9).

Tabloul al treilea : Firea titaniana a Luceafarului se evidentiaza mai mult ca oriunde in tabloul trei, in care este prezentata calatoria sa cosmica spre divinitate si dialogul cu Demiurgul. Este o atmosfera glaciala, corespunzatoare cadrului cosmic in care este proiectat uluitorul zbor al titanului, devenit acum Hyperion. In limba greaca "hyper-ion" inseamna "cel care merge deasupra". Eminescu surprinde mecanica cereasca, legile ce guverneaza universul. Astfel Hyperion ajunge acolo unde nu exista nici spatiu si nici timp, care incearca sa se nasca "din goluri": "Porni Luceafarul. Cresteau In cer a lui aripe Si cai de mii de ani treceau In tot atatea clipe. ` Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele Parea un fulger ne-ntrerupt Ratacitor prin ele."

Intr-un limbaj sententios, gnomic, se desfasoara dialogul dintre Hyperion si Demiurg, simbol al absolutului, al materiei universale superior organizate. Este un dialog presupus, in care creatorul il aude pe Hyperion fara ca acesta sa vorbeasca. Impatimit de iubire, Luceafarul ii cere Demiurgului - izvor de viata "si datator de moarte" - sa-l dezlege de nemurire. Pentru a trai "o ora de iubire" nici sacrificiul suprem nu i se pare prea mare. Intrucat valoarea unei ore de iubire este mai mare decat nemurirea insasi, putem spune ca intensitatea sentimentului de iubire atinge apogeul: "Reia-mi al nemuririi nimb Si focul din privire Si pentru toate da-mi in schimb O ora de iubire".

In vremea asta Ex.4 De asemenea la aceasta caracteristica mai contribuie si folosirea expresiilor si
constructiilor populare de tipul "o prea frumoasa fata", "ii cade draga fata", "arz'o focul!" , "Da' ce vrei, mari, Catalin? / Ia las', cata-ti de treaba!" sau "Daca nu stii, ti-as arata / Din bobi in bobi amorul" etc

"Imbatata de amor", fata ii impartaseste acum Luceafarului fericirea sa efemera si - coplesita de nostalgie - il roaga sa-i lumineze norocul. Aceasta ultima invocare a Luceafarului de catre Catalina este simbolul dorintei superstitioase a fiintei pamantene de a-si prelungi fericirea prin protectia unei "stele cu noroc".

Dualitatea firii Luceafarului este evidentiata mai ales in final. Dezamagit de tot ce vede, Hyperion nu mai paraseste "locul lui menit din cer", ci raspunde cu detasare mandra, specifica spiritelor superioare, pecetluindu-si in acelasi timp cu mandrie insingurarea-i vesnica in nemurire: ".......................... Ce-ti pasa tie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? Traind in cercul vostru stramt, Norocul va petrece, Ci eu in lumea mea ma simt Nemuritor si rece". Raspunsul final al Luceafarului are valoare de simbol. Este constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale dintre doua lumi antinomice: una traind starea pura a contemplatiei , iar cealalta - traind instinctualitatea oarba in "cercul stramt" al norocului sau nenorocului.

Si pas cu pas 2.Din ipostaza contemplativa de luceafar-astru el devine mai apoi "o mreaja de vapaie", ce inunda ca un "luminis" odaia, mangaind fata si mainile fetei adormite. Fata simte aceasta ipostaza de lumina a Luceafarului - sugerata prin metafora "o mreaja de vapaie" - si in vis comunica indirect cu el, invocandu-l cu toata intensitatea sinceritatii si pasiunii: "............................... O, dulce-al vietii mele Domn, De ce nu vii tu? Vina!" Cobori in jos, luceafar bland, Alunecand pe-o raza, Patrunde-n casa si in gand Si viata-mi lumineaza!"