Universitatea: Alexandru Ioan Cuza Iai Facultatea de Filosofie i tiinte Social Politice Asisten Social Anul II Gr.

3 Student: Dima Andreea

Iudaismul

Prof. univ.dr. Nicu Gavrilu

I.

Introducere

Iudaismul este probabil cea mai veche dintre marile religii ale lumii, care s-a pastrat, in general, exact asa cum s-a constituit de la inceput, si a fost mereu legata de istoria poporului evreu. Atunci cand vorbim despre iudaism, avem in vedere, in primul rand poporul evreu, si apoi istoria acestuia. J. Eisenberg spune, referitor la originile religiei iudaice ca aceasta "nu a fost produsul unei singure si unice revelatii, ci s-a constituit treptat in decursul migratiilor unui grup de oameni originari din Mesopotamia, evreii, care se vor transforma intr-un popor,Israelul, dupa un lung sir de peregrinari"1. Mircea Eliade afirma ca "politica nationala era una cu activitatea religioasa"2. In mare parte, aceasta afirmatie e adevarata, si ca dovada avem istoria poporului evreu, care e descrisa in Vechiul Testament. Vechiul Testament, descrie cum Dumnezeu a ales acest popor. Astfel ca, incepand cu capitolul 9 din prima carte a Vechiului Testament, Genesa, avem descrisa inceputul "intrarii lui Dumnezeu in relatie cu poporul". Se vede intetia lui Dumnezeu de a binecuvanta pe un om, dar acesta e doar primul pas, deoarece cateva capitole mai inainte, avem din nou o binecuvantare, adresata lui Avram 3. Legamantul dintre divinitate si fiii lui Israel, era si este manifestat si printr-un semn particular, care este circumcizia. Aceasta, este un rit de initiere, intalnit si la alte popoare, dar care "este transformat intr-un semn de legamant intre Dumnezeu si Israel"4 . Circumcizia, la randul ei, ca si Legamantul, a constituit o tema de numeroase interpretari. In final, aceasta este semnul sau simbolul legamantului dintre Dumnezeu si popor.

II. Iudaismul de-alungul secolelor 1) De la Avraam pana la Moise Iudaismul, una din religiile cartii (alaturi de islam si de crestinism). Istoricii incep istoria religiei lui Israel, cu Avraam. " El, (Avraam) este cel care prin traditie a devenit stramosul iudaismului"5. Iahve, ii porunceste lui Avram, sa paraseasca locul sau natal, Ur din Haldeea, si sa mearga sa locuiasca unde ii va porunci el, adica in spatiul dintre Marea Mediterana, si raul

1 Josy Eisenberg, Iudaismul, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995, p.7

2 Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol. II, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986, p. 251. 3 Vechiul Tetament, Genesa, cap. 12, vs 1-3 4 Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998, p.360. 5 Alexandru Suciu, op.cit., p. 174.

