potrivit căreia Procurorul General dispu-
nea de argumente autentice pentru a obţine astfel de ordonanţe în proces.
485
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
486
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
487
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
37. La 24 septembrie 1987, Curtea de Apel din New South Walles (Australia)
a adoptat decizia prin care a respins cererea Procurorului General (paragraful 21
supra); majoritatea a concluzionat că cererea lui nu a fost justificată în faţa instanţei
din Australia din moment ce implica indirect o tentativă de ingeţinţă în dreptul public al
unui stat străin şi ridica subiectul prejudiciului ce l-ar fi putut aduce publicarea respec-
tivă intereselor publice ale Regatului Unit.
Procurorul General a făcut un recurs la Curtea Supremă a Australiei. Pornind
de la editarea Spycatcher nu doar în Statele Unite, instanţa a decis respingerea inter-
dicţiei temporare pentru publicarea acestuia în Australia pe durata examinării cauzei;
acesta a fost editat în Australia la 2 iunie 1988, bazându-se pe faptul că, în confor-
mitate cu prevederile dreptului internaţional, o cerere de genul celei a Procurorului
General de a aplica interesele Guvernului britanic în serviciul său de securitate era
inaplicabil în faţa instanţelor australiene.
Alte acţiuni întreprinse de către Procurorul General împotriva ziarelor prin cere-
rea interdicţiilor s-au încununat cu succes în Hong Kong, dar nu şi în Noua Zelandă.
38. Între timp, editarea Spycatcher şi dezvăluirile din el s-au extins în întreaga
lume, nu doar în Statele Unite (în jur de 715 000 exemplare au fost imprimate şi efec-
tiv realizate către octombrie 1987), în Canada (aproximativ 100 000 copii editate), în
Australia (un tiraj de 145 000 exemplare, din care jumătate s-a vândut chiar în prima
lună de la apariţie) şi în Irlanda (30 000 copii imprimate şi distribuite). Circa 100 000
exemplare au fost expediate în diverse state ale lumii, cu excepţia Regatului Unit, şi
multiple copii au fost distribuite din Australia în statele asiatice. Transmisiuni în limba
engleză despre carte au fost realizate de către posturi de radio din Danemarca şi Su-
edia, cartea fiind tradusă în douăsprezece limbi, dintre care zece europene.
A. Încălcarea confidenţialităţii
39. La 27 octombrie 1987, Procurorul General a demarat urmărirea împotriva
S.T. pe motiv de încălcare a confidenţialităţii. În afară de emiterea unei injoncţiuni, el
solicita o hotărâre declarativă şi oferirea despăgubirilor. Examinarea în fond a acestei
cereri şi a cererii împotriva O. şi G. (paragraful 15 supra) – în care, printr-un amen-
dament din 30 octombrie, el solicita o hotărâre declarativă, precum şi o injoncţiune
488
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
489
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
490
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
(iii) Că Sunday Times cădea sub incidenţa obligaţiei de confidenţialitate prin publicarea primului
fascicul din Spycatcher la 12 iulie 1987; că această publicare nu a rezultat nici dintr-o publicare
anterioară, nici dintr-o divulgare a acţiunilor ilegale; că publicarea iminentă a cărţii în Statele Unite
nu constituie o justificare; şi că, respectiv, Sunday Times putea fi învinuit pentru obţinerea profitului
în urma încălcării obligaţiei de confidenţialitate.
(iv) Că din moment ce informaţia din Spycatcher a fost pusă la dispoziţia publicului larg şi nu mai
este confidenţială, nu mai există prejudicii ce ar putea fi aduse interesului public sau nu au fost deja
aduse; nici o interdicţie nu ar trebui impuse pentru Guardian şi Observer, interzicându-le publicarea
conţinutului cărţii; şi că (opinia separată a Lordului Griffiths) nici o interdicţie nu trebuia impusă
pentru serializarea următoarelor fascicule din carte.
(v) Că membrii şi foştii membri ai Serviciului de Securitate au obligaţia de confidenţialitate faţă de
Coroană pe întreg parcursul vieţii lor şi, luând în consideraţie faptul că marea lor majoritate nu au
divulgat informaţii confidenţiale ziarelor, nu ar fi fost oportună interzicerea publicării de către ziare a
acuzaţiilor din Spycatcher, indiferent dacă derivau de vreun angajat, fost sau actual, al Serviciului
de Securitate.
B. Contempt of court
43. Examinarea în fond a acţiunii iniţiate de Procurorul General pe motiv de
contempt of court împotriva Independent, London Evening Standard, London Daily
News (paragraful 22 supra), S.T. (paragraful 27 supra) şi o serie de alte ziare s-a
desfăşurat în faţa judecătorului Morritt la Curtea Supremă în aprilie 1989. La 8 mai
dumnealui a decis, printre altele, că Independent şi S.T. într-adevăr au sfidat instanţa
şi a impus o amendă a câte 50.000 lire sterline pentru fiecare în parte.
44. La 27 februarie 1990, Curtea de Apel a respins recursul ambelor ziare con-
tra declaraţiei de culpabilitate, dar a decis suspendarea penalizării financiare. Recur-
sul ulterior din partea S.T. a fost respins de către comisia de recurs a Camerei Lorzilor
la 11 aprilie 1991.
491
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
Textul integral al opiniei Comisiei şi al celor două opinii separate sunt reproduse
în anexă la prezenta hotărâre1.
47. În memoriile sale şi în cadrul audierilor din 25 iunie 1991 Guvernul a invitat
Curtea să constate că nu a avut loc o încălcare a drepturilor O. şi G. în temeiul artico-
lului 10, 13 sau 14 (art.10, art.13 şi art.14).
ÎN DREPT
Nota grefei:
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 216, Seria A a Publicaţiilor Curţii),
dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
492
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
493
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
58. Argumentele în faţa Curţii s-au axat, în principal, asupra dilemei dacă in-
gerinţa în cauză ar putea fi interpretată drept „necesară într-o societate democrati-
că”. După trecerea în revistă a principiilor generale ce rezultă din juridprudenţa sa,
Curtea va examina, la fel ca şi Comisia, speţa în raport cu două perioade distincte,
prima începând cu 11 iulie 1986 (impunerea interdicţiilor Millet) şi expirând la 30 iulie
1987 (continuarea acestor restricţii de către Camera Lorzilor), a doua perioada fiind
cuprinsă între 30 iulie 1987 şi 13 octombrie 1988 (hotărârea definitivă privind temeiul
acţiunilor intentate de Procurorul General cu privire la încălcarea confidenţialităţii).
1. Principii generale
59. Hotărârile Curţii referitoare la articolul 10 (art. 10) – începând cu cauza
Handyside (7 decembrie 1976; Seria A, nr. 24), cuprinzând, deja mai recent, cauza
Oberschlick (23 mai 1991; Seria A, nr. 204), incluzând, printre multe altele, Sunday
494
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Times (26 aprilie 1979; Seria A, nr. 30) şi Lingens (8 iulie 1986; Seria A, nr. 103) – a
enumerat următoarele principii majore.
a) Libertatea de exprimare constituie una din temeliile esenţiale ale societăţii de-
mocratice; sub rezerva alineatului 2 al articolului 10 (art. 10-2), ea se referă
nu numai la „informaţiile” sau „ideile” recepţionate sau interpretate ca fiind ino-
fensive sau indiferente, dar şi cele care ofensează, şochează sau deranjează.
Libertatea de exprimare, astfel cum este prevăzută în articolul 10 (art. 10),
constituie subiectul unei serii de excepţii care, necesită o interpretare îngustă,
care trebuie stabilită într-un mod convingător.
b) Aceste principii sunt de o importanţă particulară din moment ce este vizată
presa. Chiar dacă ea nu trebuie să depăşească limitele prescrise, în special, în
scopul prezervării „securităţii naţionale” sau pentru „menţinerea autorităţii sis-
temului judiciar”, presa este, în acelaşi timp, mandatată să aducă la cunoştinţa
publicului informaţii şi idei în domenii de interes public. Presa nu doar trebuie
să-şi îndeplinească misiunea de a difuza astfel de informaţii şi idei, dar şi pu-
blicul are dreptul de a recepţiona informaţiile şi ideile respective. În caz contrar,
presa nu şi-ar fi putut exercita rolul său vital de „câine de pază”.
c) Adjectivul „necesar”, în contextul articolului 10, alineatul 2 (art. 10-2), implică
existenţa unor „necesităţi sociale imperioase”. Statele Contractante beneficia-
ză de o anumită marjă de apreciere a existenţei unor astfel de necesităţi, dar
ea se dublează de un control european asupra legislaţiei, cât şi deciziilor luate
pentru aplicarea ei, chiar şi a deciziilor adoptate de instanţele independente.
Prin urmare, Curtea este competentă să statuieze în ultimă instanţă dacă o
„restricţie” conciliază cu libertatea de exprimare, protejată de prevederile arti-
colului 10 (art.10).
d) Misiunea Curţii în exercitarea competenţei sale de control nu constă în preluarea
rolului autorităţilor naţionale, ci în reexaminarea, în temeiul prevederilor articolu-
lui 10 (art. 10), a hotărârilor adoptate de instanţele naţionale potrivit puterii lor de
apreciere. Acest fapt nu presupune că misiunea de control a Curţii se limitează
doar la verificarea dacă statul reclamat a făcut uz de această putere cu bună-
credinţă, cu precauţie şi în mod rezonabil; misiunea Curţii constă în examinarea
acuzaţiei de ingerinţă în lumina circumstanţelor cauzei pentru a determina dacă
această ingerinţă a fost „proporţională cu scopurile legitime urmărite” şi dacă
argumentele aduse de autorităţile naţionale sunt „relevante şi suficiente”.
60. În ideea evitării unor ambiguităţi şi luând în consideraţie contribuţiile scrise
referitoare la acest caz, care au fost transmise în baza „articolului 19” (paragraful 6
supra), Curtea urma doar să adauge că prevederile articolului 10 din Convenţie nu
interzice expres impunerea unor restricţii pentru publicări ca atare. Aceasta decurge
nu doar din cuvinte de genul „condiţii”, „restricţii”, „a împiedica” şi „a preveni” care apar
în prevederile respectivului articol, dar derivă şi din hotărârea Curţii în cauza Sunday
Times din 26 aprilie 1979, precum şi celor din cauzele Markt Intern Verlag Gmbh şi
Klaus Beermann din 20 noiembrie 1989 (Seria A, nr. 165). Pe de altă parte, pericolele
inerente în cazurile examinării restricţiilor prioritare se axează pe o cercetare precaută
495
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
din partea Curţii. Acest fapt este cu atât mai specific, cu cât este vorba despre presă
– informaţia este un bun perisabil şi împiedicarea publicării, chiar şi pentru o perioadă
scurtă, riscă să o priveze în mod esenţial de orice valoare şi interes.
2. Perioada între 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987
61. Pentru aprecierea necesităţii ingerinţei în dreptul O. şi G. la exprimare în
perioada între 11 iulie 1986 până 30 iulie 1987, este esenţial a cunoaşte imaginea
foarte clară a situaţiei factologice care a condus la impunerea de către judecătorul
Millett a primei restricţii în cauză.
La acel moment O. şi G. au publicat doar două mici articole care, potrivit depo-
ziţiilor lor scrise, reprezentau reportaje veridice despre audierile cauzei în Australia;
conţineau informaţii ce corespundeau interesului legitim al publicului, prin redarea
acuzaţiilor despre ilegalităţile imputabile unei părţi a ofiţerilor Serviciului britanic de
Securitate; au repetat materialul care, cu reacţii minime sau nule din partea Guvernu-
lui de a le preveni, erau deja cunoscute publicului.
În general, aceste depoziţii nu exprimau în totalitate întreaga poveste. Ele omit,
în primul rând, faptul recunoaşterii de către O. şi G., înainte de judecătorul Millet, a
dorinţei de a fi liberi în continuarea publicării informaţiei, ce a fost recepţionată direct
sau indirect de la dl Wright, şi dezvăluind activitatea ilegală a unei părţi din angajaţii
Serviciului de Securitate, indiferent dacă aceste informaţii au fost sau nu publicate an-
terior (paragraful 18 (b) supra). Ele au mai omis faptul că în iulie 1986 cartea Spycat-
cher exista doar în manuscris. Prin urmare nu se cunoştea cu certitudine ce informaţie
va conţine cartea respectivă şi, chiar dacă va conţine unele materiale deja publicate
anterior, era firesc a se aştepta că autorul va căuta să spună ceva nou. Prin urmare,
nu era atât de irezonabil de a presupune că dacă un fost angajat de rang superior al
Serviciului de Securitate – unul „de-al casei”, precum dl Wright – va propune pentru
publicare memoriile sale fără careva autorizări, cel puţin există riscul ca memoriile re-
spective să conţină informaţii, dezvăluirea cărora ar putea fi în detrimentul Serviciului
de Securitate; era necesar a ţine cont de faptul că, într-un astfel de context, ceea ce
apăruse publicat deja în prima parte devenise deja neimportant. Mai mult decât atât,
în orice caz era improbabil ca informaţia conţinută în carte să provoace o îngrijorare a
publicului ce ar fi prevalat ca pondere asupra interesului securităţii naţionale.
62. Decizia judecătorului Millett de a impune restricţii – care, la etapa prelimina-
ră a procedurii judiciare, au fost acceptate drept corecte nu doar de către Curtea de
Apel, ci şi de către toţi membrii comisiei de recurs a Camerei Lorzilor (paragraful 18
în întregime supra) – a fost bazată pe următoarele principii. Procurorul General că-
uta interzicerea permanentă a publicării materialului, dezvăluirea căruia ar fi, potrivit
probelor credibile prezentate din numele lui, în detrimentul Serviciului de Securitate; a
refuza instituirea restricţiilor provizorii ar fi însemnat permisiunea O. şi G. de a publica
imediat şi nestingherit materialul respectiv înainte de examinarea definitivă a cauzei
de către instanţă; acest fapt l-ar fi lipsit efectiv pe Procurorul General de dreptul lui de
a insista asupra aplicării restricţiilor permanente, fapt ce ar fi privat în mod irevocabil
acţiunile sale de obiectivul de protecţie a securităţii naţionale.
496
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
497
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
498
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
D. Concluzia
71. Pe scurt, a avut loc o încălcare a articolului 10 (art. 10) în perioada din 30
iulie 1987 până la 13 octombrie 1988, dar nu şi în perioada cuprinsă între 11 iulie 1986
şi 30 iulie 1987.
499
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
500
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
501
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
B. Procedurile de la Strasbourg
502
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Marc-Andre Eissen
Grefier
503
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
Parafat: R.R.
Parafat: M.-A.E.
Am votat pentru încălcarea articolului 10 (art. 10) la fel şi în ceea ce priveşte pri-
ma perioadă, spre deosebire de majoritate. În opinia mea, încălcarea respectivă faţă
de Observer şi Guardian este valabilă atât pentru prima perioadă, cât şi pentru cea
de-a doua, incluzând la fel şi Sunday Times. Desigur, consider că este contradictoriu
a adopta poziţii diferite vizavi de aceste două perioade, reafirmând în acelaşi timp
valoarea fundamentală a democraţiei – cea a libertăţii de exprimare.
La originea interdicţiei era un proiect de publicare în Australia în 1985 a me-
moriilor dlui Wright, care includeau materialul deja oglindit în cărţile dlui Pincher şi în
programele televiziunii Granada în Regatul Unit. „Agenţii secreţi” deseori îşi publică
memoriile după pensionarea lor şi acest fapt în general nu constituie o cauză pentru
îngrijorarea statului vizat. Pretextul pentru demararea urmăririi în Australia nu a fost
dezvăluirea secretelor de stat, ci pierderea încrederii. Articolele din Observer şi Guar-
dian din iunie 1986 se refereau la fapte similare. Curtea a concluzionat că sursa ma-
terialelor au fost editurile Spycatcher. Urmărirea iniţiată de către Procurorul General
a fost bazată pe pierderea încrederii. Interdicţiile interlocutorii, impuse de către jude-
cătorul Millett în iulie 1986 şi bazate pe eşecul exercitării obligaţiei de discreţie, deja
504
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
505
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
506
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
507
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
508
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1
Judecătorul Black, la care s-a raliat Judecătorul Douglas în cauza similară celei examinate în prezent,
Pentagon Papers, New York Times contra SUA şi SUA contra Washington Post (1971), 403 U.S. 713, la
717. În acelaşi timp, cauzele respective au fost examinate în contextul Constituţiei SUA, cuvintele căreia
exprimă perfect principiile generale, aplicate în acest domeniu.
509
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
democratică nu trebuie să existe spaţiu, pe timp de pace, pentru restricţii de acest gen
şi în special dacă acestea sunt orientate spre, precum în speţă, „suprimarea guverna-
mentală a expunerii informaţiei”1 sau ideilor.
Desigur, cei care publică oricare material, pe care necesitatea socială imperi-
oasă îl solicită drept nepublicabil, pot fi atacaţi în instanţă, precum şi cei care acţio-
nează în contextul încălcării principiului confidenţialităţii. Aceştia pot fi deferiţi curţii
dacă şi doar în cazul în care aceste acţiuni sunt prevăzute de legislaţia penală şi, în
orice caz, pot fi pasibil de compensaţii pentru daunele aduse. În acelaşi timp, pot fi
subiect al altor sancţiuni prevăzute de lege, incluzând, dacă este cazul, confiscarea şi
distrugerea materialului în cauză şi retrocedarea profitului obţinut.
Indiferent de circumstanţe, nu pot fi acceptabile restricţiile iniţiale chiar şi în formă
de sancţiune judiciară, temporare sau permanente, cu excepţia cazurilor descrise în Con-
venţie drept „timp de război sau altor pericole publice urgente care periclitează viaţa naţi-
unii” şi, chiar şi atunci, exclusiv „în cazul în care sunt strict cerute de exigenţa situaţiei”.2
1
Judecătorul Douglas, la care s-a raliat Judecătorul Black, cauza similară, la 723-724.
2
Articolul 15 (art. 15) din Convenţie.
3
A se vedea opinia mea referitoare la cauza Belilos, Seria A, nr. 132, p. 36. A se vedea de asemenea arti-
colul 1 (art. 1) din Convenţie, în particular în versiunea sa franceză.
4
A se vedea articolul 1, secţiunea 3 a Constituţiei Republicii Federale Germane.
5
A se vedea articolul VI, secţiunea 2 a Constituţiei Statelor Unite ale Americii.
510
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
511
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
şi criterii ce ar permite aplicarea lor uşoară, iar acesta ar putea fi cazul chiar şi acolo
unde Guvernul respectiv consideră că legislaţia existentă sau jurisprudenţa deja oferă
efectele cuvenite standardelor Convenţiei?
În acest context, astfel de acţiune nu este obligatorie, dar este necesară în ide-
ea asigurării nu doar unei cunoaşteri mai bune a Convenţiei, ci cu siguranţă şi pentru
o implementare mai completă a acesteia. Aceasta este concluzia generală la care am
ajuns după mai bine de treizeci de ani de practică în domeniul aplicării convenţiilor
internaţionale privind drepturile omului. În speţă acesta este complementul care s-ar
cuveni adăugat la principiul enunţat succint de de Curte.
A. Introducere
1. Precum majoritatea Curţii, consider că sancţiunile interimare, menţinute de
judecătorul Millett în decizia lui din 11 iulie 1986, constituie o ingerinţă în exercitarea
de către O. şi G. a libertăţii de exprimare, potrivit alineatului 1 al articolului 10 (art.
10-1). Spre deosebire de majoritate, mă văd în situaţia de a nu accepta că această
ingerinţă a fost justificată de către alineatul 2 al articolului 10 (art. 10-2) chiar şi pe
parcursul perioadei de la 11 iulie 1986 până la 30 iulie 1987.
În special, nu sunt satisfăcut de afirmaţia că condiţia de necesitate a fost sa-
tisfăcută.
B. Aspecte particulare ale prezentei cauze
2. Sancţiunile interimare, urmărite de către Procurorul General împotriva O. şi
G., formează o parte componentă a campaniei legale în care s-a implicat Guvernul
britanic aflând despre intenţia dlui Wright de a-şi publica memoriile. Această campanie
a început cu sesizarea Procurorului General în instanţa australiană privind interdicţia
de a publica cartea. A continuat când, după publicarea scurtelor articole despre deta-
liile unor episoade din carte, O. şi G. a refuzat să se conformeze cererii Procurorului
General, care a căutat să impună restricţii permanente la oricare publicare de către
O. şi G. a materialelor din Spycatcher. Restricţiile provizorii au fost impuse ex parte
la 27 iunie 1986 şi au continuat, cu unele modificări, datorită judecătorului Millett în
decizia lui precitată.
3. Pe plan juridic, această campanie a fost bazată pe presupunerea că dezvă-
luirea de către dl Wright a informaţiilor, ce le-a obţinut pe parcursul activităţii lui în ca-
drul Serviciului de Securitate, ar constitui o încălcare a obligaţiei de confidenţialitate,
care îi includea şi pe O. şi G., care dispuneau de informaţia respectivă, cunoscând
că informaţiile rezultau din încălcarea precitată. În acelaşi timp, principala îngrijorare
a Guvernului a fost „nu ceea ce spune dl Wright, ci faptul că un fost ofiţer superior al
Serviciului de Securitate spune aceste lucruri”, după cum a remarcat şi judecătorul
512
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Millett. Prin urmare, ideea campaniei a fost axată asupra asigurării implementării ideii
că membrilor Serviciului de Securitate, pentru a cita acelaşi judecător, „pur şi simplu
nu li se permite să-şi scrie memoriile”. Aparenţa de confidenţialitate fiind esenţială
pentru operarea efectivă a Serviciului de Securitate, daunele provocate prin informa-
ţia că unul dintre foştii angajaţi superiori este contemplat cum îşi publică memoriile ar
putea – reamintesc iarăşi decizia judecătorului Millett – „fi evitate doar prin stoparea
lor rapidă şi efectivă şi căutate a fi stopate”. Acelaşi lucru era de asemenea valabil şi
pentru toate publicaţiile indirecte.
4. O. şi G., la rândul lor, doreau să fie liberi în publicarea informaţiei care ar fi
putut intra în posesia lor, chiar dacă provenea direct sau indirect de la dl Wright, cu atât
mai mult cu cât ar fi dezvăluit gestionarea delictuoasă sau activităţi ilegale ale unei părţi
a Serviciului de Securitate. Precum în procesul dlui Wright din Australia, ele susţineau
că era în interesul public ca probele unei astfel de gestionări delictuoase să fie publica-
te, o parte din probe fiind acuzaţii, făcute de un fost ofiţer superior al serviciului în baza
informaţiilor acumulate de el în timpul când era angajat al acestui serviciu.
5.1 Din paragraful 4 rezultă că impunerea interdicţiilor interimare constituie
ceea ce la general este supranumit „sancţiuni iniţiale”.
5.2 Oferind decizia pe marginea recursului la hotărârea judecătorului Millett,
Master of the Rolls a început oarecum cu sarcasm: „Sancţiunile iniţiale constituie două
din cuvintele cele mai emotive ale vocabularului mass-media”. Acest fapt, evident, nu
reprezintă un motiv pentru subaprecierea emoţiilor care le-ar putea genera cuvintele
respective, deoarece ele au fost enunţate, în special cu referinţă la mass-media, ceea
ce fără îndoială este, după cenzură, cea mai serioasă formă de ingerinţă în libertatea
care, precum a subliniat corect Curtea acum şi anterior, este unul din pilonii de bază
ai societăţii democratice (a se vedea ca exemplu cel mai recent hotărârea în cauza
Oberschilck din 23 mai 1991, Seria A, nr. 204, alineat 57 et. seq.). În cauza noastră
în ceea ce priveşte sancţiunile iniţiale, mai mult decât atât, posibil comentate de către
două „ziare responsabile” (îl citez iarăşi pe Master of the Roll) „în contextul dezbateri-
lor publice asupra subiectelor politice de interes general” (preluat din paragraful 60 din
hotărârea în cauza Oberschlick). Consecinţele acesteia au fost cu atât mai dramatice,
cu cât, prin prisma doctrinei contemp of court după cum am înţeles (aparent pentru
prima dată) de către Curtea de Apel în cauza Independent, a cuprins nu doar O. şi G.,
ci întreaga mass-media din jurisdicţia instanţelor britanice.
C. Sarcina Curţii când verifică necesitatea
6. În hotărârea sa în cauza Handyside din 7 decembrie 1976 (Seria A, nr. 24,
pp. 23-24, alin. 50) Curtea remarcase foarte clar că atunci când se verifică „necesi-
tatea” unei ingerinţe urmează a se decide, în baza diverselor date valabile, „care din
raţiunile oferite de autorităţile naţionale pentru a justifica acţiunile actuale de „ingerin-
ţă” le-au abordat drept cele relevante şi suficiente în temeiul articolului 10, alineatul 2
(art. 10-2)”. (idem: hotărârea în cauza Sunday Times din 26 aprilie 1979, Seria A, nr. 30,
p. 38, alin. 62, şi în cauza Barthold din 25 martie 1985, Seria A, nr. 90, p. 25, alin. 55).
Recent, în paragraful 60 din hotărârea Oberschlick precitată, Curtea a specificat că
acest criteriu îi impune de a se convinge dacă autorităţile naţionale „aplică standar-
513
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
dele care sunt în conformitate cu aceste principii” – adică a principiilor ce derivă din
prevederile articolului 10 (art. 10) – „şi, mai mult ca atât, recurgând la astfel de acţiuni,
se bazează pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente”.
514
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
10.2 În opinia mea, un singur lucru ar putea fi dedus din acest alineat şi alte
similare - judecătorul a aplicat principiile American Cyanamid, cel puţin în ceea ce
priveşte acceptarea tacită a faptului că materialul discutat nu dezvăluie că Procurorul
General nu avea nici o perspectivă reală în satisfacerea acţiunii lui pentru obţinerea
interdicţiilor permanente.
11.1 Sunt oare aceste standarde în conformitate cu principiile ce derivă din
prevederile articolului 10 (art. 10)? Nu cred.
11.2 Am discutat iniţial punctul de pornire al judecătorului Millett, în special faptul
că a avut loc un conflict perfect dintre două interese publice legitime, unul în menţine-
rea confidenţialităţii, iar altul în recepţionarea informaţiei privind acţiunile ilegale sau
reprehensive. Evident, aceste două interese au pentru el, în principiu, aceeaşi pondere.
Acest lucru, însă, este incompatibil cu articolul 10 (art. 10). Potrivit prevederilor aces-
tuia, interesul în obţinerea nestingherită a informaţiei prevalează, în principiu, asupra
interesului de a „preveni dezvăluirea informaţiei recepţionate în mod confidenţial”: ulti-
mul interes nu este suficient pentru a justifica o ingerinţă în dreptul la libera exprimare,
dar poate face acest lucru doar cu condiţia că această ingerinţă este „necesară într-o
societate democratică”. În aceeaşi ordine de idei, potrivit articolului 10, în acest gen
de ingerinţă nu presa trebuie, dacă este tratată cu sancţiuni preliminare, să stopeze
ingerinţa convingând curtea că: (a) există interes public în recepţionarea şi distribui-
rea informaţiei, referitor la care este instituită interdicţia şi (b) acest interes prevalează
asupra interesului de menţinere a confidenţialităţii informaţiei respective. Aceasta ar fi
o lume inversă: potrivit articolului 10, libertatea presei este o regulă, presupunându-se
implicit necesitatea justificării ingerinţei; pentru partea reclamantă - în speţă Procurorul
General - scopul rezidă în a convinge curtea de faptul că cerinţele prevăzute în alineatul
2 al articolului 10 sunt întrunite, adică restricţiile pot fi considerate drept necesare „într-o
societate democratică” pentru menţinerea confidenţialităţii.
11.3 Prin urmare, standardele utilizate au permis înclinarea balanţei în favoa-
rea Procurorului General, partea ce căuta să limiteze libertatea de exprimare. Acest
fapt este, însă, foarte serios, deoarece aplicând standardele, judecătorul Millett - ur-
mărind principiile American Cyanamid precum a făcut (paragraful 10.2 supra) - iarăşi
a favorizat poziţia Procurorului General într-o manieră incompatibilă cu principiile ce
rezultă din prevederile articolului 10 (art. 10).
11.4 Aplicând standardele menţionate, judecătorul Milletta a luat în considera-
ţie, precum a şi declarat, faptul că „aici este vorba despre o aplicare provizorie şi nu
de o decizie finală”. Acum, fără a mai adăuga ceva, el la fel a considerat că ridicarea
sancţiunilor ar putea „lipsi reclamantul de drepturile sale”. În special, el a procedat
astfel fără a examina corespunzător dacă reclamantul are, de fapt, vreun drept şi fără
a lua în consideraţie şansele reale ale Procurorului General de a obţine interdicţia
permanentă în cadrul procesului. După cum am mai spus în paragraful 10.2 supra,
trebuie recunoscut că judecătorul s-a complăcut în dezvăluirea faptului că examina-
rea acţiunii Procurorului General nu avea nici o şansă de succes.
11.5 Atunci când discutăm dacă această abordare este în conformitate cu prin-
cipiile ce rezultă din prevederile articolului 10 (art. 10), este important a conştientiza
515
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
516
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
iminentă a memoriilor? Dacă acest succes ar fi fost expus unor mari dubii, acelaşi
lucru ar fi fost aplicabil şi în cazul impunerii interdicţiilor permanente împotriva O. şi G.
Dacă, pentru momentul când curţile britanice aveau de decis dilema impunerii sau nu
a interdicţiilor respective, acţiunile lui referitoare la publicaţiile directe au eşuat sau pe
cale de a eşua, instanţele britanice se pomeneau în situaţia dificilă de a decide drept
necesară interdicţia permanentă împotriva publicaţiilor indirecte.
12.2 Aceste considerente arată că judecătorul Millett ar fi trebuit să-şi adreseze
întrebarea dacă Guvernul şi-ar fi atins scopul propus după o analiză judicioasă a ale-
gaţiilor formulate şi probelor prezentate de către Procurorul General: stoparea rapidă
şi eficientă a intenţiei dlui Wright de a-şi publica memoriile încă nescrise (paragraful
3 supra). Cunoscutul judecător a eşuat în promovarea acestui scop şi, prin urmare,
nu putem afirma că şi-a bazat decizia pe o evaluare acceptabilă a faptelor pertinente
(paragraful 6 supra).
12.3 Există şi un temei secund care, după mine, este mult mai important pentru a
decide astfel - dacă s-ar fi ţinut cont în luarea deciziei de faptul eventualei reuşite a Gu-
vernului în menţinerea efectivă a Spycatcher departe de public - aş fi răspuns negativ.
După cum a fost avertizat Guvernul, procedurile privind restricţiile pentru publi-
carea cărţii în Statele Unite ale Americii ar fi eşuat (paragraful 28 din hotărâre). Era
probabil (şi evenimentele din 1987 confirmă acest fapt) ca dl Wright să fi fost la fel
sfătuit similar. Nu apare nicăieri ca judecătorul Millett să fi luat în consideraţie reper-
cusiunile acestui fapt şi acum, în contextul relaţiilor dintre procedurile engleze şi cele
australiene, ele au căpătat o importanţă decisivă. Imposibilitatea prevenirii publicării
cărţii în Statele Unite reliefează că în aceată „epocă a informaţiei” informaţia şi ideea
nu mai poate fi oprită la frontiere. Articolul 10, alineatul 1 prevede explicit consecinţele
juridice ale unei atare situaţii. Respectiv, potrivit articolului 10, imposibilitatea restricţi-
ilor în Australia nu poate fi considerată drept „necesară” în contextul prevederilor ali-
neatului 2. Este irelevant dacă instanţele australiene ar fi specificat această concluzie,
confruntându-se cu această imposibilitate. Este ceea ce ar fi trebuit să concluzioneze
o instanţă dintr-un stat-membru şi ceea ce trebuia să fie considerat determinant în
cauza dintre O. şi G. şi Regatul Unit.
