Welcome to Scribd, the world's digital library. Read, publish, and share books and documents. See more
Download
Standard view
Full view
of .
Save to My Library
Look up keyword
Like this
5Activity
0 of .
Results for:
No results containing your search query
P. 1
Dumas, Alexandre - Vicontele de Bragelonne 1

Dumas, Alexandre - Vicontele de Bragelonne 1

Ratings: (0)|Views: 150 |Likes:
Published by mamaluirares

More info:

Published by: mamaluirares on Mar 11, 2009
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/08/2011

pdf

text

original

 
ALEXANDRE DUMAS
VICONTELE DE BRAGELONNE
sau
ZECE ANI MAI TÂRZIU 
ISCRISOAREA
Către mijlocul lunii lui mai, în anul 1660, într-o dimineaţă pe laceasurile nouă, când razele soarelui, destul de fierbinţi, sorbeau rouă depe micsandrele din parcul castelului de la Blois, un mic grup de călăreţi,format din trei bărbaţi şi doi paji, trecea peste podul de la intrarea în oraş,fără să producă altă tulburare în rândurile celor ce se plimbau pe chei,decât, în primul rând, o mişcare a mâinii spre pălărie, în semn de salut,apoi o mişcare o limbii pentru a rosti aceste cuvinte în cea mai curatăfranţuzească ce se poate vorbi în Franţa:— Iată-l pe DOMNUL, care se reîntoarce de la vânătoare. Atâta tot.
Dar în timp ce caii urcau gâfâind panta care ducea de la
râu cătrepoarta castelului, o ceată de băieţi de prăvălie se luă după cel din urmăcal, care ducea, atârnate la oblâncul şeii, câteva păsări legate cioc lângăcioc.Văzând aceasta, privitorii îşi dădură coate, exprimându-şi, cu ghiduşialor ţărănească, dispreţul faţă de o pradă atât de neînsemnată, şi, dupăce-şi împărtăşiră părerile asupra neajunsurilor vânatului cu şoimidomesticiţi, se reîntoarseră la îndeletnicirile lor. Numai unul dintre ei, unflăcău bucălat şi totdeauna pus pe şagă, întrebă de ce oare DOMNUL, carear putea să-şi petreacă vremea într-un chip mult mai plăcut, datorita averiilui, se mulţumea cu o distracţie atât de măruntă şi de sărăcăcioasă.— Eh, tu nu ştii – îi răspunse unul de-ai lui – că DOMNUL atuncipetrece mai bine, când i se urăşte?Flăcăul cel şăgalnic dădu din umeri, cu un gest care voia să spună câtse poate de limpede: "Dacă-i aşa, atunci mai bine să rămân ţăran, decâtsă ajung prinţ".Şi fiecare îşi văzu de treburile lui.
Î
n acest timp, DOMNUL îşi continua drumul cu un aer atât de abătut şide marţial totodată, încât ar fi stârnit fără îndoială admiraţia spectatorilor,dacă ar fi fost cineva care să-l privească; însă burghezii din Blois nu-iputeau ierta DOMNULUI că şi-a ales tocmai acest orăşel atât de vesel încare să se plictisească după voia lui şi, de fiecare dată când îl zăreau peaugustul plictisit, întorceau feţele căscând lung, sau îşi trăgeau repedecapetele pe ferestre, spre a scăpa de toropeala molipsitoare a acestui chipprelung şi gălbejit, cu ochi obosiţi şi cu o privire veşnic întristată. În aşa felcă vrednicul Prinţ putea fi aproape sigur că va găsi totdeauna străzilepustii ori de câte ori s-ar fi abătut prin mijlocul lor.Aceasta era, însă, din partea locuitorilor din Blois, o condamnabilălipsă de respect, dat fiind că DOMNUL trecea, după rege, şi poate chiar înaintea regelui, drept cel mai mare senior al regatului. Într-adevăr,Dumnezeu, care îi hărăzise lui Ludovic al XIV-lea, acum pe tron, fericireade a fi urmaşul lui Ludovic al XIII-lea, îi hărăzise DOMNULUI onoarea de a fiurmaşul lui Henric al IV-lea. Nu era, aşadar, sau în tot cazul nu putea fi un
 