pg. 1

Iordan., promitandu-i ca va ridica din el un neam mare si va fi o binecuvantare pentru toate popoarele 6. 2). De la Moise pana la daramarea Ierusalimului Dupa numele lui Moise, religia se mai numeste si "mozaism". De asemenea, Moise este considerat intermediar intre Dumnezeu si popor, si de asemenea, el e eliberatorul poporului din robia egipteana. Astfel, voi vorbi si despre legamantul mozaic, si de darea Legii la Sinai 7, si despre preotie, jertfe, sarbatori, care sunt descrise in Thora, scrisa de Moise. Dupa S. Freud, Moise este de origine egipteana. In plus, el ofera evreilor in fruntea corora a ajuns, o alta religie, cea egipteana 8. Mircea Eliade se bazeaza pe legenda biblica. Dupa el " trasaturile si biografia lui Moise, conduc la o fgura charismatica. El se bucura de o salvare miraculoasa intr-un cos de papirus pe malul fluviului Nil. Este israelit dar totusi numele de Moise este egiptean"9. Numele divin de Iahve, este, asa cum afirma Mircea Eliade, "un anacronism, caci numele lui Dumnezeu i-a fost dezvaluit lui Moise"10. Dumnezeu ii dezvaluie lui Moise numele sau, pentru ca acesta sa stie ca merge in numele acestui Dumnezeu, si ca are in spate o autoritate. Tot Eliade spune ca "acest nume, propriu, Iahve, pune in evidenta misterul si transcendenta sa"11. Dumnezeu avea o relatie speciala cu Moise, fiind cel are il reprezenta pe Dumnezeu pe pamant, era intermediarul intre divinitate si popor, si "purtatorul de cuvant" al lui Dumnezeu. Dupa moartea lui Moise, intre anii 1200 i. Hr. cand poporul Israel a cucerit Canaanul condus de Iosua, pana in 1020 i. Hr., cand Saul devine rege, este epoca judecatorilor. Judecatorii erau sefi militari, consilieri si magistrati 12. Aceasta perioada, e una de decadere morala in istoria poporului evreu, deoarece in acest timp, ei au inceput sa se inchine la idoli, si au uitat de Dumnezeu. Rolul judecatorilor in acest context, era de a readuce poporul la Dumnezeu, de a-i intoarce de la inchinarea la idoli, la inchinarea la adevaratul lor Dumnezeu. Regele era considerat "Unsul Domnului", si asa era, la inceput. Primul imparat al Israelului, a fost Saul, si a fost desemnat de Dumnezeu, deoarece detinea anumite calitati. Astfel, fiind Unsul Domnului, cel care imparateste peste Israel, dar gandindu-se ca in ultima instanata, Dumnezeul lui Israel domneste, el trebuia sa asculte de acest Dumnezeu, si sa-i faca voia sa. Asta s-a intamplat, doar in cazul catorva regi din Israel. Au existat multi regi, care au parasit pe
6 Vechiul Testament, Genesa 12:1-2, si 13:1-3. 7 Vechiul Testament, Exodul (Iesirea), cap. 20. 8 Sigmund Freud, Moise si monoteismul, in Opere I, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1991, p.177-178. 9 Mircea Eliade, op.cit., p. 185-187. 10 Mircea Eliade, op.cit., p.179 11 Ibidem, p.189. 12 Mircea Eliade, op.cit., p. 185, 192.

pg. 2

Dumnezeu, sau care erau rai de la inceput, si au adus idolatria in tara. In acest caz, mai era regele "Unsul Domnului"? Asa s-a intamplat si cu Saul. La final, el se departeaza de Dumnezeu, si apoi, este uns David ca imparat, cu multi ani inainte ca sa fie intr-adevar imparat. In perioada in care domneste peste Israel, David, Israerlul devine cea mai mare, mai puternica si infloritoare natiune din spatiul mediteranean, devansand chiar si Egiptul. Dupa David, urmeaza Solomon, care era foarte intelept, iar intelepciunea lui a devenit pilduitoare. Solomon a fost cel care a construit un templu Domnului, pe muntele Sion, "care este considerat Centrul Lumii."13 Dupa moartea lui Solomon, intre urmasii lui Israel, a izbucnit o schisma, care a determinat impartirea tarii, in regatul de Nord, sau Israel, care era compus din 10 din cele 12 semintii ale lui Israel, si regatul de Sud, sau Iuda care era compus din doua semintii (Iuda si Beniamin). 3) De la daramarea Templului, pana astazi.

Aproximativ prin anul 70 d Hr., este distrus al doilea templu, si se desfinteaza statul Israel, iar Ierusalimul este daramat. De aici, incepe diaspora, procesul de raspandire a evreilor in lume, care asa cum afirma si Al. Suciu, "se defasoara pe doua coordonate majore: Europa si occident ; Asia si Orient"14. Istoria diasporei mai este marcata si de doua aspecte principale, care pot fi numite pozitive si negative. Cel pozitiv se refera la pastrarea culturii evreilor prin intermediul religiei iudaice, iar cel negativ vizeaza persecutiile, expulzarile, ajungand pana la antisemitismul european, si in special nazismul, culminand cu lagarele de exterminare (Holocaustul).

