La departamentul... dar mai bine nu mai spunem la care departament anume.Nimic mai susceptibil decît departamentele, regimentele, cancelariile de tot felul, într-un cuvînt, tot neamul funcţionăresc. In zilele noastre, orice ins crede că, dacăl-ai atins pe el, ai insultat întreaga societate. Se spune că zilele trecute s-ar fiprimit din partea unui căpitan-ispravnic nu ţin minte din ce oraş, o plîngere princare arăta clar că nimeni nu ţine seamă de hotărîrile stăpînirii şi că numele luisacrosanct este luat cu desăvîrşire în deşert. In sprijinul afirmaţiilor era anexat laplîngere un volum gros, un roman, în care la fiecare zece pagini, se pomeneşte deun căpitan-ispravnic arătat pe alocuri beat-turtă. De aceea, ca să preîntîmpineorice fel de neplăceri, vom spune departamentului cu pricina un departamentoarecare. Aşadar, într-un departament oarecare îşi făcea slujba un funcţionaroarecare despre care nu s-ar fi putut spune că se deosebea cu ceva neobişnuit dealţii ca el. Era mic de statură, puţin ciupit de vărsat, cam roşcovan, arăta să fiecam scurt de vedere, cu un început de chelie la frunte, cu amîndoi obrajii brăzdaţide zbîrcituri, iar culoarea feţei era, cum s-ar zice aceea de om cu trînji... Ce să-ifaci! Vinovată e clima Petersburgului. Cît despre grad (se ştie că la noi, cînd vorbeşti despre un om, trebuie înainte de toate să spui ce grad are), omul nostruera ceea ce se numeşte eternul consilier titular, personaj, după cum se ştie, obiectal unor necontenite zeflemele şi batjocuri din partea dife riţilor scriitori care aulăudabilul obicei de a se lega de cei ce nu pot muşca. Numele de familie alfuncţionarului era Başmaci-Icin. Chiar şi după nume se vede că se trăgea de la başmak. Dar de unde, de cînd, şi cum se întîmplase să i setragă numele de la başmak, nu se ştie nimic. Şi tatăl şi bunicul, pînă şi cumnatul lui Başmacikin, şiabsolut toţi Başmacikinii purtau cizme, mul-ţumindu-se să le pună pingele de vreo trei ori pe an. Il chema Akaki Akakievici. Se prea poate ca numele acesta săpară ci titorului cam ciudat şi căutat cu tot dinadinsul, dar îl putem încredinţa căn-a fost căutat, ci împrejurările au fost aşa fel încît nu i s-a putut da altul. Iatăcum s-au întîmplat lucrurile: Dacă ţin bine minte, Akaki Akakievici s-a născut înnoaptea de 22 spre 23 martie. Răposata maică-sa, nevastă de funcţionar şi femeiefoarte cumsecade, s-a gîndit, după cum se şi cuvine, să-şi boteze copilul. Ea maistătea încă în patul din faţa uşii; la dreapta stătea naşul, Ivan Ivanovici Eroşkin,un om minunat, şef de birou la senat, şi naşa, Arina Semionovna Belobruişkova,nevasta sub-comisarului din cartier, femeie cu virtuţi rare. I s-au dat lehuzei săaleagă din trei nume: Mokki, Sossi, sau să-l cheme după Hozdazat — mucenicul.— Nu, — a răspuns răposata; — numele acestea-s toate nu ştiu cum.Ca să-i facă pe plac, au deschis calendarul în altă parte, şi au dat de alte treinume: Trifili, Dula şi Varahaşi.— Păi, asta-i pedeapsa lui dumnezeu, — a spus femeia. — Ce nume! N-am auzitniciodată asemenea nume. Măcar de-ar fi Varadat sau Varuh, nu Trifili şi Varahaşi. Au mai întors o filă şi au dat peste Pavsikahi şi Vahtisi.— Ei, — a spus ea, — văd că aşa-i e soarta. Dacă-i aşa, atunci mai bine să-l chemeca pe tată-său. Pe taică-su îl chema Akaki, să-l cheme şi pe băiat tot Akaki. Aşa a ajuns să-l cheme AkakiAkakievici. Au botezat pruncul. Cînd îl botezau, el a început să plîngă şi să se strîmbe, ca şi cum ar fi presimţit că avea să ajungăcîndva consilier titular. Aşa s-au petrecut lucrurile. Dacă le-am adus la cunoştinţăciti torului, am făcut-o pentru ca să vadă şi el că nu se putea altfel şi că n-a fost