Aceste considerente sugerează că unul din motivele opiniei mele diferite de
cele ale majorităţii Curţii se limitează la următoarele: dacă pentru ei faptul că în SUA
a fost editată cartea face între timp nejustificată continuarea menţinerii interdicţiei
provizorii pentru publicarea indirectă în Regatul Unit, pentru mine faptul că respectiva
carte oricum putea fi legal editată în Statele Unite, chiar şi în timpul când Procurorul
General a introdus acţiunea lui cu privire la încălcarea confidenţialităţii atât de stân-
gaci încât s-a crezut că dl Wright ar fi putut stopa efectiv, interdicţiile interimare nu ar fi
trebuit nicicând impuse. Însă, judecătorul Millett nu a luat aceşti factori în consideraţie,
la fel precum nu a examinat nici şansele Procurorului General de a reuşi în dosarul
din Australia.
G. Concluzii
13. Pentru a finaliza: în opinia mea, decizia judecătorului Millett a fost bazată
pe standarde care nu au fost în conformitate cu principiile derivate din prevederile
517
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
articolului 10 (art. 10), precum şi din aprecierea faptelor care, prin prisma prevederilor
actuale, erau insuficiente pentru o apreciere decisivă. Prin urmare, mă consider inapt
de a accepta că în perioada dintre 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987 ingerinţa a fost „nece-
sară” în conformitate cu prevederile alineatului 2 al articolului 10 (art. 10-2).
518
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
519
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
520
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
securitatea naţională a fost invocat indirect, fiind rezultat din pierderea confidenţialităţii
şi credibilităţii în eficienţa şi onestitatea Serviciului de Securitate. Astfel, judecătorul Mil-
lett declarase în decizia sa: „Este evident că Serviciul de Securitate trebuie să fie fără
cusururi. Aparenţa confidenţialităţii este esenţială pentru asigurarea activităţii adecvate
a acestuia. Membrii serviciului pur şi simplu nu pot să-şi scrie memoriile”.
Interdicţiile interlocutorii au drept consecinţă următoarele: (a) restricţiile au fost
impuse fără a desfăşura o audiere completă a argumentelor reclamantului; şi (b) in-
terdicţia extinsă asupra întregii mass-media prin operarea doctrinei common law de
contemp of court, sub incidenţa acestuia intrând Independent, London Evening Stan-
dard, London Daily News şi Sunday Times (paragrafele 22 şi 27 din hotărâre).
Judecătorii naţionali erau foarte conştienţi de gravitatea acţiunii. Judecătorul
Millett declarase în decizia sa că „sancţiunile anticipative privind publicarea reprezintă
o serioasă ingerinţă în libertatea presei şi în dreptul constituţional al dreptului la liber-
tatea cuvântului”. La Curtea de Apel la 25 iulie 1986, Sir John Donaldson şi-a început
în felul următor decizia: „Sancţiunile anticipative sunt două dintre cele mai emotive cu-
vinte în vocabularul mass-media. Respectiv, Guardian şi Observer au reacţionat rapid
şi dur la ştirea, potrivit căreia judecătorul MacPherson a decis impunerea sancţiunii
ex parte din 27 iunie 1986…”
6. De fapt, neîncrederea pentru asemenea sancţiuni restrictive pentru presă
este demult stabilită în tradiţia common law. Blackstone scria în 1765 în cartea sa
„Comentarii la dreptul englez” o frază care trebuie neapărat citată: „Libertatea pre-
sei este bineînţeles esenţială pentru natura unui stat liber: totuşi, aceasta constă
în lipsa restricţiilor prealabile publicării şi nu în scutirea de cenzură în publicarea
subiectelor criminale.”
Jurisprudenţa americană, citată în „articolul 19”, Centrul Internaţional contra
cenzurii (paragraful 6 din hotărâre), a susţinut consecvent scopul Primului Amenda-
ment ce garantează prevenirea sancţiunilor în anticipaţie. În ceea ce priveşte scopul
securităţii naţionale, Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite declara în cauza
Near contra Minnesota (283 U.S./718) că „faptul că aproximativ o sută cincizeci de
ani practic nu au fost tentative de impunere a sancţiunilor restrictive înaintea publicării
informaţiei referitoare la acţiunile controversate ale funcţionarilor publici, vine să de-
monstreze existenţa unei adânci convingeri că astfel de sancţiuni ar încălca dreptul
constituţional.”
7. Împărtăşind opinia majorităţii, exprimată în paragraful 60 din prezenta ho-
tărâre, consider că restricţiile la adresa libertăţii mass-media, precum cele aplicate
contra O. şi G. aparent pentru protecţia securităţii naţionale sunt departe de a onora
aceste standarde. Guvernul nu a demonstrat existenţa unor „prejudicii directe, imedi-
ate şi ireparabile” pentru securitatea Regatului Unit care au fost sau urmează a fi cau-
zate de către articolele publicate de către O. şi G. sau în urma dezvăluirii ce ar fi putut
fi făcute în paralel cu dl Wright. Judecătorul Millet a susţinut în decizia sa următoarele:
„Este limpede din acele fragmente (memoria scrisă a lui Sir Robert Armstrong) că na-
tura reală a obiecţiilor Procurorului General nu constă în recenta dezvăluire a acuza-
ţiilor la adresa acţiunilor anterioare ale Serviciului de Securitate, într-un fel reflectate
521
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
în articolele recente publicate de către reclamaţi. Este vorba despre istorii vechi şi
constituie subiectul revigorării publicităţiilor anterioare.”
„Aparenţa confidenţialităţii” poate fi „esenţială pentru operarea efectivă a Serviciului de Securitate”
- precum şi pentru alte servicii publice - însă, nu şi prin prisma prevederilor alineatului 2 al articolului
10 din Convenţie care, după mine, nu justifică sine quan non impunerea, din perspectiva protecţiei
securităţii naţionale, a unor restricţii libertăţii presei şi dreptului publicului de a fi informat adecvat.
Dezvăluirea informaţiei discutate poate fi sancţionată doar „în cazul când apare foarte sigur” că
dezvăluirea va avea consecinţe contrare legitimităţii protejate de stat.
Doi judecători de la Camera Lorzilor, care s-au detaşat de la decizia majorităţii din 30 iulie 1987,
şi-au exprimat opiniile asupra acestui subiect. Lordul Bridge of Harwich susţinea că „libertatea de
exprimare este întotdeauna prima supusă interdicţiilor într-un regim totalitarist. Un astfel de regim
nu-şi poate permite să accepte libera circulaţie a informaţiei şi ideilor printre cetăţenii săi. Cenzura
este un instrument indispensabil pentru a gestiona ce trebuie să cunoască publicul şi ce nu. Pre-
zenta tentativă de a priva publicul de informaţia care este liber accesibilă în afara ţării constituie
un regres pe o cale foarte periculoasă.” Lordul Oliver of Aylmerton declarase că „a încerca, chiar şi
provizoriu, crearea unui soi de barieră sanitară juridică împotriva infecţiilor din afară a comentariilor
şi discuţiilor publice nu este doar, precum cred, cu siguranţă ineficient, dar implică un prim pas
înapoi spre un trecut foarte periculos.”
522
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
9. Precum a fost menţionat anterior, unul din scopurile sancţiunilor provizorii l-a
constituit menţinerea drepturilor Procurorului General până la procesul final. Guver-
nul susţinea că impunerea sancţiunilor în prevenire spre a determina abţinerea de la
publicarea materialului în cauză ar putea fi subiectul principal care, în cazul în care ar
fi fost publicat înainte de procesul final, ar putea fi considerat necesar într-o societate
democratică pentru menţinerea autorităţii judiciare, precum în cazul hotărârii Sunday
Times (Seria A, nr. 30, p. 42, alin. 66). Deşi acceptând în esenţă această presupune-
re, am considerat, în acelaşi timp, că în circumstanţele cazului dat Guvernul a eşuat
în demonstrarea faptului că impunerea sancţiunilor în baza celor expuse corespunde
unor „imperative necesităţi sociale” sau că astfel de acţiuni au fost proporţionate cu
scopurile propuse.
10. Interdicţiile provizorii au constrâns temporar părţile implicate în cazul civil
de a se abţine de la oricare acţiune ce ar putea prejudicia sau influenţa decizia finală
a Curţii. Prin urmare, ele au fost instituite pentru a menţine status quo-ul până la pro-
cesul final în ideea asigurării, în cazul când aprecierea prejudiciului nu va compensa
dauna cauzată de reclamat, că hotărârea instanţei va fi efectivă.
Principiile generale, ce au dominat impunerea restricţiilor provizorii, au fost sta-
bilite de Camera Lorzilor în cauza American Cyanamid Co. contra Ethicon Ltd ([1975]
cauza în apel 396; paragraful 10 din prezenta hotărâre), ce se referea la presupusa
încălcare a dreptului de autor. Cu acea ocazie Camera a modificat criteriul anterior
prin susţinerea că, în loc să examineze dacă evidenţele dezvăluiau a priori cazul de
încălcare, instanţa urma doar să verifice dacă cererea reclamantului pentru interdic-
ţie permanentă avea o reală perspectivă pentru succes, constituind un motiv serios
pentru o cauză eficientă. În cazul în care cererea nu era „frivolă sau exhaustivă”, între-
barea dacă urma a fi impusă careva sancţiune trebuia să fie determinată prin prisma
„balanţei convenienţelor” dintre conflictele de interes ale părţilor implicate.
Interdicţiile Millett au fost impuse în baza principiilor American Cyanamid şi
respectiv menţinute în cadrul procesului interimar.
523
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
524
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
525
OBSERVER
LAWLESS contra
ŞI GUARDIAN
IRLANDEIcontra REGATULUI UNIT
____________________________________________________________________________________
altcineva din cadrul jurisdicţiei şi aceasta în condiţiile în care, spre final, se va ajunge
la situaţia perfect legitimă când situaţia nu va mai avea nici o relevanţă sau influenţa
interesul publicului” (Procurorul General contra Times Newspapers Ltd [1991] 2 We-
ekly Reports 1022B).
(f) Concesiunea discreţionară a unei injoncţiuni temporare nu ar trebui să prejudicieze
determinarea finală a litigiului, ci instanţa, potrivit principiilor American Cyanamid, ur-
mează să ia în consideraţie dacă reclamantul a prezentat un „caz argumentabil” sau
că dispune de o „cauză bună”. În acest context, principiul fumus boni iuris al acţiunii
principale constituie, prin urmare, un element important în exercitarea discreţiei.
Circumstanţele prezentei cauze nu au arătat sau, cel puţin, nu au demonstrat
cu o suficientă claritate că Procurorul General dispunea de un caz argumentabil pen-
tru impunerea interdicţiilor permanente. Toate deciziile intermediare s-au referit la
concluziile contrare şi respectiv interdicţiile provizorii au fost impuse pentru menţine-
rea drepturile reclamantului până la examinarea finală.
Astăzi, spre beneficiul părţii reclamate şi după deciziile instanţelor, luate la trei
niveluri, este uşor a afirma că o astfel de „cauză bună” nu există. Termenii utilizaţi
de judecători nu lasă loc dubiilor în acest sens. În decizia sa foarte sumară din 21
decembrie 1987, judecătorul Scott spunea: „Este în egală măsură inacceptabil ca
aserţiunea guvernului în ceea ce priveşte cerinţele securităţii naţionale să fie suficient
pentru a decide restricţiile ce urmează a fi impuse libertăţii cuvântului sau presei”; „În
opinia mea, articolele reprezintă relatare legitimă şi corectă a subiectului care ziarele
au fost mandatate să-l ofere publicului, mai exact a acţiunilor curţii din Australia”; şi
el concluziona categoric: „Guardian şi Observer nu au violat confidenţialitatea prin
publicarea articolelor despre cazul Spycatcher din Australia în ediţiilor lor respective
din 22 şi 23 iunie 1986.” (Procurorul General contra Guardian Newspaper Ltd (nr. 2)
[1990] 1 Appeal Cases 144B, 167H, 172H).
La fel, când Camera Lorzilor adopta decizia sa din 13 octombrie 1988, Lordul
Keith of Kinkel spunea (ibid., 264A): „Consider că pe balanţa perspectivelor Coroana
nu trebuia abilitată să ceară impunerea interdicţiilor permanente. Scott J. şi majori-
tatea Curţii de Apel au abordat anume această poziţie şi nu aş fi fost dispus să mă
disociez de la ei.” Lordul Brightman afirma (ibid., 266E): „Sunt de acord cu majoritatea
voastră, Distinşi Lorzi, că indiferent de cunoaşterea comprehensivă a informaţiei care
a fost sursa acestor articole despre examinarea cazului din Australia, aceste articole
nu au prejudiciat de fapt interesul public şi, prin urmare, nu constituie un temei propi-
ce pentru careva acţiuni din partea Coroanei împotriva acestor ziare.” Şi Lordul Goff
of Chieveley s-a exprimat în termeni similari (ibid., 290C): „articolele au fost foarte
scurte: au oferit mici detalii ale acuzaţiilor: o parte din acuzaţii au fost aduse anterior:
şi din moment ce articolele au preluat ceea ce fusese deja publicat, nu consider că
judecătorul a fost corect concluzionând că, în acele circumstanţe, acţiunea pentru
interdicţie nu a fost proporţională cu scopul legitim propus.”
(g) Natura „provizorie” şi „temporară” a măsurilor restrictive nu poate justifica prin
prisma Convenţiei restricţia impusă O. şi G.. Precum susţineau O. şi G., „în multe
cazuri media, o sancţiune provizorie devine efectiv una finală, deoarece ştirile
526
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
devin perisabile; întârzierea de săptămâni, luni sau mai mult este echivalentă
cu nepublicarea”. Pentru a „amâna” – cuvânt utilizat în jurisprudenţa naţională
– informaţia pentru mai mult de doi ani poate rezulta în faptul că s-a volatilizat
consistenţa şi esenţa ştirii din cauza caracterului tranşant al acesteia.
(h) Finalmente, era la fel de evident şi faptul că interdicţiile nu au corespuns unei
„imperative necesităţi sociale”, deoarece, precum a demonstrat prezentul caz,
acestea au fost ireale şi inutile. A fost total ireal a urmări, printr-o decizie judici-
ară, constrângerea distribuirii ştirilor de interes general sau a căuta, prin sanc-
ţionarea mediei, descurajarea membrilor autorităţilor statului, care au acces
la documente secrete, clasificate sau pur şi simplu la informaţii confidenţiale
de interes general, de la publicarea acestora. Această irealitate este cu atât
mai evidentă, cu cât ştirile respective sunt scrise sau transmise prin eter în
limba engleză: informaţia este difuzată universal în această limbă, în special
de publicaţiile americane sau altele străine, sau emisiile ce sunt vândute sau
recepţionate în Regatul Unit. În circumstanţele de astăzi astfel de interdicţii
constituie acţiuni iluzorii din moment ce multe dintre mediile respective sunt în
afara jurisdicţiei instanţelor britanice.
Precum afirma Vicecancelarul (Comisiei Apelative a Camerei Lorzilor) în de-
cizia sa din 22 iulie 1987 (paragraful 33 al prezentei hotărâri), „Consider că există o
limită în ceea ce-şi poate permite o instanţă prin hotărârea sa. Dacă curţile vor lua
decizii din start incapabile sa-şi atingă scopul propus, precum prevenirea distribuirii
informaţiei care deja este distribuită, legea, după mine, cu siguranţă va deveni un
fund din anatomia umană … Adevărul este că în lumea contemporană al electronicii
şi avioanelor cu reacţie ştirile sunt permanent şi pretutindeni. Dar, în timp ce ştirile
sunt internaţionale, jurisdicţia curţilor este strict teritorială” (Procurorul General contra
Guardian Newspapers Ltd [1987] 1 Weekly Reports 1269F şi H).
Acest raţionament pragmatic, după mine, este suficient pentru a demonstra că
ceea ce este clar impracticabil nu poate fi considerat drept „necesar”. La fel precum
efectul foarte limitat al interdicţiei asupra mass-mediei britanice a demonstrat că sanc-
ţiunile impuse O. şi G. au fost din start disproporţionale.
Prin urmare, luând în consideraţie toţi aceşti factori separat şi în totalitatea lor,
trebuie să mă separ de concluzia majorităţii (paragraful 65 al deciziei), potrivit căreia
autorităţile naţionale au fost abilitate să considere că ingerinţa, combătută de recla-
manţi, a fost necesară într-o societate democratică. Mai mult decât atât, consider că
raţiunile exprimate în paragrafele 68 şi 69 din hotărâre privind constatare încălcării în
perioada de după 30 iulie 1987 au fost la fel de valabile şi cu referire la perioada ante-
rioară, când informaţia publicată în Spycatcher şi considerată drept relevantă, fusese
deja cunoscută de către public (paragraful 12 din hotărâre).
Prin urmare, conchid că a avut loc o încălcare a articolului 10 (art. 10) din Con-
venţie în perioada dintre 11 iulie 1986 şi 30 iulie 1987, la fel ca în perioada de la 30
iulie 1987 până la 13 octombrie 1988.
527
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
528
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
29 noiembrie 1991
529
VERMEIREcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
BELGIEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
dl H. Danelius, delegat;
530
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
531
VERMEIREcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
BELGIEI
____________________________________________________________________________________
14. Aceste dispoziţii au fost abrogate printr-o lege din 31 martie 1987, intrată
în vigoare la 6 iunie, care, de asemenea, introducea în Codul civil un nou articol 334
în termenii căruia:
„Oricare ar fi modul de stabilire a filiaţiei, copiii şi descendenţii lor au aceleaşi drepturi şi obligaţii
faţă de mama şi tatăl lor şi de rudele de sânge şi cele din căsătorie, iar tatăl, mama şi rudele lor de
sânge şi cele din căsătorie vor avea aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copii şi descendenţii lor.”
16. Trebuie, de asemenea, luate în considerare articolele 718, 724 şi 883 din
Codul civil:
Articolul 718
„Succesiunile se deschid după moarte.”
Articolul 724
(text în vigoare la momentul decesului bunicii)
„Moştenitorii legitimi vor primi bunuri, drepturi şi acţiuni legale ale defunctului, cu obligaţia de a plăti
taxele de moştenire. Copiii naturali, soţul sau soţia care este în viaţă şi statul trebuie să obţină un
ordin judecătoresc pentru succesiune în conformitate cu procedurile care vor fi determinate.”
(text în vigoare la momentul decesului bunelului)
„Moştenitorii legitimi vor primi bunuri, drepturi şi acţiuni legale ale defunctului, cu obligaţia de a plăti
taxele de moştenire. Copiii naturali, şi statul trebuie să obţină un ordin judecătoresc pentru succe-
siune în conformitate cu procedurile care vor fi determinate.”
(text rezultat din legea de la 31 martie 1987)
„Moştenitorii vor primi conform legii bunuri, dreptul la succesiune şi acţiuni legale ale defunctului,
cu obligaţia de a plăti taxele de succesiune. Statul trebuie să obţină un ordin judecătoresc pentru
succesiune în conformitate cu procedurele determinate mai jos.”
532
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Articolul 883
„Fiecare co-moştenitor va fi considerat ca fiind succesor unic şi imediat al întregii proprietăţi incluse
în partea sa sau care i-a revenit după vinderea la licitaţie şi care nu a avut în posesie alte bunuri
decât cele din succesiune.”
17. În cererea sa, adresată Comisiei la 1 aprilie 1987 (nr. 12849/87), dna Astrid
Vermeire s-a plâns de faptul că jurisdicţile belgiene i-au negat statutul de moştenitor
al buneilor săi. Ea a afirmat că a suferit în consecinţă o ingerinţă discriminatorie în
exercitarea dreptului ei la respectarea vieţii private şi de familie, care era incompatibil
cu articolul 8 combinat cu articolul 14 (art. 14+8) din Convenţie.
18. La 8 noiembrie 1988, Comisia a declarat plângerea admisibilă. În raportul
său din 5 aprilie 1990 (articolul 31) (art. 31), ea a ajuns la concluzia că deciziile litigi-
oase nu au încălcat articolele în cauză în ceea ce priveşte succesiunea bunicii (şapte
voturi contra şase), însă le-au încălcat în ceea ce priveşte succesiunea bunelului
(unanimitate). Textul integral al opiniei Comisiei şi opiniile parţial disidente sunt pre-
zentate în anexă la această hotărâre.1
ÎN DREPT
19. Reclamanta s-a plâns de faptul că a fost exclusă din drepturile de succesi-
une a buneilor din partea tatălui. Ea a invocat articolele 8 şi 14 combinate (art. 14+8)
din Convenţie, în termenii cărora:
Articolul 8 (art. 8)
1. “Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura
în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-
mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.”
Articolul 14 (art. 14)
“Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată
fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie.”
Reclamanta a subliniat faptul că prin hotărârea Marckx din 13 iunie 1979, Cur-
tea Europeană a considerat incompatibilă cu aceste texte, pentru că este discrimina-
torie, lipsa totală de drepturi de succesiune doar din motivul că legătura de filiaţie între
Nota grefei:
1
Din motive de ordin practic textul nu va apărea decât în ediţia tipărită (volumul 214-C din Seria A din pu-
blicaţiile Curţii), dar oricine poate face rost de el la grefă.
533
VERMEIREcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
BELGIEI
____________________________________________________________________________________
unul dintre reclamanţi şi rudele apropiate de pe linia maternă, era „naturală” (Seria A
nr. 31, p. 26, par. 59). Potrivit dnei Vermeire, la examinarea chestiunii de transmitere a
dreptului de moştenire, tribunalele naţionale ar fi trebuit să aplice articolele 8 şi 14 (art.
14, art. 8) astfel interpretate; cel puţin puterea legislatorului belgian trebuia să ofere
legii din 31 martie 1987, care a modificat legislaţia incriminată, un efect retroactiv la
data hotărârii în cauză (vezi paragrafele 14 şi 15 supra).
20. Curtea a menţionat că în cauza Marckx principiul securităţii juridice scutea
statul belgian de a reexamina acte sau situaţii juridice anterioare pronunţării hotărârii
(aceeaşi hotărâre, pp. 25-26, par. 58).
În speţă, este vorba de succesiunea bunicii şi bunelului decedaţi respectiv până
şi după acea dată.
A. Succesiunea bunicii
B. Succesiunea bunelului
534
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
535
VERMEIREcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
BELGIEI
____________________________________________________________________________________
Dna Vermeire a solicitat în primul rând o compensare de 40 175 787 franci bel-
gieni (FB), care era echivalentă cu partea ei din cele două succesiuni litigioase, după
deducerea taxelor de succesiune şi adăugând dobânda care urmează a fi percepută
începând cu momentul deceselor respective. Ea a solicitat, de asemenea, 2 486 399
FB cu titlu de chieltuieli şi costuri pentru procedurile în faţa tribunalelor naţionale şi a
organelor de la Strasbourg.
30. Pentru Guvern, hotărârea în sine ar trebui să constituie unica satisfacţie
echitabilă, în cazul în care Curtea ar fi stabilit încălcarea Convenţiei. Nici într-un caz
cifrele pretinse de către reclamantă nu puteau inspira încredere, deoarece ele se ba-
zau doar pe declaraţii de succesiune, documente unilaterale şi fragmentare.
31. Împreună cu Comisia, Curtea a considerat că reclamanta a suferit un
prejudiciu material, suma căruia este echivalentă cu partea din averea bunelului pe
care ar fi primit-o, în cazul în care ar fi fost „nepoata” lui legitimă. Pentru a calcula
despăgubirea, vor trebui luate în considerare taxele de succesiune şi dobânda co-
respunzătoare.
32. Totuşi, chestiunea aplicării articolului 50 (art. 50) nu poate fi considerată ca
fiind una tranşată deoarece Guvernul contestă indicaţiile furnizate de către dna Ver-
meire şi anumite cheltuieli pretinse par a fi supuse revizuirii în baza prezentei hotărâri.
Prin urmare ea trebuie rezervată pentru o examinare ulterioară.
1. Susţine, cu opt voturi contra unul, că statul belgian nu era obligat să repună în
discuţie succesiunea Irmei Van den Berghe;
2. Susţine, în unanimitate, că excluderea reclamantei din succesiunea lui Camiel
Vermeire a constituit o încălcare a articolului 14 din Convenţie combinat cu artico-
lul 8 (art. 14+8);
3. Susţine, în unanimitate, că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 50 nu este
tranşată, în consecinţă,
a) o rezervă în totalitate pentru o examinare ulterioară;
b) invită Guvernul şi reclamanta să-i adreseze în scris, în termen de trei luni, ob-
servaţiile cu privire la această problemă şi, în special, să-i aducă la cunoştinţă
orice acord la care ar ajunge;
536
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Marc-André Eissen
Grefier
Parafat: R. R.
Parafat: M.-A. E.
1. Moştenirile combinate ale buneilor reclamantei au fost împărţite mult mai târ-
ziu după pronunţarea sentinţei Curţii în cauza Marckx. Cu toate acestea, distribuirea a
fost realizată potrivit articolului 756 din Codul civil belgian; astfel doar copiii unchiului
reclamantei au fost recunoscuţi ca beneficiari, iar reclamanta a fost exclusă. Ea a
contestat decizia. În conformitate cu hotărârea Marckx ea a revendicat o parte egală
din cele două moşteniri în temeiul articolului 14 din Convenţie, combinat cu articolul 8
(art. 14+8). Jurisdicţiile belgiene au refuzat totuşi să anuleze partajul.
2. Fostul articol 756 nu recunoştea pentru un copil „natural” nici un drept ab
intestat asupra bunurilor părinţilor tatălui sau mamei lor. În paragraful 59 din hotărârea
Marckx, Curtea a notat că această „absenţă completă a dreptului la succesiune” con-
stituie o încălcare a articolului 14, combinat cu articolul 8 (art. 14+8). Este adevărat că
astfel ea nu se pronunţa, la drept vorbind, asupra faptului dacă o parte diferită pentru
copiii legitimi şi copiii „naturali” ar fi compatibilă cu aceste dispoziţii. Totuşi motivul său
(în special în paragrafele 40 şi 41 la care face referire paragraful 55) implică vădit că
în această materie egalitatea totală evită discriminarea.
În consecinţă, doar partajul succesiunilor buneilor reclamantei din care recla-
mantei îi revenea o parte egală cu cea a verişorilor ei, era compatibilă cu cerinţele
articolului 14 combinat cu articolul 8 (art. 14+8). Iată de ce, în fond, sunt de acord cu
paragraful 25 din prezenta hotărâre.
537
VERMEIREcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
BELGIEI
____________________________________________________________________________________
538
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
539
VERMEIREcontra
LAWLESS contraIRLANDEI
BELGIEI
____________________________________________________________________________________
NOTE
a. În ceea ce priveşte dreptul la succesiune în 1976, a se vedea International Encyclopedia of
Comparative Law, IV, capitolul 6 (H.D. Krause), pp. 6-125 şi următoarele.
b. A se vedea, de exemplu, M. Verwilghen E.A., Régimes matrimoniaux, successions et libéra-
lités (Droit international privé et droit comparé) 1979, I, pp. 110 şi următoarele.
c. A se vedea, de exemplu articolul 8 din Convenţia de la Haga cu privire la conflictele legilor
în domeniul formelor dispoziţiilor testamentare:
„prezenta Convenţie se aplică tuturor cazurilor în care testatorul a decedat după intrarea
sa în vigoare.”
În raportul său cu privire la proiectul convenţiei, referindu-se la o dispoziţie similară, Batiffol
a notat:
„Aceasta este soluţia cea mai frecventă în dreptul comparat.” (Actele şi documentele celei
de-a IX-a sesiune, III, p. 27).
În acest context, este interesant să cităm o altă observaţie extrasă din acelaşi raport:
„Textul Comisiei de Stat viza data deschiderii succesiunii. Această expresie a fost înlocuită
cu data decesului testatorului deoarece unele ţări, printre care şi Regatul Unit, nu cunosc noţi-
unea de deschidere a succesiunii.”
d. Aparent, Guvernul nu s-a aşteptat la o astfel de hotărâre, adoptată de Curte.
e. Astfel este util de a examina conţinutul exact al textelor originale. A se vedea în primul rând
memoriul Guvernului (cauza Marckx, Seria B nr. 29, p.87), unde, după ce a reamintit că ter-
menul de prescripţie în dreptul belgian era de treizeci de ani, Guvernul a făcut următoarea
concluzie:
„Toate aceste partaje puteau fi deci redeschise.”
şi subliniind „insecuritatea şi dezordinea pe care o implică această posibilitate”. A se vedea,
în acelaşi sens şi aproape în aceeaşi termeni, ce a spus agentul guvernamental la audiere în
faţa Curţii:
„Toate aceste partaje puteau fi repuse în discuţie în faţa tribunalelor” (ibidem, pp.123-124).
f. În acest context, nu mă pot abţine să notez că în cursul audierii în cauza Marckx, avocatul
reclamanţilor a indicat Curţii că începând cu 1908, mai multe proiecte de lege au fost de-
puse în scopul stabilirii unei egalităţi între copiii „legitimi” şi „naturali” însă fără succes (a se
vedea cauza Marckx, Seria B nr. 29, p.111).
540
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
X. contra FRANŢEI
(Cererea nr. 18020/91)
HOTĂRÂRE
31 martie 1992
Nota grefei
1
Cauza poartă numărul 5/1994/452/531-532. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introduce-
rii, iar ultimele trei - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Amendat de articolul 11 din Protocolul Nr. 8 (P8-11), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.
541
X. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
542
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului
Curtea a audiat declaraţiile dlui Puissochet din partea Guvernului, ale dlui Geus
din partea Comisiei şi ale dnei Lassner şi dlui Thiriez din partea reclamantului, precum
şi răspunsurile la întrebările sale.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
543
X. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
544
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
545
X. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
546
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
multe luni; că mai mult ca atât, unii cercetători aveau temeri că utilizarea acestei tehnici putea
să dăuneze calităţii coagulante şi autoimunizante a produselor; că aceste temeri s-au adeverit
a fi nefondate, aprecierea responsabilităţilor trebuie numaidecât făcută în baza cunoştinţelor
ştiinţifice disponibile la acel moment; că astfel limitându-se, la 20 iunie 1983, la elaborarea prin
intermediul unei circulare a unei recomandări cu privire la selectarea donatorilor de sânge, la
informarea donatorilor şi medicilor din centrele de transfuzie despre riscurile potenţiale de con-
taminare, autoritatea administrativă nu a comis nici o neglijenţă pentru care trebuie să-şi asume
responsabilitatea; că din motive identice, comunităţii hemofiliace nu i-au fost furnizate informaţii
cu privire la riscurile la care se expunea;
Dar considerând că, după aceea cunoştinţele ştiinţifice s-au aprofundat constant; că statul, care
era de altfel şi membru de drept al Fundaţiei naţionale de transfuzie sanguină, nu putea ignora
aceste progrese, nici extinderea epidemiei; că el nu putea să invoce lipsa disponibilităţii testelor
fiabile pentru depistarea H.I.V. pentru a justifica politica de aşteptare, după cazurile de SIDA din
comunitatea hemofiliacă care dezvăluia existenţa unei legături semnificative de cauzalitate din
punct de vedere statistic între administrarea produselor de sânge derivate şi contaminarea cu
H.I.V.; că chiar dacă rămâneau anumite incertitudini cu privire la efectele secundare ipotetice ale
tehnicii de prelucrare termică la începutul anului 1985, dezvăluirea amplorii catastrofei sanitare
anunţate solicita ca distribuirea produselor de sânge contaminate să fie stopată anterior şi fără
întârziere;
Considerând, că din instrucţie rezultă şi, în special, din raportul inspectoratului general pentru
afacerile sociale, că ministerul a fost informat cel târziu şi în mod sigur la 12 martie 1985 de
probabilitatea foarte mare a faptului ca în regiunea Parisului „toate produsele de sânge prepa-
rate din partea donatorilor parizieni [erau] la moment contaminate”; că autorul acestui raport
dezvăluie în mod pertinent faptul că importanţa mesajului nu pare să fi fost percepută; că astfel
nefiind publicată imediat o măsură de interdicţie a distribuirii acestor produse, în drept sau în
fapt, autoritatea responsabilă de poliţia sanitară a comis o neglijenţă de natură a angaja respon-
sabilitatea statului;
Considerând, în afară de aceasta, că la 23 iulie 1985, autoritatea a evaluat corect pericolul
pentru sănătate hotărând suprimarea rambursării produselor de sânge care nu au fost supuse
prelucrării termice, ea a considerat corectă amânarea datei la care trebuia să aibă efect decizia
sa pentru 1 octombrie 1985; că luând în considerare siguranţa stabilită la acel moment potrivit
căreia toate produsele erau contaminate, ea nu se poate ascunde, pentru a justifica modificarea
perioadei de tranziţie, nici în spatele consimţământului comunităţii hemofiliacililor, care de altfel
nici nu era informată clar de amploarea catastrofei, nici în spatele unei necesităţi pretinse de a
menţine autosuficienţa hemofiliacilor, în timp ce pe piaţa internaţională erau disponibile produse
necontaminate;
Considerând că, pe de altă parte, consecinţele psihologice ale infectării persoanelor deja seropo-
zitive la 12 martie 1985, posibile din cauza neglijenţelor statului evocate anterior, sunt, la etapa ac-
tuală a cunoştinţelor ştiinţifice, totalmente ipotetice; că în consecinţă, prejudiciul pretins al acestui
fapt este pur eventual şi nu poate acorda dreptul la reparare;
Considerând că, din toate cele expuse, reiese că statul este responsabil de hemofiliacii care au fost
contaminaţi cu H.I.V., cu ocazia transfuziei produselor de sânge care nu au fost supuse prelucrării ter-
mice, în perioada de responsabilitate definită anterior, şi anume între 12 martie şi 1 octombrie 1985;
Considerând că, dacă statul, precum s-a menţionat anterior, nu a prescris, nu a fabricat, nu a
furnizat produsele de sânge incriminate şi, că doar tribunalele pot aprecia realitatea responsabi-
lităţii centrelor de transfuzie a sângelui, aceste centre au cel puţin o misiune de serviciu public;
că în aceste condiţii este cazul ca tribunalul administrativ să ceară statului să repare integral
prejudiciul cauzat;
Considerând că, chiar dacă [X], care nu a primit pentru tratamentul hemofiliei factorii coagulanţi
VIII sau IX, care după cum s-a stabilit anterior au fost distribuiţi neglijent, dar crioprecipitaţii A, se
poate cerceta cu succes responsabilitatea statului, din dosar rezultă că seropozitivitatea sa a fost
descoperită la 20 martie 1985, care, luând în considerare perioada minimă de seroconversie, tre-
buie considerată că a intervenit efectiv anterior începutului perioadei de responsabilitate a statului
menţionată mai sus; că deci, concluziile cererii sale nu pot fi respinse;”
547
X. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
20. În timp ce judecătorul fondului s-a pronunţat, cel care a ordonat măsurile
urgente a respins cererea de a-i aloca provizoriu o indemnizaţie printr-o ordonanţă la
15 ianuarie 1992 (paragraful 18 supra).