motiv prea mărunt de mândrie pentru oraşul Blois faptul că aici îşi alesesereşedinţa Gaston de Orl
é
ans, care îşi avea curtea în vechiul castel al State-lor. Dar îi fusese scris acestui mare Prinţ să nu atragă niciodată atenţiapoporului sau admiraţia lui, oriunde s-ar fi întâlnit cu el. DOMNUL seobişnuise însă cu asta şi se resemnase.De aici pornea pesemne acea netulburată plictiseală ce se citeatotdeauna pe chipul său. DOMNUL fusese un om foarte ocupat în viaţa lui.Nu poţi privi cum li se taie capetele la mai bine de zece dintre cei mai buniprieteni ai tăi fără ca asta să nu-ţi stârnească o anumită indignare. Darcum după instalarea domnului de Mazarin în fruntea treburilor ţării nu s-amai tăiat capul nimănui, DOMNUL nu mai avea nici o preocupare, şi lucrulacesta se răsfrângea adânc asupra moralului său.Viaţa sărmanului Prinţ era, aşadar, cât se poate de tristă. După scurtavânătoare de dimineaţă pe malul râului Beuvron sau în pădurile de laCheverny, DOMNUL trecea Loara, se ducea să ia prânzul la Chambord, fiecă avea sau nu poftă de mâncare, apoi oraşul Blois nu mai auzeavorbindu-se, până la următoarea vânătoare, despre stăpânul şi seniorulsău.Aceasta în ceea ce priveşte plictiseala lui
extra muros; 
cât despreplictiseala din interiorul zidurilor, asupra ei îl vom lămuri pe cititor, dacă vaavea bunăvoinţa să urmeze împreună cu noi grupul de călăreţi şi să urcepână la impunătoarea poartă a măreţului castel al Statelor.DOMNUL călărea pe un cal mărunţel, împodobit cu o şa lată, decatifea roşie de Flandra, cu scări în formă de conduri; calul era roib; tunicaDOMNULUI, de catifea cărămizie, avea aproape aceeaşi culoare ca şipelerina sa şi ca şi echipamentul calului, şi numai după această revărsarede stacojiu îl puteai recunoaşte pe Prinţ între cei doi însoţitori ai săi, unul înveşmântat în violet, celălalt în verde. Cel din stânga, îmbrăcat în violet,era scutierul; cel din dreapta, îmbrăcat în verde, era maestrul devânătoare.Unul dintre paji ducea doi şoimi cocoţaţi pe o prăjină, celălalt avea uncorn de vânătoare, din care începu să sune alene când se apropiară la vreodouăzeci de paşi de castel. Toţi cei ce-l slujeau pe acest Prinţ nepăsător îşi îndeplineau îndatoririle lor cu aceeaşi suverană nepăsare.La sunetul cornului, opt paznici, care se plimbau în soare prin curteapătrată, alergară să-şi ia halebardele, şi DOMNUL îşi făcu astfel intrareasolemnă în castel. După ce pătrunse sub bolta adâncă a porticului, vreotrei-patru pierde-vară, strecuraţi pe aleea castelului în urma călăreţilor, îşiarătară unul altuia păsările agăţate de oblânc, apoi se împrăştiară, făcândcomentarii cu privire la cele văzute; pe urmă, după ce plecară şi aceştia,aleea, terasa de la intrare şi curtea rămaseră pustii.DOMNUL coborî din şa fără să scoată o vorbă şi trecu în apartamentulsău, unde valetul de cameră îi schimbă îmbrăcămintea; apoi, fiindcăDOAMNA nu trimisese încă să întrebe ce dispoziţii avea să dea pentrumicul dejun, DOMNUL se întinse într-un jilţ alungit şi adormi numaidecât,ca şi cum ar fi fost ceasurile unsprezece seara.Cei opt paznici, care ştiau că nu mai aveau nimic de făcut în ziuaaceea, se tolăniră şi ei pe băncile de piatră, la soare; rândaşii dispărură cucaii în grajduri şi, dacă n-ar fi fost cele câteva păsărele sprinţare ce sefugăreau unele pe altele, cu ciripituri ascuţite, prin tufele de micsandre, aifi zis că totul în castel dormea, întocmai ca şi DOMNUL.Deodată însă, în mijlocul acestei tăceri atât de îmbietoare, răsună unhohot de râs puternic şi cristalin, care-i făcu pe halebardierii adânciţi însomnul lor să deschidă repede câte un ochi. Hohotul pornise de la ofereastră a castelului, însorită în clipa aceea şi care se afla deasupracolţului pe care-l forma în curte, în preajma amiezii, umbra hornurilor de
 