chip să i se dea alt nume. Cînd anume a intrat Akaki Akakievici la departament şicine i-a făcut rost să intre acolo, nimeni nu-şi aduce aminte. Se schimbaseră deatunci sumedenie de directori şi şefi de tot soiul dar el tot în acelaşi ioc era văzut, în aceeaşi atitudine şji cu acelaşi grad. Slujba pe care o îndeplinea era aceeaşi: săcopieze; aşa că, mai tîrziu, oamenii se încredinţaseră că el a venit pesemne pelume anume pentru slujba asta, cu chelie şi gata îmbrăcat în mondir.La departament nu se bucura de nici o consideraţie. Cînd trecea pe dinainteauşierilor, aceştia nu numai că nu se sculau în faţa lui, dar nici nu-l băgau înseamă, ca şi cum prin sala de aşteptare ar fi zburat o muscă. Şefii se purtau cu elcu un fel de răceală despotică. Unii subşefi de birou îi vîrau hîrtiile sub nas , fărăsă-i spună măcar: „Copiază-le!" sau: „Uite ceva interesant şi care are să-ţi placă",sau mă rog să-i spună ceva plăcut, cum se obişnuieşte între funcţionarii binecrescuţi. Akaki lua hîrtia, se uita la ea, fără să-i pese cine şi cu ce drept i-o aduceala copiat. Cum o lua, se şi apuca de lucru. Funcţionarii tineri îşi băteau joc de el,făceau pe socoteala lui glume atît cît le îngăduia mintea de birocraţi, povesteauchiar şi de faţă cu el tot felul de istorii născocite pe seama lui şi a gazdei lui, o bătrînă de şaptezeci de ani; spuneau că-l bate, îl întrebau cînd se însoară cu ea, şipresărîndu-i pe cap hîrtiuţe rupte mărunt, ziceau că ninge. Dar Akaki Akakievicinu le răspundea nici măcar cu o vorbă, ca şi cum n-ar fi fost nimeni de faţă. Aceste sîcîieli nu-l distrăgeau deloc dela treabă şi nu-l făceau niciodată săgreşească. Doar cînd ceilalţi se întreceau cu gluma şi-i dădeau peste cot,stingherindu-l de la lucru, el le spunea:— De ce mă necăjiţi? Lăsaţi-mă în pace! Atît din cuvintele cît şi din glasul lui, se desprindea ceva ciudat. In glasul lui eraceva care îţi făcea milă, astfel un tînăr, nou intrat în slujbă, care-şi îngăduiseluîndu-se după ceilalţi, să-şi bată joc de dînsul, s-a oprit deodată, ca străpuns îninimă, şi de atunci a văzut totul sub altă lumină parcă totul a căpătat altă înfăţişare. O putere supranaturală îl făcu să se îndepărteze de colegii lui, pe care,la început cînd abia îi cunoscuse, îi cre zuse oameni cumsecade şi bine crescuţi. Şimultă vreme după asta, chiar în clipele cele mai vesele, îi apărea înaintea ochilorfuncţionarul scund, pleşuv şi cu vorbele lui care-ţi răscoleau sufletul:— De ce mă necăjiţi? Lăsaţi-mă în pace!In aceste vorbe răscolitoare răsuna parcă ecoul altor vorbe: „Sînt doar fratele vostru!" Şi bietul tînăr îşi acoperea faţa cu mîinile, iar mai tîrziu, în cursul vieţii,se cutremura adesea, văzînd cîtă neomenie se află în om şi cîtă grosolăniesălbatică se ascunde sub purtarea politicoasă a omului subţire şi cultivat şi, chiarşi în omul socotit, de lume, dragă-doamne, nobil şi cinstit...Rar ai fi putut găsi un om care să trăiască numai pentru slujbă, cum trăia Akaki Akakievici. Dar asta-i prea puţin spus: El slujea cu rîvnă, ba nu, cu dragoste.Trăia printre copiile lui, într-o lume variată şi atrăgătoare. Plăcerea pe care i-ofăcea copiatul i se oglindea pe faţă. Cînd îşi scria literele favorite, nu mai putea de bucurie; surîdea, clipea din ochi, silabisea textul cu buzele, îneît parcă puteai să-iciteşti pe faţă literele care-i ieşeau de sub pană. Dacă i s-ar fi răsplătit rîvna, ar fiajuns, poate, consilier de stat, ceea ce desigur l-ar fi uimit. Dar, după cumspuneau spiritualii lui colegi, el nu se alesese decît cu o cataramă la butonieră şicu trînji mai jos de şale.. Nu s-ar putea spune totuşi că nu i s-a dat niciodatăatenţie. Un director, om bun, la suflet, dorind să-l răsplătească pentru serviciile