4. În faţa Curţii Administrative de Apel din Paris
21. La 20 ianuarie 1992, X a sesizat Curtea Administrativă de Apel din Paris, în
faţa căreia procedura, reluată de către părinţii săi, este în instanţă.
548
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
I. OBSERVAŢIE PRELIMINARĂ
Nota grefei:
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 234-C din seria A a Publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
549
X. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
550
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
551
X. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
suplimentar din 29 octombrie 1990, el a semnalat că situaţia lui s-a înrăutăţit (para-
graful 14 supra). Chiar şi înainte de a anunţa la 10 septembrie 1991, că este bolnav
de SIDA confirmată (paragraful 18 supra), el a atras atenţia jurisdicţiei administrative
asupra agravării şi iminenţei riscurilor mari la care era expus.
În afară de aceasta, alegerea căilor pentru a obţine repararea releva doar de
discreţia reclamantului.
c) Comportamentul autorităţilor naţionale
i. Autorităţile administrative
41. Reclamantul a reproşat ministrului competent că a aşteptat până în ultima
zi a termenului de patru luni pentru a respinge cererea prealabilă şi până la 21 februa-
rie 1991 pentru a depunde memoriul în faţa tribunalului administrativ.
42. Potrivit Comisiei, administraţiei îi revine obligaţia, dacă este parte într-o pro-
cedură jurisdicţională, să ia orice măsură necesară nu doar pentru respectarea termeni-
lor limită fixaţi, dar şi pentru a accelera soluţionarea litigiului. Însă acesta nu era şi cazul
în speţă. În plus, Guvernul întârziind să facă publice toate detaliile privind contaminarea
mai multor hemofiliaci în 1984 şi 1985 a contribuit la prelungirea procedurilor.
43. Guvernul a afirmat că nu poate fi criticat cineva pentru utilizarea întregii
perioade stabilite de lege şi că elaborarea memoriului ministerial de apărăre era in-
dispensabil pentru continuarea procedurilor.
44. Curtea nu poate accepta această teză decât cu rezerva caracterului şi im-
portanţei cauzei pentru reclamant (paragraful 47 infra).
ii. Autorităţile judiciare
45. Reclamantul a recunoscut că tribunalele administrative franceze aveau ne-
voie în mediu de doi ani pentru a statua şi că examinarea cazului său nu a suferit de
o întârziere anormală. Cu toate acestea el considera că cauza sa – precum şi cele ale
altor hemofiliaci contaminaţi – necesita o examinare urgentă, deoarece speranţa de a
supravieţui era de la 16,7 la 28,5 luni.
Cu toate acestea tribunalul a comunicat ministerului memoriul suplimentar din
11 iulie 1990 la 22 august, o lună mai târziu. Preşedintele-raportor a acordat reclama-
tului, pentru a răspunde, cele trei luni prevăzute, în timp ce, ţinând cont de natura cau-
zei, putea să reducă această perioadă; el trebuia să se adreseze ministrului pentru ca
acesta să prezinte memoriul său după expirarea termenului limită, pe care reclaman-
tul l-a solicitat în memoriul său din 29 octombrie 1990; tribunalul a ordonat măsuri de
investigare suplimentare doar la 5 aprilie 1991, după o lună şi zece zile de la primirea
memoriului ministrului; în sfârşit, dacă a considerat că nu dispune de informaţiile ne-
cesare el trebuia să utilizeze împuternicirile de investigare prevăzute de articolele R.
158 - R. 185 din Codul tribunalelor administrative, fără a aştepta raportul I.G.A.S.
46. Potrivit Guvernului, nu se putea stabili o legătură strictă între durata unei
proceduri şi situaţia individuală a unui justiţiabil, deoarece aceasta ar fi perturbat func-
ţionarea jurisdicţiilor naţionale. Fără îndoială, acestea trebuiau să se grăbească deoa-
552
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
rece sănătatea şi viaţa se aflau în pericol, însă ele nu puteau fixa durata procedurilor
în funcţie de gravitatea unei maladii.
Departe de a neglija evoluţia stării lui X, procedura respecta gradul de urgenţă a
cauzei şi nu dezvăluia nici o neglijenţă a jurisdicţiei competente. Intervalul între depune-
rea memoriului suplimentar al reclamantului şi transmiterea lui ministrului a fost explicat
prin prelucrarea corespondenţei, care nu era rapidă în iulie-august; tribunalul adminis-
trativ nu putea fi criticat pentru că nu a redus termenul limită al răspunsului administraţi-
ei şi pentru că a ordonat apărarea sa după expirarea termenului limită; el a formulat la 5
aprilie 1991, cererea de comunicare a documentelor suplimentare în rezultatul memo-
riului de răspuns al reclamantului din 3 aprilie 1991; el a aşteptat raportul I.G.A.S. pentru
a formula anumite informaţii valabile în speţă. În afară de aceasta, tribunalul a decis
la 27 mai 1991 să înceapă a doua procedură suplimentară pe cale administrativă cu
scopul de a accelera desfăşurarea ei şi a prescris altele două la 28 iunie şi 7 noiembrie
1991; în cele din urmă, el a trebuit să facă faţă unui contencios considerabil, deoarece
i-au fost atribuite aproximativ patru sute de cauze (paragraful 13 supra).
47. Împreună cu Comisia, Curtea a estimat că obiectul procedurii litigioase
aveau o importanţă extremă pentru reclamant, luându-se în considerare maladia in-
curabilă de care suferea şi speranţa de viaţă redusă: atunci când a depus cererea
preliminară în faţa ministrului şi când a sesizat tribunalul era seropozitiv, SIDA era
confirmată (paragrafele 11 şi 18 supra). Orice întârziere risca, în consecinţă, să pri-
veze chestiunea care trebuia examinată de tribunal de un scop util. Pe scurt, în acest
caz era nevoie de o promptitudine excepţională, neluând în considerare numărul de
litigii care trebuiau examinate, cu atât mai mult, că era vorba de o dezbatere despre
care Guvernul ştia de mai multe luni şi gravitatea cărora nu putea să nu fie evidentă.
48. Cu toate acestea, tribunalul administrativ nu a a făcut uz de împuternicirile
de injoncţiune pentru accelerarea desfăşurării procedurilor, cu toate că după 29 oc-
tombrie 1990, cunoştea că sănătatea lui X era deteriorată (paragraful 40 supra). În
special, lui îi revenea obligaţia, îndată ce a fost sesizat, să facă investigaţii cu privire
la responsabilitatea statului şi să invite insistent ministrul să elaboreze memoriul său
în apărare sau să statueze fără el.
49. Făcând o apreciere globală a circumstanţelor speţei, Curtea a constatat
că la momentul judecării la 18 decembrie 1991, termenul rezonabil era deja depăşit;
procedura ulterioară în faţa Curţii Administrative de Apel din Paris nu putea remedia
situaţia, oricare ar fi rezultatul în ceea ce priveşte fondul. Astfel a existat o încălcare a
articolului 6 paragraful 1 (art. 6-1).
553
X. contra FRANŢEI
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
A. Prejudiciu
51. Reclamantul a solicitat 150 000 f. pentru prejudiciul moral. Durata procedu-
rii l-a împiedicat să obţină indemnizaţia la care spera şi astfel să trăiască independent
şi în condiţii psihologice mai bune perioada care i-ar fi rămas să trăiască; el beneficia
doar de o alocaţie de 3 000 f. pe lună pentru un adult cu handicap.
52. Guvernul a considerat că suma revendicată este excesivă. În pofida oferte-
lor prezentate Comisiei, exigenţele repetate şi crescânde ale lui X au făcut imposibilă
o reglementare pe cale amiabilă.
53. Delegatul Comisiei este de acord cu achitarea unei sume, dar evaluarea ei
o lasă la discreţia Curţii.
54. Curtea a constatat că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontesta-
bil. Luând în considerare diverse elemente pertinente şi statuând pe baze echitabile
în temeiul articolului 50 (art. 50), a alocat părinţilor lui întreaga sumă de 150 000 f.,
care a fost solicitată.
B. Costuri şi chieltuieli
55. X a solicitat de asemenea 30 000 f. cu titlu de costuri şi chieltuieli suportate
în faţa Comisiei şi Curţii.
56. Delegatul Comisiei a considerat aceste pretenţii justificate. În ce priveşte
Guvernul, el nu s-a opus.
57. Curtea le acceptă în totalitate în baza informaţiilor deţinute şi a jurispruden-
ţei sale în acest domeniu.
Marc-André Eissen,
Grefier
554
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
16 decembrie 1992
1
Cauza poartă numărul 25/1994/472/553. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-
siei) corespunzătoare.
2
Amendată prin articolul 11 din Protocolul nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.
555
HADJIANASTASSIOU
LAWLESS contra IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
556
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
557
HADJIANASTASSIOU
LAWLESS contra IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
558
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
zut patru luni şi paisprezece zile de detenţie provizorie, pentru divulgarea secretelor mili-
tare de importanţă minoră (articolul 97 § 2 din Codul penal militar, paragraful 21 infra).
14. Preşedintele curţii de apel militare a dat citire hotărârii, care nu menţiona
întrebările adresate membrilor curţii.
15. Pentru a lua cunoştinţă de aceasta şi răspunsurile date, reclamantul a ce-
rut, la 23 noiembrie 1985, textul procesului-verbal al audierii. Grefierul i-a spus că
trebuie să aştepte „versiunea finală” a hotărârii.
C. Procedura în faţa Curţii de casare
16. La 26 noiembrie 1985, în termenul de cinci zile prevăzut de articolul 425 § 1
din Codul penal militar (paragraful 24 infra), dl Hadjianastassiou a înaintat un recurs
în casare; în recusul său, care cuprindea o pagină, el pretindea „aplicarea şi interpre-
tarea greşită a dispoziţiilor în temeiul cărora el a fost condamnat, mai exact articolul
97 § 2 din Codul penal militar”.
17. El a primit o copie a hotărârii apelului la 16 decembrie; ea era foarte scurtă
şi nemotivată, şi se referea doar la fixarea pedepsei.
18. La 23 decembrie 1985, reclamantul a cerut încă o dată comunicarea proce-
sului-verbal; el l-a obţinut la 10 ianuarie 1986. Fiind detaliat şi reproducând în întregi-
me cele şase întrebări şi răspunsurile primite, acest document se încheia astfel:
„ (...)
Curtea, cu patru voturi contra unu (...), consideră acuzatul Hadjianastassiou vinovat de divulgarea
secretelor militare, infracţiune comisă în Attica între octombrie 1982 şi martie 1983.
Curtea, cu trei voturi contra două (...), a respins cererea de aplicare a articolului 31 § 2 din Codul
penal (nevinovăţie în caz de eroare) prezentată de apărare.
Curtea, în unanimitate, admite că secretele militare comunicate sunt de o importană minoră.
Curtea, în unanimitate, acordă acuzatului dreptul de a beneficia de circumstanţe atenuante (artico-
lul 84 § 2 a) din Codul penal).
Având în vedere articolele (...) 97 § 2 combinat cu paragraful 1 şi cu articolul 98 e) (...), 366, 368
(...) din Codul penal militar, (...);
(...) având în vedere gravitatea actelor comise, personalitatea acuzatului, prejudiciile cauzate de
infracţiune, natura specifică a acesteia, circumstanţele particulare în care ea a fost comisă, gradul
de intenţie criminală a acuzatului, caracterul acestuia, situaţia sa personală şi socială, comporta-
mentul său până şi după comiterea infracţiunii;
Curtea condamnă acuzatul la cinci luni de închisoare şi ordonă achitarea următoarelor plăţi (...)
Ea deduce din pedeapsa menţionată mai sus (...) perioada de patru luni şi paisprezece zile de
detenţie provizorie şi fixează şaisprezece zile restante de închisoare.
Luând în considerare faptul că în trecut acuzatul nu a fost acuzat de vreo infracţiune şi nu a fost
condamnat la pedeapsă cu închisoarea, şi având în vedere circumstanţele săvârşirii infracţiunii,
Curtea consideră oportun de a suspenda executarea restului pedepsei (...)
Din aceste motive,
Având în vedere articolele 99, 100 şi 104 din Codul penal,
Curtea ordonă să fie amânată executarea restului pedepsei pentru o perioadă de trei ani.
(...)”
559
HADJIANASTASSIOU
LAWLESS contra IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
19. Audierea a avut loc la 11 aprilie 1986 în faţa Curţii de casare (Areios Pagos).
La 14 aprilie, dl Hadjianastassiou a depus un memoriu în susţinerea pledoariei
sale. În opinia lui, formularea recursului său era suficientă pentru a evita orice risc de
respingere din cauza impreciziei. Denunţând concizia termenului de recurs împotriva
deciziilor tribunalelor militare şi imposibilitatea, pentru reclamant, de a lua cunoştinţă
în timp util de conţinutul hotărârilor atacate, el a contestat motivul condamnării sale:
comunicarea „informaţiilor generale” cu privire la proiectilul K.E.T.A., reţinută de cur-
tea de apel militară, nu justifica aplicarea articolului 98 din codul penal militar, care
viza divulgarea informaţiilor secrete cu caracter militar, acuzaţie de care curtea de
apel l-a achitat prin răspunsul la întrebarea 1 b) (paragraful 11 supra). El considera că
cauza sa poate cădea mai degrabă sub incidenţa articolului 96 (paragraful 21 infra).
20. La 18 iunie 1986, Curtea de casare a declarat recursul inadmisibil din ur-
mătoarele motive:
„Din recursul litigios (...), care cere anularea hotărârii nr. 616/1985 a curţii de apel militare din Ate-
na, reiese că aceasta este atacată pentru aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor în temeiul
cărora [reclamantul] a fost condamnat, mai exact articolul 97 § 2 din Codul penal militar. Totodată,
acest unic mijloc de anulare, după cum este formulat mai sus, este vag deoarece nu reproşează
hotărârii atacate nici o eroare concretă şi particulară care ar putea sta la baza plângerii ce reiese
din aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiei menţionate mai sus; astfel, recursul trebuie să fie
declarat inadmisibil, potrivit articolelor 476 § 1 şi 513 § 1 din Codul de procedură penală.”
560
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
561
HADJIANASTASSIOU
LAWLESS contra IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
Articolul 426
„Mijloacele de recurs
Pot fi invocate ca mijloace de recurs doar:
(...)
B) Aplicarea sau interpretarea greşită a dispoziţiilor fundamentale ale dreptului penal.”
562
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
Nota grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 252 al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
563
HADJIANASTASSIOU
LAWLESS contra IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
militare, adoptării unei legi speciale. Ori, o asemenea lege încă nu a intervenit. În aş-
teptarea ei, Curtea de casare nu poate controla aplicarea corectă a dreptului penal de
către aceste jurisdicţii decât prin intermediul întrebărilor preşedinţilor şi răspunsurilor
colegilor lor, motivarea rezultând din aceste elemente.
33. Statele contractante beneficiază de o mare libertate în ceea ce priveşte ale-
gerea mijloacelor corespunzătoare care să permită sistemelor lor judiciare să respecte
exigenţele articolului 6. Judecătorii trebuie totuşi să indice cu claritate suficientă motivele
pe care ei se bazează. Spre exemplu, pentru ca un acuzat să poată exercita ulterior căi-
le existente de recurs. Sarcina Curţii constă în cercetarea dacă calea urmată în această
materie a adus, într-un litigiu determinat, la rezultate compatibile cu Convenţia.
34. În speţă, hotărârea citită de preşedintele curţii de apel militare nu conţinea
nici o menţiune referitoare la întrebările care figurau în procesul-verbal al audierii
(paragrafele 11 şi 18 supra). Dacă ea făcea referire la articolele 366 şi următoarele
din Codul penal militar (paragraful 24 supra) şi califica informaţiile transmise ca fiind
de o importanţă minoră, ea nu avea la bază aceleaşi motive ca hotărârea tribunalului
permanent al armatei aeriene. Întrebarea 1 a), cu privire la comunicarea „informaţiilor
generale referitoare la proiectilul teleghidat” şi la păstrarea secretelor, a apărut pentru
prima dată în faţa curţii de apel. Când reclamantul a dorit, a doua zi după pronunţate,
să obţină textul exact al întrebărilor, grefierul i-a comunicat că trebuie să aştepte „ver-
siunea finală” a hotărârii (paragraful 15 supra). În recursul său, formulat în termenul
de cinci zile prevăzut de articolul 425 § 1 din Codul penal militar (paragraful 24 supra),
dl Hadjianastassiou putea să se întemeieze doar pe cele auzite sau sesizate în timpul
dezbaterilor şi să se refere în mod abstract la articolul 426.
35. Potrivit Guvernului, reclamantul putea aborda într-un memoriu adiţional mij-
loacele suplimentare, în temeiul articolului 509 § 2 din Codul de procedură penală
(paragraful 25 supra); dacă el nu a utilizat această posibilitate, aceasta s-a datorat
faptului că el nu avea nici un motiv de casare care putea fi înaintat.
36. Acest argument nu a fost convingător pentru Curte. Când dl Hadjianastas-
siou a primit procesul-verbal al audierii, la 10 ianuarie 1986, el era în afara termenului
în care putea să-şi precizeze recursul: o jurisprudenţă constantă nu permite luarea
în considerare a motivelor suplimentare decât dacă memoriul introductiv enunţă cel
puţin un motiv declarat admisibil şi suficient întemeiat (paragraful 26 supra).
37. În concluzie, drepturile de apărare au fost limitate astfel încât reclamantul
nu a beneficiat de un proces echitabil. A existat deci o încălcare a paragrafului 3 b) din
articolul 6, combinat cu paragraful 1.
564
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
2.Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatorii şi responsabilităţi poate fi supusă unor forma-
lităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei
sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale sau pentru a
garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.”
565
HADJIANASTASSIOU
LAWLESS contra IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
566
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
49. Curtea reaminteşte în acest context că nu este limitată de tarifele sau crite-
riile naţionale (a se vedea în special hotărârea Granger c. Regatului Unit din 28 martie
1990, Seria A nr. 174, pag. 20, § 55).
Împreună cu Comisia, ea consideră că ar putea fi rambursate doar cheltuielile
suportate în Grecia în faţa Curţii de casare – 220 000 drahme. Cât priveşte cheltuielile
referitoare la instanţele de la Strasbourg, suma lor corespunde criteriilor stabilite în
jurisprudenţa sa; ele deci trebuie acordate în întregime.
Marc-Andre Eissen
Grefier
OPINIA CONCORDANTĂ
A DLUI JUDECĂTOR DE MEYER
1
Paragraful 21 din hotărâre.
2
Paragraful 13 din hotărâre.
567
HADJIANASTASSIOU
LAWLESS contra IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
568
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
27 octombrie 1993
Notele grefei:
1
Cauza poartă numărul 37/1992/382/460. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Amendată de articolul 11 al Protocolului nr. 8, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.
569
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
570
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
S-au înfăţişat:
– din partea Guvernului
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
571
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
de descoperire în sumă de 250, 000 NLG. Acest acord a fost consacrat printr-o con-
firmare scrisă, un acord verbal şi un contract datat din 11 august 1980 potrivit căruia
banca deschidea un cont comun (compte-jointovereenkomst) în numele companiei
Dombo şi a filialelor acesteia, care şi-au asumat responsabilitatea comună şi idivudu-
ală de a-şi onora obligaţiile faţă de bancă.
9. Pe parcursul perioadei decembrie 1980 – februarie 1981 a apărut un litigiu
între Dombo şi bancă cu privire la dezvoltarea relaţiiei lor financiare. În cursul pro-
cedurii civile ambele părţi au prezentat faptele în mod diferit cu privire la principalele
chestiuni.
10. Prezentarea companiei Dombo poate fi rezumată după cum urmează:
(a) La începutul lunii decembrie 1980, banca, prin intermediul managerului su-
cursalei de la Nijmegen, dlui van W., a convenit în mod verbal să ridice limita maxima-
lă a creditului acordat societăţii Dombo de la 1600000 la 2100000 NLG. Potrivit expli-
caţiilor prezentate de către dl van Reijendam dlui van W., Dombo solicitase această
extindere a creditului în scopul preluării în mod urgent a operaţiunilor comerciale ale
unei societăţi cu răspundere limitată O, care a dat faliment. Acest acord verbal trebuia
să fie formalizat ulterior. Chiar din acel moment, dl van Reijendam şi-a dar acordul
în scris de a fi garantul companiei Dombo şi a sucursalelor acesteia pentru suma de
350000 NLG. În rezultatul acestei modificări a acordului din 11 august 1980, Dombo
a deschis un cont la bancă pentru activităţile sale în legătură cu preluarea companiei
O şi banca a emis acreditive bancare cu mai multe ocazii.
(b) La începutul lunii ianuarie 1981, companiei Dombo i-a fost oferită posibilita-
tea de a prelua alte două societăţi cu răspundere limitată, T. şi D., care se confruntau
cu dificultăţi financiare. Pentru a finanţa această preluare Dombo a solicitat o altă ex-
tindere a limitei creditului, posibilitatea fiind discutată de dl Van Reijendam şi dl van W.
În urma acestor discuţii, banca i-a prezentat companiei Dombo o ofertă în scris, da-
tată din 22 ianuarie 1981, de a extinde creditul la suma maximală de 5000000, NLG.
Anticipând extinderea în cauză, banca a plătit suma de 100000 NLG pentru preluarea
companiilor T. şi D. şi, ulterior, a convenit asupra retragerii de către dl van Reijendam
a unei alte sume în mărime de 100000 NLG pentru acelaşi scop. Dl van W a solicitat
garanţie pentru aceste sume în formă de ipotecă şi l-a obligat pe dl Reijendam să
semneze o procură în alb. Banca a utilizat acest document pentru a semna un act de
către un notar de ipotecare a proprietăţii imobile a companiei Dombo, a sucursalelor
sale şi a proprietăţii personale a dlui van Reijemdam. Această ipotecare a constituit
garanţia unui credit de 1600000 NGL, cu alte cuvinte, ea garanta în continuare extin-
derea creditului menţionat în alineatul (a).
(c) La 28 ianuarie 1981, banca, prin intermediul dlui van W, şi-a limitat încre-
derea în capacitatea de garant a dlui Reijendam în mod inopinat şi inexplicabil, soli-
citând demiterea lui din funcţie şi îngheţarea conturilor companiei Dombo fără nici o
avertizare, în pofida faptului că soldul total debitor al companiei era de 78343606 NGL
şi, prin urmare, nu depăşea limita stabilită de 2100000 NLG.
11. Prezentarea faptelor de către bancă poate fi rezumată după cum urmează.
572
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
573
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
574
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
jendam a fost demis din funcţia de director general pentru motivul „lipsei de fonduri”.
În continuare, ea a furnizat un document care atesta faptul că dl van Reijendam era
înregistrat la 27 noiembrie 1984 ca şomer în căutare de serviciu şi potrivit unui extras
din registrul comercial, la 10 decembrie 1984, o altă persoană a fost numită în funcţia
de director general al companiei Dombo.
16. Banca a obiectat impotriva audierii dlui van Reijendam, bazându-se pe re-
gula că o parte la procedură nu poate fi audiată în calitate de martor (paragrafele 23 şi
25-26 supra). Ea a afirmat că demiterea dlui van Reijendam din funcţie nu a reflectat
situaţia reală, dar urmărea scopul de a-i permite să depună depoziţii.
În hotărârea din 12 februarie 1985, judecătorul Van E. a susţinut această obiec-
ţie şi a refuzat audierea dlui van Reijendam. El era convins că atât demiterea dlui van
Reijendam din funcţia de director general al companiei Dombo cât şi numirea în locul
lui a unei alte persoane au constituit două acte simulate (schijnhandeligen) destinate
să permită dlui van Reijendam să depună depoziţii în timpul procedurii. El a subliniat
că dl van Reijendam a fost prezent la pledoariile orale în faţa Curţii de Apel la 30
octombrie 1984 şi nu a protestat când avocatul companiei Dombo s-a referit la el ca
director general al companiei. El a adăugat că în opinia lui motivele invocate privind
demiterea lui din funcţie nu erau plauzibile.
Ceilalţi şase martori citaţi de către compania Dombo au fost audiaţi la 13 şi
20 februarie 1985. Unul din ei, dl C.U., a fost audiat cu ambele ocazii. Acest martor
a ocupat poziţia de director financiar al companiei din anul 1977 până în mai 1980
şi, de atunci, a menţinut relaţiile cu compania în calitate de consultant extern. În
timpul lunilor noiembrie şi decembrie 1980 el a fost „implicat profund” în gestiona-
rea companiei Dombo, ceea ce a dus la numirea lui în funcţia de director general
statutar în urma suspendării dlui van Reijendam la 4 februarie 1981 (paragraful 11,
alineatul (c) supra). La 13 februarie, dl C. U. a declarat, printre altele, că el a fost
prezent la câteva întrevederi a părţilor în perioada noiembrie 1980 - 28 ianuarie
1981 şi că, deşi el nu-şi putea reaminti cuvintele exacte utilizate, el l-a auzit pe dl van
W. spunând ceva de tipul „Prin urmare, pentru moment vom lua pentru început un
credit în sumă de 1, 600, 000 NLG”. La examinarea repetată a cereri companiei
Dombo, el a introdus alte rectificări în declaraţia sa potrivit cărora, în afară de faci-
litatea iniţială de credit în sumă de 500,000, s-a convenit asupra acordării unei alte
facilităţi în sumă de 1, 600, 000 în legătură cu preluarea (în special a activităţilor
companiei O, o parte mică fiind destinată pentru preluarea companiei T). Au avut
loc mai multe discuţii, la care a participat acest martor, despre suma maximală de
extindere a creditului.
17. În exercitarea dreptului său la o contra-anchetă (contra-enquéte), banca a
citat doi angajaţi de-ai săi, unul fiind managerul sucursalei din Nijmegen, dl van W.
Compania Dombo a obiectat împotriva audierii dlui van W, susţinând că la toate
etapele relaţiei de credit, şi de asemenea în speţă, el a fost şi continuă a fi reprezen-
tantul oficial al băncii. Audierea lui la această etapă a proceduri, când dl van Reijen-
dam încă nu fusese audiat, ar afecta echilibrul echitabil care trebuie să existe între
părţi la o procedură civilă.
575
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
18. Printr-o decizie pronunţată oral la 13 martie 1985, judecătorul Van E a res-
pins obiecţia companiei în cauză. El considera, în primul rând, că dl van W era un
martor competent în speţă din moment ce nu era parte la procedură în mod formal
sau în fapt şi a declarat, în continuare, că indiferent de situaţia dezavantajată în care
a fost plasată compania Dombo din cauza audierii dlui van W şi neaudierii dlui Reijen-
dam în calitate de martor, dl van W nu-şi pierdea calitatea de martor competent.
Judecătorul Curţii de Apel a procedat imediat la audierea martorilor din partea
băncii.
După audierea martorilor, ambele părţi au prezentat observaţii detaliate în scris
în care au analizat declaraţiile martorilor. Compania Dombo a furnizat un număr mare
de documente suplimentare, inclusiv declaraţii în scris semnate de către persoane
care nu au fost audiate în calitate de martori. De asemenea, banca a prezentat docu-
mente suplimentare. Ulterior, compania Dombo a depus observaţiile sale în răspuns
la cele ale băncii.
19. Curtea de Apel a pronunţat hotărârea definitivă la 11 martie 1986. În primul
rând, ea a examinat minunţios declaraţiile martorilor. Cât priveşte depoziţiile martorului
C. U. (paragraful 16 supra), ea a observat că acestea se contraziceau reciproc asupra
unui punct semnificativ, şi anume suma asupra căreia s-a convenit de a extinde facili-
tatea de credit, şi a adăugat că această discrepanţă, care nu a fost explicată în nici un
fel, a afectat fiabilitatea depoziţiilor martorului dat. Apoi, Curtea de Apel a examinat un
număr de depoziţii în scris depuse de compania Dombo. Două din ele au fost respinse
deoarece nu erau semnate. Cât priveşte depoziţia semnată de dl van Reijendam, Cur-
tea i-a atribuit aceeaşi valoare ca şi declaraţiei depuse de însăşi compania Dombo.
În continuare, Curtea de Apel a declarat:
„Curtea de Apel consideră că mărturiile companiei Dombo nu au furnizat probele solicitate. Decla-
raţiile martorilor (D., H. şi O.) nu sunt formulate în termeni suficient de precişi pentru acest scop,
iar declaraţiile dlui C.U. şi a notarului S., experienţa cărora începe numai după 12 mai 1981, sunt
contrazise de cele ale martorilor Van W. şi K. Faptul că nu a fost furnizată nici o probă scrisă privind
un astfel de act important ca acordul invocat de compania Dombo, aşa cum se aştepta în mod
normal, obligă Curtea de Apel să efectuieze o evaluare strictă a probelor şi acest fapt trebuie să
fie luat în consideraţie.
În timpul procedurii s-a constatat că, între lunile decembrie 1980 şi ianuarie 1981, banca de fapt
şi-a dat acordul să extindă facilităţile de credit ale companiei Dombo în diferite forme şi la sume mai
mari decât cele permise în temeiul unui acord scris, dar acest fapt nu înseamnă în mod necesar că
compania avea dreptul la facilităţi de credit numai pentru acest motiv, în sens că banca nu putea în
mod justificat să aplice un embargo temporar pe facilităţi din propriile motive. Cu toate că, îngădu-
inţa cu care banca a permis depăşirea considerabilă a limitei de credit oficial în vigoare furnizează
motive pentru reflectare, ea poate fi explicată de negocierile între părţi privind stabilirea unei limite
de credit substanţial mai înalte, potrivit cărei, după cum s-a acceptat reciproc de către părţi, suma
maximală s-a ridicat la 2, 600, 000 NLG.