pe acoperiş. În micul balcon de fier cizelat, din faţa acelei ferestre, surâdeao glastră cu micşunele roşii, o alta cu zambile şi una cu un trandafirtimpuriu, ale cărui frunze, de un verde încântător, învăluiau mai mulţiboboci purpurii ce vesteau ivirea rozelor.
Î
n odaia pe care o lumina această fereastră se vedea o masă pătrată,acoperită cu o veche ţesătură de Harlem, împodobită cu flori mari; înmijlocul acestei mese se afla un vas de smalţ cu gâtul lung, în care tânjeaumai multe firişoare de stânjenei şi de lăcrămioare; la două din capetelemesei şedea câte o tânără fată.Felul cum şedeau aceste două copile era cu totul ciudat: ai fi zis căsunt două şcolăriţe abia scăpate din mănăstire. Una, cu amândouă coatelesprijinite pe masă, cu o pană în mână, aşternea slove pe o elegantă foaiede hârtie de Olanda; cealaltă, stând în genunchi pe scaun, cu pieptul şicapul aplecate peste spătar şi întinse până spre mijlocul mesei, se uita laprietena ei cum scrie. Prilej de chicoteli, de glume şi hohote de râs, dintrecare unul, mai puternic decât celelalte, speriase păsărelele din tufele demicsandre şi tulburase somnul paznicilor din curtea castelului.Şi pentru ca prezentarea să fie completă, ni se va ierta, sperăm,descrierea mai pe larg a acestor două personaje.Aceea care stătea aplecată peste spătarul scaunului, adică cea maiveselă şi mai gălăgioasă, era o frumoasă fată de nouăsprezece saudouăzeci de ani, oacheşă, cu părul negru, fermecătoare, cu ochiscânteietori sub sprâncenele puternic arcuite şi, mai ales, cu dinţi carestrăluceau ca nişte perle între buzele roşii ca mărgeanul însângerat.Fiecare gest al ei părea o frântură dintr-un joc bine studiat; părea nu cătrăieşte, ci că freamătă la fiecare mişcare.Cealaltă, aceea care scria, o privea pe zburdalnica ei prietenă cu nişteochi albaştri, limpezi şi senini cum era cerul din ziua aceea. Părul ei, de unblond cenuşiu, răsucit cu un gust ales, îi cădea în bucle mătăsoase peobrajii ca sideful; îşi plimba pe deasupra hârtiei o mână gingaşă, a căreisubţirime trăda frageda ei tinereţe. La fiecare chicot al prietenei sale, îşi înălţa, necăjită parcă, umerii albi, de o formă poetică şi suavă, dar cărorale lipsea acel adaos de vigoare şi împlinire pe care ai fi dorit să-l aibă şibraţele şi mâinile ei.— Montalais, Montalais – zise în cele din urmă, cu o voce dulce şimângâietoare ca un cântec – râzi prea tare, ca un bărbat; şi nu numai căatragi atenţia domnilor paznici, dar n-ai să auzi nici clopoţelul DOAMNEI,atunci când DOAMNA va suna. Tânăra care răspundea la numele de Montalais, fără a-şi potoli râsul şizburdălnicia, în ciuda acestei mustrări, răspunse:
 — Louise, tu nu dai glas gândurilor tale, draga me
a. Ştii foarte bine cadomnii paznici, cum le spui tu, abia au pus capul jos şi nu i-ai mai trezi nicicu tunul; ştii de asemenea că clopoţelul DOAMNEI se aude tocmai de pepodul din Blois şi, prin urmare, am să-l aud şi eu atunci când DOAMNA măva chema la dânsa. Ceea ce te supără însă este că râd în timp ce tu scrii,iar ceea ce te sperie este ca nu cumva doamna de Saint-R
é
my, mama ta,să vină aici, aşa cum face uneori când ne aude râzând prea tare; ţi-eteamă să nu dea peste noi şi să nu vadă această enormă foaie de hârtie,pe care, de un sfert de ceas, n-ai scris decât două cuvinte:
Domnule Raoul.
Şi ai dreptate, draga mea
Louise
, deoarece după aceste două vorbe,
Domnule Raoul,
pot să urmeze şi altele, mai grăitoare şi mai primejdioase,pe care doamna de
Saint-Rémy
, scumpa ta mamă, ar fi îndreptăţită să learunce în flăcări. Nu-i aşa? Spune!Montalais îşi înteţi râsetele şi glumele ironice.Blonda fecioară se încruntă deodată; rupse foaia albă pe care,

Activity (5)

You've already reviewed this. Edit your review.
1 hundred reads
barbu52 liked this
camyta647 liked this
gaby1968 liked this

You're Reading a Free Preview

Download
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->