III. Doctrina mozaica 1) Vechiul Testament. Biblia evreiasca, pe care crestinii o numesc Vechiul Testament, este cartea cu cele mai multe traduceri, cea mai citita din lume si cea mai raspandita. Desi Vechiul Testament este cartea istoriei poporului Israel, de la facerea lumii si pana la aparitia lui Mesia, ea este cartea cea mai universala. Vechiul Testament, a fost elaborat intre secolele al XIII-lea si al II-lea i. Hr. Cele 24 de carti care il compun, au trei sectiuni: Thora (Torah), Profetii si Hagiografe.

13 Ibidem, p.352. 14 Alexandru Suciu, op.cit., p. 180.

pg. 3

I. Thora, numita si Pentateuhul ( in limba greaca, 5 carti), este atribuita lui Moise. Ea reglementeaza viata evreilor din fiecare clipa. Aceste carti sunt: 1. Genesa (Facerea), incepe cu: " La inceput Dumnezeu a facut cerul si pamantul"15. Povestirea biblica din Genesa, se refera la creatie, si apoi viata lui Cain, Abel, Set, fiii lui Adam si ai Evei (primii oameni de pe pamant), apoi relatarea potopului, si apoi viata patriarhilor, Avraam, Isaac, Iacov si Iosif. 2. Exodul (Iesirea) nareaza robia evreilor in Egipt, iesirea lor de acolo, drumul prin desert si primirea Decalogului. 3.Leviticul, se refera la tribul lui Levi, si la statutul preotilor, insarcinati cu pastrarea normelor etice si religioase. Este un apendice al cartii Exod, deoarece este manualul Cortului Intalnirii. 4. Numeri are in vedere numaratoarea, recensamantul evreilor dupa iesirea din Egipt si peregrinarile lor prin pustia Sinai. 5. Deuteronomul contine o repetare sumara a evenimentelor din timpul lui Moise, incheindu-se cu moartea lui Moise. II. Profetii se impart in doua serii. Prima parte se refera la 4 carti istorice, cuprinzand cucerirea Tarii Fagaduintei (Canaan), infruntarile celor12 triburi ale lui Israel cu vecinii lor, domnia regilor, ( Saul David si Solomon) si impartirea regatului lui Solomon in doua state, in Israel (la nord ) si Iuda (la sud). A doua serie, cuprinde carti specific profetice (Iosua, Judecatori, I si II Samuel, I si II Imparati, Isaia, Ieremia, Ezechiel, si alti 12 profeti). III. Hegiografele, din limba greaca = scrieri sfinte, includ Psalmii, Pildele lui Solomon, Cartea lui Iov, opuscule istorico-poetice si filosofice.16[42]Acestea sunt: Psalmi, Iov, Provrbe, Rut, Cantarea Cantarilor, Eclesiastul, Plangerile, Estera, Daniel, Ezra-Neemia si I si II Cronici. 2) Decalogul. Decalogul mai este numit si " cele 10 porunci", si sut scrise in exod, cap 20. Primele 4 din aceste porunci, se refera la relatia poporului cu Dumnezeu, si sunt porunci care ajuta la pastrarea in mintea si in inima israelitului, a unei atitudini corecte fata de Dum nezeu. Dar
15 Vechiul Testament, Genesa 1:1.

pg. 4

atitudinea potrivita fata de Dumnezeu, trebuie sa te duca la un anumit fel de trai, imreuna cu aproapele tau. Tocmai de aceea, urmatoarele porunci, se refra la relatia lor, a poporului, unii cu altii, si cu alte popoare. Ei, fiind poporul ales a lui Dumnezeu, lucru cu care ei se laudau, trebuiau sa fie diferiti de celelalte popoare. Fiind poporul ales al unui Dumnezeu sfant, care le-a cerut si lor sa fie sfinti, aveau nevoie de anumite porunci pentru a putea sa fie asa cum Dumnezeu vroia. 3) Mesianismul.

