• Embed Doc
  • Copy Link
  • Readcast
  • Collections
  • CommentGo Back
Download
 
Membrul timid al Trinităţii
De Michael S. Horton
 
Mulţi dintre noi, atunci când ne adunăm pentru închinare, afirmăm că noi „credem înDuhul Sfânt, Domnul şi Dătătorul Vieţii, care purcede de la Tatăl şi de la Fiul, care împreună cu Tatăl şi Fiul primeşte închinarea şi slava.” Această declaraţie străveche,susţinută pentru prima dată în anul 325 î.Hr., s-a ivit ca răspuns la ereziile ce aveautendinţa să nege dumnezeirea Duhului Sfânt şi a personalităţii Sale distincte în cadrulDivinităţii. La celălalt capăt al spectrului au stat întotdeauna cei care, asemeneamontaniştilor, au îndreptat reflectorul spre Duhul Sfânt în loc să recunoască faptul că„membrul timid al Trinităţii” este trimis să îndrepte atenţia către Persoana şi lucrarealui Hristos. Cineva s-ar putea gândi la simbolurile din multe biserici carismatice. Aici, în California de Sud, un vizitator al unei mega-biserici va putea descoperi conturulenorm al unui porumbel în faţa auditoriului, dar nu există în tot sanctuarul nici ocruce. Ca o ironie, simbolul reprezentativ al Trinity Broadcasting Network, cea maimare reţea de posturi creştine independente din lume, e un porumbel ce pare„răstignit” pe o cruce. O erezie străveche purta numele de „patri-patimism”, pentru căaderenţii săi credeau că Dumnezeu Tatăl era Cel ce a îndurat suferinţa crucii. Dar s-arputea ca acesta să fie primul secol în care „pneuma-patimismului” (răstignirii DuhuluiSfânt) i se conferă un simbol atât de proeminent. Tendinţa, în mijlocul acestui fanatism cu privire la Duhul Sfânt, este să devenim cinicireferitor la Persoana şi lucrarea Sa. Însă, dacă facem acest lucru, nu doar vomabandona sursa vieţii lui Hristos în noi, ci vom nega şi ceva esenţial pentru credinţanoastră, punându-ne astfel în pericol propriile suflete. Am înţeles că există chiar şi untricou pentru anti-carismatici, cu o dungă trasă printr-un cerc aşezat deasupra unuiporumbel, semănând foarte mult cu indicatorul „fumatul interzis”. Ca reacţie împotriva hiper-spiritualismului, mulţi se fac vinovaţi cel puţin de blasfemie. Te închini Duhului Sfânt? Cât timp ţi-a trebuit ca să răspunzi? Ai avut nevoie de o clipăca să te gândeşti înainte să răspunzi? E vremea să reexaminăm serios la ce ne referimatunci când rostim în Crezul Niceean, „Cred în Duhul Sfânt, ... care împreună cu Tatălşi Fiul primeşte închinarea şi slava.” Dumnezeu Duhul Sfânt e Creatorul şi Susţinătorul(Gen. 1:2; Ps. 104:30), autorul întrupării din fecioară a Domnului nostru (Luca 1:35),Cel prin care profeţii şi apostolii au rostit Cuvântul Domnului (2 Tim. 3:16; Efes. 3:5;2 Petru 1:21), autorul şi susţinătorul naşterii din nou (Ioan 1:13; 6:63; Fapte 1:5; Rom.8:4, 9; 1 Cor. 2:14; 12:13; 2 Cor. 1:22; 5:5; Efes. 1:13). Duhul Sfânt este Dumnezeu(Ps. 139:7; 2 Cor. 3:17; Efes. 2:22; 4:30): împărtăşind egalitatea, substanţa şieternitatea cu Tatăl şi cu Fiul. Prin urmare, nu numai că e vrednic de închinareanoastră, dar o şi cere prin însăşi esenţa şi atributele Sale. Nu e o forţă sau un principiual Divinităţii, ci o Persoană divină la fel ca Tatăl şi ca Fiul.O a doua caracteristică pe care o putem prelua din definiţia istorică a Duhului Sfânteste concentrarea acesteia asupra activităţii Sale în
mântuire
şi
descoperire
. În mântuire,El e „Domnul şi Dătătorul Vieţii”. De n-ar fi El, marile bogăţii ale lucrării Fiului arrămâne păstrate în siguranţă în vistieria cerului. El e Cel ce ia ascultarea activă şipasivă a Fiului şi se asigură că e trecută în contul nostru prin credinţa pe care tot Elne-o dă. Nimeni nu crede cu de la sine putere. Nu există nimic ce poate fi numit„libera voinţă”, dacă prin această expresie cineva înţelege că noi avem puterea să neregenerăm singuri prin credinţă. Cei ce argumentează că am fost născuţi din noupentru că am luat o decizie pentru Hristos neagă, în mod indirect, această afirmaţie
 