Potrivit declaraţiei martorului Van W. – Dombo din nou nu a contestat acest fapt după examinarea
martorului - la sfârşitul lunii ianuarie 1981 directorul general al companiei Dombo, inducând în eroare
martorul, a reuşit cu două ocazii să extragă sume considerabile, care au depăşit suma considerată în
mod oficial un sold debitor substanţial, în conturile consolidate ale companiei Dombo. Această sumă
putea, în mod rezonabil, furniza băncii motive de a opri fluxul de credit companiei Dombo.
576
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
577
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
578
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
tea, tribunalul avea dreptul să pună întrebări suplimentare în timpul examinării, pre-
cum şi partea solicitantă.
(ii) Ordonând, din oficiu sau la solicitarea a uneia din părţi, înfăţişarea în per-
soană a părţilor în scopul obţinerii informaţiiei (comparitie tot het geven van inlichtin-
gen) (articolul 19a CCP). În principiu, o astfel de ordonanţă viza înfăţişarea în faţa
instanţei a ambelor părţi.
(iii) Cu ocazia pledoariilor orale (pleidooien) articolul 20 CCP permitea părţilor
să-şi prezinte cauzele personal, cu ocazii foarte puţine; oricum părţile erau frecvent
prezente la pledoariile orale şi tribunalul putea utiliza posibilitatea pentru a-i interoga
(articolul 144 paragraful 2 CCP).
Era general acceptat faptul că declaraţiile făcute de o parte în aceste trei in-
stanţe nu constituiau probe în favoarea ei.
B. Persoanele juridice
25. Dacă o parte la o procedură este persoană juridică, regula care privează
o parte de calitatea de martor se aplica oricărei persoane fizice care se identifică cu
persoana juridică vizată.
O persoană fizică este identificată cu o persoană juridică dacă acţionează în
cadrul unei proceduri în calitate de reprezentant al persoanei juridice (a se vedea,
printre altele, hotărârile Curţii Supreme din 27 iunie 1913, NJ 1913, p. 865; 28 aprilie
1916, NJ 1916, p. 786; 19 ianuarie 1922, NJ 1922, p. 319, 17 ianuarie 1869, NJ 1969,
251), sau în cazul în care a fost împuternicit de lege sau de statutul său de a acţiona
în calitate de reprezentant legal (a se vedea, printre altele, hotărârile Curţii de Casare
din 9 ianuarie 1942, NJ 1942, 302; 12 ianuarie 1973, NJ 1973, 104; 26 octombrie
1979, NJ 1980, 486; 18 noiembrie 1984, NJ 1984, 256).
26. Aptitudinea unei persoane de a fi martor trebuie apreciată în lumina situaţiei
existente la momentul în care ea face o declaraţie. Potrivit acestui principiu general,
se considera în mod tradiţional că un fost director al unei persoane juridice, care a fost
privat de posibilitatea de a depune mărturii în timp ce continua să exercite funcţia de
director, îşi redobândea calitatea de martor după demiterea din funcţie (a se vedea,
printre altele, hotărârea Curţii de Casare din 28 iunie 1985, NJ 1985, 888). Cu toate
acestea, acest principiu nu se aplica în cazul în care persoana vizată nu şi-a pierdut
real poziţia sa în cadrul persoanei juridice şi dacă demiterea ei din funcţie a constituit
un act fals (schijnhandeling) (a se vedea, printre altele, hotărârea Curţii de Casare din
18 noiembrie 1983, NJ 1984, 256, şi hotărârea în cazul de faţă din 19 februarie 1988,
publicată cu o adnotare în NJ 1988, 725).
C. Facultatea părţilor de a depune mărturii: noua legislaţie
27. Legea cu privire la probe în materie civilă a fost profund modificată prin le-
gea din 3 decembrie 1987, Staatsblad (Monitorul Oficial) 590, care a intrat în vigoare
la 1 aprilie 1988.
Proiectul acestei legi datează din 1969. Unul din motivele pentru care a fost
necesar un interval atât de mare de timp pentru adoptarea acestui proiect de lege a
579
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
fost controversa care însoţea întrebarea dacă principiul menţionat mai sus – potrivit
căruia părţile nu trebuie să beneficieze de posibilitatea de a depune mărturii - trebuie
să fie abandonat sau, ca alternativă, trebuie să se accepte ca părţile să fie audiate
în calitate de martori. În timpul procedurii parlamentare acesta a constituit subiectul
unor dezbateri aprinse atât în Parlament cât şi în afara lui, dar până la urmă s-a decis
abandonarea practicii vechi. În prezent, articolul 190 CCP permite părţilor să depună
mărturii în calitate de martori în propriile cauze. Respectiv, jurămintele decisiv şi supli-
mentar menţionate în paragraful 24, alineatul (a) nu mai existau.
Potrivit istoricului elaborării acestei legislaţii cauzele „în care insuficienţa mărtu-
riilor furnizate de către una din părţi produce o inegalitate legală” provoacă în special
concluzia că „argumentele în favoarea permiterii părţilor de a depune mărturii trebuie
să fie mai solide decât frica de imparţialitate şi probleme de evaluare, care pot apărea
şi în cazul altor declaraţii făcute de martori”. În calitate de exemplu de inegalitate juri-
dică s-a menţionat „că o parte care este persoană fizică şi nu este admisă să depună
mărturii poate fi confruntată cu o parte, care este persoană juridică şi este în măsură
să citeze „terţele părţi”, cu toate că credibilitatea acestor mărturii este pusă la îndoială
din cauza legăturilor apropiate cu această parte sau cu procedura.
... Este dificil de a stabili motivul pentru care un individ ar putea beneficia de
posibilitatea de a face o declaraţie sub jurământ în faţa unui tribunal cu privire la ma-
teriile în care participă în timp ce altă persoană ar fi privată de o astfel de posibilitate.
Aceasta se aplică chiar şi în cazul insuficienţei probelor, în sensul că nici o altă probă
nu este disponibilă...” (Parlementaire Geschiedenis Nieuw Bewijsrecht, p. 189-90).
Trebuie de remarcat faptul că în continuare există diferenţe între un martor
care este parte la procedura în litigiu şi un martor care nu este parte. În speţă, este
suficient de a nota că în conformitate cu articolul 213 paragraful 1 CCP declaraţia unui
martor care este parte la procedura „referitoare la faptele care trebuie demonstrate
de către acesta nu poate constitui o probă în favoarea lui, decât dacă declaraţia su-
plimentează probele incomplete”.
Nota grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 274 al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
580
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
581
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
582
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
juridică specială, suficientă pentru acelaşi scop. În caz contrar, ea roagă Curtea să
amâne examinarea pretenţiilor formulate în temeiul articolului 50, astfel acordându-i
posibilitatea de a obţine fondurile cerute din alte părţi.
39. Cuvernul a afirmat, în primul rând, că nu era cert faptul că instanţele naţioan-
le ar fi acordat câştig în cauză companiei reclamante dacă dl Van Reijendam ar fi fost
audiat şi, în al doilea rând, că ar fi incorect de a declara Guvernul responsabil pentru
prejudiciul suferit de compania reclamantă, care a fost cauzat de acţiunile băncii.
Delegatul Comisiei a sugerat Curţii să ia în consideraţie cu titlu de prejudiciu
material pierderea unor posibilităţi şi tratamentul inechitabil cu titlu de prejudiciu moral
şi să acorde o sumă pe o bază echitabilă.
40. Curtea consideră că este în măsură să se pronunţe asupra revendicărilor
companiei reclamante.
Diferite revendicări a companiei reclamante a compensaţiei pentru daunele
materiale şi morale, asupra cărora trebuie să se statuieze în mod global, sunt bazate
pe ideea că ea ar fi câştigat cauza dacă instanţele naţionale ar fi permis audierea dlui
van Reijendam. Curtea nu poate accepta această ipoteză fără a examina probele.
Mărturiile dlui van Reijendam în faţa Curţii de Apel din Arnhem ar fi putut conduce la
existenţa a două declaraţii oponente, una din care trebuia să fie acceptată împotriva
celeilalte pe baza probelor furnizate. Nu ţine de competenţa Curţii Europene a Drep-
turilor Omului de a indica care din ele trebuie acceptată. Această parte a revendicării
satisfacţiei echitabile poate fi, prin urmare, respinsă.
B. Costuri şi cheltuieli
41. Compania reclamantă a cerut rambursarea sumei de 12, 948 NLG cu titlu
de onorarii pentri avocaţi şi cheltuielile suportate în timpul procedurii în faţa Curţii de
Apel din Arnhem. În plus, compania reclamantă a solicitat o sumă totală de 48, 244.51
NLG minus sumele plătite şi care urmează a fi plătite pentru reprezentarea juridică în
faţa instituţiilor de la Strasbourg.
Delegatul Comisiei nu s-a pronunţat. Guvernul nu a exprimat nici o opinie, cu
excepţia unei precizări potrivit căreia timpul consumat de către avocatul companiei
reclamante - 133 ore - este „într-o măsură oarecare dubios”.
42. Curtea notează că similar cu revendicarea compensaţiei, revendicarea cos-
turilor şi cheltuielilor suportate în timpul procedurii în faţa Curţii de Apel din Arnhem se
bazează pe ipoteza că compania reclamantă ar fi obţinut câştig de cauză dacă dl van
Reijendam ar fi fost audiat (paragraful 40 supra). Prin urmare, această revendicare a
fost respinsă pentru aceleaşi motive.
43. Cât priveşte costurile şi cheltuielile suportate în timpul procedurii în faţa
instituţiilor de la Strasbourg, Curtea consideră rezonabil de a acorda companiei recla-
mante, pe o bază echitabilă, suma de 40000 NLG minus suma 16, 185 franci achitată
cu titlu de asistenţă juridică.
În schimb, Curtea nu consideră adecvat de a accepta cererea reclamantei de
plată a ratei dobânzii.
583
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
1. Susţine, cu cinci voturi contra patru, că a avut loc o încălcare a articolului 6 para-
graful 1;
2. Susţine, în unanimitate, că statul reclamat trebuie să achite companiei reclamante
o sumă de 40000 (patruzeci mii) guldeni olandezi cu titlu de costuri şi cheltuieli
suportate în timpul procedurilor în faţa instituţiilor de la Strasbourg, minus 16185
(şaisprezece mii o sută şi optzeci şi cini) franci care urmează a fi convertiţi în mo-
neda olandeză la rata de schimb în vigoare la data pronunţării prezentei hotărâri;
3. Respinge, în unanimitate, restul cererii de satisfacţie echitabilă
Marc-André Eissen
grefier
Parafat: R. R.
Parafat: M.-A. E.
1
Cât priveşte regula, a se vedea paragraful 23 din hotărârea Curţii
584
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1
Dacă în cauzele la originea cărora se află o cerere individuală, Curtea în mod general nu este competentă
de a controla in abstracto compatibilitatea dreptului statului reclamat dispoziţiile Convenţiei, ea a recunos-
cut existenţa unor excepţii de la acest principiu. O altfel de excepţie este cazul în care nu este posibil de a
trasa o distincţie între regulă şi aplicarea ei sau, potrivit Curţii, în cazul în care decizia sau măsura reclama-
tă „a fost, de fapt, rezultatul” aplicării regulii. A se vedea, în special, hotărârea în cauza Philis c. Greciei din
27 august 1991, Seria A nr. 209, paragraful 61.
2
A se vedea paragraful 7 din hotărârea Curţii.
585
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
586
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1
A se vedea paragrafele 12-18 din hotărârea Curţii.
2
Acest argument a fost evidenţiat de către Curtea Supremă olandeză: a se vedea paragraful 21 din hotă-
rârea Curţii.
3
Analiza hotărârii Curţii de Apel din Arnhem (a se vedea paragraful 19 din hotărârea Curţii) evidenţiază că
această instanţă a evaluat cu precauţie mărturiile ambelor părţi şi că ea era convinsă să decidă împotriva
Dombo datorită „faptului că nu exista nici o probă scrisă privind un acord atât de important” ca acela care a
ridicat facilităţile de credit de la 500, 000 NLG la 2, 100, 000 NLG şi nu din cauza mărturiilor dlui van W.
4
Dl van Reijendem, fiind identificat cu Dombo, putea depune un „jurământ suplimentar” din numele său - a
se vedea paragrafele 24 (a) (ii) şi 25 din hotărârea Curţii.
587
DOMBO BEHEER
LAWLESS contra IRLANDEI
B. V. contra OLANDEI
____________________________________________________________________________________
588
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
23 februarie 1994
PROCEDURA
1
Cauza poartă numărul 20/1993/415/494. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comi-
siei) corespunzătoare.
589
FREDIN (Nr.
LAWLESS contra
2) contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
dl S. Trechsel, delegat,
590
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
591
FREDIN (Nr.
LAWLESS contra
2) contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
11. Legea din 1988 a fost adoptată în rezultatul mai multor hotărâri ale Curţii
Europene, pronunţate în special împotriva Suediei, potrivit cărora lipsa controlului
judiciar asupra unor decizii administrative încălca articolul 6 § 1 din Convenţie (vezi,
spre exemplu, hotărârile Sporrong şi Lönnroth c. Suediei din 23 septembrie 1982,
seria A nr. 52, pag. 29-31, §§ 78-87; Pudas c. Suediei şi Bodén c. Suediei din 27
octombrie 1987, seria A nr. 125-A, pag. 13-17, §§ 28-42, şi nr. 125-B, pag. 39-42, §§
26-37). Promulgată cu efect temporar, ea trebuia să rămână în vigoare până în 1991;
ea a fost prorogată până la sfârşitul anului 1994.
12. În termenii articolului 1, orice persoană care este parte la o procedură admi-
nistrativă în faţa guvernului sau altei autorităţi publice poate, în lipsa altui remediu, să
invite Curtea supremă administrativă, în calitate de primă şi ultimă instanţă, să verifice
orice decizie adoptată în această cauză care implică exercitarea unei puteri publice
faţă de o persoană privată. Tipul deciziei administrative vizat de lege este precizat în
capitolul 8, articolele 2 şi 3, al instrumentului guvernului, la care face trimitere articolul
1 din legea din 1988. Articolul 2 al acesteia enumeră mai multe tipuri de decizii care
nu cad sub incidenţa sa; nici una dintre ele nu este relevantă prezentei cauze.
592
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Într-un proces angajat potrivit legii din 1988, Curtea supremă administrativă
a examinat dacă decizia contestată „contravenea unei norme legale” (articolul 1 din
lege din 1988). Potrivit materialelor lucrărilor de pregătire, reproduse în proiectul legii
1987/88:69 (pag. 23-24), examinarea fondului se referă în mod esenţial la chestiunile
de drept, dar ea ar putea să se extindă şi asupra chestiunilor de fapt pertinente din
punct de vedere juridic; de asemenea ea trebuie să asigure că nu au existat vicii pro-
cedurale care ar fi putut afecta rezultatul litigiului.
13. Dacă Curtea supremă administrativă declară ilegală decizia atacată, ea o
anulează şi, după necesitate, transmite cauza autorităţii administrative competente
(articolul 5 din legea din 1988 aplicabilă la momentul faptelor).
14. Procedura în faţa Curţii supreme administrative este reglementată de legea
din 1971 cu privire la procedura administrativă. În principiu ea se desfăşoară în scris,
dar Curtea poate convoca o audiere asupra unor puncte concrete dacă consideră că
aceasta ar fi de natură să-i faciliteze sarcina sau să accelereze procesul (articolul 9).
ÎN DREPT
Nota grefei:
*
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 283-A al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
593
FREDIN (Nr.
LAWLESS contra
2) contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
594
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
A. Prejudiciul moral
B. Costuri şi cheltuieli
28. Cât priveşte punctul a), Guvernul a optat pentru respingerea integrală a
acestei cereri; delegatul a considerat că nu toate cheltuielile interne ar trebui să fie
rambursate. Guvernul şi delegatul au admis în schimb că punctul b) sugerează o
rambursare, dar au considerat excesivă suma revendicată.
595
FREDIN (Nr.
LAWLESS contra
2) contra
IRLANDEI
SUEDIEI
____________________________________________________________________________________
Marc-Andre Eissen
Grefier
596
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
23 iunie 1994
Nota grefei:
1
Cazul poartă numărul 7/1993/402/480. Primele două cifre indică poziţia cazului pe lista cazurilor transmi-
se Curţii în anul corespunzător (a doua cifră). Ultimele două numere indică poziţia cazului transmis Curţii
de la crearea sa şi pe lista cererilor iniţiale corespunzătoare la Comisie.
597
JACUBOWSKI
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
GERMANIEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
598
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Dl J. Frowein, delegat,
- din partea reclamanţilor
ÎN FAPT
599
JACUBOWSKI
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
GERMANIEI
____________________________________________________________________________________
600
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
601
JACUBOWSKI
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
GERMANIEI
____________________________________________________________________________________
602
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
articolul 5 § 1, prima frază, din Legea fundamentală. Această dispoziţie trebuia deci
examinată în raport cu articolul 1 din legea din 1909, care a servit drept fundament al
interdicţiei date.
Curtea s-a exprimat în următorii termeni:
„În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în cauze de apel la boicot (deciziile Curţii
Constituţionale [vol.] 62, pag. 230, 244 şi următ., împreună cu alte referinţe), pentru a cerceta legă-
tura care urmează a fi stabilită între [libertatea de exprimare şi concurenţa loială] în caz de remarci
prejudiciabile la adresa unui concurent, sunt determinante următoarele elemente.
În primul rând, sunt esenţiale motivele persoanei vizate şi, în relaţie cu aceasta, scopul şi obiectivul
declaraţiilor sale. Dacă acestea din urmă sunt dictate nu de interese personale de ordin economic,
dar de preocuparea de interesele politice, economice, sociale sau culturale ale colectivităţii, dacă
ele servesc la influenţarea opiniei publice, poate fi considerat că apelul în cauză beneficiază de
protecţia articolului 5 § 1 din Legea fundamentală, chiar dacă el are drept efect dăunarea interese-
lor private şi, în special, economice. Din contra, cu cât mai puţin comentariile contribuie la o dezba-
tere publică cu privire la un subiect major de interes general şi cu cât mai mult sunt direct îndreptate
împotriva acestor interese private în cadrul relaţiilor de afaceri şi în căutarea unui obiectiv egoist (a
se vedea decizia Curţii constituţionale [vol.] 66, pag. 116, 139) cum ar fi ameliorarea propriei poziţii
concurenţiale, cu atât este mai importantă protejarea acestor interese (...)
(...)
În lumina acestor fapte, expedierea scrisorii circulare a petiţionarului nu poate fi deloc considerată
ca o tentativă de a influenţa opinia publică. Aceasta din contra fusese un mijloc prin intermediul
căruia acesta intenţiona să-şi promoveze aproape în exclusivitate interesele sale comerciale per-
soanele şi să-şi asigure sau să-şi amelioreze poziţia concurenţială pe piaţa informaţională.
Rezultă (...) că prejudiciul (Beeinträchtigungen) cauzat reclamanţilor prin difuzarea scrisorii circulare
era neproporţional cu scopul petiţionarului, mai exact elucidarea relaţiilor sale cu [ddp] precum şi
„evoluţia actuală” a acesteia. În principiu, libertatea de exprimare prevalează faţă de drepturile (Re-
chtsgüter) protejate prin legile ordinare, tot aşa cum o declaraţie participă la o dezbatere permanentă
cu privire la un subiect de interes general, fapt ce constituie o piatră unghiulară a oricărui regim de-
mocratic liber. Această condiţie nu este satisfăcută în cazul în care este vorba de prevalarea anumitor
interese comerciale asupra altora în cadrul concurenţei comerciale. Recurgerea, pentru prevalarea
unuia din ele, la mijloace care în principiul beneficiază de protecţia articolului 5 § 1 din Legea funda-
mentală nu ar trebui deci să justifice subordonarea altor interese, protejate, la rândul său, de o lege
ordinară ce impune restricţii libertăţii de exprimare, în speţă articolul 1 din legea împotriva concurenţei
neloiale (deciziile Curţii Constituţionale [vol.] 62, pag. 230, 247 şi următ.). Prin urmare, curtea de apel
nu a încălcat articolul 5 § 1 din legea fundamentală prin faptul că, din contra, a calificat difuzarea
circularei de către petiţionar ca fiind compatibilă cu standardele morale acceptate.”
603
JACUBOWSKI
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
GERMANIEI
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
604
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
diferenţa vizibilă de conţinut între circulară şi răspunsul până la urmă publicat în urma
hotărârii din 11 octombrie 1984 (paragraful 13 supra).
În afară de aceasta, jurisdicţiile naţionale au dat dovadă de moderare limitân-
du-se la interzicerea oricărei noi difuzări a circularei din 25 septembrie 1984; astfel
reclamantul şi-a păstrat întreaga libertate de a se exprima în altă modalitate.
25. Curtea menţionează că măsura incriminată este examinată fără îndoială
ca un amestec în exercitarea de către dl Jacubowski a libertăţii sale de exprimare; că
utilizarea acesteia, într-un caz concret, altul decât în cadrul unei dezbateri de interes
public, nu-l privează de protecţia articolului 10 (a se vedea, mutatis mutandis, hotărâ-
rea Casado Coca c. Spaniei din 24 februarie 1994, Seria A nr. 285-A, pag. 16, § 35).
„Prevăzută de lege”, ingerinţa urmărea un scop legitim în lumina Convenţiei, mai exact, „protecţia
reputaţiei sau drepturilor altora” (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Barthold c. Germaniei
din 25 martie 1985, Seria A nr. 90, pag. 21-23, §§ 44-51, şi markt intern Verlag GmbH şi Klaus
Beermann c. Germaniei din 20 noiembrie 1989, Seria A nr. 165, pag. 17-19, §§ 27-31). Prin ur-
mare rămâne de a răspunde la întrebarea dacă ea putea fi considerată „necesară într-o societate
democratică”.
605
JACUBOWSKI
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
GERMANIEI
____________________________________________________________________________________
Susţine, cu şase voturi contra trei, că nu a avut loc o încălcare a articolului 10.
Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul
Drepturilor Omului din Strasbourg la 23 iunie 1994.
Herbert Petzold
Grefier în funcţie
606
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
607
JACUBOWSKI
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
GERMANIEI
____________________________________________________________________________________
Noi nu vedem cum putea fi proporţională prevenirea unei astfel de acţiuni din
partea lui. Elementul de concurenţă nu poate fi considerat că a avut un rol preponde-
rent în circumstanţele particulare ale speţei. A accepta în cazul dat o preponderenţă
a elementului de concurenţă înseamnă a aduce principiul libertăţii de exprimare la
nivelul unei excepţii şi a ridica legea împotriva concurenţei neloiale la rang de princi-
piu. Noi nu putem admite că aceasta ar constitui modalitatea corectă de exercitare a
unui control european.
608
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
18 iulie 1994
609
KARLHEINZ
LAWLESS contra
SCHMIDT
IRLANDEI
contra GERMANIEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
610
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
611
KARLHEINZ
LAWLESS contra
SCHMIDT
IRLANDEI
contra GERMANIEI
____________________________________________________________________________________
din nou chestiunea Curţii constituţionale: nu existau nici fapte noi care să fie aduse în
faţa ei, nici vreo schimbare fundamentală a concepţiilor juridice în această materie.
Curtea a declarat că se alătură unei hotărâri a Curţii constituţionale, din 5 iulie 1983,
care a precizat că, având în vedere pericolele indispensabile serviciului de pompieri,
existau motive obiective pentru a impune această obligaţie bărbaţilor, nu şi femeilor.
10. Reclamantul a atacat această hotărâre, pronunţată la 25 martie 1986, în
măsura în care ea nu-i permitea să formuleze un recurs în anulare, dar Curtea admi-
nistrativă federală (Bundesverwaltungsgericht) a respins apelul la 6 octombrie 1986.
În opinia sa, cauza nu impunea nici o chestiune de principiu (grundlegende
Bedeuting). Cât priveşte chestiunea dacă exigenţa unei contribuţii pentru serviciul de
pompieri încălca Constituţia, ea a dat un răspuns negativ în conformitate cu o hotă-
râre a Curţii constituţionale, din 17 octombrie 1961. O nouă sesizare a acestei înalte
jurisdicţii era posibilă doar dacă ar fi existat fapte noi sau vreo schimbare fundamen-
tală a concepţiilor juridice. Or, Curtea administrativă a Landului nu a constatat nimic
asemănător.
11. Dl Schmidt s-a adresat în cele din urmă, la 11 noiembrie 1986, la Curtea
constituţională federală. Statuând într-un comitet din trei membri, ea a decis la 31 ia-
nuarie 1987 de a nu accepta recursul, lipsit în opinia ei de şanse suficiente de succes.
Ea a menţionat, inter alia:
„(...)
Curtea constituţională federală deja s-a pronunţat, în hotărârea sa din 17 octombrie 1961 (...), cu
privire la dispoziţiile care corespund actualului articol 43 § 2, prima frază, din legea Bade-Wurtem-
berg cu privire la trupele de pompieri, că nu a fost încălcat principiul egalităţii. În deciziile pronunţa-
te ulterior (...) la 6 decembrie 1978 (1 BvR 722/77), 13 noiembrie 1979 (1 BvR 768/79), 5 iulie 1983
(1 BvR 210/83), 19 noiembrie 1985 (1 BvR 609/85) şi 11 decembrie 1985 (1 BvR 1277/85), ea a
precizat că din punct de vedere al articolului 3 § 2 din Legea fundamentală [care consacră principiul
egalităţii sexelor], nu a intervenit între timp vreo schimbare generală a concepţiilor juridice; limita-
rea la locuitorii masculini ai unei localităţi a obligaţiei de a satisface serviciul în trupele de pompieri
continuă să fie obiectiv justificată din cauza pericolelor indispensabile misiunilor de pompieri, chiar
dacă unele sarcini în acest domeniu au fost asumate de femei şi chiar dacă existau câteva brigăzi
feminine de pompieri recrutate în mod voluntar.
Nu constituie un motiv de a respinge această concepţie, faptul că Länder din Saxonia de Jos
(articolul 14 § 3 din legea Saxoniei de Jos cu privire la protecţia antiincendiară) şi din Rhineland-
Palatinate (articolul 10 § 2 din legea din Rhineland-Palatinate cu privire la protecţia antiincendiară)
prevedeau o obligaţie de a satisface serviciul în trupele de pompieri indiferent de sex. Eventual
determinant putea fi faptul că în prezent mai există motive obiective (Anknüpfungspunkte) care
permit legislatorului să trateze diferenţiat în această privinţă bărbaţii şi femeile. Astfel nu reiese că
ar trebui să existe o obligaţie de a prevedea o reglementare diferenţiată.
(...)”
612
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
613
KARLHEINZ
LAWLESS contra
SCHMIDT
IRLANDEI
contra GERMANIEI
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
A. Cu privire la aplicabilitate
22. În conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii, articolul 14 se comple-
tează cu alte clauze normative din Convenţie şi Protocoale. El nu există indepen-
dent deoarece se aplică doar pentru „exercitarea drepturilor şi libertăţilor” pe care
le garantează. Cu certitudine, el poate fi aplicat chiar fără o încălcare a exigenţelor
lor şi, în această măsură, el are o importanţă autonomă, dar nu se va aplica dacă
faptele litigiului nu intră în sfera de aplicare a cel puţin una din aceste clauze (a se
vedea în special hotărârile Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Regatului Unit din
Nota grefei.
*
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 291-B al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
614
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
28 mai 1985, Seria A nr. 94, pag. 35, § 71, şi Inze c. Austriei din 28 octombrie 1987,
Seria A nr. 126, pag. 17, § 36).
Cât priveşte paragraful 3 al articolului 4, Curtea reaminteşte că ea nu are rolul
de a autoriza „limitarea” exercitării dreptului garantat de paragraful 2, dar de a „delimi-
ta” conţinutul acestui drept: el formează un tot întreg cu paragraful 2 şi menţionează
ceea ce „nu este considerat” ca fiind „muncă forţată sau obligatorie”, ceea ce aceşti
termeni nu includ („shall not include”). Astfel el contribuie la interpretarea paragrafului
2. Cele patru aliniate ale sale, pe lângă diversitatea lor, se bazează pe ideile direc-
toare de interes general, de solidaritate socială şi de normalitate (hotărârea Van der
Mussele c. Belgiei din 23 noiembrie 1983, Seria A, nr. 70, pag. 19, § 38).
23. La fel ca părţile la proces, Curtea consideră că serviciul obligator de pom-
pieri astfel cum este organizat la Bade-Wurtemberg se numără printre „obligaţiile ci-
vice normale” în sensul articolului 4 § 3 d). De asemenea, ea constată că contribuţia
financiară care trebuie plătită în caz de necesitate – în loc de serviciu – se analizează,
potrivit Curţii constituţionale federale (paragraful 15 supra), ca o „contribuţie compen-
satorie”. Ea conchide deci că din cauza legăturilor sale strânse cu obligaţia de servire,
obligaţia de a plăti de asemenea ţine de domeniul articolului 4 § 3 d).
În consecinţă, articolul 14 combinat cu articolul 4 § 3 d) este aplicabil.
A. Cu privire la conformitate
24. O distincţie este discriminatorie în sensul articolului 14, dacă ea „este lip-
sită de justificare obiectivă şi rezonabilă”, altfel spus dacă ea nu urmăreşte un „scop
legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utili-
zate şi scopul vizat”. De altfel, Statele Contractante beneficiază de o anumită marjă
de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între alte situaţii
similare justifică distincţiile de tratament (hotărârea Abdulaziz, Cabales şi Balkandali
precitată, pag. 35-36, § 72). Cu toate acestea, doar consideraţiuni foarte importante
pot determina Curtea să considere compatibilă cu Convenţia o diferenţă de tratament
fondată în exclusivitate pe sex (hotărârile Schuler-Zgraggen c. Elveţiei din 24 iunie
1993, Seria A nr. 263, pag. 21-22, § 67, şi Burghartz c. Elveţiei din 22 februarie 1994,
Seria A nr. 280-B, pag. 29, § 27).
25. În opinia reclamantului, Statele Contractante nu dispun de nici o marjă
de apreciere în materie de egalitate a sexelor. Serivicul de pompieri era comparabil
pentru bărbaţi şi femei, şi o repartizare judicioasă a sarcinilor ar permite luarea în
considerare a diferenţelor biologice ale ambelor sexe; unica preocupare de protecţie
a femeii nu ar trebui să justifice un tratament similar cu cel din speţă. În rezultat, la
31 decembrie 1991, 68612 femei îşi satisfăceau serviciul în Germania în trupele de
pompieri, în timp ce în Bade-Wurtemberg acestea au fost accesibile pentru femei din
1978. Cât priveşte contribuţia financiară, ea purta un caracter pur fiscal, nici un băr-
bat din Bade-Wurtemberg nu a fost niciodată înrolat în acest serviciu. Oricum exista
o discriminare, deoarece atât femeile, cât şi bărbaţii erau în măsură să plătească
această contribuţie.
26. Comisia a fost de acord în substanţă cu argumentul dlui Karlheinz Schmidt.
615
KARLHEINZ
LAWLESS contra
SCHMIDT
IRLANDEI
contra GERMANIEI
____________________________________________________________________________________
616
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Herbert Petzold
Grefier în exerciţiu
617
KARLHEINZ
LAWLESS contra
SCHMIDT
IRLANDEI
contra GERMANIEI
____________________________________________________________________________________
618
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
619
KARLHEINZ
LAWLESS contra
SCHMIDT
IRLANDEI
contra GERMANIEI
____________________________________________________________________________________
620
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
acest caz, eu nu pot decât să fiu coerent, deoarece toate acestea exclud pretinsa
încălcare a articolului 4.
Dar când ea a conchis: „În consecinţă a avut loc încălcarea articolului 14 com-
binat cu articolul 4 § 3 d) din Convenţie”, eu nu sunt de acord, deoarece, în opinia
mea, anume propoziţia inversă ar trebui să rezulte din aceste premise.
5. Nu pot decât să stabilesc o lipsă a încălcării şi, deoarce consider cererea lipsi-
tă de orice temei, consider că nu este cazul de a acorda reclamantului indemnizaţii.