lui îndelungate, a poruncit să i se dea de lucru ceva mai de seamă decît copiileobişnuite, şi anume, să facă, după un dosar gata rezolvat un raport care urma săfie trimis la altă instituţie, toată treaba redueîndu-se la schimbarea titulaturii, şila trecerea pe alocuri a verbelor de la persoana întîia la a treia-,, I-a venit însă aşade greu să facă acest lucru, îneît a asudat leoarcă, şi-a frecat fruntea şi în cele dinurmă a spus;— Nu, daţi-mi mai bine ceva de copiat.De atunci, l-au lăsat să copieze mai departe. Părea că în afară de treaba astapentru el nu mai exista nimic. Nu se mai îngrijea deloc de îmbrăcăminte;mondirul nu-i mai era verde, ci căpătase o culoare roşcată albicioasă, de parcă eramînjit cu făină. Gulerul îi era atît de îngust, atît de jos îneît gîtul lui scurt îi ieşeaafară şi părea neobişnuit de lung, ca la pisoii de ghips care-şi bălăbănesc capulcînd îi poartă pe cap cu zecile negustorii străini care trăiesc în Rusia. Şi veşnicavea ceva pe mondir, ba un pai, ba o aţă. ;Şi mai avea deosebitul talent ca atuncicînd se strecura pe stradă, să nimerească sub vreo fe reastră, tocmai cînd searuncau tot felul de gunoaie, şi din pri cina asta avea pesemne totdeauna pepălărie coji de harbuz sau de zemos şi altele. N-a ştiut niciodată în viaţă ce sepetrece pe stradă unde, bunăoară, funcţionarul tînăr vede cu ochiul lui ager şipătrunzător, pînă şi amănuntul că unui oarecare ins de pe celălalt trotuar, i s-adesfăcut bendiţa de sub talpă, lucra care-i stîrneşte totdeauna un zîmbet batjocoritor..Dar chiar dacă se uita la ceva, Akaki Aţkakievici vedea peste tot numai rîndurilecurate perfect aliniate ale scrisului său egal şi numai atunci cîn ;, din senin, setrezea pe umăr cu botul inuical,a cărui răsuflare îl bătea în faţă ca o adevărată vi jelie — numai atunci îşi dădea seama că nu se află scriind un rînd, ci mai curînd în mijlocul străzii. Cum ajungea acasă, se şi aşeza la masă, îşi sorbea repedeciorba, mînca o bucată de carne de vacă cu ceapă, fără să simtă gustul mîncării şio înghiţea cu muşte şi cu tot ce mai da dumnezeu să-i pice în farfurie. Cmd simţeacă începe să i se umfle burta, se ridica de la masă, îşi scotea sticluţa de cerneală şise apuca să copieze hîrtiile luate acasă. Dacă întîmplător nu avea nimic de copiat,făcea copii pentru el, aşa, pentru plăcerea lui, mai ales dacă i se părea că hîrtia sedeosebeşte, nu prin frumuseţea stilului, ci pentru că era adresată unei persoanenoi sau suspuse.Chiar în ceasurile cînd cerul cenuşiu al Petersburgului se întuneca de tot şi întregul neam funcţionăresc şi-a luat cina şi s-a săturat, fiecare după leafă şi dupăpoftă, cînd toţi se odihnesc după scîrţîitul de peste zi al penelor în cancelariiledepartamentelor, după alergătură, după tot felul de treburi per sonale şi alealtora pe care este de datoria lor să le facă şi mai cu seamă pe celelalte, pe care celce-şi caută singur de lucru şi le ia pe cap — în sfîrşit, cînd funcţionarii se grăbescsă se bucure de timpul liber, unii mai dezgheţaţi, ducîndu-se la teatru, alţiiţinîndu-se pe stradă după vreo pălăriuţă, unii petrecîndu-şi seara făcînd curte vreunei fete drăguţe, steaua unui mic cerc de funcţionari, alţii (şi asta cel mai des)ducîndu-se pur şi simplu la vreun coleg care sade în două odăiţe cu antret sau cu bucă tărie, la etajul al treilea sau al patrulea, unde găseşti cîte un lucru cupretenţie de a fi la modă, o lampă sau altceva care a costat o mulţime de sacrificii,renunţări la mîncare şi la distrac ţii ; într-un cuvînt chiar atunci cînd toţifuncţionarii se împrăştiau prin micile apartamente ale prietenilor ca să joace