Termenul de "Mesia", in limba ebraica "meshiab"= Unsul, inseamna a unge cu mir, a mirui. Era uns si imparatul, preotul si profetii. M. Eliade, afirma : " unsul lui Iahve la inceput era aplicat regelui. Mesia nu era o fiinta aupranaturala care ar fi avut rolul sa-i rascumpere pe oameni. Rascumpararea era numai opera lui Iahve. Mesia era considerat un muritor din tulpina davidica (regala), ce va domni cu dreptate."17 Exista si versete in Pentateuh care fac referire la Mesia 18. Sarbatori. Prin intermediul sarbatorilor si anilor praznuiti, li se aducea aminte poporului evreu, ca sunt "poporul ales de Dumnezeu". Respectarea sarbatorilor, era o parte din indatoririle lor. (Exod 20-24). 1. Sabatul. Cea mai respectata si cea mai frecventa sarbatoare, dar si cea mai discutata este Sabatul. Era cu scopul de a se odihni, asa cum Dumnezeu s-a odihnit in ziua a saptea, si pentru a-si aduce aminte de eliberarea din robia egipteana. Erau prevazute pedepse aspre fata de oricine ar fi nesocotit deliberat Sabatul. 2. Anul Nou (sau Luna Noua). Aceasta sarbatoare, era sarbatorita prin arderi de tot si jertfe de ispasire, dar si cu sunete de trompeta care proclamau oficial sarbatoarea. Desemna inceputul anului civil. 3. Anul Sabatic. Era strans legat de sabat, se aplica dupa principiul acestuia. Respectandu-l ca an de odihna, la fiecare 7 ani, ei lasau campul nesemanat si via netaiata. In aceasta perioada, creditorii erau obligatisa anuleze datoriilecontractate de saraci, in timpul celor 6 ani. Acesta era si anul eliberarii sclavilor. 4. Anul Jubileului, sau anul de veselie, in acest an, le fel nu se lucra, ca si in anul Sabatic, dar se tinea o data la 50 de ani. Astfel, cansiderand anul al 49-lea, al saptelea an sabatic,
17 Mircea Eliade, Istora credintelor si ideilor religioase, vol. II., Ed. Stiintifica si Enciclopedica , Bucuresti, 1995, .p.247. 18 Vechiul Testament, Genesa (Facerea), 49:10 ; Numeri, 24: 17-19.

pg. 5

urmatorul an, era anul de vaselie, si observam ca erau doi ani in care nu se4 cultova nimic, pentru a invata, si a-si aminti ca Dumnezeu le poarta de grija.

IV.

Concluzii

Dintre toate popoarele care au trait in acest spatiu, mediteranean, poporul evreu este singurul care si-a pastrat numele si substanta sa, dar mai important, religia iudaica. Religia aceasta, a fost de la inceput o religie monoteista, si este si astazi. Au existat momente totusi in istoria poporului, cand au abandonat pe Dumnezeu, si au trecut, pentru o vreme la politeism, acceptand niste zei ai unor popoare din jur. Prin normele sale de viata, si prin poruncile stricte, dar mult mai mult prin ideea mesianica, s-a pastrat vie in mintea lor, asteptarea lui Mesia, Mantuitorul. Desi iudaismul pregateste terenul pentru aparitia crestinismului, sau altfel spus, este baza pe care ser construieste crestinismul, totusi exista o ruptura principala intre iudaism si crestinism. In primul rand, iudeii nu recunosc ca Mesia pe Isus Hristos si ideea unui Dumnezeu om, care a venit sa sufere pentru pactele lor, deoarece nu se potrivea cu ideea lor despre acest Salvator, care trebuia sa fie un Eliberator si un pacificator. In al doilea rand, este accentul iudaismului pe Legea lui Dumnezeu. Raportul dintre iudeu si Dumnezeu e mijlocit de Torah, iar in crestinism, de Hristos. O insemnatate speciala, o are in lumea contemporana, in Occident, si Europa, influentele, care se numesc: "iudeo-crestine". In acest context, principiile iudaismuluii sunt alaturate celor din crestinism.

pg. 6

Bibliografie:

1. Mircea Eliade, Istora credintelor si ideilor religioase, vol. II., Ed. Stiintifica si Enciclopedica , Bucuresti, 1995 2. Sigmund Freud, Moise si monoteismul, in Opere I, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1991 3. Josy Eisenberg, Iudaismul, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995 4. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998 5. Alexandru Suciu, Filosofia si istoria religiilor, Ed. Didactica si pedagogia, Bucuresti, 2008

pg. 7