621
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
622
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
23 septembrie 1994
Nota grefei:
1
Cazul poartă numărul 50/1993/445/527. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar
ultimele două locul său pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
623
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
1
Declaraţia datează cu 10 mai 1990, care este de asemenea data ratificării Convenţiei de către Finlanda.
624
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
S-au înfăţişat:
- din partea Guvernului
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
625
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________
gäller vårdnad om barn och umgängesrätt – „legea din 1975”). Ea a menţionat că re-
clamantul a fost de acord cu aranjamentul care o lăsa pe Sini în grija bunicilor. Ţinând
cont de timpul petrecut cu bunicii şi contactele foarte puţine cu el, reîntoarcerea fiicei
putea fi împotriva intereselor copilului; ea a ordonat în consecinţă celor două părţi să
sesizeze tribunalul de circumscripţie (kihlakunnanoikeus, häradsrätten) din Tuusula
pentru ca el să se pronunţe în privinţa custodiei copilului, ceea ce a şi fost făcut.
626
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
17. La 7 mai 1987, prefectura din nou a ordonat bunicilor să o transmită pe Sini
dlui Hokkanen în timp de o săptămână şi să plătească fiecare câte 2 000 mărci supli-
mentar la amenzile la care fusese condamnaţi anterior. Dacă ei nu o vor transmite pe
Sini tatălui său, prefectura va ordona executorului să procedeze la executare forţată.
3. Recursul bunicilor în faţa Curţii supreme
18. La 30 iulie 1987, Curtea supremă (korkein oieus, högsta domstolen) a au-
torizat bunicii să o sesizeze cu un recurs împotriva hotărârilor curţii de apel din 6 mai
şi 23 iunie 1987. Ea a ordonat amânarea executării lor sau, cu titlu subsidiar, suspen-
darea lor (paragraful 16 supra).
În două hotărâri separate, din 17 mai 1988, Curtea supremă a respins recursul
şi a suspendat executarea celor două decizii.
19. Bunicii au invitat consiliul social să determine dacă executarea hotărârilor
Curţii supreme serveau intereselor lui Sini. Consiliul a deferit cauza direcţiei naţionale
pentru protecţie socială (sosiaalihallitus, socialstyrelsen).
Concomitent, ei au rugat Curtea supremă să suspende executarea hotărârilor
sale din 17 mai 1988 şi să le amâne, ceea ce ea a refuzat la 13 septembrie.
C. Cererile reclamantului la poliţie şi plângerea la Cancelaria Justiţiei
20. În intervalul dintre 13 şi 18 mai 1987, dl Hokkanen a cerut şefului poliţiei de
district din Järvenpää să execute decizia prefecturii din 7 mai (paragraful 17 supra).
La 28 mai, autorităţile au realizat că bunicii au dus-o pe Sini într-un loc necunoscut.
Poliţia din Järvenpää a luat contact cu cea din Mäntyharju, unde bunicii aveau o casă
de vară. Ei au descoperit prin urmare că Sini era cu ei. La 10 iunie, tatăl a solicitat şe-
fului poliţiei din Mäntyharju să-i transmită fiica, dar funcţionarul a refuzat, considerând
că întreruperea vacanţei estivale contravine intereselor copilului.
21. La 29 mai 1987, reclamantul a depus plângere la Cancelaria Justiţiei (oikeus-
kansleri, justitiekanslern), în care pretindea că autorităţile nu au luat măsurile suficiente
pentru a o găsi şi a o trasmite pe Sini. La 6 iulie 1988, Cancelarul a răspuns că nu vede
necesitatea unei acţiuni, în primul rând, din cauza măsurilor luate pentru executarea de-
ciziei prefecturii din 7 mai 1987 şi, într-al doilea rând, din cauza deciziei ulterioare a Curţii
supreme de a amâna executarea hotărârilor curţii de apel din 6 mai şi 23 iunie 1987
(paragrafele 16 şi 18 supra) şi, într-al treilea rând, din cauza cererii bunicilor de a amâna
executarea şi a anula hotărârile Curţii supreme din 17 mai 1988 (paragraful 19 supra).
D. Cea de-a doua serie de proceduri referitoare la custodie
1. Procedura administrativă
22. La 30 mai 1990, direcţia naţională pentru protecţie socială a recomandat
consiliului social din Tuusula să ia măsuri în vederea transferului custodiei asupra lui
Sini de la dl Hokkanen la bunici, de a acorda reclamantului un drept de vizită şi de a
numi o altă persoană ca tutorele lui Sini în locul lui.
La 25 iulie 1990, la cererea consiliului social, consiliul de tutelă (holhouslauta-
kunta, förmyndarenämnden) din Tuusula a indicat în avizul său cu privire la probleme-
627
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________
le de mai sus că reclamantul şi-a exercitat într-un mod satisfăcător funcţiile de tutore.
El nu considera oportun să transfere custodia şi tutela asupra lui Sini, şi a conchis că
tatăl trebuie să le exercite în continuare.
2. Procedura în faţa tribunalului de circumscripţie şi cererile reclamantului refe-
ritoare la punerea în aplicare a dreptului său de vizită
23. La 13 august 1990, consiliul social din Tuusula a invitat tribunalul de circum-
scripţie să transmită custodia bunicilor. El menţiona că dl Hokkanen era în stare s-o
crească pe Sini şi îi putea oferi un mediu sănătos, dar el punea accentul pe faptul că
din 1985, copilul locuia cu bunicii săi cu care avea legături strânse. Având în vedere
că Sini nu şi-a văzut tatăl mai mulţi ani, ar trebui ca întâlnirile lor din toamna anului
1990 să fie bine pregătite şi să aibă loc pe un teren neutru. El de asemenea preconiza
ca tatăl să rămână tutorele lui Sini.
24. La 19 septembrie 1990, tribunalul de circumscripţie s-a întrunit într-o şedin-
ţă, dar a amânat examinarea cauzei pentru 14 noiembrie, după ce a decis să obţină
avizul consiliului de tutelă. Acesta i-a comunicat un raport la 31 octombrie; el reco-
manda să i se menţină reclamantului calitatea de tutore al copilului.
La audierea fixată pentru 14 noiembrie 1990, tribunalul de circumscripţie din
nou a amânat cauza, de data aceasta pentru 8 mai 1991, în aşteptarea avizului cen-
trului de consiliere a copiilor din Uusimaa central. La 7 mai 1991, centrul de consiliere
a copiilor şi familiei (perhe- ja kasvatusneuvola, familje – och uppfostringsrådgivnin
gen) din Tuusula, care îl înlocuia pe cel precedent, a confirmat opiniile exprimate de
către acest centru în avizul său din 22 ianuarie 1987 (paragraful 14 supra). El menţio-
na că bunicii refuzase s-o prezinte pe Sini unui examen (solicitat de direcţia naţională
pentru protecţie socială) şi să-i permită să participe la întrevederile în cadrul acestuia.
El reaminteşte de asemenea o declaraţie din 13 decembrie 1989 a unui grup de lucru
de la clinica infantilă din Lastenlinna: chiar dacă Sini îi considera pe bunicii săi ca pă-
rinţi psihologici, nu exista, în opinia lui, nici un obstacol de ordin psihologic ca ea să se
întâlnească cu dl Hokkanen; asemenea întâlniri ar fi, din contra, în interesul ei.
25. Pe parcursul procesului în faţa sa, tribunalul de circumscripţie a decis cu
titlu provizoriu, la 14 noiembrie 1990, ca Sini să rămână la bunici şi a recunoscut unele
drepturi de vizită pentru reclamant: în decembrie 1990 şi ianuarie 1991, el trebuia să se
întâlnească cu fiica sa timp de şase ore prima zi de duminică a fiecărei luni într-un loc
ales de consiliu şi în prezenţa unuia dintre agenţii săi; începând cu ianuarie, tatăl şi fiica
se vor întâlni suplimentar de sâmbătă la prânz până duminică la prânz la sfârşitul celei
de-a treia săptămâni a lunii şi, începând cu februarie, şi la sfârşitul primei săptămâni.
Totuşi bunicii au refuzat să-i permită dlui Hokkanen să-şi vadă copilul în afara
domiciliului lor. La 20 decembrie 1990, tatăl a cerut prefecturii să ia măsurile de exe-
cutare. El şi-a reiterat cererea la 31 ianuarie 1991.
26. La 28 martie 1991, prefectura a ordonat bunicilor să se conformeze deciziei
provizorii a tribunalului de circumscripţie din 14 noiembrie 1990, în caz contrar vor fi
supuşi unei amenzi administrative de 5 000 mărci fiecare. Bunicii persistau în refuzul
lor. Reclamantul nu a cerut deloc încasarea amenzilor, condiţie fixată de către lege.
628
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
629
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________
întâlnească cu el. Într-o scrisoare din 16 iunie 1992 către consiliu, acesta declara că,
în aceste condiţii, „Centrul nu mai putea face nimic altceva”.
2. Cererea de executare adresată prefecturii şi procedura judiciară care a urmat
33. Între timp, la 22 iunie 1992, reclamantul a invitat prefectura să ia măsuri în
vederea executării hotărârii Curţii de Apel din 25 septembrie 1991 (paragraful 29 su-
pra). El indica în special că în 1991, nici una din cele trei întâlniri programate cu fiica
sa nu au avut loc, bunicii refuzând să-i aducă fetiţa. În afară de aceasta, ei au neglijat
tentativele înteprinse pentru organizarea altor întâlniri.
34. La 23 iunie 1992, prefectura a luat o decizie provizorie prin care ordona dlui
Hokkanen să aducă la cunoştinţa bunicilor documentele pertinente pentru a le per-
mite să prezinte observaţiile lor cu privire la cererea sa adresată prefecturii. Ceea ce
ei au făcut la 21 iulie. Ea a precizat că cauza va fi scoasă de pe rol dacă reclamantul
nu-şi va reînnoi cererea de executare în termen de un an.
La 10 noiembrie 1992, dl Hokkanen şi-a reiterat cererea din 22 iunie către pre-
fectură. După aceasta, potrivit prevederilor legislative în materie, prefectura a deferit
cauza conciliatorului (paragraful 45 infra). Acesta din urmă i-a comunicat un raport la
2 decembrie şi reclamantul i-a răspuns la 7 decembrie.
35. La 31 decembrie 1992, prefectura a ordonat bunicilor să se conformeze
deciziei Curţii de Apel din 25 septembrie 1991, sub ameninţarea unei pedepse sub
formă de amendă administrativă de 5 000 mărci pentru fiecare.
Pe de altă parte ea a respins o cerere în care reclamantul solicita ca Sini
să locuiască la el; o asemenea măsură nu putea fi luată decât în executarea unei
decizii cu privire la custodie. Prefectura a menţionat totodată că bunicii au refuzat
categoric să fie cooperanţi în tentativele întreprinse pentru a lăsa tatăl să se întâl-
nească cu fiica. Având în vedere vârsta acesteia şi influenţa puternică exercitată
asupra ei de către bunici, nu se putea ţine cont de dorinţa ei deoarece ea nu era
suficient de matură.
Astfel, prefectura a luat în considerare raportul conciliatorului menţionat mai
sus (paragraful 34 supra), comunicat consiliului social din Järvenpää. Potrivit acestui
document, bunicii au acceptat ca dl Hokkanen să se întâlnească cu Sini la domiciliul
lor, dar tatăl categoric a refuzat să aibă vreo afacere cu ei. Conciliatorul a văzut-o pe
Sini doar la bunici, în prezenţa lor, la 27 noiembrie 1992. Întrebată despre tatăl său,
ea s-a închis în sine, dar a declarat că nu doreşte să-l vadă. Conciliatorul a considerat
că ar trebui să se ţină cont de opinia ei.
36. Bunicii nu au acceptat s-o conducă pe Sini la o întâlnire cu tatăl, prevăzută
de consiliul social din Järvenpää pentru 3 aprilie 1993.
37. Printr-o hotărâre din 21 octombrie 1993, Curtea de Apel, referindu-se la
articolul 6 din legea din 1975 (paragraful 47 infra), a primit un recurs din partea buni-
cilor împotriva deciziei prefecturii din 31 decembrie 1992 (paragraful 35 supra). Ea a
menţionat că, potrivit unui raport medical al dr Arajärvi din 8 septembrie 1992, Sini era
într-o condiţie fizică şi mintală bună şi că, potrivit unui test psihologic, ea poseda cu
630
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
39. Gustodia copiilor este reglementată prin legea din 1983 cu privire la dreptu-
rile de custodie şi vizită cu privire la copii (laki 361/83 lapsen huollosta ja tapaamiso-
ikeudesta, lag 361/83 ang. Vårdnad om barn och umgängesrätt – „legea din 1983”).
În articolul său 1, ea prevede că custodia are drept scop de a asigura dezvoltarea
echilibrată şi bunăstrarea copilului, ţinând cont de necesităţile şi dorinţele sale parti-
culare, precum şi a favoriza legături strânse între el şi părinţii săi. Tutorele reprezintă
interesele personale ale copilulului, dacă legea nu dispune altfel (articolul 4).
40. Părinţii, sau orice altă persoană căreia îi este încredinţată îngrijirea copi-
lului, sunt tutorii săi (articolul 3). Părinţii care s-au căsătorit unul cu altul la momentul
naşterii copilului sunt tutorii acestuia (articolul 6).
41. Tribunalul de circumscripţie poate decide să încredinţeze custodia unei sau
mai multor persoane pe lângă sau în locul părinţilor (articolul 9 § 1). El poate transfera
custodia de la părinţi la alte persoane numai dacă, din punctul de vedere al copilului,
există motive speciale serioase de a proceda astfel (articolul 9 § 2).
Tribunalul de circumscripţie este abilitat să decidă asupra vizitelor (articolul 9).
Acestea au drept scop de a garanta copilului dreptul de a menţine contacte cu părin-
tele cu care el nu locuieşte (articolul 2).
Dacă este solicitat să se pronunţe în probleme de custodie şi drept de vizită,
tribunalul competent trebuie să ţină cont de dorinţele şi interesele copilului în func-
ţie de următoarele: consideraţiunea primordială este interesul copilului şi pe viitor
ar trebui să fie prevăzute în particular mijloacele cele mai eficiente de punere în
aplicare a dreptului de vizită (articolele 9 § 4 şi 10 §1); ar trebui întrebat copilul cu
privire la opiniile şi dorinţele sale, dacă este posibil şi în conformitate cu vârsta şi
maturitatea sa, dacă părinţii nu pot ajunge la un acord în această problemă, dacă
copilul este încredinţat altei persoane decât tutorele său sau dacă din alte motive ar
631
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________
trebui consultat copilul în interesul său; consultarea trebuie să aibă loc într-o moda-
litate tacticoasă, care ar ţine cont de maturitatea copilului şi fără a dăuna relaţiilor
sale cu părinţii (articolul 11).
42. Când o procedură judiciară cu privire la problemele de custodie şi drept de
vizită este suspendată, tribunalul competent poate emite o ordonanţă provizorie cu
privire la locul unde copilul trebuie să locuiască, modalităţile de vizită şi, în anumite
circumstanţe, cu privire la custodie (articolul 17 §§ 1 şi 2).
43. O decizie cu privire la custodie, vizite şi locul de reşedinţă a copilului este
executată imediat, cu excepţia unei declaraţii contrare (articolul 19).
B. Aplicarea drepturilor de custodie şi de vizită
44. În conformitate cu articolul 1 (pentru referinţă, a se vedea paragraful 9
supra) din legea din 1975, ea se aplică executării unei decizii judiciare, inclusiv o or-
donanţă provizorie, referitoare la custodie şi vizite. Ea se poate aplica de asemenea
dacă este vorba de executarea unei decizii care ordonă ca copilul să trăiască cu o
persoană determinată sau să fie transmis tutorelui său.
O cerere de executare poate fi prezentată executorului şef din aria unde locu-
ieşte copilul (articolul 2), funcţie cu care este investită prefectura (articolul 1 din legea
din 1895 cu privire la modul de executare – ulosotto taki 1985/37, utsöknindslagen
1895/37).
45. În aplicarea articolului 4, modificat prin legea nr. 366/83, înainte de a ordona
executarea, executorul şef numeşte o persoană desemnată de consiliul social sau
o altă persoană care îndeplineşte condiţiile cerute pentru a servi ca conciliator între
părţi, astfel încât decizia să fie executată. Medierea are drept scop de a determina
persoana care îngrijeşte de copil să se conformeze în mod voluntar obligaţiilor prevă-
zute de decizia pertinentă.
Concilierea nu trebuie să fie ordonată dacă tentativele precedente demonstrează
că ea este sortită eşecului sau, în cazul unei decizii cu privire la custodie, dacă este în
interesul copilului ca această decizie să fie, din motive serioase, executată imediat.
46. Executorul şef poate însoţi o decizie de executare cu o amendă adminis-
trativă sau, dacă este vorba de custodia unui copil sau transmiterea acestuia tutorelui
său, el poate ordona executorului să transmită copilul (articolul 5).
Amenda vizată mai sus este calculată în funcţie de resursele persoanei
în cauză (capitolul 2, articolul 4 b) § 2, din Codul penal din 1889). În lipsa plăţii,
amenda este convertită în pedeapsă cu închisoarea (articolul 5 § 1, modificat prin
legea nr. 650/86).
47. Executarea nu poate fi realizată împotriva voinţei copilului dacă el are mai
mult de doisprezece ani sau este destul de matur pentru ca să se poată lua în consi-
derare voinţa sa (articolul 6 din legea din 1975, modificat prin legea nr. 366/83).
48. O decizie luată de executorul şef în aplicarea legii din 1975 este executată
imediat, dacă nu există indicaţii contrare (articolul 13 § 1).
632
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
49. În cererea sa (nr. 19823/92) din 10 aprilie 1992 adresată Comisiei, dl Teu-
vo Hokkanen, în numele său şi al fiicei sale Sini, s-a plâns de faptul că autorităţile
publice, încălcând articolul 8 din Convenţie, nu au luat măsurile adecvate pentru a
facilita reunirea lor rapidă. În acestă privinţă, el a invocat şi articolul 5 din Protocolul
nr. 7 (dreptul la egalitatea soţilor în relaţiile lor cu copiii). El se plângea de asemenea
că nu a fost audiat în cadrul unei şedinţe şi în mod echitabil în faţa Curţii de Apel
şi Curţii Supreme, în perioada 1991-1992, potrivit articolului 6 § 1 din Convenţie.
El alega în plus o încălcare a acestei dispoziţii deoarece procedura referitoare la
custodie nu s-a desfăşurat într-un termen rezonabil şi că Curtea Supremă nu şi-a
motivat refuzul, din 21 ianuarie 1992, de a autoriza sesizarea sa. În cele din urmă
el pretindea că nu a dispus de un recurs efectiv, după cum prevede articolul 13, în
ceea ce priveşte lipsa măsurilor care să faciliteze reunirea, că durata procedurii a
fost excesivă, iar amenzile administrative aplicate bunicilor au fost ineficiente din
cauza situaţiei lor financiare.
50. La 9 februarie 1993, Comisia a reţinut alegaţiile formulate de dl Hokkanen
care îl vizau personal, în temeiul articolului 8 din Convenţie, şi a articolului 5 din Pro-
tocolul nr. 7 şi, în măsura în care ele vizau durata celei de-a doua serie de proceduri
referitoare la custodie, pe cele în temeiul articolelor 6 § 1 şi 13 din Convenţie. Ea le-a
respins pe cele formulate în numele lui Sini, pe motiv că dl Hokkanen nu putea intro-
duce vreo cerere deoarece nu era tutorele ei la momentul faptelor.
În raportul său din 22 octombrie 1993 (articolul 31), Comisia a formulat urmă-
torul aviz:
a) cu nouăsprezece voturi contra două, că a avut loc o încălcare a articolului 8;
b) în unanimitate, că nici o altă chestiune distinctă nu se impune în temeiul
articolului 5 din Protocolul nr. 7;
c) cu şaisprezece voturi contra cinci, că nu a avut loc încălcarea articolului 6 § 1;
d) cu douăzeci de voturi contra unu, că nu este necesară examinarea alegaţiilor
referitoare la articolul 13.
Textul integral al avizului său şi opiniile concordante şi separate care îl însoţesc
figurează în anexă la prezenta hotărâre.1*
51. La audierea din 21 martie 1994, Guvernul a reiterat concluziile din me-
moriul său invitând Curtea să hotărască că „în speţă nu a avut loc nici o încălcare
a Convenţiei”.
Nota grefei:
*
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 299- A al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
633
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
54. Sini s-a născut în căsătorie şi face parte deci cu drepturi depline din
această celulă de „familie” din momentul naşterii sale şi chiar în virtutea acestui
fapt. Ea a locuit cu dl Hokkanen şi mama sa după naşterea din septembrie până
la momentul în care ea fusese transmisă bunicilor pe linie maternă după decesul
mamei sale din aprilie 1985. După care, tatăl său a văzut-o de câteva ori până în
ianuarie 1987. Fiica s-a aflat în custodia lui până în septembrie 1991 şi el a rămas
tutorele ei legal. Din 1983, el nu a încetat să ceară autorităţilor dreptul de vizită şi
restituirea ei.
Aceste legături fără îndoială sunt suficiente pentru a constitui o „viaţă de fami-
lie” în sensul articolului 8, care deci este aplicabil. Această aplicabilitate de altfel nu a
fost disputată în faţa Curţii.
634
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
B. Conformitatea cu articolul 8
55. Articolul 8 are drept scop esenţial protejarea individului contra ingerinţelor
arbitrare din partea autorităţilor publice; în plus, el poate antrena obligaţii pozitive
inerente unei „respectări” efective a vieţii de familie. Limita dintre obligaţiile pozitive şi
negative ale statului în baza acestei dispoziţii nu se supune unei definiţii precise; cu
toate acestea, principiile aplicabile sunt similare. În particular, în ambele cazuri, este
necesar să se ţină cont de echilibrul just care trebuie să existe între interesele concu-
rente ale individului şi societatea în ansamblul său; de asemenea în ambele contexte,
statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (hotărârea Keegan c. Irlandei din
26 mai 1994, Seria A nr. 290, pag. 19, § 49).
Sarcina Curţii nu constă în substituirea autorităţilor finlandeze competente în
reglementarea problemelor de custodie şi de vizită în Finlanda, dar de a aprecia, po-
trivit Convenţiei, deciziile pe care ele le adoptă în exercitarea puterii lor de apreciere
(a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Handyside c. Regatului Unit din 7 decem-
brie 1976, Seria A nr. 24, pag. 23, § 50). Astfel, ea trebuie să cerceteze dacă motivele,
care ar justifica măsurile efectiv adoptate pentru a garanta reclamantului dreptul său
la respectarea vieţii de familie, sunt pertinente şi suficiente în temeiul articolului 8.
În cauzele anterioare cu privire la plasarea forţată a copiilor în serviciile de
asistenţă şi implementarea măsurilor de întreţinere, Curtea permanent menţiona că
articolul 8 implică dreptul unui părinte la măsuri în vederea reunirii cu copilul său
şi obligaţia autorităţilor naţionale de a le lua (a se vedea, spre exemplu, hotărârile
Eriksson c. Suediei din 22 iunie 1989, Seria A nr. 156, pag. 26, § 71, Margareta şi
Roger Andersson c. Suediei din 25 februarie 1992, Seria A nr. 226-A, pag. 30,
§ 91, şi Olsson contra Suediei (nr. 2), din 27 noiembrie 1992, Seria A nr. 250, pag.
35-36, § 90). Potrivit Curţii, acest principiu se aplică cauzelor similare speţei unde
transmiterea provizorie a întreţinerii îşi are originea într-un acord dintre persoane
particulare.
56. În opinia dlui Hokkanen şi Comisie, o obligaţie pozitivă pentru Statul Con-
tractant de a opri măsurile coercitive se impune cu atât mai mult dacă copilul este luat
în custodie de facto în pofida legii şi a deciziilor judecătoreşti doar după sfârşitul unei
custodii de jure. Nerespectarea drepturilor de custodie ale reclamantului de la data
de 10 mai 1990 până la transmiterea custodiei lui Sini la 25 septembrie 1991, precum
şi a drepturilor sale de vizită, au constituit o încălcare a „respectării” „vieţii de familie”
a reclamantului, în temeiul articolului 8. În pofida demersurilor sale rezonabile pentru
a pune în aplicare drepturile sale părinteşti, lipsa unui răspuns efectiv a constituit o
încălcare gravă. Această circumstanţă, combinată cu durata procedurii de executare,
au creat o situaţie care a făcut dificilă reunirea sa cu fiica.
În plus, în ceea ce priveşte transmiterea custodiei, reclamantul susţine că ho-
tărârea Curţii de Apel din 25 septembrie 1991 a conferit legitimitate custodiei de facto
deţinute ilegal de către bunici. Chiar dacă ei au ţinut copilul ilegal, această jurisdicţie
a constatat că perioada de timp cât copilul s-a aflat la ei este o justificare importantă
pentru transmiterea custodiei. Această măsură a făcut şi mai vulnerabilă protecţia drep-
turilor părinteşti ale reclamantului, mai ales în ceea ce priveşte vizitele la fiica sa.
635
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________
636
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
naţionale trebuie să urmărească echilibrul just între ele (a se vedea hotărârea Olsson
(nr. 2) precitată, pag. 35-36, § 90).
Punctul decisiv constă în examinarea chestiunii dacă autorităţile naţionale,
pentru a facilita regruparea, au luat toate măsurile necesare care puteau fi cerute din
partea lor în mod rezonabil în aceste circumstanţe (ibidem). Curtea nu crede că ar
trebui să examineze argumentul general al reclamantului şi al Comisiei cu privire la
obligaţia impusă de articolul 8 de a fixa măsuri coercitive (paragraful 56 supra).
59. Cât priveşte faptele particulare ale speţei, Curtea va examina mai întâi
nerespectarea pretinsă a drepturilor de vizită ale dl Hokkanen, apoi cea a drepturilor
sale de tutore precum şi a transmiterii custodiei bunicilor.
1. Neasigurarea realizării dreptului de vizită
60. Cât priveşte pretinsa neasigurare a realizării dreptului de vizită, Curtea
relevă că pe parcursul perioadei pertinente, autorităţile finlandeze, până la hotă-
rârea Curţii de Apel din 21 octombrie 1993, au avut mai curând sentimentul că ar
fi în interesul major al copilului de a dezvolta contacte cu reclamantul, chiar dacă
fetiţa nu dorea să-l întâlnească. În plus, cel puţin după hotărârile Curţii supreme
din 17 mai 1988 până la cea a Curţii de Apel din 25 septembrie 1991, jurisdicţiile
finlandeze nu doar considerau că dl Hokkanen era cel mai apt tutore, dar şi că co-
pilul ar trebui să se întoarcă să locuiască la el (paragrafele 14, 16, 18 şi 27 supra).
Decizia provizorie a tribunalului de circumscripţie din 14 noiembrie 1990 şi hotă-
rârea Curţii de Apel din 25 septembrie 1991 precizează modalităţile de vizită ale
tatălui la copil (paragrafele 25 şi 29 supra). Deoarece bunicii nu respectau aceste
modalităţi, prefectura a ordonat, la cererea reclamantului, executarea acestora
sub ameninţarea unei pedepse sub formă de amenzi administrative (paragrafele
26 şi 35 supra); dar aceste măsuri s-au dovedit ineficace în faţa refuzului persis-
tent al bunicilor de a le îndeplini.
În situaţia unor decizii judecătoreşti şi a ordonanţelor de executare inoperante,
acţiunea autorităţilor de protecţie socială consta în mod esenţial de a prevedea trei
reuniuni în 1991, de a lua măsuri pentru reconcilierea reclamantului şi a bunicilor la
sfârşitul anului 1992, şi de a organiza o altă reuniune în primăvara anului 1993; niciu-
na dintre ele nu s-a materializat (paragrafele 33-36 supra).
Cauza dificultăţilor întâmpinate în organizarea vizitelor cu certitudine îşi aveau
sursa în mare parte în ostilitatea dintre bunici şi reclamant. Curtea nu poate totuşi ad-
mite că dl Hokkanen este responsabil de neexecutarea deciziilor sau măsurilor perti-
nente în vederea stabilirii contactelor eficiente. Deciziile tribunalului de circumscripţie,
dar şi a Curţii de Apel cu privire la vizite recunosc necesitatea de a le aranja într-un
local neutru în afara domiciliului bunicilor (paragrafele 23, 25 şi 29 supra). Odată ce
aceştia din urmă nu încetează să le refuze, tatăl s-a angajat efectiv în executarea
acestor decizii. Guvernul pretinde că situaţia putea fi puţin diferită dacă petiţionarul
ar fi reclamat pronunţarea amenzilor administrative sau dacă nu ar fi omis pentru o
anumită perioadă să reitereze cererea sa de executare; toate acestea ar fi avut un
rezultat foarte incert (paragrafele 26 şi 34 supra).
637
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________
638
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
639
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________
70. În opinia dlui Hokkanen, procedura a fost foarte lentă din cauză că tribu-
nalul de circumscripţie a suspendat-o fără vreun motiv important de două ori, a doua
suspendare fiind pentru şase luni. Investigaţia aprofundată solicitată de tribunal a fost
superficială deoarece ea avea la bază doar probele de care deja dispunea tribunalul
(paragrafele 14 şi 24 supra). Autorităţile nu au satisfăcut deci exigenţa unei diligenţe
excepţionale care trebuie respectată în asemenea cazuri.
71. Curtea consideră că perioada pertinentă care urmează a fi luată în conside-
rare a început la 13 august 1990, dată la care consiliul social a solicitat tribunalului de
circumscripţie să transmită custodia, pentru a se încheia la 21 ianuarie 1992, zi în care
Curtea Supremă a respins autorizaţia de a fi sesizată (paragrafele 23 şi 31 supra).
72. Este important ca dosarele în materie de custodie să fie tratate rapid; Cur-
tea nu a observat totodată vreun motiv de a critica tribunalul de circumscripţie pentru
faptul că a suspendat de două ori procesul în scopul de a obţine avizul experţilor cu
privire la problema cu care a fost sesizat.
Având în vedere întârzierea de şase luni, nu ar trebui neglijate dificultăţile cu
care s-au confruntat serviciile sociale din cauza refuzului bunicilor de a autoriza o
invesigaţie refritoare la Sini şi de a-i permite acesteia să participe la întrevederi (para-
graful 24 supra). Independent de chestiunea dacă au existat motive suficiente pentru
suspendarea audierii pentru un interval de aproape şase luni, trebuie de luat în consi-
derare că procedura a durat în total aproximativ optsprezece luni, ceea ce în sine nu
este un termen excesiv pentru un proces care cuprinde trei niveluri de jurisdicţie.
Având în vedere circumstanţele speţei, şi Curtea, şi Comisia, au considerat că
durata celui de-al doilea proces referitor la custodie nu a depăşit un „termen rezona-
bil” şi că nu a existat deci vreo încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.
640
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
obligaţiile care rezultă din (…) Convenţie şi dacă dreptul intern al acestei Părţi Contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciul moral
76. Dl Hokkanen reclamă 200 000 marci finlandeze pentru repararea daunei
morale datorată anxietăţii şi suferinţei cauzate de neasigurarea drepturilor sale părin-
teşti şi transmiterii custodiei.
Guvernul a considerat această sumă excesivă; delegatul Comisiei nu a formu-
lat nici o observaţie.
77. Curtea nu a observat vreun motiv de a pune la îndoială faptul că recla-
mantul a suferit din cauza neasigurării drepturilor sale de vizită şi că constatarea
unei încălcări nu ar constitui o satsifacţie echitabilă suficientă. Evaluând suma în mod
echitabil potrivit articolului 50, ea a acordat dlui Hokkanen suma de 100 000 mărci
pentru daune morale, care urmează a fi majorată cu orice sumă datorată cu titlu de
taxe pe valoare adăugată (a se vedea, spre exemplu, hotărârea Observer şi Guardian
c. Regatului Unit din 26 noiembrie 1991, Seria A nr. 216, pag. 38, § 84).
