• Embed Doc
  • Copy Link
  • Readcast
  • Collections
  • CommentGo Back
Download
 
Sfinţirea
R.C. Sproul
Când am devenit creştin în Pittsburgh Pennsylvania, obişnuiam să fac naveta de lacolegiu acasă la fiecare sfârşit de săptămână. Mama mea era văduvă şi nu putea săconducă maşina, aşa că veneam eu acasă şi mergeam cu ea la cumpărături. Duminicaseara, pe drumul de întoarcere la colegiu, ascultam o emisiune la radio în care predicaDr. Robert J. Lamont de la Biserica Nr. 1 Presbiteriană din Pittsburgh. În perioada câtam stat la seminar am avut ocazia să îl întâlnesc pe Dr. Lamont şi mi-am făcut oprogramare pentru un interviu cu dânsul. Programarea am făcut-o la secretară. Îmiamintesc de drumul până la Biserica Nr. 1, cât de emoţionat şi intimidat eram lagândul că urma să-l întâlnesc pe Dr. Lamont în persoană. În cele din urmă, a venit şiclipa în care secretara m-a introdus în birou. Dr. Lamont mi-a strâns mâna, s-a aşezat în faţa mea, m-a privit în ochi şi mi-a spus: „Ei bine, tinere, ce e în mintea ta parţialsfinţită?” Am început să mă bâlbâi încercând să-i răspund. Evident, îmi amintesc deacea întrebare până în ziua de azi. El nu mă cunoştea, dar ştia că sunt credincios şimai ştia că, deşi credincios, eu nu eram încă o persoană sfinţită pe deplin. Aşa că mi-aamintit acest lucru într-un mod tumultuos, încă de la începutul conversaţiei noastre.„Ce e în mintea ta parţial sfinţită?”Vestea bună a credinţei creştine constă nu doar în faptul că suntem îndreptăţiţi prinneprihănirea altcuiva şi nu trebuie să aşteptăm până suntem pe deplin sfinţiţi înainteca Dumnezeu să ne accepte în părtăşie cu El şi să ne primească în familia Sa, aşa cumam văzut. El ne declară drepţi şi neprihăniţi în virtutea atribuirii sau a transferuluineprihănirii lui Hristos în contul nostru. Pe de altă parte, vestea bună e că, deşi nusuntem oameni pe deplin sfinţiţi iar Dumnezeu e cu desăvârşire sfânt, cu toateacestea noi putem avea părtăşie cu El. Am putea spune că nu e o veste tocmai bunăaceea că sfinţirea mea e doar parţială. Cu toate acestea, vestea bună e că sfinţirea,aşa parţială cum e ea în această viaţă, este reală. Şi lucrul despre care vorbim înacest proces de sfinţire este transformarea poporului lui Dumnezeu într-un poporneprihănit şi sfânt. Am văzut că poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează peneprihănirea altcuiva, nu pe neprihănirea noastră. Cu toate acestea, în secunda încare suntem îndreptăţiţi, Dumnezeu Duhul Sfânt provoacă o schimbare reală şiadevărată în noi, începând astfel acest proces de sfinţire prin care noi devenim sfinţişi suntem aduşi la asemănarea cu Hristos (noi suntem lucrarea mâinilor Lui), oschimbare a naturii noastre înspre sfinţire şi neprihănire. Iar această schimbare începeimediat.Am menţionat mai înainte că Luther, declarându-şi doctrina îndreptăţirii, spunea că îndreptăţirea e doar prin credinţă dar nu printr-o credinţă singură. Dacă credinţaadevărată e prezentă, în clipa în care credinţa adevărată e prezentă în sufletul tău, înacel moment începe schimbarea naturii tale actuale. Rodul sfinţirii nu e numainecesar, nu e numai inevitabil ca şi consecinţă a îndreptăţirii tale, dar e imediat. Altfelspus, începe instantaneu. Spun acest lucru ca să-i avertizez pe cei ce cred că e posibilca oamenii să fie convertiţi cu adevărat la Hristos şi fie a) nu aduc niciodată roadebune pentru că rămân nişte oameni fireşti până în ziua morţii, fie b) poate trece ovreme în care să nu se manifeste nici o schimbare în comportamentul lor, dar în modinevitabil acest lucru se va întâmpla cândva. Ei pot rămâne, pentru o vreme, nişteoameni total fireşti. Nu pot aduce nici o critică serioasă acestui limbaj în acest punctdacă înţelegem că, într-un anume sens, toţi creştinii suntem fireşti pe toată duratavieţilor noastre. În alte cuvinte, în această lume noi niciodată nu putem învingecomplet impactul firii noastre pământeşti. În acest sens, Pavel vorbeşte despre creştinică sunt fireşti. Ei încă trebuie să se lupte cu firea pământească. Iar omul cel vechi nu eomorât în totalitate şi complet până nu intrăm în slavă. Dar uneori oamenii folosesc
 