din mărturisirea de credinţă biblică şi istorică a bisericii: „Cred în Duhul Sfânt,...Domnul şi Dătătorul Vieţii.”E ciudat că wesleyenii, penticostalii şi carismaticii sunt consideraţi apărătorii DuhuluiSfânt. Desigur, acest lucru e de înţeles dacă privim dintr-o perspectivă istorică:evanghelicii ortodocşi sunt cam neliniştiţi când vine vorba de A Treia Persoană, dincauza exceselor din timpul trezirilor spirituale. Cu toate acestea, ambele grupuriprocedează greşit în această privinţă. Wesleyenii, penticostalii şi cei mai mulţicarismatici sunt arminieni în teologia lor. Adică ei cred că voinţa umană este cea care
dă
viaţa; Dumnezeu doar
o oferă
. Dumnezeu nu poate crea unilateral o viaţă nouăfără aportul creaţiei. Dar oare nu limitează această concepţie puterea şi autoritateaDuhului Sfânt în problema mântuirii, tăgăduind texte clare care sugerează contrariul(Ioan 1:13; 6:37, 44, 63; 10:14, 25-30; Fapte 13:48; Rom. 8:30; 9:10-26; 1 Cor. 2:14;Efes. 2:1-10; Filip. 2:13, etc.)? Iar a sugera că lucrarea Duhului Sfânt depinde deactivitatea umană, nu doar în regenerare, ci şi în menţinerea zilnică a acestei vieţi noi,pare să sublinieze mai mult puterea omului decât puterea Duhului Sfânt. Nu înţelegcum arminienii pot avea o doctrină înaltă despre Duhul Sfânt, deşi ei vorbesc desdespre rolul acestuia în vieţi
le lor.
În final, Crezul afirmă învăţătura biblică despre Duhul Sfânt care „a vorbit prin profeţi”.Din nou, nu întâmpinăm nici o dificultate atunci când afirmăm activitatea intensă aDuhului Sfânt în cadrul creştinismului ortodox, dar ea se concentrează asupra altuilucru. Aşa cum au spus şi alţii referitor la acest aspect, Duhul Sfânt se foloseşte deanumite mijloace în lucrarea Sa. El a vorbit „prin profeţi”. Aşa cum scria Petru,„Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuieştesingură. Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit dela Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:20-21). La fel ca naşterea din nou,nici revelaţia divină nu-şi are originea în voinţa umană. Dumnezeu nu
i-a
inspirat 
doarpe profeţi şi apostoli influenţându-le emoţiile şi plasând idei în mintea lor; El şi-a
insuflat 
cuvintele şi acestea au prins viaţă prin slujirea fiinţelor umane care în acelemomente poate credeau că-şi trec pe hârtie propriile gânduri şi cuvinte. Aşa cumarăta Kim Riddlebarger, celor ce limitează suveranitatea lui Dumnezeu asupra voinţeiumane nu le va fi uşor să explice inspiraţia biblică şi regenerarea biblică.Încă o dată, tradiţia Reformei nu e de aceeaşi părere cu fraţii şi surorile ei care (a)minimalizează omnipotenţa Duhului Sfânt şi (b) trec cu vederea faptul că Duhul Sfântmântuieşte şi vorbeşte folosindu-se de anumite mijloace: fapte istorice (exodul,răstignirea, învierea şi înălţarea, a doua venire şi judecata); semne şi peceţi fizice(apa, pâinea şi vinul, hârtia şi cerneala). „Spiritualiştii” din toate veacurile au căutatsă treacă mai departe de tărâmul istoric şi fizic, să trăiască pe un tărâm „spiritual”,unde pot comunica cu Dumnezeu fără a avea nevoie de cerneală şi hârtie, pâine şivin, de apă, şi de rememorarea măreţelor acte de răscumpărare înfăptuite deDumnezeu în istorie. Tot ce contează sunt „eu şi relaţia mea personală cu Dumnezeu”,iar aceasta e hrănită direct de Duhul Sfânt, fără alte mijloace considerate esenţiale decreştinii din veacurile trecute.Fraţii şi surorile noastre carismatice presupun uneori că noi minimalizăm rolul DuhuluiSfânt pur şi simplu fiindcă nu vorbim despre darul tămăduirii, al limbilor şi al profeţiei.Dar aceasta ar fi o greşeală. Chiar dacă am putea greşi afirmând că astfel de daruri au încetat, e o eroare să identifici lucrarea Duhului Sfânt exclusiv sau chiar în principalprin aceste activităţi spectaculoase. Pentru creştinii Reformei, indiferent de poziţiile lorcu privire la daruri, cea mai importantă activitate a Duhului Sfânt nu consta în înviereamorţilor aici şi acum, ci în aducerea la viaţa spirituală a celor ce erau „morţi în greşelişi păcate” (Efes. 2:1) şi în desăvârşirea lucrării de răscumpărare prin învierea la
of 00

Leave a Comment

You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...
You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...