B. Costuri şi cheltuieli
78. Reclamantul a revendicat suplimentar rambursarea costurilor şi cheltuieli-
lor, în total 229 906,47 mărci şi 2 700 franci francezi, după cum urmează:
a) 37 751,47 mărci pentru costuri şi cheltuieli pentru procedura internă, dintre
care 31 692,20 mărci referitoare la perioada după intrarea în vigoare a Convenţiei
pentru Finlanda; în plus, cel puţin 15 000 mărci, care ar fi fost incluşi în facturi dacă
notele de plată a onorariilor nu ar fi fost reduse avându-se în vedere veniturile sale
modeste după expirarea unei poliţe de asigurare;
b) 161 600 mărci pentru 202 ore de lucru (reieşind din 800 de mărci pentru oră)
ale avocaţilor săi pentru reprezentarea în faţa organelor de la Strasbourg;
c) 15 555 mărci şi 2 770 franci pentru acoperirea cheltuielilor legate de partici-
parea celor trei avocaţi la audieri din 21 martie 1994 în faţa Curţii.
El invită de asemenea Curtea să adauge „toate taxele eventuale pe valoarea
adăugată”.
79. Guvernul consideră că trebuie luate în considerare doar costurile şi cheltu-
ielile obligatorii suportate după 10 mai 1990 (data ratificării Convenţiei de către Fin-
landa) şi se opune majorării cu 15 000 mărci pentru cheltuieli interne, această sumă
având la bază doar calcule ipotetice. Numărul de ore de lucru şi tariful onorariului sunt
excesive şi ar fi fost suficient ca reclamantul să fie reprezentat de un singur avocat.
Guvernul s-a pronunţat şi împotriva includerii taxelor pe valoarea adăugată.
Delegatul Comisiei nu a formulat nici o observaţie.
80. Cât priveşte punctul a), Curtea reaminteşte că costurile sunt rambursate
doar dacă ele au fost real şi în mod obligatoriu suportate pentru evitarea sau reparea
nerespectării dreptului de vizită al dlui Hokkanen între 10 mai 1990 şi 21 octombrie
641
HOKKANEN
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
FINLANDEI
____________________________________________________________________________________
1993. Aceasta nu include costurile aferente procesului în faţa Curţii de Apel care s-a
încheiat cu adoptarea deciziei la acestă ultimă dată. Reclamantul se pare că nu a fost
obligat să plătească 15 000 mărci reclamaţi suplimentar. Aceste costuri nu au fost su-
portate în realitate, partea respectivă a cererii urmând să fie de asemenea respinsă.
Având în vedere cele constatate, Curtea a acordat dlui Hokkanen 15 000 mărci pentru
costurile procesului intern precum şi taxa evantuală pe valoarea adăugată.
Cât priveşte punctul b), Curtea, statuând pe baze echitabile, a alocat reclaman-
tului 120 000 mărci (care urmează a fi majoraţi cu orice taxă eventuală pe valoarea
adăugată), dar care trebuie să fie redusă cu 8 070 franci francezi deja plătiţi pentru
onorarii de către Consiliul Europei cu titlu de asistenţă judiciară.
Dl Hokkanen a mai primit 13 654,43 franci francezi pentru punctul c) şi Curtea
nu consideră că trebuie acordată o sumă suplimentară cu acest titlu.
642
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1
Nu este necesar de aface o distincţie între diversele autorităţi care au intervenit în speţă: ele toate, şi
unele şi altele, angajează responsabilitatea statului reclamat.
2
A se vedea în special, în ceea ce priveşte dreptul de vizită, paragrafele 10, 12, 25 şi 29, şi, în ceea ce
priveşte dreptul de custodie, paragrafele 14, 16, 18, 22, 24 şi 27 din prezenta hotărâre.
643
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
644
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
23 noiembrie 1993
Nota grefierului
1
Cauza poartă nr. 39/1992/384/462. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii, iar
ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Amendat prin articolul 11 din Protocolul nr. 8 (P8-11), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990.
645
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
646
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Dl A. Weitzel, delegat;
- din partea reclamantului
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
647
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
648
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
649
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
Articolul 417
„Acuzatul care se prezintă poate fi asistat de un apărător.
Dacă el nu a făcut această alegere înainte de audiere şi dacă el solicită totuşi să fie asistat, preşe-
dintele va numi unul din oficiu.
Apărătorul poate fi ales sau desemnat doar dintre avocaţii care sunt membri ai unui barou (..)
Asistenţa unui apărător este obligatorie atunci când acuzatul suferă de o infirmitate de natură să
compromită apărarea sa.”
Articolul 489
„O hotărâre in absentia este neavenită în aceste condiţii dacă acuzatul face un demers la instanţa
care a pronunţat-o, pentru a o anula şi pentru a cere reexaminarea cauzei.
(...)”
Articolul 512
„Regulile stabilite pentru tribunalul corecţional sunt aplicabile în faţa Curţii de Apel (...)”
Articolul 576
„Declaraţia de recurs trebuie să fie înaintată grefierului jurisdicţiei care a pronunţat decizia atacată.
Ea trebuie semnată de grefier şi de reclamant sau de către un avocat responsabil de procedură,
de pe lângă jurisdicţia care a pronunţat sentinţa sau de către o persoană autorizată; în acest ultim
caz, actul de autorizare va fi anexat la documentul elaborat de către grefier (...)
(...)”
Articolul 583
„Sunt lipsiţi de dreptul de recurs persoanele condamnate la privaţiune de libertate pe un termen
mai mare de şase luni, care nu sunt în detenţie sau care nu au obţinut, de la jurisdicţia care l-a
condamnat, o eliberare, cu sau fără cauţiune.
Actul de încarcerare sau hotărârea care pronunţă eliberarea sa se prezintă Curţii de Casare cel
târziu la momentul în care cauza este interpelată.
Pentru ca recursul său să fie admisibil, este suficient ca reclamantul să justifice faptul că el a fost
într-o închisoare fie la locul aflării Curţii de Casare, fie la locul unde a fost pronunţată condamnarea;
gardianul şef al acestei instituţii penitenciare îl va primi la ordinul procurorului general de pe lângă
Curtea de Casare sau la ordinul şefului procuraturii instanţei de judecată.”
Curtea de Casare a hotărât deja cu mai multe ocazii „că din principiile gene-
rale ale Codului de procedură penală reiese că condamnatul care nu a respectat
un mandat de justiţie emis împotriva lui şi care s-a eschivat de la executarea lui, nu
are dreptul să facă recurs împotriva deciziei de condamnare” (camera penală, 30
noiembrie 1976 şi 26 iunie 1978, Juris-Classeur périodique (J.C.P) 1980, II, 19437;
24 aprilie 1985, Bull. nr. 157; 10 decembrie 1986, Recueil Dalloz-Sirey 1987, p. 165).
Cu toate acestea, ea a precizat că situaţia poate fi alta dacă condamnatul justifică
circumstanţele care l-au împiedicat să se predea în timp util (departamentul penal, 21
mai 1981, Bull. nr. 168).
650
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
25. Comisia a reţinut cererea (nr. 14032/88) la 10 iulie 1991. În raportul său din
3 septembrie 1992 (articolul 31) (art. 31), ea a concluzionat, cu paisprezece voturi
contra unu, că a existat o încălcare a paragrafelor 1 şi 3 c), combinate, din articolul
6 (art. 6-1, art. 6-3-c) în timpul procedurii de apel şi a paragrafului 1 (art. 6-1) la eta-
pa procedurii în casare. Textul integral al opiniei separate din raport este anexat la
această hotărâre1.
26. În memoriul său, Guvernul a invitat Curtea „să respingă cele două plângeri
înaintate de către dl Poitrimol”.
27. În ceea ce priveşte reclamantul, el a rugat Curtea
„Să constate că [el] nu a beneficiat, în special în faţa Curţii de Apel din Aix-en-Provence, de un
proces echitabil şi în special de dreptul de a se apăra în conformitate cu articolul 6 paragrafele 1 şi
3 c) (art. 6-1, art. 6-3-c)” din Convenţie;
Să constate că Curtea de Casare a adus atingere garanţiilor prevăzute de articolul 6 paragraful 1 (art.
6-1), în special (...) dreptului la un proces echitabil, declarând inadmisibil recursul reclamantului”.
ÎN DREPT
Nota grefei:
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 227-A din Seria A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
651
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
652
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ţie. Era vorba despre un sistem de constrângere, deoarece a fost conceput pentru a
obliga acuzatul să se prezinte şi astfel să se expună executării mandatului de arest
emis pe numele lui.
34. Curtea nu poate adopta interpretarea îngustă pe care o dă Guvernul cu-
vântului „asistenţă”. Cu toate că nu este absolut, dreptul fiecărui acuzat de a fi apărat
în mod efectiv de către un avocat, dacă este cazul, numit din oficiu, figurează printre
elementele fundamentale ale unui proces echitabil. Un acuzat nu pierde beneficiul
acestui drept din simplul fapt că el lipseşte la judecarea cauzei sale (hotărârile Cam-
pbell şi Fell contra Regatului Unit din 28 iunie 1984, Seria A nr. 80, p. 45, paragraful
99 şi, mutatis mutandis, Goddi, precitată, Seria A nr. 76, p. 12, paragraful 30, şi F.C.B.,
precitată, Seria A nr. 208-B, p. 21, paragraful 33). În speţă, trebuie determinat faptul
dacă Curtea de Apel din Aix-en-Provence putea, în temeiul articolului 411 din Codul
de procedură penală, să-l priveze pe dl Poitrimol de dreptul său, luând în considerare
faptul că a fost citat în persoană şi nu a prezentat nici o scuză valabilă pentru a nu se
prezenta la audiere.
35. Prezenţa acuzatului are o importanţă capitală, atât datorită dreptului său la o
audiere, cât şi necesităţii de a controla exactitudinea afirmaţiilor sale şi pentru a le confrun-
ta cu cele ale victimei, ale cărei interese trebuie protejate, precum şi cele ale martorilor.
În consecinţă legislatorul trebuie să poată descuraja absenţele nejustificate. Cu
toate acestea, în speţă, nu este necesar de a decide dacă în principiu este admisibilă
pedepsirea acestor absenţe prin ignorarea dreptului la asistenţa unui apărător, de-
oarece în orice caz suprimarea acestui drept este disproporţională în circumstanţele
cauzei: această suprimare îl priva pe dl Poitrimol, căruia nu i se permitea să ceară
anularea hotărârii Curţii de Apel şi să ceară reexaminarea cauzei, de unica şansă de
a putea pleda în a doua instanţă cu privire la temeiul acuzaţiilor aduse împotriva lui.
36. În ceea ce priveşte Curtea de Casare, Guvernul precizează că accesul la
aceasta se supune unor reguli destinate pentru a obţine un echilibru just între drep-
turile societăţii, precum şi ale părţilor civile, şi ale celor ale apărării. Luând în consi-
derare hotărârea Ashingdane contra Regatului Unit din 28 mai 1985 (Seria A nr. 93,
pp. 24-25, paragraful 57), regulile formale criticate de către reclamant ar coincide cu
articolul 6 (art. 6).
37. Potrivit jurisprudenţei camerei penale ale Curţii de Casare, urmate în speţă,
condamnatul care nu a respectat un mandat de justiţie emis pe numele său nu va
putea fi reprezentat pentru a face recurs. Reclamantul nu putea să prezinte în mod
eficient recursul său fără a deveni deţinut într-un izolator (articolul 583 din Codul de
procedură penală).
38. Curtea a considerat că inadmisibilitatea recursului, din motive că recla-
mantul a fugit, a fost examinat ca fiind o sancţiune disproporţională, luând în consi-
derare locul primordial pe care îl ocupă drepturile apărării şi principiul preeminenţei
dreptului într-o societate democratică. Desigur, era vorba de un recurs extraordinar
legat de aplicarea legii şi nu de fondul cauzei. Cu toate acestea, în sistemul francez
al procedurii penale, posibilitatea, pentru acuzatul care nu se prezintă, de a pleda în a
doua instanţă cu privire la temeiul acuzaţiilor aduse împotriva lui, depinde într-o mare
653
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
măsură de faptul dacă el a prezentat scuze valabile, care să justifice absenţa sa. În
consecinţă, este indispensabil un control juridic asupra motivelor prin care o Curte de
Apel a respins asemenea scuze.
39. Reieşind din ansamblul tuturor acestor considerente, Curtea constată o încăl-
care a articolului 6 (art. 6) atât la etapa Curţii de Apel, cât şi la etapa Curţii de Casare.
A. Prejudiciu
41. Dl Poitrimol a solicitat, în primul rând, o indemnizaţie de 1 288 010,78 f cu
titlu de prejudiciu material. El a afirmat că a suferit pierderea unor şanse în faţa juris-
dicţiilor franceze şi în viaţa sa de zi cu zi pe motivul necesităţii de a locui în străinătate.
La aceasta se adăuga prejudiciul moral, cifra estimată fiind de 50 000 f, suferit în urma
exilului său forţat.
Potrivit Guvernului, reclamantul nu are dreptul să reproşeze autorităţilor franceze
prejudiciul ce reieşea din pretinsa obligaţie de a părăsi teritoriul Franţei şi serviciul său,
luând în considerare faptul că procedurile litigioase îşi au originea anume în fuga sa.
Delegatul Comisiei a estimat fondate cele pretinse în legătură cu pierderea
şanselor, însă nu şi cele legate de prejudiciul material cauzat de plecarea reclaman-
tului în Turcia. El nu s-a pronunţat cu privire la aspectul moral.
42. Curtea nu va putea specula cu privire la concluzia la care Curtea de Apel ar
fi ajuns dacă ar fi autorizat reclamantul să fie reprezentat. În plus, nici o legătură de
cauzalitate nu este stabilită între încălcarea Convenţiei constatată în speţă şi diver-
sele elemente ale prejudiciului pretins în rezultatul fugii sale. În consecinţă, pretenţiile
formulate în această privinţă trebuie respinse.
B. Costuri şi chieltuieli
43. Cu titlu de costuri şi chieltuieli, dl Poitrimol a solicitat:
- 53 688 f pentru avocatul desemnat de către el la Curtea de Apel;
- 9 000 f pentru recurs;
- 130 000 f pentru reprezentarea sa în faţa Comisiei şi Curţii.
44. Împreună cu Guvernul, Curtea a constatat că reclamantul s-ar fi expus
la chieltuieli de procedură în faţa Curţii de Apel chiar dacă aceasta i-ar fi autorizat
reprezentarea sa printr-un avocat. Astfel, acest punct al cererii trebuie respins. Pe
de altă parte, ea este justificată în măsura în care se referă la procedurile în instanţa
de casare.
654
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1. Susţine, cu cinci voturi contra patru că a avut loc o încălcare a articolului 6 para-
grafele 1 şi 3 c) (art. 6-1, art. 6-3-c);
2. Susţine, cu opt voturi contra unu că statul reclamat trebuie să-i achite dlui Poitri-
mol, în termenul de trei luni, 109 000 (una sută nouă mii) franci francezi pentru
costuri şi chieltuieli;
3. Respinge, în unanimitate, restul cererii de satisfacţie echitabilă.
Marc-André Eissen
Grefier
655
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
656
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
657
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
Procesul penal corespunde unui concept de drept procedural penal care este,
în esenţă, un drept represiv. Obligaţiunea de a se prezenta este un element major al
oricărei proceduri penale, în afară de forţă majoră sau scuză legitimă.
Desigur, o legislaţie naţională poate prevede pentru anumite categorii de delic-
te capacitatea de reprezentare prin avocat in absentia automată sau cu autorizarea
tribunalului; însă absenţa acestei capacităţi nu constituie în sine o încălcare a articolu-
lui 6 (art. 6). Rezoluţia (75) 11 a Comitetulului de Miniştri al Consiliului Europei nu este
decât formularea unei voinţe şi a unei recomandări şi nu are efect asupra interpretării
articolului 6 (art. 6).
Un sistem de procedură penală formează un tot întreg coerent şi omogen, mai
ales când el organizează sistemul de procedură in absentia, cel al opposition, de ab-
senţă repetată, şi de inter partis şi în apel. El trebuie considerat în ansamblul său şi
nu pe părţi; fapt care ar distruge echilibrul său.
În sistemul francez, anularea hotărârii in absentia este în mod corect asigurată
de dispoziţiile articolului 489. În apel, articolul 489 este, de asemenea, aplicabil (cf.
A. Vitu, „La réglementation de l’appel et de l’opposition dans le code de procédure
pénale”, Juris-Classeur périodique 1959, I, 1486; Cass. crim. 15 septembrie 1986;
Bulletin criminel (Bull.) nr. 256).
Dispoziţiile din Codul de procedură penală francez conţine o întreagă serie de
reguli care corespund exigenţelor articolului 6 (art. 6).
În special, dispoziţiile articolelor 410 şi următoarele, 417, 487, 489, asigură
inculpatului posibilitatea de a fi judecat în contradictoriu în funcţie de diverse circum-
stanţe şi îi lasă opţiuni; dacă el alege să nu se prezinte, el îşi asumă riscuri şi pericole
deoarece nu poate invoca scuze legitime.
Hotărârea Curţii Europene în cauza Colozza contra Italiei1 viza o cauză în care
era imposibil pentru un reclamant care dorea să se prezinte în persoană să fie reau-
diat după o hotărâre in absentia; cauza în speţă era deci diferită.
Jurisprudenţa franceză, care consideră că, în cazul în care „acuzatul alege
calea de recurs şi nu cea de anulare, el se lipseşte de posibilitatea celei din urmă”
(Cass. Crim. 7 februarie 1984, Bull. Crim. nr. 44; D. Poncet, „Le jugement par défaut
devant les juridictions pénales; quelques considérations de droit comparé”, Revue
de Science criminelle et de droit pénal comparé, 1979, pp. 1 şi urm.), nu contravine
articolului 6 (art. 6) din Convenţie.
Mi se pare că hotărârea Curţii a evaluat puţin diversele aspecte ale problemei.
În primul rând, decizia Curţii putea, în mod greşit, să fie interpretată ca dorind să dea
cuvântului „asistenţă” sensul de „reprezentare” şi chiar de reprezentare la tribunal,
ceea ce este contrar interpretării tradiţionale (compară J. Velu, R. Ergec, La Conven-
tion européenne des Droits de l’Homme, Bruxelles, 1990, p. 497, paragraful 603; H.
Golsong, W. Karl, H. Miehsler, H. Petzold, K. Rogge, T. Vogler şi L. Wildhaber, Inter-
Nota grefei
1
Hotărârea din 12 februarie 1985, Seria A nr. 89.
658
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
659
POITRIMOL
LAWLESS contra
contraIRLANDEI
FRANŢEI
____________________________________________________________________________________
660
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
661
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
662
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
9 decembrie 1994
Notele grefei:
1 Cauza poartă numărul 41/1993/436/515. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele două - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9)
şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El
corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
663
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
664
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
A. Geneza cauzei
7. Oraşul Lorca are o concentraţie considerabilă de întreprinderi de prelucrare
a pielii. Câteva din tăbăcăriile care funcţionau în acest oraş, toate aparţinând com-
paniei cu răspundere limitată SACURSA, aveau o staţie pentru prelucrarea deşeurilor
lichide şi solide construită cu subvenţia statului pe un teren de pământ municipal situ-
at la douăzeci de metri depărtare de casa reclamantei.
8. Staţia a început să funcţioneze în iulie 1988 fără a avea licenţa (licencia)
eliberată de autorităţile municipale, o condiţie obligatorie impusă de articolul 6 din
regulamentul din 1961 privind activităţile clasificate de a fi jenante, insalubre, nocive
şi periculoase („regulamentul din 1961”) şi fără a respecta procedura obţinerii unei
astfel de autorizări (paragraful 28 infra).
Din cauza unui defect de funcţionare s-au produs emanări de gaze, de mirosuri
pestinenţiale şi de infecţie în atmosferă, care imediat au provocat probleme de sănă-
tate şi neplăceri locuitorilor oraşului Lorca, în special celor care locuiau în cartierul
reclamantei. Consiliul municipal a evacuat persoanele care locuiau în cartierul afec-
tat, acordându-le gratis spaţii locative în centrul oraşului pentru lunile iulie, august şi
septembrie 1988. În octombrie, reclamanta şi familia ei s-au întors în apartamentul lor
şi au locuit în el până în luna februarie 1992 (paragraful 21 infra).
9. La 9 septembrie 1988, ca urmare a numeroaselor plângeri şi în lumina ra-
poartelor elaborate de autorităţile sanitare şi agenţia pentru mediul ambiant şi natură
665
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________
666
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
667
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________
668
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
A. Constituţia
23. Articolele relevante din Constituţie prevăd:
Articolul 15
„Fiecare persoană are dreptul la viaţă şi la integritate psihică şi morală, fără a fi supus torturii sau
pedepsei sau tratamentului inuman sau degradant în orice circumstanţe. Pedeapsa cu moartea va
fi abolită cu excepţia cazurilor prevăzute de dreptul militar penal pe timp de război.”
Articolul 17 paragraful 1
„Fiecare persoană are dreptul la libertate şi securitate...”
Articolul 18
„1. Dreptul la onoare şi la viaţa privată şi de familie, precum şi la propria imagine este garantat.
2.Domiciliul este inviolabil. Nimeni nu poate pătrunde sau percheziţiona reşedinţa unei persoane
fără consimţământul ei sau o hotărâre judecătoreacă, cu excepţia cazului unui flagrant delict.
...”
Articolul 19
Cetăţenii spanioli vor beneficia de dreptul de a alege în mod liber locul de reşedinţă şi de a se
deplasa pe teritoriul naţional...”
Articolul 45
„1. Fiecare persoană are dreptul să locuiască într-un mediu favorabil dezvoltării personale şi are
obligaţia de a-l păstra.
2. Autorităţile publice, bazându-se pe necesitatea solidarităţii publice, vor asigura utilizarea raţio-
nală a ansamblului resurselor naturale în scopul protejării şi ameliorării calităţii vieţii şi protejării şi
restabilirii mediului înconjurător.
669
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________
3. Orice persoană care încalcă dispoziţiile sus menţionate va fi supus pedepselor penale, sau, dacă
e cazul, pedepselor administrative prevăzute de lege şi va fi solicitată să repare prejudiciul cauzat.”
670
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
30. Dna López Ostra a sesizat Comisia la 14 mai 1990. Ea s-a plâns de pasivi-
tatea autorităţilor municipiului Lorca cu privire la daunele cauzate de staţia de epurare
a apei situată la câţiva metri depărtare de domiciliul ei. Invocând dispoziţiile articolelor
8, paragraful 1, şi 3 din Convenţie, ea a pretins a fi victima unei încălcări a dreptului
la respectarea domiciliului făcând imposibilă viaţa ei privată şi de familie, precum şi
victima tratamentului degradant.
31. La 8 iulie 1992, Comisia a declarat cererea (nr. 16798/90) admisibilă. În
raportul său din 31 august 1993 (articolul 31), ea şi-a exprimat opinia unanimă că
a existat o încălcare a articolului 8, dar nu şi a articolului 3. Textul integral al opiniei
Comisiei este anexat la prezenta hotărâre1.
Nota grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 303-C din Seria A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
671
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________
32. Guvernul a solicitat Curţii să accepte obiecţiile preliminare sau, în caz contrar,
să constate că Regatul Spaniei nu şi-a încălcat obligaţiunile prevăzute de Convenţie.
33. La audiere, avocatul reclamantei a invitat Curtea să declare că în speţă
Spania nu şi-a onorat obligaţiile impuse de articolele 8 şi 3 din Convenţie.
ÎN DREPT
672
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
rezultatul scontat, şi anume închiderea staţiei de epurare a apei. Mai mult ca atât, pro-
curorul general a susţinut în timpul procedurilor în faţa ambelor instanţe de judecată
(Audencia Territorial din Murcia şi Curtea Supremă - paragrafele 11 şi 13 supra) care
au examinat fondul cauzei că cererea reclamantei trebuia admisă.
37. Cât priveşte necesitatea de a aştepta rezultatul ambelor proceduri intentate
de cumnatele dnei López Ostra în instanţele ordinare (administrative şi penale), Cur-
tea constată, la fel ca şi Comisia, că reclamanata nu este parte la aceste proceduri.
Mai mult ca atât, obiectul acestor proceduri nu coincide cu cel al recursului în protecţia
drepturilor fundamentale, şi, respectiv, al cererii înaintate la Strasbourg, chiar dacă ele ar
putea atinge rezultatul scontat. Procedura administrativă ordinară vizează, în special, o
altă întrebare, şi anume absenţa autorizaţiei municipale pentru instalarea şi funcţionarea
staţiei. Problema responsabilităţii penale eventuale a companiei SACURSA pentru o in-
fracţiune ecologică posibilă este diferită de cea a pasivităţii autorităţilor municipale sau a
altor autorităţi naţionale competente vizavi de problemele cauzate de staţie.
38. În cele din urmă, rămâne a se constata dacă, pentru epuizarea căilor de
recurs interne, a fost necesar ca însăşi reclamanta să instituie oricare din cele două
feluri de procedură în cauză. În cazul dat, Curtea de asemenea a fost de acord cu
Comisia. Utilizând o cale de recurs eficientă şi adecvată, reclamanta, de asemenea,
nu era obligată să intenteze alte proceduri, mai puţin rapide.
Prin urmare, reclamanta a oferit instanţelor naţionale posibilitatea care, în
principiu, este oferită Statelor Contractante de articolul 26 din Convenţie, şi anume
posibilitatea de a redresa încălcările pretinse (a se vedea, printre altele, hotărârea
fin 18 iunie 1971 în cauza De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei, Seria A nr. 12, p. 29,
paragraful 50 şi hotărârea din 6 noiembrie 1980 în cauza Guzzardi c. Italiei, Seria A
nr. 39, p. 27, paragraful 72).
39. Prin urmare, această obiecţie trebuie respinsă.
B. Obiecţia privind lipsa calităţii de victimă
40. Guvernul a introdus a doua obiecţie deja avansată în faţa Comisiei. El a
admis faptul că dna López Ostra, la fel ca şi alţi locuitori ai oraşului Lorca, a suferit de
daune cauzate de staţie până la 9 septembrie 1988, când o parte din activităţile staţi-
ei în cauză a fost sistată (paragraful 9 supra). Cu toate acestea, chiar şi dacă se pre-
supune că mirosurile şi zgomotul provocate, care nu au fost excesive, ar fi persistat şi
după această dată, reclamanta a încetat între timp să fie victimă. Din februarie 1992,
familiei dnei López Ostra i s-a acordat un spaţiu locativ în centrul oraşului, plata pen-
tru arendă fiind achitată de municipiu, iar în februarie 1993 ei s-au mutat în casa pe
care au achiziţionat-o între timp (paragraful 21 supra). În orice caz, închiderea staţiei
în octombrie 1993 a pus sfârşit provocării tuturor daunelor, astfel încât nici reclamanta
şi nici familia ei nu mai suferea de efectele nedorite rezultate din funcţionarea staţiei.
41. În timpul audierii, delegatul Comisiei a subliniat că decizia judecătorului de
instrucţie din 27 octombrie 1993 (paragraful 22) nu a însemnat că orice persoană,
care este forţată de condiţiile mediului ambiant să abandoneze domiciliul său şi, ulte-
rior, să procure o altă locuinţă, îşi pierde calitatea de victimă.
673
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________
42. Curtea împărtăşeşte această opinie. Nici plecarea dnei López Ostra şi nici
închiderea staţiei de epurare a apei, care era, de fapt, temporară, nu schimbă realita-
tea că reclamanta şi familia ei au locuit pe parcursul a mai multor ani la o distanţă de
numai doisprezece metri de la o sursă de mirosuri, zgomot şi fum.
În orice caz, dacă reclamnata s-ar putea acum întoarce în fosta locuinţă în re-
zultatul deciziei de a închide staţia, aceasta ar fi un factor de care trebuie să se ţină
cont la evaluarea prejudiciului cauzat, dar nicidecum nu ar însemna pierderea calităţii
ei de victimă ( a se vedea, printre altele, hotărârea din 13 iunie 1979 în cauza Marckx
c. Belgiei, Seria A nr. 31, p. 13-14, paragraful 27 şi hotărârea din 28 octombrie 1987
în cauza Inze c. Austriei, Seria A nr. 126, p. 16, paragraful 32).
43. În consecinţă, obiecţia este neîntemeiată.
44. În primul rând, dna López Ostra a susţinut că a avut loc o încălcare a arti-
colului 8 din Convenţie, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate de-
mocratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.”
674
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
675
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________
676
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
59. Dna López Ostra a afirmat că chestiunile pentru care statul reclamat a fost
criticat erau atât de grave şi i-au cauzat atâta suferinţă încât acestea ar putea constitui
tratament degradant înterzis de articolul 3 din Convenţie, care prevede:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”.
677
LÓPEZ OSTRA
LAWLESS contra
contra
IRLANDEI
SPANIEI
____________________________________________________________________________________
678
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
Herbert Petzold
grefier
679
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
680
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
9 decembrie 1994
Notele grefei
1
Cauza poartă numărul 10/1993/405/483-484. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introduce-
rii, iar ultimele trei - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9)
şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El
corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
681
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
682
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
683
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
684
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
12. Legăturile care au unit naţiunea elenă – iar ulterior statul grec – de Biserica
Ortodoxă sunt de o vechime seculară. Interdependenţa statului şi bisericii se pronun-
ţa deja în reorganizarea administrativă a bisericii care a urmat după restructurarea
statului bizantin.
Rolul istoric al bisericii a devenit şi mai important după colapsul Imperiului Bi-
zantin. Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului a fost recunoscut ca as millet basi,
fiind în acelaşi timp lider spiritual şi responsabil faţă de Poartă, de comunitatea orto-
doxă, care a devenit integrată în maşinăria administrativă a Imperiului Otoman prin
intermediul bisericii.
13. Proclamată „autocefală” printr-un decret regal din 23 iulie 1833, Biserica
Ortodoxă Greacă a fost în acelaşi timp dotată cu prima sa cartă statutară, impregnată
de un spirit etatic foarte pronunţat; Biserica era independentă de stat doar în materie
de dogmă.
Articolul 3 din Constituţia din 11 iunie 1975, prin dubla sa referinţă la Volumul
Patriarhal din 1850 şi Actul Sinodal din 1928, pe de o parte, şi la Sfântul Sinod al
Ierarhilor (Sinodul metropolelor deservite) ca autoritate bisericească supremă, pe de
altă parte, manifesta intenţia detaşării de la vechile tradiţii ale controlului de stat. Inde-
pendenţa proclamată a bisericii nu este, totodată, nelimitată, precum este demonstrat
de faptul că Biserica Ortodoxă Greacă este biserica „religiei dominante” şi reprezintă
însăşi religia statului.
14. Legea din 27/31 mai 1977 (legea nr. 590/1977) cu ptrivire la caracterul Bi-
sericii Greceşti prevede, de asemenea, interdependenţa dintre biserică şi stat.
Articolul 1 par. 4 atribuie Bisericii şi unui număr al instituţiilor sale, incluzând
mănăstirile, statutul de persoană juridică de drept public „în ceea ce priveşte raportu-
rile lor juridice”.
Potrivit articolului 2, Biserica urmează să coopereze cu statul în domenii de
interes comun, precum educaţia creştină a tinerilor, ridicarea valorii instituţiei familiei
şi căsătoriei, îngrijirea celor nevoiaşi, protecţia şi menţinerea relicvelor şi monumen-
telor ecleziastice. Rolul bisericii în viaţa publică este reflectată mai mult prin prezenţa
Ministerului educaţiei şi afacerilor religioase în cadrul şedinţelor pentru alegerea Arhi-
episcopului de Atena şi prin participarea autorităţilor bisericeşti la toate evenimentele
oficiale ale statului.
Prevederile privind aspectele financiare şi de personal ale bisericii demonstrea-
ză mult mai elocvent această interdependenţă. În ceea ce priveşte finanţele, legea
prevede că statul trebuie să contribuie la cheltuielile bisericeşti (articolul 46 (1)), că
resursele urmează a fi gestionate într-o manieră determinată prin decizia Sfântului
Sinod Permanent, aprobată de Sfântul Sinod al Ierarhilor (articolul 46 (2)), şi că actele
685
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
de gestiune sunt plasate sub controlul financiar al statului (articolul 46 (4)). În ceea
ce priveşte politica de personal, prevederile ce-i vizează pe funcţionarii publici sunt
aplicate şi faţă de funcţionarii unităţilor de drept public ale bisericilor.