această expresie, „creştin firesc”, cu referire la cineva care e complet lumesc. În acestpunct eu trebuie să obiectez şi să spun că, dacă cineva e complet lumesc, fără vreodovadă a unei schimbări în natura lui, atunci în realitate nu vorbim despre un creştin,ci despre un necreştin lumesc.Cred că trebuie să înţelegem că uneori suntem atât de zeloşi să păstrăm ridicatnumărul convertiţilor evanghelici încât nu ne place să spunem că există unii oamenicare fac o falsă mărturisire de credinţă. Iar dacă o persoană face o falsă mărturisire decredinţă şi nu prezintă nici un rod al ei, acest lucru indică faptul că a fost într-adevăr omărturisire de credinţă dar nu o convertire reală. Noi nu suntem îndreptăţiţi datoritămărturisirii de credinţă. Suntem îndreptăţiţi prin posedarea credinţei. Trebuie să avemo credinţă adevărată, şi, dacă o avem, atunci roadele acelei credinţe vor începe săapară imediat. E imposibil ca o persoană regenerată sau o persoană convertită sărămână neschimbată. Însăşi prezenţa noii naturi, însăşi prezenţa şi puterea DuhuluiSfânt care locuieşte în acea persoană arată contrariul, că suntem într-adevăr oamenischimbaţi şi în curs de schimbare. Asta nu înseamnă că progresul sfinţirii urmează olinie dreaptă de la punctul convertirii până ajungem în slavă. Sunt puţini creştini, dacă într-adevăr e vreunul, care să fi trăit vreodată şi al căror grafic al creşterii personale săse fi potrivit cu acea linie. În mod normal urmează această traiectorie. Aşa aratăgraficul. În cea mai mare parte, într-o viaţă creştină normală avem o creşterecontinuă, cu suişuri şi coborâşuri. Totuşi, pot exista ocazii în care un creştin, care e cuadevărat creştin, poate avea o cădere serioasă şi radicală într-un păcat prelungit. Defapt, această persoană poate fi implicată într-un păcat atât de notoriu încât să intresub disciplina Bisericii, putând chiar să fie exclus din Biserică. S-ar putea ca acestultim pas de disciplinare să fie necesar înainte ca acea persoană să se întoarcă lacredinţă. Din nou, spunem că oamenii pot trece prin aceste suişuri şi coborâşuri. Darexistă un indiciu care arată că, pe măsură ce o persoană devine mai matură în Hristosatunci când trece de la copilăria spirituală la maturitate spirituală, ca să păstrămmetafora biblică, aceste suişuri şi coborâşuri tind să se netezească. Nu suntem la o înălţime spirituală atât de mare încât să ne bucurăm, nici nu plonjăm la mareadâncime, aşa cum făceam odată. Devenim însă mai stabili în creşterea şi în părtăşianoastră creştină.Ideea principală pe care vreau să o desprindeţi de aici este că sfinţirea e un proces încare noi suntem schimbaţi cu adevărat, suntem într-adevăr transformaţi după chipullui Hristos, dar e vorba de un proces. Sunt unele păreri care abundă în sânul Bisericii şicare învaţă, pe de o parte, că în ce priveşte sfinţirea o persoană poate avea în aceastălume o infuzie neaşteptată de har, o a doua lucrare, o a doua binecuvântare, careaduce instantaneu acea persoană într-o stare de perfecţiune în această lume. Suntmulte biserici care îi învaţă pe oameni un fel sau o formă de perfecţionism. Şi strânslegate de perfecţionism sunt acele mişcări, care sunt chiar mai răspândite şi maipopulare, şi care promit un fel de salt instantaneu în sfinţire printr-o experienţă maiadâncă de viaţă, sau printr-o părtăşie mai profundă cu Duhul Sfânt, în urma căreiadevii plin de Duhul Sfânt, şi aşa mai departe. Deşi mulţi din aceşti oameni nu vorbescdespre perfecţionism ca atare, totuşi ei se referă în realitate la două feluri diferite decreştini. Cei ce urmează un model de creştere normal şi cei ce pot avea acest saltbrusc şi electrizant al sfinţirii printr-o experienţă mai profundă cu Duhul Sfânt. Eu nugăsesc aşa ceva în învăţătura Scripturii sau în mărturia celor mai mari sfinţi care autrăit vreodată. Sfântul Thomas a Kempis, de exemplu, cel care a scris „Imitarea luiHristos”, care rămâne o lucrare creştină clasică despre sfinţire, a spus: „E un lucru rarca un creştin să fie în stare vreodată să renunţe la un singur obicei rău din viaţa lui.”Dacă eşti creştin de mai multă vreme, te uiţi în oglindă şi te întrebi: „Cum pot să fiucreştin de atâta timp şi totuşi să mă lupt atât de mult cu firea mea pământească?”Singura mângâiere pe care o primim este aceea că, dacă privim în urmă la timpul ce a
 