15. Articolul 39 (1) al legii descrie Sfintele Mănăstiri drept instituţii religioase
ascetice, membrii cărora trăiesc în corespundere cu principiile călugăreşti, regulile
sacre ale ascetismului şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe Creştine. Sfintele mănăstiri se
subordonează spiritual arhiepiscopului local (articolul 39 (2)). Organizarea şi funcţio-
narea vieţii spirituale în mănăstiri şi gestionarea lor ţine de responsabilitatea consiliilor
călugăreşti în conformitate cu sfintele reguli şi tradiţiile monastice (articolul 39 (4)).
Sfintele Mănăstiri sunt persoane juridice de drept public (articolul 1 (4)). Ele pot
fi fondate, comasate sau dizolvate prin decret prezidenţial, adoptat la propunerea Mi-
nisterului educaţiei şi afacerilor religioase în urma consultărilor cu arhiepiscopii locali
şi cu aprobarea Sfântului Sinod Permanent (articolul 39 (3)).
Deciziile consiliilor mănăstirilor au un caracter preparatoriu în realitate, având
efect doar după aprobarea lor de către o autoritate bisericească superioară. Doar
actele acesteia din urmă pot constitui obiectului unui recurs în anulare.
Sfântul Sinod al Ierarhilor, autoritatea supremă bisericească, are puterea de a
gestiona organizarea şi administrarea internă a bisericii şi mănăstirilor; examinează
deciziile Sfântului Sinod Permanent, a arhiepiscopilor şi a altor entităţi legale biseri-
ceşti, incluzând mănăstirile (articolul 4 (e) şi (g)), asupra cărora statul nu exercită nici
o putere de control. Persoanele juridice ecleziastice, care formează Biserica Greacă,
în sensul larg al cuvântului constituie o entitate distinctă de administraţie şi se bucură
de o autonomie completă.
16. Mănăstirea Ano Xenia a fost fondată în secolul IX pe Muntele Othris din
Saloni. Posesiile sale includ 278,70 ha de păduri ce împrejmuiesc clădirile mănăstirii,
livezi de măslini, podgorii şi alte terenuri agricole cu clădiri aferente şi o casă şi apar-
tamente în Volos. Mănăstirea şi-a estimat valoarea reală a proprietăţii la mai mult de
180 milioane drahme (GRD).
2. Sfânta Mănăstire Ossios Loukas
17. Fondată în anul 947 în provincia Boeotia, mănăstirea Ossios Loukas a fost
un important centru cultural pe parcursul perioadei bizantine. Complexul mănăstirii şi
mozaica sa sunt considerate opere importante ale artei bizantine. Proprietatea imo-
biliară a mănăstirii include un hotel în Atena, o fermă şi câteva parcele de păşune în
jurul mănăstirii. Un decret ministerial din 25 ianuarie 1933 conţinea o listă detaliată a
acestor proprietăţi. Mănăstirea şi-a estimat valoarea proprietăţii exploatate comercial
la mai mult de 130 milioane GRD, excluzând toate clădirile ce-i aparţin şi tezaurul,
precum şi terenul agricol aferent.
3. Sfânta Mănăstire Agia Lavra Kalavriton
686
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
687
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
688
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
o legitimare activă şi pasivă, fie că aceste bunuri se referă, potrivit legislaţiei în vigoare, la categoria
„proprietate destinată conservării” sau „proprietate destinată realizării”.
…
3. … condiţiile şi procedurile ce determină vânzarea, arendarea, acordarea dreptului de folosinţă şi uti-
lizarea de către ODEP … a proprietăţii mobile şi imobile a mănăstirilor, precum şi orice altă chestiune
legată de administrarea şi gestionarea acestor bunuri, vor fi reglementate printr-un decret prezidenţial,
adoptat la propunerea Ministerului educaţiei şi afacerilor religioase, Ministerului economiei şi Minis-
terului agriculturii. Acelaşi decret ar putea autoriza alte structuri administrative să determine detaliile
implementării sale printr-o decizie reglementativă. În cazul specific de vânzare a proprietăţii imobile ur-
bane, aparţinând mănăstirilor, sau acordarea oricăror drepturi asupra acestor proprietăţi, este necesar
acordul prealabil al mănăstirii respective, lipsa acestuia implicând nulitatea contractului.
Articolul 2
1. Dreptul de folosinţă asupra oricărei proprietăţi imobiliare a mănăstirilor care, odată cu intrarea în
vigoare a prezentei legi, este în proprietatea sau în posesia [ODEP], sau a Sfintelor Mănăstiri sau
terţilor poate fi cedat doar de către ODEP …, în scopul utilizării şi exploatării…, preferabil fermieri-
lor care deja sunt membri ai cooperativelor agricole sau vor deveni membri ai acestor cooperative
graţie pământului oferit, sau cooperativelor agricole şi structurilor publice. În schimbul unei astfel
de concesiuni, ODEP va achita respectivei mănăstiri 5% din venitul brut al concesiunii, pentru
necesităţile mănăstirii.
În sensul prezentei dispoziţii, sunt considerate drept proprietăţi imobile: terenurile agricole şi terenuri-
le ce pot fi prelucrate agricol, zonele forestiere, păşunile, carierele, minele şi gospodăriile piscicole.
2. În termen de şase luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, ODEP … poate, transfera statului
grec, prin contractul semnat de către acesta ca reprezentant al Sfintelor Mănăstiri, pe de o parte, şi
de către Ministerul educaţiei şi afacerilor religioase, Ministerul economiei şi ministerul agriculturii ca
reprezentanţi ai statului grec, pe de altă parte, dreptul de proprietate asupra imobilelor mănăstirilor,
împreună cu terenurile aferente, precum era inclus în planul de dezvoltare urbană de după 1952.
Astfel de transfer al proprietăţii în favoarea statului nu va aduce atingere validităţii unei concesiuni
de folosire, făcută în corespundere cu condiţiile enunţate la paragraful precedent, exceptând nece-
sitatea plăţii procentuale a beneficiului, care va fi transferată persoanei juridice în conformitate cu
prevederile articolului 9 din prezenta lege şi va fi utilizată în scopuri educaţionale. Până la crearea
persoanei juridice respective, procentul urmează a fi transferat pe un cont special al Băncii greceşti
pe numele Ministerului educaţiei şi afacerilor religioase.
3. Proprietatea imobiliară, aparţinând Sfintelor Mănăstiri şi destinată exclusiv pentru cultivarea de
către călugări, constituie o excepţie a acestui articol; proprietatea respectivă trebuie să fie delimita-
tă pentru fiecare mănăstire în parte, în corespundere cu numărul călugărilor rezidenţi şi în contextul
cerinţelor protecţiei mediului ambiant. Terenurile prevăzute pentru taberele de odihnă a copiilor sau
pentru a satisface necesităţile altor instituţii bisericeşti trebuie, de asemenea, să fie subiectul unor
astfel de excepţii.
Această proprietate trebuie să fie delimitată printr-o decizie a Ministerului educaţiei şi afacerilor
religioase, Ministerul agriculturii şi Ministerului activităţii publice şi mediului, în urma consultărilor
cu ODEP … în corespundere cu necesităţile fiecărei mănăstiri în parte, fiecărei tabere de odihnă a
copiilor şi fiecărei instituţii bisericeşti.
Articolul 3
1. În cazul în care timp de şase luni, prevăzute de paragraful (2) al articolului 2, nu s-a înregistrat
nimic în acest sens, dreptul de proprietate asupra patrimoniului mănăstirilor trebuie să fie regle-
mentat în corespundere cu următoarele prevederi:
A. Proprietatea imobiliară, a cărei folosinţă sau posesie aparţine Sfintelor Mănăstiri la momentul
intrării în vigoare a prezentei legi va fi considerată drept proprietatea statului grec, indiferent de ma-
niera în care este administrată, gestionată sau exploatată, cu excepţia dacă dreptul de proprietate
a mănăstirii (a) va fi confirmat prin prezentarea titlurilor de proprietate înregistrate înaintea intrării în
vigoare a prezentei legi sau va fi înregistrat în termenul-limită de şase luni de la intrarea în vigoare
a prezentei legi sau (b) a fost recunoscut printr-o dispoziţie legală sau printr-o decizie judiciară defi-
nitivă în privinţa statului. Aceleaşi condiţii trebuie să fie aplicate şi faţă de clădirile, aflate în posesia
mănăstirilor, dar ocupate de către terţi.
689
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
B. Sfintele Mănăstiri şi „terţii” care utilizează şi se află în posesia proprietăţii imobile care a fost
declarată drept proprietatea statului în corespundere cu prevederile paragrafului anterior şi pro-
prietatea cărora nu a fost transmisă în favoarea statului conform dispoziţiilor articolului 2, trebuie
considerată ca fiind transferată din oficiu către statul grec. Toate formele de administrare, gesti-
onare şi exploatare asupra acestor imobile încetează, indiferent de categoria din care face parte
bunul potrivit legislaţiei în vigoare. Începând cu această dată statul trebuie să-şi exercite drepturile
derivate din dreptul de proprietate, folosirea şi posesia acestor bunuri, faţă de terţi, Sfintele Mă-
năstiri şi organismele împuternicite de gestionarea proprietăţii mănăstirilor. Ministerul agriculturii
urmează să recurgă la gestionarea proprietăţii respective în conformitate cu prevederile legale deja
în vigoare ale prezentei legi. Aceste modificări nu trebuie să afecteze valabilitatea unei concesiuni
a dreptului de folosinţă, acordate în temeiul prevederilor paragrafului (1) al articolului 2, exceptând
condiţia privind procentajul din veniturile care urmeză a fi transferate persoanei juridice prevăzute
la articolul 9, care vor orientate în scopul serviciului educaţiei naţionale…
2. În sensul prezentului articol, sunt considerate bunuri imobile terenurile agricole şi cele suscep-
tibile pentru prelucrare şi utilizare agricolă, zonele forestiere şi tufiş în general, păşunile şi carie-
rele, minele şi gospodăriile piscicole. Terenurile pentru construcţii la fel urmează a fi considerate
proprietate imobilă, chiar dacă intră în cadrul planului dezvoltării urbane cu condiţia că includerea
respectivă a avut loc după anul 1952.
3. Sfintelor Mănăstiri, care nu dispun de imobile suficiente, li se pot oferi fără contraechivalent
terenurile aflate deja în posesia lor în temeiul paragrafului (1) al prezentului articolul, dar exclu-
siv în scopuri agricole şi pentru prelucrare nemijlocită de către călugări. Astfel de terenuri trebuie
delimitate în conformitate cu numărul călugărilor rezidenţi şi prin prisma necesităţilor protecţiei
mediului ambiant. Această concesiune are loc într-un termen peremtoriu de un an de la expirarea
termenului prevăzut în paragraful (1) al prezentului articol ptrintr-un contract încheiat între stat …
pe de o parte, şi o persoană juridică împuternicită … de gestionarea proprietăţii mănăstirilor, pe
de altă parte.”
690
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
691
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
sau cu Carta Naţiunilor Unite … sau cu Actul Final de la Helsinki …, în condiţiile în care aceste
chestiuni nefiind legate de dogmă sau cult, sunt pur administrative şi nu se referă la instituţiile
de bază bisericeşti; astfel, acestea trebuie să fie reglementate de către legislaţia ordinară… În
plus, prevederile legii 1700/1987 nu afectează din punct de vedere material acele instituţii din
moment ce gestionarea proprietăţii mănăstirilor şi bisericii a fost deja transmisă către ODEP, a
cărei administraţie – constituit în prima sa componenţă potrivit legii 4684/1930 – a fost compusă,
în mare parte, din membri laici desemnaţi de către stat … Temeiul pentru invalidare a fost găsit
drept nevalabil şi va fi respins.
Totodată, unul din membrii Curţii şi-a exprimat următoarea opinie, la care s-a raliat unul dintre
asesori. Articolul 3 din Constituţie, care prevede că Biserica greacă va fi condusă de Sinodul Me-
tropolelor aservite, garantând nu doar autonomia bisericii în sensul că aceasta este gestionată de
către aleşii metropolelor, dar şi că aceasta are dreptul de a gestiona şi dispune, la propria discreţie
…, de proprietăţile mobile şi imobile care-i aparţin în ideea atingerii scopurilor sale non-profit, în
special stabilirea şi promovarea spiritului ortodox al membrilor săi. Viaţa monastică în comunităţile
călugăreşti, care este o parte esenţială a Bisericii … şi care, indiferent de statutul său de subiect
de drept public, derivă, precum însuşi Biserica, dintr-un domeniu din afara jurisdicţiei statului, con-
stituind un mod fundamental de cult al divinităţii sacre. Privarea tuturor mănăstirilor de gestionarea
şi reprezentarea tuturor proprietăţilor curente şi viitoare … şi transmiterea acestor drepturi către
ODEP fără acordul mănăstirilor … este, prin urmare, o constrângere inacceptabilă a autonomiei lor
şi a celei bisericeşti … Aceste prevederi presupun, în primul rând, o încălcare a articolului precitat
din Constituţie, care nu permite modificarea instituţiilor administrative a Bisericii în măsura în care
să fie afectată autonomia sa, şi, în al doilea rând, împiedică serios exercitarea cultului în cadrul
mănăstirilor, din moment ce împiedică exercitarea „fără restricţii” al cultului monastic, precum este
garantată în articolul 13, alin. 2 din Constituţie. În cele din urmă, trebuie remarcat că din anul 1953
ODEP a fost condus de o administraţie, majoritatea membrilor căreia erau desemnaţi de către
Arhiepiscopul de Atena…; jurisprudenţa contrară invocată de opinia majoritară se referă la cazuri
izolate şi specifice şi nu la ansamblul patrimoniului monastic. Minoritatea consideră, respectiv,
temeiurile pentru declararea nulităţii actelor examinate drept bine argumentate.
Reclamanţii susţineau, de asemenea, că prevederile legii 1700/1987, prin care ODEP a fost man-
datat cu administrarea, gestionarea şi reprezentarea patrimoniului monastic, o entitate separată
de biserică şi necontrolată de aceasta, şi prin care se autorizează transferul acestui patrimoniu
către stat fără careva compensaţii, este în contradicţie cu articolul 17 şi 7 alin. 3 (a) din Constituţie,
deoarece ele impun o înstrăinare inacceptabilă a acestui patrimoniu, privează Sfintele Mănăstiri de
proprietăţile sale şi introduc limitări neconstituţionale acestor drepturi de proprietate.
Articolul 7 alin. 3 (a) din Constituţie interzice orice confiscare generală. Articolul 17 … prevede că pro-
prietatea se află sub protecţia statului, dar drepturile ce derivă din aceasta nu trebuie să fie exercitate
în detrimentul interesului public… Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât pentru o cauză
de utilitate publică, probată în mod corespunzător, în cazurile şi potrivit procedurii prevăzute de lege
şi contra unei compensaţii prealabile şi complete… Această ultimă prevedere constituţională interzice
orice privare de proprietate care nu satisface condiţiile precitate; cu toate acestea nimic nu împiedică
legislatorul să prevadă restricţii aduse dreptului de proprietate în temeiul unor criterii obiective şi în
interesul general, cu condiţia că astfel de restricţii nu-l vor anula sau face inoperant…
În opinia majorităţii Curţii, dispoziţiile legii 1700/1987, … care prevăd transferul către statul grec a
proprietăţii asupra şi altor bunuri imobile posedate de Sfintele Mănăstiri fără titlu legal de propri-
etate, nu contravin prevederilor articolului 17 din Constituţie şi nu privează Sfintele Mănăstiri de
proprietatea lor; legea, de fapt, presupune că aceste proprietăţi imobile nu le aparţine. Mai mult
ca atât, prevederile referitoare la vânzarea proprietăţilor imobile urbane ale Sfintelor Mănăstiri sau
acordarea dreptului de folosinţă asupra acestora prin deciziile ODEP … nu încalcă dreptul mă-
năstirilor la proprietate, pornind de la faptul că implementarea acestor prevederi legale constituie
subiectul unui acord al Sfintelor Mănăstiri care deţin proprietate imobilă, în caz contrar contractul
nu este valabil. În cele din urmă, prevederile referitoare la … utilizarea de către ODEP a proprietăţii
imobile urbane şi a minelor, carierelor şi gospodăriilor piscicole ce aparţin Sfintelor Mănăstiri sau al-
tor instituţii bisericeşti şi cele referitoare la gestionarea şi reprezentarea … proprietăţii agricole … şi
utilizarea actuală sau viitoare a proprietăţii imobile urbane nu presupune privare de proprietate din
moment ce această proprietate rămâne în mâinile Sfintelor Mănăstiri şi, în orice caz, beneficiile din
urma gestionării de către ODEP a acestor proprietăţi sunt utilizate în scopuri eclesiastice…; preve-
derile ce limitează drepturile constituţionale la proprietate sunt elaborate pentru a servi în acelaşi
timp intereselor mănăstirilor şi interesul public. În consecinţă, motivul nulităţii, precum şi plângerile
692
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
privind articolele 12 alin. 5 şi 6 şi articolul 20 alin. 1 din Constituţie şi articolul 1 din Protocolul de la
Paris din 20 martie 1952 (P1-1) …, sunt considerate neîntemeiate şi urmează a fi respinse…
Doi membri ai Curţii, la care s-a raliat unul dintre asesori, au formulat următoarea opinie. Transferul
către ODEP a dreptului de administrare, gestionare şi reprezentare a totalităţii proprietăţii mănăstirilor
în termenii sus-menţionaţi, precum şi în conformitate cu prevederile legii în vigoare (articolul 1 (3) din
legea 1700/1987), nu presupune careva limitare a dreptului la proprietate, garantat de Constituţie,
dar aduce atingere inacceptabilă şi fără compensaţii complete substanţei dreptului de proprietate.
Aceasta este cu atât mai evident, cu cât unica posibilitate oferită mănăstirilor reprezintă manifestarea
îngrijorării sau obiectării privind vinderea proprietăţii lor urbane sau oferirii dreptului la folosinţă asupra
acestora de către ODEP, fără puterea de a decide acest subiect ele însele: o astfel de decizie apar-
ţine în exclusivitate ODEP, care se pronunţă independent, fără a se consulta cu mănăstirile, asupra
vânzării terenurilor agricole şi „utilizării prezente şi viitoare” a proprietăţilor lor imobile, prevăzute de
articolul 7 din legea 1700/1987. În ceea ce priveşte bunurile mobile ale mănăstirilor, unele dintre care
sunt foarte scumpe (icoane din muzeele mănăstirilor, relicve preţioase, acţiuni etc.), acestea sunt
gestionate de ODEP fără oricare restricţie în general. În plus, trebuie de remarcat faptul că legea
1700/1987 nu specifică cum vor fi repartizate veniturile de la utilizarea proprietăţilor mănăstirilor; pe
de altă parte, după cum reiese din articolul 2 (2), 3 (1) (B) şi 9 din legea 1700/1987 beneficiile statului
în urma „utilizării sau concesionării proprietăţii bisericeşti” va fi transferată către o entitate de drept
privat, constituită în temeiul articolului 9 care nu are careva obiective ecleziastice. Prevederile legii
1700/1987 sunt, prin urmare, în totalitate contrare nu doar articolului 17 din Constituţie, dar şi …
prevederilor Convenţiei de la Roma (articolul 1 din Protocol) şi tratatului de constituire a Comunităţii
Economice Europene, care-i incumbă statului grec responsabilităţi internaţionale. Prin urmare, mino-
ritatea consideră acest temei al nulităţii ca fiind perfect valabil.
…
În ceea ce priveşte plângerea potrivit căreia prevederile legii 1700/1987 vine în contradicţie cu artico-
lul 4 alin. 1 din Constituţie, deoarece stabilesc discriminarea dintre Biserica Ortodoxă Greacă şi Sfin-
tele Mănăstiri ce cad sub incidenţa Patriarhatului Ecumenic şi chiar a Patriarhului Ecumenic însuşi, a
Patriarhatului Alexandriei, Ierusalimului, a Sfântului Mormânt al Mănăstirii din Sinai şi a mănăstirilor
altor patriarhii şi religii, ea nu este suficient de argumentată din moment ce Biserica Ortodoxă Greacă,
ca instrument şi expresie a religiei dominante în corespundere cu articolul 3 alin. 1 din Constituţie, nu
se situează pe aceeaşi poziţie cu alte biserici ortodoxe şi alte patriarhii sau religii, astfel precum este
prevăzut în principiile constituţionale de tratament echitabil în situaţii juridice comparabile.
…
În plus, se consideră că prevederile Legii 1700/1987 vin în contradicţie cu articolul 5 alin. 1 din
Constituţie prin care cetăţenii ortodocşi, care doresc să susţină financiar mănăstirile, nu-şi pot
exercita voinţa atât timp cât, contrar voinţe lor, gestionarea donaţiilor intră nu în competenţa directă
a mănăstirilor, ci în cea a ODEP.
Pe de altă parte, considerăm că aceste prevederi încalcă libertatea individuală a religiei a călugări-
lor comunităţilor monastice şi a celor care ar fi dorit la finalul vieţii lor să-şi doneze economiile mă-
năstirilor. Prima parte a plângerii este nefondată din moment ce dreptul individual a liberei dezvol-
tări a personalităţii, garantat de articolul 5 alin. 1 din Constituţie, nu reprezintă un drept absolut; el
constituie subiectul restricţiilor prevăzute în Constituţie şi în legislaţia în vigoare. În speţă restricţiile
ce derivă din prevederile sus-menţionate ale legii 1700/1987 … nu vin în contradicţie cu articolul 5
alin. 1 din Constituţie. Motivul, prin urmare, nu este întemeiat nici în ceea ce priveşte cea de-a doua
parte a plângerii, referindu-se, în mod vag, la un prejudiciu eventual şi viitor al reclamanţilor.
…”
693
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
32. Promulgarea legii 1700/1987 a provocat o reacţie imediată din partea Bise-
ricii Greceşti. În ideea aplanării situaţiei create, Guvernul şi Sfântul Sinod al Ierarhilor
s-au întrunit într-o serie de şedinţe şi au ajuns la un acord, prin care, prin intermediul
unui acord ulterior, se va transfera o parte din proprietatea lor către stat. O condiţie
esenţială a acordului preliminar a constituit faptul că Biserica Greacă va căuta să ob-
ţină de la consiliile mănăstirilor depline puteri pentru a semna acordul ulterior.
33. La 11 mai 1988 Sfântul Sinod Permanent a semnat următorul acord cu
statul, prin care 149 de mănăstiri, inclusiv cele reclamante precum Asomaton Petraki,
Ossios Loukas şi Phlamourion Volou, au transferat proprietăţile lor agricole şi fores-
tiere către stat; 47 de mănăstiri au declarat că ele nu sunt afectate de acel acord,
deoarece nu dispun de careva proprietate substanţială de acest gen. Parlamentul a
ratificat acest acord prin articolul 1 din legea 1811/1988, articolul 2 (3) al căruia pre-
vede: „La publicarea acestei legi, gestionarea proprietăţii urbane a Sfintelor Mănăstiri,
care nu sunt parte la acord, urmează a fi transmisă la Sfântul Sinod Permanent al Bi-
sericii Greceşti. Prevederile legii 1700/1987 urmează a fi aplicate faţă de proprietăţile
rămase ale mănăstirilor”.
Articolul 2 (1) prevede că mănăstirile care nu sunt parte la acord pot adera la
acesta în termen de un an, care poate fi prelungit, de la data intrării în vigoare a legii;
totuşi, acest termen nu suspendă aplicarea legii 1700/1987.
34. Potrivit articolului 2 al acordului, mănăstirile ce sunt parte la acesta vor ceda
statului toate proprietăţile lor agricole şi forestiere, cu excepţia terenurilor ce încon-
joară mănăstirile în raza de 200 metri; urmează a fi cerută opinia mănăstirilor înainte
de a instala şi opera careva construcţii în vecinătatea lor de genul restaurante sau
oficii de business. În plus, mănăstirile sunt autorizate să menţină proporţia proprietăţii
lor real-originare, indicându-se că aria totală a terenului menţinut nu trebuie să depă-
şească limita de 500.000 m2 de păduri sau 200.000 m2 de pământ agricol, şi 20% din
terenurile „utilizat în scopuri turistice”; Bisericii Greceşti i s-a alocat 40% din terenurile
incluse în planul dezvoltării urbane de după 1952. În cele din urmă, terenurile deţinute
de mănăstiri, în temeiul unui titlu legal de proprietate sau succesoral şi testamentar,
sau de donaţie, fac excepţie de la transferul către stat.
Au fost constituite comisii speciale în cadrul fiecărei prefecturi printr-o decizie a
Prefectului pentru a determina care teren va fi transferat la stat şi care va fi menţinut
de mănăstiri.
În schimbul transferurilor către stat a proprietăţilor, statul s-a angajat să achite
salariul pentru 85 de preoţi şi să aloce pentru susţinerea financiară a mănăstirilor
contractante 1% din creditele bugetare destinate Bisericii (articolul 4).
35. Potrivit articolului 3 al acordului, ODEP va fi dizolvat odată cu definitivarea
operaţiunilor de transfer al proprietăţii; de fapt, ODEP a fost dizolvat imediat după ra-
tificarea de către Parlament a acordului respectiv, iar membrii ODEP au fost reparti-
zaţi în alte structuri administrative în conformitate cu prevederile articolului 3 din le-
gea 1811/1988. Gestionarea proprietăţii urbane şi a unei părţi a proprietăţii forestiere
şi agricole, rămase în proprietatea mănăstirilor parte la acord, rămăsese în gestiunea
nemijlocită a mănăstirilor proprietare, deoarece Biserica Greacă, preluând drepturile şi
694
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
695
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
dacă deplinele puteri au fost depăşite, din moment ce reclamantul nu a precizat dacă
comitetul competent şi-a îndeplinit misiunea.
În cele din urmă, acordul în cauză a fost un acord oneros, deoarece statul se anga-
ja să susţină financiar mănăstirile părţi la acord prin transferul în folosul lor a unui procent
din creditele bugetare destinate Bisericii şi să suporte remunerarea a 85 de preoţi.
D. Implementarea legilor nrr. 1700/1987 şi 1811/1988
39. Într-o circulară din 5 ianuarie 1989 Ministerul agriculturii a cerut prefectu-
rilor să recurgă la constituirea comitetelor, prevăzute în articolul 2 al acordului din 11
mai 1988 (paragraful 34 supra). Nu au fost întreprinse acţiuni în vederea definitivării
acestei indicaţii.
O altă circulară, din 20 februarie 1989, atrage atenţia autorităţilor asupra fap-
tului că dreptul de proprietate asupra proprietăţilor imobile ale mănăstirilor parte la
acord a fost transferat la stat în temeiul prevederilor legii 1700/1987. Circulara de
asemenea reaminteşte autorităţilor despre posibilitatea transferului acestei proprietăţi
cooperativelor agricole şi aplicarea procedurilor prevăzute de articolul 4 din legea
1700/1987 (paragraful 26 supra).
40. În practică, operaţiunile de transfer – în special cele ce urmau să determi-
ne care proprietate trebuia transferată la stat în temeiul legii 1811/1988 – nu au fost
definitivate.
41. În faţa Comisiei şi Curţii, mănăstirile reclamante s-au referit la o serie de
hotărâri ale instanţelor naţionale care suspendau procedura angajată de mănăstirile
nereclamante (deciziile nr. 455/1987 a Tribunalului de mare instanţă din Ioannina şi
nr. 175/1988 a Tribunalului de mare instanţă din Chalcis) şi declara inadmisibil recur-
sul unei alteia (decizia nr. 335/1987 a Tribunalului de mare instanţă din Lasithi) pe
motiv că aceste mănăstiri nu mai aveau calitatea de a acţiona începând cu intrarea
în vigoare a legii 1700/1987. În particular, procedurile în cadrul cărora au fost decla-
rate inadmisibile acţiunile mănăstirilor nereclamante de recunoaştere a proprietăţii, în
opinia lor, se bazau pe faptul că acestea dispuneau de posesii neînsemnate şi con-
flictuale; Tribunalul de mare instanţă din Patras (decizia nr. 35/1991) de asemenea
a concluzionat că dreptul asupra proprietăţii, posesia şi utilizarea terenului discutat,
a fost transferat automat către stat în temeiul articolului 3 (1) (A) şi (B) din legea
1700/1987 şi a subliniat că mănăstirea respectivă nu era una dintre cele semnatare
ale acordului din 11 mai 1988.
42. Într-o scrisoare din 7 februarie 1992, Ministerul agriculturii a răspuns la so-
licitarea Agentului Guvernamental de a obţine informaţia cu privire la aplicarea legilor
nr. 1700/1987 şi nr. 1811/1988 în următorii termeni:
„… Legile nr. 1700/1987 şi nr. 1811/1988, care reglementează chestiunea proprietăţii bisericeşti,
nu au putut fi aplicate, deoarece procedurile stabilite în ele privind transferul către stat a terenurilor
care nu aparţineau mănăstirilor, precum şi delimitarea celora care urmează să rămână în posesia
mănăstirilor, nu au devenit executorii … Problema a apărut odată cu gestionarea terenurilor fores-
tiere ale mănăstirilor…, deoarece procedurile prin care statul prelua dreptul de proprietate nu au
fost reglementate în lege … şi de asemenea din cauza dezacordului dintre stat şi Sfintele Mănăstiri
privind interpretarea legilor discutate …. Din documentul nr. 147224/21.12.1991 al Departamentu-
696
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
lui dezvoltării regionale al Ministerului nostru … şi din faptul că Ministerul educaţiei şi afacerilor reli-
gioase a creat o echipă pentru a studia problema proprietăţii bisericeşti, rezultă că statul intenţiona
să reexamineze chestiune în scopul de a o soluţiona”.
697
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
46. În memoriile sale Guvernul solicita Curţii să „respingă ambele cereri ale
Sfintelor Mănăstiri in corpore”.
47. Mănăstirile reclamante solicitau Curţii
„ … să declare că prevederile legilor nr. 1700/1987 şi nr. 1811/1988 şi a actelor subsecvente ale
Republicii Elene sunt contrare articolului 1 din Protocolul nr. 1 (P1-1), articolul 6 şi, cu titlu subsidiar,
articolelor 13, 14, 9 şi 11 din Convenţie;
… să declare că încălcările sus-menţionate au fost faţă de ansamblul reclamanţilor; şi
… să acorde o compensaţie …
ÎN DREPT
Nota Grefei
1
Pentru raţiuni practice el nu va figura decât în ediţia imprimată (volumul 301-A al Seriei A a publicaţiilor
Curţii), dar este posibil de a face rost de el pe lângă grefă.
698
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
că superioară înainte de a intra în vigoare. În cele din urmă, nu era decisiv faptul că
mănăstirile aveau personalitate juridică distinctă de cea a Bisericii; este recunoscută
posibilitatea de angajare a răspunderii internaţionale a unui stat pentru acţiunile comi-
se de entităţile juridice distincte de acesta.
49. După cum Comisia a constatat în decizia sa de admisibilitate, Curtea a
notat că mănăstirile reclamante nu exercită funcţii guvernamentale. Articolul 39 (1) a
Cartei statutare a Bisericii Greceşti descrie mănăstirile ca instituţii religioase ascetice
(paragraful 15 supra). Obiectivele lor – în mod esenţial eclesiastice şi spirituale, dar
totodată culturale şi sociale în unele cazuri – nu sunt de genul celor ce le-ar pune pe
picior de egalitate cu organizaţiile guvernamentale, constituite în scopurile adminis-
traţiei publice. Clasificarea lor ca entităţi de drept public poate fi interpretată doar prin
faptul că cadrul juridic naţional, luând în consideraţie relaţiile specifice dintre mănăs-
tiri şi stat, dorea să li se atribuie aceeaşi protecţie juridică în raporturile lor cu terţi,
acordată altor entităţi de drept public. În plus, puterea consiliilor mănăstirilor constă în
elaborarea regulilor referitoare la organizarea şi promovarea vieţii spirituale şi admi-
nistrarea internă a fiecărei mănăstiri (articolul 39 (4) – paragraful 15 supra).
Mănăstirile cad sub incidenţa supervizării spirituale din partea arhiepiscopului
(articolul 39 (2)) şi nu sub controlul statului, respectiv fiind entităţi distincte de cele ale
statului, de care sunt total independente.
Mănăstirile reclamante trebuie să fie tratate, prin urmare, ca organizaţii negu-
vernamentale în sensul articolului 25 (art. 25) din Convenţie.
B. Epuizarea căilor de recurs interne
50. În cel de-al doilea rând, Guvernul susţine că mănăstirile reclamante nu au
epuizat căile de recurs interne în câteva ocazii; nici o instanţă naţională nu a dat curs
procedurilor de examinare a plângerilor privind presupusele încălcări ale drepturilor lor.
Într-un mod general, Guvernul pretinde că imposibilitatea în dreptul grecesc de
a anula direct o dispoziţie care ar fi neconstituţională nu afectează deloc eficacitatea
protecţiei judiciare oferite reclamanţilor de sistemul juridic grecesc; controlul prealabil
pe care îl exercită din oficiu curţile şi tribunalele greceşti conduce la neaplicarea unei
legi considerate ca fiind neconstituţională. Raţiunile referitoare la constituţionalitatea
legii nr. 1700/1987 din 7 decembrie 1987 ce a fost concluzionată în decizia Curţii
Administrative Supreme (paragraful 31 supra) au fost combătute, neavând forţa res
judiciata şi nu au influenţat alte instanţe ce s-ar fi putut confrunta cu examinarea
dosarelor similare; doar Curtea Supremă Specială ar fi putut oferi o decizie finală în
acest sens în cazul în care ambele curţi supreme ale ţării ar fi ajuns la concluzii diferite
(articolul 100 alin. 1 (e) din Constituţie din 1975).
În special, Guvernul declarase că legea nr. 1700/1987 nu intra în vigoare până
la luarea deciziei concrete de către ODEP referitoare la gestionarea acelor proprietăţi
ale mănăstirilor sau privind reprezentarea mănăstirilor în chestiuni ce vizau proprie-
tăţile lor. Mănăstirile reclamante ar fi avut atunci o serie de remedii efective valabile:
posibilitatea depunerii cererilor pentru revizuirea judiciară a deciziilor administrative
ce urmau a fi luate în vederea implementării legii 1700/1987 (articolele 1 (3), 2 (3), 4
699
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
(9), 7 (2) şi 8 (1) şi (2)) – ceea ce mănăstirile au şi făcut combatând legalitatea decre-
tului prin care se desemna structura administrativă a ODEP (paragrafele 25, 27 şi 30
supra) – sau a deciziilor manageriale ale ODEP; o acţiune în faţa jurisdicţiilor civile
(articolul 72 din Codul de procedură civilă) pentru a obţine dreptul lor exclusiv asupra
gestionării şi reprezentării proprietăţii lor recunoscute juridic; şi recursurile oferite de
prevederile articolului 4 (4) din legea 1700/1987 (paragraful 26 supra).
51. Curtea a notat că şi subiectul abordat la Curtea Administrativă Supremă l-a
constituit lipsa împuternicirilor legale ale membrilor structurii administrative a ODEP şi
că Curtea respectivă a găsit prevederile legii 1700/1987 drept compatibile cu articolul
17 din Constituţie şi cu prevederile Convenţiei Europene (paragraful 31 supra). Au
fost făcute declaraţii ale judecătorilor uneia din cele mai înalte instanţe ale ţării; în con-
ţinutul său hotărârea din 7 decembrie 1987 o mare parte este consacrată motivaţiei.
Astfel de declaraţii, chiar şi prin prisma faptului că nu toate raţiunile invocate au fost
corespunzător examinate, limitează substanţial perspectivele de succes ale oricărui
alt apel eventual al mănăstirilor reclamante.
În ceea ce priveşte posibilităţile invocate de Guvern, Curtea a observat că une-
le dintre acestea se referă la prevederile ce urmau să fie materializate abia după
dizolvarea ODEP sau în cadrul aranjamentelor speciale pentru implementarea legii
1700/1987. În acest context, Curtea a remarcat că singurul remediu pe care-l solicită
articolul 26 (art. 26) din Convenţie constă în încălcarea propriu-zisă şi capacitatea de
redresare a pretenţiilor reclamanţilor (a se vedea în special hotărârea Airey contra
Irlandei din 9 octombrie 1979, Seria A, nr. 32, p. 11, alin. 19). În cele din urmă, ac-
ţiunile prevăzute de articolul 4 (4) şi (7) presupun că mănăstirile reclamante au fost
deposedate de proprietăţile lor sau că fusese emis un ordin de expulzare; după cum
acesta nu este cazul speţei la data adoptării prezentei hotărâri, ele nu sunt luate în
considerare.
Prin urmare, excepţia trebuie respinsă.
52. Mănăstirile reclamante s-au plâns de transferul unei părţi a proprietăţii lor
reale în folosul statului şi de gestionarea acesteia de către ODEP şi ulterior de către
Biserica Greacă în conformitate cu legea nrr. 1700/1987 şi 1811/1988. Ele au invocat
articolul 1 din Protocolul 1 (P1-1) care prevede:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor potrivit interesului general sau pentru a asigura
plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”
A. Remarcile preliminare
700
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
701
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
unor condiţii. Cea de-a treilea, conţinută în al doilea alineat, recunoaşte că Statele
Contractante sunt abilitate, printre altele, să reglementeze folosinţa bunurilor potrivit
interesului general. A doua şi a treia regulă, care se referă în particular la ingerinţa
în dreptul de a beneficia liber de dreptul la proprietate, urmează a fi interpretate în
lumina principiului consacrat în prima regulă.
57. Guvernul susţine că plângerile mănăstirilor reclamante care nu sunt parte la
acordul din 11 mai 1988 – Ano Xenia, Agia Lavra Kalavriton, Metamorphosis Sotiros,
Chryssoleontissa Eginis şi Mega Spileo Kalavriton – se referă la încălcări iluzorii a
dreptului garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 (P1-1), din moment ce prevederile
legii nr. 1700/1987, în special articolul 3, nu au fost suficiente pentru privarea acestor
mănăstiri prin forţa legii de dreptul lor asupra proprietăţii discutate sau să transfere
către stat posesia sau folosinţa proprietăţii respective.
El se referă la articolul 3 (1) (A) şi, în particular, asupra termenului „urmează a
fi considerat drept proprietatea … statului”, care, potrivit lui, oferă articolului respectiv
un subînţeles special. El susţine că în realitate prevederea aceasta crea mai curând
o prezumţie a deţinerii proprietăţii, o ficţiune juridică care putea fi uşor combătută prin
demonstrarea contrariului. Expresia „considerată a fi proprietatea … statului” nu în-
seamnă că statul de fapt a preluat dreptul de proprietate asupra proprietăţii relevante;
această chestiune rămâne pendinte până la stabilirea satisfăcătoare în plan juridic
a drepturilor invocate de mănăstiri. Concluzia ce derivă dintr-o astfel de abordare
directă a fost confirmată de contextul prevederii, în special protecţia juridică oferită
mănăstirilor de articolul 4 (4) şi (7) din legea nr. 1700/1987, care le permite mănăsti-
rilor să-şi demonstreze dreptul la proprietate prin prezentarea dovezilor concludente
în faţa autorităţilor imparţiale, mai exact în faţa tribunalelor. În plus, statului îi aparţine
obligaţia de a căuta modalităţi şi metode relevante pentru determinarea situaţiilor juri-
dice dubioase în ceea ce priveşte dreptul asupra proprietăţii şi să stabilească proce-
dura în acest scop.
58. Curtea consideră că prin crearea prezumţiei dreptului statului asupra pro-
prietăţii discutate, articolul 3 (1) (A) operează o modificare a sarcinii probaţiunii care
este pusă în continuare în sarcina mănăstirilor reclamante, care pot să-şi apere
proprietatea asupra terenurilor în discuţie doar prin prezentarea actelor corespun-
zătoare adecvat înregistrate, a titlurilor de proprietate, a dispoziţiilor legale sau a
deciziilor finale ale instanţelor în acţiunile demarate împotriva statului. Articolul 3
(1) (A), combinat cu articolul 1 (1), privează mănăstirile reclamante de posibilitatea
de a invoca, în ideea aducerii probei contrare, toate mijloacele de achiziţionare a
proprietăţii prevăzute în legislaţia greacă, în temeiul cărora mănăstirile reclamante
şi-au dobândit patrimoniul, în special uzucapiunea şi chiar decizie judiciară definiti-
vă împotriva persoanelor private. Această concluzie este susţinută de Tribunalul de
mare instanţă din Patras în decizia sa în cauza nr. 35/1991 (paragraful 41 supra),
care se referea la mănăstirea nereclamantă, dar reflectă foarte bine consecinţele
intrării în vigoare a articolului 3.
59. Potrivit memoriilor prezentate de Guvern, unele loturi de pământ în realitate
aparţin statului, iar mănăstirile reclamante au ocupat terenurile respective. Curtea Ad-
702
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
703
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
704
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
705
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
În depoziţiile sale scrise ele susţineau că articolul 1 (1) din legea 1700/1987
i-a privat de dreptul de a sesiza o instanţă pentru a examina, pentru început, orice
contestare referitoare la gestionarea proprietăţii rămase în proprietatea lor şi, ul-
terior, orice litigiu privind fixarea compensaţiilor pentru exproprierea unei părţi din
proprietatea lor.
80. Precum concluzionase Curtea în hotărârea sa Golberg contra Regatului
Unit din 21 februarie 1975, articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) „prevede „dreptul la instanţă”,
706
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
din care dreptul de acces, nefiind altceva decât dreptul de a demara o procedură în
instanţă în cauze civile, reprezintă un aspect” (Seria A, nr. 18, p. 18, alin. 36). Artico-
lul 6 alin. 1 (art. 6-1) „poate [astfel] fi invocat de către oricine consideră drept ilegală
ingerinţa în exercitarea drepturilor sale (civile) şi se plânge de faptul că nu a fost în
posibilitatea de a apela la o instanţă în conformitate cu cerinţele prevăzute de articolul
6 alin. 1 (art. 6-1)” (a se vedea hotărârea Le Compte, Van Leuven şi De Meyere con-
tra Belgiei din 23 iunie 1981, Seria A, nr. 43, p. 20, alin. 44). În acest context, dreptul
la proprietate este indubitabil un „drept civil” (a se vedea, printre altele, hotărârea
Sporrong şi Lonnroth precitată, p. 29, alin. 79). În acelaşi timp, „dreptul la instanţă”,
garantat de articolul 6 alin. 1 (art. 6-1), „se extinde doar asupra contestaţiilor privind
‚drepturile şi obligaţiile’ (civile) care pot fi considerate, cel puţin în baza temeiurilor so-
lide, drept recunoscute prin prisma legislaţiei naţionale; [articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) nu
asigură în sine „drepturilor şi obligaţiilor” (cu caracter civil) un conţinut material deter-
minat în ordinea juridică a Statelor Contractante” (a se vedea, printre altele, hotărârea
Lithgow ş.a. precitată, p. 70, alin. 192).
81. Prima plângere poate fi formulată doar de către mănăstirile care nu sunt
parte la acordul din 11 mai 1988. Mănăstirile contractante beneficiază în temeiul ar-
ticolului 5 al acordului (paragraful 35 supra), de calitatea de a acţiona orice litigiu
referitor la patrimoniul pe care îl păstrează.
Pe de altă parte, articolul 1 (1) din legea 1700/1987, potrivit căreia mănăstiri-
le, care nu sunt parte la acord, rămân sub gestionare şi în totalitate dependente de
Biserica Greacă în ceea ce priveşte apărarea proprietăţii lor, care nu sunt transferate
potrivit articolului 3.
82. Comisia considerase că sistemul adoptat fusese justificat; Biserica Greacă,
care a preluat după dizolvarea ODEP funcţiile de gestionare a respectivelor proprie-
tăţi, avea un interes evident ca ele să fie apărate în justiţie într-un mod adecvat.
Guvernul a fost de acord cu Comisia la acest subiect şi adăugase că remediile
prevăzute la paragrafele (4) şi (7) a articolului 4 - prevederile speciale ale cărora pre-
valează asupra clauzelor generale din articolul 1 (1) - oferă acestor mănăstiri cadrul
juridic necesar pentru apărarea dreptului lor la proprietate.
83. Curtea, de asemenea, a constatat că legislaţia greacă a investit mănăsti-
rile cu statutul de persoane juridice de drept public în ideea de a le oferi o protecţie
mai semnificativă (paragraful 49 supra). Curtea notase că la momentul când ODEP
- majoritatea membrilor consiliului de administrare al căruia erau desemnaţi de către
autorităţile bisericeşti - gestiona proprietatea mănăstirilor ce urma a fi realizată, mă-
năstirile aveau capacitatea de a întreprinde acţiuni judiciare.
Privind mănăstirile de orice posibilitate de a înainta în instanţă orice plângere
împotriva statului, terţilor părţi sau chiar Bisericii Greceşti privind dreptului său la pro-
prietate, sau intervenind în astfel de proceduri, articolul 1 (1) periclitează însuşi esen-
ţa „dreptului lor la un proces echitabil” (a se vedea hotărârea Philis contra Greciei din
27 august 1991, Seria A, nr. 209, p. 23, alin. 65; şi Fayed contra Regatului Unit din 21
septembrie 1994, Seria A, nr. 294-B, pp. 49-50, alin. 65).
707
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
84. Prin urmare, a avut loc o încălcare a prevederilor articolului 6 alin. 1 (art.
6-1) privind prima plângere a mănăstirilor reclamante, nesemnatare a acordului din
11 mai 1988.
85. În ceea ce priveşte cea de-a doua parte, Curtea, luând în consideraţie concluzi-
ile formulate la paragraful 78 supra, notează din nou că această acuzaţie poate fi înaintată
doar de către mănăstirile reclamante care nu sunt parte la acordul din 11 mai 1988.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, în principiu, articolul 6 alin. 1 (art. 6-1) garantează
dreptul de acces la instanţă pentru obţinerea unei decizii asupra contestaţiilor prin
prisma legislaţiei naţionale cu privire la valoarea compensaţiilor pentru exproprie-
rea proprietăţii (a se vedea, inter alia, hotărârea Lithgow ş.a. precitată, p. 70, alin.
192). Reclamanţii nu pot obţine nici un titlu compensatoriu din prevederile legii nr.
1700/1987, potrivit cărora se consideră că proprietarul terenurilor discutate nu sunt
mănăstirile (paragraful 31 supra). În lumina concluziilor făcute în temeiul articolului 1
din Protocolul nr. 1 (P1-1) în ceea ce priveşte absenţa compensaţiilor în prevederile
legii nr. 1700/1987 (paragraful 74 supra) şi concluziilor formulate la paragraful 84
supra, Curtea nu consideră necesar a examina în continuare această plângere în
temeiul articolului 6 alin. 1 (art. 6-1).
89. Mănăstirile reclamante au susţinut că, contrar articolului 13 (art. 13) din
Convenţie, ele nu au avut parte de un remediu efectiv în faţa autorităţilor naţionale,
pentru a se plânge de încălcarea drepturilor garantate de Convenţie.
708
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
91. Mănăstirile reclamante au invocat în cele din urmă articolul 14 (art. 14) din
Convenţie, care prevede:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată
fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice, origine
naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”
709
SFINTELE contra
LAWLESS MĂNĂSTIRI
IRLANDEI
contra GRECIEI
____________________________________________________________________________________
permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
710
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
5. Susţine că nu este necesar a examina cea de-a doua parte a plângerii mănăstirilor
reclamante în conformitate cu articolul 6 alin. 1 (art. 6-1), care nu sunt parte la
acordul din 11 mai 1988;
6. Susţine că nu a avut loc o încălcare a articolelor 9, 11 şi 13 (art. 9, art. 11, art. 13)
din Convenţie;
7. Susţine că nu a avut loc o încălcare a prevederilor articolului 14, combinat cu arti-
colele 6 alin. 1, 9 şi 11 din Convenţie şi articolul 1 din Protocolul nr. 1 (art. 14+6-1,
art. 14+9, art. 14+11, art. 14+P1-1) privind distincţia între mănăstirile reclamante,
care se subordonează Bisericii Greceşti, şi mănăstirile care sunt subordonate pa-
triarhiilor menţionate la paragraful 92;
8. Susţine că nu este necesară examinarea plângerii în temeiul articolului 14 din
Convenţie, combinat cu aceleaşi articole (art. 14+6-1, art. 14+9, art. 14+11, art.
14+P1-1) privind distincţia între mănăstirile reclamante care au semnat acordul din
11 mai 1988 şi cele care nu l-au semnat;
9. Susţine că statul reclamat va achita mănăstirilor reclamante care nu sunt parte la
acord suma de 8.400.000 GRD (opt milioane patru sute mii drahme), în termenul
de trei luni, pentru costuri şi cheltuieli;
10.Susţine că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 50 nu este tranşată în ceea
ce priveşte prejudiciul material;
Herbert Petzold
Grefier în funcţie
711
LAWLESS contra IRLANDEI
____________________________________________________________________________________
712
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
HOTĂRÂRE
19 decembrie 1994
Nota Grefei:
1
Cauza poartă numărul 34/1993/429/508. Primele două cifre indică numărul de ordin în anul introducerii,
iar ultimele trei - locul pe lista sesizărilor Curţii de la origine şi pe lista cererilor iniţiale (pe rolul Comisiei)
corespunzătoare.
2
Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoare a Protocolului 9 (P9)
şi, după această dată, doar cauzelor care vizează statele care nu sunt legate prin acest protocol (P9). El
corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.
713
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
PROCEDURA
714
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
A. Primul reclamant
715
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
716
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
B. Dreptul militar
17. Articolul 79 din Constituţia federală prevede obligaţiile generale ale forţelor
armate austriece.
18. La momentul faptelor, drepturile şi obligaţiile cadrelor militare erau regle-
mentate de articolele 44 şi 46 din Legea cu privire la forţele armate din 1978. Potrivit
acestui statut, soldaţii sunt obligaţi să susţină armata în îndeplinirea sarcinilor sale şi
să se abţină de la comiterea unor fapte care ar putea prejudicia reputaţia ei (articolul
44 paragraful 1). Ei au dreptul de a formula cereri şi plângeri, precum şi de a introdu-
ce recursuri (articolul 44 paragraful 4). Ei se bucură de aceleaşi drepturi politice ca şi
civilii (articolul 46 paragraful 2). Cu toate acestea, armata nu trebuie să fie implicată
în activităţi de ordin politic şi nu poate fi utilizată pentru scopuri politice (articolul 46
paragraful 1). În consecinţă, desfăşurarea unor astfel de activităţi în exerciţiul servi-
ciului militar şi în sediile militare este interzisă, cu excepţia activităţilor care facilitează
obţinerea informaţiilor în mod individual despre evenimentele politice, făcând uz de
sursele accesibile publicului (articolul 46 paragraful 3).
717
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
718
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI
10 DIN CONVENŢIE
A. Primul reclamant
24. Primul reclamant s-a plâns de refuzul Ministerului Apărării de a include
revista der Igel în lista publicaţiilor periodice distribuite de armata austriacă. Asociaţia
reclamantă a considerat că aceasta a constituit o încălcare a dispoziţiilor articolului 10
din Convenţie, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi
fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radi-
odifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autiorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor forma-
lităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei
sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a ga-
ranta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.
719
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
720
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
de necesitate, baza suficientă pentru decizia lui trebuie găsită în Codul civil şi această
bază satisfăcea exigenţele articolului 10. Dispoziţiile citate ale dreptului militar, în spe-
cial, circulara din 1975 au determinat în mare parte decizia ministrului.
31. Curtea notează că, deşi aceste dispoziţii nu pot servi stricto sensu, în lipsa
unei decizii formale a ministrului, conţinutul lor îi este aplicabil în speţă. Acesta rezul-
tă, în special, din răspunsul lui o chestionare parlamentară (paragraful 8 supra). Prin
urmare, este necesar de a examina dacă aceste dispoziţii pot fi privite ca „legi”.
Curtea recunoaşte că dispoziţiile în litigiu erau formulate în termeni generali.
Cu toate acestea, trebuie de reamintit faptul că nivelul de precizie impus legislaţi-
ei interne – care trebuie să excludă orice eventualitate – depinde în mare măsură
de conţinutul instrumentului examinat, domeniul care-l acoperă, numărul şi statutul
persoanelor vizate (a se vedea în special, hotărârea din 25 august 1993 Chorherr c.
Austriei, Seria A nr. 266-8, pp. 35-36, paragraful 25).
În materie de disciplină militară, redactarea unor reguli care ar descrie în detalii
diferite tipuri de comportament ar fi practic imposibilă. De aceea, ar putea fi necesar
ca autorităţile să formuleze astfel de reguli în mod detaliat. Dispoziţiile relevante tre-
buie, oricum, să acorde o protecţie suficientă împotriva arbitrarului şi să ofere posibi-
litatea de a prevedea consecinţele aplicării lor.
În opinia Curţii, dispoziţiile în litigiu, în special, circulara din 14 martie 1975, a
furnizat o bază juridică suficientă pentru respingerea cererii asociaţiei VDSÖ. Primul
reclamant se număra printre membrii săi militari care aveau acces la aceste reguli şi
puteau, prin urmare, prevedea posibilitatea invocării lor de către ministru la examina-
rea cererii reclamantului. În concluzie, ingerinţa în litigiu a fost „prevăzută de lege”.
(b) A urmărit ingerinţa un scop legitim?
32. Decizia contestată a fost în mod evident adoptată în scopul menţinerii ordinii
în forţele armate, un scop legitim prevăzut de articolul 10 paragraful 2 (a se vedea hotă-
rârea din 8 iunie 1976 Engel şi alţii c. Olandei, Seria A nr. 22, p. 41, paragraful 98).
(c) A fost ingerinţa „necesară într-o societate democratică”?
33. Asociaţia VDSÖ a negat faptul că respingerea cererii sale a fost necesară.
Ea a fost motivată numai de dorinţa de a împiedica difuzarea prin intermediul revistei
der Igel a unui curent de opinii în rândurile soldaţilor considerate ostile de autorităţile
armatei. Totuşi, asociaţia reclamantă a susţinut că Guvernul punea treptat în aplicare
majoritatea reformele propuse de revistă, astfel ca reducerea restricţiilor pe dura-
ta stărilor excepţionale, introducerea unui program de cinci zile de lucru, majorarea
salariilor şi transportul public gratis. Prin urmare, revista nu putea fi considerată ca
prezentând o ameninţare reală.
34. De fapt, Comisia a acceptat opinia primului reclamant. Ea a notat că revista
der Igel nu instiga la violenţă, nesupunere sau încălcarea regulilor; cel mult ea furniza
informaţii cu privire la procedura de adresare a plângerilor şi a recursurilor.
35. Potrivit Guvernului, revista urmărea scopul subminării eficacităţii armatei şi
ameninţa sistemul de apărare a ţării. Distribuirea ei era în special inacceptabilă deoare-
721
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
ce, la momentul faptelor, când războiul rece era încă în curs, în cazarmele din Schwar-
zenberg exista o anumită situaţie de tensiune. Această situaţie, similară cu cea existen-
tă în cauza Engel şi alţii (precitată, p.42, paragraful 101), a fost cauzată de tensiunea în
rândurile militarilor provocată de diferite acţiuni intenţionate de perturbare (paragraful 9
supra), desfăşurate de dl Gubi, în capacitatea sa de membru activ al VDSÖ-lui.
Confruntându-se cu această situaţie, ministrul apărării a dat dovadă de reţinere,
deoarece numai a refuzat să permită armatei să faciliteze distribuirea revistei der Igel.
Această măsură a fost necesară pentru a meţine disciplina, dar ea nu a împiedicat
diseminarea publicaţiei în cazarme prin alte mijloace. Spre exemplu, soldaţii puteau
primi publicaţia în litigiu prin poştă şi nimeni nu-i împiedica s-o citească în cazarme.
Pe scurt, autorităţile nu au depăşit marja admisibilă de apreciere, care în mod necesar
a fost mai mare în această materie, deoarece ei singuri erau în poziţia de a evalua în
cunoştinţă de cauză, într-o situaţie dată, obligaţiile şi responsabilităţile specifice ale
membrilor forţelor armate.
36. Curtea reiterează că libertatea de exprimare se aplică, de asemenea, „in-
formaţiilor” şi „ideilor” cu caracter ofensator, care şochează sau îngrijorează statul
sau oricare fracţiune a populaţiei. Acestea sunt cerinţele acelui pluralism, toleranţei şi
spiritului deschis fără de care nu există o „societate democratică” (a se vedea, printre
altele, hotărârea din 26 noiembrie 1991 Observer şi Guardian c. Regatului Unit, Seria
A nr. 216, p. 30, paragraful 59 şi hotărârea din 23 aprilie 1992, Seria A nr. 236, p. 22
paragraful 42 în cauza Castels c. Spania).
Aceasta este valabil şi în cazul în care beneficiarii sunt militari, deoarece
articolul 10 se aplică lor la fel ca şi altor persoane aflate sub jurisdicţia Statelor
Contractante. Totuşi, funcţionarea eficientă a unei armate este greu de imaginat
fără regulamente juridice destinate să împiedice militarii de a submina disciplina
militară, spre exemplu, prin materiale scrise (a se vedea hotărârea Engel şi alţii,
precitată, p. 41, paragraful 100 şi hotărârea în cazul Hadjianastassiou, precitată,
p. 17, paragraful 39).
37. Curtea observă că, la momentul faptelor, armata distribuia gratis în toate
cazarmele ţării propriile publicaţii şi cele produse de asociaţiile private de soldaţi.
Aparent, numai revista der Iger nu a fost inclusă în listă publicaţiilor pentru distribuire,
ceea ce a redus considerabil şansele ei de a spori numărul cititorilor în rândurile sol-
daţilor. Faptul că asociaţia VDSÖ a utilizat posibilitatea de a trimite revista abonaţilor
prin poştă nu putea să compenseze un astfel de handicap. Prin urmare, aceasta
putea fi justificat numai de necesităţi imperative din moment ce excepţiile la libertatea
de exprimare trebuie interpretate cu atenţie (a se vedea hotărârea din 26 aprilie 1979
Sunday Times c. Regatului Unit (nr.1), Seria A nr. 30, p. 41, paragraful 65).
38. Guvernul a invocat conţinutul revistei der Igel pentru a spirjini argumentul
avansat. Publicaţia, având un caracter critic şi satiric, prezenta o ameninţare pentru
disciplina şi eficacitatea armatei.
În opinia Curţii o astfel de afirmaţie trebuie ilustrată şi confirmată prin exemple
specifice. Nici unul din numerele revistei der Igel, examinate în calitate de probă, nu
recomandă nesupunere sau violenţă şi nu pune la îndoială utilitatea armatei. În mod
722
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
B. Al doilea reclamant
723
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
724
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
A. Primul reclamant
50. Suplimentar, asociaţia VDSÖ s-a plâns că nu a beneficiat de un recurs
efectiv în faţa instanţelor naţionale în ceea ce priveşte plângerea înaintată în temeiul
articolului 10. Ea a invocat artciolul 13 din Convenţie, care prevede:
„Orice prsoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate,
are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar da-
tora unor persoane care au acţionat în exerciţiul atribuţiilor lor oficiale.”
725
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
56. În cele din urmă, reclamanţii s-au plâns că fiecare din ei au fost victimele
unei încălcări a articolului 14 din Convenţie în combinaţie cu articolul 10. Încălcarea
dreptului lor la libertatea de exprimare a constat în discriminarea pe motive politice.
Ţinând cont de concluziile sale cu privire la articolul 10, Curtea nu consideră
necesar de a se pronunţa cu privire la această plângere.
A. Prejudiciu
1. Prejudiciul material
58. Asociaţia VDSÖ a cerut 14, 800, 000 şilingi austrieci (ATS) cu titlu de pre-
judiciu material. Aceasta constituie suma pe care Ministerul Apărării ar fi trebuit s-o
achite asociaţiei în eventualitatea adoptării decizie de a cumpăra şi distribui revista
der Igel din 27 iulie 1987, data introducerii cererii asociaţiei (paragraful 8 supra).
59. Curtea a acceptat opinia delegatului Comisiei că încălcarea articolului 10
nu rezultă din incapacitatea ministerului de a achita suma solicitată de asociaţie, dar
din refuzul autorităţilor militare de a distribui revista în litigiu. Prin urmare, pretenţia nu
este întemeiată.
2. Prejudiciul moral
60. Asociaţia VDSÖ şi dl Gubi au solicitat suplimentar despăgubiri pentru pre-
judiciul moral, lăsând fixarea cuantumului la discreţia Curţii.
61. Delegatul Comisiei a susţinut această revendicare.
62. La fel ca şi Guvernul, care a subliniat faptul că revista der Igel a încetat
a fi publicată în 1988, Curtea consideră că prezenta hotărâre oferă o compensaţie
suficientă în acest sens.
B. Costuri şi cheltuieli
63. Reclamanţii au solicitat o sumă totală de 360, 952.34 ATS cu titlu de costuri
şi cheltuieli suportate în timpul procedurilor în faţa autorităţilor naţionale şi 247, 684.78
pentru cele în faţa organelor Convenţiei.
64. Guvernul a acceptat să plătească 110,000 ATS.
726
Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: Culegere selectivă
____________________________________________________________________________________
1. Susţine, cu şase voturi contra trei, că a avut loc o încălcare a articolului 10 din
Convenţie cu privire la primul reclamant;
2. Susţine, cu opt voturi contra unu, că a avut loc o încălcare a articolului 10 în ceea
ce priveşte cel de-al doilea reclamant;
3. Susţine cu şase voturi contra trei că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Con-
venţie cu privire la primul reclamant;
4. Susţine în unanimitate că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenţie cu
privire la cel de-al doilea reclamant;
5. Susţine în unanimitate că nu era necesar de a examina dacă a existat o încălcare
a articolului 14 din Convenţie în combinaţie cu articolul 10;
6. Susţine în unanimitate că prezenta hotărâre constituie o satisfacţie echitabilă sufi-
cientă pentru prejudiciul moral revendicat;
7. Susţine în unanimitate că statul reclamat trebuie să achite reclamanţilor, în termen
de trei luni, 180000 (una sută optzeci mii) de şilingi austrieci pentru cheltuieli de
reprezentare;
8. Respinge în unanimitate restul cererii de satisfacţie echitabilă.
Herbert Petzold
Grefier în funcţie
727
VEREINIGUNG
LAWLESS contraDEMOLRATISHER
IRLANDEI SOLDATEN ÖSTERREICHS şi GUBI contra AUSTRIEI
____________________________________________________________________________________
Sunt de acord cu constatarea unei încălcări în ceea ce priveşte cel de-al doilea
reclamant, dar nu şi în cazul primului reclamant.
Cel din urmă s-a plâns că a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenţie
pentru motivul refuzului Ministerului Apărării de a include revista der Igel pe lista pu-
blicaţiilor periodice distribuite de către armată. Articolul 10 protejează libertatea de
exprimare şi de informare, dar nu garantează publicaţiilor dreptul de a fi distribuite de
către autorităţile publice. Distribuirea „oficială” a revistei în litigiu a ajuns într-un fel să
se identifice, cel puţin implicit, cu conţinutul revistei, ceea ce, în opinia mea, nu era de
competenţa autorităţilor militare.
Mai mult ca atât, această publicaţie era accesibilă soldaţilor care erau interesaţi
să se aboneze la această revistă, s-o primească prin poştă în mod privat sau să o
cumpere în afara cazarmelor, cu ocazia ieşirilor cvazi cotidiene. În plus, primul recla-
mant putea să trimită revista gratis soldaţilor în cazarme şi pe adresele lor personale.
În acest fel, exigenţele articolului 10 au fost pe deplin respectate în ceea ce priveşte
asociaţia reclamantă.
În aceste circumstanţe, cât priveşte primul reclamant nu a existat nici o ingerin-
ţă în exercitarea dreptului protejat de articolul 10; prin urmare, articolul 13 nu a putut
fi de asemenea încălcat în această privinţă.
728