trecut şi ne gândim unde am fost acum 30 sau 40 de ani, atunci înţelegem căDumnezeu ne-a modelat, ne-a format şi ne-a dăruit un real progres în credinţacreştină. E vorba însă de o experienţă pe termen lung, care are loc în fiecare zi şi încare Dumnezeu Duhul Sfânt ne modelează şi ne prelucrează ca să ne aducă lamaturitate în Hristos. Dar noi toţi, în această lume, căutăm recompensa instantanee.Vrem să aflăm cum putem cunoaşte întreaga Biblie în trei lecţii uşoare şi cum putem fisfinţiţi în trei paşi simpli. Nu există trei paşi simpli pentru sfinţire. Sfinţirea e un procesde o viaţă care implică un volum enorm de muncă, şi e o muncă grea.Dacă ne întoarcem din nou la Noul Testament, de exemplu,
în Filipeni Pavel spune încapitolul 2 versetul 12:
„Astfel dar, prea iubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători,duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eude faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela carelucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” 
Avem aici din nou o veste bună şi una rea. Pavel ne spune să ducem până la capătmântuirea noastră, care e în realitate o chemare la efort în urmărirea neprihănirii şi înurmărirea sfinţirii noastre. E o muncă. E o muncă. Asta înseamnă că acel creştin carecaută sfinţirea şi maturitatea spirituală trebuie să fie activ. Cât de activ? Cum săduceţi până la capăt mântuirea voastră? Cu frică şi cutremur. Aceste cuvinte caredescriu atmosfera în care trebuie să ne ducem până la capăt mântuirea nu suntcuvinte care de obicei descriu o atitudine de nepăsare. Cel ce urmăreşte sfinţirea nupoate trăi fără grijă în Sion, relaxându-se şi lăsându-se purtat de Duhul Sfânt pedrumul vieţii. Trebuie să muncim, şi trebuie să muncim cu frică şi cutremur. Acestlucru indică o sârguinţă şi o preocupare reală. Nu o teamă care să paralizeze opersoană sau un cutremur ca cel de care are parte un om cuprins de panică. Aceastăfrică şi acest cutremur înseamnă că abordăm serios problema şi încercăm să-I fimplăcuţi Dumnezeului cel viu înaintea Căruia stăm cu reverenţă şi respect. În ciuda împăcării cu Dumnezeu, totuşi înaintea Lui oamenii evlavioşi stau cu frică şi cutremur.Este vorba de o muncă.Vestea bună e „Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, căciDumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea...” Vedem aici un sinergism real, o cooperare. Sfinţirea e un procescooperativ, în care Dumnezeu lucrează şi eu lucrez. Eu sunt chemat să lucrez, sălucrez, să lucrez cu frică şi cutremur, de ce? Pentru că nu lucrez singur. Pentru căDumnezeu lucrează în acelaşi timp. Dumnezeu lucrează în mine. Nouă ne-a fost datDuhul Sfânt. Amintiţi-vă că este numit Duhul Sfânt pentru că una din sarcinile Saleprincipale este aplicarea răscumpărării noastre şi producerea în sufletele noastre arodului îndreptăţirii noastre. El lucrează în noi ca să ne schimbe însăşi natura noastră,să ne convingă de păcat şi de neprihănire, şi aşa mai departe. Este o acţiune comună, între noi şi Dumnezeu. Între noi şi Duhul Sfânt. Deci, pe de o parte, atunci când noilucrăm, suntem activi. Pe de altă parte, atunci când Duhul Sfânt lucrează, în acelmoment noi suntem pasivi. Sau tăcem.Aici apare însă ameninţarea a două erezii supărătoare care au provocat necazuriBisericii de-a lungul întregii sale istorii cu privire la doctrina sfinţirii. Aceste două ereziisunt „activismul” şi „chietismul” (sau „pasivitate”). Observaţi că acum câteva clipeam spus că creştinul este chemat să fie activ, să fie sârguincios în căutarea sfinţirii. Şitotuşi acum vorbesc despre o erezie numită activism. Ei bine, există o deosebire.Deosebirea se găseşte în aceste ultime trei litere. Ori de câte ori vedeţi acest „ism”ataşat unui cuvânt, cuvântul în sine poate fi unul cât se poate de legitim, până înmomentul în care i se adaugă acest „ism”. De exemplu, eu exist, dar asta nu mă faceun avocat al existenţialismului. Sunt uman, dar nu îmbrăţişez umanismul. Şi aşa maideparte. Trebuie să fim activi, fără să îmbrăţişăm activismul. Ce este activismul?Activismul este erezia auto-neprihănirii, a neprihănirii câştigate prin fapte, atunci când
of 00

Leave a Comment

You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...
You must be to leave a comment.
Submit
Characters: ...